Beating as one

Prolog

28 mai 1998

Holul era strâmt şi mă simţeam pisată, măcinată şi îndoită. Mă durea capul de la atâtea lacrimi ce se scurseseră din ochii mei albaştri, mă dureau mâinile de la cât le frământasem una-ntr-alta. Mă durea corpul cu totul, dar eram decisă; sau nu, dar nu mai conta pentru nimeni. Nici pentru mine, deoarece mă simţeam parcă anesteziată.Când am intrat în cabinet m-a izbit un val de spirt peste obraji, ameţindu-mă mai tare. Mi s-a făcut brusc greaţă şi am simţit mâinile reci ale asistentei pe lângă corpul meu firav. M-a întins pe pat şi mi-a pus pe frunte o compresă cu apă rece. Am înghiţit două pastile fără să ştiu ce se întâmplă sau pentru ce sunt acestea.- O să-ţi revii de la astea, linişteşte-te, îmi zâmbi asistenta: Dorina – dupa cum scria pe ecusonul ei mâncat de vreme, şters. M-am ridicat în scurt timp în şezut şi a intrat un domn înalt, îmbrăcat în alb. Aveam oroare de medici, de spitale, de ace - în general de boală, de suferinţă. Cabinetul era mic, dar curat şi luminos datorită ferestrelor mari. Aceasta până când Dorina trase jaluzelele. Am închis ochii în semi-întuneric şi mi s-a făcut frică. O frică dintr-aceea care îţi roade toţi nervii şi fiecare fibră a muşchilor; o frică pe care n-o mai simţisem niciodată în viaţa mea. Cu toate acestea, la semnul medicului m-am ridicat, desfăcându-mi fermoarul fustei şi lăsând-o să cadă pe linoleumul camerei. Aveam doar şaisprezece ani, iar viaţa nu mă pregătise pentru aşa ceva, nu-mi lăsase nimeni un bilet cu instrucţiunile sale. Bărbaţii nu mai erau bărbaţi pentru mine - erau fiare, erau animale care luptau pentru pradă şi plecau liniştiţi şi sătui apoi, lăsând cadavrul în urmă. Mi-era scârbă de lume şi de mine, mi-era groază de consecinţele faptei mele şi mi-era teamă pentru viaţa mea.Până să-mi dau seama, zăceam întinsă pe pat, cu picioarele-ndoite şi cu lacrimi şiroaie întinzându-se de la colţul exterior al ochilor, până în păru-mi brunet. Doctorul îşi explica în avans fiecare mişcare, încercând să mă calmeze cu o voce caldă. Dar nu mai auzeam nimic. Nici pulsul nu mi-l mai puteam auzi; era ca şi cum intrasem într-o comă, dar era mai rău – eram trează şi simţeam, însă, totul, până în măduva oaselor.- S-a dilatat colul uterin, vom începe chiuretajul în sine, mă informă din nou doctorul.Vorbele sale-mi cutremurară tot corpul, îmi zdruncinară gândurile. În faţa ochilor se-ntindea o mare de alb, chiar dacă în cameră era o lumină slabă. Am simţit cum ceva m-a pătruns şi mi-a venit să ţip, dar nu-mi mai găseam puterea. Pântecul parcă-mi plângea cu lacrimi mai mari decât ochii. Bucăţi din mine se rupeau în interior şi îmi dădeau sute de impulsuri. Dorina - mi-o amintesc şi acum de-asupra mea, cu părul blond căzându-i peste faţă, încordată – îmi ţinea încheieturile strâns, să nu scap, să nu cumva să fug de la distrugerea vieţii mele.Auzeam în delir o voce subţire strigând după mine să-l opresc pe omul cu halatul alb, să nu-mi dau fetusul afară, să izbesc din picioare şi să fug cât mai pot. Eram doar un copil, ce-aş mai fi putut face eu? Durerea mă cuprindea-n braţele ei alungite şi singurul lucru la care mă mai gândeam era „Nu muri, Natalia, nu muri!”.Se scoteau „ firimituri ” din mine şi simţeam cum pierdeam sânge. Aveam să leşin; simţeam reacţia aceea cum îmi stătea la ceafă şi aşteapta să-mi lovească toate simţurile.- Avem o problemă, se uită el lung la Dorina, iar ea, probabil din impuls, îmi strânse şi mai tare încheieturile, atât de tare, încât îmi simţeam oasele, în imaginaţia mea, zdrobite. Este posibil ca în timp să apară cicatrici uterine, adaugă el.M-am speriat şi mi-am ridicat cu ultimele forţe capul de pe pat, privindu-l disperată. Ce însemna asta? Ce puteau însemna acele cuvinte pentru o fată de şaisprezece ani?- C-ce-nseamnă asta? m-am bâlbâit eu.- Se prea poate ca apariţia unei sarcini viitoare să fie imposibilă, spuse el sobru.

