Dinamica grupurilor

Curs 3

Clasificarea grupurilor sociale

Dupã natura relaţiilor dintre membrii componenţi, grupurile se pot împărţi în: grup primar sau

de contact şi grup secundar.Grupul mic sau grupul restrâns a fost descris pentru prima data de Charles

Cooley, care l-a numit grup primar, in lucrarea „Social Organization” (1909). Caracteristicile lui sunt

asociaţia intima a membrilor, cooperarea si interacţiunea directa, faţa in faţa, solidaritatea. Este un grup

de dimensiuni mici, inalt coeziv, cu o importanta semnificatie personala pentru membrii lui si cu o

durata mare de viata. Legaturile dintre membri se bazeaza pe afectiv si pe loialitate. Relatiile dintre

membri reprezinta un scop in sine, iar orientarea dominanta este catre dimensiunea personala.

În cadrul grupului primar sau de contact, relaţiile interindividuale sunt directe, putând fi

cuprinse direct şi în întregime de către individ. Fiind în contact şi cunoscându-se direct, nemijlocit,

componenţii grupului pot stabili între ei relaţii personale apropiate. În grupurile primare, scopurile şi

interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică împărtăşită, comună, ele constituind

mediul principal de satisfacţie şi împlinire afectivă şi în mare măsură, spirituală a tuturor fiinţelor

umane. Cooley afirma ca grupurile primare au roluri esentiale in viata individului, protejandu-l si

sprijinindu-l atunci cand are nevoie, oferindu-i contextul in care se socializeaza.

Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare, pe care le-a numit ,,universale”, pentru ca au

aparţinut tuturor timpurilor si stadiilor de dezvoltare a omenirii:

1. familia - primul ,,grup primar" pe care-l cunoaşte civilizaţia umană;

2. grupul de joc al copiilor - caracterizat prin spontaneitate si cooperare, prin promovarea ambiţiei si

onoarei;

3. grupul de vecinătate, exprimând viata sociala si afectivă a ruralului (caracteristicile sale sunt

autoguvernarea, generozitatea, veneraţia eroilor si un acut sentiment de dreptate);

4. comunitatea de bătrâni, formata din indivizi care se cunosc din copilărie si adolescenta, luând adesea

forma cluburilor sau societăţilor in care liantul este afecţiunea reciproca.

Grupurile secundare sunt impersonale si de regula mai mari. Nu toţi membrii se cunosc

personal. Comunicarea are loc mai degrabă prin intermediari, legăturile interpersonale si intimitatea

sunt reduse, iar conştiinţa celorlalţi este globală. Grupurile secundare au mai puţin o funcţie de

socializare şi de interiorizare a normelor şi valorilor. Deşi există un interes comun, scopurile personale

de bază sunt altele. Prin grupuri secundare se satisfac nevoi specifice, pragmatice, de aceea ele pot fi

1

numite şi “instrumentale” (Baron şi Byrne, 1991). Durata lor de viata este variabila, dar de obicei mai

mica decat cea a grupului primar. Relatiile dintre membri nu reprezinta un scop in sine, ci un mijloc de

a atinge diferite scopuri, iar orientarea dominanta este catre atingerea acestor scopuri.

Un grup secundar se poate transforma intr-un grup primar. De exemplu colegii de munca,

impartand acelasi spatiu timp de mai multi ani, pot constitui un grup primar, in timp ce organizaţia

constituie grupul secundar.

E. Mayo clasifica grupurile in formale si informale, după gradul de instituţionalizare.

GRUP FORMAL GRUP INFORMAL

se constituie pe bază de acte oficiale, prealabile formării grupului

se constituie pe bază de interese, preocupări, atracţie

scop productiv, economic, de învăţământ (realizarea unor bunuri sau oferirea unor servicii)

scopuri psihologice, de dezvoltare si evolurie personala, de satisfacere a unor trebuinţe psihosocial

cadrul normativ este explicit şi obligatoriu cadrul normativ nu este in totalitate explicit condus de un şef ierarhic investit oficial, ales/impus

pot fi conduse de un lider recunoscut, acceptat

Tabelul 1. Caracteristici ale grupului formal si informal

Grupul formal şi grupul informal implică statutul acordat legal. În grupul formal, indiferent de

mărimea sa, există in primul rand aspecte şi relaţii oficiale, formale, reglementate prin norme, legi,

decizii, adică prin documente oficiale. Există apoi şi aspecte şi relaţii informale, care nu sunt

reglementate prin documente oficiale, ci se nasc în mod spontan, graţie proceselor de interacţiune.

Structura formală reprezintă organizarea ierarhică şi funcţională a grupului, reflectată în organigramă

(relaţii funcţionale). Grupurile organizationale sunt grupuri formale in primul rand.

Structura informală a grupului se bazează în primul rând pe relaţii de natură afectivă, şi

reprezintă modul de distribuţie a simpatiei şi antipatiei în grup, căile prin care se manifestă influenţa,

polii de atracţie şi de conflict, dincolo de structura oficială. Structura informală apare în principal

datorită unor mecanisme de apărare fata de constangerile structurii formale. Astfel grupa de muncă

adoptă norme informale de producţie, care oscilează în jurul normei prescrise în mod oficial. Indivizii

se protejează mutual şi „se înţeleg” între ei. Pe lângă faptul că în fiecare grup sau organizaţie există şi

funcţionează “formalul” şi “informalul”, în societate se întâlnesc şi grupuri informale în sine, cum sunt

grupurile de prietenie sau găştile de cartier.

