ANUL I. No. 3 MARTIE 1934

B L A J U L REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ

COMITETUL DE E D I T U R A : Dr Vasile Aftenie, loan Arieşan, Olimpiu 1 Bârna, Pompeiu Bârlea, Liviu Chinezii, Nicolae Comşa, Ion Covrig Petra Cristea, Dr loan Cristea, Isaia Cristian, Pavel Dan, Iosif G Evrard, Dr Virgil Fulicea. Dr Coriolan Pop-Lupu, Dr Nicolae Lupu, loan Mătieş Teodor Megieşan, Ademar Merckx, Emil Mesaroş, luliu Moga, Octavian Modorcea. loan Moldovan. Ovidiu Neamţiu, Augustin Nemeş, Victor Oros, Emil Pintican, Alexandru Pol, Dr Gavrilă Pop, Filip POD Dionisie Popa Laurian Puia, loan Radocea loan Rinea, Dr Leon I Sârba, Virgil Stanciu, Virgil Stoica, Vasiliu Suciù, Dr loan Suciu, Dr Septimiu Todoran. Nicolae Ţarină.

COMITET D E R E D A C Ţ I E : Dr Nicolae Lupu, Ion Covrig, Pavel Dan, Dr Virgil Fulicea, Dionisie Popa, Dr loan Suciu, Nicolae Ţarină, Olimpiu I. Bârna, Alexandru Pol.

SECRETAR D E REDACŢIE! N i c o l a e C o m ş a

Abonamentul anual . . . . . . . . Lei 180 „ pentru instituţii, autorităţi

şi străinătate Lei 300 Exemplarul . . . . „ 18

B L A J U L

Necredinţa modernă „E mai uşor să clădeşti o «etate

în văzduh, decât să întemeiezi u n stat fără credinţă şi fără religie".

Plutarch.

„Tema cea mai profundă şi unică — zice Goethe — în istoria omenirii şi a lumii rămâne lupta dintre credinţă şi necredinţă. Fiecare epocă, în care a stăpânit credinţa, e strălucitoare, înălţătoare şi rodnică pentru contimporani şi urmaşi. Şi dimpotrivă, toate epocele, în care necredinţa are o tristă izbândă, chiar dacă pentru o clipă par'că sclipesc, dispar înaintea posterităţii, fiindcă nimeni nu se ocupă de lucrările neproductivilor*. (Westôstlichen Diwan).

Cercetătorul obiectiv, desbrăcat de prejudecăţi, se convinge, cu uşurinţă, că un fenomen trist dar real, străbate societatea modernă: necredinţa. Spiritul necredinţei şi al nega-ţiunii se afirmă ca o realitate palpabilă, ale cărei urmări fatale se desprind zilnic prevestind un viitor întunecos şi ameninţător.

Se întâlnesc si în vremea actuală — si din fericire mulţi » » » — favorizaţi, cari, născuţi şi educaţi în familie şi societate creştină, conştientă, primesc, fără nici un efort personal, ca o scumpă moştenire, comoara nepreţuită a credinţei, pe care o păstrează nealterată, directivându-şi vieaţa după preceptele ei. Pentru aceştia sentimentele delicate şi amintirile duioase ce le trezeşte familia — sanctuarul simţemintelor sacre, unde sufletul se purifică invelit în poesia senină a căminului — se identifică cu mângâierile religiei. Îndoiala chinuitoare nu tulbură pacea senină a credinţii. Credinţa pentru ei devine căldura sigură a raţiunii; Soarele care proiectează raze luminoase în conştiinţe, indicând calea ducătoare la adevărata fericire; arborele binefăcător, ce-şi împrăştie umbra proaspătă întărind sufletele istovite de luptă, pentru a le arunca din nou mai oţelite, spre cucerirea adevărului şi a binelui.

Majoritatea însă, a celor zi-şi „oameni de ştiinţă", deşi formaţi în copilărie în mediu religios şi creştin, ia maturitate au alunecat în prăpastia întunecoasă a liber cugetărilor. Vieaţa lor lipsită de un ideal creştin, e plastic concretizată în versurile strălucitului geniu italian Dante Aligieri;

„Nel mezzo del cammin di nostra vita mi ritrovai per una selva oscura ché diritta via era smarita" ')

Necredinţa teoretică şi practică!., iată, cangrena care de aproape două veacuri roade lent dar sistematic, organismul viu al creştinismului, având de ţintă supremă, ninvcirea lui, iar pe ruinele acestuia reîntronarea religiei fără Dumnezeu. Înainte de veacul al XVllI-lea plaga necredinţei se manifesta ca ceva individual. Istoria nu prea cunoaşte indivizi şî clase sociale lipsite de religie pozitivă determinată şi pub'ice profesată. Elementul supranatural şi divin sub formele şi sistemele cele mai variate şi contradictorii, apare ca o stea luminoasă, îndrumând toate manifestările spiritului uman,

„A fost rezervată — zice păr. ! Georgescu în minunata sa carte: Apologetica — timpului modern trista glorie ce a ajunge după tăgăduirea revelaţiunii divine şi Sa tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu şi a oricărui sentiment religios". A-sistăm la o nouă fază în evoluţia spiritului omenesc, a cărui perspective apar întunecoase şi pline de enigme. Raţiunea îndeosebi a oamenilor de ştiinţă — elita societăţii — nu se mai îndreaptă spre înălţimea binelui şi adevărului vecinie, ci se fixează spre cele vremelnice, căutând deslegarea probiemelor vitale înlăuntrul sau în jurul lor, când ele ar trebui căutate afară de ei. Omul modern nu vrea să ştie de o normă su premă, externă, egală pentru toţi, îşi făureşte o morală independentă, îşi divizează propriile puteri taxându-le drept normă de conduită şi activitate. Tăgăduind supranaturalul, raţiunea şi adeseori „patimile josnice" rămân suprema şi inapelabila judecătoare a faptelor omeneşti .

Paginile ietoriei contimporane înregistrează numele marilor pseudo-cugetători, cari obsedaţi de progresul uimitor al ştiinţei, tentează suprimarea divinităţii. Această aberaţie a spi -

') Divina comedie, Inferno C. I. „La mijlocul cărării vieţii noastre, m'am pomenit într'o pădure neguroasă, căci drumul drept era pierdut".

ritului e aspru sbiciuită de Cicero în: De natura deorum II, 44. „E limpede că există Dumnezeu, încât eu mă îndoiesc de mintea sănătoasă a celui ce-1 tăgăduieşte". Dumnezeu — e-terna realitate, concretizată în Bine şi Desăvârşire; începutul şi sfârşitul activităţii şi evenimentelor istorice; concepţia sublimi pe care adevărata filosofie o aşează ca piatră de temelie; centru luminos din care emană lumina civilizaţiei şi a culturii umane» izvor dătător de forţe sufletelor generoase care luptă pentr* idealul de jertfă şi glorie; ţinta fixă a dorinţelor şi aspiraţiilor spiritului — a devenit centrul atacurilor înverşunate şi şi al negaţiilor lipsite de logică.

Prin natura sa, această necredinţă crează în societate golul cel mai periculos, decretând necredinţa ca religie universală, iar indiferentismul şi sceptismul de dogme. E natural, că în această fază a evoluţiei spiritului, o nouă religie devine imposibilă; căci nu întâlnim decât atomi desagregaţi, incapabili de a forma un corp organic. Iată maladia caracteristică a veacului nostru!: separaţia absolută a omului de Dumnezeu, ateismul concretizat în sisteme filosofice şi aplicat — în mare parte — individului, ştiinţei, legilor şi societăţii.

Se impune o întrebare: care sunt factorii cari au determinat deslănţuirea progresivă a acestui fenomen? Voiu răspunde scurt, accentuând numai câţiva.

S'a afirmat — şi pe dreptul — că izvorul genuin, este sufletul omenesc, obsedat de întreaga pleiadă de patimi clocotitoare, cu regina lor, orgoliul, care în faţa unei legi, voinţe sau ideal superior potrivnic desvoltării lor, se revoltă. Un fenomen psihic de altfel în stare de a produce lupte nesfârşite! Nu e deci mirare că aceşti „sclavi ai patimilor" asaltează creştinismul — religia cea mai perfectă şi imaculată — deoarece acesta, condamnă şi sbiciuieşte viţiile, decretând pentru violatorii legilor superioare, dogme şi pedepse inmuabile. „Vanitatea de a nu gândi Ia fel ca toată lumea — spune Jean Jecques Rousseau — este o pricină care face mai mulţi atei decât toate argumentele cele mai orbitoare." Este minunată în această privinţă reflexia lui Nicolas de Malebranche: (f 1715) «Adevărurile matematice rămân netăgăduite, numai pentrucă patimile omeneşti nu au nici un interes să le conteste. Dacă teorema lui Pytagoras ar impune obligaţii morale, ar fi tăgă-

1*

duită şi ea. Dacă o academie de ştiinţe ar proclama ca adevăruri ştiinţifice porunca a şasea şi a şaptea, aceste adevăruri ar avea pretutindeni atâţia contestatori, câţi hoţi şi desfrânaţi sunt." 1)

Lupta vecinică dintre împărăţia lui Hristos şi împărăţia acestei lumi, — expusă magistral de sf. Augustin în „De civi-tate Dei" — între autoritatea religioasă şi civilă, şi mai ales prejudecăţile, despre care Voltaire spune: „e mai greu să faci pe un om civilizat să-şi lase prejudecăţile decât să civilizezi pe un mojic", încă au contribuit suficient şi sistematic la des-lănţuirea actualei crize a credinţii.

Cauza principală trebue căutată însă în disproporţia şi tendinţa absurdă de a separa în întregime sau în parte, instrucţiunea religioasă de cea ştiinţifică. De aici, desechilibrul sufletesc, factorul inevitabil al conflictului dintre credinţă si ştiinţă, care în mintea marilor cugetători, Volta, Ampere, Faraday, Pasteur, Dr. N. C. Paulescu (f 1931) n'a existat niciodată. Este un fapt incontestabil că pregătirea religioasă — chiar şi a oamenilor de ştiinţă — este şi rămâne in „faşe", pe când cea ştiinţifică devine „adultă". Chemate însă amândouă să ne fericească, un conflict s'ar părea imposibil. Dacă el izbucneşte, însă, în vreo conştiinţă desechilibrată, ne întrebăm: cum îşi va restabili armonia, dacă în ale religiei se mulţumeşte cu noţiuni generale de catehism?

Această primejdioasă separaţie — se pare — o intenţionează şi noul proect pentru organizarea învăţământului secundar, făurit de aleşii naţiunii creştine. Proectul din mila generoasa a conducătorilor prevede abia o oră de religie pentru clasele VI—VII. Tânărul din clasa VlII-a va fi considerat „om de ştiinţă*. Are deci posibilitatea şi libertatea de a intenta proces de divorţ religiei, de oarece Dumnezeu şi învăţământul religios sunt izgonite din clasă, stăpânirea uitând cu totul să fixeze ore de religie.

O criză nouă este în perspectivă! Seminţa necredinţei prin complicitatea legiuitorilor, va încolţi în „nădejdea de mâine a neamului", creind desechilibrul sufletesc, în detrimentul individului şi a conveţuirii sociale. Şcoala este şi ar trebui să

l ) Vezi: p. cit. I. Georgescu, Apologetica religiei creştine catolice.

fie o instituţie sacră, străbătută în întreg programul şcolar, de concepţia creştină, singurul izvor de vieaţă pentru individ şi societate. Mai ales astăzi, când tineretul désorientât, se sbate între atâtea concepţii extremiste, religia, colaborarea ei intimă cu ştiinţa, şi concepţia creştină a educatorului sunt nu numai o necesitate, ci un imperativ al vremii.

„Nici Dumnezeu, nici suflet", „tricolorul e o zdranţă fixată de o cârjă — semnul tiraniei şi al mizeriei." Acestea au fost doctrinele primejdioase ale şcoalei laice, care au provocat „săptămâna roşie". Întâi: se câştigă spiritele prin idei, apoi se înarmează braţul cu pumnale şi dinamite.

