buletin_2_2010

7/29/2019 Buletin_2_2010

http://slidepdf.com/reader/full/buletin22010 1/63

I. COSIDERAŢII GEERALE PRIVIDPROCEDURA DE LEGIFERARE

PRI ACCEPTARE TACITĂÎ STATELE MEMBRE ALE

UIUII EUROPEE

Referindu-ne la acceptarea tacită în general,aceasta poate fi definită ca acea manifestare de voinţăexprimată prin tăcere care presupune, pentru a

produce efecte juridice, o corelare între pasivitateacelui care trebuia să acţioneze şi expirarea unuitermen legal. Aşadar, o analiză a acceptării tacite vadepinde întotdeauna de existenţa unui fapt – tăcerea

– care, în funcţie de contextul legislativ, poate devenifapt juridic (cum ar fi în dreptul administrativ) sauact juridic (cum se va vedea în continuare în dreptulconstituţional). Deşi aparent echivocă, tăcerea, ca

procedeu juridic întâlnit în anumite ramuri aledreptului public, a câştigat în faţa scepticismuluidoctrinar în această materie, prin reglementarea ei îndreptul pozitiv al multor state europene, în modrecent fiind reconfirmată şi la nivelul UniuniiEuropene, prin intrarea în vigoare a Tratatului de laLisabona la 1 decembrie 2009. Acesta transformă

procedura legislativă a codeciziei (în cadrul căreiatăcerea are şi efecte juridice de acceptare, de adoptarea actelor legislative unionale) în procedura legislativăordinară1.

Vorbind despre procedura de adoptare a actelor normative, este interesant de observat faptul că multe

Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Acceptarea tacită în sistemele constituţionaleale statelor membre ale Uniunii Europene

drd. Maria Luiza MANEAconsilier

Consiliul Legislativ

are ca efect respingerea tacită a proiectului legislativ, decifinalizarea procedurii de legiferare prin neadoptarea acestuia.

Producerea efectelor juridice ale tăcerii în cadrul codecizieieste condiţionată de existenţa unor termene legale. Astfel, încadrul celei de a doua lecturi, pentru Parlamentul European este prevăzut un termen înăuntrul căruia trebuie să se pronunţe asupra poziţiei comune adoptate de Consiliu în primă lectură. Tăcerealegiuitorului – în acest caz a Parlamentului European dupătrecerea termenului de 3+1 luni echivalează cu adoptarea actuluicomunitar în forma poziţiei comune a Consiliului. În acest stadiual procedurii codeciziei tăcerea îmbracă forma acceptării tacite.

Pe de altă parte, codecizia presupune şi o a treia lectură, încare este prevăzută din nou tăcerea legiuitorului după trecereatermenului de şase/opt săptămâni. Tăcerea are însă efectul contrar

celui expus anterior – şi anume de respingere a actului propus înforma adoptată de comitetul de conciliere (reuneşte membriiConsiliului sau reprezentanţii acestora şi un număr egal dereprezentanţi ai Parlamentului European, precum şi comisarulresponsabil). Astfel, dacă acest comitet nu ajunge să se pronunţeasupra unui proiect comun în termenul legal de 6/8 săptămâni,sau dacă PE şi Consiliul nu adoptă actul conform cu poziţiacomună adoptată de comitet într-un nou termen de 6/8 săptămâni – ulterior celui în care a deliberat Comitetul de conciliere – , actulnu este adoptat şi procedura legislativă se încheie.

Se poate constata, aşadar, o alternare a semnificaţiei juridicea tăcerii, iar utilizarea în cadrul aceleiaşi proceduri legislative acelor două valori juridice contrare ale tăcerii generează uneleîntrebări legate de o anumită inconsecvenţă a legiuitorului

european în ceea ce priveşte folosirea neunitară a acestui concept juridic. Dacă în cadrul celei de-a doua lecturi prezenţa tăcerii încadrul procedurii codeciziei pare să aibă semnificaţia uneimodalităţi tehnice de legiferare, încurajată a fi folosită delegiuitor prin conferirea unei valenţe pozitive – adoptarea tacită – şi chiar prin prelungirea termenului de reflecţie cu o lună, încazul celei de-a treia lecturi, atât tăcerea Comitetului deconciliere, cât şi tăcerea celor doi co-legiuitori dobândeştesemnificaţia cotidiană de negaţie a tăcerii – neadoptarea actului,deci caracterul unei „sancţiuni” adresate celor doi co-legislatori pentru imposibili tatea găsirii unui compromis asupra formeifinale a unui proiect legislativ. Se poate considera că a treialectură este de dorit faţă de a doua lectură, deoarece în a treialectură pentru adoptarea actului comunitar este necesară

exprimarea expresă a voinţei ambilor legiuitori, acceptarea tacitănemaifiind valabilă în acest stadiu.

1 În prezent, procedura codeciziei este reglementată la art. 294din forma consolidată a Tratatului privind funcţionarea UniuniiEuropene. Iniţial, această procedură legislativă a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht la art.189 b) din Tratatul instituindComunităţile Europene, care a devenit art.251 în formaconsolidată a acestuia prin Tratatul de la Amsterdam.

Astfel, în cadrul „procedurii legislative ordinare” la nivelunional, legiuitorul european a utilizat tăcerea ca procedeu juridicîn două dintre cele trei etape ale acestei proceduri, conferindu-iînsă valori diferite: dacă în a doua lectură tăcerea este o formă deadoptare legislativă – acceptarea tacită de către Parlamentul

European, în a treia lectură, tăcerea Comitetului de conciliere şiapoi a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene

7/29/2019 Buletin_2_2010


dintre constituţiile statelor europene, indiferent destructura de stat – federale sau unitare cu parlamenteunicamerale sau bicamerale – prevăd tăcerea ca

procedeu juridic în diferite etape ale procesuluilegislativ. Astfel, având ca terminologie specifică

sintagma „proiectul/propunerea legislativă...se consi-deră adoptat(ă)/neadoptat”, tăcerea constituie sau nuo formă de adoptare/respingere a actelor normative,cel mai elocvent exemplu întâlnindu-se în proceduracodeciziei la nivelul Uniunii Europene, în cadrul căreiatăcerea este utilizată cu ambele valori juridice.

„Învestirea” tăcerii cu efecte juridice deacceptare sau de respingere revine legiuitorului, care,într-un număr mare de cazuri, prevede acceptareatacită ca un procedeu legislativ intermediar, fărăurmări juridice notabile, printre atribuţiile legislativeale celei de-a doua camere a Parlamentului. În etapa

decisivă, de adoptare finală, camera decizionalăhotărăşte doar în mod expres, putând reieşi aşadar faptul că legiferarea prin acceptare tacită este doar uninstrument tehnic, care să accelereze adoptarea

proiectului sau care să permită camerei de reflecţiesă îşi exprime opinia politică, deşi actul este oricumadoptat de camera decizională (Belgia, Cehia sauGermania ).

De asemenea, examinând procedurilelegislative specifice fiecărui stat analizat, se poateconstatata că tăcerea echivalează cu adoptare tacită(modalitate de legiferare) doar în rare cazuri, cum

este cel al României2 – stat unitar cu parlament bicameral, sau în cazul codeciziei la nivelul UniuniiEuropene, însă în marea majoritate a cazurilor tăcereaechivalează doar cu acceptarea tacită, cum este cazulAustriei, Germaniei, Belgiei – state federale cu

parlamente bicamerale. Această distincţie, privitoarela sistemele Parlamentelor statelor federale sauunitare, o considerăm necesară deoarece se constatăcă adevăratele sisteme bicamerale, proprii statelor federale, atribuie camerei formate din reprezentanţiicolectivităţilor componente (care, de obicei, nu sunt

alese prin vot direct de către cetăţeni) – doar competenţe consultative, inclusiv în domeniul legi-ferării. În aceste cazuri, acceptarea tacită accentueazăodată în plus rolul redus al celei de-a doua camere încadrul parlamentelor federale. În schimb, în stateleunitare se observă un regim mixt – prima cameră estealeasă în general prin vot universal direct, în timp cea doua cameră poate fi aleasă prin vot indirect(Franţa) sau prin vot direct (România), astfel încât

competenţele şi regimul juridic ale celei de-a douacamere diferă de la un caz la altul. Aceste sisteme autotuşi în comun termenul de reflecţie în domeniuladoptării legilor, care uneori, coroborat cu tăcerea,constituie o formă de legiferare.

Totodată, se constată că tăcerea se întâlneştenu numai în etapa votării şi adoptării legilor – România, Uniunea Europeană, Cehia, Belgia – dar şiîn etapele anterioare – de elaborare a unui actnormativ, în fundamentarea ipotezelor juridice

propuse (avizul Guvernului privind un proiectlegislativ cu impact asupra bugetului de stat – Spania,Germania), sau în etapele ulterioare adoptării de cătreorganul legislativ (Finlanda – la promulgarea legii decătre Preşedinte).

Aşadar, referindu-ne la competenţele came-relor parlamentare din sistemele bicamerale ale

statelor federale şi unitare, este evident că tăcerea, caformă de exprimare a voinţei legiuitorului, denotă, încele mai multe cazuri, competenţele limitate ale celeide-a doua camere în raport cu camera decizională şieste prevăzută cu precădere pentru a doua cameră(camera federală/ camera aristocratică/ camerademocratică3).

Astfel, acceptarea tacită analizată în cadrul procesului legislativ reliefează competenţele reduseale celei de-a doua camere în această materie, care

pot fi doar consultative – în sensul că acceptarea

tacită este doar o posibilă exprimare a unei opinii,fără consecinţe juridice importante – , cum este cazulSloveniei, a cărei a doua cameră parlamentară – Consiliul Naţional – poate opune doar un votsuspensiv între momentul adoptării legii de cătreAnsamblul Naţional şi promulgarea de cătrePreşedinte, în termen de 7 zile – sau în cazul Croaţiei

– Camera Comitatelor poate să dea un aviz asupraunei legi votate de Camera Reprezentanţilor şi sădetermine o a doua lectură dacă intervine în termende 15 zile, însă de asemenea, fără a putea schimbacursul legislativ stabilit de camera decizională. Un

sistem similar se întâlneşte şi în Austria.O mare parte din sistemele bicamerale, în special

cele diferenţiate, prevăd competenţe decizionale înlegiferare pentru a doua cameră doar în mod limitat,acordând camerei decizionale ultimul cuvânt. Estecazul Senatului din Spania, Camerei Lorzilor din MareaBritanie sau Senatului din Belgia. Se constată, însă, căacceptarea tacită intervine – în cazul izolat al Poloniei – şi pentru camera decizională – Seimul, care, dacă nu

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010

2Totodată, Constituţia României alternează valoarea tăcerii,stabilind în mod expres: tăcerea este un procedeu de legiferare

– prevăzut la art. 75, art.114 alin.(3) şi art.115, dar este şi un act administrativ cu valoare negativă – art.52.

3 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional

şi instituţii politice, Editura C.H.Beck, ediţia a 13-a, vol.2, 2009, p.166

7/29/2019 Buletin_2_2010


respinge cu majoritate absolută amendamenteleSenatului, acestea se consideră adoptate.

Există însă şi parlamente bicamerale în cadrulcărora competenţele legislative sunt împărţite în modegal între cele două camere, în cazul sistemelor

bicamerale nediferenţiate, – în Italia există o navetălegislativă nelimitată în timp între cele două camere, – în România, unde există un sistem bicameral quasi-

perfect, prima cameră – fie Senat, fie Camera Deputaţilor – poate legifera prin acceptare tacită.

În cazul parlamentelor unicamerale, seconstată că, în general, procedura parlamentară deadoptare a actelor este organizată pe parcursul a treilecturi, însă nu am putut identifica – în această etapăa traseului legislativ – tăcerea alături de prezenţa unor termene procedurale, după a căror expirare săintervină adoptarea sau acceptarea tacită. Însă, tăcerea

este prevăzută, cu valoarea ei obişnuită de negaţie, lamomentul promulgării legii de către preşedintele saumonarhul statului. Astfel, în Danemarca, dacă reginanu promulgă legea în termen de 30 de zile de lamomentul adoptării de către Folketing, legea seconsideră ca respinsă. O situaţie similară se întâlneşteşi în cazul preşedintelui Finlandei. Aşadar, în cadrulsistemelor unicamerale, deşi tăcerea nu este prevăzutăîn etapa propriu-zisă de adoptare a actelor normativede către organul legiuitor – astfel cum este cazul însistemele bicamerale – ea este prevăzută într-o altăetapă a procedurii de elaborare a legilor, cea a

promulgării legii de către şeful statului.Având în vedere cele expuse, legiferarea prin

acceptare tacită nu pare a fi o veritabilă modalitate deadoptare a actelor normative decât în rare cazuri.Există doar mai multe nuanţe ale tăcerii, în funcţie desistemele bicamerale specifice fiecărui stat – unitar saufederal – , care prevăd competenţe şi funcţii diferite

pentru camerele parlamentelor, atât în domeniuliniţiativei legislative, cât şi în cel al adoptării legilor.

II. ACCEPTAREA TACITĂÎ SISTEMELE COSTITUŢIOALE

ALE STATELOR FEDERALECU PARLAMETE BICAMERALE

DI UIUEA EUROPEAĂ

Belgia – art.78 din Constituţia Belgiei4

În Belgia, parlamentul bicameral este formatdin Camera Reprezentanţilor – camera decizională –

şi Senat – a doua cameră, iar sistemul este de tipul bicameralismului diferenţiat5. Exercitarea puteriilegislative federale aparţine în comun Regelui,Camerei Reprezentaţilor şi Senatului. În ceea ce

priveşte procedura legislativă , adoptarea legilor de

către Parlamentul Belgiei se poate realiza prin treitipuri de proceduri distincte: a) procedura mono-camerală – (art.74) – Camera Reprezentanţilor decidesingură; b) procedura bicamerală obligatorie6 – (art.77) – Camera Reprezentanţilor şi Senatul decidîmpreună, având competenţe legislative egale (celedouă camere trebuie să adopte exact aceeaşi versiunea unui proiect de lege, în materiile în care sunt înve-stite cu competenţe identice: revizuirea Constituţiei;legi privind structura statului; legi care reglementeazărelaţiile dintre statul federal, comunităţi şi regiuni;

legi cu privire la ratificarea tratatelor internaţionale;organizarea sistemului judiciar, a Consiliului de Statşi a Curţii Constituţionale; c) procedura bicameralăopţională7 – art.78 din Constituţie. Din examinareaart.78, se poate deduce că acceptarea tacită intervineîn două etape distincte. Prima etapă ar fi dupăce proiectul de lege a fost adoptat de CameraReprezentanţilor şi transmis Senatului spre dezbatere.Dacă în termen de 15 zile, un număr de cel puţin 15senatori nu cere examinarea proiectului, legea esteadoptată de Camera Reprezentanţilor 8. A doua etapă



4 Articolul 78 al Constituţiei: „În alte materii decât cele vizate dearticolele 74 şi 77, proiectul de lege adoptat de Camera Reprezentanţilor este transmis Senatului. La solicitarea a cel

puţin 15 membri, Senatul examinează proiectul de lege. Aceastăsolicitare este formulată în 15 zile de la primirea proiectului.

Senatul poate, într-un termen ce nu poate depăşi 60 de zile: sădecidă că nu este cazul să amendeze proiectul de lege; să adopte proiectul după ce acesta a fost amendat.

Dacă Senatul nu a statuat în termenul stabilit sau dacă el a adus la cunoştinţa Camerei Reprezentanţilor decizia sa de anu amenda proiectul de lege, acesta este transmis Regelui decătre Camera Reprezentanţilor.

Dacă proiectul a fost amendat, Senatul îl transmite Camerei Reprezentanţilor, care se pronunţă definitiv, fie prin adoptarea, fie prin respingerea, în totalitate sau parţial a amendamentelor adoptate de Senat”, în: Recueil des Constitutions européennes,Bruylant, Bruxelles, 19945 În doctrina belgiană, a se vedea F. Delpérée, Les Autorités Fédérales; La Constitution Fédérale du 5 mai 1993, Centred’Études Constitutionnelles et Administratives, Bruylant,Bruxelles, 1993, care utilizează sintagma „bicaméralisme limitéet inégalitaire”6 Compétence législative: procédure bicamérale, la fiche infonr.11.05/2008, Chambre des répresentants de Belgique7 Compétence législative: procédure bicamérale optionnelle, lafiche info nr.11.06/2008, Chambre des répresentants de Belgique8 În acest sens, a se vedea F. Delpérée: „...Le Sénat marquerait implicitement son adhédsion à la volonté exprimée par laChambre des représentans lorsque quinze de ses membres ne provoquent pas une brève dèlibération?” în: Les Autorités Fédérales; La Constitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre

d’Études Constitutionnelles et Administratives, Bruylant,Bruxelles, 1993

7/29/2019 Buletin_2_2010


intervine în situaţia în care senatorii au solicitat, întermenul de 15 zile, examinarea legii şi presupune căSenatul – Camera de reflecţie – poate propunemodificări la proiect, însă în cadrul unui termen de60 de zile, după a cărui expirare proiectul se consi-

deră adoptat de Senat în forma Camerei Repre-zentanţilor şi este transmis spre promulgare Regelui.Aşadar, adoptarea/respingerea proiectului este, şi înacest caz, de competenţa Camerei Reprezentaţilor, încalitate de cameră decizională. Modalitatea delegiferare prin acceptare tacită este atribuită camereide reflecţie şi nu are o valoare deosebită în procesuldecizional, deoarece proiectul de lege este dejaadoptat, consultarea Senatului fiind doar o for ma-litate9.

În doctrina şi în practica parlamentară belgiană,

legile adoptate prin această procedură sunt numite “leslois bicamérales virtuelles10” şi presupun o navetălegislativă11 între cele două camere. Spre deosebire delegile bicamerale prevăzute la art.77 – în cazul căroracele două camere trebuie să se pronunţe obligatoriu,deţinând puteri egale – în cazul legilor bicamerale„virtuale” prevăzute la art.78, competenţele Senatuluisunt facultative şi, odată exercitate, nu au forţă juridică,

deoarece Camera Reprezentanţilor va avea ultimulcuvânt la adoptarea legii.

Se poate constata că, spre deosebire deRomânia, unde acceptarea tacită intenţionează(aparent) să accelereze procesul de luare a deciziilor,

în Belgia această procedură are mai mult conotaţii politice, în sensul că a doua cameră – Senatul – seconfruntă cu un fapt împlinit – voinţa CamereiReprezentanţilor. Totodată, acceptarea tacită reflectăcompetenţele legislative reduse ale celei de-a douacamere în cadrul sistemului federal bicameral, avândîn vedere faptul că unele legi pot fi adoptate, chiar întemeiul art.78 din Constituţie, doar de către cameradecizională. Această situaţie, de necunoaştere a uneilegi adoptate de o cameră de către cealaltă camerăeste asemănătoare Camerei de reflecţie din procedura

de legiferare din România, care, ipotetic, poateadopta tacit o lege fără a-i cunoaşte conţinutul.Evident, comparaţia poate fi doar de natură tehnică,deoarece din punct de vedere juridic, în discuţie suntdouă sisteme diferite – parlament bicameral al unuistat federal şi parlament bicameral al unui stat unitar.În primul caz a doua Cameră va fi întotdeaunaSenatul, pe când în al doilea caz, a doua Cameră

poate fi atât Senatul, dar şi Camera Deputaţilor.

Austria – art.42 din Constituţia Austriei12

În Austria, Parlamentul este format din Consiliul Naţional (ationalrat) – camera decizională –



9 În acest sens, a se vedea F. Delpérée: „..De manière plus générale, comment ne pas souligner que l’intervention du Sénat,

là où elle est prescrite ou autorisée, se situe toujours en ordre secondaire? Le Sénat est placé en position d’attente ou dedépendence vis-à-vis de l’assemblée qui incarne le mieux lareprésentation nationale“, în: Les Autorités Fédérales; LaConstitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre d’ÉtudesConstitutionnelles et Administratives, Bruylant, Bruxelles, 199310 Avis du profeseeur M. Verdussen sur le projet de loi speciale portant exécution temporaire et partielle de l’article 125 de laConstitution , Sénat de Belgique, session 1996-1997, documentlégislatif n° 1-501/4 A : ”La data de 10 octombrie 1995, secţiade legislaţie a Consiliului de Stat reunită în Adunarea Generalăa examinat problema proiectelor şi propunerilor denumite„mixte”, adică cele care conţin articole din care unele ţin dearticolul 77 al Constituţiei (legi bicamerale în sens strict) şi

altele de articolul 78 (legi bicamerale virtuale). Reiese dinacest aviz că, în acest caz, soluţia cea mai adecvată constă înmenţinerea unui text unic, din care unele elemente vor urma procedura de la art. 77 al Constituţiei, în timp ce altele vor urma procedura de la art. 78, fiind convenit ca indicarea procedurii de urmat în funcţie de obiectul articolelor textuluitrebuie făcută la articolul 1 al proiectului sau al propunerii(doc. Chambre, 1995-1996, no 329/1, p. 10). Această tehnicăare ca avantaj, faptul că “păstrează coerenţa legii, asigură securitatea juridică şi respectă prevederile constituţionale”, S.Depré et D. Renders, Le partage des compétences législativesentre les Assemblées fédérales, Annales de droit de Louvain,1996, p. 34211 L’Assemblée Parlementaire de la Francophonie, Recueil des

procédures et des pratiques parlementaires, chapitre VI – La procédure législative, section 5 – La navette

12 Articolul 42 al Constituţiei:„ (1) Orice lege adoptată de către Consiliul aţional trebuietransmisă fără întârziere de către preşedintele său, Consiliului Federal. (2) O lege adoptată nu poate fi autentificată şi publicatădecât dacă Consiliul Federal nu a ridicat cu referire la ea oobiecţie justificată, cu excepţia unei dispoziţii contrare a uneilegi constituţionale (3) Această obiecție trebuie transmisă în scrisConsiliului aţional de către preşedintele Consiliului Federal întermen de 8 săptămâni de la primirea legii de către Consiliul Federal; ea trebuie notificată Cancelarului federal. (4) Dacă

Consiliul aţional îşi reînnoieşte votul iniţial în prezenţa a cel puţin jumătate din membrii săi, această decizie trebuieautentificată şi publicată. Dacă Consiliul Federal decide să nu formuleze nicio obiecţie sau dacă nicio obiecţie motivată nu este făcută în termenul stabilit la paragraful 3 de mai sus, legeaadoptată trebuie autentificată şi publicată.

(5) Consiliul Federal nu este solicitat să intervină în cazurile încare legile adoptate de către Consiliul aţional se referă laregulamentul intern al Consiliului aţional, la dizolvareaConsiliului aţional, o lege federală privind finanţele, un buget provizoriu în sensul paragrafului 5 al articolului 51 sau odispoziţie privind bunurile aparţinând Federaţiei, acordarea sauconversia unei garanţii a Federaţiei, angajarea sau conversiaunei datorii financiare a Federaţiei sau aprobarea plăţii

conturilor federale”, Recueil des Constitutions européennes,Bruylant, Bruxelles, 1994

7/29/2019 Buletin_2_2010


şi Consiliul Federal (Bundesrat) – a doua cameră,iar sistemul este de tipul bicameralismuluidiferenţiat. Legiferarea este atribuţia principală aConsiliului Naţional. Consiliul Federal reprezintăinteresele landurilor la nivelul federaţiei,

participând – într-o mică măsură – la procesullegislativ federal13. Conform art.42 din ConstituţiaAustriei, legile votate de Consiliul Naţional sunttransmise Consiliului Federal, care poate formulao obiecţie motivată împotriva legilor adoptate deConsiliul Naţional. Obiecţia va fi transmisă în scrisConsiliului Naţional într-un termen de optsăptămâni, care curge de la primirea legii votate.Constituţia federală prevede în acest articol, laalin.(4), că legea adoptată de Consiliul Naţional vafi considerată adoptată definitiv şi publicată dacăConsiliul Federal nu a formulat nici o obiecţie întermenul de opt săptămâni, rezultând deci căoperează acceptarea tacită a legii de către ConsiliulFederal. În situaţia în care land-urile ridică oobiecţie în termenul precizat, Consiliul Naţional,deşi trebuie să repună în discuţie legea contestată,

poate respinge contestaţia Consiliului Federal printr-o aşa-numită decizie de persis tenţă(Beharrun gsbeschluss).

Atribuţiile de legiferare ale Consiliului Federal

în procedura federală sunt restrânse şi facultative.Totuşi, în mod excepţional, Consiliul Federal se poateopune adoptării unei legi, având drept de veto absolut

pentru proiectele de lege care ar avea ca efectmodificarea competenţelor landurilor.

În loc de concluzie, se observă încă o dată căîn cadrul procedurii legislative din sistemele federale

bicamerale diferenţiate, competenţele reduse ale celeide-a doua camere reies şi din prezenţa acceptăriitacite ca modalitate (facultativă) de exprimare avoinţei Consiliului Federal asupra unei legi federale

votate de camera decizională – Consiliul Naţional .

Germania – art.77 şi art.78 din ConstituţiaGermaniei14

În Germania, legiferarea în sistemul parla-mentar bicameral este exercitată, la nivel federal, deBundestag (Parlamentul federal) şi de Bundesrat

(Consiliul Federal), considerat ca a doua cameră.Competenţele de legiferare sunt repartizateconstituţional între federaţie şi land-uri, însăBundestag-ul deţine cele mai importante prerogative,având ultimul cuvânt în adoptarea legilor federale.Procedurile legislative de adoptare a legii federalesunt prevăzute în Titlul VII din Constituţie, iar modalitatea obişnuită de legiferare la nivel federaleste prevăzută la art.77-78. Aceasta presupunedezbaterea unui proiect în trei lecturi în plenulBundestag-ului (Parlamentul) şi, odată adoptat de



13 În acest sens, a se vedea A.Le Divellec: „...Austria cunoaşte unbicameralism inegalitar. Bundesrat-ul joacă un rol limitat, nunumai din cauza slabelor sale competenţe (veto suspensiv înmaterie legislativă)... dar şi datorită modului în care sunt desemnaţi membrii săi, care privilegiază reprezentarea partizanăîn raport cu cea a Landurilor... Este deci un Bundesrat de partide, mai mult decât o adunare a Landurilor şi nu a jucat pânăacum un rol foarte marcant. În ceea ce priveşte ationalrat-ul,acesta prezintă trăsăturile clasice ale unei Camere inferioare...”,în: Le parlementarisme en Autriche. Enseignements pour une

approche renouvelée du régime parlementaire, Revue du droit public nr.1/1998, L.G.D.J.

14 Articolul 77 al Constituţiei – Procedura legislativă:

„ (1) Legile federale sunt adoptate de Bundestag. După adoptarealor, preşedintele Bundestag-ului le transmite fără întârziere Bundesrat-ului. (2) În următoarele trei săptămâni de la primireatextului de lege adoptat , Bundesrat-ul poate solicita convocareaunei comisii formate din membrii Bundestag-ului şi ai Bundesrat-ului în vederea discutării comune a textelor. Componenţa şi procedura acestei comisii sunt stabilite printr-un regulament intern adoptat de Bundestag şi care necesită aprobarea Bundesrat-ului. Membrii Bundesrat-ului delegaţi în aceastăcomisie nu trebuie să aplice anumite instrucţiuni. Dacă aprobarea Bundesrat-ului este solicitată pentru o lege, Bundestag-ul şi

guvernul federal pot de asemenea solicita convocarea comisiei. Dacă comisia propune o modificare a textului de lege adoptat , Bundestag – ul trebuie să se pronunţe din nou. (2a) Dacă o legenecesită aprobarea Bundesrat-ului şi dacă o solicitare, conformalineatului 2, prima frază nu a fost formulată sau dacă procedurade conciliere s-a încheiat fără o propunere de modificare atextului de lege adoptat , Bundesrat-ul trebuie să se pronunţeasupra aprobării într-un termen rezonabil (3) Dacă o lege nunecesită aprobarea Bundesrat-ului, acesta se poate opune într-untermen de două săptămâni unei legi adoptate de către Bundestag , din momentul în care procedura prevăzută laalineatul 2 s-a încheiat. În cazul prevăzut la alineatul 2, ultima frază, termenul începe să se ia în considerare de la primireatextului de lege adoptat din nou de către Bundestag şi, în toate

celelalte cazuri, de la primirea comunicării preşedintelui comisiei prevăzute la alineatul 2, conform căreia procedura în faţacomisiei este încheiată. (4) Dacă opunerea este votată cumajoritate de voturi a Bundesrat-ului, ea poate fi respinsă prindeliberarea majorităţii membrilor Bundestag-ului. Dacă Bundesrat-ul a votat opunerea cu o majoritate de două treimi cel puţin, din voturile sale, respingerea opunerii de către Bundestag trebuie decisă cu o majoritate de două treimi şi cel puţin cumajoritatea membrilor Bundestag-ului.

Articolul 78 – Adoptarea legii: „O lege adoptată de Bundestag este definitiv adoptată dacă Bundesrat-ul o aprobă, dacă nu face solicitarea prevăzută la art. 77, al. 2, dacă nu se opune întermenul prevăzut la articolul 77, al. 3 sau dacă el retrageaceastă opunere sau dacă aceasta este respinsă prin vot al

Bundestag-ului”,în: Recueil des Constitutions européennes,Bruylant, Bruxelles, 1994

7/29/2019 Buletin_2_2010


15 Cooperarea nu a presupus o veritabilă recunoaştere a calităţiide legiuitor a Parlamentului European, deoarece, dacă PErespingea în a doua lectură poziţia comună a Consiliului, acesta putea totuşi adopta textul legislativ, este adevărat, cu unanimite

de voturi, lucru care nu mai este valabil in cazul noii proceduride legiferare – codecizia.

acesta, se transmite Bundesrat-ului (ConsiliuluiFederal), care – în funcţie de competenţele salelegislative stabilite constituţional – poate cereconvocarea unui comitet mixt care să discute încomun unele propuneri asupra legii adoptate de

Bundestag. Dacă acest comitet nu ajunge la oînţelegere, iar legea adoptată de Bundestag şi supusăanalizei Bundesrat-ului necesită consimţământulexpres al acestuia din urmă pentru a deveni lege,acesta din urmă are datoria de a se pronunţa într-untermen convenabil. Însă, în situaţia în care, pentruadoptarea unei legi, nu este necesar consimţământulşi votul expres al Bundesrat-ului, Constituţia federalăa prevăzut totuşi o metodă pentru ca landurile să îşi

poată exprima opinia, respectiv opoziţia împotrivaunei legi adoptate de Bundestag, depusă în termen de

două săptămâni de la comunicarea încheierii procedurii legislative la Bundestag. În legătură cuacest ultim aspect, art.78 conferă valoare juridicăinacţiunii Bundesrat-ului care nu trebuie sălegifereze, ci doar să se opună sau nu –, prin aceeacă, la expirarea perioadei amintite, tăcerea acestuiaechivalează cu adoptarea definitivă a legii în formaBundestag-ului. Aşadar, în situaţia dată, nu poate fivorba de legiferare prin adoptare tacită a celui caretace, deoarece acceptarea tacită intervine asupra uneilegi deja adoptate de altcineva decât cel care tace, în

speţă tăcerea are semnificaţia unui acord al land-urilor la o lege deja adoptată de Parlament. Acestea pot doar să adopte o opoziţie la lege, care oricum poate fi anulată de Parlament prin respingereaacesteia în plen, însă cu majoritatea absolută amembrilor săi. Acest procedeu, din punct de vedere alatribuirii unor competenţe de legiferare Bundesrat-ului, este asemănător cu vechea procedură delegiferare la nivelul Uniunii Europene, numită

procedura de cooperare15.Acceptarea tacită – legată intrinsec de cel care

tace – intervine totuşi în procesul legislativ îndomeniul legilor bugetare, în situaţia în care proiectulvotat de Parlament trebuie să aibă şi acordulGuvernului federal. Tăcerea acestuia din urmă, dupăexpirarea termenului constituţional de 6 săptămâni

prevăzut la art.113, valorează consimţământ.

III. ACCEPTAREA TACITĂÎ SISTEMELE COSTITUŢIOALE

ALE STATELOR UITARECU PARLAMETE BICAMERALE

DI UIUEA EUROPEAĂ

Marea BritanieÎn Marea Britanie, Parlamentul este format din

Camera Comunelor – camera decizională (democratică)şi Camera Lorzilor – a doua cameră (aristocratică), iar în ceea ce priveşte competenţele acestora, Legea din1911 privind Parlamentul a consacrat superioritateaCamerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor, primaexercitând aproape singură puterea legislativă. Înaceastă materie, Camera Lorzilor are competenţelimitate. Un exemplu în acest sens este cel referitor la

proiectele de lege financiare (Money bills)16, în cazul

cărora Camera Lorzilor este cea de-a doua camerăsesizată, nu poate aduce amendamente şi nici nu poaterespinge proiectele. Acestea sunt considerate ca fiindadoptate de Parlament, în versiunea votată de CameraComunelor, în cel mult o lună de la transmiterea laCamera Lorzilor. Tăcerea Camerei aristocratice timp deo lună poate fi considerată un acord cu privire la o legefinanciară votată de Camera Comunelor. Se observă, deasemenea, încă o dată, faptul că implicarea celei de-adoua camere în procesul legislativ nu este de naturădecizională, ci doar consultativă.

Pe de altă parte, deşi Camera Comunelor este

principalul actor în procesul legislativ, CameraLorzilor, ca organ de deliberare, are posibilitatea de ainfluenţa, prin avizele de tehnică legislativă, conţinutulşi forma definitivă a proiectelor de lege publice. În ce

priveşte proiectele de legi private, Camera Lorzilor are posibilitatea de a influenţa procesul legislativ. Astfel,această Cameră poate bloca timp de un an procedurade vot în Camera Comunelor, prin exercitarea unuidrept de veto absolut, care nu poate fi depăşit când esteexercitat în ultimul an al unei legislaturi17.



16 Parliament Act din 1911 are prevederi în legătură cu puterileCamerei Lorzilor în relaţie cu cele ale Camerei Comunelor, precum şi în legătură cu limitarea duratei Parlamentului:„Powers of House of Lords as to Money Bills” – „(1) Dacă un proiect de lege financiară (Money Bill) a fost adoptat de CameraComunelor şi trimis Camerei Lorzilor cu cel puţin o lună înaintede sfârşitul sesiunii şi nu este adoptat de Camera Lorzilor fărăamendamente în termen de o lună de la transmiterea lui Camerei şi dacă Camera Comunelor nu se opune, proiectul va fi prezentat Maiestăţii sale şi va deveni o Lege a Parlamentului cu aprobare regală, chiar dacă Camera Lorzilor nu şi-a dat consimţământul asupra Proiectului ”.17

A se vedea C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţiaa 2-a, Editura C.H Beck, Bucureşti 2006, pag.106 şi urm.

7/29/2019 Buletin_2_2010


Olanda – art.61 din Constituţia Olandei din197218

Parlamentul bicameral olandez este format dinCamera Reprezentanţilor (Tweede Kamer) – cameradecizională şi Senat (Eerste Kamer) – a doua cameră.

În procesul legislativ, a doua cameră nu are atribuţiidecizionale, doar consultative, şi nu poate aduceamendamente la legile votate de Camera Reprezen-tanţilor, însă are la dispoziţie o modalitate numită„novelle”19, prin intermediul căreia poate obligaGuvernul să iniţieze o lege care să amendeze textulasupra căruia Senatul are obiecţii, în conformitate cuacestea.

Dacă în procedura legislativă obişnuită nu am putut identifica acceptarea tacită, Constituţia Olandeidin 1972 prevedea, la art.61, că, în domeniul tratatelor internaţionale, aprobarea putea fi expresă sau tacită.

Astfel, pentru ca un stat să devină parte la o convenţiesau la un tratat internaţional, trebuie să acţionezelegislativ pe plan intern, prin includerea acesteia/acestuia în dreptul statului. Regula generală la nivelulstatelor este aprobarea expresă, prin lege, de cătreParlamentele naţionale, a tratatului internaţional, caredevine parte din dreptul intern. O excepţie de la aceastăregulă este Olanda, care reprezintă o situaţie unică şispecială20 – tratatul internaţional este considerat caaprobat tacit de către Parlament dacă, după trecerea unei

anumite perioade de timp începând de la depunereatratatului la autorităţile legiuitoare, acestea nu cer aplicarea procedurii legislative obişnuite. Această

procedură este prevăzută în Constituţia Olandei, care înarticolele adiţionale menţine în vigoare prevederile

Constituţiei anterioare din anul 1972 cu privire laacceptarea tacită a actelor internaţionale – fie ele deaderare la un tratat, a unor acorduri multilaterale cu altestate sau cu orice altă organizaţie internaţională – pânăla adoptarea unei legi relevante în domeniu de cătreParlament. Aşadar, aprobarea actelor internaţionale decătre Parlamentul Olandei poate fi expresă sau tacită. Înacest ultim caz, procedura aprobării tacite, pentru a

produce efecte juridice, este condiţionată de trecereaunui termen de 30 de zile, calculat de la data depuneriitratatului, dar şi de conduita celor două Camere aleParlamentului, care nu au făcut o declaraţie prin care să

dorească ca tratatul să fie adoptat în mod expres.