1

Nici nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Mă dureau picioarele, simţeam cum pântecul îmi fremăta, iar ameţelea si greaţa nu dispăruseră. Pe mama nu o mai puteam privi în ochi, dar nici în lume nu puteam fugi singură la vârsta aceea. Patul îmi cânta, liniştea casei mă mai alina, însă trebuia să mă gândesc la toate; trebuia să...

Iunie 2005

Încă-mi amintesc prima zi - ziua unu - ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Mereu m-a iubit vara, mereu m-am iubit cu vara şi mereu am iubit vara, dar nu cum se-ntâmplase cu el. I-am întâlnit privirea-n autobuzul şase, în acea zi de iunie, de peste cinci ori şi zâmbeam amândoi ca doi liceeni prostovani. Era frumos şi îi sclipeau ochii – vedeam asta chiar dacă ne despărţeau câteva rânduri de scaune. Ceva mă îndemna să merg lângă el, să mă aşez pe scaunul gol care parcă mă chema şi să-i spun o vorbă. Două, trei, şi tot mai multe, până când el avea să mă cheme la o cafea... Dar nu s-a întâmplat aşa. Staţia la care trebuia să cobor se apropia, aşa că m-am ridicat şi am ieşit pe uşă chiar când se deschise. Toate astea pentru că nu voiam să-i mai arunc o privire şi să-mi regret ruşinea şi neputinţa. Am făcut doar doi paşi, însă, şi i-am zărit ochii aţintiţi asuprea mea. Soarele-mi fura vederea puţin câte puţin, aşa că eram nevoită să-mi ţin mâna deasupra ochilor ca să-l pot privi mai bine. Nu mi-aş fi putut vedea reacţiile de undeva din afara corpului meu – aş fi râs de mine. Se apropie şi, din impuls, am făcut doi paşi în spate, dar se grăbi şi mă ajunse.- Răzvan, îmi întinse mâna, zâmbindu-mi. Voiam să fac la fel şi trăgeam de mine cu toate forţele, dar ceva mă împiedica. Sau nu, râse uşor şi-şi retrase mâna.- Îmi cer scuze, am reacţionat eu într-un final. Natalia, i-am imitat gestul anterior.Atunci începu povestea mea de dragoste. Abia atunci puteam spune că trecusem peste hopurile vieţii mele; cu răni şi cicatrici, dar stând încă în picioare.

Iulie 2004

Şi poate atunci viaţa mea chiar o lua pe un făgaş mai bun; poate toată suferinţa pe care o dusesem în spate echilibra răul pe care-l făcusem, cu toate că nici eu nu mă credeam. Facultatea (Contabilitate şi Informatică de Gestiune) se terminase, iar fericirea mea sufletească prinsese să dea muguri.