Să-şi reia deci şcoala misiunea sacră şi nobilă de educatoare creştină, dacă voim ca paginile istoriei de mâine, să nu fie scrise cu litere de sânge. Crucifixul din clasă — mân-găitorul durerilor — să fie „călăuza spre virtute şi datorie".

In fata acestui curent al necredinţei actuat în toate crea-9 I

ţiile spiritului uman, o revizuire şi reacţiune a conştiinţelor se impune delà sine. înapoi deci la vieaţa creştină inspirată de principiile şi paginile luminoase ale Evangheliei! înapoi la instrucţiunea religioasă integrală în învăţământ, singura în

' stare de a produce armonia dintre religie şi ştiinţă, pe care o cere conştiinţa unei ţări creştine! Căci alipirea de religie e chezăşia cea mai sigură a mărimii unui Stat; iar „tot ce se ia într'un Stat din suveranitatea lui Dumnezeu, se adaugă la suveranitatea călăului" (Louis Blanc). „Numai Crucifixul — spune Chateaubriand — va salva societatea modernă". Cu această credinţă hotărîtă, vom privi zările viitorului, sprijiniţi de înţelepciunea Bisericii, care a ştiut să înăbuşe şi să potolească atâtea revoluţii sociale; iar după furtuna ameninţătoare, să creieze o nouă eră de pace şi progres.

Pr. S. Todoran

Stihuri*) Cu ruga de seara, miros de tămâe, In suîletu-mi rece, deacum, să-mi rămâe. In candela stinsă s'aprind o făclie Şi-o rugă smerită, în vreme târzie.

Apoi, în genunchi, cu ochii în lacrimi Să plâng, cu amar, pe rugul de patimi; Şi lacrima-mi clară, ca bobul de rouă, Să-mi picure'n suflet viaţa cea nouă.

... Ca lespedea rece, mi-e sufletul trist Când nu am aproape, de mine, pe Crist. In vremi de ispite e şoapta mea stinsă Şi'ntreaga făptură în rugă cuprinsă.

Cu ruga de seara, miros de tămâe In sufletu-mi cald, deacum, să-mi rămâe.

Nic Nicoară-Dobârceanu

Casa noastră Bordeiu pierdut în margine de drum De dragul tău îmi plânge cu amar Copilăria caldă'n dorul meu de-acum.

Te-am părăsit în câmp, în vijelie. Mi-am măsurat în lumea largă paşii... Palatele mi-au măcinat cu lăcomie Şi bruma de-amintire ce-ţi păstram.

Azi te revăd aproape ruinată... Mă podideşte plânsul, îără milă, Că regăsesc în vatra ta umilă Copilăria mea de altădată.

Pe prispa ta, sub streşina de paie Primeşte-mă, să-mi dapăn iară Alt vis acum, cu altă primăvară.

Simion Rusu

*) Din vo lumul de poez i i : „Lacrimi", care va apare î n curând.

Baladele haiduceşti.

Ciclul Novăceştilor Ciclul Novăceştilor este cel mai bogat din întreaga lite

ratură ardeleană. Nu este colecţie mai deseamă, în care sâ nu aflăm de câteva ori pe Gruia şi pe nedespărţitul său tată, pe Novac, cu unul din nepoţi, cu Iosuviţă mai ales, ori chiar cu cincizeci de nepoţi.

Cine a fost Novac şi ce fapte a făcut, pentruca să fie atât de slăvit de Români?

Profesorul Anda Gavrilovici *) susţine, că Novac a trăit în a doua jumătate al secolului al XVI-lea, în munţii Romanja din Bosnia. A luat parte la luptele lui Mihaiu Viteazul contra lui Bathory şi a fost ars din ordinul acestuia, la anul 1601.

Odată cu venirea lui Novac în Ardeal, ca şef al unei cete din oştirea lui Mihaiu, ne-a putut veni şi ciclul motivelor în care el era cântat la Sârbi 2).

Dacă însă Novac n'a fost numai haiduc sârb, cum se explică marea lui popularitate la noi?

Ştim, că el n'a fost numai haiduc sârb, ci şi general al lui Mihaiu Viteazul, că a fost pretutindeni alături de dânsul şi a desfăşurat o activitate intensă pe pământul Ardealului; a avut chiar aici în Ardeal, o moarte sguduitoare ca şi şeful său. Toate acestea sunt motive puternice, ca el să fie cântat de Români. Iar motivul, pentru care nu e cântat în legătură cu pământul şi cu fapte petrecute între Români, este influenţa puternică a epicei sârbeşti.

Astfel, când Românii au început să-1 cânte, au făcut-o aşa, cum îl cântaseră şi alţii mai înainte, care dealtfel cântau

) Istorija srpske i hxoatske kujizevnovşti usmanoga pestanja, Belgrad, 1912, p. 146, i sqq. Citat de Marmeliuc în „Figuri istorice în poezia pop. românească", An. Acad. s. II. t. XXXVIII—1914-1916, p. 106.

2 ) D. Marmeliuc. op cit.

mai bine decât ei. L-au cântat în legătură cu isprăvile făcute în {ara lui şi nu cu cele săvârşite pe pământul românesc alături de Mihaiu; în legătură cu faptele care-i impresionaseră •şi care stârniseră în sufletul lor curentul de slăvire. L-au cântat în legătură cu motive străine, dar l'au cântat mult şi ca pe un român.

Să vedem acum, care sunt motivele, în care-i aflăm pe Novăceşti şi apoi felul cum sunt înfăţişaţi, cum se comportă ei în diferitele manifestări ale vieţii.

a) Cel mai popular motiv se desfăşoară începând cu plecarea lui Gruia la Ţarigrad, unde trage în gazdă la „Aniţa Crâşmăriţa". Aici bea şi mancă cât şapte, fără să plătească, până ce în urmă crâşmăriţa exasperată, se duce să se plângă împăratului, care o sfătuieşte să-i dea ce o cere, numai să-1 îmbete.

Femeia îi dă vin. Gruia se îmbată şi turcii îl leagă. Apoi e închis, trei, şapte, sau nouă ani, până când lui Novac fă-cându-ise dor de el, trimite un corb să-1 caute. Corbul îl află şi îi di de veste bătrânului, care, travestindu-se călugăr, pieacă la Ţarigrad. Pătrunde în sfatul turcesc şi le cere să-i vândă pe Gruia, ca să-1 facă popă în locul lui, ori numai să-1 spovedească. Când Turcii nu vor, el cunoscându-le lăcomia, a-runcă galbeni pe jos şi în vreme ce ei îi adună, el eliberează pe Gruia, cu ajutorul căruia îi măcelăreşte pe Turci 1).

Să vedem acum, ce e românesc şi ce nu, în această înlănţuire de fapte.

Motivul corbilor este foarte frecvent în literaturile slave de sud. Corbul la Sârbi prevesteşte nenorocirea. Corbii îi a-duc mamei lui Iugavita o mână a eroilor căzuţi în lupta delà Cosova. Doi corbi vestesc nenorociri, în balada despre răscoala Sârbilor înainte cu o sută de ani 1).

In cântecul popular al Bulgarilor, aflăm un singur corb, iar într'ale Sârbilor totdeauna doi 3 ) . Motivul acesta se vede că noi l'am luat delà Bulgari, ori în orice caz, suntem mai aproape

') Alexici, p. 14. Marinescu, I. 75; Cătană 108; Papahagi X, Graiul din Maramureş p. 88 şi 106

*) A. Dozan, L'épopée serbe-') Strausz. p 338 cit de Marmeliuc p. 109 şi 103.

de motivul lor, decât de al Sârbilor. Pe când însă corbul, atât în literatura bulgară, cât şi în cea sârbă, este prevestitorul de nenorociri în literatura poporului românesc el este, solul haiducului închis. Tot slavă este şi deghizarea în haine călugăreşti. Pe vestitul Marcu Kraljevici, îl aflăm foarte des călugăr1).

Românesc este în acest motiv, felul cum Novac eliberează pe Gruia. Acest sistem de a scoate pe un voinic din închisoare, nu l'am aflat nicăiri în baladele vecinilor noştri. La Sârbi, voinicul e liberat mai adesea, cu ajutorul paloşului la noi cu ajutorul „mândrii"

b) Alt motiv este lupta lui Gruia cu fata de pe Câmpia Nistrului.

Novac stă la o masă, înconjurat de cincizeci de nepoţi. Toţi beau şi se veselesc, numai ^ruia e trist. El pretinde să i-se dee drept, ca să se însoare şi când pretinde mai insolent, Novac îi trage o palmă haiducească, spunându-i:

Tu nu eşti de însurat, Toate fetele te bat. (Cătană).

Şi ca să-i dovedească aceasta, îl trimite la fata de pe Câmpia Nistrului, zicându-i că îl va însura, dacă va învinge în luptă pe această fată. Gruia îşi scoate calul din grajd, pleacă şi ajungând la Nistru, află adormită această arătare.

In spate ca aria, Şi în cap ca clania, Buzele ca clisele, Ochii ca tănerile, Manile ca bârnele (Cătană)

Trezindu-se fata, îl ia la bătaie, îl asvârle în sus de pluteşte trei zile şi când cade, o ia la goană către casă, cu trei coaste rupte, şi vindecat de dorul de a se însura.

Fata aceasta numită uneori Magda, sau Magdalena, apare şi în poesia populară bulgară. 2) Acolo e învinsă de „Iancu Voivoda", pentru unchiul lui, „Stavri Novac".

') A. Dozan, Lépopée serbe. *) Gr. Tocilescu, Mat. folcloristice I. 114.

J) Variante, Marinescu I. p. 68—74; Bibicescu p. 300; Alexiei, p.. 13; Bârlea p. 10; Popoviei p. 47.

*) Ct. Dozon, L'epopèe serbe.

c) Alt motiv este^ruia plugar. El este rugat de mama lui să-şi vândă armele, lăsându-se de haiducie şi să se facă plugar. Gruia o ascultă şi mergând la plug cu sora lui, este ; atacat de o ceată de Turci, care-1 leagă. Gruia le cere să-i deslege o mână, ca să-i scrie mamei, să nu-1 aştepte. Turcii îl ascultă şi el, vârându-şi mâna în buzunar, scoate paloşul! şi-i taie (pe Turci). Motivul acesta, care formează un bogat ; capitol în balada socială, e complicat în unele variante prin, „trădarea mamei". Anume, Gruia când îi spune mamei isprava făcută, aceasta se supără, căci ea se iubea cu Turcii..

In varianta Bugnariu, eroul acestei balade este un haiduc, anume Marcu, care-i spune mamei:

Nu eşti mamă la pruncuţi, Ci eşti mândră la TurcuţU).

Precum se vede, în această baladă avem o conta- I minare de două motive, Gruia la arat şi trădarea mamei. Motivul dintâiu, care, cum am văzut, se află şi singur, este o localizare a unui motiv sârbesc, legat de legendarul Marcu Kraljevici.

Şi la ei ca şi în balada ardeleană, Marcu este trimis la arat de mama lui, care-1 face să-şi vândă armele şi să-şi, cumpere boi. El nu ară câmpul, ci îşi împlântă plugul în drumul pe unde trebuiau să treacă ienicerii cu carele de aur. Şi când ei vin şi-i spun sălaşe drumul în pace, el îi omoară )'.

Astfel Marcu e un semeţ, care cunoscându-şi puterea, caută motiv de ceartă şi atacă el pe Turci. Gruia ne apare ca un flăcău român, liniştit, care-şi vede de treburi şi e atacat de Turci pe neaşteptate. In acest motiv tot o adăugire românească pare să fie şi sora lui Gruia care-1 însoţeşte la arat — episod pe care nu l-am aflat în baladele sârbeşti şi bulgăreşti, precum şi motivul cu scrisoarea trimisă mamei când e legat şi toată înfăţişarea evenimentelor din balada românească.