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă. Grupul de apartenenţă este grupul

primar căruia îi aparţine un individ în prezent (familia, echipa sportivă, grupul de excursionişti, corul

şcolii). Aici, individul participă la viaţa colectivă, invata treptat normele grupului şi este ancorat în

2

sistemul de valori recunoscut de toţi membrii. Apartenenţa la grup nu este un fapt pur administrativ, ci

presupune asimilarea standardelor sale de conduită, precum şi a imaginii de sine.

Grupul de referinţă (concept propus de R.K. Merton) este grupul la care aspiră individul şi de

la care se inspiră. El îndeplineşte o funcţie comparativă şi una normativă, individul asimilând şi

transformând valorile grupului prin propria conduită. Sensul grupului de referinţă s-a extins, incluzând

pe de o parte categorii macrosociale (clase, profesii), iar pe de altă parte, persoane ca modele de

referinţa (Radu, 1994). Acelasi grup poate fi simultan grup de apartenenta si grup de referinta.

Ingroup (grupul propriu) – outgroup (grupul strain/celalalt grup): aceasta distinctie apare

in situatii de competitie sau conflict intre grupuri.

Ordinul de mărime împarte grupurile în:

1. grupuri mari (profesiuni, clase şi pături sociale, etnii, naţiuni).

2. grupuri mijlocii (de ordinul zecilor şi sutelor), diferite organizaţii sau instituţii, grupare de străzi,

3. grupuri mici, cum ar fi familia, echipele sportive, formaţii muzicale, grupă de studenţi.

În grupurile mici (cu număr de membri spre limita inferioară - pana la 15-20), membrii grupului

pot participa, dacă doresc, mai uşor în mod egal la rezolvarea sarcinii. Eficienţa totală a grupului mic

depinde mai mult şi în mod mai direct de valoarea fiecărei persoane. Liderul poate observa mai uşor

contribuţia fiecărui membru. De regulă, influenţa unui membru asupra ansamblului este mai mare.

Satisfacţia de participare este mai mare. Totuşi, în interapreciere poate exista o subiectivate mai mare.

În grupurile mici (cu număr de membri spre limita superioară - peste 15-20), principalul

fenomen care apare este apariţia subgrupurilor (clici informale) pentru că nu se poate interacţiona cu

egală intensitate cu 30 de persoane. De regulă, mai ales în grupurile informale, subgrupurile tind să se

ierarhizeze, mai ales când resursele sunt limitate. Uneori, lupta pentru ierarhie poate recurge la

mijloace agresive, apar situaţii conflictuale. Creşte însă obiectivitatea în interapreciere. În acest grup,

posibilităţile de a participa în mod egal la o sarcină sunt reduse. Acest grup creează condiţii

facilitatoare pentru chiulul /lenea social(ă). Capacităţile membrilor sunt mai numeroase şi mai

diversificate, apare posibilitatea de compensare. Motivaţiile sunt şi ele mai diversificate şi mai greu de

satisfăcut, posibilitatea de frustrare este mai mare.

Stabilitatea temporală şi gradul de integralitate a intereselor sunt criterii care împart

grupurile in:

1. grupuri ocazionale, unde există minime trăsături şi scopuri comune, dar de foarte scurtă durată (cei

care participă la o călătorie, publicul de la un spectacol);

2. grupuri naturale, cu interese şi scopuri comune pe termen lung (familia, grupul de muncă).

In functie de statutul ontic (existenta reala) exista:

3

1. grupuri reale, în care membrii, chiar dacă nu se cunosc nemijlocit, sunt în anumite relaţii, au trăsături

comune, grupul există ca atare;

2. grupuri nominale, unde indivizii sunt adunaţi în grup doar pe hârtie, cu numele (ex: persoanele cu

drept de vot dintr-o localitate).

După permeabilitatea de intrări şi ieşiri, avem:

1. grupurile închise prezintă avantajul de a funcţiona cu mai multă eficacitate chiar şi în termeni

temporali: scopurile sunt atinse într-un timp mai scurt. Faptul ca nu sunt admisi membri noi presupune

o stabilitate mai mare si dezvoltarea coeziuni grupului. Plecarea prematură a unor membri este

resimţită cel mai adesea dramatic de către grup, ceea ce poate influenţa dinamica proceselor de grup

(recul, stagnare pentru un timp).

2. grupurile deschise admit continuu noi membri şi totodată se confruntă cu plecarea timpurie a unora.

Prin urmare, grupurile deschise sunt supuse schimbării frecvente a membrilor. Avantajul grupurilor

deschise este că aduc noi modele comportamentale, care ulterior vor contribui la redefinirea normelor

şi practicilor vechiului grup. Dezavantajele primirii continue de noi membrii sunt legate de inhibarea

proceselor de deschidere, scăderea încrederii în pastrarea confidenţialitatii, de coeziunea slaba, de

dificultatile de integrare a noilor veniti. În grupurile deschise, membrii se află în etape diferite ale

acomodării cu procesele de grup.

Jean Maisonneuve (1990) propune clasificarea grupurilor după:

– funcţiile lor (educative, economice, culturale);

– modul lor de formare (voluntare, impuse);

– modul lor de accesare (deschise sau închise).

4