WXJVL

A N U L III. I U N I E - O C T O M V R I E 1936.

BLAJUL ANUL III. Nr. 6 - 1 0 . IUNIE — OCTOMVRIE 1936.

CUPRINSUL : Redacţia Intru mulţi ani Stăpâne. Alexandru Ceuşianu 23 (10) Mai 1914. (Versuri). Radu Brateş Rolul Astrei în vieaţa neamului . C. Ştefăniu In urma inimii. - P o e m (versuri). Ion Covrig-Nonea Cerebralitate şi acţiune. Mircea Alexiu învinşii:. . . Ada Negri Clopoţelul (literatură italiană). Pimen Constantinescu . . . . Semn de iubire. Tuliu Racoţă Curentele culturale din M o l d o v a

în v r e m e a lui loan Neculce . S . Gizdavu Schiţare sumară a unui tipar de

vieaţă. (III) N. Comşa O nouă direcţie literară ? Dr. N. Lupu Cerculara episcopului Petru

Pave l A r o n cătră cler şi popor la anul 1755.

V. Stanciu O scrisoare a lui Titu Maiorescu către Timoteiu Cipariu.

Victor Creţu Organizarea educaţiei fizice în şcoala normală.

Cronici: Cornel iu Z . C o d r e a n u : „Pentru Leg ionar i"; Virgil Fulicea :

Reviste: Convorbiri literare, însemnări Sociologice, P r o ­gres şi cultură, Gândirea (Nie. Albu); AI. D i m a : „Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană" : (Nie. Albu) : M. S a d o v e a n u : Isvorul A l b : (V. Stanciu).

Coperta: Canonicul Timoteiu Cipariu.

Exemplaru l L e i 20 .

B L A J U L

Intru mulţi ani Stăpâne Nu se pot deschide paginile acestea altfel, decât

omagiind creştineşte pe Înaltul Stăpân, Care, din darul lui Dumnezeu şi al sfintei Sale Biserici, s'a înscăunat în catedra povăţuitoare, conservatoare şi apărătoare a celor mai curate valori creştine şi româneşti.

Noi salutăm cu deosebită bucurie pe înalt Prea-sfinţitul Mitropolit Alexandru, nu numai pentrucă îna­inte dea se urca pe tronul mitropolitan a avut pentru noi de mai multe ori cuvinte de binevoitor interes, ci mai ales pentru ceea ce reprezintă numirea Sa şi felul cum reprezintă.

Orice revistă ideologică e fericită când îşi poate întoarce paginile sub privirea pricepută şi binevoitoare a unui superior a cărui cultură este unanim recunoscută ca foarte adâncă şi la fel de vastă. Dar dacă revista mai este şi creştină, bucuria ei creşte incomparabil, când Paznicul ei îşi are cimentată comoara de ştiinţă în unitatea divină a concepţiei creştine. — Ce să mai spui dacă El mai este şi Vlădică în Biserica lui Hristos?

Biserica română unită cu Roma se bucură că are Cap şi că a încetat o văduvire în care omenescul, veş­nicul omenesc, şi-a avut partea. Bucuria Bisericii este însă acum cu atât mai mare.

Noi, fii ai acestei Biserici adăugăm la bucuria generală acel act de credinţă, care, legăndu-ne de Izvo­rul Vieţii, Hristos, prin ierarhia sfântă rânduită de El, ne dă siguranţa căii adevărate şi dreptconducătoare la adevăr.

Roadele ideilor de ieri le vedem azi, în sbuciumul vieţii sociale de peste tot. Ideile împrăştiate azi, vor da

jroade mâine. Dorim ca prezenţa blândă a înaltului Păstor să ne fie pavăză, pentru ca ideile sămănate cu micile noastre puteri, să ajute opera constructivă pe care a început-o.

De aceea, pentru ca să biruiască Hristos,

Intru mulţi ani Stăpâne Sfinte !

Redacţia

23 (10) Mai 1914 Templu — auster ; Prapor de veghe, umbrind căpătâiul Insicriatei tăceri.

Sumbrele lespezi s'au ros sub călcâiul Asprelor vremi. —

Candelă pâlpâie'n sfânta firidă Şi'ngenunchiem Cutremuraţi — în sfioasă obidă. — Colo, — sub paza icoanelor reci, încremenită în chivot de slavă Arde văpaia fiinţei de veci. —

Blajule? Vad de'nălţare serafă, Ziduri durate de blânzi mucenici, Glasul de-aramă din turlele tale N'are pe-aiurea răsunet c'aici... Plouă lumină'n resfrângeri opale, — Mâine se împreună'n rugă de crin...

Sus în amvonul clopotniţei flutură Pentru o clipă — în cerul senin — Flamura neamului...

Lanţuri se scutură s Temniţi se nărue; porţi se desferică...

Să se înfăptue visul străbun, — Semn s'a făcut de pe sfânta-ţi biserică Blajule 1 Vatră de scumpe minuni. —

Alexandru Ceuşianu 19*

Rolul Astrei în vieaţa neamului în trecut, Astra a fost al treilea factor de luptă al p o p o ­

rului nostru. P e lângă biserică şi ziaristică, această asociaţie culturală devenise un tot atât de important element de ridicare a poporului nostru prin cultură, de pregătire a rezistenţei n a ­ţionale printr'o vieaţă culturală proprie.

Mult timp înainte, istoria noastră s'a ţesut subteran. O existenţă invizibilă, de popor fără nume , n e - a dus la situaţia de obiect al istoriei altora. Doar când, p e drumul destinului nostru, piedecile periclitau însăşi individualitatea noastră etnică, — un vârtej de foc revoluţionar strivea cătuşele opresiunii, pentru a crea o eliberare d e o clipă, ori cu rezultate foarte puţin d u r a ­bile. Revoluţiile noastre re levă punctele culminante ale unei lupte de veacuri , căreia o situaţie de grozavă umilire, de i m ­posibilă reacţiune împotriva marilor nedreptăţi pe care naţiunea stăpânitoare le săvârşia în dispreţul celor mai elementare legi umane , îi crea suportul de durată.

D e aceea, după ce încercările revoluţionare n'au dus la nici un rezultat (în afară de o tragică verificare à forţelor n e a ­mului şi de prestigiul unei îndrăzneli eşuate), înţelepţii n e a m u ­lui s'au gândit la un alt mijloc de apărare, la o replică m a i eficace pentru viitorul nostru.

In a doua jumătate a sec. al X I X - l e a , tot mai mult dreptul la existenţă proprie naţională a popoarelor se găsea justificat numai prin valoarea culturală a poporului. D e aceea, pentru apărarea fiinţei neamului românesc din Ardeal , întemeerea unei Asociaţii transilvane pentru literatura română şi cultura po­porului român deveni o necesitate imperioasă.

Întemeiată în 1861, subt larga ocrotire a celor doi arhierei, Andre i Şaguna şi Alexandru Şterca Şuluţ, ea a însemnat insti­tuţia care a realizat unitatea de suflet şi de gândire a naţiunii.

Programul ei, delà început, ş i - a fixat două direcţii de activitate s cultivarea literaturii naţionale prin studii, publicaţii şi premii, — şi ridicarea nivelului cultural al poporului prin conferinţe, p r o ­pagarea spiritului social, răspândirea cunoştinţelor despre cult i ­varea pământului şi a dragostei de negoţ şi meserii. Cuvintele de început ale marelui arhiereu Şaguna (la prima adunare a Astrei, 23 Oct. 1861), care tălmăceau rostul de vieaţă al p o p o ­rului nostru prin cultură, şi ale eruditului Timotei Cipariu, despre importanţa limbii — „tezaur dulce ca sărutările măicuţelor n o a s ­tre, când ne aplecăm la sânul lor, tezaur mai scump decât vieaţa-, tezaur, care de l - a m fi pierdut, de l - a m pierde, de v o m suferi vreodată ca cineva cu puterea, cu înşelăciunea, sau cu momele să ni-1 răpească , atunci mai bine să ne înghită pământul de vii" — fixează cele două imperative ale momentului. La acestea s'au adăugat apo i : străduinţa pentru unitatea conştiinţei na ţ io ­nale şi colaborarea frăţească dintre cele două biserici româneşti .

Timp de 75 de ani sfera activităţii Astrei a cuprins aceste postulate. N u voiu transcrie bilanţul realizărilor (e şi dificil a calcula în domeniul spiritual), dar meritele ei a u devenit i s t o ­rice. Comitetul Astrei întrunea pe cei mai de seamă bărbaţi ai neamului. Iniţiativele mari politice se hotărau de multe ori într'o adunare culturală, şi nu rareori într'o conferinţă populară despre importanţa meseriilor se strecura un accent de revoltă ori d e mândrie naţională. Cine poate calcula contribuţia Astrei la p r e ­gătirea sufletului românesc din A r d e a l pentru marele războiu al întregiri i?

Astăzi Astra, p e lângă tiparele vechi , dă m a r e importanţă problemei biologice, pentru a preîntâmpina declinul etnic, v i ­zibil în unele părţi ale ţării. Organizaţia Şoimii Carpaţilor, care tinde la realizarea educaţiei integrale, la crearea unei forme echilibrate de vieaţă, rezolvă chestiunea adaptării Astrei la n e ­voi le actuale, încadrând în acelaşi timp tineretul în linia marilor noastre tradiţii. Moştenirea unei educaţii vechi, de atitudine p r o ­testatară şi mândrie regională, trebuia transformată într'un spirit constructiv, de avânt general românesc , fără reticenţe şi calcule. Profesorul Iuliu Haţieganu, marele animator al mişcării Şoimilor, şi profesorul Iuliu Moldovan , actualul preşedinte al Astrei , a u înţeles această imperioasă necesitate. D e aici atenţia ce o a c o r ­dă tot mai mult tineretului, pentru care au înfiinţat Şoimii şi

Şcoalele superioare ţărăneşti. Tot din aceleaşi consideraţii s 'au întreprins în Banat şi Săcuime cercetări pentru stabilirea f a c t o ­rilor care explică regresul biologic şi demografic al populaţiei din aceste regiuni, preconizându-se măsuri pentru stăvilirea lui.

Despărţămintelor li s'au insuflat nouă vieaţă prin o r g a n i ­zarea de concerte populare , cinstirea datinilor şi restabilirea v a ­lorilor autohtone z port, cântec şi j o c românesc .

N u putem face inventarul iniţiativelor numeroaselor nuclee ale Astrei, dar ne ridicăm împotriva celor care vorbesc d e anchilozarea Astrei în forme vetuste, fără duh şi posibilităţi de înnoire. M a i mult, admiţând multele lacune (care vor fi retuşate de timp), considerăm sprijinirea Astrei ca o datorie naţională, atât pentru faptul că ea reprezintă un element de stabilitate în această v r e m e de rapide transformări, cât şi pentrucă ea deţine un important titlu din istoria acestui pământ . Şi apoi (cum p r e ­cizează d. Iuliu M o l d o v a n , preşedintele Astrei, într'un articol din Gând românesc, I, 1) — „trebue să existe o organizaţie, căreia s ă - i revină rolul de a lupta pentru reîntronarea conşti in­ţei şi a răspunderi i naţionale la locul care i se cuvine, pentru refacerea disciplinei şi solidarităţii noastre de altă dată, acestea fiind mai importante pentru evoluţia noastră decât oricare altă bogăţ ie , aşa c u m lipsa lor este mai dezastruoasă decât orice criză economică".

Mare le obiectiv al Astrei rămâne , ca şi în trecut, satul (Liga Culturală îşi rezervă oraşul). In acest c â m p e atât d e mult de lucru încât niciodată nu se v a putea teme Astra că alte asociaţii similare îi vor anula rolul. C ă - i fură uneori apele, e d o v a d ă d e justa intuiţie a realităţilor ce stă la baza p r o g r a ­mului său.

Totuşi oraşul nu poate fi total abandonat . Satul îşi are o r ­ganizaţie similară la periferia oraşului. Cu elemente şi mai g r e u d e educat. Şi în această direcţie intervenţia Astrei e necesară.

Iar literatura trebue servită cu mai mult interes. D - l p r o ­fesor Sextil Puşcariu, în conferinţa ţinută la adunarea generală a Astrei la T g . - M u r e ş , în 8 Sept. 1934 (publicată în revista G â n d românesc , II, 9—10) a indicat perspectivele culturale c e se deschid Astrei în acest sens.

In domeniul publicisticei, Revue de Transylvanie, cel m a i

bun sprijin p e care Astra îl poate da mişcării antirevizîoniste, şi Gând românesc, care egalează p e cele mai bune reviste r o ­mâneşti, sunt cele două manifestaţii cu răsunet ale Astrei . Poate mai mult ca în trecut, Astra v a putea să dea şi pe teren literar o direcţie sănătoasă, o orientare justă, în concordanţă cu linia organică a literaturii noastre.

In pragul ultimului pătrar de v e a c , sărbătoarea Astrei e un îndemn pentru cei c e - i deţin rosturile şi- i stăpânesc destinul, şi o chemare pentru toţi cei care au posibilităţi de a colabora la idealul său.

Radu B r a t e ş

In urma inimii In urma inimii am pus cenuşa cuvintelor Cu cari te-am chemat şi nu m'ai auzit, mamă. N'o deschide, balamalele au ruginit Şi lacrima a îngheţat.

In podul sufletului am aruncat icoanele amintirii Şi praful tristeţii a nins peste ele uitare. Nu te urca în podul sufletului, mamă. Scara e putredă şi picioarele îţi tremură de bătrâneţe.

Astăzi ciocănesc cuvinte să le aflu taina, Să le fur borangicul din care să-mi ţes visul. Mamă, neveditul e gata Dar suveica se'ncurcă printre fire şi mi le rupe.

C. Ştefăniu

Poem In amurgul acesta sfâşiat de melancolie Ciuta dragostei a îngenunchiat cu ochii către zări Să soarbă lacrima, s'adulmece steaua. Amintirea plânge peste depărtări.

Vino să ne unim tristeţile peste scâncetul lumii Şi rănile să le spălăm la isvorul cântecului pur. Icoana ta tremură în flăcările crepusculare Şi se iveşte stea în luminos azur.

C. Ştefăniu Din voi. „Game*

Cerebralitate şi acţiune Este util ca , în orice discuţie, să se plece delà precizarea

termenilor puşi în desbatere. Este util să se facă această p r e ­mergătoare operaţie spre a se evita dintru început nedumeririle şi neînţelegerile ce s'ar isca dintr'o greşită tălmăcire a cuvintelor.

Utilitatea îşi transformă alura în necesitate, devenind o datorie, mai ales atunci când se iau în desbatere probleme complexe , de o factură delicată, notate prin termeni cu sensuri polivalente şi nuanţe bogate , susceptibili — prin urmare — de interpretări variate,

O atare problemă este cea pusă în desbatere aci. C o m p l e x ă şi delicată nu atât prin acuta ei noutate, fiindcă

problema este v e c h e de când lumea. Ci pentru alura luată de ea în cadrul vieţii moderne . Pentru maniera în care, v r e m e a noastră, aplică termenii realităţilor. A d e c ă , pentru felul cum, actual, se concepe contribuţia factorului om în istorie.

Fiindcă noi, oamenii contemporaneităţii, în România la fel ca pe întreaga scenă planetară a lumii, trăim — oarecum — p e un plan răsturnat de vieaţă, o alterare a celui normal, adevărat . Trăim o răsturnare d e valori şi rol a termenilor cerebralitate şi acţiune, pentrucă a v e m o vădită predilecţie pentru cel din urmă, neglijând pe cel dintâi; acordăm primatul acţiunii în dauna c e ­rebralului ; optăm, în vieaţa publică, pentru politic, lăsând pe al doilea plan livrescul şi erudiţia.

D e aceea, tălmăcirea înţelesului ascuns al termenilor este necesară. C a să se arate până unde se întinde întâietatea ac ţ iu ­nii asupra cerebralului şi care este sensul acestui primat.

* * •

1. S e v e d e , în m o d obişnuit, în termenii acţiune şi c e r e ­bralitate, realităţi de o factură deosebită, ca atare, opuse. C e r e -

oralitatea, se insinua, este la resortul intelectului al meditaţiei şi reflexiunii; adecă , al imaginaţiei şi speculaţiei. Acţ iunea, d i m ­potrivă, este de resortul pozitivului; îşi p l imbă paşii fiinţei sale pe drumul practic al faptei, al pragmaticului. Una, cea dintâi, monopolizează g â n d u l ; este de domeniu transcedent, desprinsă de pământ , nutrită, cu v i s ; cealaltă, acţiunea, de domeniul e x p e ­rienţei, cu aripi tăiate, legată de pământ şi ca monopol are fapta.

Şi pe canavana acestei distincţii şi conturări iniţiale a n o ­ţiunilor se jalonează perspect iva optică în catalogarea oamenilor şi faptelor lor.

Cei cari, temperamental şi educat iv , prin dotaţie şi cultură, îşi au fixate îndeletnicirile în câmpul l ivresc, al activităţii p r e ­ponderant intelectuale, sunt clasificaţi sub eticheta „cerebralitate" alţii, împinşi să activeze — prin aptitudini şi educaţie — p e o -gorul faptei, a jung încorporaţi în categoria „acţiune". Şi, mai departe, omul „cerebral" se distinge de omul „acţiune" până la antiteză; cerebralul, la el acasă , în lumea livrescului şi s p e c u l a ­ţiei, este inapt pentru acţiune ; d u p ă c u m omul de acţiune, izolat într'o sferă ca preocupări oarecum antilivrească, deci, depărtată de opera preocupări lor intelectuate — proprii cerebralului, se simte stingherit şi stângaciu în domeniul l ivresc şi speculativ. C a atare, p e planul vieţii reale, întâlnirile lor, când există, sunt tangenţiale, de cazuri izolate. încrucişări de fericit hazard. In fond, se crede, cerebralitate şi acţiune exprimă două planuri distincte de preocupări . Prin urmare , un amestec al câmpurilor lor, cu o inversare de atribuţii şi funcţiuni, se soldează — în m o d inevitabil — bancrutar.

A c i rezidă, crede multă lume, tâlcul politicei falimentare din vieaţa statului român de după războiu : în inundarea vieţii publice cu cerebrali. Inţe legându-se prin cerebrali oamenii cărţii şi meditaţiei. A d e c ă , profesionişti consacraţi, prin vocaţ ie şi e -ducaţie , îndeletnicirilor livreşti şi speculaţiei. Oameni cari, după concepţia curentă, deşi — poate — bine pregătiţi în special i ta­tea lor, n'au însă afinităţi cu acţiunea. Ba încă prin dotaţie şi formaţiune sufletească, sunt departe de ea, streini şi intruşi în câmpul ei. Iar invazia lor în domeniul politic a pus în inferiori­tate oameni de acţiune, a stingherit şi eclipsat contribuţia lor, s ingura care îşi designează şansele ca reale şi eficace în vieaţa de stat. Căci intelectualii au întronat în viaţa publică o optică

spirituală şi o manieră de a judeca realităţile proprie lor: D e continuă analiză şi speculaţie, secondată de interminabile t e r g i ­versări , ezitări şi discuţii, în locul faptei prompte , hotărâte şt energice. A u construit sisteme de stat şi au înzestrat alcătuirile sociale româneşti cu reforme iscusite, logiceşte armonic întocmite* dar cari poartă în sâmbure germenele deficienţei lor : sunt s t r e ­ine de sufletul şi realităţile româneşti — haine nepotrivite p e trupul românesc . C u un cuvânt , teoretizări în loc de acţiune ţ. idei în locul faptelor. Consecinţa ? Faptele grăiesc cu prisosinţă, pentru oricine v r e a să v a d ă 1

2. Fireşte, luată în m a r e şi împinsă p e poziţii teoret ice extreme, polare, modalitatea aceasta, de prezentare antitetică a cerebralităţii şi acţiunii, îşi are valoarea ei. Ca şi aplicaţiile c e implică. Dar numai p e acest plan. In cazul când realitatea oferă» tipuri pure de cerebrali şi oameni de acţiune.

C u m însă atari tipuri există numai ca idee în planul m i n ­tal al teoreticianului înclinat să v a d ă lucrurile în extreme, şi a t omului d e rând — necontrolat in generalizări, — spiritul s p e c u ­lativ este constrâns să se coboare din Ol imp pe pământ şi sa­şi atenuieze pripitele-i generalizări, s t răduindu-se să prindă a d e ­vărata fizionomie a problemei p e temelia faptelor.

Şi atunci când pune în desbatere tema, să nu piardă d in v e d e r e un fapt capital în vieaţa sufletească a omului, în d e o ­sebi accentuat de psihologia modernă : unitatea vieţii psihice , însemnatul şi ponderantul fapt că, diverse şi bogat nuanţate c u r a sunt procesele psihice, structural se brodează totuşi, toate, p e o ţesătură un ică ; şi, funcţional, se realizează împreună; se l e a g ă intreolaltă şi se ajută reciproc, se întretaie şi colaborează. Astfel că, p e temei de experienţă trăită, nu se poate vorbi, în c â m p u l sufletesc, de separări de procese şi funcţiuni, cu activităţi izolate* deci , de compartimente psihice ermetic închise cari dozează activităţi sufleteşti distincte. Ci de faţade psihice cu p r e d o m i ­nanţe procesuale şi funcţionale, după c u m o activitate sau alta tronează, momentan, în planul conştiinţei. Celelalte activităţi psihice, fireşte, fidele însoţitoare şi efective ajutoare, concertează din u m b r ă în rând cu ea. N u m a i că, acordă celei predominante, , temporar, privilegiul c o n d u c e r i i . . .

Ori, dacă este aşa, între cerebral şi acţionai nu se p o a t e vorbi de antitetice separări . In factura lăuntrică a ţesăturilor l o r

funcţionale întâlnirile şi îngemănările dintre ele nu sunt tangen­ţiale, regisate de capriciosul hazard, ci sunt intrinsece unităţii structurale şi funcţionale ale vieţii psihice. Cerebralitate şi a c ­ţiune prezentându-se numai exterior, în manifestările lor funcţi­ona le lucrative, ca două activităţi distincte ale vieţii psihice ; în fond însă, pe planul interior al vieţii psihice, posedă o bază c o m u n ă şi se ajută- mutual în opera ce realizează.

Este greşit, prin urmare , din punctul d e vedere al real i tă­ţilor sufleteşti, să se creadă într'o antitetică opoziţie de realităţi notate prin termenii cerebralitate şi acţiune. Fiindcă, p e platoul vieţii interioare nu se pot trasa limite distincte, definitive, între zestrea sufletească a omului de gândire şi a omului de faptă.

E drept, nu se poate nega diversitatea de înzestrare spir i ­tuală a oamenilor. Faptul însemnat că zestrea sufletească a inşilor este variată. Şi conform ei, în viaţa indivizilor cerebralul şi a c -ţionalul se manifestă, calitativ, deosebit, — după dotaţia nativă. La unii predomină cerebralul ; discernământul critic şi speculaţia ; sunt înclinaţi, prin urmare , să se plimbe în lumea gândului şi să cultive ogorul inteligenţei, La alţii domină acţionalul ; ho tă ­rârea promptă — cu traducerea ei energică în concret; sunt m a i apţi, deci , pentru faptă. D e aci, după teoretizările ştiinţifice •două tipuri de oameni : cerebrali şi acţionali (voluntari), cu act i ­vităţi diversificate, desfăşurate în domenii deosebite — dar nu tipuri pure, ci amestecate şi suprapuse . Căci prin această d iver ­sificare de funcţiuni, nu se frânge lanţul care leagă cerebralitatea ş i acţiunea, fiindcă ele, în vieaţă, nu apar niciodată pure, lucrând izolat, ci apar, structural, amestecate şi corelatate în activitate.

Zestrea sufleteasca a omului „cerebral" conţine înclinaţii pentru faptă, c u m cea a omului de „acţiune" posedă piese de gândire , cari în activitatea psihică, se sprijină reciproc. N u m a i că , reziduurile acestea, de importanţă incontestabilă, stau p e planul al doilea şi rar păşesc la suprafaţa vieţii psihice fiind că n u ele deţin primatul, monopolizat prin excelenţă de dotaţia d o ­minantă. Există însă în dotaţia sufletească a oamenilor, ca a j u ­toare efective ale funcţiunii sufleteşti cea mai bogată în resurse lucrat ive şi uneori pot monopoliza şi ele energiile vieţii sufleteşti.

In factura lăuntrică a „cerebralilor" fapta cu un rol mai mic , cu restrânse contingenţe cu gândirea. Mai mult pentru or ien­tarea lor în vieaţa practică, pentru nevoi le lor zilnice. Fi indcă

gândirea, când este manevrată pe cont propriu, fără intenţii d e aplicări practice, îşi satisface sieşi şi nu are nevoie de faptă, în înţelesul cuvenit al ei. R ă m â n e desprinsă de acţiune, fără t e n ­dinţe de aplicări practice, închisă în ea însăşi.

Pentru oamenii de faptă însă, operaţiunile gândirii sunt esenţiale, ca o condiţie a eficacităţii faptei. A l e cărei deslănţuiri, implică trasarea şi netezirea drumului prin străduinţele intelectu­alităţii. A d e c ă , un plan de activitate redactat de gândire. C ă c i , întotdeauna, activitatea cerebrală este aceea care pregăteşte fapta ; ideia care dirijează practica. G â n d u l este acela care, prin m e d i ­taţie si reflexiune, trasează căile de declanşare ale acţiunii s i - i dirijează operaţiunile.

C e e a c e derutează însă aci sesizarea justă a veracităţii f a p ­telor şi duce la o eronată părere în ceeace priveşte catalogarea oamenilor, — fixând oamenii de acţiune pe o poziţie deosebită de aceea a preocupărilor cerebrale, deci, ca deosebiţi din punctul de vedere al vieţii sufleteşti de cerebrali , — este faptul că, p e platoul spiritual al oamenilor de faptă, gândirea procedează într'o manieră sui generis : prin intuirea directă a realităţilor, nu prin analize şi confruntări, proprii desbaterilor cerebrale. Face un salt peste ele, peste analize şi disecări critice, direct în miezul r e a ­lităţilor, sesizând spontan logica lor interioară şi soluţia ce o cer, prin acel dar de devinaţie înăscut oamenilor mari de acţ iune, vizionarilor, făuritori de istorii. Aceşt i vizionari n'au nevoie d e desbateri raţionale şi discuţii prelungite. Pentru ei lucrurile s e petrec spontan « văd problema şi văd soluţia dintrodată. Iar p e temeiul acestei viziuni spontane urmează partea finală, cea mat importantă, de plinire a soluţiei ; adecă hotărârea promptă şi energică, cu traducerea în concret a ideii, nota esenţială, c a r e defineşte oamenii de faptă.

Fireşte, acest însemnat privilegiu este rar, conferit doar e x ­cepţiilor. Pentru cei mulţi, pentru milioanele de anonimi, l u ­crurile se petrec pe un câmp mai restrâns. C u înclinaţii înâscute dinstincte, operează fiecare în genul său, după aptitudini, dar n u se deosebesc , sufleteşte, antitetic. Crâmpeie de g â n d , ca suport şi factor diriguitor, sunt dozate în zestrea sufletească a o a m e n i ­lor de acţ iune; cum cea a oamenilor de gândire, a „cerebralilor" conţine zăcăminte din materialul „acţiune". Cari reziduuri, fapt important pentru discuţia de aci, pot fi utilizate — când n e c e s i -

tăţ i le o cer — pe cont propriu, intervertina într'un anumit sens v i a ţ a sufletească a individului.

* * *

Astfel stând lucrurile în câmpul sufletesc, a v e m — oare — •de a face cu o deteriorare a vieţii spirituale omeneşti şi a c o n ­tribuţiilor ei în istorie atunci când, în v r e m e a noastră, tineretul în special , optează pentru formula, — devenită deviza timpului Jiostru, — a lui Ch . Maurras „la politique d'abord"?

Hotărât, nu ! N u este vorba aci de deteriorarea vieţii s p i ­rituale pentru cei cari, prin înzestrare sufletească şi formaţiune «educativă sunt mânaţi spre l ivresc şi cerebral. O răsturnare, p e n ­tru cerebrali, cu o abatere din făgaşul normal, da , dar nu o d e ­teriorare sinonimă cu pervertirea, cu o dărâmare definitivă a angrenajulu i ei. O deturnare de energii în înţelesul de părăsire ş i neglijare a preocupărilor intelectuale, cu concentrarea forţelor i n câmpul faptei ş'al politicului. De patentare a faptei in locul teoretizări aride şi sterile. Scurt : de o accentuare şi valorificare & potenţialului voluntar imanent vieţii inşilor.