Al doilea component al motivului, trădarea mamei, dea-semenea nu l-am aflat la Slavii de Sud. La Bulgari există

totuşi mame ticăloase, cărora fiii le taie limba şi nu e exclus, ca motivul românesc să fie împrumutat delà dânşii, a căror poezie populară e plină de tot felul de ticăloşii.

La românii din Ardeal motivul acesta constitue subiectul într'o mulţime de balade sociale.

In varianta Bârlea, influenţa sârbească e evidenţiată nu numai în ce priveşte acţiunea, dar până şi numele personagiilor din cele două variante sârbească şi românească, sunt aceleaşi.

d) Mai puţin popular este motivul travestirii lui Gruia în haine de femeie, ca să-i ademenească pe Turci Bătrânul Novac îl sfătuieşte pe Gruia să se îmbrace în haine de femeie văduvă şi să înceapă să plângă pe malul Dunării. Turcii îl văd, îl cred femee şi se iau după dânsul. Novac îi pândeşte şi-i ia delà spate.

Motivul acesta e luat din sârbeşte, unde Novac şi cu Radivoi îl îmbracă pe Gruiţa, în haine de mireasă, ca să a-demenească pe un Negru, pe care îl ucid 2 ) .

e) Omorîrea lui Gruia de zână, e iarăş un motiv rar. Novac merge cu Gruia şi îl roagă să-i cânte ceva; dar Gruia nu vrea, fiindcă se teme de o zână. Novac stăruie şi Gruia e ucis de o săgeată a zânei 3 j .

Motivul acesta e legat în balada sârbească, de voevodul Milos şi de Marcu Kraljevici. Acţiunea din balada sârbească se suprapune exact pe cea românească şi nu e nici un amănunt, înafară de substituirea numelor, care să fie adăugat de Români.

f) Căsătoria lui Gruia cu o zână o aflam în baladele bulgăreşti •*), unde e legată de numele păstorului Stoian. Singura deosebire între cele două variante este că pe când, în Balada bulgară, zâna fuge după ce are un copil, în cea românească, ea fuge chiar delà nuntă. Motivul acesta, cu zâna care fuge delà nuntă ne duce la basmul cu Heana Cosinzeana.

') Popovici, 111 113 2 ) Cf A. Dozon, L'epopèe serbe, p. 222. ') Idem p. 69. *) A Dozon, Chansons pop. bulgares, p. 152 Varianta română s e

află în colecţia lui Bibicescu p 306—309

g) O singură dată i-am aflat pe Novăceşti într'un motiv, care nu l-am aflat la vecinii noştri de peste Dunăre. In colecţia lui Reteganul (p. 40) se află o baladă, dintre cele pe care eu le-am numit „hoţeşti" intitulată „Căpitanul Trandafir", în care avem un Novac bătrân şi sgârcit, unul din «ei cari ţin banii sub pat, p a n ă se aprind.

Căpitanul Trandafir Cu faţa de om bătrân Cu mustaţa-i bate raţa Şi părul călcâiele Şi barba genunchele,

porunceşte voinicilor lui, să calce într'un picior şi să meargă la „Novac cel bogat". Ajungând la curţile lui, îl pun la chinuri pe bătrânul Novac şi-1 silesc să le dea bani. Bătrânul care-şi ascunse agoniseala în găleţi „pe deasupra cu cenuşă", le dă tot ce are, numai să-şi scape viaţa. Le dă mai ales, o cruciuliţă cu pietrii scumpe. Haiducii ajungând în pădure, îşi împart pietrile dintr'nsa şi până seara mor toţi, afară de Trandafir, care nu luase nici una.

Motivul acesta, care îşi are origina într'o jefuire comună, — cum sunt atâtea — îl aflăm tot în colecţia lui Reteganul, légat de numele altui bandit Piperea, şi comis nu în dauna lui Novac, ci a unei babe, buigăroaică bogată, Serviana.

Cine o fi această babă şi cum a ajuns la noi?. N'am putut afla.

Numele lui Novac în acest motiv pare a fi incidental, cu atât mai mult, cu cât îl aflăm într'o singură variantă, înlocuirea s'a făcut, într'o regiune unde Novăceştii erau cântaţi puţin, şi într'adevăr, în colecţia lui Reteganul nu se mai află nici o poezie în care să mai fie vorba despre dânşii.

Dacă motivele, în care sunt cântaţi Novăceştii, sunt străine, apoi felul cum şi i-a închipuit poporul nostru, cum i-a pus să acţioneze în diferitele lor manifestări, sunt români şi numai români.

Trăsăturile lor sufleteşti şi fizice au toate însuşirile e-roilor din basmele noastre şi acţiunile lor se suprapun firei eelui mai neaoş român. Dar să-i vedem pe rând.

Gruia : De trei palme-i lat în frunte Şi nu prea vorbeşte multe. Apoi căutătura lui Seamănă cu a lupului; Când se uită pe sub gene, Şi Măria-Ta te-ai teme. (împăratul) Musteţelei ca la rac Şi le 'noadă după cap; Face nodul cât pumnul Şi rângeşte ca ursul De bubue tot locul Şi ţi-e groază de dânsul. Lat în spate, gros în os Dar la fată îi frumos, Că are faţa de hârtie, De-ai putea pe ea a scrie Ş'apoi ochişorii lui Ca murile câmpului (Cătană, p. 129).

Dacă ar fi numai această comparaţie din urmă şi ar ft destul, ca să înţelegem că atât cel care a făcut comparaţia, cât şi cel despre care s'a făcut, sunt români.

Bătrânul Novac e înfăţişat astfel: Faţa albă ca hârtia Iară barba ca colia, Cu trei noduri la musteţe Şi cu şapte creţe. (Cătană, 108)

Nora ieşind în târg: Ş'o luat cincizeci de piei de lup Ca să-şi facă un cojoc lung, Când cojocul l-o croit, O mânecă şi un clin n-o ieşit Şi alte cincizeci de cumpără Dintr'o sută de piei de lup Tot cojocul, parcă-i scurt. (Popovici, 104)..

Şi un astfel de om nu e de mirare eă: Bea trei zile de plin

Şi beu trei buţi de vin Şi o butonă de vinars Dintr'o dată o-a tras, Nici pe fund n'a mai rămas. Şi mancă o vacă grasă. (Marienescu, I. 79). Stă la o masă de nouă stânjeni de lungă Şi de şapte palme 'n dungă. (Cătană, 108)

Trăsăturile acestea de erou de basm, le au Novăceştii mai ales când se luptă cu Turcii.

Gruia singur bate odată cinci sute de Turci; altădată, cu grindeiul plugului, ucide o armată întreagă.

Bătrânul Novac e însă mult mai tare. In orice luptă, el bate „mijloacele" şi lui Gruia îi lasă „marginile". Când Gruia e în temniţă, Novac dă cu piciorul în uşă şi o sparge, sau taie fierul temniţii cu sabia. Lovirea uşii cu piciorul este felul de a întră în casă a omului beat, şi aduce mult cu firea românului. Novac asvârlind buzduganul după zână, care numai cu o palmă îl omorîse pe Gruia, o ajunge ia cincizeci de poşte şi doborând-o, o sileşte să-1 reînvie. Pe fata depe malul Nistrului, fată care îi trăsese lui Gruia o bătaie straşnică, el o îmboldeşte cu piciorul şi o aruncă la cinci stânjenii.

Novăceştii apar mai ales în situaţia: Gruia face o nesocotinţă şi Novac îl scapă. E natural ca bătrânul să fie mai tare. întotdeauna în poveste, bătrânii sunt arătaţi ca şi cum, în vremea lor, ei ar fi fost cu mult mai tari decât tinerii de acum, delà bătrâneţe.

0 singură dată, Novac e scăpat de Gruia. (Popovici, p. 105). Turcii îl surprind pe bătrân, îl leagă şi acesta-i trimite la el acasă ca să ducă o scrisoare lui Gruia, care apoi Ù măcelăreşte şi-1 eliberează pe Novac.

Altă dată Novăceştii toţi sunt învinşi şi legaţi la şaua calului de Milos Cobilici (Obilici) fiul lui Marcu Kralievici.

Omorîtorul Sultanului Murad isbi fantazia poporului atât de tare, încât şi 1-a închipuit ca tot ce poate fi mai extraordinar şi nu e de mirat că i-a lăsat învinşi de dânsul şi pe etern învingătorii Novăceşti.

Copilul de Ture, dormind în pădure, ne e descris astfel: Când sufletul că-mi răsuflă, Crengi în slavă le aruncă. Când sufletu că mi-şi trage Toate crengile s'apleacă, Peste obraz mi-1 isbea, Sângele mi-1 podidea De nici samă nu-ş băga (Àlexici, 1;—12).

Mama lui îşi poartă mamelele pe umeri şi copilul ca să-şi prindă calul, care are trăsăturile vestitului Saraz a lui Marca Kralievici, asvârle după el cu un munte. Balada aceasta cred că e o prelucrare după vr'un motiv, asemănător, din literatura sârbă.

Revenind la Novăceşti, vom remarca în primul rând, înţelepciunea lui Novac, în contrast cu nesocotinţa incorigibilă a lui Gruia. Bătrânul apare ca un moşneag verde încă „în iarna bătrâneţii", unul care cunoaşte bine oamenii, dea-ceea el când nu o poate scoate la căpătâiu cu sabia; o scoate cu vorba, cu înţelepciunea.

Astfel, când vrea să pătrundă în Ţarigrad se travesteşte în popă, ştiind bine că aceasta e singura mască, sub care se putea pătrunde în inima păgânătăţii; iar când vrea să-1 scape pe Gruia, încearcă să-1 cumpere, cunoscând lăcomia turcească şi după ce Turcii refuzară să i-1 vândă, el ştiind că orice creştin are drept la mărturisire înainte de moarte, spune să-i dea voe să-1 spovedească; la urmă asvârle galbeni contând totuşi pe lăcomia turcească şi intervine cu sabia, numai unde trebuie şi când e secondat de Gruia.

Novac e român nu atât în vitejie, care e o însuşire comună la multe popoare, cât în raporturile lui familiare, înfăţişare şi vorbe. Când §ruia a apucat pe cărări strâmbe, Novac îl mustră:

Gruie, Gruie, fătul meu, Tot e rău năravul tău, Tu cu beţi te însoţeşti, Cu tălhari te sfătueşti Şi nimica nu lucrezi (Alexici, 14).

Când Gruia vrea să plece la Ţarigrad, Novac îi spune:

Şăzi acasă nu umbla, Că tu poţi a te 'mbăta Ş'apoi Turcii te-or lega (Alexici, 14).

Când Novac nu-1 poate scoate la cale cu vorba, îi trage câte una:

Palma sbici că mi-o făcea Peste faţă mi-1 lovea (Cătană, 110).

Şi când vede că nici asta nu prinde, îl trimite să se lupte cu fata de pe malul Nistrului, de unde întorcându-se bătut, îi spune cu o bătrânească ironie:

Ce tu atâta ai zăbovit Ori cu fata te-ai iubit? (Cătană, 113).

Gruia ne apare ca unicul copil al unor ţărani înstăriţi. Răsfăţat de părinţi şi necunoscând greul de mic, el creşte lărgind din ce în ce mai mult lanţul obligaţiilor impuse de părinţi, până când Novac neputându-1 stăpâni, nici cu vorba, nici cu bătaia, îl lasă să plece în lume, să se lovească de pragul deasupra.

E foarte semnificativă pentru noi, Românii din Ardeal şi popor de săteni, această plecare a lui Gruia la oraş fără nici o treabă.

Ambiţia fiecărui flăcău delà sat este să meargă odată la un oraş mare şi să-şi petreacă şi el, cum şi unde petrec „domnii".

Şi Gruia după ce a petrecut sdravăn în satul lui, porneşte la Ţarigrad, unde ajungând:

Lua tot târgul dealungul Şi birturile dearândul. (Cătană, 126).

