c1 6tox alim
DESCRIPTION
c1 6Tox AlimTRANSCRIPT
1
1. Noţiuni introductive
1.1. Obiectul şi ramurile toxicologiei
Toxicologia reprezintă studiul calitativ şi cantitativ al efectelor
dăunătoare ale unor substanţe de origine biotică sau abiotică sau a unor agenţi
fizici sau chimici.
O definiţie foarte lapidară ar fi:”toxicologia reprezintă studiul substanţelor
toxice şi al efectelor acestora”.
Noţiunea de toxic provine din grecescul ”toxikon”- otravă, acest termen
provenind la rândul său din “toxon”-arc (referire probabilă la otrava pentru
vârful săgeţii). După Plinius termenul ar deriva de la numele tisei-Taxus bacata-
care conţine un alcaloid, taxina, utilizat la otrăvirea vârfului săgeţii.
Cuvântul otravă provine de la slavonescul “otraviti”-ceva care produce
amărăciune, mâhnire profundă.
În uzul curent termenul de toxic defineşte o substanţă dăunătoare de
origine exogenă.
Toxina este o substanţă nocivă generată în cursul proceselor biologice (de
către organisme vii): toxine bacteriene, micotoxine, fitotoxine, zootoxine (venin-
toxină produsă de reptile, insecte, peşti).
Intoxicaţia este starea patologică determinată de substanţe toxice exogene
(exointoxicaţii) sau endogene (impropriu denumite autointoxicaţii.).
Termenul de toxicoză în sens larg este sinonim cu intoxicaţia. În sens
restrâns defineşte starea de boală produsă de o toxină, mai ales generată în
organism în cursul unor tulburări de nutriţie şi metabolism.
Toxiemia este starea patologică determinată de acumularea unui toxic în
sânge.
Toxiinfecţia este starea patologică determinată de toxinele bacteriene.
Iatropatia reprezintă îmbolnăvirea produsă prin intervenţia personalului
medical.
Ramurile toxicologiei.
Progresul tehnic şi ştiinţific a generat o dezvoltare rapidă a toxicologiei şi
apariţia a numeroase ramuri:
1. Toxicologia clinică studiază efectele toxicelor asupra organismelor
umane și animale (în sens larg se ocupă şi cu diagnosticul, terapia şi profilaxia
intoxicaţiilor).
2. Toxicologia analitică se ocupă cu identificarea şi determinarea
cantitativă a toxicelor din diferite substraturi (furaje, apă, aer, produse
biologice).
3. Toxicologia de diagnostic şi toxicologia profilactică s-au dezvoltat ca
ramuri ale toxicologiei clinice.
2
4. Toxicologia mediului ambiant (ecotoxicologia) este una din ramurile
de strictă actualitate, dezvoltată ca urmare a conştientizării efectelor nefaste pe
care le poate genera vechea politică de “exploatare” neraţională a mediului. Are
unele subramuri aflate într-o continuă dezvoltare (de ex., toxicologia
industrială).
5. Toxicologia judiciară se ocupă cu aspectele juridice generate de
toxice, fiind dezvoltată în medicina omului (toxicologia medico-legală).
6. Toxicologia experimentală s-a dezvoltat din necesitatea de a oferi o
fundamentare ştiinţifică celorlalte ramuri ale toxicologiei şi mai ales din
necesităţile de ordin profilactic, în ultimul timp.
7. Toxicologia biochimică studiază modificările biochimice induse de
toxice.
8. Micotoxicologia studiază efectele nocive ale micotoxinelor (toxine
elaborate de miceţi). În România, primul tratat de specialitate a fost elaborat de
Coman şi Popescu (1985).
1.2. Toxicitatea şi factorii care o influenţează
Toxicitatea este influenţată de două categorii de factori:
-factori care ţin de substanţă;
-factori care ţin de individ.
Factorii de toxicitate legaţi de substanţă
Starea de agregare şi mărimea particulelor. Substanţele gazoase sunt mai
toxice decât formele lor lichide, deoarece au o energie mai mare iar pe de altă
parte, pătrunzând pe cale respiratorie ating rapid o concentraţie mare în sânge (şi
apoi în ţesuturile ţintă). Substanţele solide sunt mai toxice când sunt fin
pulverizate (sulf). Toxicitatea substanţelor cristaline este mai mică decât în
forma amorfă, deoarece necesită consum de energie pentru desfacerea cristalelor
(ex. morfina).
Solubilitatea în apă sau lipide condiţionează absorbţia toxicului prin
membranele celulare. Raportul dintre liposolubilitate şi hidrosolubilitate este
numit coeficient de partiţie (coeficient Overton Meyer). Se determină cu
ajutorul pâlniei de separare. Substanţele organice sunt clasificate din punct de
vedere al coeficientului de partiţie în 9 clase:
-clasa I-III -solubile în alcool (apă)-coeficient mic;
-clasa IV-VI -solubile în eter-coeficient mijlociu;
-clasa VII-IX -solubile în benzen.
Cele mai toxice sunt substanţele amfofile (cu coeficient mijlociu)-
solubile în eter.
Solventul poate mări toxicitatea prin favorizarea absorbţiei. Ex.
administrarea de lapte sau purgative uleioase în intoxicaţia cu pesticide
3
organoclorurate, organofosforice, fosfor şi alte substanţe liposolubile măreşte
toxicitatea.
Starea de ionizare. Ionizarea substanţei reduce toxicitatea, deoarece
absorbţia prin membranele celulare se face sub formă neionizată. Amoniacul
ionizează la pH acid, ceea ce explică utilizarea acidului acetic drept antidot în
intoxicaţia cu uree. Barbituricele, dimpotrivă se absorb mai bine la pH acid (în
stomac).
Concentraţia. Toxicitatea majorităţii substanţelor este direct proporţională
cu concentraţia. Unele soluţii (acizi, baze, săruri ale metalelor grele) au acţiune
iritantă sau caustică, în funcţie de concentraţie. Datorită acţiunii iritante, la
carnivore se poate declanşa voma, scăzând toxicitatea prin reducerea dozei.
Doza ca factor de toxicitate
Dintre factorii de toxicitate, cel mai important este doza, fapt recunoscut
încă din antichitate, de către Paracelsus, care a enunţat principiul “Dosis sola
facit venenum”. Goethe, la rândul său afirma “Nu există otravă, totul depinde de
doză“.
Numeroşi agenţi exogeni se pot comporta ca aliment, medicament sau
otravă, în funcţie de doză. Ex. zahărul, sarea, vitamina A, oligoelementele (As,
Cu, Se, Zn etc.).
Importanţa dozei decurge din faptul că majoritatea substanţelor se absorb
de-a lungul gradientului de concentraţie prin difuziune, fără consum de energie.
Doza reprezintă cantitatea dintr-o substanţă dată care produce un anumit
efect urmărit (terapeutic, toxic sau letal).
Dozajul reprezintă cantitatea de substanţă raportată la greutatea corporală
şi la timp.
Doza efectivă reprezintă doza care are un anumit efect urmărit (terapeutic
sau nociv). Pentru uniformizarea exprimării, în limbajul ştiinţific se foloseşte
conceptul de DE50, reprezentând doza la care se înregistrează efectul urmărit la
50% dintr-o populaţie.
În toxicologie, pentru exprimarea toxicităţii acute a unei substanţe se
utilizează DL50.
DL50 reprezintă o doză estimată statistic, care determină efect letal la 50%
dintr-o populaţie, în anumite condiţii de lucru. De obicei determinarea se face pe
şobolani dintr-o anumită linie, de acelaşi sex, doza administrându-se o singură
dată, pe cale orală, în soluţie apoasă (cu sonda). Determinarea DL50 se face pe
grupuri mici (obişnuit de 10 animale), cărora li se administrează doze
crescătoare, alese astfel încât doza minimă să producă efectul letal la un număr
mic de animale (1-2) iar doza maximă să determine efectul la majoritatea
animalelor, dar nu la toate. Efectul se înregistreează după principiul “totul sau
nimic”. DL50 se calculează logaritmic, pe baza variaţiei letalităţii în funcţie de
doză.
4
Pe baza DL50 la şobolan, exprimată în mg/kg, substanţele au fost
clasificate de Hodge şi Sterner în şase grade de toxicitate (Tabelul 1)
Riscul de intoxicaţie (probabilitatea ca un individ să facă o anumită
intoxicaţie) nu depinde în mod esenţial de toxicitatea substanţei ci de
probabilitatea contactului cu aceasta, decurgând din modul ei de folosire – de ex.
riscul de intoxicaţie este mai mare în cazul substanțelor mai frecvent folosite
decât al celor extrem de toxice, păstrate în condiții de siguranță.
Dozajul ca factor de toxicitate La dozaje egale, toxicitatea unei substanţe poate fi influenţată de: modul
de administrare, calea de pătrundere, interacţiunea cu alte substanţe.
a) Modul de administrare. Divizarea unei doze zilnice permite intervenţia
mai eficace a mecanismelor de detoxifiere.
b) Calea de pătrundere. Calea orală (bucală) este mai puţin severă,
datorită barierei gastro-intestinale şi hepatice.
Calea parenterală sau extraorală - intradermică (i.d.), subcutanată (s.c.),
intramusculară (i.m.), intravenoasă (i.v.), intraperitoneală (i.p.) - este cea mai
severă, deoarece toxicele ocolesc bariera hepatică. Este calea pe care se produc
majoritatea intoxicaţiilor iatrogene. Calea respiratorie este de asemenea severă
în cazul toxicelor volatile. Calea transcutanată este severă în cazul toxicelor
liposolubile: OP, OCl.
5
Tabelul 1
Clasificarea substanţelor în funcţie de toxicitate
Categoria
DL50
(mg/kg)
Exemple
Extrem de toxice < 1 -cianuri
-alcaloizi(stricnina)
Foarte toxice 1-50 paration,
metilparation
Moderat toxice 50-500 OCl, azotaţi, unele
metale grele
Slab toxice 500-5000 -Triclorfon,
Clortion
Practic netoxice 5000-15000 Aditivii furajeri
(NaCl ş a)
Relativ lipsite de
nocitivitate
Peste 15000 Substanţele greu
absorbabile
Calea de pătrundere poate influenţa şi tipul de acţiune a substanţei:
MgSO4 pe cale orală este purgativ iar i.v. (doze mai mici) este sedativ.
c) Interacţiunea dintre două substanţe administrate concomitent sau
succesiv poate determina efecte sinergice şi antagonice. Antidotismul se bazează
pe efectele antagonice.
Efectele dozajelor mici
În 1896, Hueppe, lucrând pe culturi de drojdie, a conchis că: orice
substanţă care omoară protoplasma în anumite concentraţii şi o inhibă în
concentraţii mai mici, acţionează favorabil şi sporeşte vitalitatea dincolo de un
prag de neutralitate. Regula este valabilă, mai ales în cazul oligoelementelor
(Cu, Zn, Se, Fe, I).
Problema existenţei pragului de neutralitate este o problemă de statistică,
nu de biologie: nu se poate determina efectiv acest nivel, ci se poate estima
valoarea lui, cuprinsă între nivelul efectului celui mai slab şi nivelul efectului
fără semnificaţie (nivelul fără nici un efect advers). Ex. Vitamina A- doza
minimă efectivă este de 3,6x1015
molecule/kg. La doze de 10 ori mai mici apar
semnele carenţei.
Factori de toxicitate ce depind de individ
Specia influenţează toxicitatea prin particularităţile anatomo-fiziologice.
6
Majoritatea substanțelor sunt mai toxice pentru om decât pentru animalele
de experiență.
Iepurele este rezistent la atropină, datorită prezenţei în sânge a
atropinesterazei.
Vârsta. Indivizii foarte tineri şi cei bătrâni sunt mai sensibili, datorită
posibilităţilor mai reduse de detoxifiere.
Greutatea corporală. Toxicitatea majorităţii substanţelor este direct
proporţională cu greutatea corporală. Claude Bernard afirma că ”un iepure mic
necesită pe kg greutate mai multă otravă pentru a muri, tot aşa cum necesită mai
mult oxigen pentru a trăi”.
Sexul influenţează toxicitatea prin acţiunea unor hormoni. Şobolanii
masculi sunt mai rezistenţi la paration. Castrarea le reduce rezistenţa, iar
administrarea de testosteron le măreşte rezistenţa. Eliminarea prin lapte este o
posibilitate de detoxifiere.
Plenitudinea tubului digestiv îngreunează absorbţia toxicelor.
Regimul alimentar bogat în grăsimi favorizează absorbţia toxicelor
liposolubile.
Starea de întreţinere bună măreşte rezistenţa la toxice.
Factorii individuali determină apariţia unor fenomene de
hipersensibilizare: idiosincrazia şi anafilaxia.
1.3. Metabolizarea şi eliminarea toxicelor din organism
Absorbţia toxicelor se realizează pe la nivelul căilor de pătrundere în
organism. Cea mai importantă absorbţie se realizează în tubul digestiv. În
cavitatea bucală absorbţia este în general redusă. Nicotina şi cianurile se pot
absorbi totuşi în cantităţi suficiente pentru a provoca intoxicaţia. Alcoolul se
absoarbe, de asemenea, începând din cavitatea bucală.
În stomac absorbţia este redusă datorită pH -ului acid, care determină
ionizarea toxicelor. Substanţele cu pH uşor acid se absorb bine din stomac
(barbituricele, alcoolul). Absorbţia gastrică depinde şi de gradul de plenitudine
al stomacului: toxicele se absorb mai rapid din stomacul gol, dar unele, care au
caracter iritant, pot declanşa voma (ANTU). Conţinutul gastric realizează diluţia
şi chiar neutralizarea unor toxice (albuminele din lapte pentru metale grele).
Absorbţia intestinală este cea mai importantă, fiind dependentă de
solubilitatea substanţei. Substanţele hidrosolubile cu moleculă mică se absorb
prin difuzie simplă, pa baza gradientului de concentraţie sau prin difuzie mediată
de proteine transportoare (mecanism de simport, pentru electoliţi), fără consum
de energie. Substanţele liposolubile se absorb ca şi lipidele alimentare, prin
intermediul chilomicronilor. Chilomicronii sunt micelii coloidale care conţin:
triacilgliceroli, acizi graşi liberi, fosfolipide, colesterol liber şi esterificat etc.
7
Calea respiratorie este importantă pentru gaze şi aerosoli (pesticide
pulverizate din avion). Toxicele ajung rapid în cordul stâng şi apoi în circulaţia
generală, determinând moartea rapidă. Substanţele iritante determină strănut,
tuse, dispnee, bronhospasm şi sufocare sau congestie şi edem pulmonar.
Absorbţia transcutanată este importantă pentru toxicele liposolubile;
organofosforice, organoclorurate, unguente cu mercur, iod etc. Leziunile pielii
(plăgi , dermatite) favorizează absorbţia şi a substanţelor hidrosolubile.
Absorbţia parenterală este cea mai rapidă şi este calea pe care se produc
intoxicaţiile iatropatice. Este o cale severă pentru că sunt evitate toate barierele.
După absorbţie toxicele se distribuie în umori, care reprezintă cca 70%
din greutatea corporală: 5% sânge, 15% lichid intercelular şi 50% lichidul
intracelular.
Difuziunea depinde de calea de absorbţie. Substanţele absorbite pe cale
digestivă ajung în ficat unde sunt parţial metabolizate, apoi intră în circulaţia
generală. Cele absorbite pe alte căi (respiratorie, transcutanată, parenterală)
ajung direct în circulaţie. În sânge circulă sub formă liberă sau cuplate cu
proteinele plasmatice, îndeosebi cu albuminele.
Unele toxice difuzează uniform în ţesuturi (alcoolul), altele preferenţial, în
funcţie de solubilitate (ex. organocloruratele în ţesutul gras). Metalele grele se
stochează în oase (plumbul, stronţiul, cesiul) sau în fanere- păr, unghii (seleniul,
arsenul, thaliul).
Unele substanţe se elimină netransformate: metalele şi metaloizii,
substanţele volatile (narcoticele volatile). Majoritatea toxicelor suferă însă o
metabolizare care poate avea ca rezultat detoxifierea (inactivarea) sau
dimpotrivă, creşterea toxicităţii. Inactivarea se poate realiza sub acţiunea
enzimelor bacteriene, din tubul digestiv, sau a enzimelor endogene,
microzomale şi nemicrozomale, în special în ficat , prin procese de oxidare,
hidroliză, conjugare (cu acid glucuronic, sulfat, aminoacizi, glucation)
dezaminare, etc.
Creşterea toxicităţii are loc în special prin epoxidare: paration-paraoxon,
heptaclor-heptaclor epoxid , aflatoxina-epoxid de aflatoxină etc.
Epoxizii prin reducere ulterioară sunt transformaţi în compuşi hidroxilaţi,
hidrosolubili, care se pot elimina pe cale renală.
O particularitate a metabolismului toxicelor o constituie inducţia şi
inhibiţia enzimatică. Unele substanţe exogene au proprietatea de a determina
stimularea activităţii enzimelor microzomale hepatice, accelerând rata de
metabolizare proprie (inducţie homoloagă) sau a altor substanţe (inducţie
heteroloagă). Inducţia homoloagă a fost observată la unele organoclorurate
(dieldrin).
Prezintă o importanţă practică deosebită inducţia heteroloagă determinată
de fenobarbital şi alte neurodepresoare, faţă de organoclorurate, organofosforice,
cumarinice etc. (Popescu şi col.,1991).
Eliminarea toxicelor din organism se realizează pe următoarele căi:
8
-digestivă- pentru toxicele greu solubile în apă sau insolubile;
-renală-pentru toxice hidrosolubile sau metaboliţii hidrosolubili ai celor
liposolubile;
-pulmonară- pentru toxice volatile;
-mamară- alcaloizi, micotoxine, organoclorurate (substanţe liposolubile);
-calea cutanată are importanţă redusă, pentru unele metale grele şi
substanţe volatile.
Pentru caracterizarea vitezei de eliminare a toxicelor din organism se
utilizează timpul de înjumătăţire. Acesta reprezintă timpul necesar pentru
eliminarea a jumătate din cantitatea de toxic. Timpul de înjumătăţire este diferit
de jumătatea timpului final de eliminare (T1/2 - T final/2). Eliminarea se face
după o lege exponenţială:
Cr=Ci x e-kt
Cr - concentraţia reziduală
Ci - concentraţia iniţială
K- constantă dependentă de substanţă.
9
2. NOŢIUNI DE TOXICOLOGIE EXPERIMENTALĂ
2.1. Determinarea experimentală a toxicităţii
Toate medicamentele şi produsele fitosanitare, înainte de a fi introduse în
uzul curent (lansate pe piaţă), trebuie testate din punct de vedere al inocuităţii şi
toxicităţii. Prin aceste teste se evaluează riscul de îmbolnăvire pentru persoanele
care fabrică, manipulează, comercializează produsul, pentru persoanele tratate şi
pentru consumatorii în hrana cărora ajung reziduurile din produs.
Studiile de toxicitate experimentală se clasifică în 7 grupe :
-studiul experimental al toxicităţii acute;
-studiul efectului iritant local şi al sensibilizării alergice;
-studiul efectelor mutagene;
-studiul toxicităţii pe termen scurt (subacute);
-studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului carcinogen;
-studiul embriotoxicităţii şi a efectelor asupra reproducţiei;
-studii destinate protecţiei mediului.
Întrucât protocoalele de testare diferă în funcţie de autor, pe plan mondial
se pune problema uniformizării acestora, astfel încât testele să fie recunoscute de
toate ţările care comercializează produsul. Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică, ce cuprinde ţările puternic industrializate, a elaborat
unele protocoale standard.
În studiile de toxicitate se utilizează cel mai frecvent rozătoare de
laborator (şobolani, şoareci, iepuri) şi carnivore.