Spania – art.90 din Constituţia Spaniei21

Parlamentul spaniol este format din CongresulDeputaţilor – camera decizională – şi Senat – a douacameră, iar în ceea ce priveşte competenţele legislative,trăsătura caracteristică a procedurii legislative aParlamentului spaniol constă în faptul că toate

proiectele legislative se depun la Congresul Deputaţilor.La Senat, se depun numai legile privind Fondul deCompensare Inter-teritorială (în virtutea competenţeiconstituţionale de reprezentare teritorială). Proiectele

adoptate de Congres sunt trimise Senatului, care poateopune un veto sau poate aduce amendamente.Exprimarea unui veto de către Senat echivalează cudezacordul acestei Camere faţă de proiectul respectiv.Conform art.90 alin.2 din Constituţie, Senatul poate săopună veto-ul său în termen de două luni de la primirea

proiectului de lege spre dezbatere. Veto-ul trebuieadoptat cu majoritate absolută. Proiectul de lege nu

poate fi supus promulgării Regelui decât dacă



21 Articolul 90 al Constituţiei : “1. După ce un proiect de lege

ordinară sau organică este adoptat de Congresul Deputaţilor, preşedintele acestuia îl informează imediat pe preşedinteleSenatului care îl supune deliberării acestuia. 2. Senatul, întermen de două luni, de la primirea textului poate, printr-unmesaj motivat să opună veto-ul său sau să introducăamendamente. Veto-ul trebuie adoptat cu o majoritate absolută. Proiectul nu poate fi supus regelui pentru sancţionare decât dacăCongresul, în caz de veto, ratifică textul iniţial cu majoritateabsolută sau cu majoritate simplă, după ce au trecut două luni de la prezentarea veto-ului; sau dacă el se pronunţă asupraamendamentelor , acceptându-le sau respingându-le cumajoritate simplă 3. Termenul de două luni de care dispuneSenatul pentru a se opune prin veto sau de a amenda proiectul poate fi redus la 20 de zile pentru proiectele considerate urgente

de Guvern sau de Congresul Deputaţilor”, în: Recueil desConstitutions européennes, Bruylant, Bruxelles, 1994

18

Articolul 61 al Constituţiei:“Aprobarea va fi acordată în mod explicit sau implicit. Aprobarea explicită va fi dată printr-o Lege a Parlamentului/Act of Parliament. Aprobarea implicită este dată dacă în termen de30 de zile de la prezentarea acordului, în acest scop, ambelor camere ale Parlamentului, nicio declaraţie nu a fost facută decătre sau în numele celor două Camere sau de către cel puţin ocincime din numărul constituţional de membri ai celor douăcamere, exprimându-şi dorinţa ca acest acord internaţional să fie supus aprobării explicite. Perioada menţionată la paragraful precedent se suspendă pe perioada de amânare a Parlamentului.19 „După ce un proiect de lege a fost adoptat de Camera Reprezentanţilor este supus spre dezbatere Senatului. Senatul examinează şi discută proiectul în linii mari şi îl poate doar adopta

sau respinge. Senatul nu are dreptul de a face modificări proiectuluide lege propunând amendamente. O comisie specială a Senatuluianalizează proiectul. Dacă se doreşte, poate urma o dezbatere plenară. Eventual, senatorii votează proiectul. Senatul poate doar adopta sau respinge proiectul. Senatorii nu pot face modificări proiectului, neavând drept de a face amendamente. Dacă Senatul are vreo observaţie, poate respinge proiectul, deşi acest lucru seîntâmplă destul de rar. Dacă Senatul ameninţă că va respinge un proiect de lege, Guvernul poate preveni aceasta prin iniţierea uneilegi – “novelle” – care să amendeze textul asupra căruia Senatul areobiecţii, în conformitate cu acestea” în: How a bill becomes law,vezi: http://www.houseofrepresentatives.nl/how_parliament_works//senate_yes_or_no/index.jsp20 C. Economides, The relationship between international and

domestic law, European Commission for Democracy throughLaw, Strasbourg, 1993

7/29/2019 Buletin_2_2010


Congresul Deputaţilor a adoptat textul iniţial, cumajoritate absolută în caz de veto, sau cu majoritatesimplă, după ce au trecut două luni de la prezentareaveto-ului. În cazul proiectelor de lege considerateurgente de Guvern sau de Congresul Deputaţilor,

termenul de două luni de care dispune Senatul pentru aopune veto-ul sau pentru a aduce amendamente proiectului respectiv este redus la 20 de zile.

Totodată, în Constituţia Spaniei, acceptareatacită se regăseşte şi în etapa obţinerii avizelor necesare

promovării unui proiect de lege de către instituţiileimplicate, în special cu privire la acele proiecte de legecare presupun creşterea sau reducerea veniturilor

bugetare. În acest sens, la art.134 din Constituţie şi înSecţiunea 111 din Regulamentul CongresuluiDeputaţilor, la pct.3, este prevăzut faptul că Guvernulva emite autorizaţia către comitetul însărcinat cu

elaborarea proiectului în termen de 15 zile, după a căruiexpirare se va considera că tăcerea Guvernuluisemnifică autorizare22. Aceeaşi regulă se aplică şi încazul propunerilor legislative iniţiate de către deputaţi,la pct.3 al Secţiunii 126 prevăzându-se faptul că, dacăîntr-un interval de 30 de zile, Guvernul nu s-a pronunţatexpres asupra propunerii, aceasta poate fi inclusă înagenda legislativă care va fi dezbătută în plen.

Cehia – art.46 alin.(3) din Constituţia Cehiei23

Parlamentul bicameral ceh este format dinCamera Deputaţilor – camera decizională şi Senat –

a doua cameră. Procedura legislativă obişnuită presupune întotdeauna sesizarea Camerei Deputaţilor cu un proiect de lege, care, pentru a fi adoptat saurespins, poate parcurge până la trei lecturi. În situaţiaadoptării proiectului de către Camera Deputaţilor,acesta este transmis Senatului24. Art.46 prevede că

Senatul trebuie să se pronunţe asupra proiectului întermen de 30 de zile de la data primirii lui. Dacă acesttermen a trecut, iar Senatul nu s-a pronunţat asupra

proiectului, acesta este considerat adoptat. Aşadar,asemănător cazului expus mai sus, procedura de

legiferare prin acceptare tacită este prevăzută pentrua doua cameră, Senatul, însă valoarea juridică atăcerii vine pe un fond asupra căruia deja s-a hotărâtde către camera decizională – Camera Deputaţilor.Totodată, constituantul ceh nu diferenţiază întrespecializările funcţionale ale celor două Camere aleParlamentului (cum este cazul României) şiinversează rolurile acestora, în sensul că primaCameră sesizată este în fapt şi Camera decizională – Camera Deputaţilor. A doua Cameră, Senatul, care

poate legifera prin acceptare tacită, are un rol mai puţin important în procesul de legiferare, fapt reliefatşi de posibilitatea Camerei Deputaţilor de a adoptaîncă o dată – doar cu majoritate simplă – un proiectrespins de Senat.

Franţa – art.47 alin.(3) din ConstituţiaRepublicii Franceze25

Parlamentul francez bicameral este compus dinAdunarea Naţională – camera decizională şi Senat – adoua cameră. Procedura legislativă presupune onavetă între cele două Camere. Astfel, conform art. 45din Constituţie, orice proiect de lege este examinat

succesiv în ambele Camere ale Parlamentului învederea adoptării unui text identic. Orice proiect delege este examinat succesiv în cele două adunări aleParlamentului în vederea adoptării unui text identic. Însituaţia în care, urmare a unui dezacord între cele douăadunări, o propunere legislativă nu a putut fi adoptatădupă două lecturi în fiecare adunare, sau dacă



22http://www.congreso.es/portal/page/portal/Congreso/Congreso/Informacion/Normas/standing_orders_0.pdf consultat la28.05.200923 Articolul 46 al Constituţiei:

„(1) Senatul deliberează asupra proiectului sau asupra propuneriide lege şi statuează în 30 de zile de la transmiterea sa. (2) Senatul poate decide fie să adopte proiectul sau propunerea de lege fie săo respingă, fie să o retrimită cu amendamente la Camera Deputaţilor, fie să nu delibereze asupra acestuia. (3 ) Dacă Senatul nu se pronunţă în termenul prevăzut la primul alineat se consideră că el a votat proiectul sau propunerea de lege.” 24 În acest sens, a se vedea M. Sousse: „ ...bicameralismul ceh secaracterizează prin mecanismul navetei, prevăzut de articolele 45-48 ale legii constituţionale din 16 decembrie 1992. Astfel, orice propunere de lege aprobată de Camera Deputaţilor trebuietransmisă fără întârziere Senatului... Dacă acesta decide să nudelibereze asupra propunerii de lege, aceasta este consideratăadoptată... Această navetă simplificată merită să fie comparată cu

procedura de adoptare a legii în Franţa”, în: Le bicamérisme: bilanet perspectives, Revue du droit public nr.5/1997, L.G.D.J., p.1348

25 Articolul 47.

“Parlamentul votează proiectele de lege privind finanţele publiceîn condiţiile prevăzute prin lege organică.

Dacă Adunarea aţională nu s-a pronunţat, în primă lectură,în termen de patruzeci de zile de la depunerea proiectului,Guvernul sesizează Senatul, care trebuie să se pronunţe în termende cincisprezece zile. Procedura prevăzută la articolul 45 seaplică în mod corespunzător.

Dacă Parlamentul nu s-a pronunţat în termen de şaptezeci de zile, prevederile proiectului pot intra în vigoare printr-oordonanţă.

Dacă legea finanţelor publice, care stabileşte veniturile şicheltuielile aferente unui exerciţiu, nu a fost depusă în timp util pentru a fi promulgată înainte de începerea exerciţiului respectiv,Guvernul cere de urgenţă Parlamentului autorizaţia de a percepeimpozitele şi deschide, prin decret, liniile de credit corespunzătoare serviciilor votate.

Termenele prevăzute de prezentul articol sunt suspendateatunci când Parlamentul nu este în sesiune”.

7/29/2019 Buletin_2_2010


Guvernul a susţinut urgenţa acestuia, după o singurălectură în fiecare dintre ele – Primul ministru are

posibilitatea să provoace întrunirea unei comisii mixte paritare însărcinate să propună un text cu privire ladispoziţiile rămase în discuţie. Textul elaborat de către

comisia mixtă poate fi supus spre aprobare de cătreGuvern celor două adunări. Nici un amendament nu

poate fi admis fără acordul Guvernului. Dacă comisiamixtă nu ajunge la adoptarea unui text comun saudacă acest text nu este adoptat în condiţiilemenţionate, Guvernul poate, după o nouă lectură înAdunarea Naţională şi în Senat, să ceară Adunării

Naţionale să adopte o formă definitivă. În acest caz,Adunarea Naţională se poate referi fie la textulelaborat de comisia mixtă, fie la ultimul text votat deea, modificat după caz de unul sau mai multe dintre

amendamentele adoptate de către Senat.Pe lângă procedura obişnuită de legiferare,care presupune o navetă parlamentară între Adunarea

Naţională şi Senat până la votarea unui text comun,Constituţia franceză prevede şi proceduri legislativespeciale în domeniul legilor constituţionale, legilor organice şi legilor bugetare. În acest din urmă caz,

prezenţa unor termene constituţionale obligă legiu-itorul a se pronunţa înăuntrul acestora, nerespectarealor fiind sancţionată constituţional prin decăderea dindreptul de a mai adopta legea bugetară de cătreParlament şi acordarea acestei atribuţii Guvernului,

care o adoptă prin ordonanţă. Astfel, dacă Adunarea Naţională nu s-a pronunţat în termen de 40 de zile, pierde dreptul de a legifera în favoarea Senatului caretrebuie să se pronunţe în termen de 15 zile. Dacă autrecut în total 70 de zile26 de când Parlamentul a fostsesizat cu proiectul bugetar asupra căruia nu s-a

pronunţat, acesta nu mai poate fi adoptat deParlament, astfel încât depăşirea termenelor imperative prevăzute pentru Parlament învesteşteGuvernul să îl adopte prin ordonanţă. Aşadar inacţiunea şi tăcerea celor două Camere – raportate la

ele însele – nu au valoarea juridică pozitivă deadoptare a legii, ci dimpotrivă, devine o sancţiune.Însă, raportată la Guvern, tăcerea Parlamentului

înseamnă legiferare, dar nu prin lege, ci prinordonanţă guvernamentală.

Polonia – art.121 din Constituţia Poloniei27

Parlamentul bicameral este alcătuit din

Camera Deputaţilor (Sejm) şi Senat, iar în ceea ce priveşte procedura legislativă, competenţele celor două Camere nu sunt identice, Camera Deputaţilor având rolul predominant în procesul legislativ28.

Astfel, proiectele de lege votate de CameraDeputaţilor sunt transmise Senatului, care, într-untermen de 30 de zile (în caz de urgenţă termenul esteredus la 14 zile), poate adopta legea fără modificări,

poate propune amendamente sau o poate respinge(art.121 şi următoarele din Constituţia Poloniei).Dacă în termen de 30 de zile Senatul nu pronunţă ohotărâre, textul se consideră adoptat.

Pe de altă parte, în Polonia se poate constata osituaţie deosebită faţă de celelalte sisteme bicameralediferenţiate, în sensul că acceptarea tacită intervineşi pentru a doua cameră, în situaţia în care rezoluţiaSenatului prin care se respinge un proiect, sau princare se amendează un proiect votat de CameraDeputaţilor, este considerată ca şi adoptată de aceastadin urmă dacă ea nu o respinge cu majoritateabsolută, în prezenţa a jumătate din membri. Aşadar,dacă Sejmul nu respinge amendamentele Senatului,acestea se consideră adoptate.

România – art.75 şi art.115 din ConstituţiaRomâniei

Constituţia României, republicată, distinge laart.75 – Sesizarea Camerelor, între prima Cameră



26 A se vedea J.Gicquel, „În cadrul acestui termen global şi ţinând cont de termenele proprii fiecărei camere sunt prevăzute sancţiuni. Dacă Adunarea depăşeşte cele 40 de zile care-i sunt acordate pentru examinarea în primă lectură, ea îşi pierde prioritatea în favoarea Senatului şi reciproc. De altfel, dacă Parlamentul nu a reuşit să voteze bugetul în 70 de zile, în alţitermeni, în caz de carenţă sau de neglijenţă şi nu de refuz politic, sancţiunea este mai drastică: dispoziţiile proiectului pot fi puse

în vigoare pe cale de ordonanţă”, în: Droit constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, 1995, p.753-754

27 Articolul 121: (1) Legea votată de Dietă este transmisă decătre Preşedintele Dietei, Senatului.

(2) În termen de 30 de zile , Senatul poate să adopte legea , săo amendeze sau să o respingă. Dacă în termen de 30 de zile dela transmitere, Senatul nu se pronunţă, legea este considerată

adoptată în versiunea adoptată de Dietă.(3) Decizia Senatului, de a respinge o lege sau amendamentul propus într-o hotărâre a Senatului sunt considerate ca adoptate,dacă Dieta nu le respinge cu majoritate absolută de voturi, cel puţin jumătate din numărul constituţional al deputaţilor fiind prezenţi „.28 A se vedea M. Sousse: „Analiza structurii celor două Camerelasă să reiasă un Senat inferior Dietei în ceea ce priveştenumărul membrilor săi. Aceasta din urmă este alcătuită din 460de deputaţi aleşi prin sufragiu universal, în timp ce numărul senatorilor este stabilit de art. 3-100. Totuşi, unele reguli de funcţionare sunt identice pentru cele două Camere. Mai intâi,durata mandatului este de patru ani pentru cele două adunări,ceea ce nu conferă Senatului, , stabilitatea necesară pentru o

„Cameră de reflecţie”, în: Le bicamérisme: bilan et perspectives,Revue du droit public nr.5/1997, L.G.D.J, p.1344

7/29/2019 Buletin_2_2010


sesizată şi Camera decizională. Acest articolconstituţional “dă expresie bicameralismului cvasi-

perfect specific Parlamentului României, introducânddoar o diferenţiere funcţională între cele douăCamere şi creând astfel o specializare a lor”29,

specializare prevăzută la alineatul (1), care enumerămateriile constituţionale în care este competentăCamera Deputaţilor ca prima Cameră sesizată. PentruSenat, ca primă Cameră sesizată, nu există oenumerare expresă a domeniilor, textul utilizândsintagma “celelalte proiecte de legi sau propunerilegislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primăCameră sesizată, Senatului”. Acceptarea tacităintervine în alineatul (2) al art.75, ca o formă deadoptare a textului legislativ de către prima Camerăsesizată, urmare a inacţiunii legiuitorului în cadrultermenului constituţional de 45/60 de zile: „(2) PrimaCameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile.Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebitătermenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau

propunerile legislative au fost adoptate”30. Astfel, prima Cameră sesizată are la dispoziţie douămodalităţi de adoptare a proiectelor de legi şi a

propunerilor legislative: una expresă – care are locînăuntrul termenelor legale, şi una tacită – careintervine după depăşirea acestor termene. Seconstată, deci, că tăcerea sau inacţiunea nu

echivalează, în acest caz, cu respingerea unui proiectnormativ. Această din urmă soluţie legislativă trebuieaşadar să fie doar expresă, în cadrul termenelor constituţionale de 45/60 de zile.

În mod similar, art.115 alin.(5) prevede căordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai dupădepunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţăla Camera competentă să fie sesizată şi după

publicarea ei în Monitorul Oficial al României.Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă înmod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz,de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zilede la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupraordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se

trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Cu privire la modul de calculal termenelor precizate31, acestea încep să curgă de ladata prezentării propunerii legislative la Birourile

permanente ale celor două Camere (art.89 din

Regulamentul Senatului şi art.113 din RegulamentulCamerei Deputaţilor) şi se calculează pe zile calenda-ristice. Este de relevat faptul că legiuitorul consti-tuţional a prevăzut termene de adoptare doar pentru

prima cameră sesizată, Camera de reflecţie. Totuşi, lanivelul Regulamentului Camerei Deputaţilor,coroborând articolele care reglementează algoritmulde desfăşurare a adoptării unui proiect, se constată că:

– comisia sesizată în fond trebuie să elaborezeraportul într-un termen aprobat de Biroul permanent

– între 10-15 zile în cazul în care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată şi între 14-60 de zile încazul în care Camera Deputaţilor este Cameradecizională;

– după primirea raportului comisiei sesizate înfond de către Biroul permanent, proiectele/propu-nerile se înscriu pe ordinea de zi în termen de cel mult5 zile în cazul în care Camera Deputaţilor este primaCameră sesizată şi în termen de cel mult 7 zile încazul în care Camera Deputaţilor este Cameradecizională.

Prin urmare, teoretic, Camera Deputaţilor încalitate de Cameră decizională ar urma să se pronunţe

asupra proiectelor într-un interval de timp demaximum 60+7 zile32.

În loc de concluzie, noua procedură delegiferare, cu toate controversele pe care le-a generat33



29 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H.Beck 2009, ediţia a 13-a, vol.2, p.20630 A se vedea şi practica Curţii Constituţionale, care utilizeazăsintagma „procedura tacită” pentru adoptarea propunerilor legislative în condiţiile art.75 alin.(2) din Constituţie (DeciziaCurţii Constituţionale nr.666/2007 referitoare laconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii

nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.514 din 31 iulie 2007).

31 A.Varga, Constituţionalitatea procesului legislativ, EdituraHamangiu, 2007, p. 163 – „termenele prevăzute la art.75 alin.(2) sunt caracterizate ca termene de decădere, deoarece depăşirealor echivalează cu adoptarea proiectelor sau propunerilor legislative”.32 În ceea ce priveşte intervalul de timp dintre adoptarea tacită de

către prima cameră sesizată şi adoptarea/respingerea de cătreCamera decizională, se constată că acesta variază, însă pentru proiectele de lege pentru aprobarea/respingerea ordonanţelor,timpul este mai scurt (de exemplu, în 2005, proiectul de lege pentru aprobarea O.U.G. nr.117/2004 privind ratificareaAcordului între România şi Uniunea Europeană stabilind cadrulgeneral de participare României la operaţiunile UniuniiEuropene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles, la 22noiembrie 2004 – a fost adoptat tacit de Camera Deputaţilor la 3 februarie 2005 şi a fost adoptat de Senat la 7 martie 2005, spredeosebire de propunerea legislativă privind înfiinţarea Institutuluide Drept Public şi Ştiinţe Administrative al României, adoptatătacit de Camera Deputaţilor la 23 aprilie 2007 şi adoptată deSenat devenind Legea nr.246/2007 la data de 12 iulie 2007).33

Atât în doctrină – a se vedea Elena Simina Tănăsescu,Consideraţii teoretice privind procedura legislativă instituită

7/29/2019 Buletin_2_2010


şi consacrând ca „regulă constituţională adagiul quitacet, cum locui potuit et debuit, consentire videtur (cel ce a tăcut, deşi a putut şi a trebuit să vorbească,este considerat că a consimţit)”34 – produce cel puţinunul dintre efectele urmărite de legiuitorul constituant,

acela de accelerare a procedurii legislative, în practica parlamentară constatându-se o creştere anuală anumărului de proiecte adoptate tacit de prima Camerăsesizată, fie Camera Deputaţilor, fie Senat35.

Într-o altă materie reglementată constituţional,cea a raporturilor Parlamentului cu Guvernul, cureferire la angajarea răspunderii Guvernului, art.114alin.(3) din Constituţie, referindu-se la unul dintreinstrumentele pe care le poate prezenta Guvernul înfaţa Parlamentului, respectiv la un proiect de lege,utilizează sintagma specifică procedurii de legiferare

prin adoptare tacită: „...proiectul de lege prezentat,

modificat sau completat...se consideră adoptat”, încazul în care a trecut termenul constituţional de 3 zileşi Parlamentul nu a adoptat o moţiune de cenzură.

Slovenia – Art.91 din Constituţia Sloveniei36

Parlamentul sloven este bicameral, fiindformat din Adunarea Naţională şi din Consiliul

Naţional, acesta din urmă fiind asimilat celei de-adoua camere. Cu privire la competenţele legislativeale acesteia, restrânse comparativ cu cele ale Adunării

Naţionale, Consiliul Naţional are totuşi la dispoziţieun drept de veto – e adevărat doar suspensiv – şi

poate cere Adunării Naţionale, într-un termen de 7zile care curge de la adoptarea de către aceasta a uneilegi şi înainte de promulgare, reexaminarea acesteia3.Însă orice nouă decizie va fi luată de către Adunarea

Naţională asupra unei legi în urma opoziţieiexprimate prin dreptul de veto exercitat de Consiliu,aceasta va fi finală. Rolul celei de-a doua camere estedin nou unul consultativ în cadrul sistemelor

parlamentare bicamerale, fără efecte juridicedefinitorii în cursul procedurii de legiferare.

IV. ACCEPTAREA TACITĂÎ SISTEMELE COSTITUŢIOALEALE STATELOR UITARE

CU PARLAMETE UICAMERALEDI UIUEA EUROPEAĂ

Danemarca – art.22 din ConstituţiaDanemarcei38

Parlamentul unicameral din Danemarca estealcătuit din 179 de deputaţi. Procedura legislativăimplică adoptarea proiectelor de lege în cadrul a treilecturi de către Parlament sau prin referendum.Potrivit Constituţiei daneze, Regina are drept de



prin revizuirea Constituţiei, studiu în cadrul lucrării „Perspective juridice privind instituţia parlamentului”, Ed. ALL Beck, 2005;Ioan Vida, comentariul art.75 din volumul Constituţia României,

Comentariu pe articole, coordonatori – Ioan Muraru, ElenaSimina Tănăsescu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; dar şi în presă, în cazul actelor normative de interes public – în ziarul„România Liberă” din 7 mai 2008 s-a scris despre Legea deaprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, carea fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor ca primă Camerăsesizată ca urmare a „absenteismului deputaţilor în momentul votului”, în ultima zi a termenului constituţional de 30 de zile.34 Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemuluibicameral instituit de Legea de revizuire a Constituţiei adoptatăde Camera Deputaţilor şi Senat , în: Revista de drept publicnr.4/2003, p.6135 Aceasta reiese din situaţiile prezentate pe site-ul Camerei

Deputaţilor, cât şi din informaţiile Departamentului Legislativ alSenatului, prin baza de date Legis (a se vedea anexa nr.1 şi anexanr.2). Astfel, dacă în primii doi ani de la introducerea noii procedurilegislative au fost adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de primă Cameră, în temeiul art.75 alin.(2), doar 6 propunerilegislative – dintre care două iniţiate în anul 2003 şi ambelerespinse definitiv de Camera decizională, din anul 2005 se constată„o ameliorare” cantitativă a proiectelor adoptate prin proceduratacită de către Camera Deputaţilor – 32 de proiecte – dintre care 5 proiecte de lege şi 27 de propuneri legislative. În anul 2006, seobservă o scădere a numărului de proiecte – doar 15, pentru ca înanii 2007 şi 2008 să fie înregistrate 73, respectiv 58 de proiecte deacte normative adoptate tacit de Camera Deputaţilor.36 Articolul 91 – Promulgarea legii

(1) Preşedintele Republicii promulgă legile cel mai târziu întermen de 8 zile de la adoptarea lor. (2) Consiliul aţional, în

termen de 7 zile de la adoptarea legii şi înainte de promulgareaacesteia poate solicita Adunării aţionale să se pronunţe din nouasupra acestei legi. În cursul noii deliberări, legea trebuieadoptată cu majoritatea sufragiilor tuturor deputaţilor, cuexcepţia cazului în care Constituţia, pentru adoptarea legiiexaminate prevede un număr mai mare de sufragii. oua deciziea Adunării aţionale este definitivă.37 „Consiliul aţional poate exercita dreptul de veto suspensiv,ceea ce înseamnă că impune ca Adunarea aţională să decidădin nou asupra unei legi înainte de promulgarea acesteia.

Consiliul aţional poate exercita dreptul de veto suspensiv întermen de 7 zile de la adoptarea legii în cauză. Înainte ca preşedintele Republicii Slovenia să promulge o lege, Preşedintele Adunării aţionale trimite textul de lege preşedinteluiConsiliului aţional. Dacă Adunării aţionale i se cere sădecidă din nou, o majoritate a tuturor deputaţilor este necesară pentru ca legea să poată fi adoptată, cu excepţia cazului dinConstituţie când se stipulează că este necesar un număr de voturimai mare pentru ca legea în discuţie să poată fi adoptată. Oricealtă nouă decizie luată de Adunarea aţională este finală„vezi :http://www.ds-rs.si/en/?q=about_NC/competences/veto38 Articolul 22: “Un proiect de lege adoptat de Folketing va avea forţă de lege, după ce a fost aprobat de Rege, în termen de 30de zile cel mai târziu după votul definitiv . Regele dispune

promulgarea legii şi supraveghează punerea în aplicare aacesteia.”

7/29/2019 Buletin_2_2010


iniţiativă legislativă, iar în cazuri de urgenţă, cândParlamentul nu poate fi convocat, Regina poatedecreta legi provizorii39 (care nu pot fi contrareConstituţiei)40, legi care trebuie obligatoriu prezentatespre aprobare Parlamentului, după reluarea lucrărilor.

Parlamentul le poate aproba sau respinge.Dacă în cursul adoptării de către organullegiuitor a actelor normative nu a putut fi identificatătăcerea ca modalitate de legiferare, cu oricare dintrecele două efecte juridice ale sale, ConstituţiaDanemarcei prevede, totuşi, la art.22, un termen de30 de zile, care corelat cu tăcerea, produce efecte

juridice. Textul constituţional reglementează situaţiaîn care proiectele de lege votate de Parlament trebuiesă fie promulgate de Regină cel mai târziu în termende 30 de zile de la votul final al Folketing-ului. În cazcontrar, proiectul de lege nu se consideră adoptat.

Aşadar, efectul juridic al tăcerii are caracter desancţiune – de respingere a legii de către monarh –

prin nepromulgarea proiectului legislativ adoptat deParlament41.

Finlanda – art.77 din Constituţia Finlandei42

Parlamentul unicameral este compus din 200de membri. Procedura legislativă implică adoptarea

proiectelor de lege în cadrul a trei lecturi de cătreParlament. După adoptarea de către Parlament, legeaeste trimisă spre promulgare preşedintelui Republicii,care are la dispoziţie un termen constituţional de treiluni pentru a se pronunţa43. În cazul în care

preşedintele nu promulgă legea, aceasta este retrimisăParlamentului pentru o nouă examinare. Actul intră învigoare chiar şi fără confirmarea preşedintelui, dacăParlamentul adoptă din nou actul fără a aducemodificări de fond. Dacă Parlamentul nu adoptălegea din nou, aceasta se consideră căzută îndesuetudine. În cazul în care Preşedintele Republiciinu a promulgat legea în termenul precizat, aceastatrebuie reexaminată fără întârziere de cătreParlament. Odată ce raportul comisiei competente afost prezentat, actul se poate adopta sau respinge într-o singură lectură în sesiune plenară.

Spre deosebire de cazul Danemarcei, în prezentul caz, pentru a produce efecte juridice,tăcerea preşedintelui trebuie corelată cu inacţiuneaParlamentului, care nu mai adoptă încă o dată legeaasupra căreia preşedintele nu s-a pronunţat în cadrultermenului de 3 luni.



39 Articolul 23: „În cazuri de mare urgenţă şi în imposibilitateade a reuni Folketing-ul, Regele poate decreta legi provizorii care

nu pot fi totuşi contrare Constituţiei şi care vor trebuiîntotdeauna prezentate Folketing-ului, imediat după reunireaacestuia pentru a fi aprobate sau respinse„.40 A se vedea şi J. Steenbeek: „Legile de urgenţă”, – ConstituţiaDanemarcei (Grundlov) este foarte reticentă în legătură cu legilede urgenţă (provizorii). Art. 23 din Constituţie conţine prevedericare pot fi plasate în acest context: “Dacă în cazul unei urgenţe, Folketing-ul nu se poate întruni, regele poate adopta legi provizorii, care nu pot intra în conflict cu Constituţia şi vor fi înorice caz supuse spre dezbatere Folketing-ului pentru aprobare sau respingere imediat ce acesta se întruneşte. În trecut, deaceastă procedură se abuza mai ales când se adoptau bugetul şilegile de impozitare”, “The Kingdom of Denmark”, în:Constitutional Law of 15 EU Member States, Kluwer, Deventer,

2004, p.150.41 „ Regina confirmă o lege prin semnarea acesteia. Aceastaînseamnă că legea nu intră în vigoare până când nu esteaprobată. iciun suveran nu a refuzat să semneze o lege din 1865. Legea Constituţională este interpretată azi în aşa fel încât Suveranul nu are dreptul de a refuza să semneze. Guvernul poatede asemenea contrasemna o lege. Aceasta este contrasemnată deministrul competent pentru domeniul în cauză al legii. Un proiect de lege nu poate deveni lege dacă Guvernul refuză să aprobedintr-un motiv sau altul, sau dacă proiectul nu este aprobat îndecurs de 30 de zile. Actele trebuie publicate înainte ca acestea să aibă efecte asupra cetăţenilor”, „My Constitutional Act withexplanations”, 5th edition, 1st impression, The CommunicationsSection, Danish Parliament, August 200942

Articolul 77 – „O lege adoptată de Parlament trebuieconfirmată de către Preşedintele Republicii. Preşedintele

Republicii trebuie să ia decizia în termen de trei luni de latransmiterea legii preşedintelui pentru confirmare. Preşedintele Republicii poate solicita Curţii Supreme sau Curţii adminis-trative supreme un aviz asupra legii.

O lege care nu a fost sancționată de preşedintele Republiciieste retrimisă spre examinare Parlamentului. Legea intră învigoare, chiar fără să fie sancționată, dacă Parlamentul o adoptădin nou fără schimbări de fond. Dacă legea nu este adoptată dinnou de Parlament, ea este considerată ca fiind căzută îndesuetudine.”

Articolul 78 – „ O lege care nu a fost confirmată de preşedintele Republicii în termenul stabilit este supusă imediat, unei noiexaminări a Parlamentului. Odată ce comisia competentă a emisraportul său, legea trebuie adoptată, într-o singură lectură, în şedinţa plenară a Parlamentului, cu majoritate de voturi,adoptată fără schimbări de fond sau respinsă”.43 A se vedea H.van den Brandhof : „După ce o lege a fost aprobată de Parlament, aceasta trebuie confirmată de către

preşedinte înainte de a produce efecte. Dacă el refuză săconfirme un proiect de lege, acesta poate fi imediat luat îndiscuţie. În acest caz, Parlamentul poate ori aproba proiectul nemodificat, ori îl poate respinge. Dacă proiectul este din nouaprobat, acesta nu mai are nevoie de confirmarea preşedintelui. Prin urmare, se consideră că preşedintele are un drept limitat (suspensiv) de veto de a împiedica acte pe care el le consideră a fi nedemne pentru a fi adoptate. În perioada 1919-1978 doar 62de acte au fost adoptate fără confirmarea preşedintelui. Doar omică parte a acestor cazuri a fost generată de motive politice. Principala funcţie a dreptului de veto este că acesta creează posibilitatea de a obţine un aviz sau o opinie de la CurteaSupremă de Justiţie sau de la Curtea Supremă Administrativă. În practică, în rare cazuri, preşedinţii refuză confirmarea unui

proiect de lege“, „The Republic of Finland”, Constitutional Lawof 15 EU Member States, Kluwer, Deventer, 2004, p.201

7/29/2019 Buletin_2_2010


COCLUZII

În final, vorbind de tăcere şi acceptare tacită încadrul procedurii legislative parlamentare, vomsublinia faptul că în etapa finală a adoptării legilor,

respectiv votarea de către Parlament a propunerilor legislative, se disting trei modalităţi de exprimare avoinţei legislativului: votul exprimat, abţinerea de lavot şi inacţiunea/tăcerea. Este de observat faptul căacceptarea tacită – ca formă a tăcerii – reprezintă omodalitate de exprimare a voinţei colective(concretizată într-un act juridic unilateral – legea stricto sensu) care derivă din inacţiunea şi tăcereaindividuală a membrilor care compun organismulcolectiv. Extrapolând, tăcerea, ca şi votul, poateechivala cu voinţa de a participa la adoptarea unui text,

pe când abţinerea de la vot, care poate fi confundată

cu tăcerea, înseamnă refuzul de a participa la vot, pentru a păstra o anumită atitudine de neutralitate.Totodată, făcând distincţie între voinţa colectivă şivoinţa individuală, prezenţa fizică a fiecărui membrual Parlamentului la vot este o condiţie esenţială pentruformarea cvorumului legal necesar adoptării legii decătre organul colectiv. Dimpotrivă, în cazul adoptăriitacite, tocmai lipsa cvorumului datorată inexistenţeitotale sau parţiale a membrilor duce la adoptarea legii

printr-o manifestare de voinţă colectivă şi subînţeleasă(permisă de lege şi exprimată prin sintagma specifică„proiectul/propunerea legislativă se consideră

adoptat(ă)”.Pe de altă parte, legată intrinsec de cvorum şi

de atribuţiile pe care parlamentarii aleşi prin votdirect de către popor (cum este cazul României) le auîn domeniul legislativ, acceptarea tacită nu pare să fieun procedeu tocmai democratic şi nici reprezentativ,din moment ce poate interveni o prezumţie denecunoaştere a textului legislativ adoptat prinacceptare tacită de către prima cameră sesizată, acestfapt neimplicând (în prezent) nici o tragere larăspundere a parlamentarilor – atât individual cât şi

priviţi ca voinţă colectivă. Considerăm că dacă sedoreşte celeritatea procesului legislativ prinintermediul adoptării tacite, aceasta ar trebuireglementată constituţional transparent şi detaliat,astfel încât să nu poată induce prezumţia menţionată.

Totodată, din perspectiva funcţionalităţii proceduriilegislative, opinăm că ar fi de dorit un termen îninteriorul căruia să se pronunţe şi camera decizională,deoarece, în acest caz, cu toate că tăcerea camereidecizionale nu poate fi considerată acceptare,

amânarea în timp a exprimării voinţei legiuitorului poate lăsa fără obiect proiectele legislative adoptatede prima cameră sesizată, ca urmare a schimbărilor sau dispariţiei realităţilor sociale pe care s-aufundamentat. Un exemplu în sensul termenelor

procedurale de adoptare a actelor normative este celal Parlamentului şi al Consiliului Uniunii Europene,instituţii care, dacă ar putea fi comparate cu cele douăcamere ale unui parlament bicameral, ar aveacalitatea de camere decizionale în cadrul celei de-atreia lecturi a procedurii de legiferare unionale. Înacest caz, tăcerea legiuitorului după trecerea

termenului de şase/opt săptămâni are ca efectrespingerea actului propus în forma adoptată decomitetul de conciliere. Astfel, dacă acest comitet nuajunge să se pronunţe asupra unui proiect comun întermenul legal de 6/8 săptămâni, sau dacă PE şiConsiliul nu adoptă actul conform cu poziţia comunăadoptată de comitet într-un nou termen de 6/8săptămâni – ulterior celui în care a deliberatComitetul de conciliere – , actul nu este adoptat şi

procedura legislativă se încheie.În loc de concluzie, se constată că tăcerea în

general, în funcţie de contextul în care apare, poate

produce efecte juridice. Tăcerea sau lipsa de acţiunetrebuie să fie apreciată în raport cu o atitudine

prealabilă sau actuală a unui alt subiect. Cu altecuvinte, tăcerea nu reprezintă simplul fapt de a nu teexprima, ci, mai degrabă, absenţa reacţiei faţă de uncomportament sau faţă de o luare de poziţie aceleilalte părţi. Numai legea poate transforma osimplă stare de inerţie sau un comportament neutruîntr-o instituţie juridică cu regim aparte şi cu efecterelevante din punct de vedere juridic. În domeniuladoptării actelor normative, tăcerea sau inacţiuneacolectivă poate fi calificată acceptare/adoptare tacitădacă este corelată cu existenţa unui fapt – timpul,corelare care urmăreşte producerea de efecte juridiceîn procesul legislativ, sub forma unor acte juridiceunilaterale, legile.