Părăsire temporară şi aceasta, momentană şi trecătoare, st i ­m u l a t ă şi cerută, la noi în România , de imperativul tulburător al momentulu i istoric. Cerută de şubredul temei al aşezărilor s o c i ­ale şi statale româneşti, sguduite din temelii de m â n a vremii, şi d e svârcolirile vieţii româneşti , dornică de o viaţă nouă, oprită insă în aspiraţiile şi eforturile ei de stăvilarul străinismului şi ce lor vânduţi lui. Temeliile acestea uzate şi viciate ale vieţii a c t u a l e româneşti, nu garantează suficient stabilitatea şi continui­tatea vieţii colective etnice în timp, nici nu permite înflorirea şi rodirea e i ; din potrivă, o apasă şi îi bazează mersul, s tr iv ind-o. C a atare, nu se oferă nici spiritului mulţumitoare condiţii ca el M - ş i continue în linişte, netulburat în izolarea lui, opera p l ă s -muitoare de valori culturale. Şi, biciuit de necesităţile m o m e n ­tului istoric, spiritul speculativ îşi părăseşte îndeletnicirile c e r e ­brale coborând în arena faptei. Lasă preocupările lui uzuale, meditaţia şi livrescul, devenind ostaş al faptei, convins că , m o ­mentul cere imperios un efort de grup , deci al tuturor fiilor naţiunii indiferent de înzestrarea natură şi preocupări, în v e d e r e a întocmiri i unor aşezări colective temeinice, conturate şi închegate

definitiv, isvorâte organic din sufletul şi vrerea etnică, suport d e susţinere şi armătură pentru viaţa naţională românească. C o l e c ­tivitatea etnică, ameninţată în fiinţa ei, rec lamă în b loc — a c t u ­almente, — de la toţi fiii ei, o muncă constructivă, unde toţi trebue s ă - ş i dea obolul, cerebrali şi oameni de acţiune deopotrivă,

D e aceea, tineretul înzestrat cerebral , pătruns de i m p e r a ­tivele momentului istoric şi datoria ce - i incumbă se întoarce delà preocupările lui, cartea şi meditaţia, ancorând în domeniul politic. C o b o a r ă din lumea gândului în câmpul faptei, devenind luptător în arena politică şi ostaş al unui crez.

N u - ş i trădează tineretul prin aceasta, misiunea intelectuală ce o are ci, din potrivă ş i -o împlineşte. Trădare s'ar chema a t i ­tudinea de izolare şi refuzul de participare la luptă, a c u m când sufletul naţional îşi caută echilibrul şi se străduieşte să se cr ista­lizeze într'un stil de viaţă propriu lui. N u - ş i trădează misiunea tineretul înzestrat cerebral fiindcă el îşi dă s eama că lupta lui p e arena publică este temporară, dusă până atunci când se v a atinge ţelul urmărit: repunerea naţiunii în drepturile ei, hărăzite ei de destinul său istoric. Atunci, când acest măreţ ţel v a fi atins, lăsând în seama celor chemaţi să conducă sarcina g o s p o ­dăriei vieţii româneşti , cerebralii se vor întoarce la îndeletnicirile lor urmărind plinirea operilor, isvorîtă din vocaţia imanentă sufletului lor : plăsmuirea şi crearea tezaurului de valori culturale, expresie a genului creator propriu coletivităţii etnice româneşti.

In sine, singur, fără aportul cerebralilor, „poate creia p o ­liticul aceste eterne va lor i? N u . Desigur. El poate da însă o formă — cea mai potrivită formă — în care o naţiune se poate desvolta firesc pentru a-ş i atinge marile sale obiective finale, poate asigura acest mediu prielnic creaţiei. înseamnă de aci că rolul politicului este lipsit de importanţă? N u l Dimpotr ivă! Este esenţial pentrucă este absolut necesar şi se realizează cu n e n u ­mărate jertfe! Numai că misiunea lui este tăinuită.

A t u n c i ? Concluzia?

Atunci trebue înţeles că fiecare are un drum al său p r o ­priu lăsat de Dumnezeu. P e care însă cu toţii l - a u părăsjt p e n ­trucă chemarea imperioasă a clipei actuale este lupta. Lupta politică ca instrument, armă pentru a câştiga victoria. Atâ t ! In ceasul biruinţei însă — adică în ceasul sfânt în care naţiunea

304 = a = = = i ^ = = = = = i B H S = B L A J U L

românească v a fi repusă în drepturile ei, p e pământul hărăzit ei, în ceasul în care ierburile ce o sufocă a c u m vor fi plivite şi soarele v a răsări pe plaiurile acestei ţări iarăşi pentru români si numai pentru români, — fiecare din luptătorii de astăzi, v a lăsa sabia din mână, se v a întoarce la aşezarea sa, şi—şi v a re începe din nou lucrul şi viaţa de unde l e -a lăsat.

Prin urmare , cerebrali şi oameni de acţiune, prin i m p e r a ­tivele vremii, ostaşi în serviciul unui crez şi luptători pentru idealurile naţionale, struniţi şi manevraţ i de cei născuţi să c o n ­ducă, marii vizionari, conducători de oameni şi făuritori de istorie. Câte unul dintre cerebrali ici colo şi şef, dacă zestrea sufletească dispune de suficiente riziduuri acţionale. încolo, s implu, soldaţi ai naţiunii în slujba idealurilor etnice, până când dezideratele publ ice realizate, se vor putea întoarce la misiunea lor intelectuală".

* * Şi acum încă o întrebare: falimentul gospodărie i statului

român îşi are explicaţia în inundarea vieţii publice prin «cerebral i? Trebue să mărturisim delà început că, astfel pusă problema,

este o idee preconcepută şi insuficient studiată. N u invazia c e ­rebralilor a dus la falimentul politicei de stat român şi nici in ­aptitudinea, lor politică. Căci , ostaşi ai unui crez şi luptători p e n ­tru un ideal in arena publică, manevraţ i de cei născuţi să c o n ­ducă, a m văzut, şi ei pot fi cu mult folos încă.

D u p ă c u m nici teoretizările, cu climatele lor spirituale, în ele înşile, ca sisteme de gând şi simţire, nu sunt falimentare politiceşte. Poate ca adevăr şi construcţie logică, dar niciodată politic. Decât numai în cazul când, traduse în fapt, aplicate r e ­alităţilor, au pretenţia să ordoneze şi să dirijeze conform t ipare­lor lor grupurile etnice. Atunci , da, pot duce la faliment. D u c chiar, dacă ele nu-ş i trag s e v a vitală din sufletul şi fapta g r u ­pului etnic căruia se aplică, exprimând sufletul lui şi formulând idealurile lui. A d e c ă , atunci când formulele spirituale şi devizele de luptă care se împun grupului sunt streine de sufletul şi de aspiraţiile lui.

Ceeace s'a întâmplat, şi se întâmplă încă, în viaţa socială şi statală românească . Teoreticianii români cu veleităţi de c o n -

I. V. Vojen, Orientări în inactual, Vestitorii An. 1. No. 1 din 15 Martie 1936.

ducători, în râvna lor de a înzestra statul şi viaţa românească cu aşezări cât mai „moderne", sub influenţa ideologiilor apusului au întocmit sisteme de idei şi reforme nepotrivite pe trupul r o ­mânesc , streine de sufletul românesc . C a atare, în factura si alura lor interioară chiar, pentru realităţile româneşti, falimentară. C u m măestrit o înseamnă, ca mustrare — pentru trecut — si ca o chemare la datorie — pentru viitor, — pana dlui N . Roşu :

„Faptul este vieaţă şi ideile microbul disolvant". S ă mi se arate un singur intelectual care gândeşte la fel

cu celălalt! Intelectualismul degenerat a ruinat încrederea în inteligenţă şi în personalitatea creatoare a organismului social.

Dar oameni care lucrează în sensul aceluiaş f inalism? O pragmat ică a acţiunii c o m u n e există într'adevăr. O mişcare r e ­voluţionară, mitul unei g r e v e , un tumult popular, în vo lburarea colectivă a maselor, ritmul sacadat al unei minorităţi organizate, ofensiva unei mişcări politice. Dar războiu l? Elanul vital care dinamizează prin contagiune, eroismul sublin !

Intelectuali cu ceas loavele si artificiile voastre rationale, ati rămas departe în urmă, boscorodind neputincioşi p e file care se vor spulbera în vântul epicei desfăşurări a voinţelor o r g a n i ­zate. Inteligenţa în mijlocul fluidului de voinţe rituate de mitul unei convingeri, intervenţia intelectualului şi a raţiunii libere în necesiunea acestor momente presupune o regăsire de sine, o revenire asupra ta însăţi, o estompare a firei pentru a curma jocul nesigur şi artificial al gândului, o derogare şi o rătăcire totodată. N u v ă faceţi iluzii ! Dacă nu v'aţi găsit a x a ideologiei voastre f ixându-vă in realitate, dacă aţi teoretizat predispoziţii temperamentele subiective, rolul vostru nu poate fi decât s u b ­altern. Şi acţiunea voastră tot subalternă v a fi, dacă nu v'aţi lepădat de demonul raţiunei suverane care v ă năuceşte mintea şi v ă îndeamnă la cele mai ruşinoase compromisuri . Priviţi la marşul concentric al naţionalismului şi nu credeţi că voi, care molfăiţi cu dinţi de lapte, idei, doctrine şi ideologii abstracte, personale şi utopice, veţi putea împiedeca impetuozitatea v o i n ­ţei. Ideile voastre , v 'au înmormântat în cimitirul aventurii şi al compromisului ! Bursa valorilor intelectuale unde se vând c o n ­vingeri şi ideologii pentru situaţii politice, şi ranguri sociale, s'a prăbuşit ca o tarabă inundă îmbrâncită de pumnul salutar al rectitudinei morale.

Nihil sine intelectu ! O neînsemnată inscripţie pe o firmă care nu mai adună clienţi. Şi dacă, în unii dintre voi , s u b s t r a ­tul moral şi afectiv, nu s'a epuizat în întregime, ascultaţi c h e ­marea noastră: pogor î ţ i -vă din turnul de fildeş unde aţi robit grandoare i intelectuale, şi r e g ă s i n d u - v ă axa ideologică împlântată în realitate cristalizaţi în jurul ei toate elementele inteligenţii voas tre !

Revoluţionaţi-vă gândul şi lepădaţi sgura atotputerni­ciei intelectuale care v ă sechestrează într'o carapace i m p e r m e a ­bilă tumultului din afară. Veţi a v e a o situaţiune — subalternă acţiunei practice, dar infinit superioară robiei de până acum. (N. R o ş u : Dialecţia Naţionalismului, p . 393 - 395).

« * *

N e găs im, deci, p e un plan existenţial propriu momentului istoric în care trăim, iar alura acestui plan de viaţă p r o v o a c ă o răsturnare în factura interioară a termenilor „cerebralitate" şi „acţiune". Temporară , prin urmare trecătoare, răsturnare, cu tâlcul a d â n c legat de conjuctura împrejurărilor româneşti. D e aceea, nu se poate face din părăsirea îndeletnicirilor cerebrale şi livreşti o armă împotriva tineretului luptător pentru o nouă v i e a ­ţă românească . Nic i să se scuze intelectualii de falimentul pol i ­ticii din Statul român de d u p ă războiu.

Ion Covrig-Nonea

învinşii Toamnă cu copaci goi, toamnă cu balsam de umezeală, cu

suflete melancolice şi măcinate . O zi mohorîtă, un cer de p lumb, u n şuerat de vânt rece .

In camera Elvirei pluteşte aceeaş tristeţe ca şi afară, tristeţe năvălită în toate ungherele , pretutindeni.

S'a strecurat mai bine de un ceas , de când fugăreşte g â n ­du l , către limanul unei vieţi ce năzueşte s'o înfiripe, peste f ă ­râmele unui suflet destrămat.

Niciodată, ca astăzi, nu i s'a părut Elvirei clipele de a ş ­teptare mai nesfârşite Căutase să - ş i lămurească această nerăbdare a întrevederii şi nu o putea desluşi decât prin dorinţa de a -ş i imprima voinţa ei, unui o m la care ţinea neînchipuit de mult. Soco tea că şovăiala de ani de zile a lui Darie, trebuie î n d r u ­mată către aceeaş ţintă, spre care tindea şi ea, curmând întreg sbuciumul , întreaga nelinişte pe care o da nesiguranţa celor ce vor urma.

C a deobiceiu, Locot. Darie fusese punctual : sosise cu a c e ­eaşi punctualitate care-1 caracteriza în hotărîri, în angajamente , în toate acţiunile.

Ciudat, în preajma lui a simţit cum o părăsesc pe rând, îndrăsneala şi hotărârea, aş ternându-se clipe nesfârşite de tăcere, ce deslusiau nedumerire si nelinişte. Ori cât încerca să -ş i explice această stare de îndoială, această lipsă de curaj, prin emoţia clipei ce o trăia, ca cea din urmă miză asvârlită la un joc de noroc , totuşi drămuirea hotărârei ce o luase, nu ştia cărui fapt s'ar datora. Era convinsă că ar putea domina ori când, acest ofiţer, p e care-I socotea atât de apropiat de ea şi cu toate a -cestea c e v a invizibil o statornicea într'o stare de inferioritate, în faţa căreia părea stingheră, neînchipuit de stingheră,

Ţese o năva lă de gânduri, din care ar dori să reţină p e acela, în care Darie s'ar desprinde ca o spiritualitate. Tinde la o singură culme, spre care se'ndreaptă de atâta v r e m e , fără să aibă totuşi credinţa că o apropie. Darie i se pare , din zi în zi, mai străin, mai rătăcit în această casă.

Atitudinea lui nu o poate lămuri cu nici un preţ, cu atât mai mult cu cât e convinsă că nu e legat prieteneşte de nici-o-femeie, afară de ea.

Se petrece c e v a mai presus de înţelegerea ei, dar mintea nu- i îngăduie să statornicească ce anume. E o goană de g â n ­duri, un clocot peste care nu se poate ridica, peste care priveşte cu ochii înţeţoşaţi de un vârtej, drumuit peste fărâmele de î n ­ţelegere, ce se risipesc tot mai mult în judecata ei întunecată.

încearcă să- i v o r b e a s ă ; şovăie , îi lipseşte îndrăsneala. T ă ­cerea ce s'a întins o înfricoşează, îi tă lmăcesc depărtările imense ce despart p e oameni între ei. N u m a i astfel îşi poate înţelege stângăcia ei, ea, care, a p r o a p e un deceniu stăpânise acest orăşel de provincie, cu o autoritate dictatorială. Astăzi e o învinsă c e se ridică sfioasă pe ruinele unei atitudini de fermă hotărîre, ca o remiscenţă a unui trecut apropiat, din care încearcă să c u ­leagă o licărire sau un vis.

Toate aceste nedumeriri i se par ciudate, împrăştiate d in ­colo de sufletul ei.

Priveşte afară, prin aceeaşi fereastră, unde de atâtea ori a lunecat gândurile în trecut, pentru a-ş i regăsi în arcuirea g igantă a cerului liniştea unei clipe de reculegere . In noapte, ochii ei des luşesc vedenii în tremurul copacilor goi, cu mâini întinse către eternitate. In tot corpul i s'a furişat un fior ; a ridicat mâna, fără să vrea, acoperindu-ş i ochii şi instinctiv s'a depărtat c u paşi repezi, apropi indu-se de Darie. Cu a m â n d o u ă mâinile i - a prins umerii şi privirile l e -a pironit în ale lui, ca un sfredel. In luminiţele ce o priveau speriate, a cetit tot ceea ce gândurile ei se grăbeau să înţeleagă. S'a lăsat o prăpastie în jurul ei şi pe fâşia mică de pământ au rămas ea şi Darie. Nesiguranţa şi t e a ­m a s'au irosit ; e hotărâtă a c u m a să-ş i călăuzească voinţa, să limpezească o stare. înfrângerea nu intră în socotelile Elv ire i ; a cunoscut numai victorii în viaţă şi cu atât mai mult socoteşte că v a învinge. C e a n u m e ? Precis nu ar putea desluşi.

A coborît mâinile depe umeri, prinzându-le , ca într'un cleşte, pe ale lui.

Fără să socotească ce~i v a împărtăşi, cât v a trebui să a l u ­nece în trecut cu măcinarea gândurilor, necăutând să pună s t a ­vilă pornirilor c e - o mistuiau ca un foc uriaş, a isbucnit, a s e m e ­ni unui torent revărsat peste ţărmuri, fugărind în neştire către o ţintă, depărtată dincolo de priceperea ei.

— Darie, vreau să fii convins că nimic nu mai m ă l eagă d e Pa lade ; totul s'ar fi terminat de mult, dacă nu ar fi fost p o ­ziţia lui socială. Co lone i i Zâmbetul tău ironic nu v a putea z ă ­găzui mărturisirea m e a ; c r e d e - m ă că numai vanitatea, orgoliul, m'au ţinut legată de omul acesta. M ă simţeam întotdeauna mândră când treceam în tovărăşia lui, pe lângă voi toţi, p e lângă toată lumea ; distanţa ce se ridică între noi şi rest, m ă socotea stăpână peste întreg vă lmăşagul de oameni c e - m i păreau atât de mici în târgul nostru. Era un suflu de măreţie, p e care-1 purtam pretutindeni, f ă c â n d u - m ă să uit prăpastia săpată între mine şi el, să uit cele două decenii ce ne despart.

C e e a ce îţi împărtăşesc a c u m a v a trebui să - i găseşti l ă m u ­rirea încă de pe vremea când îmi depanam copilăria pe băncile şcoalei. Visurile se mărgineau la a mă v e d e a stăpână temută, poruncitoare, orgolioasă. Şi socoteam firesc, pe vremea aceea , să tind la tot ceea ce m'ar fi putut ridica, din mijlocul unor o a ­meni chinuiţi de lipsiîri. In nopţile mele de veghe , când p r e t u ­tindeni plutea tăcerea neagră , adâncă , asemeni unui suflet pustiit, căruia îi lipsea şi dragostea şi încrederea, dorinţa aceasta creştea alăturea de mine, aşa cum creşte dorinţa unui călător însetat să îmbrăţişeze isvorul furişat în colţul pădurii.

Nimic , în pragul copilăriei, nu m'a îndepărtat de visul meu. L - a m purtat necontenit cu mine, i - a m dat fărâme din sufletul meu , l - a m crescut odată cu mine, l - a m trecut dincolo de raţ i ­une , mi l - a m făcut un mit. M ă străduiam zadarnic să m ă d e s ­prind, s ă - m i purific conştiinţa, umbra aceluiaş crez, m ă urmărea necontenit.

— C u atât mai mult găsesc atunci nejustificat felul tău de a fl, cu cât visul de odinioară s'a realizat. Dacă omul căruia i -a i devenit soţie din convingere , nu-ţ i cere nimic alt decât o dragoste curată, nu pricep dece strădania ta nu este îndreptată

către cămin, când ştii, prea bine, că mîngîierile tale, iubirea ta curată pot mulţumi un suflet drămuit de muncă .

D e atîtea ori t e - a m rugat să m ă uiţi, să vezi în mine un străin ca ori care altul. Gândeş te - t e c ă - m i este cu neputinţă s ă lupt împotriva unui crez, tălmăcit cu viaţa m e a însăşi.

C u m aş putea răsplăti astfel un om, sub îndemnul căruia îmi croiesc viitorul î N u vreau să biciuiesc, fără milă, s ent imen­tul aceluia ce nu m i - a precupeţit, nici când, încrederea.

N u pot, n u - m i este îngăduit să te iubesc altfel decât o soră. A m respectat în tine totdeauna femeia şi nu a m îndrăsnit o clipă, să port gândurile, dincolo de raţiune. M i - a ş simţi suf le­tul întunecat, nu aş mai găsi lămurirea trăirii cu mine însumi* dacă aş lăsa să triumfe pornirile năvalnice. N u ţin să fiu î n v i n ­gătorul aceluia ce nu se poate apăra .

Dacă ţii cu adevărat la mine, la o prietenie frăţească, a ş ­terne zăbranic peste visurile tale bo lnave ; izbândirea lor nu ar face decât să m ă asvârle într'o prăpastie. Te rog stai cu tine de vorbă şi caută de te conv inge că un om, care ridică sent i ­mentul umanităţii la înălţimea unui mit, depăşind vă lmăşagu l de patimi, al unei societăţi în descompunere , nu poate m e r g e p e un drum şovăielnic. Sunt hotărît în viaţă să dobor soarta, decât să îngenunchi în faţa ei. Peste e p a v e nu a m trecut şi nici nu vo iu trece.

A u tăcut amândoi. Dâre de lumină joacă pe faţa Elvirei , unde roşul de carmin conturează decorativ paliditatea, e s t o m -p â n d u - i întreaga figură, marcată de negrul cearcănelor din jurul ochilor. E un amestec bizar de culori, patinate de o s e m i ­obscuritate discretă, care înfioară şi înduioşează. Două lacrămi c a două picuşuri de lumină, se furişează repede d'alungul c h i ­pului, se strecoară neobserva te spre bărbie, se fugăresc spre sân. Sunt limpezi ca şi sufletul acesta chinuit, peste care s e ' n -tinde furtună, ca şi sufletul acesta chinuit, pierdut într'un furni­car de sbucium.

In picioare, răzemată de bufet, frământându-şi n e r v o s mâinile, privirile l - au prins într'o fixitate continuă, pe locot. Darie. E nimicită de p o v a r a unei dureri ce nu o poate stăvili, încearcă să vorbească ; îşi simte respiraţia tăiată de un vârtej , în care nimic nu se poate preciza. Caută să'nfrâneze ceea c e

interiorizează, pentru a părea mai puţin destrămată, ceva , d e p ă -şindu-i voinţa, o stăpâneşte, o macină, o chinuie.

Ori cât încearcă să găsească o justificare, ciudăţenia a c e s ­tui ofiţer, nu ş i -o poate lămuri. Se 'ntreabă mirată, dacă este î n ­găduită uitarea din partea unui om, care- i datora, în bună parte, orânduirea unei situaţii, mai presus de năzuinţele sale. A uitat, oare, că stăruinţele ei l -au făcut aghiotant, că notarea aceea m i ­nunată se datora tot ei, că dacă Palade îl socoteşte un o m de nădejde şi de viitor, e rezultatul discuţiilor sale necontenite, în care plutea spiritualizat!

Elvira caută să-şi croiască, la adăpostul atâtor interveniri, un drept, şi cu nimic nu poate desluşi stăruinţa lui de a se r i ­dica d'asupra unor rătăciri vremelnice .

Ceea ce depăşea priceperea ei, era curajul acestui copil răsfăţat, cu a cărei soartă se putea, ori când, juca, şi care se s t ră ­duia să biruie dorinţa neînfrânată a unei iubiri tinereşti.

Se g â n d e a cum este cu putinţă ca lacrămile şi suferinţele ei, să nu zăgăzuiască nimicirea, atât de brutală, a unui crez, c e -o purta, de atâta vreme , într'o lume de basm.

Nesiguranţa, crâmpeiele de vraje petrecute a ievea, dorinţa, toate pun stăpânire pe ea, îi risipesc voinţa. Sunt clipe când o stăpâneşte gândul de a-1 ucide, ca un ultim refugiu de poses i ­une. Socoteşte că e s ingura posibilitate valabilă de a făuri ceea ce aleargă imaginaţia, în nopţile de veghe , când întunericul îi învăluia si sufletul şi conştiinţa.

Astăzi, mai mult ca ori când, se simte stingheră, pustiită, lângă omul ce 1-a ales de tovarăş în v ia ţă ; presimte că t inere­ţea ei se v a irosi zadarnic, în preajma acestui colonel învechit, mulţumit numai de partidele de table, ce-1 ţintuiesc locului până către miezul nopţii. Viaţa aceasta ţese numai tristeţe, d o ­rinţa de evadare . Pentru colonelul Palade totul se rezuma la mese îmbelşugate, la vinaţuri renumite, la discuţii împrăştiate cu hecatombe de înjurături, la tot ceea c e - i satisfăcea orgoliu.

El trăia cu trecutul ; prezentul era o remiscenţă a trecutu­lui, iar viitorul nu-1 interesa.

In singurătatea ei, nu s'a văzut niciodată mângâiată, când pustiul îşi întindea stăpânirea peste tot ce era vraje de tinereţe.

Cîte seri nu-1 aşteptase Elvira, cu ochii prinşi de lacrămi. De cîte ori, gura aceea îmbîcsită de băutură, al iplndu-se de ea,

nu- i s ingerase sufletul ; de cîte ori nu prindea să contureze v e ­denii dintr'o lume venită de a ievea, dintr'o lume de care se simţea atît de apropiată, ea, căreia un pătrar de secol de viaţă nu- i dăduse nimic alt decît tristeţea unei singurătăţi, în care f ie­care minut i se părea o eternitate 1 . . .

Opt ani s'a luptat cu suferinţa, nădăjduind că se v a curma într'o zi ; s'a mîngîîat cu speranţa că omul acesta, rătăcit de calea cea dreaptă, v a recunoaşte singur, că nu- i este îngăduit să împrăştie numai necazuri, în sufletul unei femei, care aşteaptă o vorbă de mîngîiere, o privire caldă, o desmierdare de copil sburdalnic.

Şi cine oare ar îndrăsni s'o condamne, că după atîţia ani de aşteptare, de destrămare, răsărind în preajma ei locot. Darie, nu ş i -a putut stăpîni voinţa şi simţurile ? A fost o revoltă d e - o clipă, o luptă cu sentimentul regretului şi iubirea ei năruită a învins. Dragostea s'a înaripat zi de zi, a crescut necontenit, a risipit pustiul ce se'ntindea în preajma ei.

P e faţa Elvirei, lacrămile îşi croiau neîncetat drum. Simţea puterile topite într'o luptă inegală, de isbînda căreia nu se în -doise nici cînd.

Lăsă trupul istovit pe scaun, răzimă coatele de masă , pr in-zînd capul între mîini şi pleoapele se lăsară repezi peste ochii înceţioşaţi, în care închidea, ca într'o criptă, imaginea unui vis muribund.

Toată această frămîntare, drumul unei conştinţi prăfuită, se ridicau să înduplece p e Darie. Sentimentul milei cătă să se in­teriorizeze, să pună stăpînire pe tot ceea ce este omenesc . Se simte crispat, cu neputinţă să facă o mişcare. Gîndurile iau forme, tot mai aproape de ceea ce-1 înconjură. Se străduie să s tăpî-nească , situaţia, să pară indiferent şi cu toate acestea c e v a îi stăvileşte voinţa. Două sentimente se luptă invizibil în el, c ă u -tînd să se învingă unul pe altul, imprimîndu-i acea nesiguranţă şi şovăire, ce se arată totdeauna, când nu te poţi ridica d'asupra unor stăruinţe.

Priveşte a c u m a înapoi către un punct pierdut în noapte ; liniştea îl înfioară. F u g e cu gîndul departe, în urma anilor, în u r m a unei vieţi triste, în care cearcă să găsească deslegarea.

S'a apropiat de Elvira cu paşi repezi, hotărîţi.

— Elvira, ingenunchează pornirile tale, supuse capriciului; ele nu te vor ridica, ci dimpotrivă te vor prăbuşi . Descătuşează-te de tot ceea ce este dorinţă, recâştigă-te. Apropie - ţ i curăţenia sufletească a copilăriei; trăieşte cu opt ani în urmă şi încearcă să-ţ i călăuzeşti paşii după sufletul de atunci ; numai aşa vei putea vedea singură prăpastia spre care te 'ndrepţi, Sunt dorinţi, care isvorăsc din năvala unor clipe nechibzuite, nelegate de noi suf le ­teşte. Şi cu toate acestea, realitatea, alăturată de o judecată o -biectivă, ne temperează, tinde să ne înfrîneze, ca să putem, în cele din urmă, să înlăturăm primejdia. Temperamentul este acela care ne asvârle în vo ia hazardului. Dar nu este mai puţin a d e ­vărat , că putem şi drumui acest temperament, când vro im a -ceasta, către realizări fireşti, apropiate de o morală valabilă.

Fii energică cu pornirile tale şi vei vedea mâine, într'o zi, cât de împăcată vei fi cu tine biruitoare.

— N u , hotărât n u ! E cu neputinţă ceea ce socoteşti că e atât de uşor de înfăptuit. Uiţi cel mai elementar lucru, cauza determinantă, care a nimicit aci , în sufletul meu drămuit, tot crezul, toată dragostea c e - o împărtăşisem lui P a l a d e ! Dacă ai judeca nu prin prisma unei temeri nelămurite, dacă judecata ta ar fi dreaptă şi omenească, v a trebui nu pe mine să m ă găseşti v inovată, ci p e el. Opt ani m'am luptat cu mine însumi, m'am minţit, a m căutat să nimicesc îndoiala, cu urâtul singurătăţii. Şi a c u m a îmi ceri să fac acelaş lucru, pe care l - a m făcut atâta a -mar de vreme , acuma, când nimeni şi nimic nu m ă mai poate întoarce din drumul ce s ingură mi l - a m ales ? ! Te -a i întrebat cât m i - a trebuit să ajung aci, câte lacrămi m i - a u împânzit ochii în nopţile de v e g h e , câtă nelinişte m'a stăpânit? Desigur, nu.

Socoteşti că pornesc, dintr'un capriciu, pe un drum ş o v ă -elnic. Ei bine, nu 2 Convingerea că nu mai este de aşteptat n i ­mica, m i - a dat această hotărâre. Cât de uşor se judecă un o m ; asvârlim oprobiul asupra lui, fără să analizăm valabilitatea p r e -mizelor, care duc la o concluzie atât de ciudată. învinovăţim şi ne credem îndreptăţiţi să luăm o atitudine de moralist, fără să d ă m posibilitate acuzatului să se apere . Nic i o lege nu poate condamna numai pe simple prezumţii.

Cât mă priveşte, judecata a fost l impede, rezultatul unei stări sufleteşti, isvorâtă din suferinţele p e care singurătatea l e - a

drumuit , împotriva sentimentului, care imi poruncea, de multe ori contrariu.

Atâţia ani petrecuţi în apropierea ta m'au călăuzit azi la hotărârea, p e care o găseşti copilăroasă şi în acelaş timp şi p r i ­mejdioasă, îmi eşti drag şi de tine se leagă, de aci înainte, toate năzuinţele mele . In tine v ă d un simbol, un ţel; în*el prăbuşirea. Răspunde-mi , cum ai putea, tu, umanitaristul, îndemna să c o n ­tinui drumul acesta primejdios, unde nu pot v e d e a nici o l i că ­rire de speranţă.