Tendinţa de limitare a experimentelor pe animale a dus la dezvoltarea
unor “metode alternative”, de testare a toxicităţii pe culturi de celule, ţesuturi
sau embrioni. Aceste metode alternative nu pot însă înlocui în totalitate testele
tradiţionale pe animale vii, având unele dezavantaje legate de: durata de
supravieţuire a culturilor, alegerea parametrilor revelatori ai toxicităţii şi faptul
că o cultură de celule este un sistem izolat.
2.1.1. Determinarea toxicităţii acute
Toxicitatea acută exprimă efectele nefaste care se manifestă într-o
perioadă dată (obişnuit 14 zile) după administrarea unei doze unice de substanţă.
Indicatorii cei mai utilizaţi pentru aprecierea toxicităţii acute sunt:
-doza letală 50 (DL50);
-concentraţia letală 50 (CL50) şi
-doza maximă tolerabilă (DMT).
DL50 este doza unică, calculată statistic, la care mor 50% din animalele
supuse experienţei. Se exprimă în mg/kg.
10
CL50 reprezintă concentraţia unei substanţe, calculată statistic, care
provoacă după expunerea pentru o perioadă definită, moartea a 50% din animale
într-un interval de timp determinat.
DMT este doza maximă care provoacă semne de intoxicaţie, fără a avea
efecte majore asupra supravieţuirii.
Pentru determinarea DL50 se constituie loturi cât mai omogene de
animale: din aceeaşi suşă, vârstă şi greutate apropiată şi repartiţie egală pe sexe.
Se recomandă să se lucreze cu loturi de 10 animale (5 masculi şi 5 femele).
Lotului martor i se administrează excipientul substanţei de testat.
Loturilor experimentale li se administrează doze crescătoare de toxic, alese
astfel încât doza cea mai mică să provoace moartea unui număr minim de
animale (1-2), iar doza cea mai mare să provoace moartea majorităţii animalelor,
dar nu a întregului lot.
Administrarea toxicului se face o singură dată, cu sonda, după o dietă de cel
puţin 6 ore. Animalele sunt cazate la o temperatură situată în zona confortului
termic (22 ± 3°C), la o umiditate relativă de 30 – 70% şi regim de iluminare de
12 ore/ zi. Sunt ţinute în observaţie 14 zile, timp în care se înregistrează
simptomele şi mortalitatea. Se efectuează examenul necropsic şi histopatologic
la animalele care au murit intoxicate. DL50 se calculează statistic, prin metoda
curbei etalon. Calculul este facilitat dacă se înregistrează rezultatele pe hârtie
milimetrică specială, cu scară logaritmică.
Se poate determina DL50 şi prin administrarea toxicului pe cale
parenterală (i.v., i.m., s.c., i.p. sau transcutanat), menţionându-se calea utilizată.
Pentru substanţele gazoase sau cele care se utilizează sub formă de
aerosoli, se poate determina DL50 prin inhalaţie, expunerea la toxic durând 4 ore.
În cazul produselor fitosanitare se impune evaluarea toxicităţii pentru
păsări sălbatice (prepeliţă, potârniche, raţă sălbatică), peşti şi albine. La păsările
sălbatice testarea se face pe tineret, toxicul administrându-se fie în doze unice,
fie timp de 5 zile în hrană, în concentraţii crescătoare. Alături de loturile
experimentale se utilizează un lot martor negativ, care primeşte hrană fără toxic
şi un lot martor pozitiv, care primeşte în hrană o substanţă a cărei toxicitate este
cunoscută (de exemplu, dieldrin).
Toxicitatea pentru peşti se exprimă prin CL50 (concentraţia substanţei în
apă, la care mor 50% din peşti). Aceasta variază în funcţie de timpul de
expunere (24, 48 sau 96 ore), temperatura apei, gradul de oxigenare şi specia
utilizată. Cele mai sensibile sunt Salmonidele: Salmo gairdneri (păstrăvul
curcubeu) ş.a.
Toxicitatea pentru albine trebuie determinată la toate insecticidele. DL50
se exprimă în g produs/albină.
Determinarea dozei maxime tolerabile (DMT) se face prin metoda
secvenţială. Tinând cont de informaţiile disponibile privind produsul, se
administrează animalelor o primă doză, care n-ar trebui să determine decât
simptome minime. După supravegherea atentă şi aşteptarea unui timp suficient,
11
se administrează doze crescătoare, până când se înregistrează simptome evidente
de toxicitate (fără să fie afectată supravieţuirea).
Metodele alternative, de determinare a toxicităţii “in vitro”, pe culturi
celulare, constau în aprecierea concentraţiei toxicului la care efectul este letal
pentru celule şi a concentraţiei la care apar anumite modificări morfologice.
Pentru reducerea numărului de animale de experienţă, înainte de
determinarea DL50 se recomandă utilizarea “testului limită” (“limit test”). Zece
animale (5 masculi şi 5 femele) primesc pe o cale determinată (oral sau parental)
doza de 2 000 sau 5 000 mg/kg. Dacă nici un animal nu moare, se apreciază că
DL50 este superioară celei utilizate.
Dacă nu moare nici un animal, se recurge la una din următoarele metode:
-determinarea intervalului de toxicitate sau
-metoda secvenţială, ascendentă sau descendentă.
Determinarea intervalului de toxicitate constă în administrarea de doze
crescătoare (de exemplu, 40, 200 şi 1 000 mg/kg) la câte un mascul şi o femelă.
În acest fel se poate aprecia că DL50 este situată în intervalul 40 – 200 sau 200 –
1 000 mg/kg ş.a.m.d., ceea ce permite ca la determinarea DL50 să se utilizeze un
număr mai mic de loturi experimentale.
Metoda secvenţială constă în administrarea unei doze (d) la un animal.
Dacă acesta supravieţuieşte 24 ore, la un alt animal se administrează o doză
superioară de 1,3 ori (d x 1,3). Dacă şi acesta supravieţuieşte, se continuă cu d x
1,3 x 1,3 ş.a.m.d., până când animalul de experienţă moare. Dacă animalul a
murit la prima doză (d), se continuă experienţa cu o doză de 1,3 ori mai mică
(d/1,3), până la doza la care animalul nu moare (Milhaud şi col., 1995).
Metoda secvenţială este preferabilă precedentei în pregătirea pentru
determinarea DL50, deoarece numărul de animale sacrificate este minim, iar
intervalul de toxicitate apreciat este mic (d – d x 1,3).
2.1.2. Determinarea acţiunii iritante locale şi a sensibilizării alergice
Studiul efectului iritant local sau alergizant are ca scop protejarea
persoanelor care manipulează produsul, de la fabricaţie până la utilizare şi
cunoaşterea reacţiilor locale ale pielii şi mucoaselor, care pot surveni după
utilizarea produsului. Astfel de testări se fac îndeosebi pentru produse
fitosanitare, medicamente locale, cosmetice şi produse pentru igiena corporală,
de uz uman.
Acţiunea iritantă asupra pielii se testează pe iepure. Se utilizează 3 – 6
animale. Produsul de testat se aplică pe pielea intactă sau scarificată şi se
menţine în contact 24 ore printr-un plasture, animalele fiind menţinute în cuşti
de contenţie speciale sau contenţionate cu coliere speciale, care împiedică
îndepărtarea produsului prin lins. Se urmăreşte efectul local după o oră, 24, 48 şi
72 ore. Reacţiile cutanate (eritem şi/sau edem) se notează după o grilă propusă
de Draize (1971), de la 0 la 4. Dacă “scorul” este 2 (eritem bine definit,
12
respectiv edem uşor, bine definit), produsul va purta “fraza de risc” R38: “iritant
pentru piele”.
Acţiunea iritantă asupra globului ocular se testează pe iepure, prin
depunerea a 100 mg produs în sacul conjunctival al unui ochi. Se închid
pleoapele şi se masează globul ocular 20 secunde. Ochiul congener serveşte ca
martor. Se urmăreşte efectul la o oră şi zilnic, până la 7 zile. Se notează reacţia
corneei, irisului şi a conjunctivei, după grila propusă de Draize (1971). Dacă
“scorul” este 2 pentru opacitate corneeană şi/sau 1 pentru leziunile irisului
şi/sau 2 pentru leziunile conjunctivei, produsul poartă “fraza de risc“ R36,
“iritant pentru ochi”. Dacă produsul de testat este foarte iritant pentru ochi, imediat după ce se
observă leziunile, globul ocular se spală cu o cantitate mare de apă.
Acţiunea iritantă pentru mucoase se testează prin aplicarea a 100 mg
produs pe mucoasa peniană la iepure. Rezultatele se citesc la 24 şi 72 ore,
interpretarea făcându-se după aceleaşi criterii ca şi pentru piele.
Pentru produsele topice care necesită aplicări repetate, în special pentru
cele dermatologice, se poate urmări clinic şi histologic acţiunea acestora după 20
şi 90 zile de utilizare.
Testele de sensibilizare alergică locală se efectuează de preferinţă pe
cobai. Se utilizează protocoale diverse, dar indiferent de metodă, experimentul
presupune două etape:
-sensibilizarea animalului, prin contacte unice sau repetate cu produsul
(injecţii intradermice sau aplicaţii locale, ca şi în cazul testării acţiunii iritante);
-declanşarea reacţiei alergice, prin recontact cu produsul, după o
perioadă de repaus de cca. 15 zile, timp în care se dezvoltă reacţia imunitară.
Testarea se efectuează pe cel puţin 10 animale. Dacă cel puţin 30%
reacţionează pozitiv, produsul se etichetează cu Xi, purtând “fraza de risc” R43:
“poate determina sensibilizare prin contact cu pielea” (Milhaud şi col., 1995).
Acţiunea fototoxică, constând în capacitatea de a mări efectul razelor
ultraviolete asupra pielii şi acţiunea fotoalergizantă se testează prin aplicarea
pe piele a produsului în cantitate de 1/4 - 3/4 din doza minimă capabilă de a
produce eritem, urmată de iradierea cu UV şi înregistrarea efectului.
În cazul substanţelor foarte acide (pH 2) sau foarte alcaline (pH 11,5)
efectul iritant este de la sine înţeles, nefiind necesară testarea. Produsele de
acest fel sunt incluse direct în clasa Xi (iritante).
În scopul reducerii numărului de animale de experienţă, se recomandă
efectuarea prealabilă a testărilor pe un singur iepure. Dacă reacţiile sunt
foarte importante, nu mai este necesară utilizarea a 3 – 4 animale.
Metodele alternative nu sunt încă complet validate. Se utilizează:
-testul pe membrană corioalantoidă de embrion de găină, în vârstă de 10 zile,
apreciindu-se: coagularea proteinelor în şi în jurul vaselor sanguine. Se
estimează viteza apariţiei, gradul şi dimensiunile leziunilor; testul pe ochi
13
enucleat, constând în depunerea produsului pe cornee şi urmărirea efectului
clinic şi histologic;
-testul pe culturi celulare, pentru materiale biomedicale (catetere, sonde,
proteze). Mici bucăţi de material se introduc în cultura de fibroblaste şi se
apreciază modificările celulare prin examen microscopic, după coloraţie.
2.1.3. Determinarea acţiunii mutagene
Mutaţiile pot afecta celulele germinative sau somatice. Primele se
transmit la descendenţi, putând determina apariţia de anomalii (teratogeneză).
Mutaţiile somatice pot duce la dezvoltarea tumorilor maligne, existând o strânsă
corelaţie între acţiunea mutagenă şi acţiunea cancerigenă. Această observaţie
a permis înlocuirea testelor de carcinogenitate pe animale de laborator, care sunt
costisitoare şi necesită timp îndelungat, cu testele de mutageneză ( Milhaud şi
col.,1994).
Se cunosc trei tipuri de teste de mutageneză:
teste de mutaţii genice;
teste de mutaţii cromozomiale;
teste de explorare a mecanismelor de reparaţie a AND.
Dintre testele de mutaţii genice, cel mai cunoscut este testul propus de Ames şi
Mc. Cann (1976), constând în utilizarea unor suşe de Salmonella typhimurium
(T98, T100, TA1535, TA1537), care nu se pot dezvolta pe medii fără histidină. Într-o
placă Petri (martor) cu mediu de cultură solid, lipsit de histidină, se
însămânţează 109 bacterii. În alte 3 plăci cu acelaşi mediu nutritiv se plasează
rozete sau godeuri cu concentraţii diferite ale substanţei de testat şi se
însămânţează, aceeaşi tulpină de S. typhimurium, în aceeaşi doză ca şi în placa
martor. După incubarea la 37°C, 24 ore, în placa martor se dezvoltă 10 – 30
colonii, datorită apariţiei de mutante spontane (revertante), capabile să se
dezvolte fără histidină. Testul este pozitiv (substanţa este mutagenă) dacă în
plăcile care conţin substanţa de testat se dezvoltă un număr mare de colonii
(revertante), proporţional cu concentraţia substanţei.
Pentru aprecierea mai fidelă a efectului mutagen asupra mamiferelor, se
utilizează teste pe linii standard de culturi celulare de hamster, şoarece sau om.
Testele pentru evidenţierea mutaţiilor cromozomiale şi testele de
explorare a mecanismelor de reparaţie a AND sunt mai laborioase şi necesită
experienţă în domeniul citogeneticii, dar legislaţia europeană impune efectuarea
lor pentru medicamentele de uz uman. Mutaţiile cromozomiale pot fi depistate
prin prelevarea de celule din măduva osoasă a unui hamster tratat şi evidenţierea
anomaliilor cromozomiale sau, mai simplu, prin aprecierea proporţiei de
eritrocite tinere în care persistă resturi nucleare.
14
2.1.4. Studiul toxicităţii subacute
Are ca obiective:
-evidenţierea efectelor nedorite care pot surveni după administrarea
repetată a unui produs, ca urmare a acţiunii cumulative sau a altor mecanisme;
-precizarea naturii efectelor toxice, a organelor ţintă şi a timpului de
reversibilitate a efectelor adverse;
-determinarea “dozei fără nici un efect advers”.
Durata testării variază în funcţie de produs, dar nu trebuie să depăşească
1/10 din durata vieţii animalelor de experienţă. De exemplu, pentru
medicamente care se administrează timp de până la 7 zile, testarea durează 28
zile, pentru medicamente care se administrează 7 – 30 zile, testarea durează 90
zile, iar pentru medicamente care se administrează peste 30 zile, ar fi necesară
testarea timp de 6 luni.
Calea de administrare diferă în funcţie de calea de contaminare: orală,
transcutanată sau aeriană.
Metoda cea mai uzuală este determinarea DL50 de 90 zile (DL50-90) la
şobolan, pe cale orală. Ca şi în cazul DL50 unice, se constituie loturi omogene,
cărora li se administrează doze diferite (crescătoare) de toxic. În plus, se
utilizează un “lot satelit” de minimum 10 animale, căruia i se administrează
doza cea mai mare utilizată la loturile experimentale. Acest lot se ţine sub
observaţie încă 28 zile după expirarea perioadei de 90 zile, pentru a urmări
reversia manifestărilor de intoxicaţie. Toxicul se administrează în hrană, timp de
90 zile. Hrana nu trebuie să conţină substanţe cu acţiune cumulativă (altele decât
cea de testat), ca: micotoxine, reziduuri de pesticide etc.
Animalele se examinează clinic zilnic, urmărind aspectul pielii,
mucoaselor, globilor oculari, ritmul respirator, comportamentul, vivacitatea etc.
Se fac cântăriri săptămânale şi se determină cantitatea de furaj consumată. Se
efectuează examenul oftalmologic la începutul şi la sfârşitul experienţei.
Se înregistrează mortalitatea pe durata experienţei şi se calculează
statistic DL50-90, după metoda curbei etalon. Se efectuează examenul necropsic
minuţios şi examenul histopatologic, la toate animalele moarte, inclusiv
cântărirea organelor interne.
La sfârşitul experienţei se sacrifică toate animalele rămase în viaţă (cu
excepţia “lotului satelit), efectuându-se examenul hematologic şi biochimic
sanguin şi urinar. Examenul anatomopatologic complet (inclusiv histopatologic)
se efectuează la lotul martor şi la lotul care a primit cea mai mare doză de toxic.
Rezultatele se exprimă statistic.
Doza cea mai mare la care nu se înregistrează modificări ale nici unuia
dintre parametrii menţionaţi este considerată “doza fără efect advers”.
La examenul anatomopatologic se acordă o atenţie deosebită leziunilor
care ar putea sugera efectul cancerigen al substanţei: necroze hepatice şi renale,
15
hiperplazia canalelor biliare, proliferări celulare anormale, noduli de regenerare
etc.
Pentru evaluarea riscului de intoxicaţie a personalului care manipulează
produse chimice sau pesticide, se utilizează o variantă a testului constând în
aplicarea toxicului pe pielea rasă (pe cel mult 1/10 din suprafaţa corporală),
zilnic, timp de 28 zile la şobolan.
Evaluarea toxicităţii prin inhalaţie presupune expunerea zilnică a
animalelor, timp de 6 ore.
Pentru evaluarea neurotoxicităţii întârziate a organofosforicelor
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică recomandă testul de 90
zile, pe găini adulte. Se constituie loturi de 6 găini adulte (de 9 luni), care n-au
fost crescute în baterii şi nu prezintă tulburări locomotorii. Se administrează oral
sau injectabil câte o singură doză de toxic, situată în jurul DL50, astfel încât una
din doze să permită supravieţuirea a cel puţin 3 păsări, timp de 21 zile. După 21
zile se repetă administrarea aceleiaşi doze. Nu se iau în considerare manifestările
de intoxicaţie acută, care apar până la 48 – 72 ore de la administrare. Pentru
prevenirea mortalităţii este permis tratamentul cu atropină.
Se notează tulburările locomotorii care apar între a 3-a şi a 21-a zi, după
fiecare administrare. La sfârşitul perioadei de 90 zile, păsările se sacrifică şi se
examinează histologic măduva spinării şi nervii sciatici, pentru a exclude
tulburările locomotorii datorate bolii lui Marek.
Pentru evaluarea acţiunii cumulative a unui toxic se calculează indicele
de cronicitate (IC), reprezentând raportul dintre DL50 şi DL50-90. Teoretic, IC
poate avea valori cuprinse între 1 – 90. În practică însă nu există substanţe total
necumulative (IC = 1), nici substanţe total cumulative (IC = 90). Convenţional
se consideră că sunt cumulative substanţele cu IC2. Printre cele mai cumulative
toxice se numără raticidele cumarinice (Warfarina, IC = 20,8), unele
chimiosterilizante (Metepa, IC = 18,1), insecticidele organoclorurate (Dieldrin,
IC = 12,8) etc.
2.1.5. Studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului cancerigen
Testarea toxicităţii cronice are aceleaşi obiective ca şi metoda anterioară,
iar protocolul utilizat este apropiat celui pentru DL50-90. Administrarea toxicului
şi înregistrarea efectelor durează mai mult de 1/10 din viaţa animalelor de
experienţă: 6 luni, 1 an sau 2 ani. Examenele oftalmologice, biochimice şi
hematologice se efectuează din 3 în 3 luni sau din 6 în 6 luni, când studiul
durează 2 ani. Reversibilitatea efectelor toxice se urmăreşte la “lotul satelit”,
care a primit doza cea mai mare de toxic. La sfârşitul perioadei experimentale se
sacrifică 50% din supravieţuitori, se îregistrează leziunile, iar după cel puţin 28
zile se sacrifică restul efectivului, urmărindu-se capacitatea de regenerare a
organelor lezate. Studiul fiind foarte costisitor, se utilizează doar pentru
16
substanţe cu efecte toxice tardive, puternic cumulative sau care determină
anumite efecte particulare, puţin cunoscute.
Testarea acţiunii cancerigene necesită un protocol riguros şi foarte
costisitor, impunând măsuri deosebite privind:
puritatea produsului de testat şi calitatea hranei administrate;
cunoaşterea susceptibilităţii suşei de animale de experienţă faţă de
tumori spontane;
profilaxia bolilor infecţioase: utilizarea de animale indemne de
germeni patogeni, cuşti sterilizate, ventilaţia cu aer filtrat şi tratat cu UV etc
(Hayes, 1989).