7/29/2019 Buletin_2_2010


I. PREZETARE GEERALĂ

Mandatul parlamentar, care defineşte o„demnitate publică obţinută prin alegerea parla-mentarului de către electorat, în vederea reprezentării

acestuia în realizarea competenţelor Parlamentului”1,cunoaşte două forme, este vorba de mandatulreprezentativ şi de mandatul imperativ, forme demandat care au evoluat din două teorii.

Prima teorie îşi are originea în concepţia cu privire la suveranitatea naţională, în conformitatecu care întreaga putere emană de la naţiune, iar mandatul reprezentativ, fiind o împuternicire primităde persoanele alese de la întreaga naţiune se exercităîn mod independent faţă de alegători. În cazulsuveranităţii naţionale, suveranitatea aparţine naţiuniica întreg şi nu aparţine fiecărui individ în parte.

Cea de-a doua teorie îşi are originea înconcepţia cu privire la suveranitatea populară, învirtutea căreia alegătorii dintr-o circumscripţieîncredinţează un mandat unor persoane chemate să-ireprezinte şi care se vor conforma voinţei alegăto-rilor. Conform doctrinei suveranităţii populare,fiecare individ deţine o cotă parte ideală de suvera-nitate; pe baza propriei voinţe el îşi deleagă aceastăsuveranitate parlamentarului ales.

Gradul de realizare a reprezentativităţii prinmandatul parlamentar fiind naţional, putem observa că

acest grad de maximă generalitate nu priveşte numaisuma aritmetică a celor reprezentaţi. Gradul şi formele dereprezentare prin mandatul parlamentar trebuie înţeleseşi din punct de vedere al amplitudinii funcţiilor Parlamentului2. De aici decurge şi caracterul general almandatului parlamentar ca o vocaţie generală de a face.În numele poporului, Parlamentul legiferează în oricedomenii ale vieţii sociale susceptibile de a fi reglementate

într-o manieră general-obligatorie, impersonală şi primară. De asemenea, în aceeaşi calitate exercită uncontrol general asupra executivului. Singura oprelişte,am putea spune, în calea exercitării mandatului

parlamentar, este principiul separaţiei celor trei puteri.3

Mandatul reprezentativ poate fi definit ca oconcepţie a mandatului politic, conform căreia aleşii,deţinând mandatul naţiunii, îl exercită liber, înindependenţă cu privire la alegători. Aceştia nu le potda instrucţiuni şi nu-i pot revoca. Reprezentantul esteliber în deciziile sale. Alegătorii nu îi trasează un

program; ei contează pe acesta, pentru a alege celemai bune soluţii, alesul nu are alte angajamente decâtde a acţiona cu conştiinciozitate, dacă opiniile sale seschimbă, alegătorii săi nu-l pot revoca.

În mandatul imperativ, mandantul trasează

precis conduita de urmat mandatarului, alegătorii dauinstrucţiuni alesului şi îl revocă dacă sunt nemulţumiţi.Se stabileşte astfel o legătură strânsă între ales şialegătorii din circumscripţie. Dacă alesul nu respectăacest mandat el va putea fi revocat de către corpulelectoral. Mandatul imperativ este considerat a nu ficompatibil cu parlamentele moderne.

Astfel, conform celor precizate, reiese deci că„deosebirea dintre mandatul imperativ şi celreprezentativ este dată de concepţiile politice şiconstituţionale referitoare la suveranitate şi deimplicaţiile sale în funcţionarea puterilor de stat”4.

În Franţa, principiul suveranităţii naţionale afost formulat în art. 3 al Declaraţiei drepturilor omuluişi ale cetăţeanului de la 1789. Mandatul imperativ, afost interzis de Constituţia din 1791, Legea organicăasupra alegerii deputaţilor fiind şi mai categorică – orice mandat imperativ este nul –, interzicerea avândrolul de a proteja libertatea si demnitatea alesului.Astfel, mandatul imperativ al deputaţilor din Statele



1 Mihai Constantinescu; Marius Amzulescu, Drept parlamentar,Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p.332

Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.51

3 Idem4

Constanţa Călinoiu; Victor Duculescu, Drept parlamentar ,ed. a II a, Bucureşti, Ed. Lumina Lex , 2009, p. 137

Mandatul parlamentar

Alina PALOMINO TUERO Svetlana BACIUexpert expert

Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

7/29/2019 Buletin_2_2010


Generale ( Etats Généraux) a fost înlocuit cu mandatulreprezentativ. Forma de mandat imperativ favorizatăde J.J. Rousseau (Le contrat social), a fost practicată

pentru desemnare la Etats Généraux, influenţa teorieiacestuia fiind de altfel considerabilă.

Pe concepţia despre reprezentarea naţiunii se bazează principiile noului drept constituţional francezcare contravine teoriei mandatului imperativ.Mandatul în Franţa este un mandat reprezentativ, iar alesul este titularul unui mandat de reprezentare anaţiunii întregi, deci a poporului în integralitatea sa.În conformitate cu art. 27 al Constituţiei franceze„orice mandat imperativ este nul”, iar „deputaţii şi senatorii participă la exercitarea suveranităţiinaţionale, ei votează legea, controlează acţiunea guvernului, beneficiind de un statut protector menit să asigure independenţa şi libertatea de expresie

necesare pentru exercitarea mandatului.”5.

A. Mandatul reprezentativPrincipiul fundamental al doctrinei mandatului

reprezentativ este că aleşii nu-i reprezintă exclusiv pealegătorii lor, ci o entitate abstractă – naţiunea.

„Poporul care deţine puterea supremă, spuneaMontesquieu, trebuie să facă el însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine; iar ceea ce nu poate îndeplinibine, trebuie să facă prin împuterniciţii săi, aceştianu sunt însă împuterniciţii săi, dacă nu-i desemnează

el însuşi, aşa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ ca poporul să-şi desemnezeîmputerniciţii, adică dregătorii”.6

De exemplu, în Franţa a trebuit mai întâi, caostilitatea de principiu faţă de ideea de reprezentare să fiedepăşită. Jean Jacques Rousseau (1712- 1778) se arătasecritic în ceea ce priveşte teoria reprezentării, despre careconsidera că este o încercare de distrugere a suveranităţii

populare. Opera lui Sieyès (1748 –1836) a dezvoltat dupăRevoluţie, teza conform căreia suveranitatea nu aparţine

poporului, cum susţinea Jean Jacques Rousseau, ci Naţiunii. Parlamentarii, chiar dacă sunt desemnaţi de către

popor, reprezintă Naţiunea(...), iar reprezentanţii, organelenaţiunii „votează pentru întreaga naţiune” ei dispunândde un mandat reprezentativ. 7

Conceptul de reprezentare constă într-untransfer de putere sau de voinţă politică de către

depozitarul legitim al acesteia – poporul, în teoria politică modernă – unui individ sau unui grupdesemnat de colectivitate prin proceduri repetate

periodic, la care au acces în condiţii de egalitate juridică, cetăţenii care îndeplinesc anumite condiţii.8

Astfel, poporul participând prin reprezentare latreburile publice contribuie la dezvoltarea demo-craţiei reprezentative.

Raporturile între popor şi reprezentanţii săi seîntemeiază pe o observaţie pragmatică: poporul nu se

poate guverna pe el însuşi şi, ca atare, este nevoit săîncredinţeze unor exponenţi ai săi sarcina de aguverna în locul său, pentru a exprima voinţasuverană a Naţiunii. Odată aleşi, reprezentanţii capătăo independenţă formală, atât faţă de cei care i-au

propus candidaţi, cât şi faţă de cei care i-au ales, iar mandatul lor nu este revocabil.9

Suveranitatea naţională presupune existenţaunui regim reprezentativ, respectiv un sistem politicîn cadrul căruia puterea legislativă este deţinută de

parlamente formate în urma alegerilor, ceea ce areimportante consecinţe asupra organizării parlamen-telor: puterile pe care le exercită nu pot fi delegate sau

partajate, suveranitatea fiind indivizibilă; naţiunea nu poate delega exercitarea suveranităţii definitiv pentrucă suveranitatea este imprescriptibilă.

Principiul suveranităţii naţionale implică, înegală măsură, interdicţia mandatului imperativ. Chiar dacă membrii parlamentelor sunt aleşi în circum-scripţii corespunzătoare unei părţi a teritoriului, eireprezintă, de drept, ansamblul naţiunii. Deci, parla-mentarii nu îi reprezintă doar pe electorii care i-auales, ci naţiunea în întregul ei, fiind „reprezentanţi ai

poporului”. Interdicţia mandatului imperativ esteconsecinţa logică a acestei concepţii, iar reprezen-tanţii nu vor face altceva decât să traducă voinţaexprimată de electori.10

Cei aleşi exprimă puterea suverană a poporuluişi acţionează, în limitele Constituţiei, în numele său.Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu

reprezintă un corp electoral dintr-o anumităcircumscripţie electorală, ci întregul popor. Însă,cetăţenii circumscripţiei electorale în care au fostaleşi trebuie să aibă sentimentul reprezentării de cătreaceştia a intereselor lor de ordin general, iar

parlamentarii trebuie să ţină cont de interesele de



5 vezi: Le statut du deputé, les fiches de synthèse de l’Assembléenationale; Le statut du sénateur: données juridiques, Les fichestechniques, Sénat.6 Montesquieu, Despre spiritul legilor , vol.1, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1964, p.197

vezi: La démocratie, La naissance des parlements, fiche 1 – mandat impératif et mandat représentatif, Assemblée Nationale

8 Cristian Ionescu, Principiul reprezentării, Departamentul pentru informare parlamentară, Camera Deputaţilor, 1997, p.39 Idem, p.4010 Reglementări privind mobilitatea politică la nivelul

parlamentelor naţionale, Direcţia de studii şi documentarelegislativă, Camera Deputaţilor, 2009, p.3

7/29/2019 Buletin_2_2010


ansamblu, de opinia majoritară, de opinia publică, deaspiraţiile de ansamblu ale populaţiei, fără a sesupune orbeşte unei opinii sau alteia, tocmai învirtutea independenţei de care se bucură.11

B. Mandatul imperativConceptul de „mandat imperativ” reiese dinteoria suveranităţii populare, în virtutea căreia alegătoriidintr-o circumscripţie electorală încredinţează ei înşişimandatul aleşilor lor, care trebuie să respecte directivele

primite de la alegători, în cazul nerespectării putând firevocaţi. Această idee a mandatului imperativ adominat practicile parlamentare ale regimului trecut,deputaţii putând fi astfel oricând revocaţi.

În conformitate cu teoria mandatului imperativ,aşa cum exista ea în Franţa feudală, rolul deputatuluiîn Statele Generale ( Etats Généraux) era acela de averifica dacă toţi deputaţii aveau puterile dereprezentare în regulă, (vérification des pouvoirs).Practica modernă a validării mandatului de deputat îşiare originea în acea practică, deşi nu mai păstreazăaceeaşi funcţie juridică. În actele de convocare aStatelor Generale regele formula întrebările pe careintenţiona să le adreseze delegaţilor. Prevenit pe aceastăcale, electoratul indica delegaţilor felul în care aceştiatrebuiau să voteze şi dădeau delegaţilor instrucţiuni

precise care formau aşa numitele „cahiers”. Deputaţiierau percepuţi ca mandatari ai electoratului care îi

alesese şi mandatul lor putea fi oricând retras12.Edmund Burke concluziona într-un discurs

către alegătorii săi din Bristol, în 1774 : „ Parlamentul nu este un congres al ambasadorilor reprezentând interese diferite şi ostile. Parlamentul este,dimpotrivă, adunarea deliberativă a unei unicenaţiuni, având un singur şi acelaşi interes.”13

Mandatul imperativ a fost cunoscut de regi-murile totalitariste comuniste, bazele ideologice fiindfurnizate de teoria suveranităţii populare. Şi astăzi,unele regimuri comuniste reţin principiul mandatului

imperativ – este cazul Coreei de Nord, a Vietnamului,Chinei şi Cubei.În România, art. 101 al Constituţiei de la 1952

prevedea de asemenea mandatul imperativ, cândrupându-se de tradiţia mandatului reprezentativ se

preciza: „fiecare este obligat să dea socoteală în faţaalegătorilor de activitatea sa, şi a organului ales dincare face parte”. În acest sistem, orice îndepărtare dela principiile partidului de guvernământ (unic) deveneao faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză.

Transpunând în planul dreptului parlamentar consecinţele mandatului imperativ în raport cucetăţenii (alegătorii) priviţi ca mandatari, acestea ar fiurmătoarele:

a) alegătorii ar trebui să dicteze soluţii pe care parlamentarii să le voteze, iar în cazul în care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui să ţină contdoar de interesele particulare numai ale celor ce i-auales;

b) în cazul neexecutării sau a executăriidefectuoase a obligaţiilor mandatului, parlamentariiar trebui să poată fi revocaţi sau să le fie angajatărăspunderea patrimonială;

c) alegătorii, ca mandanţi, ar trebui să suportetoate cheltuielile cu indemnizaţiile şi alte avantaje ale

parlamentarilor mandataţi;d) în cazul în care mandatul imperativ ar fi în

favoarea partidului ce a susţinut candidatura parla-mentarului, acesta ar putea avea aceleaşi drepturi,amintite mai sus, asupra parlamentarului. În acestsens, nerealizarea programului politic ar antrena atâtrăspunderea politică dar şi materială, excluderea din

partid şi revocarea parlamentarului.14

II. DREPT COMPARAT

Democraţiile moderne care funcţioneazăconform principiilor democraţiei reprezentativeconsacră mandatul reprezentativ, un număr important de ţări interzicând în mod explicitmandatul imperativ.

a) Exemple din Constituţii Este binecunoscut faptul că aproape toate

constituţiile moderne consacră ideea caracterului

reprezentativ al mandatului parlamentar şi de foartemulte ori se menţionează în mod expres nulitateamandatului imperativ.

Astfel, în Austria, Constituţia din 1920 precizează la art. 56 că „membrii Consiliului aţional şi membrii Consiliului Federal nu sunt restricţionaţi în exerciţiul funcţiunii lor de niciunmandat imperativ”. Constituţia Belgiei din 1994 prevede la art.42 următoarele: „Membrii celor douăCamere reprezintă aţiunea şi nu numai pe cei pe



11 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.29512 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu , op.cit , p.138-13913 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similairesadopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 28e

réunion (Venise, 14 mars 2009) et par la Commission de Veniselors de sa 79e session plénière (Venise, 12-13 juin 2009), p.3 14 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.137

7/29/2019 Buletin_2_2010


care i-au ales”. Bulgaria, în Constituţia din 1991garantează la art.67 că „deputaţii îi reprezintă nunumai pe alegători ci întreaga naţiune. Orice mandat imperativ este nul”. De asemenea, „ei îşi exercită funcţiile în baza Constituţiei, a legilor şi în

concordanţă cu convingerile şi conştiinţa lor”.În Cehia, Constituţia din 1993, la art.26

prevede că „deputaţii şi senatorii îşi îndeplinescdatoria în concordanţă cu jurământul depus; în plus,ei nu sunt restricţionaţi de instrucţiunile nimănui.”Şi Constituţia Danemarcei din 1953 specifică înart.56 că „membrii Parlamentului se conduc doar după convingerile lor şi nicidecum prin directive din partea electoratului.”

Constituţia Elveţiei înscrie în art.161 urmă-toarele: „(1) Membrii Adunării Federale votează fără

instrucţiuni.”;(2) Ei fac publice legăturile pe care leau cu grupurile de interese.” Membrii ParlamentuluiEstoniei, conform art. 62 al Constituţiei acesteia din1992 „nu sunt restricţionaţi de niciun mandat, deasemenea, „membrii Parlamentului nu sunt responsabili din punct de vedere juridic pentruvoturile ori declaraţiile făcute în Parlament”.

De asemenea, Constituţia Republicii Francezedin 1958 precizează în art. 27 alin.1 că „orice mandat imperativ este nul.”

Constituţia Germaniei din 1949, specifică la

art.38 alin.1 că membrii Bundestag-ului „sunt reprezentanţii întregului popor, nu sunt restricţionaţide ordine şi instrucţiuni şi nu se supun decât conştiinţei lor.”

În Italia, Constituţia acesteia garantează prinart.67 că „fiecare membru al Parlamentuluireprezintă aţiunea şi îşi exercită funcţiile fărămandat imperativ”. Constituţia Olandei din 1983,

prin art.50 prevede că „Statele Generale (StatesGeneral) reprezintă întregul popor olandez.”

Constituţia Lituaniei, la art.59 prevede că „în

exerciţiul funcţiunii lor, membrii Parlamentului vor acţiona în concordanţă cu Constituţia, interesele statului, cu conştiinţa lor şi nu pot fi restricţionaţi deniciun mandat imperativ.”

Şi în Slovacia, Constituţia acesteia prevede laart.73 că „membrii Parlamentului sunt reprezentanţiicetăţenilor şi îşi vor exercita mandatul individual şiîn acord cu conştiinţa şi convingerile lor. u vor firestricţionaţi de directive.”

De asemenea, Constituţia Spaniei din 1978 precizează în art.67 alin.2 că „membrii Cortesurilor Generale nu sunt restricţionaţi de niciun mandat imperativ”.

Deputaţii Poloniei, conform art. 104 alin.1 dinConstituţie, „reprezintă naţiunea şi nu sunt restricţionaţi în activitatea lor de instrucţiuni aleelectoratului”, iar art.152 alin.2 din ConstituţiaPortugaliei precizează că „membrii Parlamentului

reprezintă întreaga ţară şi nu numai districtul electoral care i-a ales”. În sfârşit, ConstituţiaUngariei din 1949 specifică la art.20 alin.2:„membrii Parlamentului vor acţiona în interes public”.

Unicul caz în care se poate face o corelare cumandatul imperativ există în Germania, însă estevorba doar despre Bundesrat, ai cărui membri, carereprezintă guvernele Landurilor, pot fi revocaţi decătre acestea (art.51.1 din Legea Fundamentală), dar se interzice, în mod expres, mandatul imperativ în

cazul Bundestagului, după cum reiese din art.38.1.De asemenea, trebuie remarcat că în practicainternaţională există două instituţii oarecum înruditecu noţiunea de „mandat imperativ”, în modul la carea fost înţeles acesta în unele ţări din Europa. Acestedouă instituţii sunt „recall” (instituţia revocării saurechemării unui funcţionar ales, a unui judecător saua unui membru al parlamentului), care se practică înStatele Unite ale Americii şi „rezilierea mandatului”datorată schimbării afilierii politice.

b) RevocareaRevocarea este o instituţie specifică sistemului

american şi presupune o procedură prin care cetăţeniiau dreptul de a revoca sau înlocui un funcţionar înainte de a-şi încheia mandatul.15 Această procedurăeste însă rar folosită datorită răspunderii ce revinecelor ce o iniţiază (în cazul eşecului, iniţiatorii plătesccheltuielile electorale), cât şi condiţiilor stricte dedeclanşare (o petiţie cu cel puţin un sfert din corpulelectoral, depunerea unei cauţiuni, termen scurt

pentru strângerea şi depunerea semnăturilor).16

Asemenea procedură se regăseşte şi în regiunea British Columbia din Canada dar şi în Venezuela.

În ceea ce priveşte Europa, Elveţia esteconsiderată ca fiind ţara de unde provine noţiunea de„recall ”. Această instituţie este necunoscută însă lanivel federal, dar, în unele cantoane există posibilitateadizolvării Adunării cantonale de către alegători, prin



15 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similairesadopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 28eréunion (Venise, 14 mars 2009) et par la Commission de Veniselors de sa 79e session plénière (Venise, 12-13 juin 2009), p.416 Statutul parlamentarilor independenţi în state membre UE,

studiu documentar, Camera Deputaţilor, Departamentul de studii parlamentare şi drept comunitar, 2010, pag.8

7/29/2019 Buletin_2_2010


instituţia denumită „ Abberunfungrecht ”. Oricum, în practică, această instituţie este considerată demodată.

c) Migraţia politicăUna dintre problemele democraţiilor moder ne,

din punctul de vedere al stabilităţii parlamentare şi al

fidelităţii faţă de voinţa alegătorilor, constă în faptulcă unii reprezentanţi abandonează partidul politic pelista căruia au fost aleşi. Acest fenomen a căpătat maimulte denumiri, cunoscut fiind ca migraţie politică,nomadism politic, „floor-crossing”, etc. şi se pare căeste din ce în ce mai mult considerat un fenomencurent în ziua de azi.

Referitor la continentul european, în Italia, în perioada 1996-2001, circa 10% dintre aleşii dinCamera Deputaţilor au schimbat partidul17, în Cehiaregăsindu-se un procent de 40% între anii 1992-1996,iar în Rusia, 31% între anii 1993-1995. „Sin gu-laritatea acestei practici în Europa este că această schimbare de afiliere nu a suscitat crearea demecanisme constituţionale sau juridice de control”.18

De asemenea, este foarte întâlnit în statelefrancofone din Africa19, în Mali , Senegal, Coasta deFildeş sau Burkina Faso, fiind privit ca un „fapt desocietate”, ca un „joc sezonier” sau ca o veritabilă„contra-cultură”, care s-ar trage în primul rând dindisoluţia valorilor morale.

Constituţia Portugaliei prevede în art.160 căun deputat îşi pierde mandatul dacă se înscrie într-un

alt partid decât cel pe care l-a reprezentat în alegeri.Constituţia Ucrainei, promulgată în 1996, iniţial nuconţinea prevederi împotriva fenomenului de floor– crossing . Conform unor surse, între anii 1998-2002 şi2004-2006, aproape 60% dintre parlamentariiUcrainei şi-au schimbat partidul cel puţin o dată, întrecea de-a treia şi cea de-a patra legislatură.20

Astfel, în 2001, o propunere de amendamentla Constituţie a adus în discuţie posibilitatea de a

pune capăt mandatului deputaţilor pe motivul lipseide legătură cu partidul politic care i-a desemnat carea fost criticată de Comisia de la Veneţia.

Comisia de la Veneţia a emis critici şi cu privirela proiectul de constituţie al Ucrainei care reproduceaîn art. 85 regula a ceea ce a fost denumit impropriu„mandat imperativ” că: «dependenţa totală a unuideputat faţă de un partid politic sau o coaliţie

electorală nu este compatibilă cu rolul pe care undeputat trebuie să îl joace într-un sistem parlamentar liber. Iar reglementarea propusă ar putea avea caefect să dea „înaltelor instanţe de conducere ale partidului politic respectiv ”puterea de a contra

decizia alegătorilor, fiind vorba de o evoluţienedemocratică».

III. ROMÂIA

A. Scurt istoric

Înfiinţarea de către fiecare Principat a uneiAdunări Obşteşti a fost prevăzută prin RegulamenteleOrganice din 1831, în Muntenia, şi din 1832, înMoldova. Existau deputaţi de drept şi deputaţi aleşi

dintre boierii de prim rang .A urmat Convenţia de la Paris din 1858 în carese prevedea înfiinţarea unei Adunări Elective cu duratamandatului membrilor săi, deputaţi, pe o perioadă deşapte ani. Pentru ca să poată fi aleşi, aceştia trebuiau săfie născuţi sau naturalizaţi „moldoveni sau români”, săaibă 35 de ani şi un venit de 400 de galbeni.

Sistemul bicameral a apărut pe teritoriulRomâniei în 1864, înfiinţându-se prin „Statutuldezvoltător al Convenţiei de la Paris” o a douaAdunare, Adunarea Ponderatoare, care avea ca rol

păzirea Constituţiei.Constituţia de la 1866 arăta că „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poateexercita decât numai prin delegaţiune”. Teoriamandatului reprezentativ reieşea clar din dispoziţiaarticolului 38 din aceeaşi Constituţie, potrivit căruia„membrii amândurora Adunări reprezintă naţiunea,iar nu localitatea sau judeţul care l-a numit”.21

Constituţia din 1923, consacră ideile dinConstituţia anterioară. Astfel, articolul 33 statueazăcă „puterile statului emană de la o naţiune, care nule poate exercita decât prin delegaţiune”, iar articolul42 că „membrii Adunărilor reprezintă naţiunea”.22

Deşi nu a fost în vigoare decât doi ani,Constituţia din 1938 consacra mandatul parlamentar şi protecţia sa. Prin constituţiile din 1948, 1952 şi1965 se trece însă de la teoria mandatuluireprezentativ la consacrarea mandatului imperativ.



17 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similaires,op.cit. p.618 Idem, p.619 http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5315201,00.html20

Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similaires,op.cit. p.14

21 Matei Dogan, Analiză statistică a democraţiei parlamentaredin România, Ed. Partidul Social Democrat, Bucureşti, 194622 Angela Banciu , Istoria constituţională a României. Deziderate

naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2001, p.139

7/29/2019 Buletin_2_2010


Constituţia din 1991 reprezintă revenirea lasistemul democratic, tradiţional al României şi,implicit, la teoria mandatului reprezentativ şi lasistemul bicameral.

Dreptul constituţional românesc are mai ales

surse franceze. Astfel, după modelul originar alDeclaraţiei de la 1789 şi al Constituţiei franceze de la1791, deputatul ales nu îşi reprezintă doar partea de

popor cuprinsă în circumscripţia sa electorală, ciîntreaga naţiune.

În fapt, toate democraţiile reprezentativerezidă pe acest principiu al suveranităţii naţionale. ÎnRomânia, Constituţia din 1991 şi apoi cea modificatădin 2003 nu vorbesc despre suveranitatea poporului,ci despre suveranitate naţională, chiar dacă se admitecă ea aparţine poporului.

B.Trăsături juridice

Mandatul parlamentar are un conţinut demare generalitate şi exprimă relaţia parlamentaruluicu întreaga naţiune. Naţiunea, ca deţinătoare asuveranităţii, are voinţa sa proprie, dar această voinţănu este exprimată direct, ci prin reprezentanţii săi.Obligaţiile care rezultă din platforma politică şistatutul partidului care i-a propulsat nu mai sunt, subaspect juridic, obligatorii pentru parlamentari. Relaţia

parlamentar-partid este garantată numai moral, politic, dar nu şi juridic.23

O consecinţă a teoriei reprezentativităţii esteindependenţa mandatului de parlamentar. Aceastatrebuie privită atât în raport de cei care au ales

parlamentarul, cât şi faţă de partidul pe listele căruiaa candidat acesta. Aşadar, parlamentarul este inde-

pendent în exercitarea mandatului său şi se supunenumai Constituţiei şi legilor ţării, partidul de careaparţine neputându-i impune nimic din punct devedere juridic.

Irevocabilitatea mandatului parlamentar este

consacrată de art.72 alin.2 din Constituţia României:„Calitatea de deputat sau senator încetează la dataîntrunirii Camerelor nou alese sau în caz de demisie,de pierdere a drepturilor electorale, de incompati-bilitate sau de deces”.

Mandatul parlamentar, fiind o problemă deordin constituţional, este protejat de dispoziţiilelegii fundamentale. Această protecţie constituţională

protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile

de ineligibilitate) precum şi parlamentarul în concret(inviolabilitatea şi indemnizaţiile).24

Durata mandatului parlamentar Constituţia României, în art.63 alin.(1),

stabileşte că cele două adunări ale Parlamentului,

„Camera Deputaţilor şi Senatul, sunt alese pentru unmandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în starede mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora”. Aşadar, durata manda-tului parlamentar este de 4 ani, iar durata mandatuluicelor două Camere este egală.

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor

şi al senatorilor 25 stabileşte drepturile şi obligaţiile parlamentarilor în îndeplinirea mandatului pe care eiîl deţin din partea celor care i-au ales.

Drepturile, libertăţile şi obligaţiile deputatuluisau senatorului sunt politice şi patrimoniale, prinexercitarea acestora realizându-se conţinutul political mandatului, precum şi strategia măsurilor de

protecţie a mandatului şi a titularului acestuia.Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se

stabilesc prin Regulamentul propriu, fiecare Cameră putându-şi constitui comisii permanente, comisii deanchetă sau alte comisii speciale sau chiar şi comisiicomune.

Aceeaşi Lege privind Statutul deputaţilor şial senatorilor prevede că „deputaţii şi senatorii se

pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit Regulamentului fiecărei Camere”.Aşadar, parlamen-tarii au un drept de asociere în cadrul unui grupparlamentar. Aceeaşi lege precizează drepturilepolitice ale deputaţilor şi senatorilor, dar şi obli-gaţiile corelative ale acestora : dreptul la iniţiativălegislativă, dreptul de a iniţia şi susţine moţiuni simplesau de cenzură; dreptul de a iniţia şi susţine hotărâriale Camerei în orice problemă de competenţaacesteia; dreptul de a face declaraţii politice, de a puneîntrebări, de a face interpelări şi alte asemenea

intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în sesiuneextraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru aleacesteia; dreptul de a sesiza Curtea Constituţională;dreptul de a cere suspendarea sau punerea sub acuzarea Preşedintelui României; dreptul de a cere punereasub urmărire penală a membrilor Guvernului; dreptulde a se informa, de a cere şi de a obţine date şi acte înacest scop de la Guvern şi de la celelalte autorităţi aleadministraţiei publice; dreptul de acces în instituţiile



23

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 316

24 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.13625 republicată în M.Of. nr.763 din 12 noiembrie 2008

7/29/2019 Buletin_2_2010


administraţiei publice în interesul exercităriimandatului; dreptul de control parlamentar sub toateformele de exercitare a acestuia, în reglementarea

prevăzută de lege şi regulamentele parlamentare;dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul la

vot. Totodată, prin Statut se dispune că pot fi prevăzute şi alte drepturi principale, conexe sauderivate prin lege organică sau în Regulamentele celor două Camere.

Statutul deputaţilor şi al senatorilor cuprindeşi prevederi legate de indemnizaţia lunară pe care o

primesc aceştia pe durata exercitării mandatului de parlamentar, dispoziţii referitoare la dreptul lacheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit,dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru taxe de

poştă şi telecomunicaţii interne efectuate în

exercitarea mandatului, dreptul la vechimea înmuncă, dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la paşaport diplomatic al deputaţilor şi senatorilor.

În ceea ce priveşte abaterile disciplinare,Statutul deputaţilor şi al senatorilor aduce unele

precizări. Astfel, potrivit acestuia, constituie abateridisciplinare parlamentare următoarele fapte săvârşitede deputaţi sau de senatori şi dacă, potrivit legii, nuconstituie infracţiuni: încălcarea dispoziţiilor privindîndatoririle deputaţilor şi ale senatorilor prevăzute deConstituţie şi de lege; nerespectarea prevederilor Regulamentului Camerei din care face parte şi

Regulamentului şedinţelor comune ale CamereiDeputaţilor şi Senatului; exercitarea abuzivă amandatului de senator sau de deputat; compor -tamentul injurios sau calomniator la adresa unui

parlamentar ori a altui demnitar în şedinţele de plen,de comisii sau de birou, ori în afara acestora, dar cu

privire la exercitarea mandatului de parlamentar.

C. Dispoziţii constituţionale – art.69din Constituţia României

Constituţia României, în acest moment,impune principiul mandatului reprezentativ, în formaexpusă de articolul 69 care la alin.(1) dispune că „înexercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.”Alineatul (2) al aceluiaşi articoldispune că „orice mandat imperativ este nul.”

Parlamentarii sunt liberi să facă declaraţii, săvoteze sau să aibă diverse iniţiative politice fără a ficonstrânşi de apartenenţa politică sau de alegătoriicircumscripţiei din care provin.

Afirmaţia că deputaţii şi senatorii sunt înserviciul poporului trebuie înţeleasă în sensul că dinmomentul validării mandatului, cei aleşi reprezintă

nu numai pe alegătorii din circumscripţia electoralăîn care au candidat, ci întregul popor 26. Parlamentarulfiind în serviciul poporului, independenţa de opinieeste prima sa îndatorire faţă de popor, el exprimă

puterea suverană a poporului şi acţionează în limitele

constituţionale, în numele său. Tot în numele poporului, Parlamentul legiferează în orice domeniiale vieţii sociale susceptibile de a fi reglementateîntr-o manieră general-obligatorie, impersonală şi

primară.Conţinutul art.69 alin.(1) din Constituţie este

o dezvoltare şi o aplicare particulară a art.61 alin.(1)din Legea fundamentală potrivit căreia „ Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporuluiromân.” Astfel, este firesc ca parlamentarii să se afleîn slujba acestuia, având mandatul de a-i serviinteresele şi de a-i realiza aşteptările şi cerinţelefundamentale. Situaţi pe această poziţie, membriiParlamentului ar trebui să identifice interesele şivoinţa suverană a poporului şi să le transpună înlegi.27

Întrucât voinţa generală se realizează la nivelulParlamentului, acesta, în ansamblul său are unmandat ce rezultă din modul de exercitare şi realizarea mandatului fiecărui parlamentar, aşa cum voinţanaţională, ca expresie a suveranităţii, rezultă dinvoinţa majoritară a poporului.29 Aşadar, alineatul (1)al art.69 exprimă, fără echivoc, opţiunea pentru

mandatul reprezentativ.Potrivit art.69 alin.(2) din Constituţie, orice

mandat imperativ este nul. Astfel, se respinge oriceformă de mandat imperativ, ca fiind contrară

principiului suveranităţii şi principiului deliberării (odezbatere nu-i posibilă între cei care nu pot admitedecât soluţia prestabilită).29 De aceea, raporturiledintre alegători şi ales nu sunt un contract, ele suntlipsite de consecinţele juridice specifice unor aseme-nea relaţii. Irevocabilitatea mandatului parlamentar este o protecţie a independenţei parlamentarului în

exercitarea mandatului său. Această caracterizare nuînseamnă că parlamentarul nu-şi poate lua anga ja-mente, că odată ales nu le respectă, că deci, nurespectă voinţa alegătorilor şi disciplina votului.Irevocabilitatea priveşte răspunderea juridică.



26 Cristian Ionescu , Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în : Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.5127 Idem28 Muraru Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Constituţia României: comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008, p. 66429 Idem, p.666

7/29/2019 Buletin_2_2010


Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridicădacă nu-şi respectă asemenea angajamente sau

promisiuni.30

Evident că în plan politic nerespectarea promisiunilor şi angajamentelor poate avea

consecinţe, de exemplu excluderea alesului din partidul politic. O altă consecinţă ar fi aceea a„taxării” parlamentarului de către electorat, acestaalegând să nu-l mai voteze la alegerile următoare.Putem spune astfel că parlamentarul este controlatelectiv.

În România, contextul politic actual face ca plecările parlamentarilor din partidele de opoziţie săfie numeroase astfel că revin în discuţie tot mai

pregnant diverse propuneri de modificare aConstituţiei. Se pune întrebarea dacă principiulmandatului imperativ ar trebui sau nu să se

regăsească în textul Constituţiei ţării.O problemă delicată poate apărea în ceea ce

priveşte protecţia parlamentarului faţă de propriul partid. Partidul care îl propulsează pe ales înParlament are, de cele mai multe ori justificat,anumite pretenţii legate de promovarea programuluisău politic. Mandatul reprezentativ însă nu are niciunefect asupra acestor pretenţii. Acel program politic

pe baza căruia parlamentarul a fost ales nu aresemnificaţia unui mandat imperativ ci priveşteconţinutul politic al mandatului reprezentativ.

Realizarea platformei politice a partidului antreneazărăspunderea politică a parlamentarului faţă de partidul ce îl reprezintă, care îl poate exclude sau îi poate retrage sprijinul acordat, cât şi în faţaelectoratului, sub acest aspect alegerile constituindun mijloc de verificare a modului în care

parlamentarii şi-au dus la îndeplinire mandatul.31

Raţiunea nulităţii mandatului imperativ rezultăşi din faptul că parlamentarii nu au dreptul să

reprezinte interese sectoriale, particulare, ci interesefundamentale, cele mai generale ale poporului.32

IV. COCLUZII

După cum atestă şi prezentarea comparată a prevederilor constituţionale din alte ţări, în prezentasistăm la o adevărată consacrare a mandatuluireprezentativ în democrațiile moderne.

Reprezentanţilor poporului nu li se poate impunesă urmeze indicaţii transmise de o altă entitate, fie căaceasta ar fi partidul care i-a susţinut politic şi financiar în campanie, fie alegătorii din circumscripţia electoralăîn care au candidat, fie grupuri de interese particulare.

Naţiunea însăşi este o entitate abstractă, în cadrul căreiase manifestă o diversitate de interese, unele chiar conflictuale, contradicţii sociale sau de altă natură, care

ar putea fi extinse la nivel parlamentar dacă mandatuldeputaţilor şi senatorilor ar fi imperativ.33

Referitor la România, mandatul reprezentativînlocuieşte spiritul local cu cel naţional, în concor danţăcu prevederile art.1 alin.(1) din Constituţie, potrivitcărora România este un stat unitar şi indivizibil.Realizarea binelui public prin promovarea interesuluigeneral, acesta este sensul principal al mandatuluireprezentativ al parlamentarilor. Însă, cu toate acestea,reglementarea actuală care este subordonatăimperativului asigurării independenţei celor aleşi în

Parlament nu are nimic comun cu ideea potrivit căreia parlamentarii sunt scutiţi de orice fel de obligaţii.34

Parlamentarii sunt cei dintâi obligaţi să respecte Constituţia şi legile ţării, să participe la activi-tatea parlamentară, respectând interesul naţional prin

prisma opţiunilor politice pe care le împărtăşesc, săexercite controlul asupra executivului în sprijinulalegătorilor şi, în fine, să-i satisfacă pe alegători, însensul general al termenului.