D a c ă odinioară, a m fost stăpânită numai de mărire, a s ­tăzi, mai mult ca ori când, aşi vroi să fiu jos, jos de tot, însă mulţumită. Aceas tă dorinţă de a depăşi mediul meu , m'a târît acolo unde nu se mai poate oferi nimica. Şi dacă în clipele de destrămare, a m văzut în tine, omul visat, dacă întrevăd r e n a ş ­terea mea sufletească, de ce cauţi tocmai tu, ce t e - a m socotit atâta de apropiat, să mă judeci prin prisma unor vederi ce nu-ţ i aparţin. Te vreau aşa c u m t e - a făurit mintea mea chinuită, d e ­păşind micimile de suflet, intrigile, meschinăriile şi desfrâul.

— Dar pricepe, că este cu neputinţă ceea c e - m i ceri, chiar dacă aş recunoaşte că ai dreptate. Cred că suferi, cred că î m ­brăţişezi sbuciumul unui suflet stingher, trebuie totuş să înţelegi că nu m i - o pot îngădui să trec peste conştiinţă, smulgând un sentiment ce s'a identificat cu mine. Pornind pe drumul hărăzit de tine, aşi păşi şovăelnic, asemeni orbului ce - ş i poartă întune-recul fără de sfârşit. Gândeş te - te , părinţii mei, ţărani, curaţi la suflet, în bordeiul sărăcăcios unde a m crescut, m'au învăţat, prin pilde reale, iubirea aproapelui ; au înrădăcinat — până la uitarea de sine — recunoştinţa. Obijnuiţi de stăpânire, luptând din greu cu nevoia, nu i - am auzit nici o dată murmurând împotriva cu i ­v a . Şi a c u m a , vii tu ş i -mi ceri să uit sfaturile învăţate, delà cei ce m'au ridicat, în frica lui Dumnezeu, cu atâta trudă, d â n d u -mi din sufletele lor, tot ce au avut mai b u n !

— Precepte, veşnic precepte. D e atâta v r e m e aud ace laş şi acelaş lucru ; visuri ţesute de firul amintirilor. Uiţi că eşti t â ­năr ca şi mine şi viaţa rec lamă drepturile ei. Aceas ta este r e a ­litatea, nu aceea p e care tu cauţi s'o mistifici, învăluind-o cu precepte.

A m fost o rătăcită, alergând să mă regăsesc , pentru a-ţi împărtăşi toată dragostea, ţesută în clipele de veghe , când t r ă -

iam numai şi numai cu tine. Te'ndoieşti de viaţa searbădă, in-* coloră, p e care o duc în preajma lui P a l a d e ? Crezi că sunt vinovată, dacă astăzi voinţa n u - m i mai aparţine, dacă în jurul m e u v ă d prăbuş irea? N u eu sunt aceea care a ucis p e Elv ira de altădată, ci el, felul lui de a înţelege viaţa, de a v e d e a îrt mine un rău necesar, de care a v e a uneori nevo ie . El a măcinat* în sufletul meu, iubirea, respectul şi mi la ; el m'a asvârlit în lu-» mea visărilor. Nopţi le ce le depanam aşteptându-1, ş iraguri le neostoite de lacrămi, nepăsarea lui, duhoarea aceea de băutură» ele m'au pervertit, au prăfuit în mine totul. Pa lade m'a târât a c i unde m ă vezi, m i - a călăuzit paşii spre tine, spre o altă v iaţă .

Şi a c u m a , când s'a prăbuşit credinţa, nădejdea, tot, m a i socoteşti cu putinţă o reînoire a unei stări nenorocite, când f i e ­care zi trecută, m ă destramă tot mai mult sufleteşte? N imic ş i nimeni nu mai poate stăvili mersul firesc al firiii ; strădania ta nu slujeşte la nimica, d a c ă ştii că totul a evoluat în afară d e mine. N u eşti tu astăzi, v a fi un altul mâine, sau în altă zi * ceea ce a isvorât dintr'un simţ al realităţii, nu poate fi abătut din drum.

C o n d a m n ă Darie, dar condamnă pe adevăratul vinovat* pe acela care a făcut din mine o femeie aruncată în vo ia s o a r -tei, socot ind-o fără sentimente, fără voinţă, fără nici un crez* aşa cum întâlnise atâtea în calea lui.

Darie se simte prins în vârtejul unei lumi ce nu- i aparţ ine . Ridică mâna fugar spre ochi ; ascunde o lacrimă ce se agă ţase de gene. Neliniştea îşi croieşte drum în dasila şi nu- i dă răgazi să mai cuvânte.

Prin fereastra deschisă, vântul de toamnă şueră printre r a ­murile desfrunzite, cernând în văzduh ultimile frunze ale une t toamne muribunde.

Toamna aceasta târzie, cu şueratul ei trist şi melancolic, îi încătuşează sufletul într'un furnicar ciudat. Fiecare clipă i se p a r e o eternitate. Pretutindeni pluteşte ura, năvala unei conştiinţe* prinsă într'un joc primejdios.

A r fi vroit să vorbească , c e v a îl opreşte îi topeşte p u t e ­rile, îi îneacă vorba . Se străduie zadarnic în această s b u c i u m a r e sufletească.

Se ridică, porneşte hotărît să se înv ingă; invizibilul, p e

c a r e îl simte atât de aproape de el, îi pune stavilă, îi mistifică voinţa. E sugrumat de răsuflări greoaie, de o teamă nelămurită, c e se'ntinde în jurul său, luând proporţii fantomatice.

Niciodată mâinile nu i s'au părut atât de lipsite de între­buinţare ca a c u m a , când fiecare mişcare i se pare s tângace şi d e prisos.

In acest furnicar, în care nu se mai poate regăsi, mintea fugăreşte aiurea, cu ani în urmă, la simplicitatea satului de unde pornise.

Se v e d e copil, o copilărie chinuită de nevoi le unor părinţi săraci , care se trudeau, muncind din greu, să-1 poată ţine la învăţătură. Păşeşte mai departe pe drumul vieţii, când o parte din ţelul făurit, îl atinsese. Ii apare munca , din care îşi făcusese tin crez, simţimântul datoriei, cinstea, respectul neprihănit ce-1 datora tuturor acelora ce l -au pornit p e drumul năzuit. Un v â r ­tej îi prinde capul , ca în urmă cu atâţia ani. Da, este aceeaşi v o c e caldă a mamei sale, pe care a auzit-o atuncia, în ziua despărţirii. Cuvintele acelea, pline de înţelepciune, isvorâte d i n -tr'o conştiinţă curată, l e -a purtat peste tot locul, ca ceva venit dintr'o altă l u m e : cinstea şi respectul aproapelui . Nimic, în anii c e s'au depărtat, nu i -a dat prilejul să nimicească singurul avut, p e care aceea bătrână, gârbovi tă de muncă şi suferinţă, i le lăsase să le ducă mai departe, către limanul spre care ţintea.

In noaptea aceasta, necunoscutul se luptă cu el, c ă u ­tând să-1 stăpânească. Frământarea unui suflet destrămat, încearcă să-1 întoarcă din calea ce ş i -o orânduise în viaţă. Darie s e luptă să alunge vedeniile fugare înşiruite în faţă, care se luptă să-1 biruie. II înduioşa o clipă suferinţa, isvorâtă dintr'un € U , îl reculegea în altă clipă, celălalt eu. Se găseşte istovit, ca într'o luptă, în care adversarii îşi j oacă ultima carte, într'o luptă în care forţele sunt diferite. Să îngenunche în faţa soartei? Să s e lase biruit de pornirile năva ln ice? Să învingă Darie ridicat d in Bordeiul umil, sau acela mistificat de vieaţă ?

N u - ş i mai simte nici inima bătând, nici răsuflarea ; e rigid, cr ispat de vedenii, de căderi brusce, de îngenuncheri . . . N u ştie c e - i cu el, cine se chinuie s ă - i desprindă din adâncul conştinţii tin crez, fără de care s'ar simţi rătăcit în viaţă, lăsat în vo ia întâmplării.

Liniştea pune din nou stăpânire pe e l . . . S e apropie d e fereastră. Boarea de răceală, ce îmbie tăcerea nopţii, îi îmbrăţ i ­şează sufletul si—1 linişteşte.

Hotărât, ca în faţa unei lupte mari, fără să scoată un c u ­vânt, se'ndreaptă spre uşe, priveşte săgetător în u r m ă şi n ă v ă ­leşte afară.

— Darie, să ştii că şi învinsul dictează uneori condiţiile de pace , strigă Elvira sugrumată de plâns, rezemându-ş i fruntea de uşe, cu privirile pierdute în negura nopţii, ce , se cerne m a t d e a s ă ca niciodată.

Mircea Alexiu

Ada Negri LITERATURĂ ITALIANĂ

Clopoţelul

O , clopoţel de argint, din mănăstirea Vec ină: v o c e de copilărie apusă E'n clinchetul tău clar, ce îmi ajunge Când da când nu, în orele tăcute Din zi: şi mai ales în zori, când mute Sunt străzile si mut e ceru-albastru. Mă'ntorc copilă : u i t e - a m cozi p e spate, Picioare mici de căprioară, vesel i Ochi plini d e - a p r i l ; la liturghie m a m a M ă ia, prin uliţi încă'n visul primei Crăpări de zi, cuprinse d e - o tăcere P e c a r e - o rupe doar un dang de clopot. C e bine ar fi fost să nu mai v ină O, m a m ă , ziua, zorii să - i alunge. . .

X a campanella din voi. / / dons. Milano, Mondadori, 1936.

Semn de iubire

N u a m ştiut să- ţ i spun cât T e iubesc, O , Dumnezeul meu în care cred, O , D u m n e z e u ce eşti viaţă v ie , — Şi cea trăită, şi aceea care E de trăit şi pe mai departe : peste Hotarul lumii, unde tip nu este.

N u a m ştiut ; şi Ţie nu-Ţi rămâne N imic ascuns din tainele adâncului . M i - a fost iubire orice semn de viaţă Şi am crezut : că pentru noi e munca, S a u Patria, sau fiii mei puternici, Sau florile, sau arborii, sau roadele C e delà soare — au hrană şi lumină. Dar fu iubire pentru Tine, care T e arăţi în orice lucru sau fiinţă. C â n d unul câte unul au căzut Atâţia foşti tovarăşi şi când glasul Pământului se face tot mai tainic, Atunci mai tare faţa Ta sclipeşte Şi glasul Tău e cântec plin de glorie.

Eu , care t e - a m iubit întotdeauna, A c u m o, Doamne , ştiu că Te i u b e s c ; — C ă totul fu dreptate, chiar, durerea ; C ă bine fu chiar răul 5 şi că totul Tu pentru mine — ai fost şi eşti : — această Credinţă-mi dă fiorul fericirii, M a i mare decât bucuria morţii.

Rămâne cu mine, când coboară seara In casa mea , cu — atâta bogăţie D e umbre şi de stele. S ă - Ţ i aduc Puţina pâine şi curata -mi a p ă A sărăciei, la umila cină. Rămâi , T u , singur lângă mine, — slujnică P lecată; şi în liniştea fiinţelor Pe Tine numai să Te audă inima-mi.

In forma originalului de P i m e n Cons tant inescu

Alto L'amore din voi. / / dons Milano, Mondadori, 1936.

Curentele culturale din Moldova în vremea lui loan Neculce

In evoluţia vechiului scris românesc , nu cunosc nici o p e r ­sonalitate care să se ridice deasupra curentelor vremii, să s inte­tizeze, în scris şi faptă politică, tendinţele de libertate politică şi literară ale unei întregi generaţii şi să fie pentru generaţiile R o ­mâniei moderne un îndreptar şi un isvor de inspiraţie, aşa p r e ­cum a fost loan Necu lce , cronicarul Moldove i . încadrat în ri t ­mul vremii , personalitatea sa apare şi mal reprezentativă.

I.

Şi în timpul cronicarului nostru dăinuia tradiţia culturală slavonă. Dar vremea care separă epoca de înflorire a acestei culturi şi epoca lui Neculce , i -a micşorat din intensitate, încât din c e - a fost odată n'au mai rămas decât nişte tendinţe lipsite de avânt. Germenul acestei decăderi se leagă de a doua j u m ă ­tate a secolului X V I , când diferitele curente de provenienţă a -puseană au adus naţionalizarea cuvântului bisericesc, naţionali­zare care a îmbrăţişat repede şi alte ramuri, democrat izându-se astfel literatura. C e e a c e a mai favorizat „pobrigania" culturei s lavone a fost faptul că boierimea mo ldovenească din v r e m e a Movileştilor „în mare parte reprezenta o lume nouă". V e c h e a boierime a fost aproape complet distrusă de turburările din d i ­feritele domenii ale secolului X V I , mai ales de măcelul lui Alexandru Lăpuşneanu. Prăbuşită materialiceşte şi de stăpânirea împilatoare a Turcilor şi silită, datorită diferitelor ambiţii, să se refugieze mai ales în Polonia, s'a întors de acolo cu alte prefe ­rinţe si cu dorinţa de înoire a sufletului mo ldovenesc .

Din aceste cauze, altă mentalitate stăpâneşte M o l d o v a — mai ales pe la mijlocul veaculu i X V I I şi'n a doua jumătate a

21

acestuia — când boierii cu cultură polonă activează în vieaţa publică moldovenească , iar Varlaam (?—1657) îmbrăţişează cu — toată căldura idealul Rievian. Din înflorirea s lavonă de altădată n'a mai rămas decât o legendă. Dosoftei (1624—1693) se p lânge de necunoaşterea limbii s lavone şi marele mitropolit adoptă alt crez, mai firesc. Faptul că Dim. Canlemir (1673—1723), c o n ­temporanul lui Neculce , deşi cunoştea limba slavonă — din care - i tălmăcea bătrânului său tată sfânta Scriptură sau cuvintele sf. loan G u r ă - d e - a u r — n'a scris niciodată în această limbă, ne oglindeşte de asemenea acea mentalitate de desrobire faţă de tradiţia slavo-bizantină.

II.

Puternică a fost înrâurirea culturală venită din Polonia, unde pătrunsese Renaşterea italiană şi care, prin introducerea limbii latine, idolatrizarea antichităţii clasice şi a erudiţiei, prefăcu radical vieaţa polonă.

Aceas ta înrâurire, căreia îi datorăm întâia întoarcere spre latinitate, spre drumul firesc al evoluţiei noastre, a lăsat urme mai adânci , a schimbat vieaţa sufletească a boierimii noastre. E a a fost susţinută de trei factori : şcoala polonă pe care fiii b o ­ierilor şi negustorilor noştri o frecventau — şi asemenea copii vor fi fost mulţi (4); misiunile iezuite din M o l d o v a , unde erau profesori — călugări culţi şi care , când împrejurările politice cereau, a v e a u şi un rol politic — c u m a fost acel Wierchowski, intermediarul între Constantin Cantemir şi comandanţi i oştilor polone care intraseră în M o l d o v a în anul 1686; şi însfârşit, d i ­feritele legături de familie şi de prietenie între boierii moldoveni şi nobilimea polonă, promovate de faptul că refugiaţii tuturor partidelor polone îşi găseau adăpostul în Polonia.

Până către sfârşitul veacului al X V I - l e a , înrâurirea culturii polone în M o l d o v a „e aproape nulă", deşi erau relaţii strânse între M o l d o v a şi Polonia. Amintesc numai câteva cazuri : B o g ­dan, fiul lui Lăpuşneanu, „era mai mult Leah decât Moldovean"; Petru Şchiopul aduse în M o l d o v a iezuiţi poloni, care întemeiază şcoli de latină; din cauza lui A r o n V o d ă , Logofătul Ureche se refugiază în Polonia.

C a un sol al viitoarei înrâuriri polone care v a da naştere istoriografiei moldovene prin G h . Ureche, Miron şi Nico lae

Costin, este Luca Stroici, marele logofăt al Moldove i , la sfârşitul secolului X V I . Aces ta studiase la Cracov ia şi scria tot atât de bucuros poloneşte pe cât de bucuros a semnat cu litere latine mai multe hrisoave.

In secolul al X V I I - l e a , înrâurirea polonă este foarte intensă, căci elevii şcolilor polone — Gr. Ureche, pribeagul Petru M o ­vilă şi Miron Costin — au un rol cultural foarte important. Alţi fii de boieri audiază pe iezuiţii poloni care ţineau şcoală la Cotnari şi Iaşi, unde (în special la Iaşi) puteau citi cronica lui Bielski, operele clasicilor latini, diferite manuale de retorică şi dicţionare italieneşti, iar Domnii a v e a u secretari poloni prin care întreţineau corespondenţa cu Polonia.

In literatura acestui secol, reprezentanţii înrâuririi polone sunt : Gr. Ureche, Miron Costin şi Mitropolitul Dosoftei. Gr. Ureche, în redactarea cronicii sale, a utilizat mai ales pe Ioachim

Bielski, care i -a influenţat fondul şi forma cronicei. Dragostea faţă de clasa boierească şi sentimentul patriotic — sentimente însuşite în şcoala şi societatea polonă — au fost un îndemn pentru cronicarul nostru să apere privilegiile clasei boiereşti şi p e boierii care făceau parte din partidul polon. A u fost un î n ­d e m n să-ş i scrie cronica, dar şi să nu strecoare în ea fapte care ar întuneca trecutul glorios al Moldove i , mai ales al M o l d o v e i lui Ştefan, căci Ureche nu dorea să se ştie bunăoară că marele D o m n a depus la Coloneia, în anul 1485, jurământ de vasalitate regelui polon, ci numai că „acolo au venit de s'au împreunat c u craiul, şi toate ce au avut mai de treabă au vorovit mai apo i l - au şi ospătat -au pe Ştefan V o d ă " .

Miron Costin, care ş i -a făcut studiile la Bar în Podol ia şi era nobil polon delà etatea de cinci ani, încă este puternic înrâurit de cultura polonă, din care motiv v o m observa multe apropieri faţă de înaintaşul său, c a : acordarea aceleeaşi i m p o r ­tanţe clasei boiereşti şi conştiinţa romanităţii care 1-a „obligat" să scrie „ D e neamul Moldoveni lor", deşi, în faţa unui trecut atât de îndepărtat şi greu de reînviat, „multă v r e m e la c u m p ă n ă a u stătut cugetul". Spre deosebire de acelaşi cronicar, ei se în ­toarce din Polonia cu o cunoaştere mai adâncă a culturii antice, c u m ne dovedesc reminescenţele din Horaţiu şi Ovidiu şi cu cunoaşterea poeziei şi limbii polone. în care ş i -a scris Poema Polonă, al cărei vers de 15 silabe cu rima de două silabe, c a -

racteristice epicei polone a veacu lu i al X V I I - l e a , le întrebuin­ţează şi în Vieaţa lumii. Se pare că înalta concepţie despre imparţialitatea istoricului, acea concepţie care contribuie într'o largă măsură la ridicarea lui Miron Costin deasupra tuturor isto­riografilor secolului X V I I , ş i - a însuşit-o delà cronicarul polon Piaseki, a cărui cronică a fost isvorul de căpetenie al cronica­rului moldovean .

In poezia religioasă, reprezentantul acestei înrâuriri este Dosoftei, un cunoscător al evoluţiei popoarelor, al şcolilor şi intelectualilor din Liov şi al literaturii polone. Versificatorul Psaltirei ia delà poetul polon Kochanowski ideea versificării şi felul rimei. Influenţa umanismului şi importanţa dată originii limbii noastre — „l imba românească de bun n e a m . . . se trage de p e rudă împărătească" — îl apropie şi mai mult de Miron Costin, cu care v a fi stat mult de v o r b ă şi căruia, se pare , m i ­tropolitul, un M a c e d o r o m â n , îi vaff i dat prilejul să menţ io­neze pentru întâiaşi dată în literatura noastră existenţa M a c e d o ­românilor.

Miron Costin ş i -a trimis cei trei copii la învăţătură în P o ­lonia. Ioniţă, fiul mai mare , ştia leşeşte şi latineşte, căci ţinea oraţii in latineşte, iar Nicolae , viitorul cronicar, ştia leşeşte, l a ­tineşte, greceşte , poate şi ceva franţuzeşte.

Şi Nicolae Costin se serveşte în operele sale istorice în mare parte de istoriile polone. Poate fdin literatura polonă i - a venit îndemnul să scrie cu citate'din clasici Ceasornicul Domni­lor şi s ă - ş i înceapă cronica delà facerea lumii, aşa cum făcuse si Martin Bielski. >

Dimitrie Cantemir aprecia foarte mult pe boierii cu studii temeinice făcute în Polonia. D e aceea îl v e d e m pe N . Costin vel logofăt în divanul în care Neculce era vel spătar. A ş a dar aceasta din urmă a putut cunoaşte binefacerile culturii polone — aproape de armonia antichităţii, gustul cetitului, îndemnul la scris, cultul adevărului , iubirea frumosului — nu numai prin intermediul cronicilor lui Ureche şi M. Costin, ci şi prin al ve l — spătarului.

III.

D a c ă înrâurirea polonă a putut a v e a rezultate atât de b i ­nefăcătoare se explică şi prin faptul că ea a fost susţinută de

înrâurirea neo-slavonă venită din Kiew prin grija ce n e - o purta Petru Movilă, el însuşi elev al şcolilor polone. A c a d e m i a din Kiew, pe care acesta o înfiinţează după modelul universităţilor polone, a pregătit reforma lui Petru cel M a r e , iar pentru cultura românească a fost o nouă pârghie de înălţare.

Fostul pretendent la tronul Moldove i , urmaşul unei familii ambiţioase şi stăpânul unei culturi vaste , a înţeles ca prin înfiin­ţarea acelei academii (în care aproape toate studiile se făceau în limba latină, unele chiar în l imba polonă, după c u m tot în aceste limbi erau scrise şi manualele) şi prin alăturarea unei t i­pografii, să dea un nou avânt ortodoxiei, punând ca temei c u l ­tura lat ino-polonă. Pentru ca activitatea sa să câştige şi în e x ­tensiune, a trimis teascuri şi tipografi lui Matei Basarab (1635— 1654) şi Vasi le Lupu (1634—1653), iar în M o l d o v a a înfiinţat, prin dascălii trimişi de el un colegiu (1640) după modelul şcoalei kiewîene în care, deci, temeiul învăţăturii trebuia să fie tot latin.

Idealul acestei şcoli deschise prin asentimentul întregei M o l d o v e şi cu un spirit foarte apropiat de acela p e care îl a d u ­ceau din Polonia elevii noştri, apropiere care este şi mai e v i ­dentă dacă ne gândim la faptul că Simion Dascălul , un e lev al şcolilor polone, era „dascăl" la această şcoală a avut prilejul să se manifeste prin sinodul delà Iaşi, prima afirmare a conştiin­ţei ortodoxe, dar şi româneşti , în diguirea curentelor dăunătoare credinţei.

însufleţită de profesori culţi, care au avut un rol important în intelectualizarea Moldovei , acelei vremi, şi în faţa unor exemple vii de ortodoxism şi românism, colegiul delà Iaşi a brăzdat adânc conştiinţa românească şi n e - a călăuzit mai bine de o sută de ani, căci i svora din realitatea însăşi şi (tocmai din cauza aceasta) a putut forma o ideologie culturală naţională : reînvierea demnităţii naţionale, trezirea în spirite a dorului de libertate şi îndrumarea spre formarea unei limbi literare prin apropierea de poezia noastră poporană.

Un exemplu în această privinţă este Dosoftei, care a s t u ­diat şi la colegiul din Iaşi. Versificarea Psaltire! se explică şi prin aceea că sufletul acestui mitropolit a fost pătruns de poezia mulţimii, de creaţiiie populare , cu care s'a înfrăţit atât de mult, încât structura versului Miorţei a format albia pe care acesta ş i -a diriguit adesea inspiraţia.. ..Epporul i - a îmbrăţişat repede

mulţi psalmi p e care i -a transmis din generaţie în generaţie , încât în ajunul Crăciunului auzim acea poezie universală şi t o ­tuşi românească a mitropolitului delà sfârşitul secolului X V I I .

„Limbile să salte C u cântece 'nalte Să strige'n tărie Glas de bucurie"

Spiritualitatea aceasta s'a răsfrânt şi peste aceia care a p a r ­ţin secolului X V I I , căci loan Neculce şi Dim. Cantemir sunt în această direcţie urmaşii autorului psalmilor versificaţi. întâiul dintre cei doi adună cântecele bătrâneşti, fapte pe marginea istoriei, care vor forma amestecul ciudat din „O samă de cu­vinte", iar al doilea cunoştea poezia populară atât de bine în ­cât în multe versuri din Istoria ieroglifică se simte influenţa acestei poezii :

„Mugurul crăpa, Frunza se desvelia, Floarea se deschidea, P o a m a lega, Creştea, S e cocea Şi se trecea".

IV.

Dar împrejurările politice, raporturile religioase cu C o n s t a n -tinopolul şi ambiţiile Domnilor, n e - a u îndepărtat delà această direcţie culturală altoită în sufletul nostru şi n e - a u apropiat de cultura grecească pe care strămoşii noştri au cunoscut-o prin dascălii greci veniţi în M o l d o v a sau prin elevii care au studiat la Constantinopol, cum au fost Nico lae Milescu şi Dim. C a n t e ­mir, Moldoveni cu renume european.

Secolul X V I I înseamnă un vec inie conflict între curentul po lono-apusean şi cel grec , căci amândouă aveau şi un colorit politic. Chiar în epoca lui Vasi le Lupu, deci in v r e m e a în care influenţa culturală polonă a atins apogeul , s'a făcut şi încetăţe-nirea oficială a culturii greceşti, căci acest D o m n care asculta tot mai mult de linguşelile Constantinopolului şi de dorinţa d e -

a fi primit ca un reînvietor al imperiului bizantin, a înlocuit profesorii Kiewieni şi s'a înconjurat de boieri şi sfetnici greci . Tot el „ a orânduit ca în toate mănăstirile mari să fie primiţi călugări greci, care să înveţe pe fiii nobililor scrierea grecească şi alte cunoştinţe 5 a stabilit că în catedrala ţării — în onoarea bisericii patriarhale — la o strană psaltul să cânte greceşte şi toată liturgia să se citească jumătate greceşte, jumătate s l a v o -neşte. Astfel, Domnul s'a ridicat împotriva intereselor m o l d o ­veneşti şi a contimporanilor săi care im erau atât de grecizaţi încât să aprobe ambiţiile Domnului .

Lupta aprigă împotriva curentului grecesc o duc tocmai aceia care aparţin partidului polon, ca Domnul Gh . Ştefan (1653—1658) sau cronicarii Gr . Ureche şi Nico lae Costin. G r i -gore Ureche chiar pune faţă'n faţă p e Poloni şi Greci pentru a arăta superioritatea sufletească a celor dintâi, căci „ a u obiceiu Leşii, nu ca Grecii, după sfadă şi după price, dacă - i vor î m p ă ­ca, nu vor ţinea pizmă, ci la nevo ia lui ca drept un frate se v a pune". Gh . Ştefan, când a ajuns D o m n în locul lui V . L u p u , a introdus în colegiul din Iaşi forma veche kiewiană şi a creiat Greci lor astfel de atmosferă încât aceştia s'au refugiat în Ţara Românească .

Moldoveni i vor fi fost nemulţumiţi de forma acestei c u l ­turi nu şi de fondul ei, care deriva delà aceleaşi universităţi italiene care au dat o nouă vieaţă Poloniei şi, prin ea, Rusiei şi Moldove i . Un exemplu de c e - a u putut forma cele două culturi când un suflet dotat l e - a putut armoniza, cristaliza, căutând fondul lor, a fost Constantin Cantacuzino (1716), covârş i toarea personalitate culturală şi politică din timpul domniei lui Const . Brâncoveanu. Student sârguincios la Constantinopol şi P a d o v a , cutreerător al apusului şi mai ales al Vienei, el se întoarce în Muntenia cu o personalitate formată la cultul frumosului şi al adevărului , care- i permite să scrie versuri elineşti, s ă - i răspundă lui Luigi di Marsigl i în l imba italiană, să studieze trecutul nostru „ c u o concepţie c u m nu o a v e a niciunul dintre istoricii c o n ­temporani în apus", căci a găsit „toate isvoarele p e care le î n ­trebuinţăm noi astăzi", şi să încerce — rezultat al adâncei fami­liarizări cu l imba italiană — făurirea unei limbi literare culte, d u p ă modelul arhitecturii limbii italiene.

Dar lupta împotriva culturii greceşti n'a dat rezultate s a -

tisfăcătoare, căci domnia lui Gh. Ştefan a fost prea scurtă şi sbuciumată, iar urmaşii acestuia au reluat activitatea lui Vasi le Lupu, ba Gheorghe Duca, chiar cu mai multă intensitate, căci, din îndemnul şi ajutorul material al Patriarhului Dositei, ridică cea dintâi tipografie pentru cărţile greceşti din Orient. Const. Cantemir dădu copiilor săi o aleasă educaţie grecească prin Ieremia Cacave la , încât Dimitrie Cantemir se va putea lăuda că ş i - a însuşit atât de bine l imba Răsăritului încât ş i -a putut scrie Dlivanul şi în elineşte. Apo i , şi Constantin V o d ă a admis grecismul în biserică, deoarece în biserica domnească, atunci când era de faţă şi el, se cânta într'o strană româneşte, iar în cealaltă greceşte .

Domnitorii Dim. Cantemir şi Const. Brâncoveanu duc grecismul la o înflorire foarte puternică. P e vremea lor, Pr inc i ­patele noastre, în special Ţara Românească , ajung centrul o r t o ­doxismului. Erau proteguitorii ortodoxismului până în ţinuturile cele mai îndepărtate, unde păstori sufleteşti erau patriarhii din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim, şi până în Georgia , unde Antim Ivireanu, mitropolitul lui Brâncoveanu, cu consimţământul acestuia, trimite pe tipograful Mihail, care scoate în l imba persiană o Evanghe l i e şi un Liturghier.