Loturile experimentale sunt constituite din cel puţin 50 animale, separate
pe sexe. Supravegherea animalelor se efectuează pe toată durata vieţii
(convenţional, 18 luni la şoareci şi 2 ani la şobolani) sau până când mor 75 –
80% din animale, din fiecare lot. Se efectuează examene hematologice şi
biochimice periodice, iar animalele moarte sau sacrificate se examinează
anatomo- şi histopatologic.
După Milhaud şi col. (1995), un studiu de carcinogeneză costa în 1983 2 –
4 milioane franci. Astfel de studii se efectuează doar atunci când sunt cu
adevărat indispensabile, luând în considerare:
-structura produsului;
-rezultatele testelor de mutageneză;
-rezultatele observaţiilor din cadrul determinării DL50-90;
-condiţiile de utilizare şi indicaţiile produsului.
Ca metode alternative se utilizează testele de carcinogeneză pe peşti
(plătică, păstrăv), la care se dezvoltă uşor tumori hepatice şi teste pe scoici, care
pot concentra toxicele.
2.1.6. Studiul embriotoxicităţii şi al efectelor asupra reproducerii
În cazul substanţelor susceptibile de a fi toxice pentru embrioni sau fetuşi
se urmăresc: embrioletalitatea şi teratogenitatea.
Embriotoxicitatea se exercită cel mai bine în perioada multiplicării
zigotului (blastulă), scăzând odată cu avansarea gestaţiei.
Teratogeneza, tradusă prin apariţia de malformaţii, se manifestă doar în
perioada de organogeneză (în prima treime a gestaţiei). La femelele domestice,
perioada de sensibilitate la produsele teratogene este situată între a 5-a – a 15-a
zi de gestaţie la pisică, între a 8-a – a 24-a zi la căţea, a 9-a – a 35-a zi la la
scroafă şi până în a 3-a săptămână la oaie. La femeie, perioada de risc maxim
este între a 13-a – a 50-a zi.
Embrioletalitatea poate masca uneori teratogenitatea, cele două efecte
fiind strâns legate.
17
Testarea teratogenităţii se face pe loturi de 20 şobolance sau şoricioaice
gestante, sau pe 12 – 20 iepuroaice. Toxicul se administrează o singură dată,
între zilele 3 – 15 de gestaţie la şoricioaică şi şobolancă şi între zilele 6 – 18 de
gestaţie la iepuroaică. Femelele se sacrifică înainte de data fătării (ziua a 18-a la
şoricioaică, a 19-a la şobolancă şi a 28-a la iepuroaică, pentru a evita consumul
nou-născuţilor malformaţi de către femele. Se înregistrează: numărul de corpi
galbeni ovarieni, numărul de fetuşi vii, fetuşi morţi, resorbţii embrionare,
greutatea fetuşilor şi a placentelor. Se efectuează examenul extern al fetuşilor,
cu lupa, după care aceştia sunt împărţiţi în două loturi. Jumătate din fetuşi sunt
imersaţi în lichid Bouin, apoi sunt secţionaţi transversal, pentru evidenţierea
anomaliilor organelor interne. Al doilea lot este cufundat în alcool de 70°C,
supus unui tratament alcalin, care face ţesuturile moi transparente, apoi se
efectuează coloraţia cu alizarină. Colorantul se fixează pe schelet, evidenţiind
anomaliile acestuia şi tulburările de osificare.
Efectele toxicelor asupra reproducerii mai sunt urmărite prin:
-studierea parametrilor reproducerii pe mai multe generaţii;
-studierea fecundităţii la masculi şi femele;
-urmărirea toxicităţii asupra fetusului în perioada peri- şi postsnatală.
Dintre metodele alternative, cele mai bune rezultate se obţin prin testele
pe culturi de embrioni de mamifere. Cei mai utilizaţi sunt embrionii de
şobolancă, prelevaţi în ziua a 9-a de gestaţie. Embrionii se cultivă timp de 48 ore
“in vitro”, în mediu cu substanţa de testat. Tulburările de dezvoltare se pot
decela prin examinare cu lupa. Dacă produsul de testat nu este solubil în mediu
sau nu penetrează embrionii, rezultatele pot fi fals negative.
S-au mai propus teste de embriotoxicitate efectuate pe ouă sau amfibieni,
peşti, insecte, moluşte, însă nu sunt încă validate.
2.1.7 Studiul efectelor toxice asupra sistemului imunitar
Sunt cunoscute efectele imunosupresoare sau imunotoxice ale unor
medicamente (tetracicline, aminozide, cloramfenicol, fenobarbital
clorpromazină) micotoxine şi toxice exogene: Pb, Hg, Cd, hidrocarburi
aromatice halogenate etc. Imunotoxicitatea se manifestă prin:
-scăderea rezistenţei la infecţii experimentale sau la implantul de
tumori;
-perturbarea maturării şi diferenţierii limfocitelor T;
-inversarea raportului CD4+/CD8
+;
-efect toxic direct asupra macrofagelor;
-inhibiţia funcţiilor polinuclearelor neutrofile;
-scăderea concentraţiei unor imunoglobuline şi
-creşterea incidenţei leucemiei acute (Hayes, 1989; Milhaud şi col.,
1994).
18
Pentru evidenţierea efectului imunosupresor, Descotes (1992) a propus 3
etape:
-etapa de “screening” primar;
-etapa evaluării funcţionale a răspunsului imun;
-confirmarea perturbărilor funcţionale.
Prima etapă se realizează odată cu testarea toxicităţii subacute sau cronice
(DL50-90), pe baza numeroşilor parametri studiaţi cu această ocazie. Se poate
suspecta efectul imunotoxic al produsului de testat, pe baza următoarelor date:
-modificările ponderale şi morfologice ale organelor interne;
-examene imunohistochimice ale ţesuturilor limfoide;
-numărul eritrocitelor şi formula leucocitară;
-dozarea imunogobulinelor serice;
-numărul leucocitelor şi al subpopulaţiilor limfocitare: limfocite B, Th
(CD4+), Ts (CD8
+).
În etapa a II-a se efectuează teste specifice pentru imunitatea umorală şi
celulară, “in vitro” şi “in vivo”.
În etapa a III-a se utilizează fie teste complementare celor din etapa a II-a,
fie verificarea “in vivo” a rezistenţei la infecţii sau la tumori implantate.
2.1.8. Teste de ecotoxicitate
Aprecierea efectelor nocive ale pesticidelor şi ale diverşilor poluanţi
chimici asupra mediului înconjurător se realizează prin trei categorii de teste de
ecotoxicitate:
-teste simple, de ecotoxicitate directă;
-teste integrate; -teste în condiţii “de teren” (în ecosisteme naturale).
Studiile de ecotoxicitate urmăresc evidenţierea efectelor nocive induse
direct, de către produsul de testat, ca şi a acţiunii metaboliţilor acestuia, a
capacităţii de acumulare şi în special de “magnificaţie” biologică (creşterea
succesivă a concentraţiei reziduurilor în lungul lanţurilor trofice).
S-a stabilit existenţa unei corelaţii între proprietăţile fizico-chimice ale
substanţelor (solubilitate, tensiune superficială, rezistenţa la reacţii de hidroliză
şi oxido-reducere) şi acţiunea lor asupra mediului.
Testele de ecotoxicitate directă constau în urmărirea efectului produsului
de testat asupra unei singure specii, întreţinută într-un biotop simplificat
(artificial). Cel mai frecvent se utilizează organisme acvatice: alge, purici de
baltă (Daphnia magna), peşti (păstrăv, crap etc.). Se determină concentraţia în
apă a produsului, la care este inhibată dezvoltarea a 50% din indivizi (CI50) sau
concentraţia letală pentru 50% din indivizi (CL50).
În funcţie de durata expunerii există teste de ecotoxicitate imediată
(expunere de 24 – 96 ore) şi teste pe termen mediu (expunere de 14 – 28 zile).
19
Testele integrate urmăresc efectul toxicului asupra unor microecosisteme
artificiale sau asupra unor lanţuri trofice. De exemplu, se introduce toxicul în
bălţi artificiale cu o suprafaţă determinată (cca. 50m2), în anumite concentraţii,
urmărindu-se acţiunea asupra ecosistemului pe o perioadă de 3 luni – 1 an,
comparativ cu o baltă martor, fără toxic. Se mai pot utiliza cuşti din grilaj
metalic care separă anumite specii de restul ecosistemului.
Studiile de ecotoxicitate în condiţii de teren se fac după aplicarea
produsului de testat pe anumite culturi agicole, urmărindu-se efectele asupra
faunei utile şi asupra celei dăunătoare.
În cadrul studiilor de ecotoxicitate se mai urmăreşte procesul de
biodegradare şi de bioacumulare a toxicului. Produsele care se biodegradează
în proporţie de peste 70% în 28 zile sunt considerate uşor biodegradabile.
Bioacumularea este corelată direct cu liposolubilitatea.
Comportamentul toxicului în sol depinde de proprietăţile fizico-chimice şi
încărcătura în substanţe organice ale acestuia. Se efectuează studii privind
adsorbţia toxicului, spălarea acestuia pe coloane de sol, fotodegradarea,
metabolizarea, timpul de înjumătăţire, influenţa asupra biomasei solului etc.
2.2. Particularităţi privind evaluarea inocuităţii medicamentelor
În cazul medicamentelor, pe lângă testele de toxicitate pe animale de
laborator, înainte de introducerea în uzul curent se impune testarea inocuităţii
pentru speciile de animale cărăra le este destinat produsul, pentru personalul
care-l manipulează, pentru consumatorii de produse de origine animală şi a
efectelor nocive asupra omului.
Conform Directivei 92/18 a Comunităţii Economice Europene, studiile
privind toleranţa locală şi generală a medicamentelor trebuie efectuate pe căile
de administrare recomandate de producător. Medicamentele trebuie să aibă un
interval de siguranţă suficient de mare (doza maximă tolerată să fie suficient de
mare) pentru a nu determina efecte nedorite în cazul creşterii rezonabile a dozei
sau în urma prelungirii duratei de administrare. Se studiază cât mai amănumţit
acţiunea farmacologică şi efectele secundare. În cazul medicamentelor a căror
utilizare comportă anumite riscuri, se fac menţiuni speciale pe etichetă. De
exemplu, pentru substanţele toxice şi stupefiante se inscipţionează textul “A se
elibera numai cu reţetă”, iar pentru medicamentele remanente, care lasă
reziduuri în ţesuturi, se indică “Respectaţi dozele prescrise”.
Riscurile pentru personalul care manipulează medicamente sunt, în
general limitate. Sunt necesare unele măsuri de precauţie în cazul manipulării
amestecurilor medicamentoase care conţin substanţe alergizante (penicilină ş.a.).
Antiparazitarele externe şi alte toxice liposolubile trebuie aplicate cu mănuşi de
protecţie.
20
Limitarea efectelor nocive asupra consumatorilor de produse animale a
impus cercetări privind concordanţa între doza terapeutică şi nivelul reziduurilor
din ţesuturi, stabilindu-se doza zilnică admisă pentru consumator şi limita
maximă a concentraţiei admisă în diverse ţesuturi.
Conform reglementării 2377/90 a Comunităţii Economice Europene
(reactualizată în 18.03.1992), din punct de vedere al limitei maxime de
reziduuri, medicamentele de uz veterinar sunt incluse în 4 anexe (liste);
Anexa I – Lista substanţelor farmacologic active pentru care limitele
maxime de reziduuri sunt fixate, incluzând: toate substanţele din grupul
sulfamidelor, unele antibiotice (benzilpenicilina, ampicilina, amoxicilina,
oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina), cefaquinona, enroflaxacina, closantel şi
ivermectinele.
Anexa II – Lista substanţelor care nu impun limite maxime de
reziduuri: peroxidul de hidrogen, sulful şi etiproston–trometamina.
Anexa III – Lista substanţelor farmacologic active pentru care s-au
stabilit limite maximale provizorii: toate sulfamidele (pentru reziduuri din
lapte), furazolidonă, dimetridazol, ronidazol (pentru carne, grăsime, ficat,
rinichi), dapsone (pentru carne, organe, lapte), tetracicline, spiramicina, febantel,
fenbendazol, oxfendazol, levamisol, azaperonă, carazolol. Ulterior s-au adăugat
numeroase alte medicamente.
Anexa IV (reactualizată în 1994) – Substanţe farmacologic active
pentru care nu s-au putut fixa limitele maxime admise: nitrofuranii (cu
excepţia furazolidonei) şi cloramfenicolul.
Un comitet mixt F.A.O./ O.M.S. de experţi în aditivi alimentari evaluează
periodic doza zilnică admisă şi limita maximă de reziduuri admisă, pentru
medicamente de uz veterinar. Propunerile comitetului sunt incluse în Codex
Alimentarius şi servesc ca date de referinţă în schimburile internaţionale de
produse alimentare, pentru ţările din cadrul G.A.T.T. Se urmăreşte armonizarea
reglementărilor cu cele din alte ţări.
Majoritatea medicamentelor nu au efecte nefavorabile notabile asupra
mediului extern, comparativ cu produsele fitosanitare. Se efectuează studii
privind efectele dăunătoare asupra mediului determinate de utilizarea
dezinfectantelor la ferme mari, medicamentele care se elimină netransformate
prin fecale (ivermectinele) sau urină, reglementându-se condiţiile de utilizare ale
acestora.
3.1. Recoltarea şi expedierea probelor pentru examene toxicologice
de laborator
Comitetul Tehnic de Omologare a Metodelor de Diagnostic Paraclinic
Medical precizează condiţiile generale de prelevare a probelor pentru examene
toxicologice de laborator.
21
a. Probe de apă
Probele pentru determinarea caracteristicilor fizice şi chimice se iau în
recipient de sticlă cu dop şlefuit sau din material plastic cu dop din acelaşi
material, cu capacitatea de 1 l. Recipienţii de sticlă trebuie curăţaţi cu amestec
oxidant, apoi cu apă de robinet şi în final cu apă distilată. Pentru anumite
determinări, unde este necesară o spălare suplimentară, aceasta se indică în
standardul de analiză respectiv.
Înainte de luarea probelor, recipienţii se vor clăti de trei ori cu apa de
analizat
Recipienţii se vor umple cu proba până la nivelul dopului.
Probele pentru determinarea caracteristicilor bacteriologice se iau în
recipient de sticlă cu dop şlefuit, cu capacitatea de 0,5 l, sterilizaţi în prealabil
conform STAS 3001-83.
Probele pentru determinarea caracteristicilor biologice se iau în
recipienţi de sticlă cu capacitatea de 1 l, nesterili, conform STAS 6329-77.
Probele de apă potabilă pentru determinarea caracteristicilor fizice,
chimice, radiochimice, bacteriologice şi biologice se iau din reţeaua de
distribuţie, rezervoare, fântâni şi izvoare. Din reţeaua de distribuţie, probele se
iau după ce s-a lăsat apa să clocotească 10 minute. Din rezervoarele de apă,
probele se iau de la punctul de ieşire. Din puţuri de captare noi, probele se iau de
la punctele de distribuţie după o pompare continuă, până la atingerea debitului
de regim al captării şi până ce conţinutul de cloruri, substanţe organice, fier, din
cel puţin 3 probe de control luate la interval de 1 h în timpul pompării, nu mai
variază. Din fântâni, în cazul extragerii apei prin pompare, probele se iau la gura
pompei, după o pompare de minimum 20 minute; în cazul luării cu găleata,
probele se iau de la adâncimea de 30 cm sub oglinda apei. În cazul izvorului cu
curgere liberă, apa se recoltează de la puntea de curgere liberă a izvorului,
evitând tulburarea şi ridicarea artificială a oglinzii apei. În cazul izvorului captat,
probele se recoltează de la punctul de distribuţie.
Recipienţii cu probele pentru analiza fizică, chimică şi biologică se umplu
până la semn şi se închid etanş. Recipienţii cu probele pentru analiza
radiochimică şi bacteriologică se umplu până la cca 1 cm sub dop şi se închid
etanş.
Intervalul de timp dintre prelevarea probelor şi efectuarea analizelor
trebuie să fie cât mai scurt, pentru evitarea modificării caracteristicilor apei. În
cazul în care analizele nu se pot efectua în maximum 4 h de la prelevare, probele
se conservă conform tabelului 2.
Conservarea probelor pentru determinarea caracteristicilor bacteriologice
se face prin păstrare la temperatura de 2-40C, timp de max. 24 h.
Conservarea probelor pentru determinarea caracteristicilor biologice se
face prin adăugarea de 10-12 ml soluţie 4% de formaldehidă la 1 ml de probă.
Proba conservată se poate păstra maximum 7 zile.
22
Pentru menţinerea organismelor animale microscopice (ex:protozoare)
probele se conservă prin adăugarea de 4 ml amestec 2:1 de glicerină şi alcool
etilic 96% vol., la 100 ml probă.
Probele de apă luate pentru determinarea caracteristicilor fizice, chimice,
bacteriologice şi biologice se vor transporta de la locul de recoltare la locul de
analiză, în lăzi izoterme sau truse frigorifice, în condiţii care să asigure
menţinerea temperaturii la maximum 40C.
Fiecare probă va fi însoţită de un buletin care cuprinde următoarele
specificări:
-locul şi caracterizarea sursei de apă potabilă;
-data luării probei (anul, luna, ziua, ora);
-modul de recoltare a probei;
-temperatura apei în momentul luării probei;
-modul de conservare a probei (în cazul conservării);
-numele persoanei care a luat proba;
Tabelul 2
Modul de conservare a probelor de apă pentru analize de laborator
Parametrul de
analizat
Mod de conservare Durata de
conservare
Concentraţia ionilor
de hidrogen
Se păstrează la o temperatură
inferioară temperaturii de recoltare
4 h
Amoniac Se adaugă 1 cm3 H2SO4 d=1,84 la 1
dm3 probă şi se păstrează la 2-4
0C
24 h
Arsen Proba se aduce la pH=2 cu HCl
dă1,19
30 zile
Azotaţi Se adaugă 40 mg HgCl2 la 1 dm3
probă sau 4 cm3 CHCl3 la 1 dm
3
probă şi se păstrează la 2-40C
24 h
Azotiţi Se adaugă 40 mg HgCl2 la 1 dm3
probă sau 4 cm3 CHCl3 la 1 dm
3
probă şi se păstrează la 2-40C
24 h
Cianuri libere Se adaugă soluţie 10% NaOH până
la pH=11 şi se păstrează la 2-40C
24 h
Aluminiu Proba se aduce la pH=2 30 zile
Cadmiu Proba se aduce la pH=2 cu HCl
dă1,19
30 zile
Cupru Se adaugă 5 cm3 de HCl cu d=1,19
la 1 dm3 probă
30 zile
Plumb Proba se aduce la pH=2 cu HNO3
dă 1,4
30 zile
23
Zinc Se adaugă 1 cm3 HCl d=1,19 la 0,1
dm3 probă
30 zile
Pesticide
Organoclorurate
Organofosforice
Triazine
Se păstrează la2-30C
Se păstrează la 2-30C
Se păstrează la 2-30C
7 zile
24 h
7 zile
Substanţe organice
oxidabile
Se adaugă 15 cm3 H2SO4 d=1,84
diluat 1-3% la 300 cm3 probă
24 h
b. Probe de alimente
Alimentele trebuie recoltate şi expediate la laborator în aşa fel încât proba
să reprezinte valoarea medie.
La formarea probei medii se vor îndepărta obligatoriu părţile superioare
ale alimentului. Proba medie se formează din mai multe probe parţiale, ridicate
din puncte cât mai diferite, pentru a reflecta cât mai exact însuşirile şi
compoziţia chimică a diferitelor tipuri de alimente.