30 Ibidem31 Ibidem, p. 667

32 Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.5233 Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.5334 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.141

7/29/2019 Buletin_2_2010


PRELIMIARII

Jurisdicţia penală internaţională s-a consolidat prin crearea de noi reguli internaţionale, bazându-se pe conştientizarea şi ierarhizarea de cătrecomunitatea internaţională a propriilor valori care săo facă funcţională. Pornind de la dreptul tradiţional,

fundamentat exclusiv pe suveranitatea statală, această jurisdicţie ajunge la dreptul internaţional modern, încare suveranitatea statală se adaptează cerinţelor obligatorii ale unei societăţi internaţionale orientatespre crearea unor mecanisme care să îi asigurefuncţionarea viabilă.

Astfel, cum spunea Cicero: „dacă sunt două feluri de luptă, unul cu cuvântul şi altul cu forţa şidacă unul este propriu omului, iar celălalt animalelor, suntem datori să recurgem la cel dinurmă, numai când primul nu poate fi folosit”, totastfel, U. Thant, Secretarul general al Naţiunilor

Unite între anii 1961 şi 1971, atrăgea atenţia asuprafaptului că: „oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată maimari decât posibilităţile ce ni se oferă pentru a leînlătura” 1.

Apariţia şi formarea unui adevărat sistem dedrept internaţional penal, în contextul înfruntării unor diverse voinţe politice ale principalilor creatori aiacestui drept care sunt statele, a avut ca punct de

plecare amploarea deosebită a fenomenului infrac-ţional în societatea contemporană, atingerile tot mai

frecvente aduse unor valori ale comunităţii interna-ţionale, precum şi apariţia criminalităţii organizate prin reţele infracţionale care acţionează pe teritoriulmai multor state. Acţionând ca entităţi suverane,statele sunt implicate în numeroase acţiuni decooperare internaţională, în care factorul coor donator al acestor acţiuni este menţinerea şi consolidarea

păcii şi securităţii.Statornicirea unor raporturi internaţionale între

state, întemeiate pe dinamica principiilor de drept

internaţional este determinată de condiţiile materialede existenţă din diferite perioade istorice, astfel esteştiut că cel mai vechi tratat internaţional este Tratatulde prietenie şi alianţă, numit şi Tratatul Sublim,încheiat între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şiHatuşil al III-lea, regele hitiţilor, în anul 1296 î.e.n.,

părţile obligându-se să nu se atace şi să-şi acorde

sprijin împotriva unui atac din partea unui alt stat2

.Mai târziu, Platon, Aristotel sau Sfântul Augustinau vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului.

În Evul Mediu, sub influenţa operei luiThomas D’Aquino, relaţiile dintre state erau raportatela principiul solidarităţii creştine reglementate delegile bisericeşti (instituţia Pacea lui Dumnezeu).Aceste legi constau în protecţia acordată preoţilor,femeilor şi copiilor prin interzicerea impusăcombatanţilor de a-i ataca sau prin încetarea luptelor în anumite perioade. Sancţiunea în această privinţăconsta în excomunicare.

Georg Schwarzenberger vorbeşte despre Peter von Hagenbach, care, în anul 1474 a fost condamnat

pentru crime împotriva legilor lui Dumnezeu şi aleomului, crime de omor şi viol, de către un tribunalinternaţional compus din judecători din Alsacia,Austria, Germania şi Elveţia, pentru nelegiuirilecomise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, înnumele lui Charles, Duce de Burgundia3.

Juristul olandez Hugo Grotius, „părinteleştiinţei dreptului internaţional”, în lucrarea sa „Deiure belli ac pacis4”, apărută în anul 1625, susţinea că„războiul este legitim numai atunci când constituie

un act de apărare contra unei agresiuni sau când reprimă infracţiunile aduse dreptului naţional”.Acesta cita următoarele infracţiuni comise în contradreptului ginţilor: „când popoarele se hrănesc cu



1

Méssage à l’occasion de la journée des ations Unies, 1965,Communiqué de presse, Doc. SG/SM/22, p. 2

2 S. Glaser, Droit international pénal conventionnel , Bruxelles,1970, p. 263 G. Schwarzenberger, International Law as Applied by Courtsand Tribunals, London, Stevens, 1968, citat de I. Bantekas, S. Nash, M. Mackarel, International Criminal Law, London,Cavendish Publishing Limited, 2001, p.694

Hugo Grotius, De iure belli ac pacis, traducere în limbaromână de V. Hanga, Editura Ştiinţifică, 1968

Forme de jurisdicţii penaleinternaţionale

drd. Raluca DINUexpert


7/29/2019 Buletin_2_2010


carne umană, când neagă existenţa lui Dumnezeu şi se îndepărtează de orice religie”.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, I. Kant, J. J.Rousseau şi alţi filosofi ai timpului au înaintat planuri

pentru o pace perpetuă, însă cel care a folosit pentru

prima dată termenul de drept internaţional penal afost Jeremy Bentham5.Conferinţa de la Haga din 1907, la care au

participat reprezentanţi ai 44 de state, are oimportanţă deosebită în dezvoltarea dreptuluiinternaţional penal. În cadrul acestei conferinţe s-aucodificat legile şi obiceiurile războiului,introducându-se mai multe interdicţii, care, deşilipsite de sancţiuni, au constituit un succes pentruafirmarea principiilor umanitare ce stau la bazaacestor documente, şi anume: interzicerea de a folosiotrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare

indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice, de aucide sau răni un inamic lipsit de mijloace de apărare,de a ataca sau bombarda oraşe, locuinţe sauconstrucţii care nu sunt apărate etc.

Evenimentul cel mai important al epocii pentrudezvoltarea dreptului internaţional penal a fost Pactul Briand-Kellogg din anul 1928, prin care statelecondamnă recurgerea la război pentru tranşareadiferendelor internaţionale şi se obligă să renunţe larăzboi ca instrument de politică internaţională, înrelaţiile lor mutuale6.

ÎALTUL TRIBUAL ITERAŢIOAL

Crearea unor tribunale penale internaţionale nueste o idee recentă. Pe lângă dezbaterile referitoare lacrearea unei Curţi Penale Internaţionale permanente,care au fost iniţiate încă din perioada interbelică, aexistat după primul război mondial decizia înfiinţăriiunui Înalt Tribunal Internaţional care să-l judece pefostul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea deHohenzollern, în temeiul art.227 al Tratatului de laVersailles, nu pentru crime de război sau pentru crime

contra păcii, ci pentru „ofensa supremă adusă moraleiinternaţionale şi sanctităţii tratatelor”.La 25 ianuarie 1919, Conferinţa preliminariilor

păcii a creat o Comisie alcătuită din 15 persoane(Comisia celor cincisprezece), în scopul de ainvestiga crimele contra legilor şi obiceiurilor războiului comise în timpul primului război mondial

şi de a prezenta un raport asupra măsurilor cetrebuiau întreprinse.

Olanda, pe teritoriul căreia se refugiaseîmpăratul Wilhelm al II-lea, a refuzat extrădareaacestuia, susţinând că faptele ce i se impută nu sunt

incriminate în tratatele de extrădare7

.În baza art.228-230 ale Tratatului de laVersailles, guvernul german recunoştea dreptul

puterilor aliate şi asociate să aducă în faţa tribunalelor militare 896 de ofiţeri germani vinovaţi de crime derăzboi. Ca urmare a puternicei opoziţii a Germaniei,s-a ajuns la un compromis care consta în reducerealistei la 45 de persoane ce urmau să fie judecate decătre Curtea Supremă de la Leipzig, Curtea judecândînsă numai 12 persoane, dintre care doar 6 au fostgăsite vinovate şi, în consecinţă, au fost condamnate.Pedepsele date au fost între şase luni şi 4 ani, iar doi

foşti comandanţi de submarine, care au fostcondamnaţi pentru atrocităţi comise în timpulrăzboiului, au evadat din detenţie.

Sistemul Tratatului de la Versailles prezintăînsă o importanţă deosebită, pentru prima datăapărând noţiunea de crimă de război şi tot pentru

prima oară un şef de stat este făcut răspunzător pentru politica sa de încălcare a dreptului ginţilor 8.

Adevărata istorie a jurisdicţiei internaţionale penale a început după al doilea război mondial, cândau fost înfiinţate primele tribunale penale

internaţionale ad-hoc pentru judecarea criminalilor de război germani şi japonezi la Nürnberg şi,respectiv, la Tokio.

Aceste tribunale erau rezultatul situaţiei dedupă război, fiind destinate să judece exclusiv

persoane acuzate de crime de război din tabăra puterilor învinse.

TRIBUALUL DE LA ÜRBERGŞI TRIBUALUL DE LA TOKIO

Tribunalul de la ürnberg a fost creat prin

Acordul de la Londra din 8 august 1945, semnat deMarea Britanie, Franţa, URSS şi SUA, înconformitate cu prevederile Declaraţiei din 30octombrie 1943, a început procesele pentru judecareacriminalilor de război la 20 noiembrie 1945 şi le-aîncheiat la 31 august 1946. Sentinţele au fost

pronunţate la 1 octombrie 19469.



5 Filosof, jurist şi reformator englez (1748-1832). Este cunoscut pentru contribuţiile sale în dezvoltarea iniţială a utilitarismului6 G. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile

internaţionale , Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977, p.14

7 D. Mazilu, Dreptul Internaţional Public, ediţia a IV-a, EdituraLumina Lex, Bucureşti, 2009, vol. II, p.3658 G. Geamănu, op. cit., p.109 D. Mazilu, op. cit., vol. I, p.367

7/29/2019 Buletin_2_2010


Statutul arăta în art.62 că tribunalul eracompetent să judece acele persoane care, acţionând înnumele puterilor europene ale Axei, au comis crimeîmpotriva păcii, cum ar fi conceperea, pregătirea,lansarea sau purtarea unui război de agresiune sau a

unui război cu încălcarea tratatelor angajamentelor internaţionale sau participarea la plan concertat saucomplot cu scopul atingerii unuia din scopurileamintite anterior.

Acest tribunal a judecat 22 de nazişti, dintrecare 12 au primit pedeapsa cu moartea, 7 au fostcondamnaţi la detenţie, iar 3 au fost achitaţi.

Statutul Tribunalului de la Nürnberg, ca şiregulile sale de procedură, a inspirat ulterior prevederilestatutelor şi regulilor de procedură ale Tribunalelor

pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, ca şi Statutul de laRoma al Curţii Penale Internaţionale din 1998.

Tribunalul de la Tokio a fost înfiinţat la 19ianuarie 1946 printr-o Proclamaţie specială aComandantului Suprem Aliat, generalul americanMcArthur, pe baza Declaraţiei de la Potsdam din1945. În compunerea sa erau incluşi şi judecătoriindieni şi filipinezi. Acesta a început judecareacriminalilor de război din Extremul Orient la 4 iunie1946 şi a pronunţat sentinţele la 4 noiembrie 1948.Tribunalul de la Tokio a judecat 28 de persoane,dintre care 7 au primit pedeapsa cu moartea, 18 aufost condamnate la detenţie, iar 3 au fost achitate.

Statutele celor două Tribunale consacrau pentru

prima oară, în dreptul pozitiv, crimele contra păcii şicontra umanităţii, ceea ce a fost criticat ulterior ca oincriminare ulterioară săvârşirii crimelor în cauză.

Tribunalele penale internaţionale ad-hocreprezintă o categorie de instanţe internaţionale deaplicare a dreptului internaţional penal, ramurăautonomă a dreptului internaţional public, în urmaanumitor conflicte interstatale sau intrastatale,sancţionând încălcări grave ale drepturilor omului şidreptului internaţional umanitar prin săvârşirea decrime de război, crime contra păcii şi umanităţiiîntr-un spaţiu geografic determinat şi într-o perioadăde timp determinată de documentele lor constitutive.De cele mai multe ori, competenţa temporală atribunalului penal internaţional ad-hoc funcţioneazăşi retroactiv faţă de momentul înfiinţării, spredeosebire de Curtea Penală Internaţională, a căreicompetenţă temporală începe de la intrarea în vigoarea Statutului de la Roma din 1 iulie 200210.

Este de menţionat că aceste instanţe aucaracter temporar, iar nu permanent, aşa cum are

Curtea Penală Internaţională, perioada lor defuncţionare fiind limitată, iar competenţa ratione personae este limitată la persoane având o anumităcetăţenie.

Aceste tribunale penale internaţionale ad-hoc

pot fi clasificate în funcţie de anumite criteriireferitoare la tipul actului constitutiv şi în funcţie derelaţia acestora cu Organizaţia Naţiunilor Unite.

Precizăm că în funcţie de tipul actuluiconstitutiv, tribunalele au fost înfiinţate prin rezoluţiiale Consiliului de Securitate, ca organe subsidiare aleacestuia, şi anume: Tribunalele Penale Internaţionale

pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda (Rezoluţiilenr.287 din 1993 şi, respectiv, nr.955 din 1994), printratate internaţionale, şi anume: Tribunalele PenaleInternaţionale pentru Sierra Leone (Acordul dintreONU şi Guvernul din Sierra Leone din ianuarie 2002)

şi Cambodgia (Acordul dintre ONU şi Guvernul regalcambodgian din 2004) şi prin acte normative internesau ale unor administraţii internaţionale, anume:Tribunalele speciale pentru Timorul de Est (Legeaindoneziană nr.26/2000 şi Regulamentul UNTAETnr.15/2000) şi pentru Irak (Legea din decembrie 2003).

Practica tribunalelor internaţionale ad-hocdemonstrează însă că, până în prezent, cele maieficiente sunt cele create prin rezoluţii ale Consiliuluide Securitate, cum este cazul Tribunalului PenalInternaţional pentru fosta Iugoslavie şi pentru

Ruanda, spre deosebire de Tribunalul de la Nürnberg, prima instanţă penală internaţională, care a fost creată prin tratat, adică prin statutul său, în timp ceTribunalul de la Tokio a fost rezultatul unei măsuriadministrative a autorităţilor americane de ocupaţie.

Din punct de vedere al relaţiei cu Organizaţia aţiunilor Unite, există mai multe feluri de instanţe:tribunalele constituite ca organe subsidiare aleOU, în speţă fiind vorba de Tribunalele PenaleInternaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda;tribunalele constituite ca organe judiciare indepen-dente, dar care au o relaţie de cooperare cu ONU, şi

anume: Tribunalele Penale Internaţionale pentruSierra Leone, Cambodgia, Instanţele Speciale dinTimorul de Est, înfiinţate de UNTAET (United

Nations Transitional Administration in East Timor)şi tribunalele care nu au o relaţie de cooperare cuOU: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturileomului, înfiinţat de autorităţile indoneziene, precumşi Tribunalul Special pentru Irak.

Un alt mod de constituire a acestor instanţe sereferă la organizarea şi dreptul aplicabil . Menţionămtribunalele cu caracter internaţional propriu-zise:Tribunalele Penale Internaţionale pentru fostaIugoslavie şi Ruanda, alcătuite exclusiv din judecători



10

B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura AllBeck, Bucureşti, 2005, p.125

7/29/2019 Buletin_2_2010


şi procurori internaţionali, care aplică dreptulinternaţional; tribunale cu caracter mixt (atât inter -naţional, cât şi intern): Tribunalul Penal Internaţional

pentru Sierra Leone şi Cambodgia, compus din judecători şi procurori internaţionali desemnaţi de

Secretarul general ONU şi, respectiv, de către auto-rităţile naţionale, ce aplică atât dreptul internaţional,cât şi norme de drept penal şi procesual penal naţional,

precum şi tribunale naţionale speciale, cuparticipare internaţională: Instanţele Specialeînfiinţate de UNTAET în Timorul de Est şi TribunalulSpecial pentru Irak, care are posibilitatea numirii deconsilieri sau observatori străini, care să asiste larealizarea procedurii. Subliniem că Tribunalul ad-hocînfiinţat de Indonezia nu are participare internaţională.

Se remarcă faptul că instanţele internaţionale penale ad-hoc cunosc mai multe clase: cele care pot

fi numite „clasice” (propriu-zise internaţionale) şicele de „a doua generaţie” (cu caracter mixt sau cu

participare internaţională), care sunt rezultatul unui„compromis” cu autorităţile naţionale sau înconsiderarea situaţiei specifice din statul respectiv.

Există diferenţe şi în alte privinţe, de exemplumodalitatea de finanţare: din bugetul ONU (fostaIugoslavie şi Ruanda), contribuţii voluntare (SierraLeone, Cambodgia), bugete naţionale.

În mod firesc, odată finalizată activitateaacestor instanţe ad-hoc – create pentru sau ca urmare

a unor situaţii conflictuale speciale, pentru zonegeografice şi perioade de timp limitate şi pentru persoane având o anumită cetăţenie – orice alteinfracţiuni inter naţionale ar trebui să revinăcompetenţei Curţii Penale Internaţionale, dacă aufost săvârşite după 1 iulie 2002, singura instanţăinternaţională permanentă.

TRIBUALUL PEAL ITERAŢIOALPETRU FOSTA IUGOSLAVIE

Conflictele care s-au produs în spaţiul iugoslav

după anul 1990 s-au soldat cu numeroase încălcăriale drepturilor omului şi ale dreptului umanitar. Deşinumeroasele rezoluţii ale Consiliului de Securitate,adoptate în perioada 1992-1993, condamnau încălcăriale drepturilor omului şi făceau apel la combatanţi sărespecte dreptul internaţional umanitar, violările şiîncălcările normelor internaţionale s-au perpetuat,suscitând reacţia comunităţii internaţionale.

La 22 februarie 1993, Consiliul de Securitate alONU a adoptat Rezoluţia nr. 808, prin care s-a stabilitconstituirea unui Tribunal Internaţional care să judece persoanele responsabile de încălcări ale dreptuluiinternaţional umanitar comise după 1991. Consiliul

de Securitate s-a referit în acest caz la prevederileart.29 din Carta ONU, potrivit căruia el avea dreptul săînfiinţeze „organele subsidiare pe care le consideranecesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale”11.

Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie a fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliuluide Securitate nr.827 din 25 mai 1993, ca urmare amasivelor violări ale drepturilor omului comise peteritoriul fostei Iugoslavii începând cu anul 1991,considerate a fi o ameninţare pentru pacea şisecuritatea internaţională. Statutul TPII este o anexăa Rezoluţiei, fiind amendat prin rezoluţii ulterioareale Consiliului de Securitate.

Constituirea TPII a suscitat şi unele critici din partea juriştilor şi a unor factori politici care auconsiderat că nu este firesc ca o instanţă juris-dicţională să fie creată printr-o simplă rezoluţie a

Consiliului de Securitate, iar nu printr-un tratatelaborat şi adoptat de state în baza unei hotărâri aAdunării Generale a ONU. Argumentele menţionateau determinat pe unii specialişti să considere aceastăinstanţă ca fiind mai mult un organism politic decâtun organism jurisdicţional.

Rezoluţiile pregătitoare ale Consiliului deSecuritate au fost Rezoluţia nr.771/1992 prin care s-astabilit că persoanele care au comis sau au ordonatcomiterea unor încălcări grave ale Convenţiilor de laGeneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate urmează să răspundă individual pentru astfel defapte; s-a solicitat statelor şi organizaţiilor neguver na-mentale să strângă informaţii privind acestea; Rezoluţianr.780 din 1992 a solicitat Secretarului general ONUcrearea unei comisii de experţi independenţi care săanalizeze informaţiile primite şi să transmită Consiliuluide Securitate concluziile la care s-a ajuns, comisiaconcluzionând, inter alia, că au fost comise încălcărigrave ale Convenţiilor de la Geneva şi ale Protocoalelor adiţionale şi alte violări pe scară largă ale dreptului inter -naţional umanitar, precum şi Rezoluţia nr.808/1993,amintită deja.

Sub denumirea sa oficială, „Tribunalul penal internaţional însărcinat cu judecarea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului interna- ţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslaviiîncepând cu anul 1991”, jurisdicţia acestuia seextinde asupra faptelor comise de indivizi careîntrunesc trăsăturile genocidului, a unor crime contraumanităţii sau a unor încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva, încălcându-se legile şi obiceiurile



11 V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia europeană, mecanisme,

deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucreşti, 2002, p.157

7/29/2019 Buletin_2_2010


războiului pe teritoriul fostei Iugoslavii, cu începerede la 1 ianuarie 1991 până la restaurarea păcii.

Membrii TPII sunt 16 judecători permanenţi şi27 judecători ad litem, judecătorii permanenţi fiindaleşi pentru un mandat de 4 ani, reeligibil.

Judecătorii permanenţi aleg un preşedintedintre ei, care este membru şi preşedinte al Camereide Apel. Acesta numeşte 4 judecători permanenţi înCamera de Apel şi 9 judecători permanenţi înCamerele de primă instanţă.

Judecătorii ad litem au un statut similar cu judecătorii permanenţi, totuşi ei nu pot deveni preşedinţi ai TPII, nu pot face parte din Camera deApel, nu pot participa la adoptarea regulilor de

procedură etc.Responsabilitatea acuzării şi a colectării pro-

belor revine Biroului Procurorului, iar membrii

acestuia sunt ofiţeri de poliţie, criminalişti şi procurori.Procurorul şef al Tribunalului este desemnat deConsiliul de Securitate, pe un termen de 4 ani.

Competenţa ratione materiae a TPII se referăla încălcări grave ale Convenţiei de la Geneva din1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate(şi ale Protocoalelor adiţionale la acestea), violări alelegilor şi obiceiurilor războiului, genocid, crimecontra umanităţii (art.2-5 din Statut).

În competenţa ratione personae intră numai persoanele fizice (art.6 din Statut), iar competenta

ratione loci se asigură pe teritoriul fostei Iugoslavii(art.8 din Statut).Referitor la competenţa ratione temporis,

Rezoluţia nr.827 din 1993 prevedea că intră încompetenţa TPII crimele comise „între 1 ianuarie1991 şi o dată care va fi determinată ulterior deConsiliul de Securitate după restabilirea păcii”. Oastfel de dată nu a fost în mod expres stabilită deConsiliul de Securitate, însă, în mod firesc, limitatemporală pentru săvârşirea crimelor din competenţatribunalului nu poate fi ulterioară prăbuşirii regimuluiMiloşevici, adică septembrie 2000, urmată de

primirea oficială a R.F.I. în ONU (1 noiembrie 2000).TPII şi-a aprobat regulile de procedură în

februarie 1994, stabilind drepturile acuzatului, con-form Statutului şi procedurilor din Regulile de

procedură, şi anume: dreptul de a-i fi analizată cauzaechitabil şi public, egalitatea în faţa tribunalului,

prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat încel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege,despre motivele şi natura acuzaţiei, dreptul de a fiasistat de un interpret, dreptul de a fi judecat fărăîntârzieri excesive, dreptul de a nu fi obligat sădepună mărturie împotriva sa sau de a-şi recunoaştevinovăţia etc.

În cazul lui Miloşevici, care a refuzat numireaunui avocat, ales sau din oficiu, a fost utilizatăinstituţia amicus curiae – persoane desemnate deinstanţă pentru a pune întrebări martorilor, a ridicaobiecţii, a semnala mijloace de probă în favoarea

apărării etc.Procedura este de natură mixtă, cu elementeatât din procedura inchizitorială, cât şi contradictorie,fiind inspirată din sistemul de common law şi dinsistemul de civil law: acuzatul este chestionat dacă

pledează vinovat sau nu, fiecare parte poate citamartori şi prezenta mijloace de probă, procurorul şiapărarea pun, ulterior, concluzii finale, deliberareaeste secretă, pentru condamnare este necesar camajoritatea judecătorilor să fie convinsă că vinovăţiaacuzatului a fost dovedită dincolo de orice îndoială,iar hotărârea poate fi atacată cu apel şi revizuire.

Executarea hotărârilor se face pe baza unor acorduri cu state pe teritoriul cărora se vor executa

pedepse.Un aspect interesant este acela că nu se poate

pronunţa pedeapsa cu moartea, ci numai cu închisoarea.Cooperarea TPII cu România este reglemen-

tată de Legea nr.159/1998 privind cooperareaautorităţilor române cu Tribunalul Internaţional

pentru urmărirea persoanelor presupuse a fi responsabile de grave violări ale dreptului internaţionalumanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii

începând cu anul 1991, în care sunt prevăzutemodalităţi de soluţionare, de către autorităţileromâne, a unor cereri de arestare a unor persoane

presupuse a fi responsabile de săvâr şirea crimelor dincompetenţa TPII, de predare şi identificare a unor

persoane, de ascultare a unor martori etc.Tribunalul a acuzat persoane de provenienţă

etnică diversă, sârbii fiind majoritari, croaţi, bosniacişi albanezi.

Prima hotărâre de condamnare a fost pronun-ţată în anul 1996 în cazul Erdemovici, iar primahotărâre a Camerei de Apeluri în 1997, în cazul Tadic.

Prima condamnare pentru genocid a fost pronunţată în august 2001, în cazul generalului sârb bosniac Rodislav Krstic, în legătură cu evenimenteledin Srebrenica.

La 22 mai 1999 a fost pronunţat mandatul dearestare împotriva acuzaţilor Slobodan Miloşevici,Milan Milutinovici, Nicola Sainovici, DragoljubOjdanici şi Vlajko Stojiljkovici. Judecătorul DavidHunt, care a confirmat mandatul solicitat de procuror,a estimat că există elemente credibile pentru a sedispune tragerea la răspundere a acuzaţilor consideraţi culpabili de deportarea unui număr de740.000 de albanezi din Kosovo, uciderea a peste 340



7/29/2019 Buletin_2_2010


de persoane albaneze identificate în aceeaşi regiunea Iugoslaviei12.

În schimb, fostul preşedinte iugoslav, SlobodanMiloşevici a fost arestat pentru alte fapte, inclusivdeţinerea de arme şi malversaţiuni financiare. În final,

acesta a fost remis Tribunalului Internaţional în condiţiidestul de confuze (hotărârea de remitere a fost luatănumai de guvernul Serbiei, în conformitate cu art.135din Constituţia Serbiei, care autorizează executivul săacţioneze fără aprobarea Parlamentului „dacă intereselenaţionale o cer”, fără cunoştinţa preşedinteluiKostuniţa, iar Curtea Constituţională a Iugoslavieiamânase aplicarea legii de extrădare şi nu se pronunţaseasupra neconstituţionalităţii acesteia etc.).

Ulterior, Croaţia a decis să extrădeze doigenerali către autorităţile de la Haga, iar BosniaHerţegovina a adoptat şi ea o poziţie favorabilă faţă

de Tribunalul Internaţional.Punerea în aplicare a mandatelor de arestare

suscita dificultăţi, deoarece, potrivit legislaţieiIugoslaviei nu era posibilă remiterea unor cetăţeni

proprii spre a fi judecaţi de tribunale străine. Maimulte demersuri au fost făcute de Carla del Ponte,Procurorul şef al Tribunalului Internaţional, pe lângăautorităţile iugoslave, însă acestea au relevat că nu

pot da curs unei asemenea solicitări atâta timp câtConstituţia şi legislaţia acestei ţări nu permit oasemenea remitere.

Cooperarea statelor din Balcanii de Vest cuTPII constituie şi un important test politic, în legăturăcu parcursul european al acestora. Astfel, deexemplu, nepredarea de către Croaţia către TPII ageneralului croat Ante Gotovina, suspectat de crimeîmpotriva unor civili sârbi în Krajna în august 1995,a blocat începerea, la 17 martie 2005, a negocierilor de aderare a acestei ţări la Uniunea Europeană.

În alt registru, o „bună impresie politică” aconstituit premisa predării voluntare către TPII a

primului ministru albanez al provinciei Kosovo,Ramush Haradinaj, tot în martie 2005.

Crearea TPII a ridicat multe obiecţii.Principalele critici au fost legate de faptul căTribunalul a fost creat pentru a compensa neputinţadiplomaţiei şi politicii şi a relevat imobilitatea atât amarilor puteri, cât şi a Consiliului de Securitate aONU de a găsi o soluţie potrivită conflictului dinfosta Iugoslavie: Tribunalul a fost, de aceea, conceputca un fel de „frunză de smochin”. Prin stabilireaTribunalului, Consiliul de Securitate şi-a depăşit

puterile date de Cartă, adoptând un act care era clar

ultra vires, prin aceeaşi măsură, creând o curte penalăcare să se ocupe doar cu crime comise într-o anumităţară, în loc să acorde noii curţi jurisdicţie asupracrimelor comise în toată lumea. Consiliul deSecuritate a optat pentru o „justiţie selectivă” şi

Tribunalul a fost clar bazat pe o atitudine anti-sârbă.S-a mai argumentat că nu a existat o completăseparare în Tribunal între funcţia procurorilor şi cea

judiciară (procurorii şi judecătorii lucrând în aceeaşiclădire şi fiind deserviţi de aceeaşi administraţie,Grefa)13.

TRIBUALUL PEAL ITERAŢIOALPETRU RUADA

Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruandaa fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de

Securitate nr.955 din 8 noiembrie 1994, ca urmare amasacrelor generalizate, motivate politic şi etnic, dinregiunea Kigali şi alte zone ale Ruandei de cătreextremiştii hutu împotriva conaţionalilor lor de etnietutsi, în cursul anului 1994, considerate a fi oameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională.Statutul TPIR, care este foarte asemănător cu cel alTPII, este o anexă a Rezoluţiei, fiind amendat prinrezoluţii ulterioare ale Consiliului de Securitate.

Denumirea oficială a acestuia este „Tribunalul penal internaţional însărcinat cu judecarea persoa-

nelor prezumate responsabile pentru acte de genocidsau alte violări grave ale dreptului internaţionalumanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi prezumaţi responsabili pentru comitereaunor astfel de acte pe teritoriul statelor vecine între1 ianuarie şi 31 decembrie 1994”. Crearea acestuitribunal a fost, totodată, solicitată şi de guvernulruandez.

Membrii TPIR sunt 16 judecători permanenţişi 18 judecători ad litem, aleşi după aceeaşi procedurăca şi judecătorii TPII, cărora li se aplică aceleaşireguli de calificare, statut şi durată a mandatului.

Competenţa ratione materiae includegenocidul, crimele contra umanităţii, violările art.3comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi alProtocolului adiţional II din 1977 la aceste Convenţii(art.2-4 din Statut).

Competenţa ratione personae este dată numaide persoane fizice (art.5 din Statut).

În ceea ce priveşte competenţa ratione loci,aceasta se referă la teritoriul Ruandei, inclusiv spaţiul



12 V. Duculescu, G. Duculescu, op. cit., p.159

13

A. Cassese, International Criminal Law, Oxford UniversityPress, 2003, p.337-338

7/29/2019 Buletin_2_2010


terestru şi aerian, teritoriul statelor vecine pentruviolări grave ale dreptului internaţional umanitar comise de cetăţeni ruandezi (art.7 din Statut),iar competenţa ratione temporis este fixată între1 ianuarie – 31 decembrie 1994 (art.7 din Statut).

Ca şi în cazul TPII, au fost stabilite aceleaşitermene de finalizare a activităţii: 2004 pentrufinalizarea investigării cazurilor de către procuror;2008 pentru finalizarea procedurilor în camerele de

primă instanţă şi 2010 pentru finalizarea procedurilor în apel.

O serie de persoane susceptibile a firesponsabile pentru crimele prevăzute de StatutulTPIR s-au refugiat în state africane, europene, dinAsia sau americane; de aceea Statutul solicităcooperarea acestor state pentru predarea lor cătreTPIR. Cooperarea cerută de Statut şi de rezoluţiile

succesive ale Consiliului de Securitate au în vedere şiidentificarea martorilor, mulţi având calitatea derefugiaţi, fără documente de identitate. O serie destate au pus la dispoziţie locuri de detenţie pentruexecutarea pedepselor (de exemplu, Mali şi Benin).

Activitatea instanţei s-a concretizat prin pronunţarea a 19 sentinţe până în anul 2005,implicând 29 de acuzaţi, din care 26 au fostcondamnaţi, iar 3 eliberaţi. Dintre aceste 26 de

persoane condamnate, cu privire la 14 procedurile aufost finalizate, alte 8 fiind în apel. La momentulanului 2005, în faza de judecată, erau alte 25 de

persoane, iar alte 17 erau în aşteptarea începerii judecăţii în primă instanţă. Pentru alte 9 persoaneerau emise mandate de arestare.

Tribunalul a condamnat pe fostul prim-ministru al Ruandei, Jean Kambanda, la momentul

producerii masacrelor – primul şef de guverncondamnat pentru genocid (1998), precedent pe bazacăruia s-a început acţiunea împotriva fostului

preşedinte iugoslav Slobodan Miloşevici la TPII.Un alt caz reprezentativ este cel al fostului

primar al oraşului Taba, Jean Paul Akayesu,condamnat pentru genocid, complicitate la genocidşi crimă contra umanităţii prin omisiune (neluarea demăsuri pentru a împiedica masacrarea, în aprilie-iunie 1994, a aproximativ 2000 de etnici tutsi).

Întărirea sistemelor judiciare naţionalecompetente are o importanţă crucială pentru statul dedrept, în general, şi pentru punerea în aplicare astrategiilor de finalizare a lucrărilor TribunaluluiPenal pentru fosta Iugoslavie şi ale TribunaluluiPenal Internaţional pentru Ruanda, în particular 14.

Tribunalele penale internaţionale ad-hoc de generaţia a doua sunt Curtea Specială pentru Sierra Leone, Camerele Extraordinare pentru JudecareaCrimelor Comise în perioada Kampuchiei Demo-cratice, iar curţile penale speciale cu participarea

internaţională sunt cele care se referă la cazulTimorului de Est şi al Irakului.

CURTEA SPECIALĂPETRU SIERRA LEOE

Această curte specială a fost înfiinţată prinAcordul dintre ONU şi Guvernul din Sierra Leone,încheiat la 16 ianuarie 2002, la Freetown, ca urmarea atrocităţilor săvârşite pe perioada războiului civilde aproximativ 10 ani din această ţară de către forţele

„Frontului Unit Revoluţionar” (care au săvârşit, printre altele, amputări şi violuri în masă pentruterorizarea populaţiei şi câştigarea controlului asupraminelor de diamante ale ţării), sprijinite deautorităţile (în special de către preşedintele CharlesTaylor) din statul vecin Liberia, care au furnizat înschimbul diamantelor, arme şi instruire, dar şi decătre „Forţa de Apărare Civilă” proguvernamentală.

Demersurile pregătitoare acestei instanţe auconstat în scrisoarea din iunie 2000, a preşedinteluidin Sierra Leone, prin care a cerut Secretaruluigeneral al ONU şi comunităţii internaţionale

judecarea celor responsabili pentru crimele comise întimpul războiului civil, caracterizate ca fiind atât degrave, încât interesează „pe toate persoanele de peglob” şi din Rezoluţia nr.1315 din august 2000 aConsiliului de Securitate care, după examinareascrisorii, a solicitat Secretarului general iniţiereanegocierilor pentru crearea unei Curţi Speciale caresă judece persoanele care au avut răspunderea ceamai mare pentru violările serioase ale dreptuluiinternaţional umanitar şi ale dreptului naţional dinSierra Leone împotriva populaţiei şi personalului

ONU şi asociat.Curtea a devenit operaţională pe deplin dinanul 2003, iar în iunie 2004 au fost deschise primele

procese.Curtea este formată din 11 judecători

independenţi (7 sunt numiţi de Secretarul general alONU), din 2 Camere de primă instanţă, cu 2

judecători numiţi de Secretarul general al ONU şiunul numit de guvernul Sierrei Leone şi o Cameră deApeluri, din Biroul Procurorului, Grefă şi BiroulApărătorului Principal, care constituie o inovaţie înstructura tribunalelor penale internaţionale. Rolulsău, prevăzut de Regulile de procedură, este de a



14

Rezoluţia nr.1534 din 26 martie 2004 a Consiliului deSecuritate a ONU

7/29/2019 Buletin_2_2010


„asigura drepturile suspecţilor şi acuzaţilor” şi „egali-tatea de arme” faţă de Biroul Procurorului.

Competenţa ratione materiae include şi violăriserioase ale dreptului internaţional umanitar (art.2-4din Statut), mai ales privind abuzuri asupra fetelor

minore, precum şi privind distrugeri de bunuri (art.5).Competenţa ratione personae a CSSL seextinde şi asupra minorilor care aveau peste 15 ani lamomentul comiterii crimei, ceea ce constituie o

particularitate a CSSL, cu garanţii procesuale cores- punzătoare.

CSSL a pus sub acuzare 11 persoane, inclusivfostul preşedinte liberian Charles Taylor, al cărui

proces este încă pe rol la Curtea Penală Internaţionalăde la Haga.

Este de remarcat caracterul mixt cu prevalenţaelementului internaţional al CSSL, în ce priveşte

personalul şi dreptul aplicabil, cât şi caracterul deorganizaţie internaţională al CSSL, care are privilegiişi imunităţi specifice atât unei organizaţii interna-ţionale, cât şi unei instanţe internaţionale.

CAMERELE EXTRAORDIAREPETRU JUDECAREA CRIMELOR

COMISE Î PERIOADA KAMPUCHIEIDEMOCRATICE (TRIBUALUL SPECIAL

PETRU CAMBODGIA)

Acest tribunal a fost înfiinţat în două etape:Legea cambodgiană din 10 august 2001 şi Acordulîntre ONU şi Guvernul Regal Cambodgian cu privirela judecarea, în conformitate cu dreptul cambodgian, acrimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice,încheiat la 17 martie 2003.