Trage, fireşte, ca ori ce român mândru: La birtu 'mpăratului.

Novac nu-i are de grije, dar trecând vremea, răutăţile eopilului i-se şterg din minte şi începe a-i fi dor de dânsul, a se întreba pe unde o fi, de nu mai dă nici un semn de vieaţă?

Cu câtă grabă porneşte el la Ţarigrad, când corbul îi spune că Gruia e în pericol de moarte. Apoi după ce-1 eliberează, se iau de după cap şi fac chef.

Rezumând motivele în care Ardelenii au cântat pe Novă-ceşti, sunt străine, aproape toate, dar înfăţişarea şi firea lor sunt româneşti. Deaceea şi rolurile lor în baladele româneşti sunt altfel, decât în cele sârbeşti. La Sârbi, eroul principal din ciclul Novăceştilor este Radivoiu, alături de care se află Novac, un bătrân, care abia se mai ţine, din care cauză aceştia vor să-1 părăsească. Iar Gruiţa este abea un adolescent, care face anumite fapte, dar este întotdeauna pus la cale de Radivoi şi de Novac Abia în ultimele (ultima din colecţia lui Dozon) balade Gruita se însoară şi este trădat de nevastă.

De ce n'au cântat Ardelenii şi pe Radivoi? Pentru acelaş motiv, pentru care n'au cântat pe Marcu Kralievici sau pe Ivan cel Groaznic. Pentrucă n'a avut deaface cu Românii. N'a fost elementul împresionării care a fost la Novac, a cărui moarte trebue să-i fi sguduit, adânc pe Ardeleni.

Româneşti sunt, în baladele acestea, chefurile lui Gruia şi plecarea la Ţarigrad, românesc e umorul sfătos al bătrânului Novac.

Aşa stând lucrurile, chiar dacă Novac, cel care s'a luptat sub conducerea lui Mihaiu Viteazul, a fost străin, acţionând între Români, fantezia poporală, 1-a înzestrat cu fire românească, 1-a făcut „plugar" cu şase boi, câţi are poporul de obiceiu. El îşi trimite feciorul la arat, pe moşia unde la „împroprietărit", cu vremea, orice român care-i cântă isprăvile. Şi astfel îi aflăm pe Novăceşti când în „ţara Haţegului", când în codrii „Păreului" ori chiar în Feleac; îi aflăm pretutindeni unde există, un suflet de român.

Pavcl Dan

Ieri şi azi. încet, Spre parcul de brădet, Se scurg In paşnicul amurg, Perechi cuprinse'n mreji de dor, Robite fericirii lor.

Şi ţes, In şoapte cu'nţeles, Un vis De aur, nedescris, In umbra tainicilor brazi, Iubindu-se, ca ieri şi azi.

De mâni Prinşi, întră doi bătrâni, Tăcuţi, De par a îi doi muţi. Şi-şi plâng în umbrele de brazi Trecutul vis, ca ieri şi azi.

G. Stan

Filosof ia în liceu Profesorii de filosofie, din învăţământul universitar şi

«eeundar, la congresul cu un caracter strict profesional ţinut Ja Bucureşti în zilele de 2, 3 şi 4 Februarie au cerut în unanimitate „să se creeze o catedră proprie de filosofie, educaţie morală şi drept, la fiecare liceu" curmându-se, prin aceasta, situaţia anormală existentă în învăţământul secundar reiaţi* la această materie unde programele în vigoare, acordă abia 4 ore săptămânal pentru 5 materii filosofice (psihologie 2 ore cl. VI; logică, seciologie-etică, introducere în filosofie 2 ore cl. VII) şi, ceeace este şi mai grav, orele de filosofie le deţin nespecilişti ca o complectare a orelor lor.

Opinia publică a urmărit cu interes desbaterile congresului, moţiunea votată a fost pusă în discuţie de presă, cu argumente pro şi contra, cu mai multă sau mai puţină com-petinţă, unii lăudând năzuinţele congresiştilor, alţii acuzându-i că vreau să-şi plaseze confraţii, creindu-le mijloace de trai.

Un lucru este de remarcat, pe care sunt siliţi să-1 recunoască chiar şi adversarii filosof iei ca materie de învăţământ: echilibrul şi moderaţiunea — cu adevărat filosofice — în care sunt formulate pretenţiile specialiştilor, singurii competenţi de altfel să se pronunţe în această chestiune. Daca congresiştii au criticat sever situaţia actuală din învăţământ, «nde filosofia este pusă alături de dexterităţi, n'au făcut nici treşala sâ cadă în extremă, pretinzând ca filosofia să fie un studiu dominant — idee reprezentată de dl Ion Petrovîci — «i au mers pe calea mijlocie: filosofia să nu fie desconsiderată, dar nici să nu preocupe exclusiv şcoala; ea să stea pe picior de egalitate cu celelalte materii, avându-şi catedra ei fi specialistul ei. Şi pehtruca acest deziderat să poată deveni un fapt, s'a arătat şi modalitatea realizării lui: dreptul ?i educaţia morală să eomplecteze orele de filosofie ca împreună să formeze o catedră de 15 ore.

Cererea dascălilor de filosofie, fiindcă răspunde unei necesităţi educative şi culturale de mult simţiiă la noi, este S binevenită şi trebuie luată în seamă. Pentrucă ea nu urmă-a reşte căpătuirea unor şomeri, cum se insinua maliţios înJ „România Nouă", ci vrea să servească unor interese mulfjj mai înalte.

Liceul, urmărind pregătirea tineretului pentru universill tate ş i înzestrarea lui cu o cultură generală minimă — n e l cesară oricărui cetăţean şi profesionist, trebuie să facă îoeB unei catedre de filosofie ca una care serveşte mai bin |B intenţia legislatorului. Pentrucă ea aduce deopotrivă servicii în domeniul teoretic cât şi practic al vieţii elevului: disciplil nează sufletul şi dă o concepţie despre lume şi viaţă, apoa „socializează", adecă înzestrează pe viitorul membru al soeiel t a ţ i i cu toate cunoştinţele necesare, ca să se încadreze în ritmul! vieţii sociale şi să lucreze cu folos pentru el şi colectivitatea

Elevul, la vârsta când face cunoştinţă cu filosofia e s t l în plină desvoltare şi maturizare sufletească. Nedisciplinat ş l neînchegat încă, sufletul lui rătăceşte pe cărări întortochiate j în căutarea adevăratului făgaş. Neechilibrat, înclinat spreji meditaţie şi reflexiune, unde se amestecă deopotrivă spiritul ; critic şi fantazia, se lasă uşor modelat. Trebuie să se profite de această stare şi să se îndrepte paşii elevului în direcţia voită de educatori. Şi aici — alături de celelalte ştiinţe, este c h e l mată să se pronunţe psihologia. In primul rând ea, ca una,! al cărei rost este să descifreze enigmele vieţii sufleteşti. Ş l psihologia, predată — în învăţământ — cu sistem, îşi înde?% plineşte cu succes rolul. Elevul — prin ea — este pus înjl curent cu tainele vieţii psihice şi i se deschide o uşă prin care a privit până atunci puţin sau de loc. Natural, că elevul M ca să poată înţelege vieaţa sufletească descrisă de profesor, r e l curge la observarea propriei lui vieţi. In felul acesta i s a trezeşte gustul pentru autoobservaţie şi autoanaliză, un pas , sigur spre autocunaştere, lucru nu uşor de făcut şi, tocmai "de aceea, de o importanţă capitală. Căci, la dreptul vorbind, câţi oameni, intelectuali chiar, se pot mândri cu faptul că s e l cunosc? Foarte puţini. Motivul? Lipsa înclinaţiei spre a u t l observaţie, pe care viaţa n'a mijlocit-o, dacă a neglijat-cl

şcoala. Chiar dacă viaţa a mijlocit-o, lipsa unei culturi psihologice împiedecă clasificarea şi înţelegerea stărilor psihice observate.

Logica ajută psihologia, cultivând şi disciplinând gândirea şi spiritul critic. Studiul legilor cari stau la baza funcţiunii gândirii, normele după cari se disecă şi distinge adevărul de greşală în judecăţi şi raţionamente, desvoltă şi rafinează puterea de judecată, claritatea gândirii şi simţul critic. Sufletul elevului, stăpânit de porniri şi doruri, purtat pe aripele meditaţiei — mai mult fantazie decât gândire sistematică — prins în lanţul de fier al disciplinei logice, se vede silit să-şi orienteze reflexiunile spre realitate; învaţă să gândească.

Sociologia, Etica şi Introducerea în filosofie servesc altă hrană intelectuală sufletului elevului, frământat de probleme sociale şi metafizice. Pus în faţa marilor plobleme cari au agitat spiritul omenesc secole dearândul, chemat să se informeze şi să gândească asupra lor, sufletul lui găseşte datele necesare pentru meditaţiile sociale şi metafizice. învaţă să simtă şi să trăiască tragismul vieţii intelectuale omeneşti, însetată de adevăr şi dreptate. Se încadrează în el şi îşi validitează ceeace a învăţat la alte materii, pentrucă se deprinde să privească lucrurile critic şi obiectiv. Cunoştinţe disparate se sintetizează atunci subt influenţa spiritului filosofic; cele ştiinţifice se ordonează şi dau un tot, cele de istorie, geografie, limbă şi literatura un altul, organic încadrat în cel dintâi, descifrându-se şi sesizându-se astfel unitatea din natură şi, bazată pe ea, o concepţie unitară despre lume şi viaţă. Realitatea se vede — datorită sintezei filosofice — ca un tot închis şi armonic, din care ştiinţele speciale desprind părţi ca să le analizeze.

In felul acesta cultura teoretică generală a elevului devine un fapt; ea se completează şi încoronează prin filosofie.

Dar alături de ea, de această cultură generală, filosofia pregăteşte elevul şi pentru viaţa socială; îl socializează.

Sociologia şi etica, ajutate de economia politică şi drept, iniţiază pe viitorul cetăţean în tainele vieţii economice, juridice, morale şi sociale; îl pun în curent cu ritmul vieţii sociale şi cu frământările ei, îi lămuresc tendinţele şi curen-

tele de care este agitată, dându-i în acelaş timp directive pentru viaţa lui în mijlocul colectivităţii. Şi acest lucru niţi trebue neglijat. Căci, dacă se mijloceşte elevului o cultură teoretică generală, adecă, dacă elevul este pus în faţa descoperirilor şi creaţiilor spiritului omenesc în domeniul tehnic şi cultural, nu trebuie să se treacă nici peste latura practică a educaţiei, cea de pregătite socială, poate mult mai importantă pentru colectivitate decât cea dintâi. Că statul are nevoie de intelectuali binepregătiţi, e drept; are însă în aceeaşi măsură, dacă nu mai mare, nevoie de cetăţeni vrednici şi pregătiţi pentru viaţă socială. Iar pe aceştia nu-i poate pregăti şcoala, decât numai atunci când dă toată importanţa cuvenită materiilor de învăţământ combinate în catedra de filosofie: sociologie, etică, economie politică, drept şi educaţie morală, pentrucă acestea sunt singurele materii cari s eializează viaţa liceanului, pregătesc deci pe elev pentru viaţa lui practică în societate, iniţiindu-1 în mecanismul vieţii de stat, al vieţii juridice, morale şi economice din societatea unde este chemat să-şi petreacă viaţa mai târziu, după terminarea şcoalei şi să-şi execute drepturile de membru al societăţii.

Deci, doleanţele profesorilor de filosofie sunt pe deplin îndreptăţite. Catedra de filosofie este neeesară în liceu, pentrucă ea corespunde unor imperioase necesităţi atât de ordin teoretic cât şi practic.

S'au formulat însă câteva observaţii asupra felului cum congresiştii au conceput catedra de filosofie. Ele vizează raportul filosofiei cu religia şi chestiunea educaţiei morale.