Recoltarea probelor medii pentru examen de laborator se va face de către
sau în prezenţa unor organe neutre (sanitare, veterinare, poliţie, consilii locale).
La recoltare se întocmeşte un proces verbal în care se vor menţiona următoarele:
-data recoltării probelor;
-denumirea alimentului şi a unităţii care l-a produs;
-modul de depozitare, transport şi ambalare, cantitatea existentă;
-aspectul organoleptic al alimentului (culoare, gust, miros);
-modul de recoltare a probelor şi numele persoanelor care au executat-o;
-măsurile luate (scoaterea din alimentaţie sau nu);
-cazurile care au determinat necesitatea examenelor de laborator,
arătându-se proporţia îmbolnăvirilor, semnele clinice, anatomo-patologice,
influenţele înregistrate asupra populatiei implicate, perioada când s-au constatat
aceste fenomene;
-nominalizarea analizelor ce se solicită a fi executate de către laborator.
Din probele parţiale recoltate se va face o probă generală, care se
omogenizează după specificul alimentului şi din care se prelevă proba medie.
Acestea se împart în trei porţiuni: una din probe se va trimite laboratorului
pentru analiză, a doua rămâne organului care a recoltat proba, iar a treia se dă
beneficiarului. Ultimele două probe servesc drept contraprobă pentru eventuale
expertize. Acestea se vor păstra în locuri uscate, răcoroase. Toate cele trei probe
se sigilează de către organul neutru care le-a prelevat.
Fiecare probă se va ambala în saci, săculeţi, pungi de hârtie sau material
plastic sau borcane cu dop şlefuit. În cazul alimentelor lichide, borcanele se
umplu 4/5 din volumul lor. Greutatea probelor nu trebuie să fie mai mare de 1
Kg. Probele uşor alterabile se expediază la laborator în cel mai scurt timp.
24
În cazul în care se solicită analiza conţinutului în minerale
(microelemente) trebuie să se aibă în vedere ca probele să nu fie umezite şi să nu
fie impure (nisip, pământ). Probele pentru astfel de analize se ambalează în
borcane de sticlă spălate cu apă distilată şi uscate sau săculeţi din material
plastic.
Probele se trimit la laborator cu adresă la care se anexează o copie a
procesului verbal de recoltare.
Fiecare probă va purta o etichetă cu următoarele date:
-denumirea alimentului şi numărul curent al probelor;
-numele unităţii de la care s-a recoltat;
-data recoltării;
Recoltarea probelor:
-din depozite si camioane cu aliment vrac, probele se scot din 5 puncte
diferite şi cât mai adânc;
-din vagoane, probele se scot de la patru colţuri şi la o distanţă de 50-75
cm de perete;
-probele din culturi de legume se recoltează din puncte diferite ale
parcelei. Se trimit în ambalaje care să nu permită fermentarea.
Pe lângă proba medie, în episoadele de intoxicaţie de natură alimenteră se
recomandă expedierea la laborator a unor probe recoltate din aşa-zisele “locuri
fierbinţi”: locurile de unde au consumat persoanele care au prezentat manifestări
severe de intoxicaţie sau au murit. Aceste probe servesc doar la identificarea
rapidă a toxicului, neavând relevanţă juridică.
c. Probe de material patologic
Conţinutul stomacal se ambalează în borcane de sticlă brune, bine închise,
sau pungi de polietilenă şi se transportă în termose pentru a împiedica
modificările de pH.
Creierul, ficatul, rinichiul animalelor incriminate se ambalează în borcane
bine închise sau în pungi de polietilenă, în termose cu gheaţă.
Sângele se recoltează în eprubete (cca 2/3 din volum) pentru exprimarea
serului şi în eprubete cu EDTA.
Urina se recoltează în borcane cu dop sau eprubete (bine spălate).
Voma şi fecalele se transportă în borcane bine închise.
Adresa de însoţire a probelor trebuie să cuprindă toate datele anchetei
epidemiologice precum şi eventualele tratamente individuale sau de grup,
asocierile medicamentoase. Culoarea, mirosul diverselor secreţii sau excreţii vor
fi notate şi caracterizate. La fel modificările anatomopatologice: ulcerative,
hemoragice, culoare, consistenţă.
Se va cerceta cu atenţie habitatul în care s-a produs intoxicaţia şi se vor
recolta alimente ambalaje de la aliment, aditivi, medicamente, chimicale de
orice fel, etichete şi sticle suspecte, care vor fi trimise laboratorului împreună cu
restul probelor chiar dacă nici una din acestea nu este încă considerată agentul
25
cauzal al intoxicaţiei. Probele se trimit prin curier, în timp util, pentru a se evita
alterarea şi deteriorarea produselor, asigurându-se totodată securitatea lor.
Pentru precizări suplimentare privind particularităţile de recoltare,
conservare şi expediere a probelor în vederea analizelor toxicologice de
laborator, recomandăm consultarea Legii sanitare veterinare nr. /1991.
26
INTOXICAŢII CU POLUANŢI ELEMENTARI
Intoxicaţia cu plumb
Sursele de toxic sunt foarte numeroase, cea mai comună fiind miniul de
plumb utilizat pentru vopsirea suprafeţelor metalice din adăposturi.
Tetraetilul de plumb utilizat pentru mărirea cifrei octanice a benzinei,
constituie prin intermediul gazelor de eşapament, o sursă de toxic pentru
animalele care păşunează în vecinătatea şoselelor.
Emanaţiile de la uzinele de prelucrare a minereurilor de plumb, de la fabricile
de cauciuc, linoleum, uleiuri minerale etc poluează de semenea păşunile.
Alte surse -conducte de plumb -resturi de minereu -baterii auto uzate -chitul pentru geamuri -aliajul folosit la sudura conservelor metalice
Toxicitatea diferă în funcţie de forma chimică. DL unică pentru acetatul
de plumb ( forma cea mai hidrosolubilă) este de 400-600 mg/kg la viţei, dar s-au
înregistrat efecte letale şi la 4,8 mg/kg oxid de Pb (formă mai puţin solubilă).
Mecanism de acţiune. Plumbul pătrunde în organism pe cale digestivă,
dar absorbţia este limitată la cca 2% din cantitatea ingerată. O mare parte este
transformat în tubul digestiv, în sulfură de plumb insolubilă, de culoare neagră.
Tetraetilul de plumb poate străbate pielea intactă.
Plumbul este un toxic puternic cumulativ. În cazul expunerii cronice, la
bovine poate atinge concentraţii de 200 ppm în ţesutul osos, raportat la S.U.
Eliminarea se face lent, T1/2 fiind de cca 30 zile din sânge şi ţesuturile moi şi de
luni sau chiar ani de zile din ţesutul osos .
Asupra tubului digestiv plumbul are efect caustic. Absorbit în circuaţie,
este depozitat în ficat, rinichi, ţesutul nervos şi mai ales în , având efect
citotoxic asupra ţesuturilor, în special asupra măduvei hematogene. Un efect util
pentru diagnosticul intoxicaţiei este interferenţa cu acidul aminolevulinic, care
este transformat în acid delta-aminolevulinic, care poate fi pus în evidenţă în
urina animalelor intoxicate.
Efectele toxice generale sunt: în intoxicaţia acută encefaloza toxică şi
gastroenterita severă iar
în intoxicaţia cronică, anemia, perturbarea metabolismului calciului,
distrofia hepatică, renală şi miocardică.
Simptomatologie. Intoxicaţia poate avea o formă acută sau subacută.
Cele mai sensibile la plumb sunt bovinele, la care intoxicaţia cu plumb este
considerată cea mai importantă dintre intoxicaţiile cu metale.
27
Forma acută debutează brusc cu manifestări de excitaţie nervoase: tremurături
musculare, masticaţii în gol, spume la gură, nistagmus, ataxii, cădere în decubit
cu convulsii tonico-clonice, opistotonus, midriază, diminuarea acuităţii vizuale
până la orbire. Atrage atenţia hiperexcitabilitatea neuromusculară.
Forma subacută se manifestă prin inapetenţă, apatie, abatere profundă,
semne proprii encefalozei toxice: sindrom de imobilitate, ataxie, orbire,
dromomanie cu lovirea de obstacole, crize epileptiforme. Mai apar tulburări
digestive, stomatită ulceroasă, colici intense, denumite “colici de plumb”,
constipaţie urmată de diaree, cu fecale negricioase, datorită sulfurii de plumb.
Mortalitatea este foarte mare şi se datorează în special manifestărilor
nervoase.
La miei este descrisă o formă cronică tradusă prin osteoporoză lombară,
cu două tipuri de manifestări consecutive compresiunii medulare:
-pareză spastică (incompletă flexie a jaretelor);
-parapareză şi paraplegie flască.
La cabaline cea mai frecventă este forma cronică, denumită saturnism,
cunoscută iniţial la animalele care lucrau în minele de plumb. Intoxicaţia se
manifestă prin semne de encefaloză toxică localizată: cornaj laringian datorat
paraliziei recurentului, disfagie faringiană, paralizia buzelor etc. Poate apărea şi
paralizia nervilor periferici (paralizia trenului posterior). Mai apare anemia,
astenia, părul devine mat iar animalele preferă decubitul (fapt neobişnuit pentru
cabaline). Uneori se poate instala encefaloza difuză, manifestată prin crize
convulsive, urmate de paralizii.
La suine intoxicaţia este rară şi se manifestă prin hiperestezie (guiţat
strident), tremurături musculare, crize convulsive, urmate de apatie, anorexie,
slăbire. Mai sunt descrise tumefacţii ale articulaţiilor carpiene. Moartea se
produce prin şoc toxic.
La păsări este semnalată intoxicaţia cronică, tradusă prin scădere în
greutate, ataxie, dispnee, cianoza extremităţilor, scăderea producţiei de ouă şi a
greutăţii ouălor, creşterea mortalităţii embrionare
Biochimic se constată creşterea uricemiei, a creatininemiei, scăderea
albuminemiei, a glicemiei şi a colesterolemiei.
Plumbul induce imunosupresie, prin perturbarea metabolismului
eicosanoidelor şi inhibiţia potenţialului fagocitar al macrofagelor.
Noi am semnalat un episod de intoxicaţie cronică la găinile ouătoare,
manifestată prin slăbire, anemie, scăderea producţiei şi producerea de ouă moi,
lipsite de cochilie, asociată cu gută viscerală şi creşterea proporţiei infecţiilor cu
germeni condiţionat patogeni: E. coli, Salmonella spp. etc. (Paul şi col.,1996).
Modificări anatomopatologice În intoxicaţia acută leziunile pot lipsi sau
apar leziuni de gastroenterită corozivă, mucoasa tractusului digestiv având
culoare roşie sau, pe alocuri, gri negricioasă datorată sulfurii de plumb. Se mai
întâlnesc: congestie hepatică şi renală, hemoragii pe seroase şi sub mucoase.
28
În forma cronică se constată slăbirea avansată şi distrofii sau chiar
scleroze hepatice, renale, musculare, vasculare , etc. În intoxicaţia întâlnită de
noi la găini s-a constatat gută viscerală, însoţită de anomalii renale grave,
respectiv hipoplazia a 1-5 lobi şi hiperplazia compensatorie a lobilor restanţi.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a leziunilor,
coroborate cu datele epidemiologice (identificarea sursei toxice).
Confirmarea se realizează prin determinarea plumbului din fecale sau
conţinutul digestiv, urină, sânge, organe şi din ţesutul osos, prin
spectrofotometrie de absorbţie atomică. Se trasează curba de etalonare,
utilizând soluţie de azotat de plumb, cu concentraţii de 0; 0,1; 0,5; 1; 2,5; 5 şi 10
g/ml Pb.Se citeşte absorbţia radiaţiei probei de analizat, comparativ cu cea a
soluţiilor etalon, la lungimea de undă de 217nm.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de alte encefaloze toxice (intoxicaţia cu
pesticide organoclorurate, cu sare etc.) şi carenţiale.
Tratamentul vizează limitarea absorbţiei toxicului prin utilizarea de
antidoturi generale: apă albuminată, lapte, cărbune medicinal, tanin, purgative.
Tratamentul simptomatic constă în calmarea animalelor cu barbiturice,
rehidratare, administrarea de pansamente digestive. Antidotul specific este
EDTA, în doze de 75 mg/kg/zi în două reprize, două zile, urmat de o pauză şi
apoi, eventual, alte două zile. EDTA este un chelatant puternic al plumbului
aflat în circulaţie, determinând eliminarea lui pe cale renală. Se mai recomandă
antitoxice generale: vitamina C, hepatoprotectoane (cisteină, colină, metionină)
etc.
Carnea rezultată din sacrificări de necesitate poate fi dată în consum, dacă
nu prezintă modificări organoleptice, iar conţinutul în plumb nu depăşeşte 1
ppm. Oasele, capul şi organele se confiscă. Ordinul Ministerului Sănătăţii
prevede limitele maxime admise de Pb pentru diferite produse alimentare,
acestea fiind cuprinse între 0,1-5 ppm.
Intoxicaţia cu mercur
Diferiţi compuşi anorganici sau organici ai mercurului sunt folosiţi în
agricultură, putând provoca intoxicaţii accidentale. În scop medicinal, inclusiv
în industria alimentară se poate utilizat sublimatul coroziv ca antiseptic.
Compuşii organomercurici sunt folosiţi în agricultură ca fungicide, pentru
tratarea seminţelor de cereale, având diverse denumiri comerciale: germidan,
ceresan, granodin, micodin, mercuran etc.
Poluarea industrială cu mercur, realizată de fabricile de pesticide, faianţă,
industria electronică, industria pielăriei şi mai ales întreprinderile prelucrătoare
de minereuri nefieroase, constituie sursa pentru intoxicaţia cronică
(hidrargirism).
29
Cele mai sensibile la toxic sunt rumegătoarele, apoi păsările, cabalinele,
suinele etc.
Mecanism de acţiune. Mercurul acţioneză prin coagularea proteinelor, în
funcţie de concentraţie fiind iritant, vezicant sau caustic. Compuşii organici de
mercur sunt liposolubili şi se acumulează în ţesutul nervos, (fără a avea efecte
pronunţate la poarta de intrare), producând de asemenea coagularea proteinelor
(encefaloză).
Simptomatologie. Intoxicaţia acută se manifestă prin semne de:
-gastroenterită hemoragică: colici severe, diaree, deshidratare;
-nefrită acută: albuminurie, oligurie sau anurie, uremie;
-encefaloză acută: crize de excitaţie nervoasă, alternând cu depresiune
(astenie, tulburări vizuale).
Mai apar tulburări respiratorii, cardiovasculare, leziuni cutanate în cazul
aplicării locale a vezicătorilor etc.
În intoxicaţia cronică manifestările sunt iniţial mai şterse, agravându-se
progresiv. Se constată sialoree, epiforă, ulcere bucale, disfagie, colici, sindrom
de imobilitate, pareze şi paralizii.
În cazul intoxicaţiei pe cale respiratorie ( cu vapori de mercur) predomină
manifestările respiratorii (epistaxis, jetaj muco-hemoragic, emfizem pulmonar),
asociate cu cele nervoase.
Modificările anatomopatologice sunt foarte pronunţate în cazul
intoxicaţiei cu compuşi anorganici ai mercurului, constând în leziuni congestivo-
hemoragice ale tractusului digestiv (începând de la cavitatea bucală) ca şi ale
rinichilor. În intoxicaţiile produse pe cale respiratorie predomină congestia şi
edemul pulmonar sau emfizemul pulmonar.
Diagnosticul se poate stabili pe baza simptomelor şi a leziunilor,
coroborate cu datele anamnetice.
Confirmarea se realizează prin dozarea Hg din organele de stocaj (ficat,
rinichi), prin spectrofotometrie de absorbţie atomică. Concentraţiile de peste 15
ppm Hg au valoare de diagnostic.
Tratamentul urmăreşte în primul rând eliminarea toxicului din tubul
digestiv, ca şi în cazul intoxicaţiei cu plumb, utilizându-se: apa albuminată,
laptele, cărbunele medical, urmate de purgative. Se utilizează de asemenea,
terapia simptomatică. Antidoturile specifice, chelatante, ca EDTA, BAL se pot
utiliza dar au eficacitate mai redusă decât în intoxicaţiile cu alte metale grele
(Pb, As). Se mai recomandă tiosulfatul de sodiu i.v. , 40-80 ml 20% la bovine.
Carnea animalelor intoxicate se confiscă. Limitele maxime admise de Hg
pentru diferite produse alimentare sunt cuprinse între 0,005-0,01 ppm.
Intoxicaţia cu arsen anorganic
30
Sursele toxice sunt reprezentate de pesticidele pe bază de arsen:
metanarsenatul mono şi disodic, verdele de Paris (acetoarsenitul de cupru) etc.
ca şi poluarea industrială, mai ales cea secundară prelucrării piritelor.
Mecanism de acţiune. Formele solubile- arseniţii - sunt uşor absorbite pe
toate suprafeţele. Arsenul interferează cu grupările tiolice ale enzimelor,
inhibând sistemele redox celulare. Are acţiune nocivă asupra epiteliului digestiv,
renal, cutanat , a ţesutului hepatic, pulmonar şi a endoteliului vascular.
Simptomatologie. Intoxicaţia supraacută şi acută se manifestă prin
semnele unei gastroenterite severe (colici severe, vomă, diaree, dizenterie)
asociată cu colaps vascular, ataxie etc.
În forma subacută apare anorexia, diareea apoasă, oligurie cu albuminurie,
tremurături musculare, convulsii, dermatoză.
Leziuni. În forma acută predomină leziunile severe gastro-intestinale.
Uneori apar ulcere preforante şi peritonită. În forma subacută mai apare
hepatoza, nefroza, asociate cu colecţii lichide cavitare.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a leziunilor.
Confirmarea se realizează prin dozarea arsenului din alimente, material
patologic (ficat, rinichi, urină, sânge şi păr), prin metoda spectrofotometrică
(Bianu şi Nica, 1998)
Tratamentul se realizează ca şi în celelalte intoxicaţii cu metale grele,
utilizând antidoturi generale şi medicaţia simptomatică.
Antidotul specific este Dimercaptopropanolul (BAL), utilizat în doze de 3
mg/kg i.m., odată la 4 ore în primele două zile, la 6 ore în a III a zi şi la 12 ore în
următoarele 10 zile, până la revenirea completă.
Carnea animalelor intoxicate acut se confiscă. Limitele maxime admise de
As pentru diferite produse alimentare, conform Ordinului Ministerului Sănătăţii
sunt cuprinse între 0,1-3 ppm.
Intoxicaţia cu fluor
Fluorul este cel mai reactiv element din natură. Tinde să se combine
imediat ce a fost eliberat , cu aproape toate elementele, cu exccepţia C, O şi N.
Este prezent în sol, apă, furaje şi organismul animalelor sub formă de
fluoruri.
Intoxicaţia apare datorită poluării cu F, determinată de uzinele de Al,
fabrici de îngrăşăminte fosfatice, ceramică, sticlă, HF, oţelării, termocentrale
(arderea cărbunelui).
Mai pot determina intoxicaţii unele pesticide pe bază de F. La porc, NaF a
fost utilizată ca antiparazitar.
Cel mai frecvent intoxicaţia se produce prin consumul de furaje şi apă,
poluate.
31
Sunt receptive toate speciile în ordinea: taurine, ovine, caprine, porcine,
cabaline, carnivore, păsări.
Intoxicaţia este favorizată de carenţa în Ca şi P, vitamine, proteine şi de
solubilitatea compusului fluorurat, cea mai toxică fiind NaF. Clima
umedă(ceaţa) măreşte gradul de poluare cu F a plantelor furajere şi a solului.
Mecanism de acţiune Pătrunderea în organism se realizează pe cale
digestivă, absorbţia depinzând de solubilitate. Prezenţa unor elemente în raţie
(Al, Ca., Mg) reduce absorbţia.