Apariţia sa este o urmare a crimelor comise în perioada regimului „Kampuchiei Democratice” (17aprilie 1975 – când trupele generalului Pol Pot au

preluat puterea la Phnom Penh şi 6 ianuarie 1979 – când a luat sfârşit regimul Khmerilor Roşii). Seestimează că au fost ucise între 1 milion şi 1,7

milioane de persoane.Secretarul general a dispus elaborarea unui

raport de către o comisie de experţi, prin care se propunea crearea unui tribunal ad-hoc, cu magistraţiinternaţionali (formulă respinsă constant de guvernulcambodgian), urmare a cererii guvernului cam-

bodgian din 21 iunie 1997 de a i se da asistenţă pentrucrearea unui tribunal internaţional care să judeceaceste crime.

La 10 august 2001 este adoptată „Legea privind înfiinţarea Camerelor Extraordinare în CurţileCambodgiei pentru Judecarea Crimelor Comise în

perioada Kampuchiei Democratice”, iar prin

Rezoluţia nr.57/228 B a Adunării Generale a ONUdin 13 mai 2003 se aprobă Acordul din 17 martie2003, pe care Parlamentul Cambodgiei îl ratifică înoctombrie 200415.

Principiile de funcţionare şi procedură sunt

cele conforme dreptului cambodgian. Dacă există probleme de aplicare sau interpretare ori incertitudini,dacă regula este conformă dreptului internaţional, sevor lua în considerare regulile de procedură stabilitela nivel internaţional16.

O parte din foştii lideri ai Khmerilor Roşii suntarestaţi şi aşteaptă demararea activităţii acestuitribunal. Există o puternică presiune a opiniei publiceşi a ONG-urilor internaţionale pentru extindereaacestei măsuri şi pentru alţi foşti lideri încă înlibertate, având în vedere că Pol Pot, liderul regi-mului, a murit în 1998.

Abia în decembrie 2009 TSC a terminat procesul în cazul lui Kaing Guek Eav, cunoscut subnumele de „Duch”, însă acesta a contestat în finallegitimitatea curţii.

Este de remarcat aici caracterul mixt, dar, spredeosebire de CSSL, cu prevalenţa elementului internal TSC, atât în privinţa creării, cât şi a dreptuluiaplicabil. Acesta este motivul pentru care TSC estesupus unor critici în legătură cu posibilitatea deinfluenţare a judecătorilor locali, inclusiv prinnetransparenţa modului de numire a acestora, dar şi

în ce priveşte restrângerea competenţei ratione personae doar la lideri importanţi ai fostului regim.

ISTAŢELE PEALE SPECIALEPETRU TIMORUL DE EST

În cadrul acestei instanţe au fost create douăstructuri separate: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturile omului şi Panelurile Speciale pentru Crime Grave, ca urmare a evenimentelor dinanul 1999, când miliţiile timoreze proindoneziene,susţinute de armata indoneziană au declanşat o

campanie de violenţe ce a rezultat în decesul aaproximativ 1500 de persoane şi dislocarea a câtevasute de mii.

Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturileomului (TIDO) a fost constituit succesiv prin acteinterne, şi anume: Legea nr.26/2000 care înfiinţa 4camere de judecată. Aceasta preia dispoziţiile relevantedin Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale



15 La Conferinţa donatorilor din martie 2005 s-au alocat 38,48milioane de dolari pentru funcţionarea TSC16 Ale altor instanţe internaţionale penale

7/29/2019 Buletin_2_2010


în ceea ce priveşte competenţa materială şi Decretul prezidenţial nr.53/2001, emis în baza Legii nr.26/2000, prin care se înfiinţează la Jakarta Tribunalul ad-hoc pentru drepturile omului, modificat ulterior prinDecretul nr.96/2001, pentru a include crimele comise

în localităţi din Timorul de Est, inclusiv capitala Dili,în aprilie şi septembrie 1999.Din cele 33 de persoane indicate de Comisia

Indoneziană pentru Drepturile Omului, doar 18 aufost puse sub acuzare, iar din cele 18, 17 persoane aufost achitate17. Ultima persoană condamnată, EuricoGutaeres, lider al miliţiilor est-timoreze, aşteaptă înlibertate rezultatele recursului la Curtea Supremă.Această situaţie a fost puternic criticată de cătreONG-urile internaţionale şi de către jurişti.

Panelurile Speciale pentru Crime Grave (PSCG)PSCG au fost create de către ONU, prin

Regulamentul nr.2000/14 al UNTAET, ca parte aCurţii Districtuale Dili. Activitatea acestora a debutatîn anul 2001 şi şi-a încheiat mandatul în mai 2005,

judecând şi condamnând 83 de acuzaţi, iar alţi 3 aufost achitaţi.

În decembrie 2004, guvernele indonezian şiest-timorez au pus bazele unei Comisii Bilaterale a Adevărului şi Reconcilierii, ce are drept scopinvestigarea evenimentelor, clarificarea, precum şiasumarea lor, fără însă a acuza sau judeca persoane,ori a propune crearea unei instanţe.

În paralel, Secretarul general al ONU a numit

o comisie din trei experţi independenţi care săevalueze modul de sprijinire a acestei Comisii şi să„examineze măsurile solide şi fezabile din punct devedere juridic, astfel încât cei responsabili sărăspundă, justiţia să fie asigurată, iar reconcilierea

promovată”. Raportul Comisiei din anul 2005 propunea fie aducerea cazurilor celor responsabili înfaţa Curţii Penale Internaţionale, fie crearea unuitribunal penal internaţional ad-hoc, după modelulcelor din Iugoslavia şi Ruanda. Propunerile au fostînsă criticate şi respinse de către ambele guverneimplicate, invocându-se neretroactivitatea CurţiiPenale Internaţionale şi dificultăţile întâmpinate decrearea TSC.

TRIBUALUL SPECIAL IRAKIA

Acest Tribunal Special a fost înfiinţat printr-olege din decembrie 2003, ca urmare a crimelor săvârşite în timpul regimului lui Saddam Hussein (17iulie 1968 – 1 mai 2003), în Irak sau în afara sa,

inclusiv în contextul războaielor cu Iranul, Kuweitulşi împotriva unor grupuri etnice din Irak.

Cu sediul la Bagdad, TSI este o instanţăspecială internă cu o anumită participare interna-ţională, limitată şi nondecizională.

Elementul de participare internaţională este datde posibilitatea, prevăzută de Statut, ca preşedinteleTSI, şeful judecătorilor de investigaţie şi procurorul-şef să numească cetăţeni străini care să funcţioneze încalitate de consultanţi şi observatori, pentru a asigurarespectarea dreptului internaţional şi a informa cu

privire la practica tribunalelor similare (inclusivinternaţionale).

Regulile de procedură sunt cele prevăzute dedreptul irakian, iar cauzele de înlăturare a răspunderii

penale trebuie interpretate în conformitate şi cuobligaţiile juridice internaţionale privind crimele de

competenţa TSI.Cu câteva minute înainte de startul uneia din

cele mai importante Sărbători religioase din lumeamusulmană, „Festivalul Sacrificiului”, SaddamHussein, unul dintre cei mai sângeroşi dictatori dinsecolul XX, a fost executat prin spânzurare.Condamnat la moarte pentru măcelul de la Dujail din1982, în care aproape 150 de şiiţi musulmani au fostucişi de el şi acoliţii lui, Saddam Hussein a fostexecutat sâmbătă dimineaţă, în jurul orei 5.57, oraBagdadului (2006).

O dată cu execuţia lui Saddam Hussein au mai

fost executaţi şi Barzan Hassan, fratele vitreg al luiSaddam Hussein, şi Awad Bandar, fostul lider al

justiţiei irakiene.

CURTEA PEALĂ ITERAŢIOALĂ

Într-o epocă în care aforismul lui Napoleon„crimele colective nu angajează pe nimeni” eraconsiderat o axiomă, Vespasian V. Pella se manifestacu hotărâre ca un promotor al ideii responsabilităţii

penale a statelor, concomitent şi distinct derăspunderea penală a indivizilor, persoane fizice, cecomit astfel de crime, beneficiind de poziţii mai multsau mai puţin oficiale. „În timp ce până în prezentdreptul internaţional public acorda o importanţă egalădreptului păcii şi dreptului războiului, în viitor această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale,neexistând decât un singur drept: dreptul păcii.Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepeexistenţa şi a unui drept al războiului, adică un dreptal crimei”18.



17

12 în primă instanţă, 4 în apel, iar una în recurs, în noiembrie2004 – ultimul guvernator al Timorului de Est, Abilio Soares

18

V. V. Pella, Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului, Bucureşti, 1925

7/29/2019 Buletin_2_2010


Vorbind despre viitorul unei Curţi Penale Inter -naţionale, V. V. Pella spunea în anul 1926: „daţi-mi voiesă consider simplul fapt al existenţei unei Convenţii

pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale drept oidee generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a

justiţiei criminale internaţionale. (...) În măsura în carese internaţionalizează manifestările anumitor crime,Curtea va putea să-şi extindă competenţa şi asupra altor infracţiuni prevăzute de convenţiile internaţionale. Eava putea, deopotrivă, să se ocupe într-un viitor maiîndepărtat nu numai de răspunderea indivizilor, dar şide răspunderea anumitor colectivităţi care vor tulburarelaţiile internaţionale”.

Ideea înfiinţării CPI, cu caracter permanent, nueste nouă, în anul 1937 Conferinţa Internaţională

pentru Prevenirea şi Reprimarea Terorismului aadoptat şi Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale

Internaţionale, care, însă, nu a intrat în vigoare,întrucât nu a întrunit numărul necesar de ratificări sauaderări19.

Comisia de Drept Internaţional a fostînsărcinată de către Adunarea Generală a ONU cuelaborarea Proiectului unei jurisdicţii penaleinternaţionale şi cu Proiectul unui Cod al Crimelor contra Păcii şi Securităţii Umanităţii, dar texteleelaborate între anii 1953-1954 nu s-au bucurat deatenţia cuvenită. Abia după declanşarea conflictuluidin Iugoslavia, pro blema instituirii unei instanţe penaleinternaţionale a fost reluată, iar Comisia de DreptInternaţional a fost împuternicită la 25 noiembrie 1992să pregătească Statutul Curţii Penale Internaţionale20.

Statutul CPI a fost adoptat de către ConferinţaDiplomatică a Plenipotenţiarilor (15 iunie –17 iulie1998) de la Roma, la 17 iulie 1998, cu 120 de voturi

pentru, 21 de abţineri şi 7 voturi împotrivă.Este de semnalat că la Statut, care are 128 de

articole, nu se pot face rezerve, iar amendamentele laStatut se pot face numai după 7 ani de la intrarea învigoare, cu excepţia unor modificări de tip exclusiv

procedural ale unor articole enumerate exhaustiv în

art.122.România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-

a ratificat prin Legea nr.111/2002.Statutul CPI a intrat în vigoare la 1 iulie 2002,

ca urmare a obţinerii a mai mult de 60 de ratificăricerute de acesta, contribuind şi România, prindepunerea instrumentului său de ratificare, împreunăcu alte state, la 11 aprilie 2002, în cadrul unei cere-monii speciale.

Curtea este formată din 18 judecători indepen-denţi, aleşi de Adunarea Statelor Părţi, din Secţiunişi Camere, din Biroul Procurorului şi din Grefă.

Competenţa ratione materiae este dată decrima de genocid (art.6 din Statut), crime împotriva

umanităţii (art.7), crime de război (art.8) şi crima deagresiune (ce va fi definită printr-o modificareulterioară a Statutului).

Competenţa ratione personae se referă numaila persoane fizice, care aveau peste 18 ani la momentulsăvârşirii faptei, iar calitatea oficială nu exonerează derăspundere. Statele care au ratificat Statutul auinterpretat în sensul că nu există neconcordanţă întreaceastă prevedere şi imunitatea şefului statului,

prevăzută de Constituţii, deoarece această imunitate seacordă pentru îndeplinirea funcţiilor, iar dacă un şef destat comite fapte de competenţa CPI, această activitate

este în afara mandatului constituţional.Competenţa ratione loci este pe teritoriul statelor

părţi şi al statelor cu care CPI încheie un acord în acestsens, inclusiv având în vedere prevederile art.12-14 dinStatut), iar competenţa ratione temporis se referă numaila crimele săvârşite după intrarea în vigoare a statutului,adică 1 iulie 2002, sau după intrarea în vigoare aStatutului, pentru statul care a devenit parte la Statutdupă 1 iulie 2002 (art.11 din Statut).

Spre deosebire de Tribunalele penale ad-hoc,CPI nu are competenţă retroactivă.

Principiile de funcţionare a CPI sunt: non bis

in idem (art.20), într-o enunţare similară ca în cazulTPII şi TPIR, nullum crimen sine lege (art.22), nulla poena sine lege (art.23), neretroactivitatea reglemen-tării penale (art.24), răspunderea penală individuală(art.25 şi 26), lipsa pertinenţei calităţii oficiale,inclusiv răspunderea şefilor militari şi a superiorilor ierarhici (art.27, 28), imprescriptibilitatea crimelor (art.29), comiterea faptei cu intenţie (art.30).

Statutul Curţii de la Roma cuprinde primul me-canism pur convenţional de cooperare internaţională cutrei nivele distincte de cooperare, care se întrepătrund şise completează reciproc, în vederea asigurării funcţio-nării unei asemenea jurisdicţii internaţionale21.

Primul nivel de cooperare internaţional îlreprezintă adoptarea textului de cele 120 de state

participante la Conferinţa de la Roma în anul 1998,semnarea Convenţiei de către 139 de state şi rati fi-carea acesteia de peste 90 de state, al doilea este datde cooperarea Curţii cu Statele Părţi, în contextul

jurisdicţiei internaţionale penale create prin intrareaîn vigoare a Convenţiei de la Roma; iar cel de-al



19 D. Mazilu, op. cit., vol. II, p.38820 D. Mazilu, op. cit., vol. II, p.552

21

B. Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, EdituraC.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.289

7/29/2019 Buletin_2_2010


treilea nivel de cooperare internaţională, introdus pentru prima oară convenţ ional datorat, în prin-cipal, caracterului permanent al CPI, se realizează

prin cooperarea dintre Curte şi diversele organizaţiiinterguvernamentale, între care cooperarea cu

ONU22

şi organele acesteia ocupă un rol esenţial,datorită vocaţiei universale a acestei organizaţii şia mecanismelor de cooperare internaţională dejaexistente.

Un moment politic delicat l-a constituitsemnarea, în august 2002, a unui Acord întreRomânia şi SUA, pentru excluderea cetăţenilor americani de la jurisdicţia CPI, decizie criticată deUniunea Europeană, care a stabilit în septembrie2002 un set de reguli, cu caracter de recomandare,care să fixeze parametrii în care astfel de acorduri potfi încheiate fără afectarea CPI. În mare parte, Acordul

româno-american încheiat în temeiul art.98 dinStatutul CPI răspunde acestor parametri. Totuşi,Acordul, primul de acest gen încheiat de SUA şiurmat de alte câteva zeci, nu a fost transmis spreratificare Parlamentului României şi nu a intrat învigoare.

Activitatea CPI constă în iniţierea din partea procurorului a unei investigaţii din proprie iniţiativă,cu autorizarea Camerei preliminare sau atunci cândsesizarea este făcută de un stat parte, aceasta trebuiefăcută în anumite condiţii: dacă statul pe teritoriulcăruia crima s-a produs sau statul de cetăţenie a

persoanei suspectate de a o fi săvârşit este stat partela Statut sau dacă nici unul din cele două statemenţionate anterior nu este parte la Statut, procurorulnu poate investiga crima, decât dacă fie unul, fiecelălalt stat acceptă exercitarea jurisdicţiei CPI printr-o declaraţie; regula este valabilă însă doar pentrucrima comisă după 1 iulie 2002.

Un stat care a sesizat Biroul Procurorului a fostUganda, în ianuarie 2004, care printr-o scrisoare a

preşedintelui său a deferit CPI situaţia creată decrimele comise de membrii „Armatei Rezistenţei luiDumnezeu”. În perioada iulie 2003 – decembrie2004, ONG-urile au raportat peste 1600 de omoruri,

peste 3200 de răpiri şi numeroase violuri şi distrugeri.Un alt stat a fost Republica Democratică

Congo, în iulie 2004, care a raportat crime din zonaIturi din această ţară. O echipă de investigare, cu 12anchetatori, a început activitatea pe teren, a strâns

peste 15.000 de documente, în urma cărora au fostidentificate 10 grupuri responsabile, din care 2

principal responsabile pentru atrocităţi.

Un alt caz de sesizare este RepublicaCentrafricană, în ianuarie 2005, printr-o scrisoare din

partea guvernului, deferind Curţii situaţia crimelor săvârşite în această ţară după 1 iulie 2002.

O altă situaţie de sesizare a CPI o constituie

decizia Consiliului de Securitate în acest sens: primulcaz deferit CPI de către Consiliul de Securitate al ONUeste situaţia din Darfur, Sudan, prin Rezoluţia nr.1593din 31 martie 2005: între 10.000 şi 15.000 de omoruridirecte, între 70.000 şi 180.000 de omoruri indirecte ,1.900.000 de refugiaţi, între 700 şi 2000 de aşezăridistruse, aproximativ 900 de violuri înregistrate.

Este totuşi important ca activitatea CPI să nuse limiteze doar la continentul african. Asfel,încrederea cu care a fost investită această instanţă, dela care se aşteaptă foarte mult, mai ales din parteaopiniei publice internaţionale, prin punerea sa în

funcţiune, într-un interval atât de scurt, în maremăsură, rezultatul lobby-ului ONG-urilor internaţionale, va avea de suferit.

COCLUZII

Jurisdicţia internaţională penală trebuie privităca instituţie juridică, ca organism de implementare adreptului internaţional penal sau ca mecanism derealizare a justiţiei internaţionale penale, prin caredreptul internaţional public îşi confirmă printr-o

manieră fermă forţa juridică, prevăzând şi aplicândsancţiuni pentru crimele internaţionale în cadrul unor organisme internaţionale special create în acest scop.

Această abordare a jurisdicţiei internaţionale penale se întemeiază pe elemente de drept materialesenţiale în constituirea şi funcţionarea acestei

jurisdicţii; pe de o parte, crimele internaţionale careatrag jurisdicţia internaţională penală şi, pe de altă parte,răspunderea internaţională pentru crimele internaţionale,cu accent asupra răspunderii penale internaţionale casingură formă de răspundere aplicabilă până în prezentde jurisdicţia internaţională penală.

Totodată, se au în vedere aspectele organizatoriceşi funcţionale ale acestei jurisdicţii, formele de mani-festare ale instanţelor internaţionale penale, precum şielementele declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale

penale, în cadrul fiecăreia dintre formele de manifestarecunoscute: jurisdicţiile internaţionale penale ad-hoc şi

jurisdicţia internaţională penală permanentă reprezentatăde Curtea Penală Internaţională.

Cooperarea în cadrul jurisdicţiei internaţionale penale reprezintă un element sine qua non, fără decare această jurisdicţie nu ar putea exista, indiferentde cristalizarea conceptelor esenţiale de dreptinternaţional penal material şi procedural.



22

CPI nu este un organ din sistemul ONU. Acordul dintre CPI şiONU a fost semnat la 4 octombrie 2004

7/29/2019 Buletin_2_2010


George G. Vrăbi-escu a făcut parte dinrândul puţinilor specia-lişti care au activat laConsiliul Legislativ petot parcursul existenţeisale: din 1926, anul înfiin-

ţării acestei instituţii, până în 1948, anul desfiin-ţării sale.

George G. Vrăbiescu s-a născut la 9 martie1892 la Craiova. La o diferenţă de un an, şi anume la17 martie 1893, s-a născut fratele său, Nicolae G.Vrăbiescu. Tatăl lor, Gheorghe (Iorgu) Vrăbiescu, setrăgea dintr-o veche familie de boieri craioveni de pemoşia Locusteni, satul Brabeţi, din actualul judeţDolj, atestată documentar din secolul al XVI-lea. Deremarcat că înaintaş al familiei Vrăbiescu se pare căa fost Baba Novac, renumitul general al lui Mihai

Viteazul. Familia s-a chemat iniţial Brabeţeanu,schimbându-şi ulterior numele în Vrăbiescu. Caurmare a morţii premature a tatălui lor, cei doi fraţiVrăbiescu au fost crescuţi de mama lor, Ecaterina,

provenind din familia Braneţu. De cei doi copii s-aocupat şi unchiul lor, Nicolae Vrăbiescu, fratele maimic al tatălui. Cursul primar l-au urmat la şcoala„Fraţii Buzeşti”, iar liceul la Colegiul Naţional„Carol I”, în Craiova.

Fraţii Vrăbiescu şi-au făcut concomitentstudiile la Facultatea de Drept a Universităţii dinParis, unde şi-au luat licenţa în drept şi doctoratul înştiinţe juridice. În timpul studiilor efectuate la Paris,

i-au avut colegi şi prieteni, printre alţii, pe GheorgheSescioreanu, Ion Pleşia şi V. Missirliu. În timpul liber,colaborau la revista „Tribune Roumaine” şi ţineauconferinţe pentru informarea opiniei publice dinFranţa despre idealul unităţii naţionale a românilor.În 1916, când România a intrat în Primul RăzboiMondial, s-au întors în ţară, ocolind prin Rusia, şi

s-au înrolat în armata română, ca ofiţeri combatanţi aiRegimentului 9 Artilerie. După război, ambilor fraţili s-au conferit „Crucea Comemorativă a Războiului1916-1918”, la 15 martie 1922, şi „Medalia Victoriaa Marelui Război pentru Civilizaţie 1916-1922”, la10 mai 1923.

După război, cei doi fraţi au revenit în Franţa pentru a-şi continua studiile. George G. Vrăbiescu s-aspecializat în drept penal, urmând doi ani de cursuride agregaţie la Facultatea de Drept şi la Facultatea deMedicină din Paris şi devenind membru al SocietăţiiÎnchisorilor şi al Legislaţiei Criminale din Franţa.

Teza de doctorat a lui George G. Vrăbiescu avea titlulContribution à l’étude critique du droit de grâce.

Nicolae G. Vrăbiescu s-a orientat spre dreptul civil.După finalizarea studiilor în Franţa, cei doi fraţi s-auîntors în ţară, unde s-au înscris în baroul de avocaţi.George G. Vrăbiescu a profesat avocatura în perioada1915-1925. Fratele său, Nicolae G. Vrăbiescu, adevenit cu timpul deputat.

În 1925, George G. Vrăbiescu s-a căsătorit cuClemenţa Maria, născută la Craiova, fiica luiAnastase Cionea. Fiica lor se numeşte Simona Maria,căsătorită Kleckner. Ea a studiat dreptul la Facultateade Drept a Universităţii din Bucureşti. După ce s-a


M e d a l i o n

GEORGE G. VRĂBIESCU –contribuţie de seamă la dezvoltarea dreptului penal

şi procedurii penale în România

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANUPreşedinte de SecţieConsiliul Legislativ

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului

7/29/2019 Buletin_2_2010


stabilit în Statele Unite, a fost şef al Bibliotecii deDrept a Universităţii din New York (1969-1974).După aceea, a fost şef al Secţiei de Referinţă şiBibliografie a Bibliotecii „Dag Hammarskjold” aOrganizaţiei Naţiunilor Unite (1986-1987). A deţinut,

în perioada 1987-1996, funcţia de director alBibliotecii Curţii de Comerţ Internaţional a S.U.A.La întoarcerea în România, Simona Maria Vrăbiescu-Kleckner a fost consilier personal al PreşedinteluiRomâniei Emil Constantinescu (în perioada 1999-2000).

La 1 ianuarie 1926, George G. Vrăbiescu adevenit asistent suplinitor la catedra de drept penal şi

procedură penală a Facultăţii de Drept a Universităţiidin Bucureşti, pentru ca la 1 noiembrie 1929 să fienumit asistent provizoriu. La 20 iulie 1930 a ajuns, pe

bază de examen, docent de drept penal şi procedură

penală, la 25 iunie 1931 a fost numit conferenţiar provizoriu de procedură penală, iar la 1 iulie 1935conferenţiar definitiv. În 1942 era conferenţiar lacatedra de drept penal şi procedură penală a facultăţiimenţionate mai sus. În calitatea sa de conferenţiar, a

predat, începând din 1931, cursul de procedură penală, conducând şi seminariile respective. De laînfiinţarea în 1932 a Institutului Superior de ŞtiinţePenale, condus de profesorul Vespasian V. Pella, carei-a devenit prieten, a predat cursul de procedură

penală aprofundat. De remarcat că în cadrul Facultăţii

de Drept, cel mai apropiat prieten al fraţilor Vrăbiescu a fost renumitul avocat şi profesor IstrateMicescu. În cursul anilor 1937-1938 şi din 1943 pânăîn 1947, inclusiv, George G. Vrăbiescu l-a suplinit lacatedra de drept penal şi procedură penală anul IIlicenţă pe titularul acesteia, profesorul Vespasian V.Pella, plecat în misiune diplomatică în străinătate. A

predat, ca profesor suplinitor, pe lângă cursul de procedură penală, şi cursul de drept penal. Prin rotaţiecu profesorul Vintilă Dongoroz, a ţinut, timp de treiani, cursul aprofundat la doctorat, tratând în 1946despre Justiţia Populară, iar în anii 1948 şi 1949

despre Acţiunile ce izvorăsc din comiterea uneiinfracţiuni. În anii 1949, 1950 şi 1951, George G.Vrăbiescu a predat şi cursul de criminalistică lalicenţă, curs nou introdus. De asemenea, George G.Vrăbiescu a predat cursul de drept penal şi cursul de

procedură penală atât la Şcoala de Război, cât şi laJandarmerie. La 1 mai 1951, George G. Vrăbiescu afost epurat de la Facultatea de Drept, împreună cu alţicolegi ai săi, profesori de elită, de către noul regimimpus de sovietici în ţară după cel de al doilea războimondial. În ultima perioadă a activităţii sale înînvăţământul superior, a elaborat Cursul de procedură penală aprofundat pentru Doctoratul

Juridic (1946-1947), Cursul de drept procesual penal, curs aprofundat pentru Doctoratul Juridic(1947-1948) şi Cursul de criminalistică (1950-1951).George G. Vrăbiescu nu a fost avansat, înainte de1951, la gradul de profesor universitar atât pentru

faptul că nu exista catedră de drept penal disponibilă,cât şi pentru faptul că nu a participat activ la viaţa politică a vreunui partid, care să-i susţină promovareala gradul de profesor universitar. De remarcat căîntreaga sa bibliotecă juridică (circa 400 de volume,majoritatea legate) a donat-o, în 1964, BiblioteciiCentrale Universitare din Bucureşti.

Tot la 1 ianuarie 1926, George G. Vrăbiescu afost numit la nou înfiinţatul Consiliu Legislativ, undeşi-a început activitatea în Secţiunea I-a de drept

public, ca referent titular. George G. Vrăbiescuconsidera că „eficacitatea rolului unui Consiliu

Legislativ într-un regim democratic este în raport direct cu educaţia în domeniul democraţiei”1. Dupăcum arăta Alexandru N. Gane, cel dintâi prim-

preşedinte al Consiliului Legislativ interbelic, îndiscursul rostit la deschiderea celui de al patrulea ande activitate a Consiliului Legislativ, George G.Vrăbiescu a făcut parte din grupul de specialişti de laConsiliul Legislativ care a revăzut o parte din textulanteproiectului Codului de procedură penală lucratla Ministerul de Justiţie, aducându-i însemnatemodificări. După cum preciza Alexandru N. Gane:

„Astăzi aceste lucrări sunt continuate de d-l Preşedinte Ionescu-Dolj împreună cu d-l referent Vrăbiescu, care utilizând materialul strâns alcătuiescun nou anteproiect în care îşi vor găsi locul noiletendinţe manifestate în doctrina şi în legislaţiacelorlalte ţări”2. Alexandru N. Gane amintea şi îndiscursul rostit la deschiderea celui de al cincilea ande activitate a Consiliului Legislativ muncadesfăşurată de comisia alcătuită din preşedintele IoanIonescu-Dolj şi referentul titular George G.Vrăbiescu, pentru elaborarea anteproiectului Coduluide procedură penală. De altfel, George G. Vrăbiescu

a lucrat cu pasiune, timp de doisprezece ani, subcoordonarea mentorului său Ioan Ionescu-Dolj, prim-

preşedinte al Consiliului Legislativ în perioada 1938-1943, la întocmirea noului Cod penal şi a noului Codde procedură penală. Au lucrat, inclusiv în unele seri

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


1 I. C. Filitti; George Vrăbiescu: Le Conseil Législatif de Roumanie. Examen critique de la loi du 26 Février 1925. În:„Revue des Sciences Politiques”, Paris, Libraire Félix Alcan,oct.-dec. 1929, p.4982 Alexandru . Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ.

Discurs rostit la deschiderea celui de al 4-lea an de activitate aConsiliului Legislativ, Bucureşti, 1929, p.7

7/29/2019 Buletin_2_2010


şi zile de sărbătoare, la domiciliul lui Ioan Ionescu-Dolj, consultându-se când era cazul şi cu alţispecialişti în Drept penal, pentru a da cele mai bunerezolvări problemelor de drept care îi preocupa. Înelaborarea codurilor, au luat în considerare legislaţia

din 1864 a Vechiului Regat, Codul de procedură penală ardelean din 1896, Codul de procedură penală bucovinean din 1874, procedura penală germană din1924, codurile italiene în materie penală din 1913 şi1931, Codul polonez din domeniul penal din 1929,

precum şi alte legi specifice. De remarcat că GeorgeG. Vrăbiescu a desfăşurat la Consiliul Legislativinterbelic o activitate de cercetare extrem de eficientăşi de laborioasă, analizând cu minuţiozitate coduri cese bazau pe concepţii diferite (latină şi germană). A

prelucrat materialul legislativ din domeniul penal decare dispunea, încercând să-i dea o formă unitară,

necesară operei de creare a unui sistem legislativcoerent în materie penală. În numărul din 16 aprilie1933 al ziarului „Cuvântul”, George G. Vrăbiescuarăta: „S-a pus de unii întrebarea pentru ce lucrărilede unificare au întârziat atât de mult. La acest lucru se poate răspunde: Cei ce sunt cunoscători aidisciplinelor juridice nu pot formula astfel deîntrebări întrucât ei îşi dau prea bine seama dedificultăţile unei unificări. Referindu-ne la Codul civil german, a fost necesară aproape o jumătate deveac pentru ca ideea iniţială a unificării să devină fapt împlinit. În ceea ce priveşte lucrările noastre deunificare, nu trebuie uitată în special dificultatea survenită prin ciocnirea celor două concepţii deorigini diferite, anume concepţia latină şi concepţia germană. A trebuit spiritul înţelegător şi conciliant care a domnit în comisie, pentru ca aceste douăconcepţii să se poată contopi, dând naştere la olegislaţie, care cu drept cuvânt trebuie socotităeclectică şi naţională, întrucât toate instituţiile noiintroduse au fost pe cât posibil adaptate caracterului şi nevoilor noastre naţionale”3.

Referindu-se la unele observaţii critice privind

proiectul Codului de procedură penală, elaborat deConsiliul Legislativ, publicate în diferite ziare şireviste, George G. Vrăbiescu preciza, în numărul din23 martie 1935 al ziarului „Ţara noastră”, că„criticile bazate pe cunoştinţele aproximative, în felul celor apărute, sunt uşor de făcut când argumentarea de fond nu este ştiinţifică, ci pur şi

simplu de ordin sentimental. Sunt în măsură să asigur pe toţi ce fac astfel de critici să n-aibă nicio grijă,căci ceea ce a predominat pe autorii acestui proiect a fost în primul rând dorinţa să alcătuiască un cod care să nu fie împotriva demnităţii noastre naţionale,

pe care noi înşine am apărat-o, poate mai mult decât criticii noştri, chiar pe câmpul de luptă. Ceea ce amurmărit a fost ca să dăm ţării un cod perfectat subraportul ştiinţific. Trebuie ştiut însă că ştiinţei nu i se pot fixa cu atâta uşurinţă graniţe naţionale. Din fericire izvoarele profunde de inspiraţie le-am găsit la popoare de aceeaşi origine cu noi. Dacă s-aîntâmplat ca alte naţiuni să se fi inspirat din aceleaşi surse, aceasta nu poate constitui vină nici pentru noi,nici pentru ele”4.

Semnificativ este interviul lui George G.Vrăbiescu publicat în numărul din 30 ianuarie 1937 al

ziarului „Adevărul”. Astfel, la întrebarea „Care este părerea dumneavoastră asupra noilor codurirepresive?”, George G. Vrăbiescu a răspuns: „În ceeace mă priveşte, ca unul care am luat parte laîntocmirea acestor opere, înţeleg să mă reţin de laorice aprecieri anticipate. Suntem datori să lăsăm să se pronunţe întâi justiţia, care este chemată să leaplice şi doctrina, care este chemată să le comenteze.Totuşi nu mă pot abţine a nu manifesta intima meaconvingere anume că această operă de unificarelegislativă, care este produsul minţii şi sufletuluiromânesc – întrucât la ea a colaborat tot ceea ce ţaraa avut specialist în această materie –, este o operăbună, corespunzând atât nevoilor noastre sociale cât şi dezideratelor moderne ale ştiinţei penale”. Înrăspunsul la întrebarea „Ce credeţi, noul Cod penal este atât de sever, după cât se spune?” , George G.Vrăbiescu a precizat: „Cei ce l-au citit şi-l cunosc au putut constata că noua lege este şi severă şi blândă.Severă prin înăsprirea pedepselor, blândă prin posibilitatea ce s-a oferit magistratului săindividualizeze pedeapsa şi să o reducă, în anumiteîmprejurări, până la suspendarea ei”. Răspunzând la

întrebarea „Au fost introduse multe noi instituţii?”,George G. Vrăbiescu a evidenţiat: „Trebuie să se aibeîn vedere că legislaţia abrogată nu mai cadra în totul cu nevoile de apărare socială modernă şi nici cumijloacele de apărare şi garantare ale libertăţiiindividuale. u s-a înscris nimic mai mult ca instituţiinoi decât acelea absolut necesare şi care demult trăiau în ţări vecine nouă, ne mai vorbind de ţăriledin Occident. S-a reproşat codurilor că ar fi preamoderne şi că aplicarea lor ar trebui făcută în ţara



3 George G. Vrăbiescu: Cursuri de drept procesual penal şi decriminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii şi opinii juridice. icolae G. Vrăbiescu: Articole, comentarii şi opinii

juridice, sociale şi politice, Bucureşti, Editura Themis Cart, 2009, p. 518-519 4 Idem, p.537

7/29/2019 Buletin_2_2010


noastră peste două sute de ani. Să ne fie iertat dacă protestăm contra acestui fel de a vedea. În ceea cene priveşte, nu putem admite ca ţara noastră sărămână cu un nivel de 200 de ani mai jos ca ţărilevecine nouă. oi avem o pretenţie: ca ţara noastră să

fie şi din punct de vedere legislativ la nivelul ţărilor civilizate. Codul de asemenea este acuzat că s-ar fiinspirat din legislaţia maghiară. Dacă acuzatorii ar cunoaşte şi legislaţiile altor state, ar fi putut cuuşurinţă vedea că instituţiile ce sunt considerate caluate din legislaţia ungară nu sunt original maghiare,dar aparţin patrimoniului represiv universal, şi că înrealitate ungurii s-au pus la punct sub acest raport,înaintea noastră”. În răspunsul dat la întrebarea „Sevor putea aplica noile coduri?”, George G.Vrăbiescu a subliniat: „oi avem convingerea că da,noile legiuri se vor putea aplica. Opinia publică nu

trebuie să se alarmeze de diferitele zvonuri lansatede persoane care nu cunosc încă legislaţia fiindcăn-au citit-o şi vorbesc pe dinafară, de aceia care n-aucompetenţa necesară să le pătrundă sau de aceiacare sunt de rea credinţă. Opinia publică să aşteptecuvântul oamenilor autorizaţi, adică cuvântul magistraturii noastre înţelepte, al doctrinei şi al practicienilor luminaţi de bară. u contestăm că fazade tranziţie constituie un punct de greutate. Cubunăvoinţă, cu muncă şi pricepere codurile vor funcţiona astfel cum trebuie. Se spune că noile

dispoziţii procedurale îngreunează mersul justiţiei.Că nu se mai pot judeca 150 de procese pe zi, dar numai 10. Trebuie să se ştie însă că este preferabil să se judece numai zece procese, dar cu toate garanţiile unei bune judecăţi pentru apărarealibertăţii şi cinstei individuale, decât 150 fără astfel de garanţii. Dacă astăzi se resimt dificultăţi înaplicarea noului Cod de procedură penală, nuînseamnă că dispoziţiile acestuia nu ar fi bune, sauorganizarea judecătorească în cadrul legii în vigoarenu mai corespunde nevoilor. u noile dispoziţii procedurale trebuie modificate, cum cred unii, ci

legea de organizare judecătorească, care trebuie pusă la punct pentru ca actualele coduri să poată funcţiona. Trebuie introdusă specializareamagistraturii represive şi crearea de instanţe încentrele aglomerate, şi atunci se va vedea ce bunăaplicaţie îşi poate găsi noua procedură. Acelaşi lucrueste de spus şi în ceea ce priveşte executarea pedepselor. u noul regim de executare a pedepselor şi măsurile de siguranţă admise de Codurile Carol al II-lea sunt o aberaţie, după cum pretind unii, ci situaţia închisorilor noastre este o nenorocire. Legiuitorul nu putea să se coboare la nivelul închisorilor româneşti primitive. El a tins,

dimpotrivă, ca prin lege să ridice nivelul penitenciarelor noastre. Dacă în prezent, din lipsă de fonduri bugetare, nu se poate face mare lucru,viitorul este înainte, şi urmaşii noştri vor trebui s-o facă. Până atunci legiuitorul noilor coduri a avut

grijă să indice ceea ce este de făcut. Avemconvingerea că timpul ne va da dreptate”5.După ce şi-a adus o contribuţie importantă la

finalizarea Codului penal unificat şi a Codului de procedură penală unificat, George G. Vrăbiescu a participat activ la dezbaterile specialiştilor privitoarela aceste noi coduri. Dezbaterile au avut loc de regulăîn cadrul conferinţelor organizate de AsociaţiaJuridică Dissescu sau cu prilejul şedinţelor Cerculuide Ştiinţe Penale.