La mult lăudatele noastre Curţi se întâlneau învăţaţii R ă ­săritului, feţe bisericeşti sau mireni. Dintre feţele bisericeşti a m i n ­tesc p e învăţatul patriarh al Ierusalimului Dositei, sufletul m i ş ­cării de emancipare a ortodoxiei, sprijinitorul Principatelor n o a s ­tre, povăţuitorul şi protectorul lui Nicolae Milescu; şi pe Hri-sant Notară, nepotul şi succesorul lui Dositei, care a continuat opera înaintaşului său, a îndeplinit deosebite misiuni în Princi­pate , „a fost profesor copiilor lui Constantin Brâncoveanu şi a imprimat mai multe cărţi de va loare în Valahia, la Bucureşti şi Târgovişte", înainte de a fi patriarh.

înaintea scriitorilor şi dascălilor trebue amintit Sevastos Kymenites, începătorul Academie i domneşti, autorul mai multor traduceri, pe care Brâncoveanu îl preţuia atât de mult încât îl punea să v a d ă mai sus decât toţi boierii, şi p e Maiota, predi ­catorul Curţii şi profesorul copiilor lui Brâncoveanu pentru l imba greacă şi latină. Urmaşul celui din urmă, ca predicator, a fost preotul loan Abramios, un grec din Veneţia, care a p a r ­ţinea scoalei de oratorie a celebrului Ilie Miniat. Tovarăş de

discuţii cu Stolnicul Contantin era loan Cariofil, loan Comne-nul a scris şi versuri, dar mai puţin reuşite decât ale i e romo­nahului Mitrofan Greçoros din Dodona.

Constantin Cantemir v a aduce din Ţara Românească p e Ieremia Cacavela, originar din Creta şi fost student în Lipsea şi Viena , ca profesor la şcoala domnească din Iaşi şi educator al odraslelor domneşti. Medicul lui. Dim. Cantemir era Andrei Li-ciniu, care ş i -a atras admiraţia Domnului prin erudiţia însuşită în Italia, iar Anastasie Conduilli era profesorul lui Dim. Cantemir.

Efectele înrâuririi culturii greceşti se simţiră în curând, căci întâlnim Români cunoscători ai limbii greceşti , ca Nico lae M i -lescu, fraţii G r e c e a n u , Stolnicul Contantin Cantacuzino, Const . Brâncoveanu, loan Necuîce . Chiar dintre Domnii noştri, unii erau elevi ai Academie i greceşti, din Constantinopol, ca acel Constantin Duca , despre care Dim. Cantemir, el însuşi e lev al acestei şcoli, spunea că „nu puţine făclii topise asupra cărţilor filozofeşti". Efectele se v ă d şi p e terenul politic, căci Milescu şi Cantemir, cele două minuni de învăţătură ale lumii vechi r o ­mâneşti, au luptat prin imboldul crezului patriarhului Dositei, pentru renaşterea politică şi culturală a ortodoxiei. „Părăs ind toate onorurile şi f o l o a s e l e . . . , ş i -a trecut armatele de partea creştinilor", v a spune Cantemir despre el însuşi.

V.

Toate aceste influenţe culturale, care aveau acelaşi fond — cultura occidentală latină — au adus o puternică înviorare în vieaţa intelectuală a Moldove i , dar n'au alterat sufletul m o l d o ­v e n e s c : nici un scriitor nu ş i -a pierdut fiinţa moldovenească devenind cosmopolit, ci ele s'au armonizat cu c e - a u găsit la noi şi au format un tot. Contopirea se observă mai bine la Milescu şi Cantemir, deoarece aceştia au avut o activitate mai vastă , au cunoscut mai temeinic cultura grecească şi au fost nevoiţi, din cauza împrejurărilor politice, să- stea departe de c e e a c e constituia specificul sufletului moldovenesc .

M Milescu (1636 — 1708), apărătorul imperialismului cu l tu­ral grecesc în tinereţe şi apărătorul culturii apusene către s fâr ­şitul vieţii sale — a rămas întotdeauna un boier m o l d o v e a n : sfătos, gata oricând de v o r b ă şi iubitor al Moldove i sale, căreia îi dorea neatârnarea politică.

Dim. Cantemir în tinereţe ş i -a singularizat scrisul sub in ­fluenţa culturii constantinopolitane, dar a continuat cu sensul cronicăresc, s'a apropiat de literatura populară, de sfătoşenia poporului înfăţişând în pagini emoţionante trecutul ţării sale p e care dorea s'o mai v a d ă odată înainte de a-şi „face datoria cea de obşte".*

Tuliu Racoţă * Bibliografie. i. Bianu — Hodoş : Bibliografia rom. I. ţ 2. I. Bianu : Momente cul­

turale i j . D. Cantemir : Lupta dintre Corb şi Inorog, ed. Em. C. Grigoraş (Casa Şcoalelor) ; 4. D. Cantemir : Descrierea Moldovei, trad. Gh. Adamescu; /. D. Cantemir: Istoria imperiului otoman, trad. I. Hodoşiu; 6. M. Costin: De neamul Moldovenilor, ed. C. Giurescu ; 7. C. Erbiceanu • Bărbaţii culţi greci şi români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Buc. din epoca zisă fanariotă. An. Acad. Rom. Seria II, Toma XXVII. Memoriile secţiunii istorice 5 8 . N. lorga : Istoria lit. rom. II, 1926 ; p. N. lorga : Istoria lit. rom. Intro­ducere sintetică, 1929 ; 9 . I. Minea : Despre Dim. Cantemir, Iaşi, vieaţa rom. 1926 ; 10. I. Minea : Din istoria culturii româneşti ; / / . / . Necuke : Cronica, ed. Al. Procopovici, Craiova, 1932 ; 12. P. P. Panaitescu : Influenţa polonă In opera şi personalitatea cronicarilor Gr. Ureche şi M. Costin •, 12. P. P. Panaitescu : Nicolae Spathar Milescu, în Mélanges de 1' Ecole roumaine eu France, 1925, Premiere partie ; 13. Pascn Gh. : Istoria lit. şi limbii rom., sec. XVI, Buc. 1921 s 14. Gh. Pascu : Cronicarii moldoveni G. Ureche şi M. Costin, Iaşi, 1936 5 / / . S . Puşcariu : Istoria lit. rom., epoca veche, Sibiu, 1930 5 16. Gr. Ureche şi S . Dascălul : Letopiseţul "ţarii Moldovei, Scrisul Rom. Craiova; 7 7 . A. D. Xenopol: Istoria Românilor !n Dacia Traiană, ed. III, voi. VIII.

P E N T R U T I N E R E T

Schiţare sumară a unui tipar de vieaţă

„Quae homines arant, navigant* aedificant, virtuţi, omnia parent*. (Agricultura, comerţul, industria* toate isvoresc din virtute).

Salustiusv III.

In cele două excursiuni intelectuale, ce a m făcut pânăî a c u m , a m fixat orizontul filozofic în care v a avea să se d e s f ă -şure cugetarea întregei noastre vieţi, şi anume concepţia m o -nistă spiritualistă creştină care satisface postulatul minţii de u n i ­tate al ultimului principiu al existenţei, explică, prin creaţiune, dualismul existent de fapt : materia şi spirit, şi e conformă c u reveluţiunea divină, fixând totodată pe acest orizont două stele polare, care să călăuzească întreaga noastră comportare, ca o a ­meni, faţă de noi înşine, faţă de oameni, faţă de Dumnezeu* c a membri ai unei naţiuni, ca cetăţeni ai unei patrii, adică fixând necesitatea primordială a sentimentului religios şi a sentimentului naţional.

Aceas ta , pentru toţi cei cari vreau să fie raţionali ; pentru cei cari vreau să fie utili ş ie-şi şi altora, pentru cei constructivi* pentru cei cari vreau să augmenteze cuantumul fericirii u m a n e şi să micşoreze suferinţa din această frumoasă existenţă, c a r e prin răutatea oamenilor şi exclusiv prin ea, este totuşi o a d e ­vărată va le a plângerii, pentru cei cari vreau să aibă sufletul p u ­rurea senin şi neîntinat şi cari fără regret şi remuşcări vor p u ­tea spune la sfârşitul vieţii : Exegi m o n u m e n t u m . . .

A c u m v o m face o preumblare lot atât de utilă, dacă o v o m face bine, şi chiar dacă o v o m face şi mai puţin bine, — c ă c i : in bonis et voluisse sat, — o preumblare în jurul a c e e a ­c e trebue să fie resortul intim al întregei noastre activităţi de toate zilele şi de toată viaţa, în jurul idealismului.

V o m lua acest cuvânt în accepţiunea lui de directivă a conduitei , căreia i - se opune tendinţa spre materie şi animalitate, nu în cea- de sistem filosofic, care admite drept realitate ideile ş i nu lucrurile singuratice, şi căreia i - se opune realismul ; care v e d e realitatea în individualité, în lucrurile singuratice. V o m căuta să* desprindem sensul lui din sensul evoluţiei vieţii şi conştiinţei, arătând felul cum a fost înţeles şi manifestat în cursul veacurilor,

* * * Evoluţia, lege fundamentală a firii şi metodă a creaţiunii

existenţei spaţiale (v. art. I) consistă în trecerea din potenţiali­tate în actualitate (delà potentă la act, în sens Aristotelic) din nediferenţiat în diferenţiat, din h o m o g e n în heterogen, din un i ­form (sau inform) în pluriform, din neorânduit în orânduit, din haos în kosmos şi invers, şi se manifestă prin această trecere.

Astfel ea se confundă cu mişcarea, cu timpul şi deci cu a patra dimensiune. Până acolo se extinde, ca durată, K o s m o -sul până unde mai este posibilă evoluţia. La capătul ei K o s m o -sul a murit şi o altă orânduire trebue să înceapă (vezi I.)

In acest sens, în existenţa (sau existenţele) nespaţială nu poate fi evoluţie

* * *

In nesfârşitele străluciri ale Kosmosului un fenomen este, mai presus de toate, minunat, neînţeles, admirat, preţuit cu preţ fără de preţ: fenomenul vieţii.

încadrat perfect în legile Kosmosului , evoluând ca parte integrantă în evoluţia lui, în deplină armonie cu implacabilul, infalibilul şi nesdruncinatul lui echilibru, este totuş în antiteză, in luptă chiar cu acele legi, cu acel echilibru, constituind o l u m e aparte cu legile sale, cu autonomia sa.

* » »

Căci vieaţa este autonomă. Autonomia ei începe prin automatismul vegetal , continuă

cu automatismul animal sau instinctual, culminează în l iber ta ­tea omului.

Faţă de inerţia materiei anorganice , fiinţa vie se nutreşte (asimilează şi desasimilează), des făşurându-se în interiorul et mişcări indefinit de complicate, iar în regimul animalic, m u t â n d u -se din loc în loc în spaţiu; faţă de forţele ei nivelatoare, ea creşte, se reproduce, menţ inându-se în limitele unor d i ­mensiuni, pe cari nu le trece, păstrează aceeaş temperatură c e variază totuş între limite binefixate.

Astfel fiinţa vie fiind un organism aparte, o maşină a u t o ­nomă în lumea materiei inerte si frământarea neodihnită a for-ţelor acelei lumi îi este când utilă când periculoasă. E nevoită deci a - s e a c o m o d a mediului pentru a-ş i as igura existenţa s a autonomă, prosperitatea şi perpetuarea.

Formele cele mai simple de vieaţă, tocmai fiindcă suni simple, se potrivesc cu uşurinţă mediului. Ele ni-se prezintă ca nişte automate, cari reacţionează adecvat faţă de influenţele externe: lumină, căldură, frig, umiditate, vânt .

S'ar părea , că există în ele o putere aparte care face re— acţiunea aceasta conformă scopului, anume : principiul vital vegetal.

Paralel cu alcătuirea din ce în ce mai superioară a o r g a ­nismului v iu cresc trebuinţele şi deci se înmulţesc pericolele.

De aceea la organismele animale (acelea, cărora simţul c o ­mun le -a atribuit „anima", suflare de vieaţă) apare simţirea», manifestă — la fiinţele cele mai s imple — din mişcarea de c o n -tracţiune sau convulsiune a corpului, ca o reacţiune faţă d e impresiunile lumii externe. A c e a s t ă cea mai simplă .formă d e simţire, este cea mai simplă formă a conştiinţei.

Aces t punct în linia ascendentă a vieţii, — căci c o n s i d e ­rasem şi considerăm evoluţia vieţii ca o spirală ascendentă din care în tangente se desprind diferitele specii vii, a v â n d fiecare tipul său prestabilit de Creator, trăind fiecare pe alt plan şi fără posibilitate de a eşi din tipul său odată realizat şi de a trece în alta, — acest punct, unde apare această simţire, această conşt i ­inţă absolut confuză, v a g ă şi nebuloasă , a m putea zice, p a r a ­doxal dar adevărat , inconştientă, este un punct esenţial: e s t e

p r a g u l ce desparte categoric lumea vegeta lă de lumea animală. A p a r e substanţa nervoasă care în organismele pluricelulare se concentrează în celule împrăştiate, apoi în un sistem ganglionar <ie celule şi de fibre, şi mai pe urmă în sistemul cerebro-spinal .

C a r e poate fi rostul acestui rudiment de conştiinţă? D e s i ­g u r că numai şi exclusiv acela de apărare şi asigurare a e x i s ­tenţei autonome, a prosperităţii şi perpetuării fiinţei vii contra acţiunii implicabile de nivelare a forţelor naturii. Căc i viaţa în f o n d ni-se prezintă ca o forţă sau un joc de forţe misterioase a v â n d această tendinţă fundamentală manifestată în două sensuri o p u s e : de utilizare a forţelor mediului înconjurător şi de o a r e ­c u m de identificare cu ele, întrucât şi în măsura, în care îi sunt pr ie ln ice , şi de împotrivire aceloraşi forţe, întrucât şi in m ă ­sura în care îi sunt dăunătoare. Aceas tă tendinţa este carac te ­r is t ica ei fundamentală şi oarecum esenţa ei.

D e aceea această fărâmă de conştiinţă ne apare ca a v â n d caracteristica aceea , p e care o are instinctul la animalele s u p e ­rioare şi voinţa la om, încât actul psihic cel mai primitiv, îl putem considera drept voinţa deci conştiinţa cea mai primitivă şi actul psihic din ce în ce mai înaltă şi mai complicată, drept o voinţă progresivă.

S e poate pune deci identitatea conştiinţă-voinţă. Această identitate se vădeşte si din considerarea, instinctu-

lui, en igmă a lumii animale mai înalte. Instinctul ne apare ca o acţiune sau reacţiune absolut p o ­

trivită scopului (apărarea şi asigurarea existenţei, prosperităţii şi perpetuării fiinţei vii), trezită de impresiunile venite din mediul înconjurător şi din interiorul fiinţei, precum şi din relaţiunile dintre aceste două feluri de impresiuni, fără cunoaşterea (conşti­entă) a scopului şi fără cunoaşterea finalităţii actelor, p e cari le săvârşeş te animalul.

Astfel în instinct trebue să recunoaştem acelaş elan al vieţii, a c e a tendinţă fundamentală de apărare , de care a m vorbit şi c a r e în instinct se desfăşură după formule atât de complexe , încât într'adevăr stârneşte o legitimă uimire : cu atât mai c o m ­plexe şi mai interesante, cu cât fiinţa e p e o treaptă mai înaltă în linia ascendentă a vieţii.

Instinctul nu poate fi înţeles şi conceput decât ca expres i -u n e a cea mai înaltă a automatismului în autonomia vieţii.

Căci nu-1 putem explica îndeajuns prin acumularea e x p e ­rienţelor generaţiilor anterioare, deşi e cert că în fiinţa animală se pot obţinea abitudini şi anumite perfecţionări prin activitate îndelungată şi potrivită şi că acestea se şi pot transmite u r m a ­şilor, deşi nu certitudine şi în m o d necesar.

Pentru a-1 lămuri, nu e necesar nici să presupunem e x i s ­tenţa unui principiu vital animal, precum pentru a explica vieaţa plantelor nu e necesară ipoteza unui principiu vital vegetal . Aces tea ar fi nume, cari nu ne -ar spune mare lucru.

Fenomenul vital, vegetal sau animal, chiar cel mai s implu, ar putea fi conceput ca o împreunălucrare a elementelor de materie şi de energie, după o formulă de o complexitate n e a ­semănată, dar perfect şi infalibil calculată.

N u trebue să ne temem, că eliminând astfel ipoteza unui principiu vital a m simplifica prea mult misterul într'adevăr i n e ­fabil al vieţii şi l'am scoborî pe planul f iz ic-chimic-mecanic , deoarece e cert, că nu v o m putea şti niciodată nici măcar ce este materia, forţa energia, în ultima lor esenţă.

E suficient să citeşti, dacă nu operele mari ale fizicianilor moderni , cel puţin lucrările de vulgarizare ca d. e. a prof. A . Boutaric: Les conceptions actuelles de la physique, (Paris 1936, Flammarion) sau comunicările dlui prof. Musceleanu, ca, a d ­mirând sforţările şi munca stăruitoare a spriritelor de elită, — vrednică de toată stima şi de tot respectul, — pentru a pătrunde tainele materiei, forţei, să zăreşti adâncimile din ce în ce mai prăpăstioase şi mai nepătrunse ce se deschid în faţa minţii u -mane , atunci când vrea să afle ce este un atom, ce este lumina electricitatea, etc. şi să zici ca Faust al lui Goethe :

„Misterioasă în plină zi, Natura vălul ei nu şi—1 desprinde, Şi ea, de nu se v a desvălui , Şuruburi, pârghii taina nu- i vor prinde".

(trad. loan Gorun, ed. IV. Bucureşti, tip. Bucovina)

D a c ă ar fi să pătrundem adecuat vre -odată constituţia m a ­teriei şi a forţei, ar fi să a v e m punctul fix, pe care-1 cerea Arch imedes , şi a m răsturna universul.

Cine v a fi deci să prindă, să desvălue , formulele reale ale materiei v i i ? ; ale unei singure c e l u l e ? ; ale unui organism de miliarde de celule grupate în ţesuturi aparte , în organe aparte , cu funcţiuni proprii şi deosebite şi totuş unificate inextricabil în un singur fluviu de v i e a ţ ă ?

Aceste formule, deşi create de Intelectul infinit, sunt totuş, în sine, combinaţiuni mărginite, şi deci, în teorie, accesibile unui intelect finit.

In fapt, cu toate acestea, cine ar putea fixa numărul p r o ­tonilor, electronilor, photonilor şi a celorlalte cantităţi date de fizica actuală ca ipoteze (câte ne v a da fizica vi i torului . . . tot ca ipoteze?) , cine rolul şi mişcările fiecăruia din ele, repetăm, în o singură celulă vie ?

După cercetări de veacuri şi de milenii strălucita Creaţiune v a rămânea, ce este astăzi, o veşn ică şi nepătrunsă problemă : palestră minunată pentru deprinderea intelectului uman, mânat de avântul sacru spre ştiinţe, cetăţi ale luminii ; i svor de încân­tare nesecată, de înălţare, de fericire, dar şi de foloase pentru partea efemeră a fiinţei sale, încât veşnic actuală, v ă împinteni p e om spre tot mai mari sforţări, şi v a stoarce cu înflăcărare n e ­istovită exclamaţia celor trei Arhanghel i din acelaş Faust către Creator :

„Deşi ni-s tainele-ţi ascunse, Puteri dau îngerilor tăi, Şi toate cele nepătrunse Măreţe-s , caşi'n ziua'ntâi".

D a c ă formula materiei vii e o combinaţie mai presus de puterile oricărui intelect finit, dar totuş o combinaţie sigură, precis calculată până la cel din urmă element, ori care ar fi el, proton, electron sau altceva, care ar putea fi piedica pentruca să nu concepem la fel, ca pe câte o unică şi singură formulă orice specie de animal şi chiar fiecare animal, în care formulă să fie cuprins şi modul de a se comporta el, autonom şi a u t o ­mat, în lumea externă, în orice împrejurări?

Căci Creatorul poate fixa în formule orice situaţie posibilă, cu oricâte date ar fi să fie. A m constatat-o doar că El toate l e -a zidit după număr şi măsură.

Astfel instinctul ar putea fi socotit ca un automatism infi-

nit de savant , prestabilit de Creator şi care nouă ni se prezintă ca o voinţă, care, deşi lipsită de lumina înţelegerii, îşi nimereşte prompt ţinta.

* * Dar în linia ascendentă a vieţii a jungem la un alt punct unde

conştiinţa apare ca o lumină, care, din impresiunile lumii din afară, după ce l e - a transformat în percepţiuni, alege esenţialul, adică permanentul şi universalul, deci necesarul, îl osebeşte de a c c i ­dental, adică de întâmplător, particular (individual) deci cont in­gent, formează noţiuni logice , pe baza lor clasifică indivizii în specii şi genuri cumpănind valoarea notelor lor c o m u n e ; c o n s ­tată identitate şi congruenţă, diversitate şi opoziţie sau contra­dicţie între noţiuni, cu alte cuvinte stabileşte raporturi între n o ­ţiuni, direct (judecăţi) sau indirect prin noţiuni intermediare (si­logisme), fixează fenomene-cauze şi fenomene-efecte după a n u ­m e procedee (metode) pe baza unor legi (principii fundamentale ale cugetării).

Aces t punct unde conştiinţa îşi capătă înţelesul propriu şi adecuat , unde ea devine conştientă, este un alt prag , mai însem­nat decât celălalt: este pragul ce desparte şi mai categoric l u ­m e a animală, lumea vieţii sensitive, de om, de fiinţa înţelegă­toare, fiinţa care participă din spiritualitate.

Este pragul ce desparte v ieaţa autonomă-automată , de vieaţa autonomă-l iberă.

Căci conştiinţa aceasta este autocârmuire conştientă, este libertate şi caracteristica ei rămâne aceeaş ca şi a conştiinţei i n ­conştiente din vieaţa autonomă-automată : apărarea şi as igurarea existenţei, prosperităţii şi perpetuării fiinţei vi i ; în fond dec i aceeaş tendinţă, care se identifică cu elanul vieţii.

Astfel, de ce să nu considerăm această conştiinţă tot ca voinţă, ca forma cea mai clară a voinţei, ca adevărata voinţă ?

* * *

Faţă de această conştiinţă clară, faţă de reflexiune, faţă de idee (starea de supremă luciditate a conştiinţei) sentimentul, care în fond este plăcut şi stenic, constituind o creştere a vitalităţii şi neplăcut şi astenic, constituind o micşorare a avântului vital, se reduce tot la tendinţa fundamentală bifurcată a vieţii, de a se identifica oarecum cu mediul favorabil, sau de a se opune me~

diului nefavorabil, adică tot la voinţă. Este un stadiu in terme­diar între automatismul orb al instinctului şi între claritatea ideii.

Poate mai nimerit am putea zice, că este o rezonanţă t r e ­zită în animalitate de cunoaşterea spirituală, de idee. Pentru aceasta formele lui cele mai inferioare nu se disting uşor de sensaţiile de durere şi plăcere, caracteristice vieţii sensitive, animalice.

De aceea sentimentul este forma de conştiinţă, proprie n a ­turii omeneşti, care participă din existenţa materială, din a n i m a ­litatea cârmuită de instinct şi din spiritualitate, unde ideea este identică cu voinţa.

Astfel se poate interpreta şi gândirea dlui Marius Latour, care spune în Premiers Principes d'une théorie générale des émotions, Paris 1935, Alcan, Exposé Préliminaire : „ . . . Et l'on pourrait imaginer, qu'un pur esprit, peut-être pour n'avoir pas à soutenir ou à défendre la permanence d'un corps , qui lui serait associé, ignorerait l'émotion".

Sentimentul este, a m putea deci zice, o conştiinţă parţial conştientă şi comportă o infinitate de gradaţiuni, delà cele mai apropiate de automatismul instinctual, până la cele ce se a p r o ­pie de claritatea ideilor; mai explicit vorbind, delà sentimentele inferioare trezite de elementele de cunoaştere cele mai s imple, p â n ă la cele ce însoţesc noţiunile fizice (imaginea intelectuală a lucrurilor* cuprinzând între notele sale constitutive calităţile fizice ale lor ; casă, grădină, stejar, loan, aur, etc.) şi mai sus până la cele cantitative şi metafizice (adevăr, bine, dreptate).

* * *

In o m coexistă deci conştiinţa în toate formele pe cari le întâlnim în regnul vieţii şi anume : Conştiinţa, pe care p a r a ­doxal a m numit -o inconştientă, pe care am găs i t -o în regnul animalic şi care culminează în instinct ; conştiinţa parţ ial-conşt i -entă, sentimentul, proprie naturii omeneşti , şi conştiinţa conşt i ­entă (numită aşa tot paradoxal) , ideile, proprie existenţei spirituale.

D e aceea omul este Mikkosmos , rezumat al Kosmosului şi coroana făpturilor.

Din acest motiv, la om, ideea (conştiinţa conştientă), în fapt nu este identică în m o d necesar cu determinarea pentru ac ţ iu -

n e a potrivită. Omul se poate determina pentru acţiune şi în conformitate cu indicaţiunile sentimentului (a conştiinţei parţial-conştiente) mai ales când acestea prin conformarea omului r e ­petată şi îndelungată au devenit pasiune (a cetitului, scrisului etc.) sau cu acelea ale cunoaşterii inconştiente, ale instinctului, mai ales când acelea, în acelaş fel, au devenit patimi (beţia, desfrâul, lăcomia etc.)

D e aici rezultă triplul aspect al conştiinţei psihologice, la o m ; împărţirea clasică în cele trei facultăţi spirituale : intelect, sentiment, voinţă şi concomitent, discuţiunile despre natura şi primatul lor în sufletul omenesc precum şi despre liberul arbitriu.

Problema primatului voinţei sau a intelectului (nu în sensul priorităţii în timp, ci în acela al importanţei pentru determinarea conduitei noastre) şi cea a liberului arbitriu sunt conexe şi chiar corelative. Astfel ele se rezolvă sau nu se rezolvă, deodată.

Cine ştie dacă se v a alunge v r e - o d a t ă la consens în a -ces te propleme, deoarece ele, ca şi problemele materiei, spiritului, sufletului, se Înglobează în enigma existenţei. Astfel, pentru a a v e a un îndreptar practic în conduită, e necesară dogma. C h e s ­t iunea trebue totuş mereu desbătută, căci considerarea ei, deşi nu ne v a a d u c e soluţia, ne v a da posibilitatea de a privi în mecanismul psihic al acţiunilor omeneşti şi de a desprinde î n ­văţături şi sugestiuni, cari nobilitează conduita noastră.

* *

Unii (în evul mediu, şi în timpurile mai noi) considerau intelectul şi deci ideile, ca c e v a pasiv, ca o reoglindire pas ivă a lucrurilor în conştiinţă. In această concepţie ideea este un r e ­flect şi pierde orice caracter de a fi o tendinţă, iar voinţa în m o d necesar este o facultate sau funcţiune dominantă şi a b s o - , lut hotărîtoare.

Alţii chiar şi în ideea-reflect constată un element activ, lăsând să se întrezărească posibilitatea de a identifica conştiinţa cu ideea şi aceasta cu avântul vieţii.

„Obiectul nu pătrunde în subiect, cum intri într'o cameră pr in uşa deschisă". „ . . . C u n o a ş t e r e a . . . a d a u g e la real i tate . . . Ea e creaţiune şi organizaţiune ; prin ea omul se face stăpân p e h a o s şi întunerec: ea supune lumea omulu i . . ." (V. Berdiaeff,

22*

Cinq Méditations sur l'existence, trad, franceză : Irène Vi ldé-Lot , Paris 1936, Fernand Aubier) .

Cu alte cuvinte chiar ideile, cari ni se par pure reflectări pas ive , sunt o acţiune a conştiinţei: sunt cristalizări, limpeziri ale fluviului vital sub influenţa fenomenelor din lumea din afară (—zicem noi), în cari elementul activ principal este acest avânt al vieţii. Astfel voinţa informă, tendinţa aceea fundamentală a vieţii, în fiecare clipă de trezire ia forme mereu noi, pe cari ea le crează, sub imboldul impresiunilor externe, l impezindu-se în idei.*)

Alfred Fouillée considera că mentalul (ideile) nu este un simplu reflect întâmplător ci un factor de acţiune, de progres . Identificându-se cu mişcarea conformă, sunt forţe, cari tind să se realizeze, şi se realizează dacă nu sunt împiedicate.

Astfel autorul teoriei ideilor, — forţe prin care voia să c o n ­cilieze determinismul şi indeterminismul voinţei, — e pe linia d e gândire, pe care n e - a m aşezat şi noi.

Antichitatea in general s'a pronunţat pentru primatul ideei.

Sokrates identifică ştiinţa cu virtutea, deci cunoaşterea cu acţiunea, ideea cu fapta.

Ştiinţa consistă, după Sokrates, în a defini şi clasa lucrurile după genuri, determinând locul şi rangul fiecăruia. înţelepciunea, deci virtutea, consistă în a observa dialectica genurilor în acţ i ­unile tale, întocmai ca şi în cugetare. Devenind om tare în d i ­alectica gândirii, devii tare în facerea binelui, căci ceeace aşezi în locul întâiu în idee , aceea o aşezi în locul întâiu şi în faptă.