Plecându-se delà constatarea că sistemele filosofice sunt multe, s'a pus întrebarea: care sistem va fi preferat? Se va propune un singur sistem, fixat prin programa analitică sau se va lăsa alegerea în seama profesorului de filosofie? In cazul întâi, cei cari redactează programul, de dragul unei culturi generale uniformă îşi impun vederile lor, silind pe profesor să profeseze idei pe cari el, poate, nu şi le însuşeşte, în al doilea, alegând profesorul sistemul, se loveşte în unitatea învăţământului, fiecare profesând ideile şi sistemul preferat. — Se poate întâmpla apoi, şi cazurile nu sunt rare, ca pro-

fesorul sau cel care întocmeşte programa să fie adeptul ideilor ostile, în cel mai bun caz, indiferente, faţă de religie. Atunci elevii, puşi faţă în faţă cu două concepţii opuse, se vor găsi desorientaţi în armonia vieţii intelectuale.

Aceste nedumeriri se pot uşor înlătura, dacă se înţelege adevăratul rost al filosofiei în liceu. Programa analitică nu trebuie să fixeze ce anume sistem să se predea, nici să-1 lase la libera alegere a specialistului. Pentrucă filosofia, în liceu, nu urmăreşte să îl scoată pe elev complect instruit, gata format, nici să dea bătălia finală cu religia, ci urmăreşte altceva, mai modest: iniţieiea liceanului în tainele gândiţii omeneşti. Deaceea nu-i va prezenta un singur sistem, cel ales de profesor sau fixat printr'o rău înţeleasă programă analitică, ci toate sistemele, pe cât posibil. In faţa elevului vor defila, prezentate de profesor, întrebările cari au frământat şi frământă sufletul omenesc, cu soluţiile lor, curente de idei şi personalităţi cari le-au ilustrat. Iar în mijlocul acestor discuţii elevul nu este silit să opteze pentru un sistem sau altul, pe care să şi-1 însuşească! Nu! El este chemat să vadă şi să gândească, să se formeze intelectual, înşuşindu-şi, nu o anumită filosofie, ci modul de a filosofa. — Şi aici rezidă armonia filosofiei cu celelalte materii de învăţământ şi mai ales cu religia, pentrucă toate influenţează formaţiunea intelectuală a şcolarului, pe care filosofia nu o crează, ci numai o perfecţionează.

Mult mai delicată este chestiunea educaţiei morale. S'a cerut, anume, ca în ultimele trei clase ale liceului,

educaţia morală să se facă de către profesorul de filosofie, fără să se precizeze în amănunt ce au înţeles congresiştii prin educaţie morală şi cum trebuie făcută. Adversarii au obiectat îndată: ce anume morală seva propune? Cea religioasă sau cea laică? Se clericalizează şcoala! — protestează unii; se laicizează! — se revoltă reprezentanţii bisericii. — Ca să se curme discuţia, trebuie precizată noţiunea de educaţie morală şi semnificaţia ei în liceu. Căci dacă se clericalizează învăţământul, educaţia morală — de drept — revine profesorului de religie ; dacă se laicizează, discuţiile sunt deschise. Cu ce drept — se întreabă unii — privilegiul de a face educaţia

morală se acordă numai unora? Sunt profesorii de filosof ie mai bine pregătiţi, caractere mai bine formate, decât ceilalţi colegi ai lor? Şi aici, trebuie să recunoaştem, dreptatea nu este de partea filosofilor. Este o greşală să se facă deosebiri între profesori, mai ales într'o chestiune aşa de delicată cum este educaţia morală. Deaceea, prudent şi loial este să se rămână la vechea formă: orice profesor să poată fi şi diriginte şi să facă educaţie morală în clasa lui. Iar catedra de filosofie dacă trebuie complectată, să se complecteze cu altă materie, în aşa fel, încât să nu ducă la neînţelegeri în sânul corpului profesoral.

Profesorii de filosofie au văzut nevoile reale ale învăţământului secundar şi au căutat soluţiile spre a le împlini. Au rămas însă câteva lacuni cari trebuiesc complectate.

Ion Covrig-Nonea

Scrisoare către prietin Prietine, mă 'ntrebi de-s viu. îmi ceri, să-ţi scriu de mai trăesc ; şi ce gândesc, să-ţi spun şi ţie, vrei.

*

Când gândurile ce le-adun vorbesc de-un craiu: nebun pornit în tabără de zmei, — în mâni cu fagure de tei — să fure roua de pe lunci; O! prietine, dece atunci mai vrei şi ceri să-ţi scriu de-s viu şi mai gândesc.

Teoîil Urs

Grigorie Maior la Bucureşti 1 8 1 8

Dintr'o scrisoare a episcopului Bob, din 30 Mai 1824, către primatele din Strigoniu, Rudnai, *) aflăm, că prin zelul episcopului Ercolani şi prin intervenţia nunţiului apostolic ad interim, după o corespondenţă îndelungată, împăratul Francise, printr'o scrisoare din 28 Martie 1818 (nr. 719), adresată guvernatorului din Transilvania, a stabilit să se plătească în fiecare an, prin agenţia din Bucureşti, pentru preotul greco-catolic ce se va trimite în Ţara Românească, o sumă de 100 floreni din partea sa şi o sută de floreni din partea Aulei Romane.

In urma acestei rezoluţii, la 28 Martie 1818, preotul Grigorie Maior2) pleca la Bucureşti, pentru a-şi lua în primire postul de misionar. Ducea cu sine şi scrisori delà guvernul din Cluj.

Despre sosirea la Bucureşti a lui Grigorie Maior găsim in-formaţiuni în raportul din 14 Iulie 1818 al agentului Fleischhakl, unde acesta spune, că a primit în 25 Iunie o scrisoare (delà Viena), prin care i se atrage atenţiunea să plătească preotului grec.-unit Grigorie Maior (dem griechisch-unirten Seelsorger Gregor Major), începând cu 1 Ianuarie 1818, în rate semestriale, suma de 100 floreni, acordată de Majestatea Sa 3).

La 25 August (1818y Agentul raporta, că Maior a fost trimis de mai multe ori prin satele din „Valachia", pentru a sfătui pe uniţi să se adune într'o comună sub supravegherea preotului lor. Faptul acesta, zice Agentul, va produce nemulţumiri în sînul boerilor, pe moşiile cărora s'au aşezat aceştia, dar mai ales în sinul preoţimii ortodoxe, deoarece uniţii trecuţi în Ţara Românească, de vreo câţiva ani, se botează după datina ortodoxă şi urmează ritul acestora.4) — Agentul descrie apoi

') Scrisoarea in chestiune era răspunsul ia o recercare fâculă de intemunţiul (nunţiu ad interim) apostolic din Viena, Petru Ostini, la 6 Mai 1824, prin mijlocirea primatului Ungariei, Rudnai

") Să nu se confunde arest misionar cu episcopul Grigorie Maior care muri în mănăstirea din Alba lulia, în Februarie 1785.

3 ) Iorga, o, c , p. 377. *) S'ar părea că Agentul nu avea cunoştinţă despre identitatea ritu

rilor, ori că ii confundă pe greco-catolici cu romano-catolicii.

păţania lui Maior din satul Gălbinaşi. Anume, Mitropolitul (Nectarie) informat de către popii săi (durch seine Poppen> despre acţiunea „subversivă" (Umtriben) a preotului unit, a ordonat ca acesta să fie prins în satul Gălbinaşi, unde trebuia să se adune mai muiţi uniţi, şi să fie adus la Mitropolie. Fleischhakl auzind despre aceasta, a trimis acolo numaidecât pe tălmaciul Agenţiei, Emanoi! Furcă, pentru a-1 reclama, Tălmaciul 1-a şi eliberat, dar a adus totodată Agentului din parte Mitropolitului avizul, că dacă părintele Maior va mai merge la ţară cu astfel de afaceri, va păţi-o şi mai rău, şi că Mitropolitul nu va încuviinţa nici când o acţiune de proselitism în „Valachia". V Uniţii — spunea Mitropolitul — cari se vor fi aflând în Ţara Românească, pot să meargă la Râmnic, la Câmpulung sau în Bucureşti, unde se află claustre (baraţii) şi biserici catolice privilegiate, şi unde fiecare preot poate să-şi facă slujba cum îi place, dar nu va permite să slujească în sate din dieceza sa, unde nici chiar un episcop, necum un simplu preot, nu va putea să facă serviciul dumne-zeesc în ritul grecesc, fără permisiunea sa, — cu atât mai puţin se poate permite o astfe! de îndrăzneală unui preot de rit străin a).

Roiul de misionar şi păţania lui Grigorie Maior sunt descrise şi de către' episcopul Blajului, loan Bob, în scrisoarea sa din 30 Mai 1824 către primatele Ungariei, Rudoai.

In această scrisoare — conceputul căreia e scris de mâna canonicului loan Lemeni, pe atunci secretar al bătrânului episcop Bob, — se spune, că activitatea lui Maior, la început, a fost încoronată de succes, şi că sigur numai în Bucureşt a strâns peste o mie de suflete cari profesau unirea. Chiar dintre boieri s'au aflat unii caii promiteau că vor ridica pe spesele lor o biserică3). Progresele realizate de Grigorie Maior, spune Bob erau atât de frumoase, încât dacă n'ar fi intervenit Mitropolitul, punând piedici — în contrazicere cu principiile dreptului internaţional, — în scurt timp s'ar fi putut vedea mai multe biserici unite

l ) Ib id , p 378. „ . der Metropolit nie ei ne Proselytenmacherey in-der Wallachey gestat ten werde" .

' ) Ibid '} Astfel era căminarul Manu Bondi, din satul Rasa. Cf. lorga, o. c v

p. 380.

înzestrate de boieri, şi ar fi fost nevoie să se trimită mai mulţi preoţi uniţi. Mitropolitul însă văzând, că la liturgia lut Maior, slujită în limba naţională şi după ritul propriu (oriental) precum şi la predica acestuia din biserica romano-catolică, poporul se îngrămădeşte, 1-a ridicat prin patru călugări de ai săi, 1-a adus cu gălăgie înaintea sa, unde 1-a certat aspru şi i-a interzis de a mai cuteza să facă slujbele în limba română şi după ritul oriental (grecesc) . — In sfârşit adaugă scrisoarea lui Bob, — lui Maior i-s'ar fi întâmplat şi alte neplăceri mai mari, dacă n'ar fi fost eliberat din manile Mitropolitului, de către catolici si dacă n'ar fi fost retrimis în tara sa de baştină >).

* Dar mitropolitul Nectarie nu s'a mulţumit cu sancţiunea

aplicată lui Grigorie Maior de către călugării săi, ci a făcut un raport (o anaforauâ) către Domnul de atunci, Caragea, în care făcea cunoscut cazul lui Grigorie Maior. Expunerea Mitropolitului nu era lipsită de invective. Spunea, că un preot de lege străină, dintre „uniţii schismatici" (abtriinnigen Uniten) cu numele Grigorie Maior, după ce a venit în Ţara Românească, având ia sine certificate delà episcopul latin (sic) şi delà g u vernul din Transilvania, pentru a cerceta pe cei de o credinţă cu el, s'a strecurat „sub masca unui preot oriental" în mai multe sate din jurul Bucureştilor şi chiar şi în satul Rasa a cămininarului Manu Bondi; — că a slujit sfânta liturghie în limba română, şi că predicând în biserică, a încercat în ascuns să convertească la credinţa lui, oi din turma sa. Aminteşte' apoi, că Maior avea de cuget să-ş i fixeze reşedinţa în satul Rasa, pentru a atrage la sine pe toţi ardelenii aflători în acel ţ inut; că în acest scop a şi încheiat un contract cu boierul Manu Bondi, care-i permitea să ridice pe moşia lui şi e biserică. — Pe acest preot străin — spunea Mitropolitul — protopopii săi, cari făceau vizitaţii canonice, l-au prins, şi la ordinul său l-au închis la Mitropolie.*) — Când dragomanul Agenţiei a venit să-1 reclame ca pe un supus al împăratului austriac, el a făcut să fie adus înaintea sa, iar la interogatorul ce i s'a luat, a răspuns, că el (Grigorie Maior) a slujit litur-

') Scrisoare e în latineşte, ca de altfel toată corespondenţa. ') Iorga, o. c , p. 380—381. „.. Diesen fremden Priester haben die

Aufsicht habenden Protopopen unseres Glaubens bey ihrer Vizitirung ein-gefangen und auf meinen Befehl in der Metropolie eingespert".

ghia în satul Rasa — unde adunase pe uniţi ca să participe la slujbă, — cu pâne nedospită, şi că la această liturgie, servită în limba română, au participat şi ceialalţi creştini drept-credincioşi din sat. (Evident că aceste relatări au caracterul unor acuzaţiuni grave). — La întrebarea, că cine i-a dat permisiune pentru aceasta, anaforaua Mitropolitului spune, că Maior a prezentat un certificat de serviciu din Ardeal, şi că în cele din urmă a declarat că este un supus al Papei (ein Abhanger des Pabstes.)