În studiul Zece ani de activitate, din volumul publicat cu prilejul împlinirii unui deceniu de

activitate a Consiliului Legislativ, Alexandru N.Gane, primul prim-preşedinte al acestei prestigioaseinstituţii juridice, conchidea: „Secţiunea I de drept public, în competenţa căreia cădea revizuireaCodului penal şi a procedurii penale, s-a achitat înmod definitiv de această însărcinare. Codul penal,revizuit din temelie şi pus la punct cu noile date ale ştiinţei penale, a trecut prin deliberarea şi votul Corpurilor Legiuitoare. Codul de procedură penalăde asemenea a fost trecut prin votul Senatului şi se găseşte astăzi în deliberarea Camerei Deputaţilor.Cu aceste coduri, revizuite şi intrate în aplicare, se va pune capăt regimului legiuirilor penale diferite şi jignitoare în graniţele aceleiaşi ţări, jignitoare şi din punct de vedere al sentimentului de dreptate şiegalitate înaintea justiţiei”6.

După o muncă de peste 10 ani, Codul penal şiCodul de procedură penală au fost finalizate, au fostvotate de Parlament şi transformate în legi care auintrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, dar n-au fost însăaplicate niciodată din cauza evenimentelor surveniteulterior. De altfel, noul Cod penal, cunoscut subdenumirea de Codul penal Carol al II-lea, a fost

adoptat la 18 martie 1936. Pentru munca deosebitădepusă în vederea finalizării acestor coduri, IoanIonescu-Dolj, George G. Vrăbiescu şi Ion Rădulescuau fost decoraţi de regele Carol al II-lea.

În 1938, Consiliul Legislativ a fost însărcinatde Ministerul Justiţiei să pună de acord noul Cod

penal şi noul Cod de procedură penală cu textele noiiConstituţii din 1938. În acest scop a fost desemnată



5 Ibidem, p.558-5606 Alexandru . Gane: Zece ani de activitate, în volumul

Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926-1936 , Bucureşti,Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, [1936], p.13.

7/29/2019 Buletin_2_2010


o subcomisie, compusă din Ioan Ionescu-Dolj şiGeorge G. Vrăbiescu, care să pună de acord texteleacestei Constituţii cu textele celor două coduri dindomeniul penal. De menţionat, în acest context,soluţia la care a ajuns Consiliul Legislativ privind

crearea Curţilor Criminale, pe lângă fiecare Curte deApel, în competenţa cărora urmau să cadă toatedelictele care erau judecate de Curţile cu Juraţi,desfiinţate de Constituţia din 1938. Argumentândnecesitatea renunţării la sistemul Curţilor cu Juraţi,George G. Vrăbiescu afirma: „Beccaria s-a înşelat când a zis că este preferabilă ignoranţa care judecă prin simţământ decât ştiinţa care judecă prin opinie şi cred că mai degrabă a avut dreptate Aristotel când a afirmat că legiuitorul nu trebuie să ordoneaceluiaşi individ care cântă cu flautul să facă şi ghetele”7.

A urmat promovarea lui George G. Vrăbiescuîn funcţia de consilier permanent la ConsiliulLegislativ. Astfel, în numărul din 2 iunie 1938 alziarului „Curentul” se preciza: „Comisia de reco-mandări compusă din preşedinţii Consiliului Legislativ şi trei consilieri de la Curtea de Casaţie s-a întrunit luni la Ministerul de Justiţie, sub preşedinţia d-lui Ministru al Justiţiei, pentru acompleta cele două locuri rămase vacante laConsiliul Legislativ, unul la secţia I, prin înaintaread-lui Mihail Măgureanu la rangul de preşedinte al

acestei secţii, iar altul la secţia III, prin înaintaread-lui Setlacec la preşedinţia acelei secţiuni. În locul d-lui Măgureanu a fost numit dl. George Vrăbiescu,referent titular la secţia I şi conferenţiar de drept penal la Facultatea de Drept din Bucureşti. În locul d-lui Setlacec a fost numit dl. Pilat. Dl. GeorgeVrăbiescu a fost până în prezent de cinci ori,consecutiv, recomandat primul pe listă. Persona-litatea ştiinţifică a d-lui George Vrăbiescu estecunoscută atât de la catedra universitară cât şi dinlucrările Consiliului Legislativ, unde a luat o parteînsemnată la întocmirea codurilor penale Carol al II-lea.

Această activitate îl îndreptăţeau încă de mult să fienumit în postul de consilier”8. Totodată, în ziarul„Universul” din 3 iunie 1938 se arăta: „Dl. GeorgeVrăbiescu, noul consilier al Consiliului Legislativ, adepus ieri jurământul în faţa d-lui prim-preşedinte I. Ionescu-Dolj. Dl. Ionescu-Dolj a relevat cu aceastăocazie meritele d-lui George Vrăbiescu în domeniul ştiinţei şi legislaţiei penale. D-sa e conferenţiar dedrept penal la Universitatea din Bucureşti şi a avut o

largă contribuţie la alcătuirea codurilor penal şi de procedură penală Regele Carol al II-lea şi a tuturor legiuirilor penale”9.

Pentru activitatea sa desfăşurată la ConsiliulLegislativ, George G. Vrăbiescu a fost decorat, ca

referent titular al Consiliului, cu „Ordinul NaţionalSteaua României în grad de Ofiţer”, la data de27 iulie 1927, iar apoi şi cu „Ordinul Coroana Românieiîn grad de Comandor”, la data de 5 noiembrie 1936. Încalitate de consilier permanent al ConsiliuluiLegislativ, el a fost decorat cu „Ordinul NaţionalSteaua României în grad de Comandor”, la data de9 mai 1942.

Cu prilejul decesului mentorului său, IoanIonescu-Dolj, fost prim-preşedinte al ConsiliuluiLegislativ interbelic, George G. Vrăbiescu a ţinut la6 iunie 1947, la sediul Consiliului Legislativ, un

impresionant discurs, după cum urmează:„Domnilor! S-a curmat firul vieţii aceluia ce ne-a fost Prim-Preşedinte. Cu toţi cunoaştem marea figurăa lui Ionescu-Dolj, care de la începuturile acesteiinstituţii şi-a pus toată inima, întregul devotament şimunca neprecupeţită în slujba ei. Dragostea lui pentru instituţie a fost neţărmurită; iar toată dorinţa şi zelul său a fost să o impună la nivelul la caretrebuie să funcţioneze în stat. Este ştiut că rolul decritic ce îndeplineşte Consiliul Legislativ nu poatedecât să sufere, totuşi, dacă critica este obiectivă şi

ştiinţifică, ea se impune pe deasupra oricăror ambiţii şi pretenţii de personalitate, de oriunde ar veni ele.Ca unul ce am petrecut o bună parte din viaţa mea înapropierea fostului meu preşedinte, cunosc câtă grijă punea el să nu supere prin avize, dar în acelaşi timpcăuta să impună ceea ce trebuia impus. În cea maimare parte el a reuşit. Datorită acestui punct devedere, instituţia s-a putut menţine în toate vremurile, sub toate regimurile şi chiar în timpurile grelerevoluţionare. Ea a ştiut să se facă necesară, prinurmare a ştiut să se impună. Ionescu-Dolj a fost uncărturar, un om de ştiinţă, un cercetător care nu îşi

formula o părere decât după ce o gândea bine, oanaliza, o verifica. De aceea soluţiile sale au fost întotdeauna apreciate şi adoptate. În aceastăconcepţie el s-a ilustrat în toate activităţile sale, camembru al Înaltei Curţi de Casaţie, ca Preşedinte şi Prim-Preşedinte la Consiliului Legislativ, ca membrucorespondent al Academiei Române, ca profesor laŞcoala de Ştiinţe de Stat, ca preşedinte al Cerculuide studii penale, ca director al „Revistei de drept penal şi ştiinţă penitenciară”. În specialitatea sa de



7 George G. Vrăbiescu: op. cit., p.158 George G. Vrăbiescu: op.cit. p.582-583 9 George G. Vrăbiescu: op.cit. p.583

7/29/2019 Buletin_2_2010


penalist, el a ilustrat această disciplină prin lucrăride specialitate în care a ştiut să pună întotdeauna onotă nouă, să imprime o directivă, să creeze odoctrină. Ca exponent al acestei discipline, el figurează printre principalii pioni ai ştiinţei penale

române şi în această calitate a participat la mai toatecongresele internaţionale penale, cât şi laconferinţele internaţionale de unificare a legislaţiei penale ce au avut loc în străinătate ca şi la noi, întoamna anului 1929, la Bucureşti. În aceste foruriinternaţionale părerile lui au fost ascultate fiindcă persoana şi ştiinţa lui impuneau, tocmai prinmodestia excesivă ce-l caracteriza, prin blândeţea şidelicateţea sa. Propunerile sale în majoritate au fost adoptate şi transpuse în dezideratele exprimate deaceste foruri internaţionale (...). Prin ce a culminat însă activitatea lui Ionescu-Dolj, este marea operă

de codificare, în vederea unificării legislaţiei noastrerepresive. O bună parte din viaţa lui a fost consacrată acestei mari opere. O ştiu şi o afirm caunul care am fost în tot timpul lângă el. Zi şi noapteîn mintea lui se frământau problemele ce trebuiau săîşi primească soluţia înţeleaptă. Munca o efectua atât în cadrul orelor de serviciu la Consiliu, când nu erareţinut de alte lucrări, iar pentru rest ea se desfăşurala el acasă până târziu noaptea. Duminici, sărbătorilegale, vacanţe nu erau cunoscute de el. Îmi amintesccă lucram chiar şi în ziua de Sf. Ion până la vremea

mesei, deşi era ziua numelui său, căci era dornic sătermine lucrările cu un ceas mai devreme. Cu tot zelul pus, lucrările începute încă din 1921 în comisiila Ministerul de Justiţie, unde el prezida în calitate de secretar general al ministerului, şi continuată apoila Consiliul Legislativ, nu au putut fi terminate pânăîn primăvara anului 1936 când ele au fost votate decorpurile legiuitoare. S-a muncit prin urmare 15 ani fără întrerupere. Trebuie să amintesc câtă inimă a pus în lucrările Comisiilor Parlamentare carecercetau textele înfăptuite de Consiliu, cum le apăracu sentimentul de paternitate şi cu teama că cei ce

nu se pricep să nu strice ceva. După votareacodurilor, nu pot îndeajuns să vă spun mulţumirea cemanifesta în cercurile intime, căci codurile sale audevenit lege, deşi niciodată în modestia lui nu şi-aatribuit vreun merit personal la înfăptuirea acesteiopere. Întotdeauna, critica sau părerea altuia a fost cu multă bunăvoinţă primită, minuţios cercetată şi,dacă era cazul, acceptată. Acest lucru dovedeştenobleţe sufletească, caracter de elită şi, în acelaşitimp, temperament de adevărat om de ştiinţă. Domnilor! oile coduri penale, concepute îndoctrina cea mai modernă a şcolii neolaice, au ca substrat ideile fundamentale apărate cu multă

convingere de autorii lor şi susţinute cu toată putereade defunctul nostru Prim-Preşedinte: garantarealibertăţilor individuale, a drepturilor civice şi patrimoniale, care singure, în concepţia sa,constituiau piatra fundamentală a unei legislaţii

demne de un stat civilizat . Fără respectarea acestor drepturi – spunea el – nu poate fi vorba de civilizaţie şi progres. În ceea ce priveşte faza finală arepresiunii, adică faza de executare a pedepselor, Ionescu-Dolj a înţeles că omul condamnat nu trebuie să fie un renegat al societăţii., un prigonit şi un schingiuit, ci, dimpotrivă, un om rătăcit pe care societatea are datoria să-l readucă la caleaadevărului. În acest sens sunt construite textele dinCodul penal. În fapt, el a stăruit în tot timpul caadministraţia penitenciarelor şi a instituţiilor de prevenţie să fie încredinţate oamenilor de ştiinţă, de

omenie şi pricepere, pentru ca din această ultimă fază a represiunii să se facă un mijloc de reeducare şi relansare. Putem cu mândrie spune că operalegislativă penală a fost înfăptuită în cadrul cel maiînalt ştiinţific şi într-o înaltă ţinută morală şi căaplicarea ei a dat, în scurtă vreme de perfecţionare,roadele pe care autorii ei le prevedeau, şi dacă întretimp legislaţii speciale, cu sancţionări excesive şiderogări de la principiile generale, s-au interpus,aceasta cu nimic nu întunecă legislaţia fundamentalăîn principiile ei, aşa după cum le dorea Ionescu-Dolj.

Prin moartea lui Ionescu-Dolj, ţara pierde un jurist,un mare român şi un mare susţinător al ideilor umanitare, iar noi, Consiliul, nu avem decât sădeplângem pe acela ce ne-a fost conducător, carene-a îndrumat primii paşi şi care ne-a consolidat instituţia ridicând-o la nivelul unei adevărateinstituţii ştiinţifice, cu un rol bine definit în viaţa statului român”10.

La doar un an după decesul lui Ioan Ionescu-Dolj, George Vrăbiescu şi-a încetat activitatea laConsiliul Legislativ, unde a lucrat timp de 22 de ani,ca urmare a desfiinţării, în 1948, a acestei renumite

instituţii juridice de către noua putere politicăcomunistă instaurată în ţară. După epurarea sa în1951 din învăţământul superior, din motive politice,George G. Vrăbiescu a refuzat propunerea pe care i-afăcut-o profesorul Vintilă Dongoroz, care în acelaşitimp era şi prietenul său, de a lucra, împreună cu alţifoşti colegi de la Facultatea de Drept, la Institutul deCercetări Juridice care urma să se înfiinţeze în 1954.Astfel, George G. Vrăbiescu i-a răspuns la solicitareaamintită: „Dragă Vintilă, îţi mulţumesc mult că te-ai



10 George G. Vrăbiescu: op. cit. p. 611-613

7/29/2019 Buletin_2_2010


gândit la mine, dar nu cred că pot lucra într-oinstituţie a noii puteri, care desfiinţează legislaţia lacare am lucrat ani de zile, în spiritul principiilor juridice pe care le susţin şi pentru care m-am luptat în războiul 1916-1918!”11.

După cum precizează Simona MariaVrăbiescu-Kleckner, fraţii Vrăbiescu aveau ideiliberale, cu unele nuanţe de conservatorism.Afinităţile celor doi fraţi erau îndreptate spre Franţa şiAnglia, fiind împotriva mişcării legionare. În anul1944 au militat pentru ieşirea României din războiul

pe care-l ducea alături de Germania, a cărei înfrângereera, de altfel, iminentă. În ceea ce priveşte regimulcomunist instaurat încă din 1945, cei doi fraţiVrăbiescu s-au opus acestuia, printre altele fiindîmpotriva legislaţiei agrare din 23 martie 1949,deoarece, ca jurişti, nu puteau susţine decât garantarea

proprietăţii, conform spiritului Constituţiei din 1923.În 1951, George G. Vrăbiescu a fost nevoit să

se angajeze la Întreprinderea „Plafar” ca funcţionar.El a cerut să fie înscris în colegiul avocaţilor cudispensă de examen, ca fost profesor universitar timpde 26 de ani. Cererea i-a fost respinsă din cauzavârstei. În perioada 1953-1961, a fost şef al oficiului

juridic din Întreprinderea I.C.A.Z., sectorul IIIconstrucţii şi T.I.F. (Trustul de Îmbunătăţiri Funciare)din Ministerul Agriculturii. Referindu-se la această

perioadă din viaţa sa, George G. Vrăbiescu arăta în

Memoriul său asupra activităţii profesionale,ştiinţifice, didactice, legislative şi sociale: „Înaceastă calitate dădeam avizele juridice solicitate deconducerea întreprinderii, introduceam şi susţineamîn faţa instanţelor judiciare şi a arbitrajelor de stat acţiunile introduse de întreprindere sau apărareaintereselor acesteia în acţiunile introduse împotrivaei. Trebuie să menţionez că munca depusă a fost foarte grea întrucât eram singur, fără ajutor şitrebuia să fac faţă la numeroasele procese zilnice purtate în faţa diferitelor instanţe judiciare şi dearbitraj, risipite în diferitele colţuri ale Capitalei sau

în provincie, ce necesita deplasări. Pe cât posibil, am susţinut şi sfătuit pe salariaţii întreprinderii înacţiunile lor personale”12. De altfel, acest memoriu afost ataşat cererii pe care George G. Vrăbiescu aînaintat-o, la vârsta de 66 de ani, ministrului justiţieidin acele vremuri prin care solicita să i se acorde,conform decretului nr.117/1956, o pensie personală,aşa cum s-a procedat în cazul altor profesoriuniversitari. George G. Vrăbiescu solicita această

pensie pentru a-şi asigura o viaţă mai omenească,deoarece el primea lunar 406 lei şi nu deţinea niciunfel de avere. Cu venitul pe care-l avea, George G.Vrăbiescu susţinea că nu se putea trăi nici măcar modest, în caz de refuz, nerămânându-i, având în

vedere vârsta, decât posibilitatea de a se angaja portar sau paznic de noapte.O puternică durere sufletească i-a pricinuit lui

George G. Vrăbiescu, moartea, în martie 1967, afratelui său Nicolae. Spre regretul tuturor celor carel-au cunoscut, George G. Vrăbiescu a decedat, larândul său, în octombrie 1985.

În decursul timpului, George G. Vrăbiescu a publicat numeroase studii în reviste româneşti despecialitate, precum: „Revista de drept penal şi ştiinţă

penitenciară”, „Curierul Judiciar”, „Pandecteleromâne”, „Arhive de sociologie şi criminologie”,

„Bucovina” din Cernăuţi, dar şi în reviste străine precum „Revue de droit pénal et criminologie” dinBelgia. De asemenea, a ţinut o serie de conferinţe despecialitate în cadrul Facultăţii de Drept a Univer -sităţii Bucureşti şi a Consiliului Legislativ şi a

participat la congrese de Drept penal internaţional laBucureşti, Bruxelles şi Praga.

A fost autorul mai multor lucrări valoroase, întrecare: Différend Roumaino-Bulgare de 1913 (Réponseà une Conférence), Paris, 1914; Contribution à l’étudecritique du Droit de grâce, Paris, Jouvé et com., 1921;

La diffamation des corps constitués dans la législation française (Conférence faite à la sale d’agregation dedroit pénal de la Faculté de droit de Paris le 20 Avril1921), Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1922; Étude sur la condamnation conditionnelle (Sursis àl’exécution de la peine. Loi Bérenger du 26 Mars1891, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1922;Spicuiri din legislaţia engleză (Procedură penalăordinară), Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”,1924; Dreptul de apărare în faza de instrucţiune(Legea franceză din 8 decembrie 1897), Bucureşti,Editura închisorii centrale «Văcăreşti», 1927; Camera

de consiliu ca organ de decizie în faza de instrucţie,Bucureşti, Editura închisorii centrale «Văcăreşti»”,1929; Studii de ştiinţă penitenciară şi procedură penală, Bucureşti, 1929; Libertatea provizorie înlegislaţia franceză, Bucureşti, Editura închisoriicentrale «Văcăreşti», 1929, Le Conseil Législatif de Roumanie. Examen critique de la loi du 26 Février 1925 (împreună cu I. C. Filitti) (materialul cuprindeacapitolele: Istoric, Atribuţii esenţiale, Alte atribuţii,Compoziţie, Funcţionare, Observaţii critice,Activitatea efectivă a Consiliului), „Revue desSciences Politiques”, Paris, Librairie Félix Alcan,octobre–décembre 1929; Studii de drept penal.



11 George G. Vrăbiescu: op. cit., p.1112 George Vrăbiescu: op. cit., p.600

7/29/2019 Buletin_2_2010


I: Pedeapsa cu moartea. II: Dreptul penal în raport cu ştiinţele exacte, Bucureşti, Editura închisorii centrale«Văcăreşti», 1930; Observations critiques sur la partie generale de l’avant projet du code pénal français de1932, Bucureşti, Editura închisorii centrale

«Văcăreşti», 1933; Tribunalele poliţieneşti şi viitoarealegislaţie represivă, Bucureşti, Editura „CurierulJudiciar”, 1934; Legea pentru apărarea ordinii în stat din 7 aprilie 1934, cu lucrările pregătitoare, urmatede o expunere explicativă teoretică şi critică de GeorgeVrăbiescu, Bucureşti, 1934. Le projet de code de procedure pénale Roumain (Principales innovations),Extras din revista belgiană „Revue de droit pénal etcriminologie”, ianuarie-februarie 1936; În jurul criticilor aduse Codurilor penale Carol al II-lea, cu părerea unui autor străin, Bucureşti, Editura«Văcăreşti», 1937. A colaborat la realizarea volumelor

I şi III ale Enciclopediei României din 1938;Observaţiuni asupra unora din principalele modificăriaduse noilor coduri represive, în urma revizuirii lor ,

Bucureşti, Editura «Văcăreşti», 1942; Tribunalul militar internaţional de la ürenberg (Judecareamarilor criminali de război), Bucureşti, Tipografia„Curierul Judiciar”, 1947; Curs de Drept penal, predat la Facultatea Juridică din Bucureşti, ediţia 1945; Curs

de Procedură penală, predat la Facultatea Juridicădin Bucureşti, ediţia 1945; Curs de procedură penalăaprofundată «Acţiunile ce nasc din comitereainfracţiunii», predat la Bucureşti, la doctoratul juridicdin anul 1947; Curs de doctorat juridic. Procedură penală aprofundată. «Justiţia populară în decursul vremurilor şi în legislaţiile moderne», predat ladoctoratul juridic din Bucureşti în anul 1948; Curs decriminalistică, predat la Bucureşti în cursul anilor 1949, 1950 şi 1951, anul II licenţă; Cursuri de Drept procesual penal şi de Criminalistică. Prelegeri, studii,articole, comentarii şi opinii juridice (în acest volum

au apărut şi articole, comentarii şi opinii juridice,sociale şi politice ale lui Nicolae G. Vrăbiescu),Bucureşti, Themis Cart, 2009.



7/29/2019 Buletin_2_2010


Libertatea individuală care a format în Angliaobiectul unui principiu constituţional încă din anul

1215, când Regele Ion fără Ţară a înscris garantareaei în “Magna Carta Liberorum”; libertate, a căreigarantare marea revoluţie franceză a consacrat-o în“Proclamarea drepturilor omului”, constitue azi,incontestabil, un comandament de ordin umanitar,respectat de toate popoarele civilizate în constituţiilelor.

La noi, Consiliul Legislativ, organ de controlconstituţional şi colaborator efectiv al puteriilegiuitoare, a fost în tot timpul, de la înfiinţarea sa,călăuzit de acest înalt comandament. Putem afirmacă toate legile care au trecut spre examinare prin

Consiliu, au căpătat o structură de asemenea naturăîncât principiul mai sus arătat să rămâie neştirbit.

În prezentul articol nu vom cerceta activitateaConsiliului Legislativ cu referinţă la garantarealibertăţei individuale în diferitele legi cari s-au

perindat în faţa sa pentru aviz, vom pune însă în relief forţarea pe care a făcut-o de a impune o cât mai maregarantare a acestei libertăţi în redactarea noilor texteale viitorului Cod de procedură penală.

Pentru a atinge acest scop, Consiliul Legislativa înţeles să separe pe cât posibil, diferitele etape

procedurale prin care trebue să treacă procesul

represiv. Astfel, procesul în întregul său, ca şi încodul actual, a fost divizat în două: instrucţiune şi

judecată. La rândul ei instrucţia luată în sensul larg alcuvântului, a fost şi ea scindată în: prime cercetări,urmărire şi instrucţia propriu zisă „stricto sensu”.

După cum se ştie, în actuala lege există oadevărată imixtiune între atributele ministerului

public ca organ de urmărire, atât în domeniul primelor cercetări cât şi în domeniul instrucţiei, când procurorul poate instrui în materie de flagrant delict.De asemenea judecătorul de instrucţie, ca ofiţer de

poliţie judiciară, poate întreprinde acte de primecercetări, poate îndeplini acte ce cad în competenţa

exclusivă a Ministerului Public, (în materie deflagrant delict), iar ca organ de instrucţie, instruieşte

şi decide urmărirea.Această confuzie de atribuţiuni nu poate decâtsă prejudicieze unei bune justiţii represive deoarece

prin faptul că o singură persoană cumulează la unmoment dat toate atributele, principiul garantăriilibertăţii individuale este atins.

E firesc ca procurorul care a făcut cercetări săaibă înclinări spre acuzare, după cum e firesc ca

judecătorul de instrucţie, pătruns poate eronat înconvingerile sale de descoperirea adevărului, cecrede a fi obţinut prin eforturile făcute, să conchidă lao ordonanţă definitivă de trimitere.

Pentru a înlătura răul semnalat ce se desprindedin această confuzie de atribuţiuni şi sub inspiraţialegilor şi proectelor străine, Consiliul Legislativ aînţeles să separe în mod absolut primele cercetări deurmărire şi urmărirea de instrucţie.

În conceptul Consiliului urmează ca primelecercetări să fie făcute de un corp tehnic de poliţie

judiciară, pregătit pe cât posibil în această direcţie,iar Ministerul Public, care-şi pierde calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, să rămâie un simplu organ deurmărire.

În faţa dosarelor ce conţin primele cercetăriculese de ofiţerii de poliţie judiciară sau de

judecătorul instructor, când este cazul, dreptul deoportunitate, în ceea ce priveşte declanşarea acţiunii

penale, aparţine procurorului.Cu referinţă la judecătorul de instrucţie,

Consiliul Legislativ i-a menţinut acea dublă calitate, pe de o parte ofiţer de poliţie judiciară sub dependenţa procurorului general, iar pe de altă parte organ deinstrucţie fără a mai avea “decizia”, adică dreptul dea emite ordonanţe definitive. În schimb, decizia(urmărirea) în materie corecţională a fost deferităMinisterului public ce rămâne, după cum am spus, un



R e s t i t u t i o

În dorinţa de a prezenta articole mai puţin accesibile opiniei publice juridice, reproducem integral unarticol aparţinând lui George G. Vrăbiescu, ce activa la momentul acela ca referent titular în cadrul Secţiuniia I-a de drept public a Consiliului Legislativ, articol care a fost publicat în volumul „Consiliul Legislativ. Zece

ani de activitate 1926-1936”, tipărit în 1936 de Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” S.A. din Bucureşti”.

George G. Vrăbiescu

Consiliul Legislativ şi garantarea libertăţii individualeîn raport cu proiectul Codului de procedură penală

7/29/2019 Buletin_2_2010


organ pur şi simplu de urmărire, iar în materiecriminală decizia e dată de Camera de acuzare.

Camera de punere sub acuzare, în sensul legiiîn vigoare, a fost suprimată de Consiliul Legislativ şiînlocuită prin Camera de acuzare nou înfiinţată pe

lângă tribunal. Putem spune că Consiliul Legislativ aadmis Camera de consiliu ce odinioară funcţiona înFranţa, în codul de instrucţiune criminală din 1808, şicare a trăit în acea ţară până în 1856 când a fostsuprimată, cu deosebirea că judecătorul de instrucţie,în sistemul adoptat de Consiliul Legislativ, nu poateintra în compunerea Camerei de Consiliu astfel dupăcum intra în mod obligator în Franţa. ConsiliulLegislativ a înlăturat prezenţa acestuia din Camerade Consiliu pentru a nu influenţa, după cum estefiresc, pe ceilalţi magistraţi. Acest inconvenient a fostdealtminteri punctul critic care a determinat înlătu-

rarea Camerei de Consiliu în Franţa.A fost adoptată această nouă instituţiune

tocmai în vederea separării actelor de instrucţie decele de decizie. Prin acest sistem s-a acordatincontestabil o garanţie celor învinuiţi, deciziunea deurmărire fiind dată de judecătorii de judecată iar nude cei de instrucţiune. Noul sistem acordă un controlîn plus şi o imparţialitate necontestată.

Consiliul Legislativ în adoptarea acesteiinstituţiuni a fost inspirat atât de anumite legi străinecât şi de dezideratele exprimate de doctrină.

Camera de Consiliu trăieşte azi în Belgia, înunele cantoane din Elveţia, în legislaţia germană,ungară, ţări în care a dat rezultate foarte bune.

Actualmente în Franţa doctrina, în majoritateaei, cere reintroducerea acestei instituţiuni. Astfel,Morissot Thibaut într-o lucrare a sa premiată deAcademia Franceză, intitulată ”De l’instruction préparatoire” conchide: „de sorte que la supressionde la Chambre de Conseil fût un mal”.

Profesorul Roux de la Facultatea dinStrasbourg, actualmente consilier la Înalta Curte deCasaţie franceză şi secretarul general al comisiunei

de codificare a noilor coduri represive, spunea într-oconferinţă ţinută în 1928 la Uniunea belgiană de drept

penal:„....il est vrai de dire que lorsque le juge

d’instruction, comme cela se fait actuellement,apprécie lui-même la suite à donner à sa propreinformation, il est juge et partie dans la même cause. Mais le remède est-il nécessairement de lui retirer l’information? e pourrait-il pas, plus simplement,consister dans le retrait de son autre fonction, cellede juger ses informations et en revenir enl’améliorant, à la solution d’avant 1856, c’est-à-dire,rétablir la chambre du conseil que nous avons eu le

tort de supprimer et que vous avez eu la sagesse deconserver ”.

Trebuie să semnalăm că în 1879 a fost depus înFranţa pe biroul parlamentului un proiect de lege(proiectul Dufaur) pentru modificarea procedurii penale

care conchidea la restabilirea Camerei de Consiliu.La noi, prin legea de organizare judecătoreascădin 1890 şi apoi prin legea din 1902, sub inspiraţialegii belgiene din 1874, a fost admisă Camera deconsiliu cu privire la confirmarea şi infirmareamandatelor de arestare.

Prin urmare datorită acestor raţionamente şiinfluenţe, Consiliul Legislativ a adoptat noua Camerăde acuzare care urmează să funcţioneze pe lângătribunal. Ea joacă un rol de instanţă superioară deinstrucţie cu o dublă funcţiune; o funcţiune deinstanţă apelativă şi o funcţiune de control asupra

instrucţiei în materie criminală când este chemată asoluţiona instrucţia printr-o încheere de trimitere înfaţa Curţii cu Juraţi.

Cu alte cuvinte atribuţiile Camerei de acuzare,în conceptul Consiliului Legislativ, sunt de a se

pronunţa asupra:1. confirmării sau infirmării mandatelor de

arestare;2. opoziţiilor în contra ordonanţelor judecă-

torului de instrucţie date în cursul instrucţiunii;3. opoziţiilor ce s-ar face contra actelor de

inculpare ale Ministerului public.4. afacerilor criminale care i s-au trimis;5. a verifica întârzierile exagerate în afacerea

instrucţiei.In ceea ce priveşte funcţionarea şi compunerea

Camerei de acuzare la tribunalele cu cel mult treisecţiuni, ea funcţionează pe lângă una din secţiuniletribunalului, fiind compusă, din judecători din toatesecţiile; iar la tribunalele cu mai mult de trei secţiunifuncţionează o Cameră de acuzare permanentă.

Judecătorul de instrucţie nu poate intra încompunerea ei. Deasemenea judecătorii care au luat

parte în Camera de acuzare nu pot intra încompunerea instanţei de judecată.

În anumite cazuri, ea judecă numai, pe acte, iar în alte cazuri ascultă şi părţile. Astfel, în materie deconfirmare, infirmare, cât şi în materiile criminale eaascultă şi părţile. În urma desbaterilor, camera deacuzare dă încheeri fie de clasare, fie de trimitere.Prin acest nou sistem s-au separat complect actele deinstrucţie de cele de urmărire.

O altă inovaţie admisă de proiect tot în scopulde a garanta libertatea individuală, este aceea că în fazafinală a instrucţiei s-a admis o şedinţă contradictorieîn care atât inculpatul, partea civilă împreună cu



7/29/2019 Buletin_2_2010


apărătorii ei, cât şi Ministerul Public, după ce au luatcunoştinţă de dosarul instrucţiei, au dreptul săformuleze observaţiile lor judecătorului de instrucţie,care poate dispune complimente de instrucţie. Esteştiut, că actuala lege nu admite apărătorul inculpatului

în cabinetul judecătorului de instrucţie.Deşi prin legea din 1902, sub influenţa legiifranceze din 1897 (legea Constant), s-a dat incul pa-tului drept să aibă un apărător, acesta spre deosebirede legea franceză, nu poate asista la îndeplinireaactelor de instrucţie.

Prin sistemul adoptat de proiectul consiliului,ce putem spune că constitue un sistem propriuromânesc, instrucţia nu poate fi stingherită, întrucât

părţile şi apărătorii lor nu-şi fac apariţia decât lafinele instrucţiei, iar pe de altă parte interesele lor sunt apărate. Îndeplinirea procedurii mai sus

menţionată este obligatorie sub sancţiunea nulităţii.Menţionăm că prin această inovaţie s-a adus oatenuare sistemului inchizitorial din faza instrucţiei.

Pentru a se îngrădi excesele ce se produc azi cureţinerea şi arestarea persoanelor învinuite şi pentru omai strictă aplicare a principiului constituţional înscrisîn art. 11 al Pactului nostru fundamental privitor lagarantarea libertăţii individuale, proiectul a înlăturatformulele neprecise pe care le conţine actualul Codde procedură penală din vechiul regat, referitoare lacazurile când cetăţeanul poate fi privat de libertateasa, înscriind în mod enumerativ cazurile când cel

învinuit poate fi reţinut pentru cercetări sau arestat de judecătorul de instrucţie. Astfel reţinerea sau arestareanu poate fi efectuată decât:

1. în caz de infracţiuni flagrante, dacă identita-tea infractorului prins nu se poate constata de îndată,sau chiar fără această din urmă condiţiune, dacă

pedeapsa prevăzută de lege pentru delict este maimare de 6 luni.

2. dacă învinuitul a fugit ori s-a ascuns înscopul de a se sustrage urmăririi sau dacă a comisacte care îndrituesc temeri că ar intenţiona să fugă.

3. dacă există probe cum că învinuitul aîncercat sau încearcă să câştige pe martori, experţi,complici sau să nimicească urmele infracţiunei.

4. dacă învinuitul este străin şi există temerefondată că nu se va prezenta, la judecată.

5. dacă învinuitul în cursul cercetărilor comiteo nouă crimă sau delict, ori ameninţări în acest sens.

6. dacă el este cunoscut ca infractor profe-sional sau de obicei şi condamnaţiunile anterioaresunt superioare fiecare la 6 luni.

7. In orice caz de crimă, precum şi în caz dedelict, când acestea se pedepsesc de lege cu o

pedeapsă mai mare de 1 an şi când infracţiunea s-aexecutat prin mijloace teroriste sau cu ferocitate.

Reţinerea nu, poate dura mai mult de 24 ore,iar în caz de afaceri complicate, ea nu se poate

prelungi decât cu autorizarea judecătorului de

instrucţie, fără ca să poată depăşi trei zile.Pe această cale se pune capăt reţinerilor şiarestărilor abuzive ce azi sunt atât de frecvente şidispuse cu atâta uşurinţă.

Ne oprim aici, la inovaţiunile cele maiimportante care duc la garantarea libertăţei indivi-duale. Cadrul acestui articol nu ne permite a intra întoate amănuntele, cu alte cuvinte să indicăm toatemăsurile pe care le-a luat Consiliul Legislativ cureferinţă la problema ce ne interesează şi pe care le-a înscris în cuprinsul textelor ce alcătuiesc, articoleleviitorului Cod de procedură penală.

Dacă acestea sunt măsurile pe care le-a înscrisConsiliul Legislativ în ante proiect, întocmit cu multă

prudenţă, după maturi reflecţiuni, de ani de zile şi cuasentimentul a tot, ce este competenţă penală română,fiind în acelaşi timp în concordanţă cu ce s-a făcut şiîn alte State cât şi cu dezideratele exprimate dedoctrină, cu mult regret, trebuie să constatăm că eleau fost modificate în parte de comisia legislativă aSenatului care, prin reintroducerea vechilor institu-ţiuni, a ştirbit din nou principiul atât de bine imprimatal garantării libertăţii individuale.

În realitate, separaţiunea diferitelor atribute ale

diferitelor organe ce operează în faza de instrucţie şice forma pârghia de reazăm a garantării libertăţiiindividuale prin controlul ce instituia, a fost supri-mată pentru a se reintroduce sistemul de azi alimixtiunii. Astfel, maturul corp a făcut din nou dinMinisterul public un ofiţer de poliţie judiciară, deciorgan de prime cercetări; a suprimat Camera deConsiliu de pe lângă tribunal adoptată de ConsiliulLegislativ, pentru a reda din nou judecătorului deinstrucţie decizia, adică ordonanţele definitive; areînfiinţat camera de punere sub acuzare pe lângăCurţile de Apel, cu alte cuvinte, a revenit la vechileinstituţiuni, a transplantat textele vechiului cod încadrul celui nou, a perfecţionat fără a schimba nimicdin ceea ce a fost.

In faţa acestei situaţiuni rămânem la convin-gerea că va veni un timp, când vor fi regretate toateaceste instituţiuni preconizate şi susţinute cu atâtaconvingere, cu atâtea argumentări de ordin tehnic, cuatâta tenacitate de Consiliul Legislativ. Timpul ne vaarăta dacă am avut dreptate.