Platon în sborul poetic al gândului său face din idei s in ­gura realitate (de altfel terminul „ idee=aparenţă, formă, el 1-a pus în circulaţie). Ele ar fi forme eterne, pure, perfecte, a v â n d existenţă reală Lucrurile din lumea sensibilă ar fi numai ca nişte umbre ale ideilor eterne, adică ale lumii inteligibile. D u p ă Platon omul cunoscând binele il şi face, aşa cum învăţa şi Sokrates .

*) Cei ce au atribuit creaţiunea aceasta a formelor conştiinţei, a ideilor, exclusiv impresiunilor externe, ca şi când ele ar fi elementul activ, au căzut în greşala de a identifica conştiinţa omenească cu acest film de forme reflecte, eliminând principiul spiritual din om, sufletul. Nu şi-au dat seama, că fără acest principiu, nu e posibilă ideea, ci numai automatismul instinctului animalic.

Realitatea însă arată clar că omul nu face totdeauna binele cunoscut. Tot în antichitate spusese B i a s : „Ce i mai mulţi sunt cei răi". (Hoi pleistoi kakoi).

Aristoteles, mai puţin poet şi artist, v e d e realitatea în l u ­crurile singuratice, din care prin abstracţiune formăm ideile, s o ­coteşte, că numai cugetarea este actul propriu omului, şi că ea este c e v a divin ce depăşeşte pe om. D e aceea şi conduita c o n ­formă cugetării este ceva divin. Atr ibue aşadară cugetării rolul preponderant în determinarea pentru acţiune.

C u toate acestea, prinzând firea reală a lucrurilor, spune, că natura nu se poate mulţumi în şi cu formele imperfecte. O dorinţă infinită o frământă şi o face să urce fără încetare spre mai bine : mineralul aspiră la vieaţa vegetalului, vegetalul la vieaţa de animal, animalul la vieaţa de om, omul la vieaţa spiritului, fiecare termen superior înglobând în sine şi întrecând termenul inferior. E legea continuităţii neîntrerupte, (v. Alfred Fouillée, Histoire de la philosophie, p . 121).

Aceas tă lege a continuităţii este congruentă cu cons ide ­rentele noastre asupra liniei ascendente a vieţii delà formele cele mai simple la cele superioare.

* * *

Cugetarea umană nu poate rezolvi problema liberului a r -bitriu şi a raportului dintre voinţă şi intelect. In general însă înclină a atribui primatul, în ce priveşte determinarea conduitei, ideilor, admiţând mai mult sau mai puţin clar că ideea, forma cea mai clară a conştiinţei, se poate identifica cu voinţa.

Aces t fapt, precum şi felul cum a m desprins identitatea conştiinţei şi a voinţei precum şi evoluţia şi cele trei forme ale ei : instinctul, sentimentul, ideea, din considerarea evoluţiei vieţii, ne îndreptăţesc a susţinea, că e un postulat al firii ca în stadiul de supremă limpezire a conştiinţei, în ceeace a m numit conşt i ­inţa conştientă, acţiunea să fie în conformitate cu ideea, nu cu sentimentul sau instinctul.

După concepţia noastră, în animalitate nu este posibilă ac ţ i ­u n e decât în conformitate cu instinctul, în spiritualitate numai în conformitate cu ideea. La om, d u p ă c u m a m s p u s - o , e posibilă determinarea şi după instinct, şi după sentiment şi după idee. In felul acesta libertatea omului , autocârmuirea lui de care a m

vorbit mai sus, şi care e o libertate faţă de legile nivelatoare ale naturii, o libertate pe care am putea-o numi a elanului vieţii, capătă aici o amplificare şi o nuanţă de sens aparte, şi care o transformă în libertate morală, întrucât prin ea omul poate a -lege între binele inferior şi bine superior sau în multe cazuri intre bine şi rău. Căci desigur că de multe ori ceeace e un bine pentru conştiinţa inconştientă, adică instinctul animalic, este un rău pentru conştiinţa zisă conştientă, adică pentru c o m a n d a ­mentele minţii. (Să precizăm, că determinarea pentru acţiune nu se întâmplă niciodată fără v r e - u n motiv psihic : indeterminismul absolut nu există).

* * *

Limpezirea progresivă a conştiinţei delà rudimentul de p r i ­m ă sensaţie p â n ă la claritatea ideei, limpezire congruentă cu linia escedentă a vieţii, ne asigură că este în putinţa omului de a -ş i mări libertatea elanului vieţii şi de a-ş i limita libertatea m o ­rală, făcându-o însă mai meritorie.

Să ne explicăm. Fiinţele vii au atâta autocârmuire, câtă claritate in conştiinţă. P e dreptul a spus Vergil ius M a r o : „Felix, qui potuit rerum

cognorcere causas (Georg . II. 490). Fericit cel care a putut c u ­noaşte cauzele fenomenelor, care a putut aduna ştiinţă. Ace la înălţându-se tot mai sus în linia ideilor, a alungat delà sine teama şi frica, fiindcă s'a îndepărtat de greşală. Ace la are s i g u ­ranţa paşilor şi uşurinţa mişcărilor, îndrăsneală în concepţiune, agilité şi avânt în hotărîre, curaj şi putere în acţiune.

Câtă seninătate, veselie, câtă cutezanţă aduce lumina d i ­mineţii, pentrucă aduce nu numai o creştere a forţelor organ i s ­mului refăcut de odihna ci şi siguranţa percepţiilor, a orientării în mediul* ambiant ; şi câtă timiditate, descurajare, înegurare a -duce întunerecul serii nu numai pentrucă ne scad puterile o b o ­site, ci pentrucă dispare siguranţa percepţiilor şi a orientării, apar iluziile şi halucinaţiile, fantasmele vane .

întocmai aşa este şi în lumea sufletească. Lumina minţii este putere, este libertate, întunerecul ei e slăbiciune şi sclavie.

Cel care, cu spiritul său, a străbătut graniţele cunoaşterii omeneşti , care a strecurat prin mintea sa înţelepciunea v e a c u ­rilor şi lamura gândirii spiritelor mari, acela nu numai că se

delectează, ca şi Platon în spectacolul divin al ideilor eterne, ci simte în sufletul său suveranitatea libertăţii ma x ime pe care au at ins-o oamenii. O simte, în suflet, apoi o cere şi ş i -o ia şi l u ­mea realităţilor materiale.

A mai stărui aicea, ar însemna să cărăm apă în mare sau buhe la Atena.

* * *

Claritatea cunoaşterii are însă multe gradaţiuni. E posibil să cunoaştem un lucru din unul sau din mai

multe puncte de vedere , în relaţiunile lui cu unul sau mai multe lucruri, în lumina unui sau mai multor considerente.

Cu alte cuvinte cunoaşterea poate fi unui, — pluri — şi — teoretic, — omnilaterală.

Idealul ar fi să a v e m cunoaşterea omnilaterală, care ar fi cunoaşterea perfectă, adevărată şi care se înţelege, că nu poate fi atinsă de oameni.

D e aceea trebue să aspirăm la o cunoaştere cât mai mult i ­laterală, deci cât mai complectă ca să fim cât mai puţin expuşi putinţei de a greşi, deci cât mai siguri de noi inşine.

Se înţelege că cunoaşterea unilaterală echivalând cu s t a ­diul de minimă claritate a ideei te expune erorilor şi — când eşti conştient de lipsurile cunoaşterii tale, — timidităţii. Evident se poate întâmpla ca să ai siguranţa eronată, că ceea ce ştii, ştii bine şi să ajungi la atitudini foarte hotărîte, dar profund greşite, lacună ce obvine foarte des la semidocţi . In acest caz siguranţa pe care o afişezi ia aparenţa îndrăznelii, iar atitudinea hotărâtă se prezintă ca o încăpăţinare. D e aceea spunea un scriitor antic (comicul Aristophanes) că ignoranţa (înţelegând cunoaşterea in­completă) e m a m a îndrăznelii.

Se înţelege că trebue să fugim de astfel de primejdii şi să căutăm să ne facem cultura generală, care să fie cât mai m u l ­tilaterală, cu atât mai mult, că fără aceasta în lumina celor de mai sus, nu poţi fi solid şi clar nici în specialitatea pe care ai cul t iva-o în deosebi.

Dar cultura cât mai multilaterală, făcând spiritul nostru larg, comprehensiv , deschis tuturor problemelor, înţelegător al tuturor situaţiilor, îl linişteşte şi înseninează, îl face tolerant şi iertător — tout comprendre , c'est tout pardonner, — îl d e s c ă t u -

şază de prejudecăţi, îl împodobeşte cu modestie, şi îi împrumută simpatia universală faţă de lucruri şi oameni.

Dar a m spus, că prin limpezirea cât mai mare a conştiinţei, omul îşi restrânge limitele libertăţii sale morale .

Aceasta o înţelegem nu în sensul, că prin aceasta ar şti mai puţin ce e binele şi răul, ci în sensul că prin cunoştinţa cât mai clară şi mai înaltă a lumii, prinde tot mai adecvat sensul creaţiunii, pătrunde tot mai adânc logica fenomenelor se identi­fică tot mai mult cu ea, se încadrează din ce în ce mai a r m o ­nic în legile morale , cari sunt un reflex al atributelor divine, şi în legile vieţii, cari sunt echivalentul fizic al legilor morale .

Astfel se micşorează probabilitatea determinării acţiunii omului în conformitate cu cunoaşterea instinctuală, cu imbol ­durile animalităţii, sau cu conştiinţa parţial conştientă, adică sentimentul (mai ales inferior) şi creşte probabilitatea determinării acţiunii lui în unison cu ideile. Conduita lui câştigă in valoare morală.

* * *

Iată-ne acum ajunşi la problema idealului şi idealismului Mai mult ! Iată-ne oarecum trecuţi peste ea.

Intr'adevăr. Din considerarea evoluţiei vieţii a m desprins identitatea — într'un sens anumit — elanului vieţii cu voinţa şi a acesteia cu conştiinţa, şi ascendenţa ei neîntreruptă delà a u t o ­matismul animalic către libertatea spiritualităţii, culminând în l impezimea ideii, precum şi putinţa sau libertatea morală a o -mului de a-ş i fixa pe linia ei ascendentă punctul până la care să se înalţe, şi a m scos şi învăţămintele, ce se puteau scoate din constatările noastre, încât puţine mai rămân de subliniat.

Aces t punct este o concepţie a omului, care culminează în o idee. Aceas tă idee reprezintă — obiectiv sau subiectiv — un bine, pe care omul vrea să-1 realizeze şi pe care îl numim ideal, cuvânt derivat din i idee.

Sensul îi vine tot din concepţia lui Platon despre idee, care în mintea lui însemna perfecţiunea suprema a oricărui lucru.

De aceea ideal înseamnă : perfect, adică nobil şi bun la superlativ.

Fiecare om, în libertatea mai amplă sau mai restrânsă a autocârmuirii sale, îşi fixează câte-un ideal pentru un rest imp

mai scurt ori mai lung, sau chiar pentru toată vieaţa, pe care tinde să-1 realizeze, c rezându-se — pentru acel caz — fericit.

Este evident, că fiecare o m are valoarea idealului său, din punct de vedere moral, social naţional şi cetăţenesc, deoarece sufletul lui şi toată fiinţa lui este identificată cu idealul său, şi toată activitatea lui prezintă folosul, pe care îl reprezintă idealul realizat. C u m omul, a v â n d toate cele trei feluri de conştiinţă : (inconştientă, parţial-conştientă şi conştientă) se poate identifica cu oricare din ele, în faptele sale, este clar că idealul său poate fi aşezat, mai aproape de animalitate de materie, sau mai aproape de spiritualitate.

Fixarea idealului vieţii noastre în sfera bucuriilor, ce i s v o -resc din instincte şi din sentimentele inferioare, se numeşte h e d o ­nism (hedone = plăcere), ego ism, utilitarism, sau mai general, material ism; fixarea lui în sferele sentimentelor superioare şi a ideilor înalte se numeşte virtute, altruism sau mai general, idealism.

A m remarcat, că ştiinţa multilaterală şi adâncă îl ridică pe o m spre culmile spiritualităţii f ixându-i idealul în sferele cele luminoase. Trebue să întregim această aserţiune.

Sistemele filosofice şi toate concepţiunile cari v ă d în m a ­terie ultima esenţă a lumii, cari înlătură pe Eternul Creator şi existenţa sufletului nemuritor, nu pot trezi în adepţii lor idea ­lismul, ci cu desperare îi împing spre vulgaritatea egoismului, hedonismului şi utilitarismului. Sensul ascendent al conştiinţei i n ­dică de altă parte necesitatea avântului spre spiritualitate şi v e r -sitatea concepţiei spiritualiste.

Idealismul se contopeşte cu tendinţa spre desăvârşirea o -menească , ale cărei margini sunt foarte late şi oricâtă nobilă stăruinţă a m pune, niciodată nu v o m fi depus destulă. D e aceea exc lamă psalmistul : „ A toată desăvârşirea a m văzut marginea : lat este mandatul Tău foarte".

A m demonstrat şi amintim şi aici că şi naţiunile trebue s ă - ş i aibă idealul lor, a cărui nobleţe depinde de felul c u m şi-1 ştiu fixa şi că idealul lor nobil, idealismul lor, ridică valoarea specificului lor naţional şi le face capabile de creaţiuni înalte prin cari îşi pot imprima pecetea lor civilizaţiei unei epoci , eventual pot fi creatoarele unei civilizaţii originale.

D e aceea , fiecare naţiune trebue să-ş i crească tineretul în sens cât mai idealist şi pentru fericirea individuală a fiecăruia şi

pentru prosperitatea şi gloria lor şi a ţării lor ; dar şi fiecare tânăr trebue prin m u n c ă omnilaterală să se cultive, să-ş i nob i -liteze toate facultăţile fizice şi psihice cu toată stăruinţa, fără în ­cetare, fără risipă de timp şi forţe, cari odată irosite nu se mai redobândesc şi, în sfârşit, cu toată temeinicia. Prin această m u n c ă a lor să devină spirite de elită, cu idealuri mari şi nobile, a d u -cându-ş i mereu aminte, că în lume vor avea locul, pe care ş i -1 iau, prin idealismul lor cât mai înalt.

* * Şi acum să revin la Sallustius, delà care a m plecat. „ Q u a e homines arant, navigant, aedificant, virtuţi omnia

parent". Orice activitate de progres , de mărire, isvoreşte din virtute. Virtute, iată terminul prin care exprima antichitatea g r e c o -

romană perfecţiunea sau tendinţa spre perfecţiune umană, i d e a ­lismul.

N u este lipsit de orice înţeles să amintesc că idealismul a fost pârghia de înălţare a naţiunilor şi creatorul popoarelor mari şi a epocilor de mărire, precum şi formele în cari s'a manifestat în civilizaţiile mai apropiate de noi, ai căror beneficiari suntem.

Când Romanul zicea virtus înţelegea bărbăţie, vrednicie bărbătească, deci v igoare fizică şi psihică, apoi vitejie, deci p a ­triotism prin stăpânirea pornirilor egoiste, prin sacrificarea inte­reselor proprii : înţelegea prin urmare înţelepciune, înălţare m o ­rală, activitate conştientă, fără preget şi răgaz, pentru realizări mari, pentru glorie, pentru ideal.

De aceea spunea Sallustius, că agricultura, comerţul, in ­dustria, i svoresc din perfecţiunea morală.

In evul mediu creştin şi g e r m a n o - r o m a n idealismul, nobleţă sufletească, se manifesta în forma sentimentului de onoare.

S'a spus, că antichitatea nu ar fi avut noţiunea onoarei, cel puţin în sensul în care z icem noi : „Pe onoarea mea".

Intr'adevăr această expresiune este un fel de jurământ cu sensul ! „ p e valoarea mea de om" şi vrea să fie o afirmare, mai hotărîtă a veracităţii

Romanii ziceau în acest caz : „Mehercle î , M e Dius Fidius, P e m e m e u m q u e caput". (Aşa s ă - m i ajute Hercules, pe credinţa mea, pe capul meu) ceeace în spiritul teocratic al epocii a v e a

un caracter religios şi în felul de a vorbi de azi ar î n s e m n a t „Pe fericirea mea".

Evul mediu, viteaz, loyal, credincios, naiv şi devotat s e n ­timentului just al onoarei, care exclude mândria nejustificată şi care locueşte împreună cu modestia, alcătuind acea grandoare despre care s'a spus că este ca şi parfumul, pe care cel care îl poartă nu-1 simte, zic sentimentul just al onoarei personale a— junsese să fie expresiunea cea mai înaltă a valorii umane în manifestările vieţii sociale şi de stat şi a reuşit să imprime u n timbru special unei epoci lungi din vieaţa Europei culte şi m a t dăinueşte în proporţii mai şterse, până în ziua de azi.

La Romani sentimentul onoarei cu nuanţa mândrie , era viu* dar mai mult pentru vrednicia puterii statului roman, iar la El ini pentru superioritatea lor culturală.

La noi, la Români , acest sentiment nu e desvoltat aşa c u m ar trebui, ceeace este un indiciu de inferioritate, dar inferioritate sanabilă Căci ce folos, că suntem dăinuiţi cu multe şi variate calităţi sufleteşti dacă ne lipseşte acest element moral, prin c a r e ar fi să punem în va loare acele calităţi ?

D e aceea tinărul român, atunci când lucrează stăruitor* după strămoşescul „ Labor omnia vincit improbus" (munca dârză toate le birue) al lui Vergil ius, pentru a-şi făuri idealismul său şi al naţiunei sale, nu v a uita să—şi învie în suflet mândria o r i ­ginel sale romane şi a gloriei sale de paznic al Europei p e acest pământ fermecat şi bine cuvântat , dar atât de ameninţat* aducân d u - ş i aminte, că „ M a r e lucru iaste'a fi născut Român"*

S . Gizdavit

O nouă direcţie literară ? Literatura frumoasă, poezia, una din cele mai viu grăitoare

între cele cinci arte, a impus, delà început, discuţiei, o mulţime de probleme estetice, critice şi sociologice. Geneza operei de artă, inspiraţia cu aportul neprecizat încă nici azi al subiec t ivu­lui şi obiectivului, tehnica, forma, expresia de o parte, — p l ă ­cerea estetică sau efectul produs de opera de artă în sufletul cititorului — contemplator de altă parte, au fost şi sunt încă prob leme la ordinea zilei. Discuţia îndelungată : artă pentru artă ori artă cu tendinţi nu este decât o distinctă şi nenorocită g r u ­pare a celor animaţi în desbaterea acestor probleme. Unii au acceptat punctul de vedere al artei fără atingere cauzală cu vieaţa omenească (artă pentru artă); alţii au îmbrăţişat extrema cealaltă a artei-reclamă, a artei complet didacticizată (arta cu tendinţi).

Principial, cea dintâi este o utopie, cea de â doua o n e b u ­nie ; practic, ambele sunt imposibilităţi. Literatura de totdeauna a m e r s pe mijloc desvol tându-se ca o resultantă normală a celor d o u ă "extremităţi. Să nu se creadă însă că discuţia a fost n e ­motivată. N u . E a se continuă şi azi, căci motivele îmbie. Altul este însă criteriul de judecată şi altele pretenţiunile faţă de opera d e artă literară.

Plecând delà evidenţa legăturei strânse ce o are opera de artă cu vieaţa şi natura, prin contribuţia vieţii cu materialul brut din care se clădeşte opera de artă, uşor s'a ajuns la e v i -denţiarea unei noui legături ţ aceea a influenţei reciproce. Dacă este adevărat , aşa precum este, că literatura, — fiind şi ea operă d e artă — ce influenţează reciproc, cu vieaţa, modelându-ş i tina după alta fizionomia şi însuşi spiritul susţinător al v ivac i tă -

ţii lor, dacă pe de altă parte este adevărat , iarăş în m o d evi— dent, că vieaţa omenească are o ţintă spre care tinde prin p e r ­manenta stăruinţă de a se perfecţiona, de a se spiritualiza, atunci,, pe dreptul, s'a putut pune întrebarea: literatura, care este u r ­mătoare vieţii, nu este, oare, pentru vieaţă, într'o anumită măsură , un mijloc, o posibilitate, o armă de luptă chiar, în drumul ei spre perfecţiune? D a c ă d a i şi nu poate fi altfel, literatura, în influenţa ce o are asupra vieţii poate fi destructivă ? ? Des igur că nu. Dar trebue să fie ea constructivă ? ? Desigur, că da. D o a r aceasta decurge din chiar rostul existenţei sale, şi din chiar n a ­tura forţei care stă la baza creaţiei sale : spiritul omenesc .

Constructivitatea operei de artă şi în special a literaturii este lozinca tuturor mişcărilor literare actuale din apus şi chiar din răsăritul bolşevizat al M o s c o v e i — natural cu adagiul c a r e - i priveşte numai pe ei. In Franţa, mişcarea catolică, este a p r o a p e atot stăpânitoare. Fascismul a dat literelor italiene sufletul d e m n i ­tăţii, şi curăţeniei omeneşti care aminteşte de secolul lui A u g u s t . La noi, încă s'a pus sporadic , această problemă. A rămas totuşi numai ca o dorinţă ce pluteşte în atmosfera preocupărilor p u ­blicului cititor, mărturisită, în m o d indirect, prin tirajul ridicat al unor lucrări constructive c u m au fost „Apostol" de C . P e -trescu, Lorelei de I. Teodoreanu ş. a. ca să amintim numai d e cele mai proaspete şi româneşti. Pornografia şi mercantilizarea cărţii literare, susţinute de spiritul destructiv moraliceşte şi n a -ţionaliceşte al puterii iudeo-masonice , au coborît, moraliceşte, încetul cu încetul, atmosfera operei literare, întocmindu-o e x c l u ­siv cu cele mai animalice acţiuni ale omului ca şi când a n i m a ­litatea ar fi esenţialul omenesc nu spiritualitatea. Contra acestora şi contra acestei ascunse lucrări destructive, se ridică sufletul românesc de pretutindeni, când, prin gazete ori reviste p r o v i n ­ciale, cere de câţiva ani insistent rezolvirea problemei cărţii b u n e .

Iniţiativa regală , creind Fundaţiile Rega le , este isvoritoare de mari nădejdi. — Ca să se creeze însă un curent menit a schimba sufletele scriitorilor, impunându- le dorinţa obştei ca p e un imperativ al spiritului vremii , trebuie un om, un o m cu s u ­flet vulcanic şi cu puterile, tainice ale animatorilor mari.

Prin revista, Cuget clar (noul „Sămănător") revistă de d i ­recţie literară, artistică şi culturală", apărută la 15 Iulie a. c. ăl

N . lorga îşi asumă, cu impetuositatea tinerească ce-1 caracter i ­zează, acest rol.

„ D e atunci, (delà încetarea Sămănătorului) spune Dsa, cu toate încercările mele, sporadice şi de o blândeţă care nu tre ­buia. . . anarhia s'a înstăpânit pe literele româneşti şi de p e urma ei s'a ivit curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiţii de monstruozităţi, de apeluri la apetiturile bestiale, care sub o cr i ­t ică de lovinesciană neînţelegere şi interesantă toleranţă, n i -a d a t era care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roşu : „Arghez i i" .

Contra sălbătăcirii sufletului românesc reviu la o luptă fără cruţare la vârsta când mi s'ar putea recunoaşte, în altă atmosferă tin drept la o d i h n ă . . .

Vo iu semnala literatura bună, vo iu târî la prăbuşirea m e ­ritată pe aceea care e tot aşa de proastă subt raportul estetic, p e cât de otrăvită sub cel moral, şi sânt sigur c ă - m i v a răspude

-conştiinţa tuturor oamenilor de bineî Distingem aci trei puncte principale : 1. Dl lorga se ridică în contra modernismului arghezian. 2. Lupta la care „revine" este „o luptă fără cruţare". 3. Dl lorga aşteaptă şi este „sigur" că v a primi răspuns

d e l à toţi oamenii „ d e bine", în concluzie, este sigur de formarea unui puternic curent cu o nouă direcţie literară, care v a cultiva l a baza sa esteticul şi moralul.

Urmărind metoda de acţiune în numerile apărute până a c u m trebue să recunoaştem aceeaş impetuositate tinerească, c locot i ­toare şi furtunoasă ca o cascadă de munte.

Conferinţe, articole (mai multe creionări în fuga conde iu ­lui) epigrame, ironii, reproduceri din literatura socotită destructivă însoţite cu epitete tari, adesea chiar mahalagisme se înghesue săptămânal în cele 16 pagini ale Cugetului clar susţinut în cea m a i mare parte de condeiul dsale. Peste tot se simte exteriori­zarea năvalnică a unui suflet, revoltat, pornit şi, de aceea , prea puţin recules.

Poate din această cauză nu cuprind toate paginile revistei „Cuget clar" pe unul barem din cele trei puncte , de cum p e toate trei. V a admite dl. lorga că nu toate poeziile publicate în C u g e t clar, sunt mode le vrednice de urmat, iar în ce priveşte

^reproducerile din diferitele publicaţii adeseori sunt pripite, fără

control şi de aceea greşi te. Ele nu numai că compromit s e r i o ­zitatea „luptei" la care s'a revenit şi pe care orice bun român trebue să o salute cu bucurie, ci dezorientează şi j ignesc publ i ­caţii ori persoane cari s'ar fi simţit cu mult mai bine (mai acasă) considerate împreună luptătoare chiar cu mai puţine posibilităţi de pătrundere decât să se v a d ă huiduite. Un singur exemplu , dar désolant prin neglijenţa — să ni se ierte termenul ca şi toată îndrăsneala acestor rânduri — cu care a fost extras, s

In Cuget clar, 9 Sept 1936 pag. 144 se s p u n e : „O judecată scâlciată (din foaia delà Blaj). » . . . Şi delà

început săptămâna cărţii a părut a fi pusă în serviciul tuturor cărţilor. De altfel în sensul acesta s'a şi manifestat, anul trecut, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani : „Cetăţeanul trebuie împrietenit cu cartea, indiferent de autori, de v o l u m şi de calitate" (Tudor Arghezi , „Gaze ta Cărţii, 12 Maiu 1935)".

Blajule, Blajule, cum te fură răspopiţi! ortodoxiei" 3

N. I.

Desigur pentru cititor judecata scâlciată este propoziţia c i ­tată, iar „foaia delà Bla j" 1 e v inova tă fiindcă s 'a lăsat „furată" de răspopitul ortodoxiei, Tudor Arghez i . A ş a reese de altfel şi din exclamaţia ce o adaugă citatului dl N . Iorga.

Trecem acum la „foaia delà Bla j " („Blajul", an. HI. Nr . 5, Ma iu 4936, compus din 64 pagini). V o m reproduce din nou citatul dlui N . I. — delà p a g . 269 — cu deosebirea că v o m lua câ teva propoziţii mai multe la început şi una singură m a i mult la sfârşit.

„ . . . Se a d u c oare elogii cărţii sub orice aspect s'ar p re ­zenta, sau sunt cuprinse în gândul care vrea să le înalţe numai acelea cari exprimă într 'adevăr c e e a - c e este mai distins din fiinţa omenească : supleţa minţii şi nobleţă inimii ?

Fără îndoială, că mişcarea care s'a pornit cu atâta elan sub înalte auspicii a avut drept obiect iv numai pe acestea din urmă. Din păcate, însă, ideea ajunsă p e mâna diferiţilor factori mai mult sau mai puţin interesaţi — scriitor, editori, librari, — a deviat delà directiva dreaptă comercial izându-se. Şi delà î n ­ceput săptămâna cărţii a părut a fi pusă în serviciul tuturor scrierilor, de altfel în sensul acesta s 'a şi manifestat anul trecut unul dintre cei mai mari scriitori contemporani : „Cetăţeanul

trebuie împrietenit c a cartea, indiferent de autor, de vo lum şi de calitate" (Tudor Arghezi i „Gazeta Cărţii" 12 Maiu 1935). Indiferent de autor şi de vo lum, fără discuţie, dar indiferent de calitate, socotim că este o afirmare necugetată".

In continuarea aceleaşi idei pe p a g . 270 din „Blajul" se scrie :

„Şi când ne gândim că asupra tineretului se exercită cea mai mare influenţă prin propaganda iniţiată în vederea r ă s p â n ­dirii cărţii nu putem decât să ne exprimăm îngrijorarea pentru turnura greşită pe care a primit-o Săptămâna cărţii şi, ziua în care se cântă cărţii osanale n'ar fi îngăduit să fie pusă în s e r ­viciul cărţii în general „indiferent de calitate", ci ar trebui să reprezinte o acţiune riguroasă de scoatere în evidenţă a o p e r e ­lor preţioase atât ca realizare literară (sau va loare ştiinţifică), cât şi ca înălţare etică".