În stomac, fluorul formează HF, foarte iritant.
Circa 95-98% din fluorul absorbit din tubul digestiv se depozitează în
oase şi dinţi, determinând tulburări de mineralizare.
Simptomatologie. Intoxicaţia acută este mai frecventă la porc, determinată
de NaF. Se manifestă prin vomitări, colici, diaree, hipotonie musculară,şoc toxic
şi uneori convulsii clonice (Popescu, 1996).
Intoxicaţia cronică, mai frecventă la ierbivore, se manifestă prin
neregularităţi dentare şi hiperostoză, care afectează iniţial treimea superioară
a metatarselor, mandibulele, metacarpele şi coastele, la nivelul cărora apar
exostoze.
Leziuni. În forma acută se întâlneşte gastrită acută, chiar hemoragică,
congestie hepatică şi renală.
În forma cronică se observă leziuni dentare: coloraţie brună-negricioasă,
abraziuni ale smalţului, fracturi dentare şi leziuni ale oaselor: aspect cretaceu,
îngroşarea şi congestia periostului, aspect gelatinos al măduvei osoase, care
determină anemie aplastică (Popescu, 1996).
Diagnosticul prezumtiv se bazează pe tabloul morfoclinic şi aspectul
radiologic al oaselor.
Confirmarea se face prin analiza fluorului din apa potabilă şi din urină,
oase,dinţi, păr etc..
În cenuşa din os, conţinutul în fluor este la taurine de 400-1200 ppm, în timp ce în fluoroză depăşeşte 3000 ppm (Popescu, 1996). Tratament. Nu există un antidot specific al fluorului. Efectele excesului
de fluoruri pot fi totuşi limitate de sulfatul de aluminiu, clorura de aluminiu,
aluminatul de calciu şi carbonatul de calciu.
Intoxicaţia cu seleniu
Seleniul face parte dintre microelemente (oligoelemente), carenţa lui,
asociată cu deficienţa vitaminei E, determinând o serie de tulburări distrofice
mai ales la tineretul mamifer şi aviar: miodistrofii nutriţionale, hepatoze etc. De
aceea, sărurile de seleniu (selenitul de Na ş.a.) sunt introduse în furaje pentru
prevenirea acestor boli, sau se administrează injectabil, la purcei, viţei şi miei.
Supradozarea, mai ales în cazul preparatelor injectabile, poate provoca
intoxicaţia acută.
32
Poluarea industrială cu Se şi concentraţia crescută a Se în unele soluri
pot constitui surse pentru intoxicaţia cronică sau chiar acută. Există plante
“selenifere”, mai ales exotice, care au capacitatea de a concentra Se în ţesuturile
proprii până la concentraţii de 1000-15000 ppm (Astragalus spp, Atriplex spp).
În ţara noastră intoxicaţia de natură telurică este cunoscută în unele zone
din Transilvania, în care solul conţine peste 1ppm Se.
Cele mai sensibile la toxic sunt suinele, apoi taurinele, ovinele, cabalinele
şi păsările. Concentraţia de peste 5 ppm în furaj este considerată toxică, dar
intoxicaţia poate apărea şi la 1 ppm.
Mecanism de acţiune Calea de pătrundere poate fi bucală, parenterală în
intoxicaţiile iatrogene şi respiratorie în cazul poluării industriale. Se depozitează
mai ales în ficat, rinichi şi splină.
Acţiunea toxică principală constă în blocarea grupărilor sulfhidrice ale
enzimelor şi ale proteinelor în general, blocând respiraţia tisulară.
Au acţiune antagonistă Se: sulfaţii, compuşii As şi Cd, unii dintre aceşti compuşi
putând fi utilizaţi în terapia intoxicaţiei.
Simptomatologie Intoxicaţia acută pe cale orală se manifestă prin
anorexie, diaree, colici, timpanism la rumegătoare, poliurie, dispnee severă,
cianoza mucoaselor, tahicardie şi instalarea progresivă a şocului toxic (hipo sau
areactivitate, puls slab). Moartea se datorează insuficienţei respiratorii acute.
Intoxicaţia acută iatrogenă (parenterală) se manifestă prin depresiune
corticală, ataxie, dispnee, congestie şi edem pulmonar, şoc toxic.
Intoxicaţia subacută, denumită colocvial “Blind staggers”, se manifestă
prin encefaloză toxică progresivă: mers nesigur (ataxie), deplasare în cerc,
scăderea acuităţii vizuale, chiar orbire, cu lovire de obstacole. Se mai constată:
hipersalivaţie, lăcrimare, disfagie, colici severe paralizie progresivă şi moarte
prin insuficienţă respiratorie. Fetuşii proveniţi din mame afectate pot prezenta
anomalii acropodiale (Both, 1991; Popescu, 1996).
Intoxicaţia cronică-”Alkali disease”se manifestă printr-o dermatoză
cronică, tradusă prin căderea perilor lungi, din coamă, coadă şi moţ (la cal),
restul părului fiind aspru, sfărâmicios. Apar deformări ale copitelor sau
ongloanelor (şanţurilor transversale, creştere deformată) şi slăbire progresivă. La
scurt timp de la debutul intoxicaţiei se instalează anemia.
33
Leziuni. În forma acută predomină leziunile congestivo-hemoragice ale
mucoaselor digestive, pulmonului, pe seroase, distrofii şi necroze hepatice,
hemoragii renale.
În intoxicaţia subacută şi cronică poate apărea ciroza hepatică, ascită,
congestie şi edem cerebral, nefroză şi miocardoză.
Diagnosticul Se suspicionează intoxicaţia cu Se dacă apar manifestări
clinice într-o zonă recunoscută ca seleniferă. Confirmarea se face prin dozarea
Se din ser sanguin, lapte, ficat, rinichi, şi furaje, prin metoda fluorimetrică
(Bianu şi Nica,1998).
Materialele supuse examinării:
-ser sanguin aprox. 1 ml;
-lapte aprox. 1 ml;
-organe şi ţesuturi proaspăt recoltate (1-2 g), fin mărunţite şi omogenizate
din punct de vedere al compoziţiei chimice, prin mixare cu un turmix;
-furaje (1-2 g) de asemenea mărunţite fin;
Prelevarea probelor de sânge, organe, furaje se face conform metodelor
oficializate.
34
Mineralizarea se face pe plită electrică (cca.2000C) în nişă, până la
obţinerea unui lichid incolor, fiind urmată de răcire.
35
Concentraţiile de peste 1 ppm Se în serul sanguin şi peste 5 ppm Se în
ficat, rinichi şi furaje confirmă intoxicaţia.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de intoxicaţia cu As, Pb, OCl,
afecţiuni podale etc.
Tratamentul este ineficace în formele acute. Se încearcă tratamentul
simptomatic.
În intoxicaţia subacută se utilizează nevrostenice (stricnina, bromură de
neostigmină) şi apă caldă pe cale orală.
În intoxicaţiile cronice au efect favorabil sărurile de As: arsenit de Na,
acid arsanilic 50-100 ppm în furaj şi îmbogăţirea raţiei în proteine.
În zonele în care cresc plante selenifere se poate administra, în scop
profilactic, sulfat de Na oral.
4.8.5. Intoxicaţia cu zinc
Zincul este un oligoelement esenţial, ca şi seleniul, dar carenţa sa este mai
puţin gravă. Determină paracheratoză, mai ales la purcei dar şi la alte specii.
Paracheratoză
36
Paracheratoză
Intoxicaţia se produce datorită poluării industriale în jurul întreprinderilor
prelucrătoare (de obicei asociată cu intoxicaţii cu alte metale, mai ales Pb) dar şi
datorită exccesului de ZnO în alimentaţie.
Mecanismul de acţiune. Calea de pătrundere este calea digestvă, mai rar
cea respiratorie. Mecanismul intim de acţiune este puţin cunoscut. Pe cale
digestivă-este iritant al mucoasei gastro-intestinale. În intoxicaţia cronică
împiedică utilizarea Fe şi Cu, determinând anemie.
Simptomatologie. Intoxicaţia acută: vomitări, colici, diaree, colaps
Intoxicaţia cronică: întârziere în creştere, anemie, rahitism însoţit de
şchiopături; la porc gastroenterită cronică. Intoxicaţia pe cale respiratorie cu
ZnO se manifestă prin dispnee, emfizem pulmonar.
Leziuni. În cazul pătrunderii toxicului pe cale digestivă se constată leziuni
congestivo-hemoragice ale stomacului şi intestinului, rinichilor, distrofie
hepatică, icter.
În intoxicaţia cronică, pe lângă gastrita cronică se semnalează la porci
artroze scapulo-humerale, hemoragii subcutanate, mai ales în regiunea axilară,
hemoragii în ventriculii cerebrali,splină şI limfonoduri (Popescu, 1996).
Diagnosticul se bazează pe dozarea Zn din ficat, rinichi, sânge şi furaje,
prin spectrofotometrie de absorbţie atomică. Citirea extincţiei se face la 213,9
nm.
Tratamentul este simptomatic: mucilagii, apă albuminată, cărbune
medicinal, purgative. În intoxicaţia cronică se face tratament concomitent şi
pentru intoxicaţia cu Pb.
Limitele maxime ale concentraţiei zincului admise în produsele
alimentare sunt cuprinse între 5-50 ppm.
37
4.4. INTOXICAŢII CU PESTICIDE
Pesticidele sunt definite ca:
a) orice substanţe sau amestecuri de substanţe destinate prevenirii,
reducerii sau respingerii oricărei peste- insecte, rozătoare, nematode, buruieni,
alte plante acvatice sau terestre, microorganisme, bacterii, virusuri, fungi, alte
microorganisme , cu excepţia celor care trăiesc în sau pe om şi animale;
b) orice substanţă sau amestec de substanţe utilizate în scopul limitării
creşterii plantelor, ca defoliante sau desicante (Hayes, 1975).
Beneficiile utilizării pesticidelor:
-prevenirea sau combaterea unor boli grave la om: malaria, holera, tifosul
exantematic, frigurile galbene etc;
-sporirea recoltelor şi îmbunătăţirea lor calitativă;
-protejarea stocurilor de alimente împotriva dăunătorilor.
Dezavantaje:
-contaminarea alimentelor, furajelor şi animalelor până la niveluri la care
devin dăunătoare pentru consumatori (animale şi om);
-crearea unor dezechilibre ecologice;
-distrugerea unor recolte sensibile la o substanţă chimică ce se constituie
în nor şi ajunge accidental pe culturi.
4.4. 1. Intoxicaţii cu insecticide organoclorurate
Organocloruratele (OCl) sunt substanţe organice cu structură alchilică,
ciclică sau aromatică, substituite cu unul sau mai mulţi atomi de clor.
Primul OCl sintetizat a fost DDT. Ulterior gama OCl s-a îmbogăţit cu derivaţi
ai DDT (DDD), HCH, Aldrin, Dieldrin, Toxofen etc. Actualmente OCl au fost
prohibite în majoritatea ţărilor, singurii compuşi care se mai utilizează fiind
derivaţii HCH (Lindan).
Sursele de toxic sunt OCl utilizate în tratamentele fitosanitare şi
sanitar-veterinare (intoxicaţie iatrogenă). OCl, mai ales din grupul DDT, au o
remanenţă mare în sol, putând trece în furaje, reprezentând astfel o sursă de
contaminare a animalelor şi a omului. Omul este expus la intoxicaţia cronică
prin consumul de carne, lapte, dar mai ales unt şi smântână.
Patogenie Calea de pătrundere în organism a OCl este în primul rând cea
digestivă, însă datorită liposolubilităţii, calea transcutanată este de egală
importanţă. Intoxicaţia transcutanată este favorizată de leziunile pielii
(dermatite, plăgi de tuns, de castrare etc). Absorbţia din tubul digestiv se
realizează odată cu lipidele din compoziţia furajelor, sub formă de chilomicroni.
În organism sunt depozitate de preferinţă în ţesutul gras. Există riscul ca la
38
animalele în stare bună de întreţinere, în urma slăbirii datorate unei boli
intercurente, OCl să se mobilizeze din depozitele adipoase, determinând
toxicoza acută.
Mecanismul de acţiune toxică nu este încă bine stabilit. Diferite ipoteze au
fost emise. Organocloruratele formează împreună cu proteinele membranelor
fibrelor nervoase complexe zise “complexe de transfer de încărcături“
modificând permeabilitatea la ionii de Na+ şi K
+ şi perturbă trecerea influxului
nervos.
La ora actuală se crede că Lindanul acţionează drept competitor al
receptorului acidului gama aminobutiric (GABA), neuromediator.
În general OCl sunt toxice cu acţiune asupra sistemului nervos central, acțiune
tradusă prin manifestări de excitaţie şi inhibiţie nervoasă, asociată encefalozei
toxice.
Au caracter puternic cumulativ și efecte dăunătoare asupra mediului prin
magnificație biologică, efect de disruptori endocrini sau potențial
cancerigen. Simptomatologia depinde de doză şi structura chimică a toxicului,
caracteristică fiind evoluţia sub formă de accese de excitaţie şi inhibiţie a
sistemului nervos central, asociate cu tulburări neuromusculare. Crizele sunt
întrerupte de perioade de relativă normalitate, de ordinul minutelor, orelor sau
zilelor.
Intoxicaţia acută apare de obicei în primele 24 ore de la expunere şi are
evoluţie progresivă. Debutează cu facies speriat, hiperestezie şi chiar furie. Apar
tremurături fasciculare ale musculaturii faciale, care progresează spre
musculatura cervicală, a trenului anterior şi apoi a trenului posterior. Ulterior
apar accese de contractură tonică sau clonică, întrerupte de fenomene de
depresiune corticală. Animalele prezintă incoordonări în mers, halucinaţii, mers
în manej, piruetare urmată de cădere şi convulsii, dromomanie etc. Se mai pot
observa masticaţii în gol, prelungite. Atrag atenţia atitudinile forţate
(opistotonus, emprostotonus, ortotonus etc.). La unele animale apare coma, care
persistă până la moarte sau este întreruptă de perioade de revenire. La speciile
care vomită uşor, apare voma, cu miros caracteristic toxicului ingerat.
Se mai constată şi tulburări vegetative: tahicardie, aritmii, puls slab,
dispnee, hipertermie.
Intoxicaţia cronică diferă de cea acută prin intensitatea exteriorizării
simptomelor şi modul insidios de instalare. Se manifestă prin inapetenţă, slăbire,
parezia prestomacelor, tremurături musculare ale capului şi gâtului, accese
convulsive întrerupte de pauze mari de linişte, apoi pareze, paralizii, depresiune
corticală şi moarte.
Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice iar în formele cu
evoluţie rapidă lipsesc. În forma acută se constată prezenţa contuziilor la nivelul
proeminenţelor osoase şi congestii ale organelor predominant parenchimatoase-
39
ficat, rinichi, pulmon. În forma cronică se întâlneşte distrofia grasă hepatică, iar
în rinichi, congestii, hemoragii şi chiar necroze.
Diagnosticul se stabileşte prin coroborarea simptomelor cu datele
necropsice şi anamnetice, confirmarea realizându-se prin analiză de laborator a
OCl. La laborator se trimit probe de grăsime epiploică, 100g, conţinut stomacal
sau ruminal, 100 g, rinichi, 50g, sânge integral, 10ml (Popescu, 1994).
Examenul chimic calitativ permite depistarea reziduurilor de OCl dar nu
confirmă diagnosticul, întrucât datorită remanenţei în mediu şi utilizării
intensive în anii anteriori, OCl au devenit aproape ubicvitare. Pentru
confirmarea intoxicaţiei este necesară analiza cantitativă a OCl.
Pentru identificarea pesticidelor organoclorurate din apă, furaje, conţinut
gastric şi albine, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda cromatografiei în strat
subţire, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei. Pesticidele OCl sunt extrase din proba de analizat cu
eter de petrol, după care extractele obţinute se purifică pe coloană cu florisil, se
concentrează şi se spotează pe placa cromatografică, unde sunt puse în evidenţă
cu ajutorul unui reactiv de culoare specific.
Determinarea cantitativă a OCl se face prin gaz-cromatografie,
necesitând dotarea corespunzătoare a laboratorului.
Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei se face faţă de encefalitele
infecţioase sau nespecifice şi diverse encefaloze toxice.
Tratamentul este simptomatic, neexistând un antidot specific. Pentru
prevenirea sau combaterea fenomenelor convulsive se recomandă fenobarbital
10-15 mg/kg sau cloral hidrat 0,1 g/kg.
În funcţie de starea animalului şi calea de expunere se pot utiliza diferite
mijloace de detoxificare - spălarea suprafeţei corporale cu săpun sau detergent,
purgative saline. Sunt contraindicate purgativele uleioase (cu excepţia uleiului
de parafină) şi laptele.
Se mai recomandă tonice cardiace, analeptice respiratorii, rehidratarea şi
resalinizarea animalului, regim alimentar sărac în grăsimi, adăpostirea în locuri
liniştite, ferite de excitanţi.
Reducerea reziduurilor de OCl din ţesuturile animalelor de consum- în
scopul reducerii contaminării omului- se poate realiza prin utilizarea de
inductori enzimatici (fenobarbital), asociaţi cu cărbune medicinal (Popescu şi
col.,1989, 1991).
Profilaxia intoxicaţiei rezidă în controlul riguros al modului de
depozitare, manipulare şi utilizare a toxicelor.
Având în vedere remanenţa mare a OCl în ţesuturi (riscurile pentru
consumatori), produsele alimentare provenite de la enimalele intoxicate se
confiscă şi se denaturează. Peştii intoxicaţi nu pot fi folosiţi la fabricarea de
făinuri furajere. Limitele maxime admise de pesticide OCl în produsele
alimentare diferă de la ţ ară la ţară. În ţara noastră se admit, pentru diverse OCl,
concentraţii de 0,006-0,02 ppm în lapte, 0,01-0,05 ppm în ouă şi în unele
40
produse vegetale şi 0,20-0,50 ppm în ulei, carne şi în grăsimi de origine animală
(39).
Efectele utilizării de durată a pesticidelor OCl asupra mediului
1) Reziduurile de OCl din mediu. OCl, mai ales cele din grupul DDT sunt
substanţe cu proprietăţi cumulative, cu T 1/2 în mediul extern de ani sau zeci de
ani. Din acest motiv ele au devenit aproape ubicvitare - se găsesc în sol, apă etc,
fiind preluate de către plantele de cultură sau din flora spontană şi de vietăţile
acvatice, acestea fiind o sursă de contaminare pentru animalele de interes
economic şi om. Numeroase lucrări demonstrează prezenţa în plantele de cultură
şi în ţesuturile animalelor a reziduurilor de OCl la intervale de ordinul anilor sau
zecilor de ani după încetarea utilizării lor (Hayes, 1975; Şuţeanu şi col.,1977,
1995; Popescu şi col., 1989, 1991). Deşi utilizarea OCl este actualmente
prohibită în majoritatea ţărilor, pe plan internaţional funcţionează încă normative
foarte riguroase privind cantităţile maxime de pesticide admise în diferite
produse alimentare (Codex Alimentarium-FAO-OMS). În ţara noastră limitele
maxime admise de pesticide OCl în produsele alimentare sunt precizate prin
Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 611/3.04.1995 (v. mai sus).
2) Sporirea biologică a concentraţiei OCl în lungul lanţului trofic
(magnificaţia biologică). S-a constatat că reziduurile de OCl cresc, de la niveluri
reduse în mediul extern şi în vieţuitoarele situate la baza piramidei trofice, la
nivele din ce în ce mai mari către vârful piramidei, unde se află şi omul.
Fenomenul este valabil şi pentru alte toxice cumulative, liposolubile. Exemplu
cazul Clear Lake din California. Pentru combaterea unor insecte ale căror larve
trăiau în apa lacului (specii de ţânţari) s-a utilizat insecticidul DDD, în trei etape
succesive, la intervale de 5 şi respectiv 3 ani. După ultima aplicare au început să
moară păsările ihtiofage (cufundac).