15 ianuarie 1936



7/29/2019 Buletin_2_2010


Cu o deosebită apreciere profesională sem-nalăm apariţia, în peisajul doctrinei româneşti dedrept administrativ, a lucrării intitulate „Dreptadministrativ”, semnată de lector univ. dr. BenonicaVasilescu, consilier, preşedinte interimar al Secţiei deDrept Public din cadrul Consiliului Legislativ,demers pe cât de important, pe atât de necesar,

adresându-se, în egală măsură, atât studenţilor, cât siteoreticienilor şi practicienilor cu preocupări îndomeniul dreptului public, în special al dreptuluiadministrativ.

Reprezentând rezultatul unui amplu efort decercetare, volumul oferă reale garanţii cu privire lautilitatea şi finalitatea sa, prin conţinutul dens în idei,reglementări şi concepte riguros sistematizate.

Lucrarea corespunde unei abordări ştiinţificeadecvate unui astfel de demers, fiind în concordanţăcu rigorile impuse de domeniul tratat. Ca elemente destructură formală în conţinut, cartea cuprinde

treisprezece capitole, fiecare dintre ele constituind un punct de referinţă în studiul şi analiza dreptuluiadministrativ şi îşi propune să asigure cunoaşterea,înţelegerea şi aprofundarea legislaţiei care regle-mentează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şiinstituţiilor publice, activitatea specifică acestora.

Aşa cum remarca însuşi Preşedintele Consi-liului Legislativ, domnul dr. Dragoş Iliescu, în

prefaţă, „în lucrare sunt supuse unei analize amănun-ţite şi pertinente autorităţile puterii executive – Preşedintele României şi Guvernul, ministerele şicelelalte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale, prefectul – ca reprezentant al

Guvernului pe plan local, autorităţile administrativeautonome, dar şi autorităţile administraţiei publicelocale – consiliile locale, primarul şi consiliile

judeţene”.În cadrul primului capitol sunt prezentate

aspecte referitoare la Preşedintele României. După oscurtă prezentare istorică a instituţiei şefului statului

în România, demersul pune accentul pe alegereaPreşedintelui României, cu tot ceea ce implică procesul electoral derulat în baza legislaţiei actuale,dar mai ales pe atribuţiile Preşedintelui în raport cuParlamentul, cu Guvernul, în domeniul apărării şi însituaţii excepţionale, în domeniul politicii externe,atribuţii în raport cu electoratul, în raport cu puterea

judecătorească, Curtea Constituţională şi cu alteautorităţi publice.

Capitolul al II-lea este dedicat GuvernuluiRomâniei, fiind analizate evoluţia reglementăriiGuvernului în legislaţia românească, procedura de

învestitură a Guvernului, componenţa acestuia,condiţii şi incompatibilităţi pentru membrii Guver -nului, funcţiile şi atribuţiile acestuia, funcţionareaGuvernului, aparatul de lucru al Guvernului, actele

pe care acesta le emite, încetarea funcţiei de membrual Guvernului, încetarea mandatului Guvernului,controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului,răspunderea politică a Guvernului, precum şi răspun-derea juridică a membrilor Executivului.

În continuare, în mod sistematizat, sunt oferite,în al III-lea capitol, informaţii referitoare laadministraţia publică centrală de specialitate şi laautorităţile administrative autonome. În acest sens,


NOI APARIŢII EDITORIALE

Benonica Vasilescu

Drept administrativ: curs universitar

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009, 397 p.

7/29/2019 Buletin_2_2010


sunt tratate subiecte, precum: ministerele, alte organede specialitate ale administraţiei publice centrale dinsubordinea Guvernului, alte unităţi aflate în subor -dinea, în coordonarea ori sub autoritatea Guvernului,organele de specialitate ale administraţiei publice

centrale din subordinea ministerelor, alte unităţi aflateîn subordinea, în coordonarea ori sub autoritateaministerelor şi autorităţile administrative autonome.

Pentru o înţelegere corectă a funcţionării siste-mului administrativ, cel de-al IV-lea capitol detaliazăaspecte cu privire la instituţii publice, regii autonome,asociaţii, fundaţii şi federaţii, evidenţiind, totodată,şi relaţiile specifice ale acestora cu autorităţileadministraţiei publice, dar şi precizări privinddizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor.

Definind principiul ca fiind „ideea călăuzi-

toare, cu forţă juridică obligatorie şi prioritară,exprimată în mod direct printr-un ansamblu coerentde norme juridice ori desprinsă în mod indirect dineconomia reglementărilor juridice rezervate unuianumit domeniu”, autoarea consacră capitolul alV-lea principiilor de bază ale administraţiei publicelocale, secţiunile acestuia dezvoltând, după cumurmează: principiul descentralizării, principiul auto-nomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor

publice, al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, principiul legalităţii, precum şi cel alconsultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor

locale de interes deosebit.Capitolul al VI-lea aduce în prim-planul atenţiei

dispoziţii comune aplicabile autorităţilor administraţiei publice locale şi aleşilor locali, în ceea ce priveştealegerea autorităţilor administraţiei publice locale,drepturile şi obligaţiile aleşilor locali, precum şiincompatibilităţile referitoare la aleşii locali.

Cel de-al VII-lea capitol este rezervat consi-liului local, analizând aspecte legate de constituireaacestuia, atribuţiile şi funcţionarea consiliului local,suspendarea şi încetarea mandatului de consilier local

şi dizolvarea consiliului local.În cadrul capitolului al VIII-lea este tratată problematica referitoare la primar şi viceprimar,accentul fiind pus pe alegerea primarului, rolul,atribuţiile şi mandatul acestuia, pentru ca în capitolulal IX-lea să fie analizată administraţia publică amunicipiului Bucureşti.

Capitolul al X-lea este dedicat consiliului jude-ţean, fiind prezentate detalii cu privire la constituireaconsiliului judeţean, atribuţiile şi funcţionarea aces-tuia şi la preşedintele şi vice preşedinţii consiliului

judeţean. Aspecte interesante şi utile se regăsesc şi încadrul capitolului al XI-lea, capitol rezervat

administratorului public şi secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale.

Caracterul pronunţat ştiinţific – cerinţă absolutnecesară unui astfel de demers, îndeplinită cu

prisosinţă de către acest curs universitar –, este

prezent şi în cuprinsul celui de-al XII-lea capitol,consacrat prefectului şi subprefectului. Într-un limbajfacil, coerent, clar şi echilibrat, sunt aduse în prim

plan aspecte legate de: condiţiile pentru numirea înfuncţia de prefect şi subprefect, încetarea acestor funcţii, rolul şi atribuţiile prefectului, atribuţiilesubprefecţilor, actele prefectului, instituţia prefectului,

precum şi aspecte legate de cancelaria prefectului,oficiile prefecturale şi de colegiul prefectural.

În ultimul capitol al lucrării, atenţia esteîndreptată asupra contenciosului administrativ, în

prezentarea acestei instituţii de drept fiind reliefateatât regulile consacrate prin reglementările legale, câtşi aspectele care au suscitat probleme în practică şidiscuţii în doctrină.

Calităţile de veritabil cercetător al domeniuluiadministraţiei publice sunt puse în valoare inclusivde statutul de practician al autoarei – şi aici avem învedere întreaga activitate desfăşurată în cadrulConsiliului Legislativ.

Actualitatea bibliografică, analiza detaliată a jurisprudentei Curţii Constituţionale şi a instanţelor de contencios administrativ recomandă acest tratat

atât studenţilor, cât şi juriştilor de toate categoriile,dar şi consilierilor locali şi judeţeni, primarilor,

prefecţilor, funcţionarilor publici şi tuturor celor implicaţi în fenomenul guvernării ori în cel aladministraţiei publice.

Întemeindu-se pe o bogată bibliografie, în elaborarea cursului, un sprijin substanţial regăsindu-seîn demersurile ştiinţifice apărute în literatura despecialitate, dar şi în deciziile recente ale CurţiiConstituţionale, care au clarificat aspecte controver -sate legate de interpretarea şi aplicarea normelor

legale în acord cu prevederile constituţionale,autoarea a realizat o cercetare care se remarcă atât prin fundamentul său ştiinţific, cât şi prin valoroasacontribuţie pe care a adus-o la îmbogăţirea doctrineide specialitate. De asemenea, volumul, pe lângăvaloarea teoretică pe care i-o oferă conţinutul, se

poate constitui într-un real sprijin pentru cei care au preocupări în domeniul dreptului administrativ, din perspectivă teoretică şi pragmatică.

consilier, Gabriela DUDEANUConsiliul Legislativ

oi apariții editoriale


7/29/2019 Buletin_2_2010


Dinamica socială are multiple consecinţe, atâtîn plan politic, cât şi în plan juridic, prin adaptareanormelor de drept la contextul social al momentului.Pe de altă parte, normele juridice trebuie să aibă ostabilitate în timp pentru ca, pe baza lor, instituţiile

publice să garanteze o aplicare corectă a dreptului însocietate. Această dinamică şi, totodată, complexitatea relaţiilor sociale are drept consecinţă directă o

desprindere din disciplinele tradiţionale a noidiscipline juridice.

În acest context se înscrie şi demersul ştiinţificrealizat de prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, prinlucrarea apărută la Editura „Monitorul Oficial”,intitulată „Proceduri constituţionale. Drept procesualconstituţional”. Valorificând o experienţă profesio- nală de peste 30 de ani în slujba dreptului – în cursulcăreia a îndeplinit mai multe funcţii şi demnităţi

publice în unele dintre instituţiile şi autorităţile de prim rang ale ţării, cum sunt Ministerul Silviculturii,

Procuratura generală, Camera Deputaţilor, CurteaConstituţională, Curtea de Conturi, AvocatulPoporului sau Autoritatea Electorală Permanentă – care s-a împletit permanent cu activitatea universitarădidactică, lucrarea domnului prof.univ.dr.GheorgheIancu se constituie, în primul rând, într-o pledoarie

pentru o nouă disciplină juridică, respectiv cea dedrept procesual constituţional. Astfel, potrivitautorului, dreptul procesual constituţional poate fidefinit ca fiind acea nouă ramură a unui sistem dedrept ce cuprinde un ansamblu sistematizat de normede drept procesual constituţional care constituie

procedurile constituţionale şi care au ca obiect de

reglementare acele relaţii sociale referitoare la căile procedurale, contencioase sau necontencioase, careapar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitarea puterii de stat, căi procedurale prin care sunt puseîn valoare drepturile subiective substanţiale sau suntrealizate scopuri specifice dreptului constituţional şiinstituţiilor politice; cu alte cuvinte, dreptul procesualconstituţional reglementează procedurile consti-

tuţionale.Lucrarea este concepută în 7 părţi, fiecare în

parte tratând câte o procedură constituţională, cuexcepţia primei părţi referitoare la specificul

procedurilor constituţionale, precum şi la elementeledefinitorii ale dreptului procesual constituţional canouă ramură a sistemului de drept.

În mod firesc, prima dintre aceste proceduri – analizată în partea a II-a – este dedicată procedurilor constituţionale privind adoptarea, revizuirea, suspen-darea efectelor şi abrogarea constituţiei. Astfel, în

cadrul acestei secţiuni a lucrării sunt analizate, pelângă procedurile propriu-zise de adoptare şi revi-zuire a Constituţiei României în vigoare, şi noţiuneade constituţie, conceptul de supremaţie a constituţiei,apariţia constituţiei, precum şi suspendarea efectelor constituţiei şi abrogarea acesteia.

Partea a III-a tratează procedurile constitu-ţionale privind cetăţenii. Sub acest titlu sunt analizate

procedurile privind protecţia drepturilor şi a libertă-ţilor fundamentale de către Curtea Constituţională,controlul constituţionalităţii legilor, procedura dedobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, justiţiaşi protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,



Gheorghe Iancu

Proceduri constituţionale: drept procesual constituţional

Bucureşti, Monitorul Oficial, 2010, 424 p.

7/29/2019 Buletin_2_2010


precum şi sistemul garanţiilor drepturilor şi libertă-ţilor fundamentale.

Partea a IV-a este rezervată procedurilor constituţionale privind răspunderea unor autorităţi şiinstituţii politice, în cadrul cărora sunt analizate

procedurile referitoare la autorităţile publice exe-cutive, respectiv şeful statului şi guvernul.

Partea a V-a vizează procedurile constituţio-nale privind partidele politice, iar Partea a VI-a –

procedurile constituţionale electorale, în cadrulcărora o parte substanţială este destinată procedurilor de contencios electoral constituţional şi justiţieielectorale în România.

Procedurile constituţionale parlamentare sunttratate în Partea a VII-a a lucrării. Astfel, pe lângă

partea teoretică referitoare la funcţiile şi clasificarea

parlamentelor, organizarea internă a parlamentului,

funcţionarea şi actele acestuia, sunt descrise într-unmod detaliat procedurile constituţionale referitoare laconstituirea, alegerea şi funcţionarea organelor interneale parlamentului, procedurile referitoare la statutuldeputaţilor şi al senatorilor, cele privind adoptarea sau

aprobarea actelor parlamentului, precum şi procedurilereferendare.

Conţinutul propriu-zis al lucrării, bogateleinformaţii de drept comparat, precum şi bibliografiaatent selecţionată pentru fiecare dintre capitole, fac dincea mai recentă publicaţie a domnului prof. univ. dr.Gheorghe Iancu o lucrare de un deosebit interes pentrumediul academic şi, în egală măsură, un instrument utilşi de referinţă pentru specialiştii din domeniu.

consilier, Mihaela CIOCHINĂdirector al Direcţiei proceduri parlamentare,

sinteză şi evidenţa legislaţiei – Senat



7/29/2019 Buletin_2_2010


Autor a numeroase lucrări de specialitatevizând drepturile omului, dreptul comunitar şi dreptulmaritim, dl prof. univ. dr. Marin Voicu, fost judecător al Curţii Europene a Drepturilor Omului, îşi propuneîn cartea intitulată „Uniunea Europeană înainte şidupă Tratatul de la Lisabona”, apărută la sfârşitulanului trecut la Editura Universul Juridic, odemitizare, o spulberare a mirajului european, într-o

încercare de contracarare a fenomenului de „euroin-cultură”, prezent din păcate şi în societatearomânească.

Caracterizată printr-un accentuat spirit critic,căpătând pe alocuri un ton vehement, lucrarea de faţăse doreşte o trezire a conştiinţei civice, „vrăjite” înmod premeditat şi sistematic prin grija guvernanţilor.

Structurată în 4 capitole, cartea ajută la o mai bună înţelegere a procesului politic şi democratic alUniunii Europene, a vieţii politice şi sociale aRomâniei în perioada preaderare şi postaderare şioferă o imagine complexă asupra cadrului general de

funcţionare a Uniunii Europene înainte şi dupăTratatul de la Lisabona, precum şi asupra viitoruluisistem politic european.

Primul capitol descoperă cititorului faţaascunsă a Uniunii Europene, pe de o parte prindezvăluirile uluitoare privind corupţia, manipularea,influenţarea deciziilor în scopul protejării anumitor interese, în special ale Franţei, şi pe de altă parte prinevidenţierea contrastelor dintre declaraţiile politice şiintenţiile reale.

Nici politica româneasca nu scapă ochiuluicritic al autorului care înfierează modalitatea detranspunere (copiere) a directivelor „fără nicio

armonizare/adaptare, în batjocura tradiţiilor culturaleşi istorice”.

De asemenea sunt abordate atât probleme ridi-cate de Tratatul constituţional al Uniunii Europene şiTratatul de la Lisabona, cât şi aspecte legate dedeficitul democratic din cadrul UE, de accentuareaeuroscepticismului politic, de pericolele integrăriieuropene, de globalizare, de şocul lărgirii Uniunii

Europene şi efectele sale, precum şi de modul dedesfăşurare a alegerilor europarlamentarilor.

Capitolul al doilea, cuprinde într-o primă parteo scurtă prezentare a etapelor construcţiei europene în

perioada 1948 – 2007, subliniază chestiuni delicatelegate de cetăţenia europeană, analizează statutulcetăţeanului european şi expune sistematizat

principalele obiective ale instituţiilor şi politicilor Uniunii Europene, anterior Tratatului de la Lisabona.

În partea a doua, după o succintă introducere înizvoarele dreptului comunitar şi caracteristicilor dreptului UE, cititorul este familiarizat cu acţiunile

şi procedura în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Totodată, se acordă o atenţie deosebităraportului dintre dreptul comunitar şi dreptulConvenţiei Europene a Drepturilor Omului şi aLibertăţilor Fundamentale.

Centrul de greutate al capitolului III îl repre-zintă un examen atent al instituţiilor şi politicilor Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona, tratatcare se concentrează asupra mecanismelor instituţionale, introducând numeroase schimbări înfuncţionarea Uniunii Europene, cu scopul de a odemocratiza şi a o ameliora, fără a se substituitratatelor existente.



Marin Voicu

Uniunea Europeană înainte şi dupăTratatul de la Lisabona

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009, 263 p.

7/29/2019 Buletin_2_2010


Aşadar, sunt prezentate în noua lor formăConsiliul European, Consiliul de Miniştri, ÎnaltulReprezentant al Uniunii Europene, ParlamentulEuropean, organele consultative, Curtea de Justiţie aUniunii Europene, Curtea de Conturi şi Banca

Centrală Europeană, evidenţiindu-se rolul, alcătuirea,atribuţiile, procedurile şi actele specifice fiecăreiinstituţii.

Nu sunt trecute cu vederea nici politicileUniunii Europene, nici procedurile de revizuire atratatelor, astfel cum au fost concepute prin Tratatulde la Lisabona.

Lucrarea se încheie cu o privire de ansambluasupra sistemului politic european după Lisabona,autorul accentuând principalele etape ale formăriisistemului politic european, strategia de integrare şicooperare, piaţa unică, instituţiile Uniunii Europene,

dreptul şi politicile europene, cooperarea politică,

economică, monetară, poliţienească şi judiciară astatelor membre.

Atingând punctual un număr mare de proble-me mai mult sau mai puţin spinoase, volumul„Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la

Lisabona” este marcat de o viziune eurosceptică,inspirată fără îndoială nu numai de propriileexperienţe ale autorului, dar şi de specialiştii francezi,citaţi într-o bogată bibliografie.

În esenţă, lucrarea de faţă reprezintă un semnalde alarmă şi creionează o imagine realistă asupracapcanelor Uniunii Europene, cititorul fiind introdusîn culisele proceselor decizionale ale căror efecte serăsfrâng nemijlocit asupra tuturor cetăţenilor statelor membre.

expert, Alina ISTUDOR




7/29/2019 Buletin_2_2010


Dintre evenimentele, acţiunile, întrunirile şisimpozioanele mai importante la care au participatrecent reprezentanţi ai Consiliului Legislativ,amintim Conferinţa Internaţională cu tema „Rolul şi locul dreptului în societatea bazată pe cunoaştere” organizată în perioada 16-17 aprilie 2010 deFacultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii„Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu sub egidaUniunii Juriştilor din România şi AcademieiOamenilor de Ştiinţă din România, precum şi A TreiaConferinţă Internaţională de Educaţie a Adulţilor ,organizată la Iaşi în perioada 25-29 aprilie 2010 decătre Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi„International Adult and Continuing Education Hallof Fame”.

Conferinţa cu participare internaţionalăorganizată la Târgu-Jiu, având tema „Rolul şi locul dreptului în societatea bazată pe cunoaştere”, a fost

la a doua sa ediţie, după ce, cu succes, în anul precedent a avut loc prima întrunire cu această temă.

Ediţia de anul acesta a Conferinţei de la Târgu-Jiu, s-a bucurat de prezenţa a numeroase personalităţidin domeniul juridic, fiind prezentate peste 70 delucrări ale mai multor teoreticieni şi practicieni aidreptului din România, Franţa, SUA, Israel, Croaţiasau din Cehia, toate având ca temă actul juridic.

Deschiderea oficială a lucrărilor acesteiconferinţe a fost precedată de un eveniment deosebit

prilejuit de ocazia decernării titlului de Doctor

Honoris Causa, din partea Universităţii „ConstantinBrâncuşi” (UCB) din Târgu Jiu, uneia dintre cele mai prestigioase personalităţi ale vieţii juridice de la noidin ţară. Este vorba de dl dr. Gavril Iosif Chiuzbaian,

preşedintele Uniunii Juriştilor din România, instituţiesub egida căreia au fost organizate lucrările confe-rinţei, redactor şef al revistei „Palatul de Justiţie” şivicepreşedintele Asociaţiei Internaţionale a Juriştilor Democraţi (A.I.J.D.).

Această înaltă distincţie a fost acordată însemn de preţuire pentru întreaga carieră dedicată

justiţiei, omagiind astfel, nu doar opera de mare profunzime, ci şi personalitatea exemplară şi

complexă a domnului Gavril Iosif Chiuzbaian, fostministru al justiţiei în perioada 1994 –1996.

De asemenea, la propunerea dlui prof. univ. dr.Moise Bojincă, decan al Facultăţii de Drept aUniversităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pelângă titlul de Doctor Honoris Causa, dl dr. GavrilIosif Chiuzbaian a mai primit din partea conduceriiUniversităţii „Constantin Brâncuşi”, distincţia demembru de onoare al Senatului Universităţii.

Sesiunea plenară a conferinţei s-a desfăşurat lasediul Teatrului dramatic „Elvira Godeanu”, când aumai luat cuvântul, pe lângă proaspătul laureat,

personalităţi de prim rang din lumea universitară: dl prof. univ. dr. Adrian Gorun, rectorul Universităţii„Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, dl prof. univ.dr. George Antoniu, directorul ştiinţific al Institutuluide Cercetări Juridice al Academiei Române, dl prof.univ. dr. Ion M. Anghel – preşedintele Asociaţiei

Ambasadorilor din România şi dl prof. univ. dr.Bruce A. Little din S.U.A.În cadrul celor şase secţiuni tematice ale

lucrărilor conferinţei au fost prezentate materiale,care au prilejuit ample incursiuni şi dezbaterireferitoare la problematicile abordate, experţi şicercetători, cadre didactice din învăţământul univer -sitar şi preuniversitar, specialişti din cadrul Consi-liului Legislativ (tema comunicată referindu-se la„ecesitatea realizării unei metodologii privind elaborarea unitară a actelor normative, ca funda-ment pentru un sistem legislativ de calitate şi stabil”

autori Sorin Popescu, Preşedinte de secţie şi CătălinCiora, consilier, şef sector), Academiei de Poliţie„Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti şi Şcolii

Naţionale de Studii Politice şi Administrative, precumşi cadre din administraţie, doctoranzi şi masteranzi.Lucrările pe secţiuni s-au desfăşurat la sediileFacultăţilor de Ştiinţe Juridice şi Facultăţii de Litereşi Ştiinţe Sociale, fiind de remarcat buna organizarecare a fost în responsabilitatea decanilor celor douăfacultăţi, dl prof. univ. dr. Moise Bojincă, respectivconf. univ. dr. Diana-Mihaela Pociovălişteanu.

De asemenea, în cadrul conferinţei a avut locşi lansarea lucrării „Dreptul Uniunii Europene


MANIFESTĂRI ȘTIINŢIFICE

Manifestări ştiinţificecu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ

7/29/2019 Buletin_2_2010


privind politicile economice” apărută la Editura„Universul Juridic”, autori fiind dna prof. univ. dr.

Nicoleta Diaconu şi dl conf. univ. dr. Dumitru AdrianCrăciunescu. Prezentarea acestei lucrări a fostrealizată de dl dr. Gavril Iosif Chiuzbaian, cel care a

semnat îndemnul la lectură al acestei cărţi, precum şide dl prof. univ. dr. Grigore Silaşi, directorulCentrului European de Excelenţă „Jean Monnet”,care în postfaţă afirmă: „în sfârşit o carte despre dreptşi politicile economice la nivel european”, aspect carereliefează problematica aparte a dreptului UniuniiEuropene analizată, şi anume, politicile economice.

Un alt eveniment de marcă din această perioadă a fost reprezentat de A Treia Conferinţa Internaţională de Educaţie a Adulţilor, organizată laIaşi în perioada 25-29 aprilie 2010 de cătreUniversitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi

International Adult and Continuing Education Hall of Fame, această manifestare înscriindu-se în celededicate aniversarii a 150 de ani de la înfiinţarea

prestigioasei universităţi.Ca urmare a ediţiilor anterioare desfăşurate în

anii 2002, respectiv 2006, această conferinţă s-aevidenţiat ca un forum pentru schimburi în domeniulştiinţific şi legislativ şi pentru prezentarea rezultatelor cercetărilor în ariile educaţiei continue şi ale educaţieiadulţilor.

Pornind de la ipoteza că noile tehnologii decomunicare pot constitui veritabile instrumente

pentru atingerea obiectivelor educaţiei continue şi aeducaţiei adulţilor, cea de-a treia ediţie a ConferinţeiInternaţionale de Educaţie a Adulţilor şi-a propus săanalizeze impactul şi importanta acestora.

Scopul conferinţei, care a avut ca temă„Pregătirea Forţei de Muncă pentru Societatea Informaţională” a constat în iniţierea şi susţinereaunui dialog al specialiştilor şi practicienilor îndomeniul educaţiei continue şi al educaţiei adulţilor,a unui forum cu o largă participare a ONG-urilor,organizaţiilor locale, regionale, naţionale şiinternaţionale din domeniul public şi privat, privindoportunităţile dezvoltării forţei de muncă în noilecondiţii ale societăţii informaţionale.

În cadrul Conferinţei, pe data de 27 aprilie2010, a fost găzduit Simpozionul Internaţional Drepturile Omului şi Legislaţia Muncii, organizat în parteneriat cu Institutul Român al Drepturilor Omului, care s-a bucurat de o largă participare.

Lucrările susţinute de participanţi în plenulsimpozionului au avut menirea de a pune în evidenţărezultatele cercetărilor din domeniul dreptului la

muncă la nivel naţional şi internaţional, fiind de oînaltă ţinută ştiinţifică şi răspunzând întru totulexigenţelor unei manifestări de o asemenea amploare,remarcându-se prin rigoarea expunerilor şi înaltulnivel tehnic al prezentărilor, constituind un model de

claritate aplicată complexităţii raţionamentului.Astfel, au prezentat materiale în cadrul acestuisimpozion, moderat de dna prof. univ. dr. IrinaMoroianu Zlătescu, directorul Institutului Roman

pentru Drepturile Omului şi amfitrionul întâlnirii,alături de dl prof. univ. dr. Laurenţiu Şoitu, director alInstitutului de Educaţie Continuă din cadrul Univer -sităţii „Alexandru Ioan Cuza”, experţi şi cercetători,cadre didactice din învăţământul universitar şi

preuniversitar, magistraţi, membri ai ConsiliuluiSuperior al Magistraturii şi ai Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie, specialişti din cadrul Consiliului Legislativ

(care au prezentat un material privind „Dreptul lamuncă în legislaţia internă”, autor – Cătălin Ciora,consilier, şef sector), cadre din administraţia centrală şilocală, doctoranzi şi masteranzi, precum şi repre-zentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale interne şiinternaţionale, printre care amintim pe dna prof. univ.dr. Laetizia Fiorillo Dello Russo, secretar general JusPrimi Viri, dna prof. univ. dr. Monna-Lisa Magdo Belu,

judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prof.univ. dr. Romul Petru Vonica, fost judecător la CurteaConstituţională, dna judecător Cecilia Morariu,membrual Consiliului Superior al Magistraturii, dl Roux Nill

de la Universitatea Montpellier, dna judecător GeorgetaPavelescu, preşedintele Secţiei Litigii de Muncă de laCurtea de Apel Iaşi, precum şi alţi autori.

Prin calitatea materialelor elaborate şi prezen-tate în cele două evenimente menţionate, care au

prilejuit ample incursiuni şi dezbateri referitoare la problematicile abordate, scopurile celor două întru-niri au fost atinse, prilejuindu-se un schimb util deidei, consolidându-se sau punându-se bazele unor colaborări promiţătoare care vor impulsiona, în modcert, interesul pentru activităţile de cercetare, creând

premise favorabile pentru următoarele manifestăriştiinţifice de acest gen.

Reuşita acestor manifestări este rezultatulefortului conjugat al conducerii celor două univer -sităţi şi al celorlalte structuri şi instituţii academiceşi administrative implicate, cărora li se cuvinmulţumiri în acest sens.

consilier, şef de sector Cătălin CIORA


Manifestări științifice


7/29/2019 Buletin_2_2010


Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată∗ –

REVUE CRITIQUE DE DROIT ITERATIOAL PRIVÉ

1. CUIBERTI, GILLES – La reconnaissance en France des jugements par défaut anglais. A propos del’affaire “Gambazzi-Stolzenberg” = Recunoaşterea în Franţa a hotărârilor judecătoreşti engleze pronunţateîn absenţa unei părţi. Pe marginea afacerii “Gambazzi-Stolzenberg”. În: Revue critique de droit international

privé nr.4, 2009, p.685-714Hotărârile judecătoreşti engleze pronunţate în lipsa unei părţi au rămas mult timp absente din jurisprudenţa europeană, primaCurte europeană ce a luat poziţie fiind Curtea de la Luxemburg în decizia sa „Gambazzi” din 2009. Autorul încearcă sămăsoare consecinţele acestei decizii asupra dreptului francez. Autorul consideră afacerea “Gambazzi-Stolzenberg”, ca unadin cele mai remarcabile afaceri de executare internaţională a hotărârilor judecătoreşti din istorie.

REVUE DE SCIECE CRIMIELLE ET DE DROIT PÉAL COMPARÉ

2. BEAUVALLET, OLIVIER – Benjamin Ferencz et la lente répression du crime d’agression= Benjamin Ferencz şi lenta pedepsire a crimei de agresiune. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4,2009, p.739-748

Curtea Penală Internaţională are competenţa materială de a judeca, atribuită de art.5.1.d al Statutului de la Roma, în ceea ce priveşte crimele de agresiune, dar art.5.2. al Statutului dispune de asemenea în legătură cu faptul că aceasta îşi va exercitacompetenţa, atunci când va fi adoptată o dispoziţie, conform art.121 şi art.123. Dispoziţia va defini această crimă şi va stabilicondiţiile de exercitare a competenţei Curţii în această privinţă. Benjamin Ferencz susţine necesitatea de a reprima crima deagresiune, fiind de părere că instrumentele juridice actuale permit calificarea acesteia şi consideră necesar şi urgent, asigurându-se pedepsirea crimei, să se pună capăt impunităţii agresorilor internaţionali. După părerea sa, de acum înainte, efortulinternaţional va trebui să vizeze condiţiile de aplicare a urmăririlor în faţa Curţii Penale Internaţionale.

3. FERECZ, B. BEJAMI – Pour mettre un terme à l’impunité du crime d’agression = Pentru a pune

capăt impunităţii unei crime de agresiune. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.739-747

Acordarea competenţei reale unui tribunal penal internaţional asupra crimei de agresiune, chiar dacă pare un lucru îndepărtatastăzi, ar reprezenta o reuşită istorică de o valoare inestimabilă. Autorul se pronunţă în favoarea luării tuturor dispoziţiilor legale pentru a încerca evitarea pentru naţiuni a ororilor incredibile ale conflictelor armate.

4. LLADOS BAUCELLS, JOA; MAURO, CRISTIA – Vers l’introduction de la responsabilité pénaledes personnes morales en droit espagnol = Spre introducerea responsabilităţii penale a persoanelor juridiceîn dreptul spaniol. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.817-827

Un anteproiect de reformă a Codului Penal din 1994 din Spania propune astăzi introducerea responsabilităţii penale a persoanelor juridice, ea bazându-se pe numeroase interese practice ale acestei responsabilităţi, dar şi pe influenţa dreptuluicomparat şi a textelor europene.


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

∗ Lucrare realizată de Svetlana BACIU, expert, Consiliul Legislativ

7/29/2019 Buletin_2_2010


5. SÉVELY-FOURIE, CATHERIE – Répression et motivation. Réflexions sur la motivation des arrêtset jugements des juridictions répressives = Represiune şi motivare. Reflecţii asupra motivării deciziilor şihotărârilor jurisdicţiilor represive. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.783-796

Aspectele analizate de autoare se referă la motivarea generală a deciziilor represive şi la motivarea specială a deciziilor derogatorii. După părerea acesteia, motivarea “generală” pare în mod natural, dacă nu necesar, legată de exercitarea unei puteri

de sancţiune, în timp ce exigenţa motivaţiei “speciale “ nu este legată decât de deciziile derogatorii.6. SOBO, FRAÇOIS – Justice transitionnelle. Le point sur les juridictions Gacaca au Rwanda = Justiţietranziţională. Situaţia jurisdicţiilor Gacaca în Ruanda. În: Revue de science criminelle et de droit pénalcomparé nr.4, 2009, p.763-782

La 15 ani după genocidul ce a avut loc împotriva populaţiei tutsi şi hutu, în anul 1994, contenciosul judiciar legat de aceastătragedie a secolului trecut nu este epuizat. Capacitatea de absorbţie a jurisdicţiilor clasice, s-a dovedit nesemnificativă câţivaani mai târziu şi voinţa de a pune capăt unei culturi de impunitate a determinat noile autorităţi politice ale ţării să aleagă caleaunei justiţii denumite “restauratoare” sau “tranziţionale” prin mobilizarea jurisdicţiilor Gacaca.

7. TELLIER, VÉROIQUE – En finir avec la primauté du criminel sur le civil! = Să se termine cu prioritatea penalului asupra civilului! În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.797-815

Prioritatea penalului asupra civilului îl plasează pe judecătorul civil într-o situaţie de dependenţă: obligat să respecte regulaamânării încă nehotărâte şi principiul autorităţii lucrului judecat în penal asupra civilului. În principal justificat prin grija deevita decizii contradictorii, aceste reguli îl obligă pe judecătorul civil să aştepte decizia judecătorului penal. Legea din 2007are drept scop consolidarea echilibrului procedurii penale, venind să limiteze domeniul de aplicare al amânării obligatorii.

REVUE DU DROIT PUBLIC

8. AVRIL, PIERRE – Un nouveau droit parlementaire? = Un nou drept parlamentar? În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.121-134

Articolul analizează cadrul juridic definit prin regulile de aplicare pe care le-a determinat revizuirea constituţională din 2008din Franţa, adică legile organice prevăzute, precum şi adaptările regulamentelor adunărilor, fără a uita de deciziile ConsiliuluiConstituţional de apreciere a conformităţii acestora. Revizuirea constituţională din 2008 a revenit asupra principalelor constrângeri impuse din 1958 Adunărilor, ea a adus inovaţii în raporturile politice şi a extins competenţele Parlamentului.

9. BELRHALI-BERARD, HAFIDA – Le droit de l’environnement: entre incitation et contrainte = Dreptul mediului: între incitare şi constrângere. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1683-1704

Dreptul mediului cultivă contrastele, dezvoltarea sa nu împiedică întrebările care se nasc, referitoare la chiar esenţa acestuidrept. La dezbaterile juridice privind semnificaţia juridică a dezvoltării durabile, se adăugă o întrebare persistentă în legăturăcu acest drept, perceput ca declaratoriu. Studiul permite după cum consideră autorul, să se demonstreze că dacă procedeeleincitative şi de constrângere reprezintă mecanisme opuse, dreptul mediului nu are beneficii decât de pe urma cumulării celor două tipuri de instrumente. Referirea la instrumentele de constrângere vizează legea din 1960 privind crearea de parcurinaţionale, legea din 1976, producţia de acte normative în materie de mediu fiind importantă. În paralel se dezvoltă procedeeincitative, pentru care câteva exemple sunt: dezvoltarea contractualizării din anii 70, instrumentele de fiscalitate de mediu,ajutoarele financiare pentru agenţia de mediu.

10. BIEVEU, JEA-JACQUES – La fabrication d’une loi sur l’Université. La loi du 10 juillet 1896

= Elaborarea unei legi asupra Universităţii. Legea din 10 iulie 1896. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1539-1552

Autorul revine asupra Legii din 10 iulie 1896 privind constituirea universităţilor, considerând acest lucru ca o etapă importantăa efortului pe care guvernele din primii 30 de ani ai celei de-a III-a Republici le-au înfăptuit pentru a regenera învăţământulsuperior francez. Aceste reforme, cu dificultăţile, succesele lor, capătă o dimensiune simbolică ce are repercusiuni încă asupradezbaterilor de astăzi.

11. BLAC, FRAÇOIS – L’insaisissabilité des biens des établissements publics industriels etcommerciaux, éléments pour une évolution = Insesizabilitatea bunurilor din întreprinderile publiceindustriale şi comerciale, elemente pentru o evoluţie. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1553-1576

Analiza autorului îşi propune să confrunte accepţia dreptului administrativ francez cu exigenţele sau propunerile altor drepturi.Rezultatul cercetării este că insesizabilitatea nu rezistă confruntării, ea este condamnată de dreptul comunitar şi ignorată de

dreptul comparat. Autorul se referă la soluţia franceză în materie, diferită de dreptul străin şi care corespunde cel mai bineexigenţelor pieţei comune.

Referințe bibliografice


7/29/2019 Buletin_2_2010


12. BOYEAU-JEECOURT, ALEXIA – La révision constitutionnelle du 10 août 1926 relative à la caissed’amortissement de la dette publique = Revizuirea constituţională din 10 august 1926 privind casa deamortizare a datoriei publice. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.135-154

La 10 august 1926 este adoptată cea de-a treia revizuire constituţională, în timpul celei de-a III-a Republici, într-un contextdeosebit de prost al situaţiei financiare a Franţei, după război, când ţara se confruntă şi cu o criză de încredere sporită. Sunt

pregătite măsuri de redresare, sunt votate o serie de măsuri economice ca şi crearea unei case independente de amortizare adatoriei publice, alimentată de resursele noi create, care capătă un statut constituţional. Revizuirea Constituţiei franceze din1875 pare singulară din punct de vedere juridic, ea integrează dispoziţii financiare, dar şi circumstanţele au avut un rol carenu poate fi neglijat. Totuşi, oportunitatea revizuirii apare ca fiind discutabilă în ceea ce priveşte caracteristicile regimului politic al celei de a-III-a Republici care consacră suveranitatea Parlamentului.