N u sunt aceste idei în perfectă concordanţă cu „lupta" la care a revenit dl I o r g a ? ! Cred că da. C u m rămânem atunci cu „judecata scâlciată" anunţată în „ C u g e t c l a r ? Explicaţia nu poate fi alta decât că dl N. I. n'a citit, nu numai întreagă c r o ­nica despre „Săptămâna cărţii" a dlui Dionis Popa , dar n'a citit nici atât cât a m citat noi acum. Ori doar judecata scâlciată să fie cuprinsă în atributele „cei mai mari" ? A s t a e ! Desigur. Dar nu suntem noi vinovaţi dacă judecat după volumul „Cuvinte potrivite" dl Arghez i este intr'adevăr un poet de mare va loare . C ă în celelalte v o l u m e de poezii ca şi în cele de proză a d e ­raiat, comercial izându-se ori p u n â n d u - s e chiar în serviciul p u ­terii iudeo-mansonice este lucru evident şi cunoscut de toată lumea. A fost înfierat de nenumărate ori aici la Blaj , fie în scris, fie in conferenţe. Omul Arghez i v a dispare şi deodată cu el toate vo lumele pornografice şi decadente, dar partea bună din opera lui v a rămânea ca o oază — poate nu prea răcoritoare, dar totuşi preţuită, în frământările literare ale epocei postbetice. E o crimă deci a reproduce gândirea acestui Arghezi pentru a i -o combate şi atributul de mare scriitor o nelegiuire? Din combaterea insistentă a judecăţii argheziene despre r ă s p â n ­direa cărţii, dl Iorga, cu o foarte mică bunăvoinţă, ar fi putut considera acest atribut şi ca o scăpare din vedere . Dar n'a voit, căci n'a putut, fiind prea impetuos. Dsa , mi se pare, nu mai face critica operei, ci a persoanei. De aceea dacă ai pomenit numele

„Arghezi" poţi susţinea oricât moralitatea şi eticul în cartea l i ­terară, poţi combate cu ori cât suflet cartea rea, ca una care primejdueşte „sănătatea morală a neamului", dl. N . Iorga te trece în partea celor distrugători de neam, te compătimeşte şi te huidue.

Din acest caz numai şi reese că dl. Iorga luptă contra lui T. Arghezi nu contra modernismului arghezian; că lupta sa nu numai că e necruţătoare, dar este chiar nesocotită şi că în loc să arate dorinţa de a i se alătura toţi „oamenii de bine" dânsul îndepărtează pe mulţi din cei cari stărue să m e a r g ă alăturea, pe acelaş drum şi tot aşa în loc să strângă rândurile celor uniţi în cuget şi simţiri d - sa adesea produce desorientare şi desamăgire în rândurile celor cari eroic s'au angajat în aceeaş luptă. — In paranteză fie zis : ştie dl. N . Iorga că revista „Blajul" a apărut susţinută de contribuţia lunară a profesorilor, în m a ­joritate suplinitori, din Blaj şi că a avut şi are încă m a i puţin impetuos, acelaş ideal : de a semnala literatura bună, şi de a arde cu fierul roşu p e cea inestetică ori imorală ? Răsfoind doar c o l e c ­ţia celor doi ani şi jumătate s'a convins d - s a că alta a fost ţinta, ori eventual chiar susţinerea modernismului arghezian?

Intorcându-ne la consideraţiile introductive ne putem întreba acum : are acţiunea d-lui N . Iorga notele distinctive ale unei noui direcţii l iterare? Articolele precise din fuga condeiului au p u ­terea inspirotoare şi animatoare necesară formării unei opinii nu numai favorabilă, dar chiar luptătoare ? O publicaţie, în s fâr­şit — foaie sau revistă cum vreţi să- i ziceţi — în care huiduelile, pe jumătate nemotivate şi greşite, ocupă trei sferturi şi creaţ ia , parţial valoroasă din punct de v e d e r e artistic ocupă abia u n sfert, poate fi considerată inima unei noui directive l i terare? Revista Cuget clar-, de până a c u m , prea puţină literatură bună a publicat şi n'a discutat aproape de loc, principial, ceeace vrea , O atare discuţie pentru întemeerea' unei noui direcţii în ori care din preocupările spirituale este o necesitate primordială. Istoria confirmă. In orice caz nu credem că se poate determina un curent literar constructiv cu maniere tari, josnice şi adeseori chiar barbare. Ori dl. Iorga vrea tocmai să salveze şi să întă­rească sănătatea morală a n e a m u l u i . . . „ C â n d sănătatea morală a neamului mieu e în joc, reiau vechea mea misiune în c r e -

23

dinţa că nu e pentru mine o datorie mai imperioasă decât aceasta".

C u asemenea maniere tare ne temem însă că noua încer ­care a d-lui N . Iorga de a îndruma literatura românească v a rămânea o simplă încercare. Şi aşa ceva ne-ar costa mult, căci prin d - s a a m aruncat în luptă ce a m avut mai preţios. V a t r e ­bui să aşteptăm atunci tot delà tineretul acesta „obraznic" (care reprezintă şi valori incontestabile) acţiunea de curăţire şi înoire a cărţii româneşti.

Viitorul v a confirma.

N. C o m ş a .

D O C U M E N T E

Cerculara episcopului Petru Pavel Aron cătră cler şi

popor la anul 1755.

Episcopul Petru Pavel Aron delà Blaj, după ce păstorise biserica unită din Transilvania timp de vre-o nouă ani în calitate de vicar, după multe greutăţi şi lupte, atât împotriva duşmanilor de din afară (emisari sârbi şi ruşi), cât şi împotriva celor dinăuntru (preoţi pătimaşi şi apostaţi), fu în sfârşit întrodus în scaunul episcopesc şi în beneficiul domeniului Blaj la 29 Sept. 1754-, în locul exilatului Inochenţie Micu Clain care tângea la Roma.

După instalare, luptele şi intrigile începură a fi şi mai vehemente decât înainte. Agenţii streini îndemnau poporul să pârască pe preoţi la forurile judecătoreşti civile (Ungurii-calvini şi Saşi-luterani, cari tratau pe preoţii români mai rău decât pe iobagi, deşi după ca­noanele biserici catolice ei trebuiau să fie scutiţi de ju­decătoriile civile în cauzele bisericeşti, în urma aşa nu­mitului „Privilegium fori".

împotriva acestor abuzuri, la 1755 episcopul dădu următoarea scrisoare cerculară, pe care am copiat-o după

23*

originalul aflător în biblioteca centrală capitulară din Blaj. Intr'ânsa se simt accentele de durere izvorâte din inima blândului păstor al neamului românesc din Tran­silvania în acele timpuri, şi grija cu care îşi păstorea turma încredinţată, apărându-o de năimiţii cari căutau să o împrăştie.

D u p ă ce Milostivul Dumnezeu, smereniei noastre, grija şi păstoria sufletească a ticălosului nostru neam românesc o au încredinţat şi o a lăsat aceasta pururea în gând a o purta şi în minte a a v e a - o ca această turmă, şi cu cuvântul, şi cu lucrul mai bine a o păstori, şi toate lucrurile necuvioase şi ei de p e -rire şi de p a g u b ă , care din nepricepere le face neuitându-se ce fac alte neamuri, delà ea a le depărta, şi de se v a putea, de supt picioarele acelora care o calcă a o scoate.

Să nu socotiţi drept aceea iubiţii neamului nostru fii, că noi răul vostru căutăm, că ce părinte poate să fie care rău să caute şi să pohtească fiilor săi, sau ce păstoriu v a sili a-ş i pierde turma sa ? Insă nu aceasta şi iaste părinte bun care nu ceartă fiii săi de rele, precum înţeleptul Solomon grăieşte, cap. 13, stih. 24 : Cine ingăduieşte vărgii , ureşte pe fiul sau ; iară cine-1 iubeşte, neîncetat certându-1 îl învaţă. Şi într'alt loc zice, cap. 23, stih. 13 : N u înceta a certa pe fiul cu v a r g a vei bate p e dânsul şi sufletul lui din iad vei scoate. N i c e păstorul acela e bun care văzând oile mergând spre a lor perire, le lasă şi nu le întoarce, şi pre cele ce s'au despărţit de turmă nu le bate.

Pentru aceasta, între alte multe vrednice de plângere n e ­cuv ioase lucruri care se află între neamul nostru, aceasta mai mare au întristat sufletul nostru, văzând cum neamul nostru, întru care nedespărţită dragoste şi stare laolaltă ar trebui să fie, c u care să ne cunoască că suntem ucenicii Domnului Hristos, după cuvântul ce zice : Iubiţ i -vă unul cu altul, că pre aceea v ă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei.

Urâciune şi deschilinitură atăta se află, că se mânâncă unul pe altul, atâta de proşti şi fără de socoteală se află unii, că se scoală ca şi Iuda asupra dulcelui său învăţător şi doftorului s u ­fletesc, asupra preotului său, şi întru atâta îl supără, că le caută

a~şi lăsa calea părinţilor săi şi a se duce la alţii de altă lege, cu scăderea sa a-ş i căuta uşurare. Şi pentru acestea şi altele asemenea acestora, — oh duroare, — neamul nostru cel ce era mai înainte slobod, au căzut rob şi năcăjeşte suptu picioarele altora. Şi de şi fuge c ineva jugul şi sarcina iobăgiei, cu pedeapsă îl aduce înapoi.

*

O jug greu şi sarcină plină de lacrămi, care şi d u p ă moarte nu moare , ce în prunci şi rămăşiţe nevinovate se s c o -boară . Aceas ta au venit spre noi pentru păcatele noastre şi despărţirea unuia de cătră altul, cu care n e - a u despărţit ca o turmă în pădure rătăcită, de pradă gadinilor gătită.

Uitaţ i -vă la paserile cerului cele neînţelegătoare şi încari delà dânsele învaţă înţelepciune, au nu toate la feliul ei trăieşte ? Iar noi şi decât acelea fiind mai proşti, căutăm streinii. A c e a s t ă prostie păgubitoare, noi ca nişte păstori sufleteşti v ă z â n d u - o între neamul nostru, de care fiind cuprins mulţi dintre ai noştri nebăgând în s eamă sfânta pravilă şi poruncile sfintelor canoane , pe preoţi îi trag şi îi sorocesc la judecători mireni şi de alt neam, nu cu puţină scârbă şi micşorare a scaunului bisericesc.

Drept aceea împreună cu toată ceata bisericii noastre, d u p ă rânduiala sfintelor canoane şi bula ce n e - a u aşezat şi au judecat c u m măcar cine dintre pravoslavnici i noştri, măcar în ce lucru şi în ce cauză, mai vârtos în cele bisericeşti, v a îndrăzni a face aceasta şi v a soroci pe preot la scaunul de afară, să fie afurisit şi anaftema. N ime cu dânsul dintre creştinii cei buni, să nu mănânce nici să bea au să vorovească . Să fie tuturor — d u p ă cuvântul Domnului Hristos — ca un păgân şi publican şi ca un mădular putred lăpădat dintre fiii Maicii Biserici, şi cine se impreună cu unul ca acela, şi acela să fie lui asemenea. Supt această afurisanie să fie până când v a întoarce tot prăpădul , osteneala şi cheltuiala preotului, şi tâmpiându- i - se unuia ca acela moarte, cu ceialalţi creştini să nu se îngroape, ca să se înveşe şi alţii a-ş i v inde biserica sa şi preoţii săi la neamuri şi j u d e c ă ­tori streini, care nici un n e a m nu face, numai ai noştri, a s c u l ­tând de pizmaşii lor, carii socotesc atâta să calce supt picioare neamul nostru, ca mai mult să nu să poată scula.

Trebuieşte cum şi preoţii toată dragostea să arate cătră

poporanii săi, şi cu cuvinte dulci ca un părinte sufletesc s ă - i înveţe calea mântuirii, ca cu rugăciuni, post şi alte faceri d e bine să înblânzească mania lui Dumnezeu ce iaste asupra noastră. Pentru aceasta a m judecat cum nime nici dintre preoţi să î n ­drăznească în cauzele bisericeşti pre vr'unul dintre p r a v o s l a v ­nicii noştri la judecătorii din nafară a- i pâra şi a - i păgubi . Iar care ar face acest lucru şi adever indu-se de noi, cu grea g loabă să se g lobească .

Porunc i se -va şi deregătorilor bisericeşti cum soroc indu-se preoţii la scaunul bisericesc, nealegând p e nime şi că-1 v a cu putinţă fără de zăbavă , cum v a fi mai drept, mirenilor să facă dreptate. Iar care n'ar vrea să facă, adever indu-se că numai din răotate n'a vrut să facă ; se v a lipsi de deregătorie .

Necuvios lucru fiind şi păstorii de dobitoace cei buni a- i scoate în tot anul din păstoria sa, cu cât mai vărtos p e păstorii cei sufleteşti. Drept aceea se porunceşte c u m nimenea fără de ocă (cauză) de arhiereu aprobăluită, din popoarăle sale să nu se scoată, supt g loaba mai sus spusă.

Dr. N. L u p u

O scrisoare a lui Titu Maiorescu către Timoteiu Cipariu

In anul 1857, aflându-se în Braşov, T. Maiorescu scrie eruditului canonic blăjan această scrisoare, aflătoare în Biblioteca Centrală capitulară din Blaj. O publicăm pentru bizareria ei ortografică şi pentru importanţa ce o are pentru relaţiile culturale ale timpului.

Stimate Domnule î

Ierta mi libertatea, care mi o luaiu, de a Ve adre­sare câteva renduri, dar e casiunata printr'o comisiune impusa mie, care de o parte pote me escusa. Unulu din profesorii de istoria alu Academici c. r. Teresiane din Viena, Dr. Zhismann, cu a cărui frate facû şi tata cu ocasiunea călătoriei prin Istria cunoscintia forte prii— tore studiiloru Dlui, se ocupa in momentulu ista cu darea la lumina a unui opu, care pertrateza istoria im­periului bizantinu. In elu are intre altele sa citeze si confesiunea credintiei a patriarcului Josiv II camu de pe la 1416, care nu se afla de catu într'unu opu a lui Nectarius. Asta carte inse nu o are nice o biblioteca Vienesa. De aceea profesorulu se adresa la mine, au-

dindu, câ plecu in Transilvania pe vacantie, cu speran-tia câ voiu găsire cartea numita mai lesne pe aci. Eu în causa asta nu mi vedu altu refugiu, decatu la renu­mita DVostra cunoscintia a opuriloru respeptive, findu aseguratu, câ DVostra, nu Ve va cădere asia greu re-chiamarea in memoria a numitului autoru. Ve rogu dar a spune Dlui Puianu de se afla opulu numitu la în­demâna seu nu, care eventualminte speru câ are bu­nătatea a mi prescrie pucinele renduri, cari cuprindu confesiunea credinţiei a patriarcului Iosif II. si a mi le comunecare. Dupa cumu spusese prof. Zhismann con­fesiunea asta se afla în foile a cartei lui Nectarius.

Sumu asia liberu, Domnulu meu, de a aşteptare de la bunătatea DVoastra a escusa, dar trebue sa mar-turisescu, câ in egoismulu meu speru si vr'unu efeptu alu rugăciunei mele.

Complimente de la ai noştri. Titu L. Maiorescu

Brasiovu 7 Septemvre 857.

V, Stanciu

Organizarea educaţiei fizice în şcoala normală

Problema educaţiei fizice, la noi în ţară, se impune ca o necesitate de ordin social şi naţional.

Populaţia rurală, slăbită de plăgi sociale, are n e v o e de educaţie fizică pentru conservarea sănătăţii, pentru câşt igarea vigoarei corporale, pentru creşterea puterii de solidaritate şi de rezistenţă naţională.

Bazat pe convingerea că, propagarea şi intensificarea e d u ­caţiei fizice în massa poporului se poate face în special prin ş c o ­lile normale , am conceput lucrarea de faţă. Este o încercare de a fixa starea actuală a educaţiei fizice în şcolile normale, a r a ­porta aceasta la concepţiile generale şi la experienţa altor ţări şi de a preciza cari sunt necesităţile unei mai bune organizări. Acesta este scopul ce m i - a m propus a atinge în lucrarea de faţă.

A d u c sincerile mele mulţumiri D - l u i G e n e r a l V. I. B ă d u l e s c u pentru sprijinul material şi moral acordat în vederea acestei lucrări, precum şi D-lui asistent 1. Mihăilă pentru directivele date.

24

I. Partea de contribuţie a educaţiei fizice în opera de regenerare şi consolidare a naţiunei.

Trecând peste vechea concepţie, după care educaţia fizică era sinonimă cu gimnastica, cu exhibiţiunea sportivă, cu diferi­tele serbări şi demonstraţiuni ocazionale, noţiunea de educaţie fizică are azi o accepţiune mult mai largă, în sensul că ea este şcoala sănătăţii şi a recreaţiei prin activitate, utilizând o serie de mijloace ca : reguli de higiena, mişcarea sub diferitele ei aspecte, ca jocul, gimnastică, sporturi şi dansuri, precum şi a . factorilor naturali: apa, aerul, lumina, hrana, locuinţă şi î m b r ă ­căminte.

Toţi aceşti factori îi utilizează pentru asigurarea sănătăţii fizice şi morale , a rezistenţei la muncă şi a sentimentului de demnitate şi frumuseţă personală.

Prin educaţia fizică se întreţine starea de sănătate şi r e ­zistenţă individuală ; mărirea sănătăţii şi rezistenţei indivizilor, creşte şi întăreşte sănătatea naţiunii.

Prin educaţia fizică se obţine atenuarea efectelor unei h e -redităţi viciate, se previn degenerările şi se pregătesc generaţii mai sănătoase, mai rezistente şi mai capabile de o vieaţă de luptă.

Educaţia fizică, p e lângă asigurarea unui randament o r g a ­nic şi funcţional, are şi un rol important şi hotărâtor asupra desvoltării intelectuale şi morale. Fapt care imprimă pecetea unei valori indiscutabile. Toţi pedagogi i o recomandă, ca un ce indispensabil în educaţia integrală.

Educaţia fizică v a desvolta agilitatea, sporirea forţei, prompt i ­tudinea, supleţea, dibăcia, preciziunea, rezistenţa la oboseală şi frumuseţea formelor (desvoltarea armonică între diferitele s e g ­mente ale corpului).

P e lângă aceste efecte fizice, educaţia fizică mai prezintă o serie de efecte intelectuale : vesel ia şi voioşia, încrederea în forţele proprii, spiritul de ordine, iuţeala în luarea hotărârei, voinţa, tenacitate, spiritul de abnegaţie etc.

Alături de acestea stau şi efectele morale. Marii p e d a g o g i şi filozofi sunt unanimi în a recunoaşte valoarea morală a p r a c ­ticei educaţiei fizice, ea fiind considerată ca mijloc eficace în

formarea caracterului şi a personalităţii. Exerciţiul fizic desvol tă ager imea mintală, simţul responsabilităţii faţă de sănătatea p r o ­prie. Exerciţiul fizic pregăteşte pe o m pentru disciplina s o c i a l ă , el desvoltă simţul datoriei, spiritul de ordine, de cinste, so l ida­ritate, camaraderie , stimă şi supunere faţă de legi, întronează spiritul de dreptate, înviorează conştiinţa naţională.

Armonia şi prosperitatea fizică, baza sănătăţii morale , întă-Teşte prin conştiinţa similitudinilor biologice şi etice, legătura şubredă între categoriile sociale şi ridică pe toţi cetăţenii pe o treaptă evoluată a progresului social.

Sănătatea fizică şi morală trezeşte conştiinţa de sine şi de forţele sale ale unui popor şi ajută la consolidarea şi propăşirea neamului prin creşterea puterii şi solidaritate şi de rezistenţă naţională. Forţa fizică, unită cu forţa intelectuală şi morală, înalţă o naţiune şi o face capabilă de a urmării un ideal. (U. Cassinis).

Sub raportul economic, randamentul în muncă şi p r o d u c ­ţie al omului pus în condiţiuni de antrenament fizic raţional, este superior aceluia al sedentarului.

Prin exerciţiul fizic se obţin cetăţeni ce pot deveni, la caz de nevoe , soldaţi agili şi antrenaţi pentru munca şi vieaţa m i ­litară, capabili să supoarte oboseala războiului.

Rănile răsboiului mondial încă nu sunt vindecate. Trăim o e p o c ă de dezechilibru, din care nu putem ieşi decât prin o bună educaţ iune fizică şi morală a tineretului. Să ne îndreptăm p r i ­virile spre copii şi tineret; ei sunt viitorul şi speranţa naţiunei.

In primul rând trebue să ne interesăm de şcolile normale c a r e au menirea d e - a pregăti învăţători şi educatori ai p o p u l a ­ţiei rurale, cari la rândul lor, în orice prilej, atât în vieaţa f a ­miliară şi şcolară, cât mai ales în cea socială, să ducă acea luptă c u cuvântul şi cu fapta, depunând o stăruinţă de fer şi p e r s e ­verenţă neîntreruptă, pentru a da neamului oameni robuşti şi caractere ferme, gata pentru sacrificii — dacă se cere. — Deci problema ce se pune pentru noi este de a v e d e a cum sunt şi c u m trebuesc aceste şcoli organizate din punct de vedere al educaţiei fizice, pentru ca să satisfacă în cel mai bun mod, n e ­voilor de educaţie fizică, ale locuitorilor delà sate şi a celor din cartierele periferice ale oraşelor.

Cum trebue privită educaţia fizică în şcolile normale.

Şcoala a fost întotdeauna instituţia prin care s'au propagat ideile noui şi reformele sociale. Ea serveşte în ultimul timp de pârghie, a multor s isteme politice în alte ţări ca : Italia, G e r m a ­nia, Rusia etc.

Prin şcoală se altoeşte problema vitalităţii unui popor. La noi încă s'a întrezărit această idee ca o necesitate determinată de grija generaţiilor tinere. Războiul mondial, care a c a m s ă c ă -tuit energiile, a lăsat o mulţime de plăgi soc ia le -degenerare fizică, nevroză, dezechilibru, strucrura fiinţelor, cari au trecut prin grozăviile lui. Toate acestea ş i -au imprimat caracterele lor şi asupra urmaşilor.

Criza morală este mai accentuată ca ori şi când. Lumea aleargă în goană nebună după înlesniri şi avantaje , cu un c u ­vânt caută să ajungă prin cât mai puţină trudă la situaţii m a t e ­riale cât mai bune şi la poziţii sociale înalte pe cari de multe ori nu le merită.

La acest dezechilibru trebue să intervină scoală cu e d u c a -ţia ei, cu disciplina. Trebue deci o renaştere. S'au depus efor­turi atât din partea Statului cât şi a particularilor de a îndrepta răul. Rezultatele însă sunt foarte s labe. îndreptarea, o putem obţine numai prin şcoală, unde acţiunea trebue începută cu t i ­neretul din copilărie.

Şcolile normale, din acest punct de vedere, sunt minunate faruri împrăştietoare de lumină în marea massă a poporului delà sate. Deci cu cât v o m a v e a mai multe şcoli normale bine o r ­ganizate, cu atât v o m dispune de totatâtea mij loace cari u ş u ­rează calea spre ideal.

Programa analitică a învăţământului normal prevede între altele şi educaţia fizică, pentru care consacră vreo câteva pagini, indicând scopul şi mijloacele acestei educaţii. Totuşi lipsa per ­sonalului de conducere, a instalaţiilor şi timpul scurt disponibil, fac imposibilă aplicarea acestei formule ideale. Ce v o m face ? înainte de a răspunde acestei întrebări să v e d e m care este s c o ­pul educaţiei fizice în şcolile normale. Acest scop este multiplu. Pentru elevii normalişti practica educaţiei fizice are de scop să

le satisfacă nevoia de mişcare, as igurând sănătatea care trebue să stea la baza întregei activităţi, în şcoală şi în viitoarea c a r i ­eră. Educaţia fizică în şcoala normală înseamnă şi organizarea vieţii elevilor, pentru a se deprinde cu respectarea anumitor régule de higiena, mai înseamnă şi organizarea timpului liber în cadrul şcoalei, iar nu în tovărăşii întâmplătoare şi deci per i ­culoase pentru creşterea lor fizică şi mai ales pentru formarea lor morală.

Câmpul de activitate al viitorului învăţător va fi în primul rând şcoala primară, pentru aceasta el are n e v o e de o pregătire serioasă si în domeniul educaţiei fizice, ca la rândul său să stie organiza şi conduce organizaţia fizică, atât a copiilor cât şi a întregului tineret delà sate.

Până în prezent nu s'a putut realiza în materie de e d u c a ­ţie fizică decât foarte puţin în şcolile normale. Motive le sunt destul de vădite şi se reduc în ultima analiză la lipsa organ i ­zării educaţiei fizice în şcolile normale. S'a încercat ce e drept cu ocazia diferitelor reforme şcolare, să se dea un început de o r ­ganizare a educaţiei fizice în învăţământul normal şi primar, crezându-se că, viitorii educatori ai învăţământului primar vor face prin educaţia corporală a micilor noştri copii un model de cultură fizică C u toate acestea rezultatele nu sunt satisfăcătoare. Şi aceasta din cauza lipsei de pregătire a educatorilor. Un s i s ­tem de educaţie fizică ale cărui principii educat ive ar trebui să plece delà grădina de copii, nu se învaţă din v ă z u t e ; nici cu lecţiuni de aplicaţiune făcut în baza unor norme p e d a g o g i c e de cea mai pură teorie. Azi, când Institutul Superior de E d u c a ­ţie Fizică, înlocueşte aceste neajunsuri prin o pregătire cât mai temeinică a viitorului profesor de educaţie fizică, începând cu practica pedagog ică , în grădinile de copii, şcoli primare şi s e ­cundare , suntem îndreptăţiţi să credem că prin numirea acestor elemente tinere în învăţământul normal, situaţia se v a ameliora. Teoriile frumoase câştigate şi formulate în Institut, se valorifică admirabil, prin faptul că pot servi practica atât în cadrele Insti­tutului cât şi în viaţa de apostolat. „Practica vieţii în ce iace are mai bun şi mai adevărat conduce pe o m în inima lucrurilor şi susţine, alimentează ; vrăjeşte spiritele câtre o activitate v i g u ­roasă, rodnică şi prielnică propăşire! şcoalei".

N u este vorba de o reformă, schimbare, restrângere sau desvoltare a aceloraşi elemente din trecut; ci de o adâncă transformaţie a spiritului şcoalei, a directivelor ei, în sensul de a urmări paralel cu educaţia morală şi intelectuală şi pe cea fizică, spre a întări corpul în serviciul primelor două, spre a fi de fapt educaţie integrală.

A j u n g şi aceste considerente numai ca să ne putem da seama de marea atenţiune ce trebue să i - se dea educaţiei fizice în şcoala normală, atât ca pregătire necesară a corpului d i d a c ­tic, cât şi a numărului de ore, a practicei p e d a g o g i c e etc.

S'ar putea aduce următoarea obiecţiune. Organizarea e d u ­caţiei fizice nu-ş i are rostul în şcolile normale şi primare, d e ­oarece ţăranii trăesc în aer liber şi muncesc din greu, n'au n e ­v o e din această cauză de educaţia fizică şi nici de sport, care rămâne o ocupaţie a celor bogaţi, a celor cari n'au ce face şi în cazul cel mai rău se poate aplica celor delà oraş, cărora soarele şi aerul le lipseşte.

Mare greşală :

M a i întâi chiar dacă aerul curat delà ţară valorează cu mult mai mult pentru plămânii omului, decât aerul mai mult sau mai puţin viciat al oraşelor, totuşi higiena mai bine o b s e r ­va tă a oraşelor şi grija pentru o mai bună curăţenie corporală a orăşenilor, compensează în bună parte, neajunsurile aerului respirat. Dar chiar şi in nutriţiunea gazoasă , aerul are mai p u ­ţină importanţă, decât modul de a-1 respira. A c e a s t ă metodă este defectuoasă, rea la omul delà ţară, prin atitudinea sa profesională şi anume aceea de flexiune a corpului, care îl împiedecă de a -şi aerisi suficient plămânii şi de a beneficia în deajuns de aerul în care el trăeşte, sărac din punct de vedere al schimburilor nutritive respiratorii.

Cât despre superioritatea fizică a ţăranilor faţă de orăşeni, s'a constatat că omul delà ţară este deasemenea diformat p r o ­fesional ca şi lucrătorul delà oraş. In general, aspectul fizic al ţăranului (normal) este rigid, stângaci în mişcări, unilateral, p r e ­zintă o mobilitate articulară redusă, se prezintă greoi, în general subnutrit dintr'o lipsă de chibzuire şi de consideraţie asupra sănătăţii.

Dintr'o anchetă* asupra tinerilor recruţi la noi (înainte de serviciul militar) s'a constatat că performanţele ce le prezintă, comparate cu ale recruţilor Elveţieni şi Francezi cari practică educaţia fizică, sunt cu mult inferioare.

Atunci deci o ţară, ca a noastră, a cărei resurse constau în cea mai mare parte din produsele agriculturii, adecă un stat agricol , are nevoe de un fundament puternic în populaţia sa, de un element de bază cât mai sănătos şi capabil să lucreze pământul , să mărească prin munca rodnică productivitatea p ă ­mântului, să scoată la iveală bogăţ ia ascunsă în sânul lui. Aces t element de bază este ţăranul român. Condiţia sănătăţii acestuia este viaţa higienică. Or, educaţia fizică şi cu higiena stau în strânsă legătură, încât una fără cealaltă nu poate ajunge la nici un rezultat.

Timpul liber ţăranul nostru şi-1 petrece în cârciumă şi joc de cărţi, fapt care în multe sate a devenit un obicei. Fireşte, acest obicei degenerează cu timpul în patimă. Consecinţele a -cesteia, sigur, îşi vor imprima pecetia asupra întregii lor gospodării .

Tineretul, aproape de exemplul părinţilor, duce o viaţă d e ­zordonată, frecventează societatea rea, tinde spre lenevire şi beutură. C u m a m putea desrădăcina acest r ă u ?

Ţăranul nostru are n e v o e de recreaţie organizată. Aceas tă organizaţie să fie naţional-etnică. In dumineci şi sărbători v a lua parte la horă, la întruniri unde să primească sfaturi h ig ie -nice, să asculte muzică, şi istorisirea evenimentelor naţionale etc.