S-a constatat că în apă concentraţia DDD era de 0,02ppm, în plancton 0,5 ppm,
în peştii planctonofagi 5-8 ppm, în peşti ihtiofagi 190 ppm iar în păsări 2000
ppm (Şuţeanu şi col.,1977).
Fenomenul are o importanţă practică deosebită. Animalele de interes
economic se află spre vârful piramidei trofice, concentrând OCl în lapte, carne şi
respectiv ouă.
3) Producerea unor dezechilibre ecologice.
Reziduurile de OCl din mediu au afectat supravieţuirea unor specii, mai
ales dintre cele situate în vârful piramidei trofice. În unele ţări dezvoltate (SUA.,
Marea Britanie) a devenit alarmantă scăderea populaţiei unuor păsări răpitoare.
Această scădere este consecinţa a două tipuri de efecte ale reziduurilor de OCl:
-efecte asupra reproducţiei;
-efecte asupra comportamentului.
Cel mai cunoscut efect , care se instalează precoce şi a fost observat atât
experimental cât şi în condiţii naturale, este subţierea cochiliei ouălor, ceea ce
duce la spargerea lor în timpul clocirii. La diferite specii s-a mai constatat:
41
reducerea numărului de ouă pe pontă, mortalitate embrionară şi reducerea
eclozionabilităţii, întârzierea pontei, sterilitate la masculi sau femele etc (Burgat
şi col, 1993).
4) Inducţia enzimatică determinată de majoritatea OCl are drept
consecinţă sporirea distrugerii în organism atât a substanţelor exogene, cât şi a
celor endogene (metaboliţi, hormoni etc). Ex: DDD inhibă sinteza de
corticosteroizi, fiind utilizat în tratamentul sindromului Cushing, dar în condiţii
naturale poate induce dezechilibre hormonale cu efecte imprevizibile asupra
echilibrului ecologic.
Cercetări recente privind dinamica reziduurilor de pesticide organoclorurate în lapte și
produse lactate în zona de centru a Moldovei (Munteanu A., 2010)
au urmărit determinarea următoarelor reziduurilor de pesticide organoclorurate din lapte
şi produse lactate:
- alfa-hexaclorciclohexan (α-HCH);
- beta-hexaclorciclohexan (β-HCH);
- gamma-hexaclorciclohexan (γ-HCH) - Lindan;
- p,p'-diclor-difenil-triclor-etan (p,p'-DDT);
- o,p'-diclor-difenil-triclor-etan (o,p'-DDT);
- p,p'-diclor-difenil-triclor-etenă (p,p'-DDE);
- o,p'-diclor-difenil-triclor-etena(o,p'-DDE);
- o,p'-diclor-difenil-diclor-etan(o,p'-DDD);
- p,p'-diclor-difenil-diclor-etan (p,p'-DDD);
- Heptaclor;
- Aldrin;
- Clordan;
- Heptaclor epoxid;
- Dieldrin;
- Endrin;
- Hexaclorbenzen (HCB).
Pe parcursul a 3 ani de studiu au fost examinate prin gazcromatografi 2.327 probe de
lapte şi produse lactate din 40 sortimente: 636 probe lapte, 88 probe lapte praf, 144 smântână,
378 probe lactate acide, 127 probe unt, 162 probe îngheţată, 724 probe brânzeturi şi 59 de
probe constituite din subproduse rezultate de la prelucrarea laptelui.
In 2008 în cazul a 7 probe s-au detectat valori peste limita maximă admisă pentru α-
HCH, la 12 probe pentru β-HCH, la 3 probe pentru γ-HCH şi la 2 probe pentru DDT total.
La două dintre probele analizate s-au detectat valori pentru toţi parametrii peste limitele
maxime admise, iar la 3 probe s-au detectat valori peste limitele maxime admise la doi
parametri (α-HCH şi β-HCH).
Toate probele la care s-au constatat depăşiri au provenit din aceeaşi zonă, din aceeaşi
periodă de timp (sfârşitul lunii martie) ceea ce ar putea indica o sursă accidentală de poluare.
Intensificarea frecvenţei recoltării probelor din zona geografică respectivă şi controlul
ulterior al probelor provenite din acea zonă a evidenţiat încadrarea rezultatelor în limitele
maxime admise.
În perioada ianuarie 2006 - decembrie 2008 au fost analizate 380 de probe de furaje ce
s-au regăsit în alimentaţia bovinelor de la care s-au efectuat determinări ale substanţelor
organoclorurate din lapte şi produsele lactate.
Pentru anul 2006 se remarcă o proporţie ridicată a contaminări cu organoclorurate la
făina de porumb (57,14%), furajul concentrat (29,03%) precum şi la fân (26,08%).
42
La polul opus se remarcă absenţa organocloruratelor din şrotul de soia.
Pentru anul 2007 se remarcă o pondere ridicată de organoclorurate în furajul concentrat
(28,26%), paiele de grâu (25%) precum şi în fân (19,04%). La polul opus se remarcă absenţa
organocloruratelor în paiele de ovăz.
Pentru anul 2008 se remarcă ponderea ridicată de contaminanţi în furajul concentrat
(20,51%) şi în fân (15,62%).
Referitor la tipurile şi incidenţa POC se pot concluziona următoarele:
- faptul că în furajele complexe, indiferent de tip, se regăsesc practic toţi compuşii
urmăriţi sanitar veterinar ne indică faptul că unul dintre componenţi este impurificat.
Cel mai probabil este vorba despre cereale, concluzie care se bazează pe următoarele
consideraţii:
• masa verde de furaj a dovedit o impurificare scăzută;
• preluarea şi acumularea POC este mult mai pregnantă în boabe decât în partea
verde a plantelor;
• furajele complexe conţin tipuri variate de cereale (porumb, triticale) deci efectul
poate fi cumulativ;
• posibilitatea utilizării de furaje din import din zone ale globului în care utilizarea POC este şi în prezent permisă.
Dacă în perioada cercetată s-a observat o prezență de 38,76% per total de
probe ce au depășit limita de detecție pentru reziduuri de pesticide organoclorurate în laptele de vacă materie primă, în perioada 1997-2000, procentul a fost de 69,50 .
4.4.2 Intoxicaţia cu insecticide organofosforice şi derivaţi carbamaţi
Insecticidele organofosforice şi carbamaţii sunt pesticide frecvent utilizate
în agricultură şi în medicina veterinară, care acţionează prin blocarea
acetilcolinesterazei, determinând creşterea exagerată a tonusului vegetativ
parasimpatic, asociată cu manifestări de excitaţie şi inhibiţie corticală, hiper- şi
hipokinezii.
Organofosforicele (OP) sunt esteri ai acidului fosforic sau tiofosforic.
Primul compus din această clasă produs la scară industrială a fost
tetraetilpirofosfatul (TEPP), utilizat în timpul celui de al doilea război mondial
ca substanţă toxică de luptă. Este cel mai toxic OP. Ulterior s-a sintetizat
parationul. La ora actuală se cunosc peste 200 de compuşi, printre cei mai
utilizaţi fiind: parationul, malationul, neguvonul, clorofosul, diclorvosul,
cumafosul, ruelenul, dimetoatul, neocidolul etc.
Carbamaţii sunt derivaţi ai unei substanţe ipotetice- acidul carbamic, în
care unul sau mai mulţi atomi de H sunt substituiţi cu radicali organici. În
medicina veterinară se utilizează produsele: Carbaryl, Carbofuran, Propoxur,
Furadan etc. Unii carbamaţi sunt foarte utilizaţi în agricultură, în locul OP, faţă
de care au avantajul remanenţei mai mici în mediul extern.
Intoxicaţia cu organofosforice şi carbamaţi este, cel mai adesea, de natură
iatrogenă, determinată de greşelile de dozare în tratamentul endo- şi
43
ectoparazitozelor. Mai rar intoxicaţia se datorează neglijenţelor în păstrarea şi
manipularea pesticidelor.
Căile de pătrundere în organism sunt: digestivă şi transcutanată. Datorită
liposolubilităţii acestor pesticide, calea transcutanată este de o egală importanţă
cu cea digestivă ( tabelul 8), ceea ce implică măsuri de protecţie a personalului
care manipulează aceste toxice.
Tabelul 8.
Toxicitatea acută a unor OP la şobolani,
după Gaines ,1969 (cit.de Mosha ,1993)
Compusul DL50orală(mg/k
g)
DL50cutanată
TEPP 1,1 2,4
Paration 3,6 6,8
Metilparation 24 67
Dichlorvos 56 75
Coumaphos 41 860
Toxicitatea OP depinde de specie, vârstă, particularităţi individuale şi de
factori de mediu (intervenţia unor factori de stress). Ex: pentru paration DL50 la
şobolanul mascul este de 13,6 mg/kg, în timp ce la femele aceasta este de 3,6
mg/kg; la viţei DL minimă este 1,5 mg/kg, iar la bovine adulte 75 mg/kg (Clarke
şi Clarke, 1975).
Toxicitatea unor OP este potenţată de alcoolul etilic, existent în borhoturi,
de fenotiazină şi tranchilizante fenotiazinice (clorpromazina) şi chiar de
vitamina A.
Toxicitatea selectivă a OP se exprimă prin raportul dintre DL50 pentru
şobolan şi DL50 pentru musca de casă. Acest raport este de 4 pentru paration, 5
pentru clorfenvinfos, 20 pentru metilparation, 390 pentru dimetoat şi 1315
pentru ronnel (Mosha, 1993).
Metabolizarea OP în organism se realizează prin reacţii de hidroliză,
oxidare, reducere şi izomerizare, catalizate de esterazele hepatice şi serice. Prin
hidroliză rezultă compuşi cu o toxicitate mai redusă. Prin oxidare apar metaboliţi
foarte toxici (oxoni, tioeteri, oxisulfuri) dar cu stabilitate redusă şi eliminare
rapidă.
Reziduurile de OP în ţesuturile vegetale şi animale depind de natura
compusului, fiind în general detectabile la 14 zile şi absente la 21 zile de la
expunere (Mosha,1993).
Patogenie Organofosforicele, carbamaţii şi bazele cuaternare de amoniu
sunt inhibitori ai acetilcolinesterazei (AChE) şi ai pseudo-colinesterazelor.
AChE este enzima care hidrolizează aproape instantaneu acetilcolina la nivelul
terminaţiilor nervoase colinergice şi al joncţiunii neuromusculare.
44
Pseudocolinesterazele sunt enzime capabile să hidrolizeze acetilcolina,
care se găsesc în encefal, ficat şi plasma sanguină.
Inhibiţia acetilcolinesterazei se realizează prin înlocuirea unei grupări OH
dintr-un aminoacid de tipul serinei, din lanţul polipeptidic al enzimei, cu
radicalul fosforil sau carbamil. Reactivarea spontană a enzimei este foarte lentă
în cazul OP (T1/2- 36 ore pentru dietilfosfaţi, după Mosha,1993), dar este relativ
rapidă pentru carbamaţi. Animalele pot tolera o reducere importantă a activităţii
AChE dacă aceasta este produsă lent. Se presupune că în expunerea cronică
receptorii devin mai puţin sensibili la acetilcolină.
Un rol patogenic important revine produşilor rezultaţi din descompunerea
paraziţilor omorâţi de insecticide. Larvele de Hypoderma spp moarte pot induce
reacţii anafilactice sau reacţii inflamatorii importante (esofagite,
meningomielite).
Simptomatologie. În general, intoxicaţia este acută şi se datorează acţiunii
anticolinesterazice, respectiv acumulării excesive de acetilcolină. Semnele
clinice sunt grupate în trei categorii: muscarinice, nicotinice şi ale sistemului
nervos central.
Semnele muscarinice sunt cele ale excitării parasimpaticului: salivaţie
abundentă, vomitare, diaree, colici (crampe intestinale), epiforă, hiperhidroză,
dispnee (determinată de bronhospasm, bronhoree şi laringospasm), bradicardie,
mioză, cianoza extremităţilor, incontinenţă urinară şi de fecale.
Semnele nicotinice reflectă hiperexcitabilitatea musculaturii somatice şi se
manifestă sub formă de contracturi ale musculaturii feţei, orbicularilor
pleoapelor, limbii şi în final prin contracturi ale întregii musculaturi, inclusiv a
diafragmului (tetanie generalizată). Faza de hiperexcitabilitate este urmată de
inhibiţie: astenie, pareze şi paralizii.
Semnele nervoase centrale sunt fie manifestări de excitaţie corticală, fie
de inhibiţie corticală, cel mai frecvent intervenind alternări ale celor două faze.
De obicei, manifestările clinice apar sub formă de crize de 10-40 minute,
cu reveniri scurte şi cu sfârşit adesea letal. Moartea se produce prin şoc, bloc
atrioventricular şi asfixie datorită paraliziei muşchilor respiratori.
Sunt descrise şi forme cu evoluţie subacută şi cronică, mai ales în cazul
intoxicării lente şi de durată cu pesticide provenite din tratamente fitosanitare.
Se deosebesc de forma acută doar prin intensitatea exteriorizării simptomelor.
Predomină hipersecreţia şi hipermotilitatea digestivă, convulsiile tonice şi
clonice, slăbirea progresivă, deshidratarea şi uneori semnele
bronhopneumoniilor secundare.
OP sistemice, care conţin în moleculă şi atomi de clor, (cumafos, ruelen)
determină manifestări clinice comune intoxicaţiei cu OP şi OCl .
Neurotoxicitatea întârziată este o manifestare particulară a toxicităţii
unor OP (triortocrezilfosfat, mipafos, trichloronat etc.) caracterizată prin
degenerarea focală distală a axonilor, asociată cu demielinizarea. Leziunile sunt
ireversibile, cele mai afectate sunt fibrele nervoase cele mai lungi şi mai groase.
45
Există o relaţie între apariţia simptomelor şi inhibiţia unei enzime denumită
esterază neurotoxică, prezentă în encefal şi nervii periferici (Mosha,1993).
Speciile cele mai sensibile sunt: omul, galinaceele, viţeii, pisica, mielul,
iepurele. Manifestările apar la 8-14 zile după expunerea la o singură doză de
toxic şi sunt de tip polinevritic, asemănătoare celor determinate de carenţa în
tiamină sau acid nicotinic, dar administrarea acestor vitamine nu întârzie
instalarea sindromului.
Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice. În formele cu
evoluţie rapidă acestea pot lipsi. În formele cu evoluţie mai îndelungată apar
leziuni congestive: congestie şi edem pulmonar, congestie şi necroză hepatică,
renală, congestii şi hemoragii digestive, icter etc, alături de leziunile
microscopice ale ţesutului nervos.
Diagnosticul se bazează pe coroborarea datelor anamnetice, clinice şi
necropsice. Confirmarea se face prin determinarea activităţii AChE, prin metoda
Michael modificată, utilizând ca substrat sângele. Reducerea activităţii
colinesterazice sanguine nu este însă direct proporţională cu intensitatea
manifestărilor clinice.
Metoda are ca principiu hidroliza unei soluţii standard de acetilcolină sub
acţiunea enzimei din proba de analizat. Prin hidroliză rezultă acid acetic, acesta
producând acidifierea mediului. Când enzima este blocată de OP sau carbamaţi,
hidroliza nu se produce, pH-ul mediului rămânând neschimbat.
Datorită instabilităţii pesticidelor se recomandă ca în cazul în care analiza
probelor nu poate fi făcută imediat, acestea să fie păstrate la temperatură scăzută
(-5-100C).
Pentru identificarea propriu-zisă a pesticidelor OP, din apă, furaje, plante
verzi, conţinut gastric şi albine C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda
cromatografiei în strat subţire, descrisă de Bianu şi Nica, 1998.
Principiul metodei. Pesticidele OP sunt extrase din proba de analizat cu
eter de petrol după care extractele obţinute se purifică pe coloană cu florisil, se
concentrează şi se spotează pe placa cromatografică unde compuşii OP sunt puşi
în evidenţă cu ajutorul unor reactivi de culoare specifici.
Limita de detecţie este de 1 g.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de: intoxicaţiile cu nitraţi şi nitriţi,
cianuri, alcaloizi conţinuţi de plante din genul Veratrum, nicotină, meteorismul
ruminal acut, acidoza ruminală, eteropatiile şi pneumopatiile tineretului.
Tratament. Antidotul farmacologic este atropina, care reversează efectele
excesului de acetilcolină. Se utilizează în doze de 0,05-0,1 mg/kg, fără a depăşi
doza totală de 65 mg la cal şi 2 mg la câine.
Este indicat ca 1/4 din doză să se injecteze i.v. Efectul terapeutic al
atropinei are o durată limitată în timp. Animalele trebuie supravegheate iar când
reapar simptomele intoxicaţiei (sau pentru evitarea reapariţiei lor), la 4-6 ore
după prima administrare se reinoculează atropina.
46
Pentru reactivarea acetilcolinesterazei, în intoxicaţiile cu OP se utilizează
antidoturi specifice - substanţe din clasa acizilor hidroximici sau a oximelor:
pralidoximă, obidoxim, toxogonin etc. În intoxicaţiile cu carbamaţi utilizarea
acestor produse nu este necesară, reactivarea acetilcolinesterazei făcându-se
spontan, într-un timp relativ scurt.
Oximele nu pot substitui efectul terapeutic al atropinei. Pe de altă parte,
atropina potenţează activitatea oximelor (Mosha ,1993).
În cazul intoxicaţiilor transcutanate, pentru detoxicarea animalelor se
recomandă spălarea suprafeţei cutanate cu soluţii alcaline (carbonat de sodiu
2%).
Carnea provenită de la animalele intoxicate cu OP se poate da în consum
numai dacă nu prezintă modificări organoleptice şi nu prezintă reziduuri
detectabile de OP, după o prealabilă conservare la frig timp de două săptămâni
(pentru inactivarea eventualelor urme de toxic). Carnea cu modificari
organoleptice şi toate organele interne se confiscă, putându-se utiliza la
fabricarea de făinuri furajere. Animalele remise după intoxicaţie, pot fi
sacrificate după 60 zile. Laptele provenit de la animalele intoxicate nu se dă în
consum timp de 15 zile (Crivineanu şi col.,1996).
Animalele deparazitate cu carbamaţi (Carbaryl) pot fi sacrificate după 7-8
zile de la tratament. Prin prelucrarea cărnii, laptelui, ouălor etc.,reziduurile de
carbamaţi se reduc cu 50-60% (Crivineanu şi col.,1996).
4.4.3. Intoxicaţ ia cu insecticide piretrinoide
Piretrinele sunt un grup de principii activi extraşi din capitulele florale
ale piretrului de Dalmaţia. Substanţele analoage de sinteză se numesc
piretrinoide. Din punct de vedere chimic sunt esteri ai unui acid carboxilic cu
nucleu ciclopropanic substituit (acidul crizantemic) cu un alcool sau fenol
complex. Au acţiune insecticidă imediată şi toxicitate redusă pentru
homeoterme.
Permetrina I, naturală este foarte instabilă la lumina solară, utilizarea
acesteia fiind limitată.
Piretrinoidele sintetice sunt mult mai stabile în mediu, fiind utilizate ca
insecticide în agricultură şi în medicina veterinară. Tind să înlocuiască
insecticidele organoclorurate şi organofosforice faţă de care au avantajul unei
remanenţe mult mai mici în mediu, riscul de inducere a dezechilibrelor
ecologice fiind mult redus.
47
În medicina veterinară se utilizează ca antiparazitare externe, sub diferite
forme comerciale (pulberi, soluţii, sprayuri, şampoane etc) produse pe bază de:
deltametrin (Decis, Butox), cipermetrin (Ectomin), cihalotrin, ciflutrin,
fenvalerat etc. Aceleaşi produse mai sunt utilizate pentru dezinsecţia unităților
de industrie alimentară, depozitelor, adăposturilor de animale și a
locuinţelor.