De încheiere, mitropolitul Nectarie atrăgea atenţiunea Principelui, că un astfel de pas întreprins de un cinstitor al Papei, ar putea ajunge la cunoştinţa Marei Biserici (a Patriarhiei din Constantinopol), ceeace iui i-ar putea cauza nu numai neplăceri, ci chiar excomunicare din partea unui sinod, cum s'a întâmplat aceasta episcopului Clemente din Râmnic (1735-48). De aceea îşi exprimă credinţa, că Măria Sa Prinţul (Caragea) se va îngriji, ca aceste începuturi să le stârpească din rădăcini, deoarece ar putea produce rătăcirea poporului, atât din punct de vedere politic, cât şi bisericesc. — Acestor străini — continuă Mitropolitul, — să nu li se permită să-şi ţină predicele şi alte slujbe religioase decât în localurile stabilite de mai înainte, — nici să li dea dreptul de a-şi zidi biserici acolo unde până acum n'au avut, nici să li se îngădue să slujască fără sfială liturgii în bisericile ortodocşilor, ori să-şi întroducâ acolo veninul lor, căci astfel li s'ar da posibilitate, ca cu ajutorul banilor şi a făţărniciilor, să atragă şi pe ortodocşi ia supunere faţă de Papa 1).

Dar Nectarie nu s'a mulţumit cu aceaslă anaforaua adresată prinţului Caragea, ci a pus la cale o jalbă împotriva Evreilor şi a Catolicilor, jalbă, pe care o prezenta „clerul grecesc"2).

Din această plângere, unde Catolicii şi Evreii sunt puşi în aceeeşi categorie, vom remarca ceeace ne interesează.

Despre chestiunea lui Grigorie Maior, scrisoarea clerului face amintire în termenii următori: „Grigorie (a venit) sub pretextul unei păstoriri ortodoxe, dar în taină e un unit, care a fost trimis în această ţară de către Mitropolitul (sic) uniţilor delà Blaj. Acesta (Maior) umblă prin satele din această ţară

' ) Ibid., p 281 282. 3 ; Ibid., p 3 8 2 - 3 8 4 .

si face slujba dumnezeiască pe câmp, sub cort; îşi are şi trăsura sa cu cărţile de lipsă şi cu toate celelalte obiecte preoţeşti. Se arată în faţa poporulu, pe care-1 ademeneşte din sate, ca şi când ar fi un dreptcredincios şi un adept al bisericii şi că răsăritene; încearcă prin predici şi fără îndoială şt prin făţărnicii să răspândească necredinţa. Prin o convenţie (contract) încheiată cu nişte Italieni, a izbutit să facă să se zidească şi o biserică mare pentru uniţi, după cum apare a-ceasta lămurit şi pe iarg din acest contract al lui. — In s e cret a ţinut din nou adunări la Cioplea, unde a servit şi slujba dumnezeiască. — La cercetarea făcută contra lui, a încercat să înşele pe Mitropolitul, spunând, că ar fi un preot de credinţa grecească; dar din scrisorile afiate la dânsul s'a dovedit, că e un preot unit, trimis aici de către episcopul delà Blaj. — Intenţiunea lui secretă deci nu e aita decât ca să înduplece pe uniţii emigraţi aici, din Transilvania, ca ei să nu se lase să fie botezaţi, precum şi pe acei, cari bucuros s'au lăsat s ă fie botezaţi, să-i determine să revină la credinţa unită". 1)

Aminteşte apoi reclamaţia demăsurile luate în trecut de principii şi episcopii dreptcredincios', contra încercărilor de către proselitism făcute de religiuni venite din apus, precum şi faptul, că nu era permis să se vândă nici cărţile liturgice tipărite în ţările apusene, căzând acele sub bănuiala că ar fi defectuoase şi că ar fi pline de ura apusenilor contra răsări-tenilor, e tc . 2 )

Jalba aceasta sfârşea prin ameninţarea, că „de nu se iau măsuri din partea Domnului, contra Evreilor şi Catolicilor, va fi mai rău, căci dacă poporul va deschide ochii şi va vedea intentiunile înşelătoare si făţarnice ale întreprinderilor de acest fel, vor putea izbucni turburări, cari vor putea fi nu numai

') Ibid., p. 383 —384. „..Ihr gehaimer Vorsatz dabei ist nichts ande-res, als die aus Siebenbtirgen anhero gewanderten Unirtea dabey zu er-halten dass sie sicht tauten lassen, so auch jene, die sich bereits haben taufen lassen, dahin zu bewegen das selbe zum unirten Glauben zu-rucktretten..."

2 ) Bariţiu, în Părţi alese.., I, p. 558, spune, că braşovenii făceau comerţ bun în Moldova cu cărţile liturgice tipărite la Blaj, dar aşa că „după ce încărcau câte un car, în Braşov le rupeau poarta (coperta) să nu se vază că sunt delà Blaj, puneau să tipărească alta acolo pe loc în tipografia lui Bodici şi aşa le transportau mai departe."

spre stricăciunea obştească şi a conducătorilor, ci şi a I. P, Sfinţiei Sale; aşa cum s'a întâmplat aceasta şi în alte timpuri. Ba I. P. Sfinţia Voastră — încheie jalba — veţi putea fi chiar pedepsit din partea sfintei biserici celei mari (din Constan-tinopol) pentru intrelăsarea acestei datorii" l )

* Vicariul Molajoni din Bucureşti, a încunoştinţat pe nun

ţiul apostolic din Viena, Petru Ostini, despre cele întâmplate lui Grigorie Maior, şi i a trimis acestuia relaţiunile date în a-ceastă cauză de către episcopul delà Blaj, loan Bob.

Nunţiul, la rândul său, a înaintat toate acestea împăratului, de unde, prin corniţele loan Eszterhâzi, au fost comunicate episcopului latin din Transilvania, baronul Szepesi, cerându-i-se avizul. Szepesi a cerut din nou părerea lui Bob. — Bob a şi răspuns. Nu ni s'a păstrat însă rezoluţiunea episcopului catolic delà Alba-Iulia, dată la opiniunea lui Bob. Ştim numai atât, că această rezoluţiune a fost alăturată în copie, la scrisoarea pe care a înaintat-o Bob, la 30 Mai 1824, primatelui din Strigoniu, Rudnai.

Reîntoarcerea lui Grigorie Maior şi rechemarea lui F. Ercolani.

In urma focului concentric deslănţuit împotriva sa, Grigorie Maior n'a mai putut rezista. Agenţia austriacă izbutise să-1 scoată din manile călugărilor mitropolitului Nectarie, dar am văzut că agentul Fîeischhakl avea rezerve exprese faţă

carii din Ţara Românească a lui Grigorie Maior — dl. Carada afirmă, cumcă ar fi plecat în timpul zaverei, (revoluţiei lui Tudor Vladimirescu) i).

Din parte-ne credem, că Maior a plecat deja după o jumătate de an delà sosirea lui în Ţara Românească, încă î» toamna anului 1818, delà care dată începând, nici în rapoartele consulare, nici în scrisorile arhivei mitropoliei (pe atunci episcopiei) din Blaj, nu se mai face vre-o amintire despre dânsul. *)

Din fraza: „e manibus ejusdem (a Mitropolitului) libera-tus ad patrios locos remissus fuisset" se poate deduce, că aceasta s'a întâmplat In curând după scena delà Mitropolie.

De altfel, deja la 1820, cu un an înainte de izbucnirea e-teriei şi a revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, se întâmplase şi rechemarea lui Ercolani, protectorul lui Grigorie Maior.

Nizuinţa acestuia de a înlocui pe călugării unguri prin cei ligurieni aduşi de dânsul delà Viena, i-a pricinuit o serie întreagă de conflicte: cu provincialul franciscanilor delà Bucureşti, Babick; cu gardianul din Câmpulung, Anton Csubrin, ca agentul austriac Fleischhakl, şi cu mitropolitul Dionisie Lupa {urmaşul lui Nectarie),*) apărător al franciscanilor în acest conflict.

In cele din urmă luă poziţie împotriva lui Ercolani chiar şi domnitorul Alexandru Şuţu.*)

Mitropolitul Dionisie, care avea şi motive de recunoştinţă faţă de părintele Csubrin — care 1-a fost găzduit vreme mai îndelungată, pe când era strimtorat, — şi-a pus în gând să delăture pe Ercolani, ca unul ce-i cunoştea „intrigile, furii

') O. c , p. 135. Se va fi cugetat poate la Gheorghe Lazar — fixând anul 1821 ca dată a reîntoarcerii Iul Maior tn Ardeal.

') într'o scrisoare a episcopului Bob citre Guvern — cu data de 5 Ian. 1826, — privitor la plecarea călugărului basilitan Beniamin Todor (la 17 Dec. 1625) ca misionar tn „Valachia", se aminteşte despre „pie de-functus ejus praedecessor' , care se pare, zice Bob, — că a greşit numai întru atât. că n'a ţinut seamă dé Sfaturile Agenţiei, de altă parte i n s ! «longe famen maior et iuri gentium oppoiitus error erat Metropolitan cjul cum unice quod Missam graeco-rltn ia templo latino celebrare prae-«umpserit, ad se deportări et iadignissime tractaxi curaverat''

*) Nectarie s'a retras la 1 Mâi 1819 şi In aceeaşi zi i-a urmat Dto-ăisie Lupn (1819-1021).

de convertire şi dorinţa iui de a alunga pe franciscani de aici" O (din Muntenia).

Mitropolitul Dionisie scrie (în franţuzeşte) agentului Flei-schhaki. care se afla acum la Viena, informându-l, despre ceeace s e pe t rece în „Vaiachia", între Biserica Răsăritului şi cea apuseană. — D u p a c e expune pe scurt istoricul drepturilor câştigate de biserica romano -catol ică şi de franciscani , trece Ia Ercolani. Acest episcop de o r g i n e italiană — zice Mitropolitul — şi care este un om „foarte intrigant şi periculos, dupăce a învrăjbit p e călugării şi superiorii celoralalţe biserici catolice, a conceput proectul dăunător d e a tulbura şi oile mele, prin apucăturile de cari a fost dovedi t " . De încheiere cere expulzarea iui Ercolani din ţară , pentru a se duce dincolo de Dunăre, unde îi este d i eceza 2 ) (la NieopoleJ.

Această plângere a fost trimisă Agentului, la Viena, prin însuşi Domnul Ţârii, care în scrisoarea alăturată îi cerea şi din partea sa, ca înainte de a pleca din Viena sâ ia toate măsurile cari i se vor părea potrivite, pentru a soluţiona în mod convenabil această chestiune.