Pentru tineret, aparte , se v a cultiva sentimentul naţional de datorie către patrie, se v a instrui în cadrul pregătirei p r e r e -gimentare şi în cadrul O . E . T. Reului i se va da cunoştinţe despre păstrarea sănătăţii, despre ţară, cu un cuvânt se v a căuta ca prin stimularea funcţiunilor organice, să-1 sustragem delà diferite vicii, care caută să-1 cucerească mai ales în perioada adolescenţei . Pentru ca tineretul şi mai târziu ţăranul român să fie convertit şi să trăiască din convingere , clipele libere aşa cum le întrezărim noi, e de lipsă ca educaţia fizică să înceapă depe băncile şcoalei primare, care să aibă în vedere organiza­rea excursiilor jocurilor, concursurilor, etc.

*) Dr. FI. Covaciu Ulmeanu şi Asist. I. Mihăilă : Performanţele fizice ale recrutului 1933.

Cum este organizată educaţia fizică în învăţământul normal din alte ţări.

Elveţia, patria pedagogi lor , Pestalozzi şi Rousseau , ne poate servi ori şi când de călăuză în mişcarea noastră şcolară. Ţară civilizată, ce are o tradiţie în educaţie şi posedă în cel mai înalt grad cultul pentru copil. P e lângă cultura intelectuală şi morală, şcolarii primesc în egală măsură şi p e cea fizică. Cea din urmă este mult ajutată de organizarea serviciului medical şcolar şi de protecţiune a copilului, de şcoli instalate în edifi­cii mari , confortabile, cu coridoare largi şi scări impunătoare. Toate acestea au câte o sală de gimnastică prevăzută cu tot confortul modern. In lipsa de şcoli normale , institutorii, d u p ă c e fac un anumit stagiu, pentru a fi primiţi în învăţământ, sunt obligaţi a urma un curs special de educaţie fizică Din aceste considerente se poate observa cât de mare este dragostea şi respectul, pe care îl are acest popor faţă de copil. Toate acestea s'au făcut datorită educatorilor şi îndrumătorilor de elită ca : E d . C l â p a r é d e , Dr. Godin, Adolf Fer iére etc.

In Polonia, problema educaţiei fizice a început să între în adevăratul ei făgaş. In 1925 Inspectorul şcoalelor normale şi mai târziu ministru lucrărilor publice S . Czerwinski , introduce trei ore de educaţie fizică p e săptămână în şcoalele normale .

In 1926, prin ordin ministerial, se dă şcolilor normale afară d e orele prevăzute în program, încă câte 8 ore pe săptămână pentru organizarea j'ocurilor şi sporturilor. Tineretul capătă din ce în ce condiţiuni mai bune , se naşte interesul şi plăcerea pentru exerciţii, demonstraţii şi concursurile diferitelor jocuri. In 1927, datorită iniţiatorului şi înţeleptului P i l s u d s k i se înfiinţează „Consiliul ştiinţific de educaţie fizică" cu menirea de a dirija lucrurile în acest domeniu. In u r m a acestui pas mare pe tere­nul educaţiei fizice, în Polonia apar o mulţime de organizaţii, în directă legătură cu O. N . E . F. (P. U. W. F.) precum şi pregătirea preregimentară (P. W.) Acestea , în primul rând au fost aplicate în şcolile normale, iar prin absolvenţii acestora s'a câştigat o influenţă covârşitoare în răspândirea ideilor sănătoase şi în formarea opiniei publice despre binefacerile educaţiei fizi­ce. Rezultatul esle că, în scurt timp aproape în fiecare sat îşi

au tinerii înrolaţi, la această pregătire preregimentară, a v â n d de conducători, în cele mai multe cazuri, p e învăţător.

In Ungaria, învăţământul educaţiei fizice în şcolile n o r ­male, a lăsat până a c u m de dorit. Lipsa educaţiei fizice din a -ceste şcoli resimţindu-se foarte mult, se caută ca floarea a b s o l ­venţilor Institutului de Educaţ ie Fizică din B u d a - P e s t a să fie în ­cadraţi la şcolile normale. In urma propunerii pedagogi lor , s'a formulat un proect pentru deschiderea unui curs special de e -ducaţie fizică pentru viitorii profesori, în această specialitate, ai şcolilor normale . Fiind că au aflat calea cea mai bună pentru a îndrepta neajunsurile, se crede că vor ajunge la rezultatele cele mai frumoase.

Situaţia actuală a educaţiei fizice în şcolile noastre normale.

Dacă c o m p a r ă m şcoala normală românească cu şcolile n o r ­male din alte ţări, observăm că ea nu le este inferioară nici în privinţa personalului didactic, nici în privinţa metodelor de în ­văţământ în ce priveşte educaţia intelectuală şi morală.

Dar în ce priveşte educaţia fizică? înainte de a da un răspuns acestei întrebări, voi arăta rezultatele unei anchete f ă ­cute în şcolile noastre normale.

C u aprobarea D-lui Prof. General V. I. B ă d u l e s c u D i r e c ­torul gen. al Onefului, a m trimis o adresă însoţită de câte un chestionar pentru complectare , fiecărei şcoli normale, astfel ca din răspunsurile primite să putem d e d u c e situaţia actuală a e d u ­caţiei fizice în aceste şcoli şi în urma acesteia să putem veni cu propunerile noastre în vederea unei mai bune organizări

Conducători i şcolilor normale — 6 8 la număr, — înţele­gând importanţa problemei propuse, s'au grăbit cu răspunsurile cerute. Excepţ ie au făcut şcolile normale desfiinţate.

Vo i înşira punctele ce au format cuprinsul chestionarului trimis, precum şi constatările făcute.

Instalaţii de educaţie fizică.

Intre instalaţiile de educaţie fizică, primul loc îl. o cupă sala de gimnastică. Aceas ta este atât de necesară, nu numai din m o -

tivul că în caz de timp nefavorabil şi în special în timpul iernei, fără de sală nu se poate face educaţie fizică în bune condiţiuni, ci şi din motivul că numai în ea se poate executa un p r o g r a m de gimnastică complect şi numai în ea se poate aplica mai b i ­ne gimnastica colectivă. O sală de gimnastică trebue să î n d e ­plinească următoarele condiţiuni:

1. Să fie corespunzătoare de cel puţin 40—50 de elevi

2. Să fie luminată şi încălzită suficient.

3. Să aibă o înălţime de cel puţin 6 m. pentru instalarea cadrului, prăjinilor şi frânghiilor.

4. Duşumeaua să nu prezinte asperităţi şi să nu permită depozitarea prafului.

5. Să fie înzestrată cu aparate n e c e s a r e : ladă, capră, cal, spalier, cadru, prăjini, frânghii, bârne, bănci şi şei.

6. Să aibă anexe : duşuri şi vestiare.

Şcolile normale din punct de vedere al acestor instalaţii se prezintă după cum urmează :

Nr.

şcl

.nor

m.

|

2'3 Nr. şcolilor ce au săli cu aparate Anexe Mat. de sport

Nr.

şcl

.nor

m.

| Şc

oli

cu s

a 'de

gim

nast

Şc

oli

fără

s

'de g

imna

st

1 la

dă

I 1

capr

ă j

10 u 1

cadr

u |

1 pr

ăjin

i |

1 fr

ângh

ii |

V

£ >ra u xo 1

bârn

e |

en •ă 1 b

ănci

!

1 pa

rale

le

j 1

inel

e |

1 sb

urăt

ori

1 ve

stia

re

duşu

ri

disc

uri

3 V.

CO

cô s a

Şcoli norm, băeţi 38 18 20 4 5 1 1 1 3 4 1 5 4 7 — — 3 5 28 35 10

Scoli norm. ' fete 30 17 13 3 - — 3 3 1 11 3 2 12 2 2 1 3 3 3 15 18

Total 68 35 33 7 5 1 4 4 4 15 4 7 16 9 2 1 6 8 31 10 28

Şcolile lipsite de săli de gimnastică nu fac nici o e d u c a ­ţie fizică atâta cât timpul este nefavorabil practicării exerciţiilor fizice în aer liber. Chiar şi la şcolile ce au sală de gimnastică, a m constatat personal în v r e - o opt cazuri, că acestea nu c o ­respund numelui ce-1 poartă. Unele sunt la subsol, lipsite de lumină, înguste şi fără nici o ventilaţie şi în multe locuri cu geamuri le fixe. Alte săli servesc ca săli pentru festivităţi şi în cele mai dese cazuri de săli pentru cinematograful şcoalei. Se înţelege deci, că aceste săli nu pot servi scopului, neîntrunind condiţiile igienice cari se recer.

Aparatele de gimnastică sunt în număr foarte redus. N e -

cesitatea lor însă nu este atât de simţită ca aceia a sălilor, mai ales azi, când licenţiaţii în educaţie fizică, după pregătirea p r i ­mită în Institut, pot aplica programe de gimnastică şi fără der aparate . In ce priveşte însă anexele sălilor de gimnastică acestea, l ipsesc a p r o a p e cu desăvârşire .

D u p ă c u m se vede , organizarea materială a educaţiei f i ­zice în şcolile normale lasă foarte mult de dorit.

Cum trebue să fie curtea unei şcoli? In primul rând v o m răspunde că şcoala normală trebue

să aibă o curte proprie recreaţiilor şi exerciţiilor fizice în a e r liber. A d i c ă locul curţii să fie c e v a mai ridicat, lipsit de bălţi şi umezeală, să aibă dimensiunile necesare practicării jocuri lor şi sporturilor. In acest scop se vor socoti circa 800—1000 m. p . pentru o clasă de elevi (40—50) adică câte 20 m. p . de fiecare e l ev -

In tabloul ce urmează arăt şcolile normale ce au curţi (dimensiunile lor, terenuri amenajate pentru jocuri şi sporturi) t

S Curtea şcl, dimensiuni

CJ u

Terenuri pentru Jocuri şi sporturi o G

Cu u o

0.

:het

-bal

l 3

"u M-

s 3 cj &' O

ina !^

:het

-bal

l M

inge

a m

âna .o t >che

t u u '3 a

Ù

z. foar

rO

S a 3 < J O

ina

O m IO 03

Min

gea

mân

a

3 V

0 u

U 0 "5

Şcoli normale de băeţi 38 8 18 7 2 7 12 3 1 2 4 — — — Şcoli normale de fete 30 9 14 6 - - 17 - - 1 - 1 1 2

Total 68 17 32 13 2 7 29 3 1 3 4 1 1 2

A p r o a p e fiecare şcoală îşi are curtea ei destinată pentru recreaţia elevilor. In majoritatea cazurilor curţile sunt m a r i , proprii deci exerciţiilor fizice.

Cine se îngrijeşte de higiena şcolară ? -In ce priveşte supravegherea higienică în şcolile normale»

se constată următoarea situaţie :

Nr.

şcl

. nor

m. |

Cine se îngrij. de higiena şcol.

Nr.

şcl

. nor

m. |

m

edic

ul

şcoa

lei

med

icul

pr

opri

u m

edic

ul

alte

i şco

li

Şcoli normale băeţi Şcoli normale fete

Total

38 30

38 30 68

28 24

10 6

Şcoli normale băeţi Şcoli normale fete

Total 68

38 30 68 52 16

Unele şcoli, din lipsa sumelor bugetare pentru intreţinerea medicului propriu, recurg le medicul altei şcoli din aceeaşi l o ­calitate. Aceas tă chestiune prezintă mai puţină importanţă, căci medicii peste tot fie proprii, fie ai altei şcoli, nu se trudesc atâta c u şcoala . Se împacă cu situaţia făcând elevilor o singură vizită lunar. Tot restul timpului elevii bolnavi se duc la locuinţa lui, c ă c i infirmeria şcolii este numai de formă. Aces t lucru l - a m constatat personal la şcolile unde a m avut posibilitatea să fac aceas tă anchetă. C â n d ne gândim cât de mare este lipsa m e d i ­cului p e lângă şcoală, căci nu numai cei bolnavi au n e v o e de medic ci toţi — absolut toţi. — Vizita medicală trebue să p r e -c e d e z e orice încercare de gimnastică sau jocuri şi sporturi, lucru c e trebue să se repete la intervale cât mai mici.

Măsuri mai importante pentru remedierea unor neajunsuri s'au luat abia în câteva scoli, a s a : scoală normală de băeti din Cra iova , a v â n d un serviciu medical bine organizat, s u p r a v e ­g h e a z ă în continuu starea sanitară a elevilor şi întrebuinţează mijloace preventive în cazuri de boli molipsitoare. Astfel au inoculat elevilor ser anti difteric, etc.

In şcoala normală de fete din Cluj , se face controlul r a ­diologie , analiza sângelui, examenul ochilor, extracţie de v e g e ­taţie adenoide şi repararea danturei.

Celealalte şcoli normale nu au luat măsuri în genul acesta. Excepţ i e fac vreo câteva cazuri, unde s'a aplicat elevilor debili r eg im supra alimentar.

Se face controlul educaţiei fizice (fişe antropometrice) de către cine şi de câte ori pe an?

Atât în faza educat ivă cât şi în cea de formaţiune şi mai a le s în cea de aplicaţiune, elevii şcolilor normale vor fi supuşi controlului medical permanent. Control medical sau fişa e d u c a ­ţiei fizice individuale este o necesitate biologică pentru fiecare e lev . O performanţă sau orice altă realizare în diferitele ramuri a le educaţiei fizice nu are va loare decât în funcţie de sănătatea, d e desvoltarea, sau de randamentul subiectului. Aces te e lemente

de control trebuesc să fie mânuite clinic de către medic , c a r e în ultima analiză, ar putea aprecia o situaţie.

mal

e Controlul educaţiei fizice se face de către :

Controlul se face pe an de :

Nr.

Şcl

. no

r

med

ic

prof

, de

edu

­ca

ţie f

izic

ă pr

of,

de p

e­da

gogi

e

inst

ituto

ri

1 (o

dată

)

2 or

i

3 or

i

Şcoli normale băeţi 35 S 4 4 4 12 6 2

Şcoli normale fete 30 14 1 2 - 9 6 2

Total 68 22 5 6 4 2 ! 12 4

Cele mai multe şcoli în care nu se face controlul medical , se justifică prin lipsa personalului de specialitate şi a materialului necesar. Unele şcoli nu se sfiesc a răspunde că aşa ceva nu prevede programa analitică. In majoritatea cazurilor, acest c o n ­trol se face o singură dată p e an, în puţine cazuri de două ori şi în foarte rari cazuri de trei ori. Excepţie face şcoala normală de băeţi din Craiova , care face acest control destul de des, a -v â n d un cabinet de antropometrie, înzestrat cu toate aparate le necesare. C â n d este vorba de măsurătorile antropometrice, constat că sunt făcute de medici , profesori de educaţie fizică, de p r o ­fesori de pedagog ie şi de institutori. N u este nici o greşală p e n ­trucă nu trebue să fii mare specialist în antropometrie pentru a lua şi înscrie aceste măsurători . Mai ales că, acum, nu urmărim creşterea în ea însăşi, ci numai de a o cunoaşte, ca astfel să ştim c u m să ne comportăm mai bine în raport cu diferitele n e ­voi fizice şi psihice ale copilului în ori şi ce clipă, dar pentru acest lucru nu ajunge un singur control peste an, ci trebuesc cel puţin două dacă nu mai multe. Al tcum prea puţin se poate constata bunul mers al creşterii în raport cu vârsta etc.

Au şcolile colonii organizate pentru elevi?

Lipsa acestor colonii, atât de necesare este foarte resimţită peste tot. A b i a se înregistrează vreo câteva cazuri:

îorm

.

3 S (0 n 3

"o

Şcol

i ce

'c

olon

ii or

gani

zi

6) — .ÏÏ ° c S = 5 S O Q

Observaţiuni

z Şcol

i ce

'c

olon

ii or

gani

zi

Şcoli normale băeţi 38 2 36 Şcoli normale fete 30 2 28

Total 68 4 64

Chiar şi aceste puţine cazuri se datoresc faptului că sunt situate în staţiuni climaterice. A ş a este şc. normală de băeţi din

"T, Jiu şi cea din C â m p u - L u n g Muscel , precum şi şc. normală d e fete din Predeal si cea din P. Neamţ . C e a din urmă are în localul ei o colonie organizată de Cassa Şcoalelor ce o conduce Prof, de Ed. Fiz. Elena Ionescu.

C u toate că şcolile normale nu au propriu zis colonii o r ­ganizate — ca proprietate a lor — trimit totuşi elevi în c o l o ­niile organizate de ! Crucea Roşie, Cassa Şcoalelor, Ministerul

. Instrucţiunii etc. A ş a în anul 1934 au fost trimişi elevi şi e leve p e timp de o lună în următoarele colonii :

u

Numele coloniei elev

ilc

elev

ele

Tot

al Observaţiuni

Ù

z u

Z ù z

Tot

al

1 Satu-Lung, Săcele 60 57 117

2 Piatra Neamţ - 73 73

3 Vijniţa 14 - 14

4 Vatra Dornei 25 - 25

5 Eforie — 45 45

6 Colibiţa - 35 35

7 M. Pasărea - 18 18

8 Budachi — 21 21

9 Fundul Moldovei - 10 10

10 Sibiceni — 40 40

Total general s 99 299 398

Luând in considerare numărul elevilor normalişti trebue s ă recunoaştem că diferitele colonii existente nu sunt suficiente pentru ei. Dar când ne g â n d i m că aceste colonii sunt pentru

întreg învăţământul secundar, atunci necesitatea înmulţirii n u ­mărului acestor colonii este evidentă.

Echiparea normaliştilor cu costume de gimnastică. In şcoală, practica exerciţiilor fizice trebue să fie supusă

la anumite reguli higienice. Intre aceste reguli, intră fără discuţie a legerea costumelor, după diversele mişcări, jocuri sau sporturi, ţinând seama totodată şi de anot imp.

îmbrăcămintea specială a exerciţiului este necesară pentru a permite mişcarea fără jenă şi evaporaţiunea cutanată. D u p ă exerciţiu a opri evaporaţiunea cutanată prea activă, evaporaţ iune care ar putea produce o răcire periculoasă.

Tabloul următor reprezintă numărul şcolilor unde elevii au costume speciale pentru gimnastică şi sport :

S Nr. şcol. unde elevii au cost.

JNC

şcl.n

oi

Cos

tum

e de

gim

n.

com

plec

te

Cos

tum

e de

gim

n.

parţ

iale

tlpsă

to

tală

Observaţiuni

Şcoli normale băeţi Şcoli normale fete

38 30

- 17 14

21 16

Total 68 — 31 37 Se v e d e deci că nu se aplică nici cel puţin în majoritatea

cazurilor aceste reguli de higiena. Motive le , sigur în parte sunt situaţia sărăcăcioasă a elevilor, pe de altă parte lipsa de iniţia­tivă şl procedeul greşit al profesorilor de educaţie fizică. N imic nu se poate realiza — şi dacă da, foarte greu — prin a m e n i n ­ţări sau excluderea delà program a elevilor ce nu ş i -au putut procura costum. In timp ce elevii în posesia costumelor, le poartă şi în afara orelor de educaţia fizică, şi fireşte în acest fel, costumele vor fi distruse. în timp foarte scurt.

Orele de educaţie fizică. Pentru ca educaţia fizică în şcolile normale , să - ş i atingă

scopul fixat, cele două ore săptămânale ce - i sunt destinate prin programa analitică a învăţământului secundar, nu sunt suficiente. Trebue să ţinem seama că aceste şcoli spre deosebire de licee, au misiunea de a forma elemente oţelite şi energice pentru c a ­riera de apostolat. Aces tea nu se obţin însă decât printr'o p r a c ­tică intensă şi raţională a exerciţiilor. înmulţirea orelor de e d u ­caţie fizică este deci necesară.

In special să se introducă în clasa V I şi a VII una sau două ore de teoria şi organizarea educaţiei fizice. In aceste ore se vor reîmprospeta cunoştinţele de anatomie, fiziologie şi h i ­giena aplicată la educaţia fizică şi se v a aplica importanţa şi influenţa exerciţiilor fizice asupra organismului Se vor învăţa exerciţii potrivite fiecărei vârste, deoarece învăţătorii sunt cu totul neorientaţi în această materie. S'a dat cazul că un învăţă ­tor ţinând ore de educaţie fizică, a dat fetiţelor de 9 ani să r i ­dice greutăţi de 25 de kg . A c e l a ş i învăţător punea elevii la fus ca să facă învârtirea pe bicepşi . Se vor mai învăţa forme şi metode corecte de predare a educaţiei fizice şi în special a gimnasticei.

Trebueşte clarificată chestiunea cu sistemul de ore, aşa cum s'a fixat în programa analitică, pentru ca în m o d fatal se inter­calează printre celealalte ore şi departe de a servi la recrearea spiritului şcolarului, îl oboseşte şi mai mult, aşa cum sa dovedit experimental. Socotim o erezie aportul recreativ al dexterităţilor şi în special al exerciţiilor gimnastice. Cine se încumetă să s u s ­ţină că încordarea corporală şi mintală cerută într'o oră de desen sau de violină — se înţelege, când sunt bine făcute — că ar fi mai mică decât aceea cerută de o oră de istorie sau ştiinţele naturale ? Astfel când de către cercetători cunoscuţi s'a putut stabili experimental coeficientul de oboseală al diferitelor obiecte de învăţământ, s'a aflat că gimnastica ocupă locul printre cele dintâi din acest punct de vedere . L u â n d u - s e matematica ca ter­men de comparaţ ie — a c o r d â n d u - i - s e coeficientul 1 0 0 - W G N E R ( D A R M S T A D T ) dă gimnasticei coeficientul 90 iar K E M S I E S (Berlin) o pune chiar înaintea matematicei . Deasemenea în t a b ­loul japonezului S A K A K I , gimnastica se găseşte înaintea g e o ­grafiei, cântului şi desemnului. Ace leaş i date sunt întărite şi de alţi cercetători. 1 )

Deaceea un program raţional de educaţie fizică socotim, nu trebue întocmit pe baze de ore intercalate celorlalte materii. Cred că propunerea unui alt p r o g r a m potrivit mersului şcoalei, ar fi folositor.

Victor Creţu ') Cit. ED. CLAPARÉDE Psihologie de l'anfant 1909 pag. 224, 225, 226.

MARX LABISIEN: DIE EXPERIMENTELLE EDMUDUNGSFORSCHUNG -1914 pag. 150, 151.

C R O N I C I

Corneliu Z. Codreanu : „Pentru Legionari"

D e îndată ce s'au aflat intenţiile Dlui Codreanu de a p u ­blica o carte, interesul pentru acest eveniment a crescut mereu , la fel cu legitima curiozitate; a stângii, care dădea ca sigură compromiterea autorului; a dreptei, în general, care voia mai multă lumină asupra ideologiei prea învăluită a „legiunii", E atmosfera ce se creiază deobiceiu în jurul neprevăzutului . C o r ­neliu Z. Codreanu scriitor? Da. Chiar mai mult. Autor al unui prim vo lum încheiat din acţiuni temerare, suferind uneori i m a ­ginare alteori depăşind obişnuitul închisorilor, de cele mai multe ori însă profanate de toate izurile călimarelor din sărindar.

Natural , cartea în intenţiile neexprimate ale Dlui Z. C , n'a voit să fie — precum nici n'a rămas — numai un îndreptar „pentru legionari". Lucrul se evidenţiază la fiecare pas . Se a d r e ­sează lor cum te-ai adresa cuiva ştiind că te mai a u d e c ineva, care chiar doreşte să te audă . Pe de altă parte e adevărat şi aceea că cetitorul cărţilor deasemenea natură e mereu bănuitor, mereu depăşind în intenţii p e autor. Deasemenea , evită a n g a j e -rile prea adânci în teme doctrinare, fie pentrucă nu- i î n g ă d u e depanarea amintirilor, fie dintr'o prudenţă tactică, aceea care mereu i -a fost propr ie : de exploatare a „misticei populare". V o ­lumul care v a urma probabil o să fie consacrat mai ales a c e s ­tora; şi dacă a m putea da sugestii, ele ar fi în direcţia aceasta. Depanarea amintirilor cari au dus până la actuala mişcare d e dreapta a Dlui Codreanu interesează, pentru a pune la punct întreg şirul evenimentelor totdeauna greşit prezentate şi mai ales foarte greşit comentate. Dar peste acest interes se ridică partea ideologică a mişcării. Şi, deşi dreapta e o „mişcare a infăptuiritor", ideologia v a fi aceea care v a lăsa să se întrevadă în viitor valoarea lor.

Iată dece socotim absolut necesare precizările doctrinare. Necesare pentru marele public şi mai ales pentru succesul m i ş ­cării. Pentru înlăturarea panicei politice, la care e predispusă m a r e a massă , de presa adversă.

Dar un temperament de reformator ca al Dlui Codreanu nu se poate mărgini la o înşirare seacă a faptelor, la un cronic rece , fără nerv. Aic i o acuzare, colo o ironie, o caracterizare, o tăcere, desvă lue chiar mai mult decât ar dori, fără a despuia vălul nelămuritului.

V o m încerca să desprindem câteva atitudini cari îl c a r a c ­terizează cu o frumoasa consecvenţă şi pe cari Dsa ţine să le afirme la fiecare pas . — Remarcăm : Sunt atitudini determinate — cel puţin aşa apare din şirurile cărţii — mai mult din a r g u ­mentaţii sentimentale decât dintr'un rece calcul al raţiunii. E o notă care nu le scade valoarea . Toate mişcările de dreapta o a u în coloratura lor. N u au pornit ele lupta împotriva „monstru­lui din veacul trecut" : raţiunea. ?

O neprecupeţită dragoste de neam ; o identificare cu aceasta. E a se potenţează până la contopirea suferinţelor lui cu ale sale şi foarte adesea ne tentează să v e d e m şi forma inversată. P e a locurea curba expunerii se pierde în terenuri prea învăluite de aburi mistici. Foarte adesea sugerările te alunecă în c o m p a ­raţii mesiane. Amintirile in jurul icoanei delà Văcăreşt i sau r e ­tragerea pe Rarău vor impresiona diferit. Al tcum pe un o m obiş ­nuit cu gimnastica discernămintelor şi altcum pe un sentimental. Dar cel dintâiu v a fi mulţumit în câteva magistrale aprecieri a supra cărora ne v o m opri mai târziu.

Ura împotriva evreilor ia proporţii epopeice . întreg răul ţării e datorit evreilor al căror rol nefast îl afi în filele cărţii oriunde Dl Codreanu încearcă să determine racila desfrâului p o ­litician, jafului sau tembelismului. In această lăture înclinăm a-1 socoti mai mult antisemit decât naţionalist, într'atât a dat frâu liber acestui resentiment. E adevărat , Dl Codreanu încearcă a justifica această aşezare centrală a problemei evreieşti. Vorbind u n d e v a despre Mussolini spune : „In Italia sunt aţâţi jidani câţi Ciangăi în România pe valea Şiretului. O mişcare antisemită în Itala ar fi, ca şi c u m noi Românii a m porni o mişcare contra Ciangăilor. Dar dacă Mussolini ar fi trăit în România, n'ar fi

putut fi decât antisemit, pentrucă fascism însemnează în primul rând apărarea naţiei tale împotriva primejdiilor cari o pândesc".

Foarte just. Dar nu mai puţin adevărat e că în apărarea naţiunii trebue contemplat ansamblul primejdiilor. Şi dacă C i a n -găii de pe Şiret nu sunt primejdie pentru România, sunt totuşi pentru valea Şiretului, Săcuii pentrd „săcuime" şi fiecare m i n o ­ritate e o dificultate în plus pentru creiarea acelei ambianţe, acelui climat optim, pentru formarea „tipului de român".

Măsurile de apărare preconizate se extind în două direcţii. Unele în adâncuri, până la voinţa d e a reforma întreagă

structura insului. Dl Codreanu v e d e salvarea în individul s t ruc ­turat în complexul caracterului său printr'o riguroasă, severă viaţă de muncă în folosul comunităţii în care e încadrat, deci în folosul neamului. Interesul personal comprimat la minim, dacă nu chiar eliminat. S'ar părea dar că soluţia renaşterii naţionale ar rezulta din această continuă supraveghiere, permanentă ac ţ i ­onare asupra celulei sufletului colectiv. „Poporul român, zice Dl Codreanu, nu are nevoe de un mare o m politic, aşa c u m greşit se crede, ci de un mare educator . . ." căci „ . . . ţ a r a aceasta piere din lipsă de oameni nu din lipsă de programe". Din lipsă d e „oameni noi". Pentrucă aşa cum sunt a z i . . . infectaţi de in ­fluenţa iudaică, vor compromite cele mai strălucite programe.

Totuşi terenul trebue depistat. Individul ca parte organică din massa neamului trebue pus în condiţii optime de desvoltare, trebue creiat „un mediu sufletesc, un mediu moral în care să s e nască şi din care să se hrănească şi să crească omul erou".

Aici , contemplând problema aşa cum a m arătat, Dl C o ­dreanu ca doctrinar al naţionalismului prezintă o mare lacună. Priveşte problema streinismului, numai prin prisma antisemită şi în consecinţă propune soluţii tot unilaterale deşi streinismul la noi e o problemă mult mai complexă . Remarcăm această lacună, fără a încerca vreo discuţie.

E interesant de cercetat p e rândul filelor cum urmăreşte pas de pas evreul în acţiunea lui subversivă, cum îşi creiază convingeri le numai şi numai în funcţie de el ; cum îl determină c a el fiind acela care a creiat peste capetele noastre, cea mai m a r e primejdie naţională, „ a c e e a de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rassială d a c o - r o m a n ă , dând naştere acestui tip de om, creind această căzătură, această stârpitură

26*

morală, politicianul care nu mai are nimic cu nobleţă rasei noastre", şi sub domnia căruia „ a u murit naţiuni şi s'au dărâmat state". Şi mai departe, spune Dl C o d r e a n u : „Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne simţim dezarmaţi şi c ă ­dem învinşi, când Românii se întâlnesc cu un n e a m care nu- i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care i sbesc şi paralizează mai întâiu, instinctul moral al neamurilor, împrăş ­tiind sistematic toate bolile morale şi distrugând astfel orice p o ­sibilitate de reacţiune". E dar acest n e a m cauza primordială a dezastrului.