13. BUGO, CAROLIE – La réforme de l’hôpital public = Reforma spitalului public. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.29-62

Adoptarea de către Adunarea Naţională din Franţa, în anul 2009, a proiectului de lege privind reforma spitalelor şi cu privirela pacienţi, sănătate şi teritorii (HPST), i-a nemulţumit pe profesioniştii din domeniul sănătăţii. Reforma managementuluispitalului public era considerată necesară, dar ei denunţau o scădere tocmai a rolului jucat de profesioniştii din domeniulsănătăţii în cadrul conducerii spitalelor. Textul a cunoscut modificări numeroase, fiind remaniat în sensul unei mai mari participări a practicienilor din spitale în cadrul conducerii spitalelor. Legea HPST a fost promulgată în 2009 şi a menţinutîmpărţirea competenţelor între diferitele instanţe în favoarea directorului spitalului. După părerea autorului, noul echilibru al

puterilor în cadrul organelor de conducere de care beneficiază în principal directorul spitalului trebuie totuşi să nu lase deoparte problema gradului de intervenţie a comunităţii medicale în cadrul conducerii spitalului.

14. CAILLE, PASCAL – L’essor du droit pénal communautaire = Avântul dreptului penal comunitar. În:Revue du droit public nr.5, 2009, p.1473-1492

Pentru jurisdicţia comunitară nimic nu se opune consacrării unui drept penal comunitar, dimpotrivă totul militează în favoareaacestuia. Rămâne să se stabilească în ce măsură o asemenea consacrare este necesară. Curtea de Justiţie a început să precizeze bazele acestei duble grile de lectură şi ea nu poate să se producă decât prin intermediul interesului comun. Se consideră cădreptul penal comunitar este dictat de interesul comun, dar el are de asemenea limite.

15. CHAUVAUX, DIDIER – L’abrogation d’un texte qui en avait abrogé un autre fait-elle revivre letexte initial? = Abrogarea unui text ce a abrogat un altul, poate avea ca efect renaşterea textului iniţial? În:Revue du droit public nr.5, 2009, p.1299-1310

Este comentat un aviz emis la 10 ianuarie 2008 de către Consiliul de Stat francez care afirmă că abrogarea prin Decretul din2004 a Decretului-lege din 1939 a făcut să se revină la redactarea iniţială a art.14 al Legii din 1881 privind libertatea presei.

16. COLLET, DIDIER – Le juge administratif et le contrôle des aides d’Etat: de la réception àl’instrumentalisation du droit communautaire? = Judecătorul administrativ şi controlul ajutoarelor de stat:de la receptare la instrumentalizarea dreptului comunitar? În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1311-1340

Articolul analizează două decizii (“CELF” şi “Comité des vins”) care atestă preocuparea Consiliului de Stat francez pentruaplicarea, în mod riguros, a principiilor comunitare cu privire la notificarea ajutoarelor acordate întreprinderilor. După părereaautorului, cele două decizii traduc grija Consiliului de Stat de a nu fi un simplu executant al normei comunitare, nici unspectator pasiv al evoluţiei sale, ci un protagonist activ al ameliorării sale.

17. COULIBALEY, BABAKAE D. – La néutralisation du parlement constituant (à propos de ladécision no DCC 06-074 du 8 juillet 2006 de la Cour constitutionnelle du Bénin) = eutralizarea

Parlamentului constituant (pe marginea deciziei nr. DCC 06-074 din 8 iulie 2006 a Curţii Constituţionale din Benin). În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1493-1516Decizia de a cenzura o lege de revizuire constituţională emisă de Curtea Constituţională din Benin, la 8 iulie 2006 demonstreazăcă principiile esenţiale faţă de care s-a arătat ataşat până acum corpul social şi care exprimă Constituţia, pot fi repuse în cauzăde un Parlament constituant ce oscilează între deriva corporatistă şi tentaţia monopolistă a puterii. Expunerea de fapte va ajutala înţelegerea circumstanţelor acestei afaceri care l-a determinat pe judecătorul constituţional să invalideze pentru prima datăo lege de revizuire constituţională.

18. DUBOUT, EDOUARD – Faut-il tuer les catégories de fautes en droit administratif? = Oare trebuieeliminate categoriile de erori în dreptul administrativ? În: Revue du droit public. – nr.5, 2009, p.1341-1352

După părerea autorului, existenţa unei pluralităţi de categorii de erori administrative ridică problema aprecierii bilanţuluicost/avantaj al acestei categorizări în ceea ce priveşte coerenţa şi eficienţa mecanismului de responsabilitate administrativă.El consideră că în loc ca aceste categorii diferite de erori ale dreptului administrativ să fie studiate separat, ar fi necesar să se

propună ca ele să fie abordate frontal, într-o perspectivă de ansamblu, pentru a stabili dacă “divizarea” noţiunii de eroare caredecurge de aici, se justifică pe deplin.



7/29/2019 Buletin_2_2010


19. DUDOGO, CHARLES – L’avenant au contrat administratif = Actul adiţional la contractul administrativ. În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1353-1380

În Franţa, în cadrul teoriei generale a contractelor administrative a fost elaborat un regim juridic specific actelor adiţionale.Mecanismul ridică numeroase probleme, la elementele de fond se adaugă chestiuni specifice de formă, din momentul în carecontractul iniţial este supus unei proceduri formalizate.

20. EPRO, QUETI – Les contrats de subvention = Contractele de subvenţie. În: Revue du droit publicnr.1, 2010, p.63-90

Autorul propune o analiză a contractului de subvenţie. Valoarea contractului de subvenţie în efectele, garanţiile sale, drepturile pe care le acordă cocontractantului se bazează astfel pe o analiză a obiectului său.

21. MOUTO, STÉPHAE – A propos de la réforme portuaire: un nouveau visage pour lesétablissements publics = Pe marginea reformei portuare: un nou chip pentru instituţiile publice. În: Revue dudroit public nr.1, 2010, p.91-120

După părerea autorului, Legea franceză din 4 iulie 2008, urmată de Decretul de aplicare nr.2008-1032 din octombrie 2008 privind crearea de mari porturi maritime, necesită transformări profunde ale sectorului public portuar, dar chiar şi a noţiuniide instituţie publică. Se consideră că textul manifestă voinţa puternică a autorităţilor publice de a da coerenţă politicii portuare.Legea implică profunde modificări juridice, creează o nouă categorie de instituţie publică “marile porturi maritime”, chematesă înlocuiască “porturile maritime autonome”.

22. MOUZET, PIERRE – La désuétude en droit constitutionnel = Desuetudinea în dreptul constituţional .În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1381-1400

De la publicarea unui studiu în anul 1928, dedicat noţiunii de desuetudine, nici un alt studiu nu a fost întreprins în Franţa,noţiunea pare să nu mai intereseze pe nimeni. Sunt prezentate consideraţiile autorului pe această temă.

23. MOYRAD, ALAI – Les lois du pays en Polynésie française: bilan d’un quinquennat = Legile“ţării” (lois du pays) în Polinezia franceză: bilanţul unui cincinal. În: Revue du droit public nr.6, 2009,

p.1577-1634În anul 2004, în urma revizuirii constituţionale din 2003, Polinezia franceză se transformă în colectivitate de peste mări

(COM). Dotată cu autonomie şi cu acest titlu, Adunarea sa deliberantă poate vota “legi ale ţării” (lois du pays), supuse unuicontrol jurisdicţional specific conform art.74 al Constituţiei. Cu toate că Polinezia franceză reprezintă o colectivitate teritorialăce beneficiază formal numai de autonomie administrativă, noua putere normativă încredinţată adunării nu este identică cu

puterea administrativă clasică. Astăzi, Polinezia franceză adoptă legi (lois du pays), iar un contencios relativ abundent stabileşteregimul acestor norme.

24. ABLI, BÉLIGH – L’instabilité sous la Ve République = Instabilitatea în timpul celei de-a V-a Republici. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1599-1634

Autorul este de părere că instabilitatea celei de-a V-a Republici Franceze demonstrează capacităţile de adaptare ale regimului,dar şi o sursă de insecuritate care îi afectează funcţionarea. Astfel, aspectele analizate se referă la instabilitate ca sursă deinsecuritate şi la instabilitate ca fenomen de adaptare, fiind vorba de capacitatea de adaptare a regimului, atât în domeniulconstituţional, cât şi în plan instituţional.

25. PACTET, PIERRE – Réflexions sur le droit constitutionnel et son enseignement = Reflecţii asupradreptului constituţional şi asupra predării sale. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.155-170

Autorul consideră ca ar fi interesant să încerce să stabilească în mod clar care sunt elementele diferite pe care le cuprinde actualanoţiune de drept constituţional, subliniind aspectele dominante. De asemenea, sunt prezentate reflecţiile sale în ceea ce priveşte

predarea dreptului constituţional, autorul insistând asupra necesităţii de a acorda încredere profesorilor şi autorilor, asupralibertăţii, respingând dogmatismul.

26. PLUE, OLIVIER – L’innaplicabilité du nouveau régime de responsabilité du président de laRépublique = Inaplicabilitatea noului regim de responsabilitate a preşedintelui Republicii. În: Revue du droit

public nr.5, 2009, p.1401-1430După părerea autorului care se arată rezervat în ceea ce priveşte aplicabilitatea regimului de responsabilitate al preşedinteluiRepublicii Franceze, izvorât din revizuirea constituţională din 2007, absenţa intervenţiei legii organice prevăzută de art.68 alConstituţiei, la peste 2 ani de la adoptarea acestei reforme pare să ridice o veritabilă problemă de legitimitate pentru preşedinteleRepublicii.

27. PRUM, ADRÉ – La liberté académique = Libertatea academică. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.3-28

Este propusă o analiză a libertăţii academice, fiind evocată mai întâi consacrarea acesteia în diferite sisteme juridice, precumşi consecinţele juridice concrete ale unei astfel de consacrări.



7/29/2019 Buletin_2_2010


28. SALES, ERIC – La protection du principe constitutionnel de laicité par la Cour constitutionnelleturque = Protecţia principiului constituţional de laicitate de către Curtea Constituţională turcă. În: Revue dudroit public nr.6, 2009, p.1649-1682

După părerea autorului, laicitatea recunoscută ca principiu constituţional în anul 1937 de către statul turc, reprezintă un simbolal statului, o dispoziţie intangibilă ce nu implică totuşi o strictă separare între stat şi religie. Principiul laic postulează şiinterdicţia de a purta voalul islamic în universităţi şi în administraţie. La ora actuală, principiul poate fi repus în cauză, la

origine fiind voinţa politică a guvernului de a permite tinerelor fete purtătoare de voal să acceadă la învăţământul superior.Constituţia nu interzice portul voalului islamic în administraţie sau universităţi, dar judecătorii Curţii au interpretat până acum principiul de laicitate ca determinând interzicerea. Aceste ameninţări care pun în cauză principiul, pentru moment, sunt stăpânitede Curtea Constituţională.

29. THEVAT, AUDE – La pérennité du fédéralisme = Perenitatea federalismului. În: Revue du droit publicnr.5, 2009, p.1431-1450

Rezultatele alegerilor legislative federale din iunie 2007 au făcut ca Belgia să se afle într-o criză politică care a lăsat-o timpde nouă luni fără guvern. Dezacordul demonstrează tensiunile dintre valoni şi flamanzi, iar tulburările pe care le traverseazăBelgia arată ineficienţa acestui sistem federal, presupus că menţine unitatea statului, în ciuda diviziunii culturale a cetăţenilor.Perenitatea federalismului apare nesigură, dar reprezintă o miză considerabilă datorită atracţiei manifestate pentru acest modelsau principiile pe care el le conţine, de către state, chiar mai marcate de centralism ca Franţa sau Regatul Unit al Marii Britanii.

30. TRUCHET, DIDIER – Le Conseil national du droit= Consiliul aţional al Dreptului. În: Revue du droit

public nr.5, 2009, p.1283-1298Autorul prezintă cititorilor, la invitaţia redacţiei revistei “Revue du droit public”, instituţia Consiliului Naţional al Dreptului.Crearea Consiliului a fost recomandată în Raportul prezentat în anul 2007, directorului general al învăţământului superior şial cercetării, de către un grup de lucru care a constatat o îndepărtare progresivă între facultăţile de drept şi angajatorii publicişi privaţi ai juriştilor.

31. UGER-STERBERG VO, ATJE – L’arrêt “Lisbonne” de la Cour constitutionnelle fédéraleallemande, la fin de l’intégration européenne? = Decizia “Lisbonne” a Curţii Constituţionale federale germane, sfârşitul integrării europene? În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.171-196

În decizia sa din 30 iunie 2009, Curtea Constituţională federală a Germaniei a declarat constituţional faptul că Germaniaratifică Tratatul de la Lisabona, sub rezerva ca Parlamentul să aibă un rol mai activ în procesul de integrare şi să modifice Legeacu privire la participarea Bundestag-ului şi a Bundesrat-ului în materia Uniunii Europene. Reacţia doctrinei la decizie este maimult negativă. Sunt criticate construcţiile dogmatice ale principiilor de suveranitate a statului şi de democraţie şi consecinţelenefaste pentru proiectul european. Comentariul autorului analizează dacă aceste critici sunt justificate şi, mai ales, dacă decizia

pune în pericol integrarea europeană.32. VERGELY, DAIEL – L’équilibre des pouvoirs: une utopie constitutionnelle = Echilibrul puterilor:o utopie constituţională. În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1451-1472

Când şi-a elaborat teza privind separaţia puterilor, Montesquieu a vrut să instituie un regim politic moderat, tocmai acestobiectiv fiind stabilit de către constituanţii din anul 1795 şi 1848. Cea de-a V-a Republică reconfigurează teoria, iar de dataaceasta, este vorba de a reabilita funcţia executivă. Legea 2008-724 din 23 iulie 2008 de modernizare a instituţiilor celei de-a V-a Republici dă oficial teoriei un sens diametral opus celei a constituanţilor din 1958.

33. VIGUIER, JACQUES – La primauté juridique de la langue nationale française sur les languesrégionales secondes = Supremaţia juridică a limbii naţionale franceze asupra limbilor regionale secundare.În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1635-1648

Limba naţională franceză şi limbile regionale care nu au fost niciodată recunoscute constituţional în Franţa au căpătat acestdrept în urma revizuirilor din 1992 şi 2008. Această recunoaştere aproape simultană pare să le situeze la egalitate, dar, înrealitate, limba franceză rămâne limba oficială a statului francez, iar limbile regionale cu o apariţie timidă, au o influenţălimitată. Există după părerea autorului, o supremaţie juridică tradiţională şi o supremaţie juridică confirmată, aspecte ce suntreflectate de articol.

REVUE ITERATIOALE DE DROIT COMPARÉ

34. GUIERET-BROBBEL DORSMA, AE – Le commerçant en droit allemand = Comerciantul îndreptul german. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.785-816

Dreptul francez şi dreptul german deosebesc dreptul civil şi dreptul comercial şi cunosc amândouă noţiunea de comerciant.Autoarea îşi pune întrebarea dacă acest lucru înseamnă că cele două au o aceeaşi concepţie. Studiul realizează o prezentare acomerciantului în dreptul german.

35. LAFFAILLE, FRACK – L’immunité pénale des organes constitutionnels monocéphales en Italie.La censure, par la Cour constitutionnelle, de la “Loi Alfano” = Imunitatea penală a organelor constituţionalemonocefale în Italia. Cenzurarea de către Curtea Constituţională a “Legii Alfano”. În: Revue internationalede droit comparé nr.4, 2009, p.839-862



7/29/2019 Buletin_2_2010


Curtea Constituţională italiană a cenzurat în octombrie 2009 “Legea Alfano” din anul 2008 stabilind imunitatea penală a celor patru organe constituţionale monocefale care sunt: şeful statului, preşedintele Consiliului şi preşedinţii celor două Camere. Norma legislativă este considerată a fi neconformă cu Legea fundamentală din 1947, pentru lipsa “ protecţiei constituţionale”şi încălcarea principiului de egalitate. Disputa dintre adoptarea “Legii Alfano” şi decizia Curţii demonstrează că Italia se aflăîn căutarea unui echilibru între puteri.

36. LAMÈTHE, DIDIER – La protection de la biodiversité en Inde du point de vue des investisseurs

industriels étrangers ou les utopies de la diversité = Protecţia biodiversităţii în India din punct de vedere al investitorilor industriali străini sau utopiile diversităţii. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009,

p.817-838India este considerată de autor ca fiind o ţară unde se înfruntă filozofii protecţioniste cu privire la mediu şi o dezvoltare

industrială anarhică. India dispune de un corp federal şi statal de reguli în materie de protecţie a mediului şi a biodiversităţiice reflectă efectiv dreptul internaţional al mediului. Studiul îşi propune să prezinte metodele aplicate în India, în ceea ce priveşte prevenţia şi modul de reparaţie al atingerilor aduse diversităţii biologice.

37. LI-KOTOVTCHIKHIE, XIAO-YIG – Le pragmatisme juridique dans la Chine post-Mao = Pragmatismul juridic în China post Mao. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.715-738

De aproximativ 30 de ani, dreptul chinez se află într-o continuă transformare, observându-se o constantă în evoluţia sa – pragmatismul. Este vorba de o noţiune în mod esenţial politică ce a marcat pe larg reformele juridice post Mao şi care amodificat profund modelul concepţiei dreptului, în particular acceptarea ideii de stat de drept. Astfel, pragmatismul oferă o cheieesenţială pentru înţelegerea dreptului chinez contemporan.

38. LICARI, FRAÇOIS-XAVIER – Le nouveau droit français de la prescription extinctive à la lumièred’expériences étrangères récentes ou en gestation (Louisiane, Allemagne, Israel) = oul drept francez al prescripţiei extinctive în lumina experienţelor străine recente sau în gestaţie (Louisiana, Germania, Israel).În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.739-784

Franţa a adoptat o reformă a prescripţiei extinctive, din motive ce ţin de complexitatea crescută a afacerilor, accelerareatimpului, inconvenientul de a arhiva documente timp de 30 de ani şi altele. Locul dreptului comparat în procesul legislativ afost major. În cadrul studiului, autorul acordă atenţie mai ales Louisianei care a păstrat un drept al prescripţiei extinctiveapropiat de modelul napoleonian, cât şi Israelului, al cărui proiect de Cod civil conţine dispoziţii deosebit de cuprinzătoare şiamănunţite asupra dreptului prescripţiei extinctive.

39. MORÉTEAU, OLIVIER – Les frontières de la langue et du droit: vers une méthodologie de latraduction juridique = Frontierele limbii şi ale dreptului: spre o metodologie a traducerii juridice. În: Revueinternationale de droit comparé nr.4, 2009, p.695-714

Pornind de la ideea că traducerea juridică necesită atât depăşirea frontierelor lingvistice cât şi a celor juridice, întocmai ca şicompararea drepturilor, autorul constată complexitatea acestei activităţi, fiind vorba de frontiere interne – structura limbii şitaxonomia proprie fiecărui drept, cât şi cele externe – trecerea de la o limbă la alta şi tipologia sistemelor juridice.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

40. MOURY, JACQUES – Les limites de la quête en matière de preuve: expertise et jurisdiction = Limitelecăutării în materie de probă: expertiză şi jurisdicţie. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.4, 2009, p.665-676

Participarea expertului la procesul de elaborare a hotărârii judecătoreşti a căpătat o amploare care afectează câteodată în modanevoios “jurisdictio”. Constatarea este valabilă “mutatis mutandis” pentru cea mai mare parte a ţărilor care aparţin sitemuluiromano-germanic, dar este foarte diferită în cele care ţin de sistemul de “common law”.

41. PLACKEEL, FRÉDÉRIC – La combinaison de l’usufruit et du bail. Eléments pour une nouvellethéorie des biens = Asocierea uzufructului şi a contractului de închiriere. Elemente pentru o nouă teorie a

bunurilor. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.4, 2009, p.639-664Raporturile dintre uzufruct şi contractul de închiriere reprezintă o temă clasică, fiind dificil de a fi reînnoită, în afara unei

reînnoiri a teoriei bunurilor însăşi. După părerea autorului, studierea asocierii uzufructului cu contractul de închiriere sugereazăconcluzii originale.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIALET DE DROIT ÉCOOMIQUE

42. ADREU, LIOEL – Réflexions sur la nature juridique de la compensation = Reflecţii cu privire lanatura juridică a compensării. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2009,

p.655-667După părerea autorului, compensarea mai prezintă încă neclarităţi în ceea ce priveşte natura sa juridică. Se pune întrebarea

dacă ea trebuie văzută ca un mod autonom de extindere a obligaţiilor sau o formă de plată. Subliniind care sunt bazele legale,

doctrinale şi jurisprudenţiale ale fiecăruia din aceste concepte, articolul propune o sinteză şi anume: compensarea este o “cvasi- plată”, ea nu se identifică cu plata, dar se apropie în ceea ce priveşte rezultatul produs.



7/29/2019 Buletin_2_2010


43. BERGER-WALLISSER, GERLIDE; MOES, ALEXADRA – Les conditions d’accès au marchéfrançais pour les opérateurs économiques étrangèrs, non ressortissants communautaires = Condiţiile deacces la piaţa franceză pentru operatorii economici străini care nu sunt cetăţeni comunitari. În: Revuetrimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2009, p.669-682

Articolul demonstrează posibilitatea pentru operatorii economici străini de a exercita o activitate comercială pe teritoriul

francez. Prezentarea regulilor juridice aplicabile permite mai ales prin intermediul exemplului Statelor Unite, primul investitor străin necomunitar în Franţa, să se realizeze o analiză a dispoziţiilor legale existente.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE

44. BARQUE, FRAÇOIS – Le droit communautaire des appelations d’origine et indicationsgéographiques en matière vinicole = Dreptul comunitar al denumirilor de origine şi al indicaţiilor geograficeîn materie vinicolă. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.743-774

Reforma OMC vinicolă operată în legătură cu Regulamentul din 29 aprilie 2008 invită la reflecţii asupra rolului jucat înmaterie, de dreptul comunitar, în protecţia denumirilor de origine şi indicaţiilor geografice de calitate. Studiul vizeazăsublinierea calităţii acţiunii comunitare, dar şi prezentarea inevitabilelor limite.

45. BLAISE, JEA-BERARD; IDOT, LAURECE – Concurrence. Articles 81 et 82 CE (1-er janvier2008 – 30 juin 2009) = Concurenţa. Articolele 81 şi 82 CE (1 ianuarie 2008 – 30 iunie 2009). În: Revuetrimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.473-510

Perioada de referinţă ianuarie 2008 – iunie 2009, se aseamănă cu perioada precedentă, ca şi cum criza economica nu ar fimodificat politica comunitară de concurenţă. Dreptul practicilor anticoncurenţiale nu pare afectat. Aspectele analizate se referăla domeniul de aplicare al art. 81 şi 82 CE ca şi la procedurile şi sancţiunile legate de aplicarea articolelor 81 şi 82.

46. BLAISE, JEA-BERARD; IDOT, LAURECE – Concurrence. Articles 81 et 82 CE (1 janvier2008 – 30 juin 2009) = Concurenţa. Articolele 81 şi 82 CE (1 Ianuarie 2008- 30 iunie 2009). În: Revuetrimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.775-798

Cea de-a doua parte a cronicii este consacrată aplicării articolelor 81 şi 82 CE, în perioada cuprinsă între ianuarie 2008 şi iunie2009. Sunt examinate jurisprudenţa care consacră principiile generale şi aplicaţiile particulare ale articolului 81 CE.

47. COUTRO, LAURET- Style des arrêts de la Cour de justice et normativité de la jurisprudencecommunautaire = Stilul deciziilor Curţii de Justiţie şi normativitatea jurisprudenţei comunitare. În: Revue

trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.643-676Inspirându-se din tradiţia juridică a statelor membre fondatoare a Comunităţilor, Curtea de Justiţie a elaborat un stil judiciar original ce privilegiază persuasiunea, faţă de autoritate. Influenţa unor tradiţii a determinat Curtea să dezvolte motivaţiadeciziilor sale. Recurgerea la dreptul comparat a reprezentat o sursă de îmbogăţire a motivaţiei, dar după părerea autorului,această îmbogăţire reprezintă simultan, o sursă de sărăcire a discursului jurisdicţional al judecătorului comunitar.

48. JACQUÉ, JEA-PAUL- Les apparences et la réalité. Retour sur plusieurs années de négociation.Editorial = Aparenţele şi realitatea. O reîntoarcere la câţiva ani de negociere. Editorial . În: Revue trimestriellede droit européen nr.4, 2009, p.639-642

După mai mulţi ani de incertitudini, ciclul reformelor Uniunii Europene se încheie după intrarea în vigoare a Tratatului de laLisabona, la 1 decembrie 2009. Dacă până în prezent, dezbaterea politică a vizat necesarele ratificări, a venit timpul de punereîn aplicare, ceea ce va implica şi interpretarea tratatelor de către instituţii şi, în ultimul rând, de către Curtea de Justiţie.

49. LAFAILLE, FRACK – Il y a toujours une première fois. A propos de l’application de l’article 234TCE par la Cour constitutionnelle italienne = Există întotdeauna prima dată. Pe marginea aplicăriiarticolului 234 TCE de către Curtea Constituţională italiană. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3,2009, p.459-472

Curtea Constituţională italiană a recurs, în anul 2008, pentru prima dată, la articolul 234 TCE. Ea abandonează o jurisprudenţăcontestată care neutraliza procedura de retrimitere prejudicială. După părerea autorului, “aggiornamento” realizat în 2008 permite stabilirea unui dialog jurisprudenţial încadrat cu Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin utilizarea articolului234 TCE.

50. MARZO, CLAIRE – La définition d’une nouvelle méthode de jugement attachée à la citoyennetéeuropéenne = Definiţia unei noi metode de judecată legată de cetăţenia europeană. În: Revue trimestrielle dedroit européen nr.3, 2009, p.439-458

Autoarea face comentarii pe marginea deciziei “Forster”, emisă de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, decizie care

prezintă interes în ceea ce priveşte clarificarea condiţiilor de acordare a prestaţiilor necontributive pentru cetăţenii europenimigranţi.



7/29/2019 Buletin_2_2010


51. PERROT, DAIELLE – Les Régions ultrapériphériques françaises selon le Traité de Lisbonne = Regiunile ultraperiferice franceze conform Tratatului de la Lisabona. În: Revue trimestrielle de droit européennr.4, 2009, p.717-742

Reamintirea principiului aplicării integrale a dreptului Uniunii la regiunile ultraperiferice decurge din suprimarea construcţiei pe piloane şi inserării unei clauze de aplicare teritorială în TUE, înlocuită în TFUE; dacă pare să decurgă o extindere acorpusului juridic aplicabil, se dovedeşte totuşi că schimbarea este mai mult formală decât substanţială.

52. POTTEAU, AYMERIC – A propos d’un pis-aller: la responsabilité des Etats membres pourl’incompatibilité du droit de l’Union avec la Convention européenne des droits de l’homme = În legăturăcu responsabilitatea statelor membre pentru incompatibilitatea dreptului Uniunii cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.697-716

Cu ocazia mai multor afaceri recent declarate inadmisibile şi privitoare la compatibilitatea cu Convenţia europeană a drepturilor omului a procedurii în faţa organelor jurisdicţionale ale organizaţiilor internaţionale (NATO, UE, Eurocontrol), CurteaEuropeană a Drepturilor Omului a clarificat câteva incertitudini apărute în urma deciziilor “Matthews” şi “Bosphorus”, înceea ce priveşte responsabilitatea şi condiţiile de angajare a responsabilităţii statelor membre.

53. PRIETO, CATHERIE – Le Parlement européen entre deux législatures. Editorial = Parlamentul European între două legislaturi. Editorial. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.433-439

Editorialul este consacrat Parlamentului European, bilanţului ultimei legislaturi. Autoarea consideră că Parlamentul Europeantrebuie să exercite, mai mult ca niciodată, un rol de contragreutate a Consiliului pentru a compensa slăbirea Comisiei în termeni

de autoritate.

54. RITLEG, DOMIIQUE – De l’utilité du principe de primauté du droit de l’Union = Despreutilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009,

p.677-696Articolul propune spre dezbatere utilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Contestarea naţională a valoriisale, limitarea pornind de la eficacitatea sa internă pot naşte îndoieli. Autorul este de părere că se dezvoltă o mişcare de luareîn considerare de către Uniune a identităţii constituţionale naţionale a statelor membre care determină respingerea perspectiveiunui conflict de norme.

55. SIBOY, AE-LISE – Liberté d’établissement et libre prestation de services = Libertatea de stabilire şi de prestare a servicilor. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.511-572

Articolul este consacrat definirii câmpului de aplicare al Directivei 2006/123 privind serviciile în piaţa internă. Sunt analizateobligaţiile noi impuse statelor membre. În secţiunea jurisprudenţă, sunt descrise aspectele comune ale libertăţii de stabilire şi

de prestare a serviciilor.



7/29/2019 Buletin_2_2010


Cărţi recent achiziţionate de Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie indexată∗–

1 – AELEEI, VICTOR. Legislaţie Schengen / Victor Aelenei. – Bucureşti : Editura Pro Universitaria,2010. – 394 p. – ISBN 978-973-129-504-6 : 51 lei

SUBIECT: spaţiu Schengen; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a forţei de muncă; libera circulaţie amărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a capitalului; regimul vizelor.32/A24

2 – ALEXADRU, IOA. Drept administrativ european / Ioan Alexandru. – ediţia a 2-a, revăzutăşi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 382 p. – ISBN 978-973-127-252-8 : 38,25 leiSUBIECT: Uniunea Europeană; drept comunitar; drept administrativ; drept administrativ european.341.217(4)UE/A39

3 – BOROI, ALEXADRU. Drept penal. Partea generală : conform oului Cod penal/ AlexandruBoroi. – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 540 p. – ISBN 978-973-115-701-6 : 44,95 lei

SUBIECT: drept penal general; noul Cod penal.343/B69

4 – CĂLIOIU, COSTAŢA ; DUCULESCU, VICTOR. Drept constituţional şi instituţii politice/ prof.univ.dr. Constanţa Călinoiu, prof.univ.dr. Victor Duculescu ; cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-ClaudeMasclet. – ediţia IV-a revăzută şi completată. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2010. – 478 p. – ISBN978-973-758-150-1 : 50 lei

SUBIECT: drept constituţional; stat; teoria statului; formă de guvernământ; constituţie; constituţie, revizuire; parlament; preşedinţie; administraţie publică centrală; guvern; administraţie publică locală; Curtea Constituţională; partid politic;Declaraţia de la Berlin; Tratatul de la Lisabona.342.4/C14

5 – CIMPOERU, DA. Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale/ Dan Cimpoeru. – Bucureşti :Editura Wolters Kluwer, 2009. – 224 p. – ISBN 978-973-191-170-7 : 28 lei

SUBIECT: act jurisdicţional; justiţie constituţională; Curtea Constituţională.342.4/C49

6 – Codul muncii : Ediţie actualizată, martie 2010 / Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2010. – 208 p. – ISBN 978-973-191-177-9 : 15,20 lei

SUBIECT: Codul muncii; dreptul muncii.349.2/C60

7 – DRĂGHICI, SOIA. Fundamentele constituţionale ale dreptului civil / Sonia Drăghici. – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 164 p. – ISBN 978-973-115-690-3 : 13,74 lei

SUBIECT: drept civil; fundamentele dreptului; jurisprudenţă constituţională.347/D74

8 – L’évolution des concepts de la doctrine classique de droit constitutionnel et la nécessité de lesrepenser ou d’en créer de nouveaux / Iaşi : Institutul European, 2008. – 213 p. – 21,30 lei.

Table ronde internationale organisée par le Centre francophone de droit constitutionnel de l’UniversitéMihail Kogălniceanu et l‘Association Roumaine de droit constitutionnel – Iassy, le 26 mai 2007.

SUBIECT: drept constituţional; drept constituţional european; constituţionalism european; adunare constituantă;mondializare; separaţia puterilor în stat.342.4/E95



∗ Lucrare realizată de Mihaela BORA, expert, Consiliul Legislativ

7/29/2019 Buletin_2_2010


9 – HURBEA, ADA. Viciile de consimţămînt / lector univ. dr. Ada Hurbean. – Bucureşti : EdituraHamangiu, 2010. – 291 p. – ISBN 978-606-522-267-0 : 31,20 lei

SUBIECT: viciu de consimţământ; eroare; dol; violenţă; leziunea.347.4/H95

10 – Pagini din diplomaţia României (“semper fidelis patriae”) / Asociaţia ambasadorilor şidiplomaţilor de carieră din România. – Iaşi : Editura Junimea, 2009 – . – ISBN 978-973-37-1342-5

Vol. 2 / Asociaţia ambasadorilor şi diplomaţilor de carieră din România. – Iaşi : Editura Junimea. – 2010. – 459 p. – ISBN 978-973-37-1433-0 : 25 lei.

SUBIECT: diplomaţie; istoria diplomaţiei.341.7/P12

11 – PĂVĂLEAU, VASILE. Drept penal special / prof.univ.dr. Vasile Păvăleanu. – Bucureşti :Editura Universul Juridic, 2010. – 434 p. – ISBN 978-973-127-261-0 : 42,50 lei

SUBIECT: drept penal special; infracţiune contra persoanelor; lipsire de libertate; infracţiune contra patrimoniului;infracţiune contra demnităţii.343/P46

12 – PODARU, OVIDIU. Drept administrativ : practică judiciară comentată / Ovidiu Podaru. –

Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – ISBN 978-606-522-276-2 lei

Vol. I. Actul administrativ : (II) Un secol de jurisprudenţă (1909-2009) / Ovidiu Podaru. – Bucureşti : Editura Hamangiu. – 2010. – 437 p. – ISBN 978-606-522-276-2 : 44 lei.

SUBIECT: drept administrativ; act administrativ.342.9/P73

13 – PUŞCAŞU, VOICU. Prezumţia de nevinovăţie / Voicu Puşcaşu. – Bucureşti : Editura UniversulJuridic, 2010. – 718 p. – ISBN 978-976-127-230-6 : 50,15 lei

SUBIECT: prezumţie de nevinovăţie; drept penal; dreptul la tăcere.343.1/P99

14 – Les rapports entre les pouvoirs de l’Etat / Bucureşti : Institutul European, 2009. – 173 p. –

25,95 lei.Table ronde internationale organisée par le Centre francophone de droit constitutionnel de l’Université

Mihail Kogălniceanu et l’Association Roumaine de droit constitutionnel – Iassy, le 23 mai 2008..SUBIECT: putere executivă; putere legislativă; guvern; parlament; raport de constituţionalitate; puteri în stat; conflict juridic.342.5/R25

15 – RĂDUCA, GABRIELA. ulitatea actului juridic civil/ dr. Gabriela Răducan. – Bucureşti :Editura Hamangiu, 2009. – 496 p. – ISBN 978-606-522-215-1 : 44 lei

SUBIECT: drept procesual civil; act juridic civil, nulitate.347.9/R17

16 – ROMIŢA, CIPRIA RAUL. Dreptul proprietăţii intelectuale : bibliografie selectivă /

Ciprian Raul Romiţan. – ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 438 p. – ISBN 978-973-127-291-7 : 34 lei

SUBIECT: dreptul proprietăţii intelectuale.347.77/R70

17 – SELEJA-GUŢA, BIACA. Excepţia de neconstituţionalitate / Bianca Selejan-Guţan. – ediţia 2. – Bucureşti : Editura All Beck, 2010. – 280 p. – ISBN 978-973-115-715-3 : 19,14 lei

SUBIECT: drept constituţional; constituţie; constituţionalitate; justiţie constituţională; Curtea Constituţională; excepţiede neconstituţionalitate.342.4/S43

18 – VALEA, DAIELA. Sistemul de control al constituţionalităţii din România / Daniela Valea. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 463 p. – ISBN 978-973-127-309-9 : 32,30 lei

SUBIECT: control de constituţionalitate; Curtea Constituţională.342.4/V17



7/29/2019 Buletin_2_2010


19 – VASILESCU, BEOICA. Drept Administrativ / Benonica Vasilescu. – Bucureşti : EdituraUniversul Juridic, 2009. – 397 p. – ISBN 978-973-127-262-7 : 39,70 lei

SUBIECT: drept administrativ; preşedinte, imunitate; guvern; administraţie publică centrală; autoritate administrativăcentrală autonomă; administraţie publică locală; instituţie publică; regie autonomă; asociaţie; fundaţie; federaţie; consiliulocal; contencios administrativ.342.9/V33

20 – VĂTĂMA, DA. Drept instituţional al Uniunii Europene / Dan Vătăman. – Bucureşti : EdituraUniversul Juridic, 2010. – 297 p. – ISBN 978-973-127-282-5 : 25,50 lei

SUBIECT: dreptul Uniunii Europene; construcţie comunitară; sistem instituţional comunitar; Parlamentul European;Consiliul European; Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; BancaCentrală Europeană; Curtea de Conturi a UE; Comitetul Economic şi Social.341.217(4)UE/V37



7/29/2019 Buletin_2_2010


Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interimCezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Svetlana Baciu

Alina Palomino Tuero

Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

buletin_2_2010

Documents