La 26 Octomvrie 1819, Fleischhakl r apor ta din Bucureşti, că până atu a ci nu va fi l inişte şi ordine între membrii preo-ţimei catolice, nici bună înţelegere între biserica orientală şi cea catolică din Ţara Românească, până ce Monsegnîorul For-tunato Ercolani va continua să ocupe funcţiunea de episcop de Nicopole şi de administrator ai Valachiei. Agentul spune, că 1-a sfătuit în repeţite rânduri pe Ercolani să nn treacă peste marginile sferei sale de activitate, să mai lase ceva din zelul său stricăcios, să fie mai precaut şi mai rezervat, pentru a nu se expune pe sine şi pe toţi catolicii la persecuţii — prin cari cauzează religiunii mat multă pagubă decât folos.

Ercolani i-a promis — continuă Agentul, — dar el n'are încredere în promisiunea făcută, deoarece zilnic se ridică plângeri contra acestui episcop. De aceea, e de părere, că ar fi în interesul religiunii. ca Msgr, Ercolani sâ fie strămutat la o altă episcopie, iar pentru Nicopole şi „Valachia" să fie numit un episcop mai în vrâstă, cu mai multă experienţă, mai paci-

') lorga, o. c , p. 388 Raportul lui Solignac, girantul agenţiei aust r iace în absenţa lui Fleischhakl, — către Metternicb. Bucureşti, 3 iulie 1819.

*,* Ibid,, p . 390-- ' ï9l,

nie şi mai răbdător. El (Agentulj e informat, că Prinţul (Al. Şuţu) dimpreună cu Mitropolitul (Dionisie) s'au adresat direct la Curia Romană pentru rechemarea lui Ercolani.')

La scrisoarea domnitorului Şuţu, in care se plângea că Ercolani tulbură liniştea publică din Principatul său, papa Piu al Vll-lea a şi răspuns, asigurând pe Prinţ, că dimpreună cu Cardinalii sfintei Biserici Romane, va lua hotărîrea cea mai potrivită, ţinând seamă şi de cele ce i-a scris.a)

Ercolani a şi fost rechemat la anul 1820, iar la 1822 figurează ca episcop în Italia, la Città di Castello.

Prin rechemarea lui Ercolani, franciscanii unguri au scăpat de adversarul lor şi au mai supraveţuit în Ţara Românească încă o jumătate de veac.

Urmaşul lui Ercolani în scaunul episcopesc,/os//(Giuseppe) Maria Molajoni, n'avea să sosească ia Bucureşti decât la 2 Decemvrie 1825,3) după o lungă perioadă de vicariat.

Precum şi-a avut Ercolani preotul său unit, în persoana lui Grigorie Maior, tot astfel îşi va avea şi Molajoni pe al său, în persoana călugărului bazilitan delà Blaj, Beniamin Todcr, a cărui misiune în Valachia va fi tot atât de zbuciumată ca şi a înaintaşului său, cu deosebirea însă, că nu va dura numai câteva luni, ci câţiva ani (1825—1829).

s

După reîntoarcerea lui Grigorie Maior, soarta greco-ca-tolicilor din Ţara Românească pare a fi fost tristă, deoarece Bob — prin pana lui Lemeni — îi deplânge şi se roagă la Dumnezeu, să se îndure spre ei şi să-i mântuiască.'*)

Dr. Coriolaa Sueiu

») Ibid. *) Hurmuzachi, Doc. 1st. Rom., X., p. 560. •) lorga, o c , p. 406. Raportai lui FieischhakI, Bacureşfi, 31 De

cemvrie 1825. *) „...ab eoque tempore sorti Catholicorum Graeci Ritus in Valachia

existentium, Deum ter optimum ut Sua miseratione eorum saluţi prorideat •xorando, compatior." Bob câtre Rudnai, 30 Mai 1824.

Un protest al episcopului Inochentie Mfcu-Klein delà Blaj

împotriva dietei ardelene de!a 28 Martie — 3 Iunie 1740

Prin rescriptul delà 14 Octomvrie 1732, împăratul Carol VI dădu episcopului Iuochentie Micu-Klein al Blajuiui (care pe atunci locuia încă la Făgăraş) s caun în dieta Transilvaniei în calitate de magnat numit de împăratul şi episcop al Românilor, Grecilor, Rutenilor, şi Sârbilor uniţi cu biserica Romei în întreg principatul Transilvaniei şi î n părţile reincorporate.

Nobilii unguri, săcui şi saşi nu v e d e a u cu ochi buni aceas tă onoare şi acest drept conces de împărat episcopului „valach". Uneori îl Batjocoreau, alteori nu-1 Invitau la dietă, şi atunci el nu voia să recunoască hotărârile aceleia.

Documentul de faţă este un astfel de protest înpotriva dietei dele Sibiu din 28 Martie — 3 Iunie 1740, când — se vede —, ceilalţi membri , nu i-au comunicat hotărîrile şi — probabil —, a fost Invitat numai să subscrie, sau că membrii guvernului şi nobilii au citit numai ei în particular şi au subscris .

Documentul ni-1 trimite Dl. Caius Brediceanu ministru plenipotenţiar al României la Viena.

Nu numai noi, ci întreg neamul românesc trebue să-i fie mulţumitor pentru interesul ce poartă istoriei Românilor din monarhia de odinioară a Habsburgilor. Noi. Red.

Ego Ioannes Inocentius Klein, liber baro de Szad, dei et apostolicae sedis gratia, graeci ritus per Transilvaniam par-tesque eidem reincorporatas, sacrae romanae catholicae eecle-siae unitorum Valacorum, Graecorum, Ruthenorum et Rascia-norum episcopus Fogarasiensis, sacratissimae caesareae regiae catholicae maiestatis consiliarius, solemniter protestor super eo, stanţe et durante publica et trium nationum et ordinum principatus Transsilvaniae diaeta pro die 28-ma mensis Marţii in et ad liberam regiamque civitatem Saxonicalem Cibiniensem indicata et celebrata, die 3-tia mensis lunii anni praesentis 1740 condusa et terminata, licet ego quoque sicuti officio-latus mei exigentia postulabat, inter easdem inclytas nationes in congregationibus diaetalibus qua statuum commembrum adfuerim cum tamen rescriptum actorum et conclusionum diaetalium coram inclytis statibus et ordinibus modo nomi-natim perlectum est, puncto et postulato, contra clerum na-tionemque Valachicam exposito, quod scilicet quoquo modo eisdem praeiudicares, assentire eandemque propositionem et

conclusionem approbare nulle- modo intenderem, quin potius ratione officii solemaiter praesenti protestantione mediante, omnibus his, quae contra clerum et nationem Valachicam tractata, proiectata et postulata forent sacrisque diplomatibus et privilegiis regio — principalibus, mihi totique clero nationi Va-lachicae clamenter indultis, contrarientur contradicere vellem, prout et ratione dictioffici contradico eaque omnia, in quantum clero et nationi praeiudiciosa, a me non conclusa, non appro-bata, non transmittenda fore, publice et manifeste protestor et huiusmodi contradictionem et protestantionem meam ver-botenus, in Uteris de super testimonialibus authentice extra-dandam humillime postulo.

* * *

Tradus în româneşte: Eu loan Inochentie Klain liber baron de Sadu, din mila lui

Dumnezeu şi al Scaunului Aposto l ic greco-catol ic al Făgăraşului , al Românilor, Grecilor, Rutenilor şi al Sârbilor uniţi cu sfânta biserică romano-catol ică î n Transilvania şi în părţile reincorporate, sfetnic al catolicei Maiestăţi Cesaro-Crăieşti , protestez asupra faptului că:

In decursul dietei celor trei naţiuni şi a nobililor din principatul Transilvaniei , întrunită şi ţ inută in cetatea s ă s e a s c ă şi liberă crăiască a Sibiului la 28 Martie, şi încheiată şi terminată la 3 Iunie anul curent 1740; de şi eu — în baza drepturilor pe cari diregătoria mea le pretinde, în calitate de m e m b r u al dietei ş i al adunărilor c institelor naţiuni, ar fi trebuit să fiu de faţă —, totuşi rescriptul actelor ş i al hotărârilor dietei s'au citit numai guvernului şi nobililor.

Protestez împotriva paragrafului şi a reclamaţiei aduse î m p o triva clerului şi a naţiunei române, şi ori în ce chip s'ar prejudeca, eu n u v o i u consimţi cu ace le propuneri şi concluzi i , ş i nici nu m â gândesc să le aprob, ci mai vârtos — în baza drepturilor diregăto-riei mele —, aş vrea s ă combat şi s ă m ă împotr ivesc la tot ce ar fi tractat, proiectat sau pretins înpotriva clerului ş i naţiunii române, ori s'ar înpotrivi privilegiilor acordate mie, clerului şi întregei naţiuni române prin sacrele diplome Cesaro-Crăieşti; precum în baza drepturilor acele iaş i diregătorii, în m o d oficios protestez împotr iva tuturor acelor paragrafi la a căror hotărîre eu n'am luat parte şi nu i-am aprobat, întru cât aceia ar pi vătămător i clerului şi naţiunii mele .

Protestez şi mă înpotrivesc publice şi pe faţă; şi această î m potrivire şi aces t protest al m e u rog să se dea afară în cărţile de mărturie de mai sus . t r . N. L .

CROmCfl LITEMHO. Victor Papi l ian: In credinţa celor şapte

sfeşnice .

Suflet sensibil în faţa vieţii cu problemele-i conexe, observator fin şi adânc, dl V. P. a întrat în lumea literelor româneşti, prin numeroase piese de teatru şi nuvele, aducând drept ofrandă, nota specifică a creaţiilor sale: vibraţii sufleteşti şi intelectuale în căutarea înţelegerii finale a lumii, asemănătoare limbilor de foc, cari prin repeziciunea şi pregnanţa lor dovedesc vulcanica clocotire a sufletului din care isvoresc. Savant cu renume mondial în materia de specialitate, cunoscător serios al tuturor disciplinelor spirituale cari — unele — expun şi — altele — cearcă pătrunderea adevărului asupra orânduirii complexităţii macrocosmosului şi microcosmosului, având iluzia câ vede mai mult decât alţii şi ca atare tăria de a ajunge singur la „lumină", nu primeşte nimic deagata. Neputând crede, sufletul său e permanent în căutarea unei credinţi, ceeace incumbă o continuă şi dârză stăruinţă în lupta cu soluţiile îmbiate ori aflate.

Răpit de această luptă a vâslaşului cu valurile capricioase ale mării, natural ca şi creaţiile-i literare să poarte pecetea ei: psihanaliză la extrem, personagii furtunoase în ajungerea idealului întrezărit şi oscilatorii, totuşi, în drumul lor — ca omul în căutare — şi'n sfârşit, aceea atmosferă de dispreţ faţă de personagiile create, artificial, din acelaş ea, ca unele ce sunt concretizarea frământărilor unui suflet în continuă evoluţie, deci inactuale după crearea lor.

Romanul „In credinţa celor şapte sfeşnice" apărut la sfârşitul anului trecut, operă de mare, poate prea mare extindere, — 2 voi. în total 627 pag. — este expresia unor asemenea stări sufleteşti.

Maxim Muscă, „student în biblie", fost laborant la Univ. din Cluj, ajunge servitor în casa ing. Bâlâceanu delà Câmpia

», Roman, Cluj, 1933

Turzii. Aducând cu sine sâmburele nouei credinţi, el devine un propagator al ei, ş'apoi, prezumtiv, chiar întemeetor al „adevăratei" bis. a lui Hristos. Mediul ambiant îl pune în luptă cu toate instituţiile religioase şi sociale cari tind la fericirea omenirii: comuniştii (Calistrat, Kiss Bela) bis. rom. catolică (Bârâny), bis gr. catolică (Balint), bis. gr. or. (Prăgoiu şi plutonierul Bădiţoiu), bis. reformată (Horwath), iar mai târziu nazarinenii (Botezan) şi pentecostaliştii. Maxim din răsfoirea câtorva cărţi, prin dese şi obositoare autoanalize — uneori chiar extaze — devine un cărturar deasupra exigenţelor rustice, întreţinând discuţii cu fraţii Bălăceni, unul inginer şi altul concurent apoi prof, de istorie la Univ. din Cluj, precum şi cu flegmaticul materialist, medicul Latour. Ba încă spiritul său capătă un ascuţiş — artificial — aşa de pronunţat încât îşi petrece în mod empatetic cu cărţi scrise în limbi streine — franceze şi germane, (vol, I. p. 33).