Dar acest dezastru e cu mult mai extins decât frontierele românismului, cu vaste şi profunde rădăcini în întreg solul e u ­ropean. Deşi în lupta angajată interesează numai naţiunea r o ­mână, o organizare internaţională metodică, a reacţiunii se i m ­pune, tocmai pentru a slei s e v a iudaismului din România . „ N o i ne dădeam bine seama că problema j idoviască are un caracter internaţional şi că reacţiunea nu poate fi decât tot p e plan inter­naţional; că o rezolvare totală a acestei probleme nu se poate obţine decât printr'o acţiune a tuturor neamurilor creşine trezite la conştiinţa primejdiei jidăneşti".

Să fie, aceste vederi , cauza acuzei ce se aduce mişcării c o -dreniste, aceea de a se orienta în politica externă spre G e r m a ­nia? In tot cazul între Hitler şi Codreanu, în ceeace priveşte problema evreiască există mari afinităţi în simţire şi în intenţiile de soluţionarea ei. „Există o legătură de simpatie între toţi acei cari în diferite părţi ale pământului, îşi servesc neamul, d u p ă -c u m există o legătură de simpatie intre toţi acei cari lucrează la nimicirea neamurilor".

Mai ponderat şi calculat tratează problema organizării e t a -tice în capitolul: „Democraţia împotriva neamului". Aici se impuneau deja soluţiile, o atitudine de manifestat faţă de actuala structură democratică a statului. Atacuri le nu tot atât de v i o ­lente, pornesc de p e baze solide, de p e cristalizări doctrinare uimitor de concise. Loveşte cuiul în cap, folosind o expresie populară . Pe alocurea ai impresia că citeşti un manual de drept — s ă - i zicem — constituţional.

Iată care ar fi metehnele democraţiei. — Sfarmă unitatea neamului , prin împărţirea în partide,

punându-1 astfel divizat în puteri în faţa blocului judaic .

„E incapabil de continuitate în efort11 tocmai datorită s c i n ­dării în partide cu guvernări temporare, scurte şl deci imposibile d e a concepe şi realiza un plan, care prin forţa împrejurărilor se pretinde de lungă durată.

— Alesul democraţiei e sclavul partizanilor săi. El „trăeşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral".

— Acelaş motiv, plus viaţa de afaceri în comun, privează conducerea democratică de gesturi de autoritate.

— Funcţionarea aparatului democratic necesită sume f a b u ­loase cari nu se pot procura decât delà finanţa internaţională. „In modul acesta soarta unui n e a m e dată pe mâna unei caste de bancheri".

Dar poate cel mai magistral capitol asupra căruia s'ar p u ­tea discuta foarte mult este : „Elecţiune, selecţiune şi ereditate".

„Poporul nu se conduce după voinţa lui: Democraţia. Nic i d u p ă voinţa unei persoane» Dictatura. Ci după l e g i " . . . „Sunt norme, legi naturale de vieaţă şi norme, legi naturale de moarte". . . . „ O naţiune merge la vieaţă sau la moarte după cum respectă p e unele sau pe altele din aceste legi ? Răspunsul e categoric : elita naţiunii. O categorie de oameni născuţi, dotaţi şi crescuţi pentru meseria de a guverna. D e unde concluzia: „Un popor nu se conduce prin el însuşi ci prin elita lui". Cine alege această e l i tă? „Ori cine afară de mulţime" fiindcă o elită nu poate fi a leasă de mulţime şi mai departe fiindcă „un chimist care v o -eşte să obţină amoniac nu are a se adresa mulţimii pentru a decide prin votul ei cantităţile de azot şi de hidrogen". D u p ă -c u m un agronom, care a studiat ani de zile agricultura şi legile ei, nu are a se prezenta după aceea la vot în faţa unei mulţimi spre a se convinge, prin rezultatul votului de valoarea lor.

Dar Dl Codreanu m e r g e mai departe cu concluziile c o n s t a ­tând că mulţimile fiind chemate şă-şi aleagă elite, afară de mici excepţii, aleg tot ce e mai rău în sânul unei naţiuni datorită tocmai neajunsurilor inerente democraţiei .

A legerea elitei de conducere e firesc dar să nu i se î n c r e ­dinţeze poporului . Ea se v a designa de elita precedentă pe baza principiului selecţiunii sociale, nu al eredităţii care nu este s u ­ficient în sine. „ D u p ă principiul selecţiunii sociale, primenită necontenit cu elemente din adâncul naţiei, o elită se păstrează totdeauna viguroasă".

E vorba deci de o ierarhie a valorilor cari valori, printr'o osmoză socială se impun ca elită pe trepţii conducerii. A c e a s t a în cazul când „elita actuală" nu este o falsă elită, care să î m p i e ­dice fenomenul de naşterea şi consacrarea urmaşilor în c o n d u ­cere. Căc i în acest din urmă caz „elita se naşte din războiu cu elita degenerată sau falsă. Tot pe principiul selecţiunii". Iată dar războiul ridicat la va loarea de factor nu distrugător de v a ­lori, ci singurul mijloc de a curaţi gangrena unei naţiuni. F i i n d ­că în întreagă arhitectura doctrinară a Dlui Codreanu naţiunea interesează în primul rând. Naţiunea, colectivitatea actuală şi naţiunea, „entitate istorică trăind peste veacuri cu rădăcinile î n ­fipte în negura vremii şi cu un viitor infinit". Individul e numai una din entităţi şi nu singura, cum o consideră democraţia. Aic i se comite o eroare fundamentala datorită căreia d e m o c r a ­ţia prin „drepturile omului" a frânt armonia socială fără ca în acelaş timp să poată ferici p e individ încărcat cu toate d r e p t u ­rile şi libertăţile. Acesată armonie trebue restabilită. Calea d u c e prin reîntronarea or dinei naturale. „Individul trebue subordonat entităţii superioare, colectivitatea naţională, iar aceasta trebue subordonată naţiunii". Deci în ordine de j o s în s u s : individ, colectivitatea naţională (prezentul) naţiune (trecut prezent şi v i i ­tor sub specia eternitatis). Cunoscând această techtonică v o m înţelege dece doctrina acordă o atăt de mare importanţă i n d i ­vidului, acesta fiind piatra ei de temelie, numărul statistic altul decât în ideologia democrat ică . In aceasta din urmă individul e un vot p e care şi.—1 dă intereselor lui. Individul doctrinei n a ­ţionaliste e entitate fără scop în sine altul decât cel al neamului . Iată şi care ar fi acest scop al neamului. Ci tez: „Ţelul final nu este viaţa. Ci învierea. învierea neamurilor în numele M â n t u i ­torului Isus Hristos. Creaţia, cultura nu- i decât un mijloc, nu un scop , c u m s'a crezut, pentru a obţine această înviere. Es te rodul talantului, pe care Dzeu 1-a sădit în neamul nostru, d e care trebue să răspundem. V a veni o v r e m e când toate n e a ­murile pământului voi învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. A v â n d fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Aces t moment final, „învierea din morţi", este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam".

Raţionalismul materialist v a zâmbi ironic; alţii vor judeca

prin prizma asasinatelor şi toţi îi vor nega sinceritatea fiindcă nimeni nu-ş i poate imagina un vârtej de apă l impede izbucnind săgeată peste cinismul ateist.

„ A m fost întrebat dacă activitatea noastră de până a c u m se află pe linia Bisericii Creştine. Răspund" :

„ F a c e m o mare deosebire intre linia pe care m e r g e m noi si linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metrii deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. N u putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre".

„Noi , prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea prin care a m fost sortiţi prin păcatul original".

Aic i Dl Codreanu pune net chintesenţa întregei sale doctrini. C a un filon de aur străbate prin cele 500 pagini, acest .

continuu elan, dureros efort de a ridica omul de a ajuta s b a t e -rea imaterială în efortul de descătuşare de sub autoritatea cărnii.

>

E o înaltă şi întrutot creştinească contemplare a vieţii pentru care, de aici din Blaj , nu putem decât aproba. Fi indcă acest dureros răsboiu între spirit şi materia omenească nu ş i -a găsit loc în nici o formulă de politică eroică. Nimeni nu i - a acordat vreun interes fiindcă toţi au contemplat pe om numai în t re ­cătorul bruş de lut. In această privinţă Dl Corneliu Z. Codreanu acopere în tocmai ceeace de secole propovădueş te biserica c r e ş ­tină : omul în primul rând cu nevoile lui spirituale în cadrele lui Christos.

Dar înainte de a încheia primul vo lum mai trebuia l ă m u ­rit ceva . Trebuia o mărturisire publică a unei dureroase bătălii în care greutatea păcatelor cărnii l -au copleşit chiar pe doctrinar. U n gest de violenţă neadmisă şi în contradicţie cu toată d i sc ip ­lina naţionalismului codrenist a aruncat asupra mişcării nu n u ­mai oprobiul public dar şi umbra unui precedent care mai târ ­ziu a v e a să -ş i dea roadele. E v o r b a de suprimarea lui Manciu, de această lunecare în gol, care, în acelaş timp, a desvăluit o imperfecţiune structurală a comandantului, o ne îndeajunsă c o m ­primare a pornirilor. C u m şi era de aşteptat asasinatul a fost exploatat la m a x i m u m de partea adversă . S'a creiat atunci p e n ­tru mişcare un climat prea puţin prielnic care v a avea să p e r ­siste mult timp în drumul ei. Dl Codreanu ş i -a dat bine seama

de greşală cât şi dc efect. Ecoul regretului străbate până târziu în paginile cărţii. In cazul Beza, fiind vorba de Înfierarea lui, scr ie : „ N u vreau. Poate să o facă toată lumea, afară de mine, pentrucă nici nu ştiu despre ce este vorba şi pentrucă trecutul meu în care am fost pus în aceeaşi situaţie de a frage, mi-a luat dreptul de a infiera pe alţii". O primă îngrădire a l iber­tăţii lui, cauzată de încălcarea legilor de vieaţă pe cari Dsa le pune la baza fiinţării colectivităţilor.

Dar judecând după relatarea faptelor desnodâmântul era c e v a fatal, c eva de înţeles. D e înţeles, dar nu şi de ieartat fiindcă in asemenea împrejurări pasul istoric nu iartă.

Vârtejuri sufleteşti cari numai cunoscându-le le poţi în ţe ­lege. Repet, nu şi ierta.

înainte de a încheia aceste — cred — imparţiale aprecieri în jurul unei cărţi, despre care, vorbind, toţi sunt aplicaţi a te suspiciona, vreau să relev o deosebită frumuseţe de stil ce o caracterizează. Delà „Carte delà San Michèle" nu a m mai în ­tâlnit atâta grandoare, atât magistral într'un stil sobbru, simplu şi necăutat.

Cartea „Pentru legionari" e un nou aport de planul i d e o ­logic al statului naţional, alături de „Dialectica" Dlui N . Roşu şi „Punctele cardinale" ale Dlui Crainic.

Ful icea Virgil .

REVISTE

Convorbiri literare Nr. 4 — 7.

Dl prof univ. Al . Tz igara-Samurcaş — directorul revistei — face un lăudabil efort pentru a imprima „Convorbirilor" o leacă de tinereţe. Pentru aceasta ş i -a asigurat colaborarea permanentă a cîtorva condee cu vază din rândul scriitorilor formaţi după război. Nimic ingenios. A l t c e v a să facă directorul „ C o n v o r b i ­rilor" : o regulată apariţie, fie chiar numai cu -colaborarea t a ­lentelor p e care le cultivă (înţeleg, pe Dl Constantin - Stelian), şi ar scoate revista din marasm. Altfel, apărând la cinci luni odată, cu tot materialul, uneori select, pe care-1 aduce , nu e îndeajuns pentru a justifica părerea — comună între scriitorii puţini câţi au mai rămas în jurul „Convorbiri lor" — că revista e salvată delà moarte.

Număru l 4 — 7 din fericire e destul de tineresc. Dl Tzigara Samurcaş încearcă o punere la punct a D-lui N . Iorga, pentru „eşirea" năvalnică şi pătimaşă împotriva „nouii şcoli istorice a trinităţii Giurescu — Panaitescu — Samurcaş".

Argumente le Dlui Samurcaş , p e care i le serveşte tot Dl Iorga, sunt în măsură a-i arăta gospodarului delà Vălenii de Munte greşalele p e care le comite etichetând pe harnicii noştri tineri istorici „asasini". Asasinii c u i ? Ai adevărului istoric? N u î A i Dsale ! Mai bine îi numea, marele animator de odinioară, „uzurpatorii" gloriei domnieisale. A ş a da, se potrivea. Tinerii istorici îi plătesc o poliţă Domnului Profesor, pe care nu i -au putut-o plăti: B. P. Haşdeu, Gr. Tocilescu ş a. al căror nume şi muncă au fost surpate de tânărul N . Iorga, a c u m 35 sau 36 de ani. Toate se plătesc în viaţă.

N e place mult sumarul acestui număr din care ar putea lipsi, fără să se simtă pagubă ; G , Axinteanu, I. Maican şi A u ­gustin Z. Pop . Cronici frumoase semnează dd. Nicolae Roşu şi Constantin-Stelian.

însemnări Sociologice Nr. 7.

E revista d-lui prof. univ. Traian Brăileanu delà Cernăuţi unele numere bune altele s labe . Din toate, însă, se desprinde gândul curat şi fără ocoliş rostit, al d-lui Tr. B . asupra unei sociologii româneşti. .însemnări Sociologice" s'au angajat, încă delà apariţie, într'o atitudine politică; şi crezul ei nu e decât drumnul adevărat arătat pentru o vieaţă statală total românească. Slujind acestor nădejdi de v iguroasă renaştere naţională, c o l a ­boratorii acestei publicaţii susţin o luptă — dealtfel, generală — pentru a cărei victorie o legiune de tineri năzueşte ca prin muncă, cinste şi rugăciune să repună „naţia" în drepturile sale.

Articole semnează dd. A n d r e e Joussain (Spre dislocarea Frontului popular), Traian Brăileanu (Funcţionarism şi b irocra­tism), G e o r g e Macrin (Taberele de muncă) şi Alexandru Randa (Cazul Weininger).

Sumarul revistei este completat cu scurte recensii despre cărţile şi revistele primite la redacţie.

Progres şi cultură Nr. 7 — 8.

Revista Asociaţiei învăţătorilor din j u d . Mureş , delà naş te ­rea ei a fost sortită a nu fi o publicaţiune rigidă subjugată unui anumit material în care să mustească vetustăţi împrumutate de ici, de colo, câte o frântură. Şi e foarte bine aşa cum orânduesc materialul, conducătorii revistei. C e e mai frumos decât după un articol greoi, plictisitor de greoi şi anacronic, ca „Problema cosmologică", să dai peste un vers de C . Ştefăniu, creindu-ţi în suflet ondulaţii melodice . Iţi cade bine, ca o înghiţitură de apă rece în dogori de A u g u s t . Reţinem din acest număr n u ­mele dd. : Al . Ceuşianu, C . Ştefăniu, G h . Aniţei, Ion C o m ă -

nescu, N . Gherlan şi Dav id Lazăr. In m o d sigur serios v a ft lucrat şi Dl Natea Petru la articolul „Poezia lui G. Bacov ia" . Dar, va i Doamne , se poate să scrie c ineva despre Bacov ia c a despre un proaspăt sosit din O l i m p : „ d e bună seamă că G . Bacov ia , ce'şi trăeşte lumea poeziilor sale singuratic, puţin cu­noscut (1 ?), v a sfârşi prin a determina şi alimenta un nou curent: literar" (! ?) As ta e culmea 1 . . .

Gândirea Nr. 9.

Despre revista aceasta realizată în duh românesc n'am scris niciodată aci. N ' a m scris, nu pentrucă Gândirea se orientează mai mult — prin creştet — spre un crez de cer bizantin d e a ­supra plaiurilor valahe , şi iar nu pentrucă scriitorul român orto­dox din moment ce scrie la publicaţiile unde domină inteligenţa vie a Dlui Crainic, găseşte pe Nico lae Berdiaef superior Sf. To— ma d'Aguino, ci fiindcă n e - a m rezervat loc pentru a ne o c u p a mai p e larg într'un număr al Blajului, de străduinţele d e p u s e de 15 ani, ale Dlui Nichifor Crainic la înfiriparea şi trăinicia acestei reviste. Deşi în materie de religie, pe baze de d o g m ă , i - a m dat c a m rar dreptate, totuşi şi în acest domeniu, rândurile directorului „Gândirii" dacă au dus la acceptabile concluzii, au avut totdeauna tăria unor convingeri desăvârşite şi definitive.

Dar, Dl Nichifor Crainic, prin revista sa a creiat o şcoală^ a indicat drumuri de urmat, a direcţionat gândirea câtorva c ă r ­turari creatori spre ethosul românesc . Până aici, nu e contribu­ţie enormă. Insă numai atât cât a făcut, si încă e mult. U n m e -rit al d-sa le e şi formarea lui Gib Mihăescu. Şi câţi alţii nu au ajuns la o quas i -consacrare trecând pe la „Gândirea" 1

N'aş vrea să picurăm o pată pe pajiştea sentimentelor noastre pentru d. N . C. şi alţi câţiva colaboratori (L. Blaga , Gregorian, Papilian, Victor Ion Popa , Şt. Baciu, D. Caracostea^ O . Papadina şi V . Băncilă) insă trebue să spunem aici, că n u toţi câţi scriu la „Gândirea" au talent. Scriitorul, cât ar fi el d e mare, tot mai iscăleşte din când în când câte ceva slab. (II iau de ex. p e dl. Victor Ion Popa — cu toate că e puţin mare —). N e mirăm însă de bunăvoinţa conducătorului revistei, cum lasă să apară — şi cu regularitate — versuri mediocre ca cele iscă—

lite de dd. : Gh . Tuleş, Vintilă Horia şi Grigore Popa ş. a. G r . P o p a , pe cât e de inteligent şi dimensional în eseu, pe atât de puţin e poet).

Zău, domnule Crainic, acest număr (9) nu prea străluceşte. C h i a r d. Lucian Blaga în „Categorii le spontaneităţii" după l e c ­tura „Spaţiului mioritic" şi „Orizont şi stil", nu mai e intere­sant. Multă preciziune şi adevăr în incursiunea în miezul vieţii normaliştilor — această categorie de elevi obidiţi — pe care o face d. V . Băncilă pe marginea cărţii: „Mai aproape de elevi" a dlui Dumitru Teodosiu. A d m i r ă m spiritul just şi concisiunea bazelor în care e scrisă cronica literară a d. Papadima.

Gând românesc Nr. 8 - 9 .

Editorialul acestui număr este o recapitulare foarte o b i e c ­t ivă şi un elogiu îndreptăţit adus bătrânei societăţi culturale „Astra" cu prilejul serbărilor jubiliare. E semnat de Ion Chinezu.

D. Radu Brateş, poetul subtil, pentru care versul e forma subl imă a unei expresiuni omeneşti, prin „Semne" ridică pleoapa sufletului spre un destin casnic :

„ O , cum ne'mprejmue cu semne D u m n e z e u : De bate vânt, de fulgue luminai Şi când se frânge peste muche curcubeu, îngeri trimişi de scutură grădina".

D a c ă e să reproşăm ceva Dlui Radu Brateş, e apariţia aşa d e rară a numelui Dsale în revistele literare din Ardeal .

Despre „Ctitorul Blajului, Inocenţiu Micu-Kle in" scrie c ă l ­duros şi documentat, dl P. P. Panaitescu. Părintele Ion A g â r b i -•ceanu a rămas în urmă, cu toată armătura talentului său. Rodnică pare a fi (nu ştim până când) contribuţia lirică a lui G e o r g e Popa în paginile „Gândului Românesc". Ştefan B a -ciu, slab în.- „ L a s ă - m ă tristeţe" şi acceptabil în „Braşov" (versuri).

Un articol interesant pentru orice intelectual român e cel a l Dlui Ovidiu Comşia despre „Biopolitica". C e urmăreşte această nouă disciplină, ne -o spune clar d. C o m ş i a : „ E a (Biopolitica)

vrea pur şi s implu sporul numeric şi cantitativ (zic) precum şi selecţionarea valorilor noastre autentice. Ea nu ostracizează n a ­ţionalităţile, şi nici nu vrea să impună stavile în calea evoluţiei lor naturale. Le pretinde însă respectarea necondiţionată a d r e p ­turilor neamului nostru". D. Victor Iancu („Originalitatea în artă)" dovedeşte o temeinică cunoaştere a artei în sine — şi nu ca o rezultantă a unei stări afective. Bazat pe o bogată argumentare — furnizată din sau d u p ă : Th. A . Meyer , Simmel şi Becher — d. V . Iancu, totuşi după toate datele pe care le cunoaşte, nu e în stare să determine gradul de frumuseţe a unei opere de artă decât făcând apel la sensibilitate şi intensitatea senzaţiilor. C â n d poţi citi rânduri ca cele ale Dlui Ilariu Dobridor (Intelec­tualitatea şi pseudomorfozele culturii), ai impresia că ţ i -a trecut pe sub ochi un poem plin de u m b r ă şi lumină. Scrie minunat olteanul acesta. Ascultaţi- i numai două gânduri, ca două de f i ­niţii : Pe când omul de cultură este o prezenţă act ivă în vieaţă , omul de intelectualitate este o prezenţă receptivă în cărţi". A p o i a l ta: „Personalitatea omului de cultură se construeşte în tăcere şi în singurătate, în schimb, individualitatea omului de intelec­tualitate are o componenţă fundamentală: sgomotul".

Cronici foarte bogate şi variate semnează dd. : Const . Stelian, V . Beneş, O . Boitoş şi Ion C o m ş a .

Nic. Albit

Al. Dima: „Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană".

Ed. Fundaţiile Regale)

Să ni se ierte dacă ocupîndu-ne de lucrarea cu titlul d e mai sus premiată cu premiul scriitorilor tineri de către F u n d a ­ţiile Rega le , v o m scrie cîteva rînduri In directă legătură c u autorul. Deci, să le dăm loc acestora mai întîi.

N u ştiu dacă fac biue sau nu, ceea ce pentru Dl. Al. D . nu e indiferent, cînd remarc rămînerea Dsale mereu pe aceleaşi poziţii cunoscute din „Aspecte şi atitudini ideologice" total o -puse spiritului ortodox-găndirist. A m dedus aceasta din însăşi lucrarea recentă.

Tacit, admirăm consecvenţa combat ivă nu atît pentru o -t i iectivele ei cît pentru curajul şi perspicacitatea acestui s c r u ­pu los condeiu. V r e m e a v a dovedi cine are dreptate. D e o c a m ­d a t ă noi nu ignorăm atitudinea Dlui Al . D. chiar cînd ar fi hazardată. Ceea ce e greu de admis . Asta , nu fiindcă profesorul delà Sibiu a încredinţat istoricului literar de mâine îndrăsneţe şi diferenţiate gînduri de ale contemporanilor săi, privind o revistă şi atmosfera creată de ea. Ci pentrucă din scrisul său scîntee g înd dens şi cîntărit, iar în fraza sa nu sălăşlueşte prisosul de -cuvinte. E în măsura ideilor lui, lungimea propoziţiunilor. Nic i înnădiri, nici căutări de înţeles dincolo de ideea enunţată. D o ­r e a m , în „Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană" să surprind defecte organice în scrisul Dlui Dima N u m i - a fost posibil. N 'a scăpat vigilenţei cercetătorului acestor zăcăminte folclorice în poezia lui Ioa Barbu, V . Voiculescu, Ion Pillât, Tudor Arghezi , Adrian Marin, Lucian Blaga şi Nichifor Crainic (prea rar întîlnit) nimic.

Cred, şi lîngă mine vor fi mulţi cititori, că vorbind de poezia nouă, şi mai ales l eg înd-o de cîteva nume, între ele se impunea şi cel al lui G . B a c o v i a . Ori, d. A l D . nu-1 aminteşte nicăiri. A p o i materialul folcloric utilizat la reliefarea şi e v i d e n ­ţierea motivelor şi a formelor poeziei poporane în cea cultă, nu s e reduc la S. Fl. Marian, Tudor Pamfile si Artur Gorove i . G ă -sea aceste forme, mai clare şi des întîlnite în colecţia de folklor a lui G. Cătană, I. Pop-Reteganul , Mihail Lupcscu sau C . R ă -d u l e s c u - C o d i n .

N u ne îndoim nici o clipă de intenţiile şi efortul egal cu e le , la care s'a ridicat m u n c a d-lui Al. Dima. Deasemenea, rîvna de informaţii şi adincirea în textele cuprinzătoare de acele c o ­mori sufleteşti ale neamului, nimeni nu i le v a contesta. Dar noi ceream mai mult. D e fapt, domeniul în care a intrat d. Al. D . e foarte vast. Un ochiu şi un fin spirit critic trebue să fie cercetătorul care se decide să dovedească cu certitudine că „în fond poezia noastră contemporană a exploatat zăcămintele fo l ­clorice într'un grad şi cu o stăruinţă ce nu este inferioară e p o -cei lui Alexandri , Eminescu sau sămănătorismului".

Şi într'adevăr, după ce străbaţi cele 91 de pagini de plin luminiş, te-ai convins că „în cea mai „modernistă" epocă a poeziei româneşti, într'o v r e m e în care modelul strein ameninţa

să devină exclusiv, imperativ chiar, folclorul fiind desconsiderat ca un isvor primar şî inferior al unei poezii ce nu voia să r ă ­mână la un nivel „rural", zăcămintele lui au putut fi profund exploatate potrivit cu sensibilitatea şi concepţia artistică a epocii" (pag. 91).

C u m s'a putut a c e a s t a ? C u m s'a alimentat de ex. poezia lui Ion Barbu din cea p o p u l a r ă ? Dl. A l . Dima, prin analogii citate din o mulţime de descîntece (Colecţia A . Gorovei) , arată, în unele direct, în altele indirect, influenţa celei din urmă asupra celei dintîi. Tot prin aceeaşi metodă, a paralelei, dovedeşte m ă ­sura în care sunt tributari folclorului ceilalţi poeţi contemporani vîrstnici, în special dd. Ion Pillât şi Adr ian Maniu şi pînă la un punct T. Arghezi . Iată, cel dintâi în „Naşterea Domnului" apropi indu-se pînă la identic, cu o colindă din A r d e a l :

„In mijlocul drumului La tulpina plopului, Stă Maria s'odihnească Şi pe Fiul Sfînt să-1 nască".

(Ion Piliat)

„Şi'n mijlocul drumului La trupina plopului, S e puse să hodihnească Şi pe Fiul Sfînt să nască".

(Colindă din Strîmfaul-Ttransilvaniei)

Unii dintre ei au întrebuinţat forma, pentru a creia mister, taină şi iraţional, geometrizând sensuri cu adîncimi subconştiente şi spaţii ermetice. Alţii au mers direct la fond, exploatîndu-1 cu succes , devenind pentru ei sursă de inspiraţie pe care au s tors -o ani de-arîndul (V. Voiculescu, Ion Piliat, e t c ) cum foarte bine observă Dl. Al . D i m a : „poezia contemporană a s e ­lectat pentru cuprinsul ei liric, mot ive folclorice ce i s'au părut mai adecvate stilului ei interior" (pg. 90).

Nic. A l b u

Mihail Sadoveanu: Isvorul Alb Ed. Naţionala Ciornei.

Un nou roman, totuşi o creaţie veche . Se pare că fecun­dul romancier nu ştie, ori nu poate să se înoiască. Ş i - a format un tipar o albie literară largă, fără cotituri, care fereşte de inundaţie. Şi ce aşteptăm noi de la Sadoveanu e tocmai această ieşire din sine.

Fără îndoială, cetirea „Isvorului A l b " e o plăcută ocazie de a rătăci în trecutul Voevoda l . C a o continuare a „Fraţilor Jderi* romanul evocă vremea lui Ştefan cel M a re . Şi, aici e tăria autorului: evocarea trecutului actualizarea lui, prin puterea verbului .

Figura marelui V o e v o d , cu calităţile şi scăderile ei, deşi schematic, pare mai bine prinsă decât chiar în viaţa lui romanţată.

Eroi i : fraţii Jderi — din romanul cu acelaş n u m e — S i -mion Păr. - N e g r u şi Ioniţă Păr. - N e g r u ; eroina 5 jupâniţa

M a r u ş c a fiica din flori a lui Ştefan cel Mare . Maruşca e îndră ­gită de Simion Păr. - N e g r u dar totodată şi de Niculăieş A l b u Jitnicer. Aces ta o fură şi se refugiază în Polonia de frica V o e -vodului . Simion îl găseşte şi îi dă pedeapsa cuvenită. Des legarea este fericită.

Intriga ? Aceeaşi din toate romanele istorice ale dlui S a d o -veanu . Iar într'o operă epică intriga este un element de bază. Nontatea operei în mod fatal e în funcţie de noutatea acestui element. Iată de ce — revenind la afirmaţia de începătură — noul roman al d. S a d o v e a n u e o creaţie artistică veche . Lipsa de inventivitate ne duce la această concluzie.

In schimb, ca arhitectonică, „Isvorul Alb" e una dintre creaţiile cele mai reuşite. Acţ iunea bine urmărită este ilustrată prin episodie, prin ajutorul căruia romanul este o adevărată frescă a vremii , care e bine să fie intuită şi cunoscută.

V. S tanc iu