Riscul de intoxicaţie este cel mai crescut la pisici şi la câinii de talie mică,
dar intoxicaţia poate apărea la orice altă specie.
Ca şi alte insecticide, piretrinoidele sunt extrem de toxice pentru albine şi
viermi de mătase.
Pătrunse în organism pe cale digestivă se metabolizează în cea mai mare
parte în ficat, prin oxidare sau prin hidroliza legăturii esterice. Străbat cu
dificultate bariera hematoencefalică. La şobolan şi câine, DL50 este de cca 5
mg/Kg i.v. şi peste 500 mg/Kg pe cale orală.
Penetraţia transcutanată este redusă.
Intoxicaţia pe cale respiratorie- cu spray-uri este cea mai severă.
Mecanismul intim de acţiune a fost elucidat iniţial la insecte dar este
valabil şi pentru mamifere. Piretrinoidele sunt substanţe neurotoxice, acţionând
asupra canalelor sodice. Întârzie închiderea acestor canale şi perturbă curentul de
depolarizare. Derivaţii cianici (cipermetrin, ciflutrin, deltametrin etc) pot
menţine chiar deschise canalele sodice (Milhaud şi col. 1995).
Experimental, la şobolani, prin administrarea de doze mari s-au reprodus
două sindroame, extrapolabile şi la celelalte specii de mamifere:
sindromul T -caracterizat prin agresivitate moderată, hipersensibilitate la
stimulii externi, tremurături generalizate, care se intensifică progresiv, urmate de
prostraţie şi
-sindromul CS, care începe prin hiperchinezii ale membrelor anterioare,
hipersalivaţie şi tremurături cu evoluţie cronică. Acest sindrom se întâlneşte
predominant în cazul piretrinoidelor cianate.
Intoxicaţia spontană este rară, cele mai susceptibile fiind animalele mici şi
tineretul.
48
Manifestările clinice depind de natura compusului. Permetrinul este cel
mai frecvent implicat în intoxicaţii spontane, datorită utilizării frecvente sub
formă de aerosoli. La animalele mici pulverizarea trebuie să dureze cca 3
secunde. Intoxicaţia apare după pulverizări de peste 10 secunde.
Manifestările clinice debutează la câteva minute până la 24 ore de la
contactul cu toxicul (obişnuit la 6 ore) şi se exteriorizează sub forma
sindromului T, prin: hiperexcitabilitate nervoasă, tremurături musculare,
convulsii şi ataxie. Frecvent se asociază tulburări digestive: hipersalivaţie, vomă
, diaree.
Mortalitatea este rară (sub 10%) şi se datorează complicaţiilor cardio-
respiratorii.
Derivaţii cianaţi (cipermetrin ş.a.) produc manifestări de tipul sindromului
CS, predominând hipersalivaţia, voma şi diareea, manifestări parţial comune cu
cele produse de organofosforice.
Tratamentul este simptomatic, constând în administrarea de sedative
(Diazepam) i.v., barbiturice, iar când predomină semne de tip CS, se utilizează
atropina.
Deşi au o remanenţă redusă în mediul extern, piretrinoidele pot induce
dezechilibre ecologice în cazul utilizării neraţionale, fiind foarte toxice pentru
insecte, artropode acvatice şi pentru unele specii de peşti. Se afirmă că
piretrinoidele sunt mult mai toxice pentru păstrăvul curcubeu decât
organofosforicele şi carbonaţii (Milhaud şi col. 1995).
Concentraţia maximă de piretrinoide admisă în produsele alimentare este
de 0,05 ppm în legume şi fructe, 0,02-0,05 ppm în lapte şi 0,02-0,5 ppm în
grăsimea din carne şi organe.
4.4.4. Intoxicaţia cu amitraz
Amitrazul este un derivat din substituitul metilaminei: N1N dimetilamină
(2,4 xilil iminometil) .
49
Este un acaricid puternic şi specific, activ şi faţ ă de unii
acarieni rezistenţ i la organofosforice. Se foloseşte în agricultură şi
în medicina veterinară pentru combaterea acarienilor, râilor şi a
căpuşelor.
Este acaricidul de elecţie pentru tratamentul demodicozei. Se mai
utilizează pentru combaterea varoozei albinelor.
Amitrazul este comercializat sub diferite forme şi denumiri comerciale,
cel mai adesea sub formă de concentrat emulsionabil: Taktic, Scabatox,
Semcar, Mitaban, Varachet (ultimul pentru combaterea varoozei).
Toxicitatea diferă în funcţie de specie, DL50 fiind de 125-250 mg/kg
pentru şobolan şi 100 mg/kg pentru iepure şi câine. Produsul este contraindicat
la ecvine şi feline.
Patogenie Amitrazul are pH alcalin şi se descompune uşor în mediu acid.
După pătrunderea pe cale orală se absoarbe în proporţie de 60-80%. Absorbţia
transcutanată este mai redusă, depinzând de natura excipientului.
Acţiunea principală constă în inhibiţia monoaminooxidazei la nivelul
sistemului nervos central ducând la depresiune nervoasă.
Simptomatologie Manifestările principale constau în: inhibiţie corticală,
anorexie, hipersalivaţie, tremurături musculare, scăderea calităţilor pulsului şi
hipotermie. Uneori se mai constată midriază.
Pătrunderea toxicului pe cale digestivă mai determină vomitări şi
hipotonie digestivă (meteorism).
Aplicarea locală a emulsiei prea concentrate mai determină eritem şi
prurit.
Diagnosticul este dificil, orientarea făcându-se după datele anamnetice,
corobor ate cu semnele clinice.
Este necesară diferenţierea faţă de intoxicaţiile cu medicamente
depresoare ale sistemului nervos central: barbiturice, benzodiazepine, etc.
La examenul toxicologic al sângelui sau al urinei se pot identifica diverşi
metaboliţi, singurul mai persistent fiind xililmetilformamidina.
50
Tratament Pentru limitarea absorbţiei se recomandă vomitive şi
absorbante (cărbune medicinal). În cazul contaminării transcutanate este
necesară spălarea suprafeţei corporale. Acidifierea soluţiei de spălare (acid
acetic 1%) grăbeşte hidroliza toxicului rămas pe piele.
Antidotul specific este un alfa 2 antagonist: Yohimbina, 0,1 mg/kg/zi,
administrată oral 3-5 zile. Aceasta se asociază cu atipamezol (Antisedan) i.m.
0,2 mg/kg. Se mai recomandă analeptice cardiorespiratorii.
4.5. INTOXICAŢIA CU METALDEHIDĂ (METACETALDEHIDĂ)
Metaldehida este un tretamer al acetaldehidei obţinut prin polimerizare.
Se prezintă sub formă de cristale albe, cu miros de formol. Este insolubilă în
apă, solubilă în solvenţi organici (benzen, cloroform), inflamabilă. Sublimează
la temperaturi de peste 1100C.
Se foloseşte în mod curent ca moluscid (pentru combaterea melcilor de
grădină).
Se comercializează sub formă de momeli cu diferite forme de prezentare,
mai frecvent ca microcilindrii sau granule de culoare albastră, cu 5-10%
substanţă activă. Mai are utilizare limitată ca şi combustibil ("cărbune alb"
"alcool solidificat").
Intoxicaţia se întâlneşte la carnivore şi la ierbivore după consumul
produselor comerciale depozitate necorespunzător sau a plantelor de cultură
tratate.
Mecanism de acţiune. Metaldehida se absoarbe rapid din tubul digestiv şi
este transformată în acetaldehidă. Aceasta este instabilă şi nu se regăseşte în
sângele sau urina animalelor intoxicate; se oxidează până la acid acetic.
Mecanismul intim de acţiune este incomplet cunoscut. La animalele
intoxicate se constată scăderea concentraţiei unor neurotransmiţători:
GABA (mediatorul presinaptic inhibitor al motoneuronului), noradrenalina,
norepinefrina (mediatorii simpaticului), 5 hidroxitriptamina. Creşte activitatea
monoaminooxidazei (MAO).
51
Întrucât acetaldehida este un metabolit al alcoolului etilic unele
manifestări sunt asemănătoare etilismului (Milhaud şi col., 1995).
Simptomatologie Intoxicaţia debutează prin stare de ebrietate: tulburări
de echilibru, frică sau agresivitate, vomitări la care se asociază ptialismul şi
dispneea. Ulterior apar convulsii continue: contracturi generalizate
necoordonate, mişcări de pedalare, dispneea şi ptialismul, se agravează.
Convulsiile asociate cu relaxarea sfincterelor determină eliminarea involuntară
de fecale şi urină.
Se instituie depresiunea corticală progresivă. Dacă animalul
supravieţuieşte, se poate instala hepatoza toxică tardivă.
Leziunile sunt puţin caracteristice fiind reprezentate de congestii ale
organelor interne. Ingestia substanţei pure, utilizată drept combustibil, determină
hemoragii gastro-duodenale şi uneori edem pulmonar.
Diagnosticul orientativ se pune prin coroborarea datelor anamnetice şi
clinice.
Intoxicaţia cu metaldehidă trebuie diferenţiată de alte toxicoze cu semne
de tip convulsiv, în special faţă de intoxicaţiile cu stricnină şi cu crimidină; în
cazul acestora convulsiile sunt întrerupte de perioade de revenire. Ptialismul şi
relaxarea sfincterelor mai pun problema diferenţierii faţă de intoxicaţia cu
organofosforice; în aceasta din urmă există şi alte semne de vagotonie bine
exprimate: mioză, hiperhidroză, bradicardie, bradipnee etc.
Metaldehida poate fi izolată doar din materialul vomitat sau din produsele
comerciale care o conţin. Extracţia se face cu solvenţi organici: benzen şi
cloroform. Identificarea se face după sublimare (la peste 1100C), prin reacţia de
culoare, cu reactivul Deniges: Gaiacol + acid sulfuric.
Tratamentul se face cu anticonvulsivante: diazepam, 2mg/kg i.v. sau
barbiturice: Pentobarbital , 5-10 mg/kg, Fenobarbital 10-15 mg/kg etc.
4.6. INTOXICAŢII CU RATICIDE
52
4.6.1. Intoxicaţia cu derivaţi cumarinici
Cumarina este substanţa aromatizantă a plantelor din genul Melilotus
(sulfină), producând mirosul caracteristic al fânului proaspăt cosit. Un derivat
hidroxilat, bishidroxicumarina, produs în cursul mucegăirii fânurilor de
leguminoase (trifoi) a fost implicat în apariţia unui sindrom hemoragipar la
bovine, în SUA. S-a dovedit că bishidroxicumarina determină sindromul
hemoragipar prin blocarea sintezei protrombinei în ficat. Ulterior s-au sintetizat
o serie de derivaţi cumarinici a căror proprietate anticoagulantă a fost utilizată în
scopuri medicale (în tratamentul bolii trombotice la om) sau sanitar veterinare
(raticide).
Raticidele cumarinice cele mai utilizate în ţara noastră sunt: warfarina
(ratitox), oxicumarin, dicumarol, cumaclor, lanirat etc.
Sursele de toxic sunt în special momelile utilizate pentru combaterea
rozătoarelor şi cadavrele animalelor moarte prin intoxicaţia cu derivaţi
cumarinici.
Plantele care conţin cumarină (sulfina, trifoiul, vinariţa), mai ales când
sunt supuse acţiunii unor mucegaiuri, pot determina intoxicaţia.
Sunt receptive la derivaţi cumarinici toate speciile de mamifere şi păsări,
cele mai expuse fiind carnivorele şi suinele. Intoxicaţia este favorizată de
afecţiunile hepatice, renale şi de carenţa în vitamina K indusă prin tratamentele
prelungite cu antibiotice şi chimioterapice.
Mecanism de acţiune. Pătrunderea în organism a derivaţilor cumarinici
are loc pe cale digestivă. Absorbţia are loc îndeosebi în intestin, fiind favorizată
de pH-ul alcalin. Metabolizarea se face lent (în decurs de 2-4 zile) în ficat, ceea
ce explică efectul puternic cumulativ al cumarinicelor.
Acţiunea principală a derivaţilor cumarinici este inhibiţia sintezei
hepatice de protrombină, prin interferenţă cu vitamina K. Warfarina inhibă şi
sinteza factorilor VI, IX şi X ai coagulării. Bishidroxicumarina, în doze toxice
produce şi leziuni vasculare, ale ţesutului limfoid şi ale măduvei hematogene
(Goodman şi Gilman, 1960). De asemenea, derivaţii cumarinici reduc
aglutinarea plachetelor sanguine (Şuţeanu şi col. 1977).
53
Efectul final este sindromul hemoragipar. De obicei este necesară o
perioadă de latenţă de 24-96 ore pentru instilarea acţiunii anticoagulante
maxime. Hemoragiile pot avea loc în orice regiune, dar cel mai frecvent
afectează mucoasele, pielea şi organele interne. Sunt predispuse la hemoragii
ţesuturile lezate anterior sau expuse la traumatisme.
Simptomatologie Intoxicaţia evoluează supraacut, acut, subacut sau cronic în
funcţie de doza de toxic şi localizarea hemoragiilor.
Intoxicaţia supraacută apare când hemoragiile sunt situate în encefal
(ictus apoplectic, comă), pericard (hemopericard), cavitatea toracică
(hemotorax). Animalele pot fi găsite moarte, fără să se observe semnele clinice.
Cel mai frecvent intoxicaţia este acută şi debutează cu abatere sau
nelinişte, tremurături musculare, urmate de tulburări de mers (mers în manej,
ataxie), dureri articulare, hemoragii subcutanate la cele mai uşoare atingeri, mai
ales la nivelul articulaţiilor membrelor sau proeminenţelor osoase, hematoame
cu sânge necoagulat pe cap, urechi, vulvă, coapse, abdomen, gingivoragii,
hemoragii intraoculare, epistaxis, hematurie, hematemeză, hemoptizie, melenă,
hemoperitoneu, hematorahis, dispnee, tahicardie şi sufluri endocardice
funcţionale.
În formele subacute şi cronice apar semnele anemiei posthemoragice
cronice, asociate cu hemoragii mai discrete dar care au , în general, aceeaşi
localizare ca în forma acută. Predomină hemoragiile subcutanate, îndeosebi pe
zonele expuse microtraumatismelor. În toate formele creşte timpul de sângerare
şi timpul de coagulare. Femelele gestante pot avorta.
Modificările anatomopatologice sunt caracteristice sindromului
hemoragipar. În funcţie de forma clinică, se constată apariţia de hematoame de
diferite dimensiuni şi hemoragii intracavitare cu sânge necoagulat sau hemoragii
discrete generalizate sub mucoase, sub seroase şi subcutanate.
54
În formele cu evoluţie îndelungată apar necroze hepatice centrolobulare,
însoţite de icter generalizat.
Diagnosticul se stabileşte pe baza aspectelor clinice şi lezionale,
coroborate cu datele anamnetice şi rezultatele analizelor de laborator. Pentru
examenul de laborator se trimit probe de: ficat, conţinut gastric, furaje şi
momeli, minim câte 100g.
Identificarea warfarinei se face prin cromatografie în strat subţire (Bianu
şi Nica, 1998).
Principiul metodei. Warfarina este extrasă din proba de analizat cu
acetonă, după care extractul respectiv se purifică, se concentrează şi se spotează
pe placa cromatografică, unde warfarina este pusă în evidenţă cu ajutorul unor
reactivi de culoare specifici.
Modul de lucru
A.Extracţia
a) Extracţia din produse biologice: se triturează într-un mojar 5 g probă cu
puţin nisip purificat, apoi se adaugă 1 g acid tartric şi sulfat de sodiu anhidru,
până la obţinerea unei mase pulverulente. Se trece această masă într-un flacon
Erlenmayer cu dop rodat şi se extrage prin agitare 15-20 minute, cu 25 ml
dicloretan sau acetonă. Se lasă în repaus 15 minute, apoi se filtrează printr-un
filtru uscat. Se spală filtrul cu câţiva mililitri soluţie care se adaugă la filtrat. Se
evaporă filtratul la sec, pe baia de apă.
b) extracţia din furaje: 25-30 g furaj se extrag în 75-100 ml acetonă timp
de 2 ore, agitând din timp în timp. Se filtrează, iar filtratul se trece pe o coloană
cu Celită 545. Coloana se eluează cu aprox. 200 ml acetonă, după care eluatul se
concentrează la sec.
B. Identificare
1. Reacţii de culoare
Reziduul este tratat cu reactiv Lieberman (10 g KNO3 în 100 ml H2SO4
concentrat); dacă warfarina este prezentă, apare culoare portocalie.
2. Cromatografie în strat subţire
55
Se dizolvă reziduul în 0,2-0,5 ml cloroform sau alcool etilic şi se spotează
placa cromatografică, în paralel cu un martor.
Sistemul de migrare este:
-eter de petrol: anhidridă acetică: cloroform: etanol (10:5:7:1)
-eter de petrol:eter etilic:cloroform:acid acetic glacial (10:5:7:1).
Revelarea se realizează prin pulverizare cu soluţie de fericianură de
potasiu 1% şi soluţie de clorură ferică 1% (2:1). Ambele soluţii se prepară în
etanol 50% iar amestecul se prepară extemporaneu.
După uscare cromatograma se poate expune la vapori de amoniac pentru
menţinerea coloraţiei sau preferabil să se pulverizeze cromatograma cu
fluoresceinat de sodiu 0,04% în apă: hidroxid de amoniu în proporţie de 4:1.
Limita de detecţie este de 5 g.
Pentru determinarea warfarinei din momeli, C.T.O.M.D.M.V. a
omologat metoda spectrofotometrică (Bianu şi Nica, 1998).
Metoda se aplică la momeli cu conţinut de cel puţin 0,025% warfarină. Nu
se poate aplica la cereale tratate (momeli) cu soluţie alcoolică de warfarină
(îndulcită cu zahăr) şi apoi uscate.
Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei se face faţă de:
-aflatoxicoza acută- întâlnită rar;
-hipovitaminoza K- întâlnită mai ales la păsări şi suine, secundar tratamentelor
prelungite cu antibiotice şi chimioterapice introduse în hrană;
-dizenteriile infecţioase (parvoviroză la câine, dizenterie treponemică la suine,
enterotoxiemii anaerobe) şi parazitare (coccidioze).
Tratamentul Animalele afectate trebuie manevrate cât mai puţin şi
adăpostite în locuri liniştite, pentru a minimaliza traumele. Administrarea
sedativelor este utilă în acest scop.
Curativ se urmăreşte suplinirea factorilor coagulării deficitari. Acest
obiectiv poate fi îndeplinit eficient doar prin transfuzie de sânge integral,
recoltat de la un animal sănătos, citratat 0,5 1%, administrat i.v. în doză de 20
ml/kg, jumătate rapid iar restul lent, perfuzabil, cu o viteză de 2 ml/minut
56
(Şuţeanu şi col, 1995). Se mai pot utiliza: vitamina K (fitomenadiona) în doză de
1 mg/kg/zi, timp de 4-6 zile, de preferat sub formă de suspensie 5% în glucoză
5% şi sărurile de calciu în dozele uzuale, vitamina C în doze mari. Link, 1945,
în experienţe pe cobai a dovedit că dozele mari de vitamina C protejează
animalele împotriva bishidroxicumarinei şi intensifică acţiunea antagonistă a
vitaminei K faţă de aceasta.
Carnea, organele şi laptele provenit de la animalele intoxicate se confiscă.
Ouăle se dau în consum, dacă nu prezintă modificări organoleptice.
4.6.2. Intoxicaţia cu ANTU (alfanaftiltiouree)
ANTU este un raticid de sinteză care se prezintă sub forma unei pulberi
cenuşiu-brune sau cenuşiu-violete, foarte puţin solubilă în apă, nehigroscopică,
instabilă la lumină şi aer.
Sursele de toxic sunt momelile preparate în scopul combaterii
rozătoarelor. Riscul de intoxicaţie este crescut la carnivore şi suine.