Treptat cu înmulţirea adepţilor credinţei profesate, fostul laborant simte necesitatea ridicării potenţialului spiritual. Se strădueşte 'n acest sens. Suzana soţia devine însă, prin chemările lascive ale trupului o piedecă serioasă, care totuş delà un timp pare învinsă. Supunerea oarbă a adepţilor îi nutreşte vanitatea măririi şi a distrugerii ecleziasticismului. Se crede mare, menit a fi „alesul8. Dar urmărind un scop crezut nobil, se foleseşte conştient de mijloace nepermise şi murdare: ascultă la cheia uşii, aruncă poştăriţa în braţele lui Bădiţoiu pentru a-1 cuceri, acuză pe Berci nebunul cu furt numai să se scape de prezenţa lui, admite iubirea trupească între părinţi şi copii, numai să-şi înmulţească credincioşii, cu ţiganii localnici etc. Când simte că el o să devină „El", distruge rând pe rând tablourile fondatorilor credinţei: Russel şi Rutherford, Dar când e mai sus spiritualiceşte, cuprinzându-1 în tremurul ei o petrecere din casa stăpânilor, îşi îmbrăţişează cu patimă nevasta şi profanează „masa punerii înainte", tiăruindu-şi toată clădirea spirituală, fictivă. Refăcut, totuşi, prin prezenţa lui Mămăruţ, — personagiu cu o curioasă istorie — Maxim ajunge autorul mai multor broşuri de propagandă. încercarea practică în acest sens, în satele din jur, îi aduce, însă, un mare eşec, urmat apoi de altele în propria-i tabără. „Fraţii* îl părăsesc în favorul lui Katona Zoltan din Ilva-Mică, delà care vin bani cu zecile de mii. Maxim, exclus din grupare,

devine criminal şi violator. Ucigaş al lui Kolcsonai, succesorul în şefia taberii, despre care adepţii credeau, că s'a'nălţat la cer, pentru a-i doborî această faimă, drept răsbunare, se denunţă autorităţilor şi pleacă la închisoare după ce se milogeşte pe lângă prof. Bălăceanu să-1 scape. „Mi-e frică... îngrozitor de frică... Nu vreau ocnă... Vreau să scap... Mi-e dor de viaţă... Mi-e dor de viaţă... (vol. II. p. 250).

Acesta e firul acţiunii. Mai sunt alăturea lui Maxim o sumedenie de personagii, unele abia conturate, iar altele cu o construcţie tehnică deadreptul ireală şi ilogică. Exemplu: Petri. Fost profesor la Univ. din Cluj şi Szeged, el optează, din admiraţie mistică faţă de Maxim, pentru o catedră a liceului din Turda; se căsătoreşte la întâia vedere cu Ana „schilcsda* — faţa arsă şi un picior de lemn — din Grind, şi deşi, tot timpul e un alter ego a lui Maxim, la căderea acestuia, îi părăseşte şi el ştiind bine că toţi urmăresc, prin noua conducere a lui Kolcsonai, mai mult căpătuiala lumească decât epoca .milioanelor cari nu vor mai muri".

Reprezentanţii cultelor sunt prezentaţi tendenţios ca o antiteză a lui M., deşi după un bilanţ ultim şi el este alăturea de ei. Mai mult tangenţial se mai ating apoi şi chestiunile împroprietăririi şi românismului.

Roman monografic, centrul căruia s'ar părea a fi familia Bălăceanu — doi fraţi burlaci, — singurele personagii cu demnitate, dintre cari CamiJ, profesorul, chiar evolutiv spre un apărător al ortodoxismului — nu tratează, totuşi, atât de integral viaţa lor. ca să domineze orbecăiala din jur, aşa cum se întâmplă de ex. cu Ion din romanul dlui Rebreanu. Preţuind prea mult disciplinele filosofico-teologice, dorind să spună mult din fiecare, personagiile n'au viaţă proprie — afară de Ţăuţan şi Bidiga care reprezintă elementul băştinaş, — fiind celelalte mai mult exteriorizări ale diferitelor feţe din sufletul autorului.

„In credinţa celor şapte sfeşnice* nu este un roman al Ardealului — poate cel mult al regiunii Turzii — căci ar fi ireal să confundăm problemele sufletului ardelean cu lupta între cultele recunoscute şi sectele abia existente şi fiind lipsit, apoi, aproape total de nota locală.

Chiar atributului de roman, i s'ar putea obiecta prolixitatea acţiunii. îngrămădirea unor episoade şi analize super-

flue pentru acţiune, dar adânci, cari fac din lucrarea dlui P., o carte atât de grea, încât ai impresia că Iiterile nu sunt de cerneală, ci de plumb.

Exteriorizare a unui suflet frământat de probleme mari, cu putere de pătrundere rară, cu vervă de stili fermecătoare, cu o bogăţie de plastic, imagini, metafore şi comparaţii cari ornamentează cartea ca nişte mărgăritare de preţ, „In credinţa celor şapte sfeşnice", pe lângă valoarea documentară în istoria vieţii autorului, rămâne totuşi o carte cu valoare literară incontestabilă, căci cu toate problemele antinomice, ea are părţi cari te vrăjesc, producând în suflet vibraţia care caracterizează contemplarea operei de artă.

N. Comşa

CROHICA ŞTIMŢIFICĂ

Despre constituţia materiei Gândirea omenească, din îndepărtate vremi, a căutat şi

caută să pătrundă în înteriorul lucrurilor, pentru a descoperi taina fiecăruia. Atât timp cât această gândire este disciplinată de logică, inteligenţă şi bun simţ, traectoria ei este dreaptă, iar când reuşeşte să fie călăuzită şi de experienţă este ţi sigură, pe când din contră, atunci când sofismul şi excrocheria stau la baza ei, traectoria este o întortochiere de linii.

Acest fapt îl dovedeşte cu prisosinţă chimia în cursul veacurilor. Omul trăind pe pământ era natural să-1 studieze, să facă cunoştinţa acelui „ce" care umple spaţiul, să ştie structura şi manifestările lui intime, să facă adecă chimie.

Constituţia materiei — problemă veche şi totuşi foarte actuală. Cărţile şi conferinţele cari tratează acest subiect dovedesc cu prisosinţă. Mă mărginesc a aminti ciclul de 10 conferinţe cu subiectul „Constituţia materiei" pe care-1 tratează de prezent, cu mult succes, dl prof. V. Vâlcovici la Ateneul Român din Bucureşti, 10 conferinţe şi totuşi o schemă din ce s'a lucrat şi scris în acest domeniu.

Spiritul fin şi logica impecabilă a filosofiei greceşti a pătruns mai întâi şi cu mult temei în constituţia materiei. Cosmogonia, cunoscută sub numele de atomism, la care au

ajuns, este existenţa spaţiului sol şi plinul, format din atomi, corpuscule materiale, infinit de multe, neviz ibile, nedivizibile şi indestructibile. Tezaurul acestei cugetări ştiinţifice este 1) principiul atomismului şi de aci 2) principiul conservării materiei.

Temperamentul aprins al orientalilor, a împrumutat cugetării egiptene şi arabe predilecţie spre magie şi astrologie şi era natural ca aceştia să privească sub acest raport problema noastră. Rezultatul ştiinţific a fost alchimia, adecă ni-zuinţa de a găsi piatra filosofală şi aceasta datorită credinţei lor de a putea preface în aur un corp comun oarecare. Din nefericire pentru chimia abia născută, alchimia purtată pe aripi de misticism şi excroeherie, începe să domnească şi încă din sec. IV până în sec, XVI d, Chr. Deşi principiul ştiinţific călăuzitor — transmutarea materiei — era un reflex a! realităţii, din cauza metodelor cabalistice întrebuinţate, ştiinţa a fost isgonită în umbră. Ca şi când această bejenie nu era de ajuns, în sec. XVII şi XVIII, chimia este sclava medicinei, după care este invadată de teoria nefructuoasă a flogisticului

Şi totuşi chimia a triumfat. Lavoisier (1743—1794) este acela care pune bazele chimiei moderne, iar Dalton (1808) cel care introduce devinitiv în ştiinţă atomismul grecesc, clădind însă totul pe experienţă sistematică şi discernământ critic. Cu acestea, teoria constituţiei atomice a materiei este consfinţită. Rezultatele ulterioare isvorîte din munca titanică ştiinţifică a

i t

sec. XX o confirmă. Temelia fiind pusă era logic să se cunoască şi clădirea.

Radioactivitatea a apărut la timp. Proprietatea corpilor radioactivi de a emite energie calorică, electrică şi luminoasă, sub formă de radiaţiuni, — fără intervenţia vreunei acţiuni externe — cerea o cunoştinţă mai adecvată a atomului. Rutherford a emis ipoteza, că atomul printr'un fel de explozie se sfărîmă în ţăndări atomi, iar prof, danez Niels Bohr, mânecând de aci, a formulat configuraţia atomului. Acesta, ar fi format dintr'un sâmbure central în jurul căruia gravitează electronii-corpus-cule electro-negative. Sâmburele este format din protoni-corpus-cule electro-pozitive, — electroni, pozitroni şi neutroni. Configuraţia atomului este de aşa natură, că apare neutră din punct de vedere electric. Este ceva asemănător sistemului solar. Ma-crocosmosul şi microcosmosul sunt ca structură identice, difer numai prin dimensiuni.

Configuraţia atomului este mult studiată, teoretic şi experimental şi complectată zi de zi Ia lumina teoriilor: cuantei (Planck), relativităţii (Einstein), mecanicei cuantice (Heisen oerg) şi mecanicei ondulatorii (Schrôdinger, Dirac).

Materia formată în aparenţă din atâtea componente diverse, prezintă ea unitate sau nu?

Răspunsul este pozitiv. Materia este formată din atomi-protoni şi electroni. Ceiace variază delà un atom la altul este numărul protonilor şi electronilor. Acest număr este cunoscut pentru elemente, astfel că dacă am reuşi printr'un dispozitiv oarecare să variem acest număr — ceiace Natura face în mod automat — am avea la dispoziţie corpul ce dorim delà oricare altul. Aceşti atomi însă sunt tot atâtea stări de condensare ale unuia şi acelaş atom: atomul hidrogen. Ipoteza este veche, de când alchimiştii, formulată ştiinţific de Prout (1815) şi ilustru confirmată prin experienţele !ui Rutherford, Collie şi Patterson.

Pentru îmbrăţişarea problemei în ansamblul ei, restează studiul analitic al constituţiei vecinilor noştri: lună, planete, soare şi stele. Fie că analizăm meteorii şi meteoriţii cari ne vizitează, fie că apelăm la analiza spectrală, se găseşte aceeaş structură, identică cu a pământului Deci nu numai că putem vorbi despre unitatea materiei, dar găsim universalitatea acestei unităţi.

Constituţia materiei, aşa cum ne apare, ca rezultantă a dinamismului universal al electronului, se transpune totuşi într'un cadru de o simplicitate architectonico-armonică fără seamăn. Atunci când vom fura naturei secretul de armonioasă colaborare între singuraticele ei elemente, formuleie-teorii se vor simplifica mult şi vom întrezări acolo realitatea, aşa cum se manifestă, ca mişcare, ca viaţă. Până atunci să privim aceste puncte luminoase întru explorarea necunoscutului care ne 'nconjoară, prin prisma observatorului critic; să nu ne grăbita a confunda „ceva" cu „totul" şi să nu uităm, că ştiinţa nu poate fi altceva decât fiica ascultătoare, care citeşte în opul Inţelepciunei Creatoare.

Filip Pop

CĂRŢI o adevărată aversiune mergând până a-1 da afară dintr-un post modest şi până a-1 acuza de infamii; neînţeles, de femei, până a-1 înşela unele din ele; — şi toate ac