ANTU este un toxic selectiv pentru rozătoarele pubere, toxicitatea fiind
cea mai mare pentru şobolanul negru : 2,5-10 mg/kg, faţă de 1-50 mg/kg la câine
şi 2000 mg/kg la maimuţă). Toxicitatea produsului este influenţată de:
-mărimea particulei: aparent particulele mai mari (50-100 m) sunt mai
toxice decât cele mici (5m)
-vârstă: animalele mature sunt mai sensibile decât tineretul;
-gradul de plenitudine al stomacului: animalele cu stomacul parţial plin
sunt mai susceptibile decât cele cu stomacul gol, care pot vomita chiar după
ingerarea unor cantităţi mici de toxic.
Patogenie . ANTU produce creşterea permeabilităţii capilarelor
pulmonare, probabil prin inhibiţia tirozinazei şi în consecinţă a proceselor
oxidative. Este perturbată oxidarea acidului ascorbic , care intervine în formarea
cimentului celular. Se produce astfel edemul pulmonar acut şi moartea prin
asfixie.
57
Pe de altă parte, ANTU este un vomitiv puternic, atât datorită efectului
iritant local cât şi datorită acţiunii centrale a toxicului. Din acest motiv speciile
care nu pot vomita, printre care şi rozătoarele, sunt mai susceptibile.
Simptomatologie .Primele manifestări sunt salivaţia şi voma, care apar la
câteva minute sau ore după ingerarea toxicului. Ulterior apare edemul pulmonar
acut, manifestat prin dispnee severă, tuse umedă, jetaj spumos, abundent, raluri
crepitante alveolare umede (raluri “în ploaie”). Mai poate apărea hidropericard,
tradus prin diminuarea şocului şi a zgomotelor cardiace, creşterea ariei de
matitate cardiacă, tahicardie pronunţată etc. Diareea, hipotermia şi cianoza
pronunţată a extremităţilor înbogăţesc tabloul clinic. Animalul moare în cel mult
12 ore de la ingerarea toxicului, prin asfixie sau insuficienţă cardiacă acută.
Supravieţuirea peste 12 ore este de bun augur.
Modificările anatomopatologice cele mai frecvent întâlnite sunt: edemul
pulmonar, hidrotoraxul, hidropericardul, catarul mucoasei gastrointestinale,
congestia renală, cianoza pielii şi a mucoaselor.
Diagnosticul se bazează pe semnele clinice şi modificările
anatomopatologice, coroborate cu datele anamnetice şi rezultatele analizelor de
laborator. Testele chimice sunt concludente, dacă se efectuează până la 24 ore de
la ingerarea toxicului. Pentru examenul de laborator se trimit:conţinut gastric
sau intestinal 200 g, ficat, 200g şi momeli, 100-200g.
Pentru identificarea alfa-naftiltioureei din pulberi, seminţe tratate,
momeli, organe şi conţinut stomacal, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda
reacţiei de culoare, cu para-nitroanilină.
Principiul metodei
Alfa-naftiltioureea încălzită la fierbere cu hidroxid de potasiu soluţie
alcoolică formează, la adaos de para-nitroanilină diazotată cu un mic excces de
acid clorhidric, un precipitat roşu floconos. Reacţia este specifică şi sensibilă.
Modul de lucru
A. Izolare
ANTU se izolează din mediul acid cu solvenţi organici.
58
1. Izolare din pulberi, seminţe tratate: se extrag 5-10 g produs cu 25 ml
alcool etilic fierbinte. Se răceşte şi se filtrează. Extractul alcoolic este evaporat
la sec pe baia de apă.
2. Izolare din momeli (ANTU înglobat în produse alimentare grase): se
triturează o cantitate de produs cu sulfat de sodiu anhidru, până la obţinerea unei
mase pulverulente. Se introduce această masă într-o alonjă de sticlă şi se
degresează cu eter de petrol, care se îndepărtează. Urmele de eter de petrol
rămase în alonjă sunt eliminate cu un curent de aer. Se extrage masa din alonjă
cu cloroform. Extractul cloroformic este evaporat la sec pe baia de apă.
3. Izolarea din organe sau conţinut stomacal se tratează probele (fin
divizate) cu alcool etilic, pe baie de apă cu refrigerent ascendent. Se filtrează şi
se evaporă la sec. Se extrage reziduul cu cloroform, în care trec grăsimile şi
ANTU. Se evaporă cloroformul. Reziduul se saponifică cu hidroxid de potasiu
soluţie alcoolică, apoi se diluează cu apă, se acidulează şi se extrage cu eter
etilic. Extractul etilic se spală de 2 - 3 ori cu hidroxid de sodiu soluţie normală,
pentru îndepărtarea acizilor graşi, apoi se usucă cu sulfat de sodiu anhidru şi se
evaporă la sec. Reziduul conţine ANTU aproape pur.
B. Identificare
Prepararea reactivului de culoare:
a. Prepararea soluţiei de para-nitroanilină: într-un balon cotat de 200 ml se
cântăresc 0,5 g de para-nitroanilină, se adaugă 50 ml acid clorhidric concentrat,
cu densitatea 1,19 şi se completează până la semn cu apă distilată. Se păstrează
în sticle brune bine închise.
b. Se dizolvă 0,5 g azotit de sodiu în 100 ml apă distilată.
În momentul folosirii se amestecă soluţiile a şi b în proporţie de 2 la 1,
răcite în prealabil în curent de apă rece.
Peste reziduul obţinut se adaugă 10 ml de hidroxid de potasiu soluţie
alcoolică 0,1% şi se aduce la fierbere, pe baie de apă. Se trage apoi soluţia
fierbinte într-o eprubetă şi se adaugă 3-5 picături de reactiv de culoare.
Apariţia unui precipitat roşu floconos indică prezenţa ANTU-ului.
59
Tratament. Nu există antidot specific. Utilizarea tehnicilor de detoxificare
( spălătură gastrică, administrarea de vomitive) dă rezultate bune în funcţie de
precocitatea intervenţiei.
Tratamentul simptomatic nu dă întotdeauna rezultate satisfăcătoare. Se
recomandă : amilmercaptan sau alte substanţe tiolice (care conţin gruparea SH:
ex. tiosulfat de Na), aerosoli cu siliconi pe cale nazală, pentru împiedicarea
formării spumozităţilor, doze mari de vitamina C i. v. Se mai recomandă
venisecţia, utilizarea atropinei şi a hormonilor glucocorticoizi.
Profilaxia constă în efectuarea corectă a acţiunilor de deratizare, astfel
încât animalele să nu aibă acces la momeli, inclusiv distrugerea cadavrelor
rozătoarelor intoxicate.
Carnea şi organele animalelor intoxicate, cu excepţia pulmonilor, se dau
în consum condiţionat, local sau la fabricarea de preparate, dacă nu prezintă
modificări organoleptice şi prin examenul de laborator nu se detectează urme de
toxic. Laptele nu se dă în consum, dacă prezintă modificări organoleptice. Ouăle
se dau în consum necondiţionat (Crivineanu şi col., 1996).
4.6.3. Intoxicaţia cu fosfură de zinc şi alţi derivaţi de fosfor
Dintre derivaţii fosforului la ora actuală se utilizează mai frecvent ca
raticide fosfura de zinc (Zn2P3), denumită comercial zintan şi fosfura de
aluminiu (AlP). Sunt raticide preferate datorită acţiunii rapide (şobolanii mor în
spaţii deschise, putând fi colectaţi) şi datorită descompunerii rapide, cadavrele
nefiind surse toxice. Prezintă importanţă toxicologică îndeosebi fosfura de zinc,
utilizată sub formă de momeli. Fosfura de aluminiu este utilizată pentru gazarea
spaţiilor închise, descompunându-se rapid cu producere de hidrogen fosforat, în
prezenţa umidităţii atmosferice. Hidrogenul fosforat este un gaz foarte
inflamabil.
Toxicitatea fosfurii de zinc depinde de specie şi în cea mai mare măsură
de aciditatea sucului gastric (gradul de plenitudine al stomacului). Administrată
pe stomacul gol, când aciditatea gastrică este redusă, substanţa este mult mai
bine tolerată decât dacă este administrată odată cu hrana, care stimulează
secreţia de suc gastric.
60
Patogenie. Toxicitatea fosfurii de zinc se datorează eliberării hidrogenului
fosforat, în mediul acid:
P2Zn3 +6 HCl 2PH3 +3ZnCl2
Hidrogenul fosforat se absoarbe în circulaţie, exercitându-şi acţiunea
toxică asupra encefalului, glandelor endocrine, elementelor figurate ale sângelui,
ficatului, rinichilor, pulmonilor etc.
Simptomatologie. Manifestările intoxicaţiei se instalează rapid, în circa
15-60 minute de la ingerarea toxicului. La animalele care pot vomita apare
voma, conţinutul gastric putând fi hemoragic. Materialul vomitat are miros
aliaceu, caracteristic. La cal apar colici iar la rumegătoare timpanism acut.
Se constată dispnee, tahipnee, respiraţia devenind ulterior stertoroasă,
determinând tendinţa la asfixie. Aerul expirat are miros aliaceu. Mai apar
manifestări nervoase: ataxie, adinamie, decubit şi crize convulsive periodice.
La câine predomină manifestările nervoase de hiperexcitabilitate,
asemănătoare celor din encefalite (turbare).
Modificări anatomopatologice Se constată congestie şi edem pulmonar,
uneori hemoragii subpleurale, hidrotorax, congestie hepatică şi renală. Atrage
atenţia mirosul aliaceu al conţinutului gastric.
Diagnosticul se bazează pe semnele clinice coroborate cu datele
anamnetice şi identificarea hidrogenului fosforat din conţinutul digestiv,
materialul vomitat sau momeli. În acest scop se foloseşte metoda Wilmet.
Principiul metodei. Hidrogenul fosforat eliberat de fosfurile metalice în
mediu acid, formează cu acidul selenios (reactiv Wilmet) o coloraţie roşie.
Reacţia este negativă pentru hidrogen arseniat (H3As), servind la diferenţierea
acestuia de H3P.
Modul de lucru. Se dizolvă 0,9g biselenit de sodiu (NaHSeO3) în 8,6 ml
apă distilată şI se adaugă 0,5 ml HCl concentrat (dă1,19). Cu această soluţie se
îmbibă benzi de hârtie indicatoare de 10x60 mm,care se usucă şi se păstrează în
sticle bine închise la întuneric.
Din materialul de cercetat se iau 5-10g, care se introduc într-un pahar
conic,cu dop rodat. Se adaugă câţiva ml HCl concentrat (dă1,19) şi se astupă
imediat cu dopul, de care se fixează hârtia îmbibată cu reactiv Wilmet. Dacă în
61
probă există fosfură metalică, aceasta eliberează H3P, care colorează hârtia
indicatoare în roşu (Bianu şi Nica, 1998).
Evoluţia intoxicaţiei este rapidă spre exitus. Cel mai frecvent animalele
mor în primele ore de la consumul toxicului şi rar supravieţuiesc 2 zile.
Tratament . Nu există antidot specific. Se poate încerca spălătura gastrică
cu soluţie de bicarbonat de sodiu, care concomitent neutralizează aciditatea
gastrică. Se mai recomandă administrarea i.v. a lactatului de sodiu pentru
combaterea acidozei umorale, administrarea glucozei, a gluconatului de calciu, a
tiosulfatului de sodiu şi a factorilor lipotropi.
Fosforul alb- utilizat ca raticid- are acţiune citotoxică atât la nivelul
mucoaselor cât şi asupra hematiilor, tradusă prin tulburări digestive, congestie şi
edem pulmonar, diateză hemoragipară. Materialul vomitat este fosforescent şi
are miros aliaceu.
Antidot- oxidante: KMnO4, apă oxigenată, spălături gastrice cu CuSO4
0,29 %. Sunt contraindicate: laptele şi purgativele uleioase.
Carnea animalelor intoxicate acut cu fosfor se poate da în consum
condiţionat, local. În intoxicaţia subacută sau cronică, carnea şi organele
prezintă modificări organoleptice şi se confiscă (Crivineanu şi col., 1996).
4.6.4. Intoxicaţia cu stricnină
Stricnina este un alcaloid extras din seminţele arborelui Strychnos nux
vomica, originar din India. În stare pură este puţin solubilă în apă, solubilă în
alcool etilic, benzen şi cloroform.
Seminţele “nux vomica” au fost introduse în Germania în secolul XVI,
fiind utilizate pentru combaterea rozătoarelor. Actualmente această utilizare a
stricninei este limitată. Alcaloidul este un puternic stimulator al sistemului
nervos central, preparatele farmaceutice care-l conţin fiind utilizate în acest
scop. Stricnina mai intră în componenţa unor preparate eupeptice (stimulează
apetitul şi secreţiile digestive, datorită gustului amar) şi ruminatorii, deşi
62
acţiunea stimulatoare asupra musculaturii netede a tubului digestiv este
controversată (Goodman şi Gilman, 1960).
Stricnina mai este utilizată, sub formă de pilule cu 50-100 mg substanţă
activă, pentru uciderea câinilor vagabonzi. În afara intoxicaţiilor deliberate
produse pe această cale, mai pot apărea intoxicaţii prin consumul cadavrelor
animalelor stricnizate şi prin supradozarea preparatelor farmaceutice. Stricnina
este o substanţă foarte toxică, dozele letale orale pentru mamifere fiind de 0,5-
1mg/kg, iar pentru păsări 5 mg/kg. Dozele letale injectabile sunt de 2-10 mai
mici decât cele orale (foarte apropiate de doza terapeutică). Este citat (Şuţeanu şi
col. 1977) cazul unei vaci care a murit la doza unică de 33 mg stricnină.
Mecanism de acţiune. Stricnina se absoarbe uşor din tubul digestiv şi este
inactivată relativ repede în ficat . Circa 20% se elimină netransformată, prin
urină. Eliminarea din organism este aproape completă în 10 ore. În 24 ore pot fi
metabolizate şi eliminate două doze letale de stricnină (administrate fracţionat),
fără apariţia manifestărilor de intoxicaţie sau a efectelor cumulative (Goodman
şi Gilman , 1960).
Stricnina acţionează la nivel medular, prin blocarea funcţiei de inhibiţie a
motoneuronului, realizată de către celula lui Renshaw (neuronul inhibitor post-
sinaptic al motoneuronului). Mediatorul celulei lui Renshaw este glicocolul
(glicina) faţă de care stricnina acţionează ca antagonist competitiv, fixându-se pe
receptorii acestuia, (Toxina tetanică acţionează la acelaşi nivel prin inhibiţia
eliberării de glicocol la nivel sinaptic). Ca urmare este împiedicată inhibiţia
recurentă a motoneuronilor ceea ce duce la răspuns motor exagerat, faţă de orice
excitanţi. Stimularea senzorială medie determină contracţie musculară violentă,
predominând activitatea grupelor musculare mai puternice, ceea ce explică
hiperextensia (Milhaud şi colab. 1995).
Efectul final este răspunsul exagerat la excitanţi de intensitate mică. În
vitro s-a mai demonstrat că stricnina inhibă activitatea colinesterazei, dar
convulsiile provocate de stricnină nu sunt influenţate de administrarea atropinei.
Simptomatologie . Manifestările clinice apar la câteve minute până la 2
ore de la ingestia toxicului şi se traduc iniţial prin frică, nervozitate, hiperestezie
urmate de hipertonie musculară, atitudini rigide şi apariţia crizelor de tetanie
generalizată, la acţiunea unor stimuli de intensitate mică: atingerea animalului,
provocarea unor zgomote, ameninţare, lumină puternică. În timpul crizei
animalul cade în decubit, apar emisiuni involuntare de fecale şi urină, respiraţia
63
devine tot mai superficială (culminând cu apnee şi uneori moarte prin asfixie).
Încercările animalelor de a se ridica din decubit declanşează noi crize. La doze
mari moartea survine prin inhibiţie bulbară, animalul fiind relaxat.
Leziuni. Atrage atenţia rigiditatea cadaverică foarte pronunţată, care se
instalează rapid după moarte. Apar leziuni postraumatice, echimoze, peteşii şi
cianoza pronunţată a mucoaselor. Unii autori consideră patognomonice
hemoragiile din pancreas şi timus.
Diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice. Confirmarea
diagnosticului se poate face prin identificarea stricninei din materiale patologice
şi din momeli, coroborată cu testul biologic.
Identificarea stricninei
Izolarea din conţinut gastric, vomă, momeli etc se realizează prin extracţie
cu cloroform (4 părţi cloroform la 1 parte probă) după alcalinizare (pH10) cu
NaOH 10%. Stricnina se identifică pe reziduul obţinut prin evaporarea la sec a
extractului cloroformic.
Reacţii de precipitare : dă precipitate cu reactivii generali ai alcaloizilor
(v.cap. 4.1). Cu acidul picric dă cristale în formă de dinţi de fierăstrău.
Reacţii de culoare
- a. reacţia Bauer (cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric). Peste reziduul
de pe sticla de ceas se adaugă o picătură soluţie de bicromat de potasiu soluţie
10% şi se evaporă la sec pe baie de apă. Reziduul se reia cu acid sulfuric hidratat
(H2SO4) format dintr-un amestec de 98 g H2SO4 concentrat şi 36 g apă. În
condiţiile acestea reacţia se produce mai lent, însă nu apare decât culoarea
violetă dată de stricnină şi nu culori interferente provocate de carbonizarea
impurităţilor de către H2SO4 concentrat (Bianu şi Nica, 1998). Culoarea violetă
este fugace, trecând prin roşu-cireşiu la incolor.
O variantă a acestei reacţii este următoarea: peste reziduul de pe sticla de
ceas se adaugă puţină pulbere de bicromat de potasiu şi câteva picături de H2SO4
concentrat. Cu o baghetă se trag dâre pe sticla de ceas; în urma beghetei apar
urme colorate violet, care virează în roşu şi apoi dispar. În cazul când purificarea
nu a fost suficientă coloraţia violetă este mascată de o coloraţie brună datorată
carbonizării materiei organice de către H2SO4.
64
b) Cu reactivul Mandelin (sulfovanadat de amoniu) stricnina dă o
coloraţie albastră-violetă, ce virează la roşu prin adăugare de apă sau soluţie
alcalină.
Testul biologic. Pentru aceasta se recoltează câţiva ml de conţinut gastric
sau urină, care se tratează cu o cantitate egală de acid clorhidric sau sulfuric.
Proba se filtrează, se neutralizează la pH 7-8 cu hidroxid de amoniu şi din
filtratul neutralizat se inoculează 0,5 ml în sacul limfatic dorsal la o broască sau
intraperitoneal la un şoarece. Testul este pozitiv dacă apar contracţiile tipice
intoxicaţiei cu stricnină la câteva minute după inoculare (Şuţeanu şi col.,1977).
Tratament. Combaterea convulsiilor se realizează cu depresoare ale SNC.
Cele mai indicate sunt barbituricele, în formele comerciale hidrosolubile
(fenobarbital sodic), care pot fi inoculate i.v., în doze de 20-30 mg/kg.
Preparatul comercial fenobarbital- soluţie în propilenglicol- nu se recomandă
datorită absorbţiei lente. Se mai pot utiliza hipnoticele din grupul
benzodiazepinelor (diazepam). Pentru menţinerea animalului în stare de sedaţie
mai poate fi utilizată narcoza prin inhalaţie.
După sedarea animalului se recomandă spălarea gastrică cu permanganat
de potasiu 1/1000-1/2000 sau acid tanic 2%. Pentru a grăbi eliminarea pe cale
urinară a toxicului se recomandă injectarea i.v. de glucoză 5%, manitol 5% în
ser fiziologic 7 ml/kg/oră sau administrarea orală a clorurii de amoniu, 0,10-0,15
g/kg. Animalul va fi plasat într-un loc liniştit, în semiobscuritate şi la
temperatura situată în limitele confortului termic.