Ianuarie 2003

Singurătatea-mi scurma din nou interiorul şi ecoul bătăilor inimii mele voia să erupă, sa se reverse dincolo de bariera meschină a trupului meu. Rămăsesem doar eu cu mine chiar dacă eram înconjurată de oameni, de cunoştinţe. Se terminase, rupându-se prea brusc, relaţia dintre mine şi psiholog. O relaţie de confidenţialitate, de altfel. Pufneam în gând când auzeam asta. Cine ar fi vrut să afle secrete despre viaţa mea mizeră ce se afla în trecut? Eu, una, încercam să o îngrop adânc, pe fundul Mării Negre, în zece cufere cu zece lacăte fiecare. Mă bufnea adesea plânsul în camera mea mică - ce semăna mai mult cu un fost studio - , dar nimeni nu era acolo să mă audă. Vina nu putea fi a altcuiva decât a mea; încetasem să cred în omenire, încetasem să cred în relaţii, în mine. Eram un nimeni, aşa mă consideram, si nici doctorul psiholog Alexandru nu putea nega asta, sau cel puţin, nu-ncercase niciodată, pentru că mă ştia încăpăţânată. El doar asculta cu atenţie, îmi vorbea lin şi scria în carneţelul lui , şi cu toate că mă simţeam puţin mai bine din an în an, el scria din ce în ce mai mult. Motivul „cooperării” mele cu un psiholog? Era clar – depresia. Motivul depresiei? Un mic abuz, urmat de un avort ce probabil avea ca rezultat imposibilitatea mea de a mai rămâne însărcinată.Amintirile acestor întâmplări erau cele care îmi făceau corpul să plângă şi nu puţine erau dăţile când simţeam cum sistemul îmi cedează puţin câte puţin.

Aprilie 2001

Drumul până la doctorul Alexandru îmi era parcă în sânge, parcă fusese undeva scrisă soarta mea. Mă săturasem de aceiasi pasi şi într-un fel mă săturasem de şedinţele acelea care începeau să-mi pară identice. Ştiam însă că dr. Alexandru era singurul om cu care puteam discuta. Trecutul meu ar fi îndepărtat de lângă mine pe oricine, aşa că preferam să mă menţin distantă de la bun început.- Bună dimineaţa, îmi zise el şi-mi lăsă cafeaua pe măsuţa de lângă fotoliul destinat pacienţilor. Puteam spune chiar „pacienţilor”, pentru că de un an mă simţeam ca acasă la un prieten. La singurul meu prieten.Am murmurat un salut şi am gustat din cafeaua veşnic prea dulce. I-aş fi putut comenta acest lucru o viaţă-ntreagă – tot trei linguriţe de zahăr avea să-mi pună în ceaşcă.

2

- Cum te simţi azi? zâmbi, în colţurile gurii apărând uşoare riduri. Nu era bătrân, era în vârstă, era matur şi era singurul om pe care mă puteam baza. Credeam mai mult în el decât credeam în mine. Era calm mereu şi îşi sorbea din ceai fără să facă zgomot. - La fel ca-ntotdeauna, am rânjit şi eu, ca în fiecare zi când mă-ntreba acel lucru. Am aceeaşi silă de mine şi privesc cerul senin fără să mă bucur de el.- Păcat, Natalia, păcat, şopti el, aşteptând să continui. Îşi unea degetele într-un triunghi şi mă privea blajin cu ochii săi negri, dar destul de serios încât să mă facă să vorbesc în continuare.- Mai păcat ar fi să mă pot bucura de zilele astea, mi se umeziseră mie ochii. Mă emoţionam mereu şi asta doar în preajma lui. El era figura paterna care-mi lipsise toată viaţa. Vedeam în el cea mai tare cârjă, cel mai bun sprijin.- Erai doar un copil, nu mai fi atât de dură cu tine!Continua să mă dojenească în fiecare zi, probabil încercând să mă convingă. Dar nu puteam – pântecul meu nu mă lasă, amintirile mele nu-mi permiteau.

În 2000, în septembrie...

... am convins-o pe mama că mai bine-mi va fi în Braşov, având mai multe posibilităţi pentru studiu. Primeam bursă, cu toate că nu-mi închipuiam unde găseam puterea de-a mai învăţa. Cu ea puteam trăi modest şi dintr-o amărâtă de bursă aveam să-mi cos o viaţă. Cu asta o abuream pe mama şi-i îndesam minciunile acelea pe gât atât de des, încât nu mai avea ce scuze să inventeze şi acceptă într-un final. Apoi, dusă am fost. De fapt, fugeam de amintiri şi de locurile care-mi provocau durere. Aş fi vrut să fug de mine, dar nu aveam cum. Mă gândeam că, repsirând un aer nepoluat de suferinţă, aveam să-mi revin, dar încă eram un copil prost. Mă gândeam cu seriozitate la găsirea unui psiholog de când asistenta de la liceu îmi recomandase ajutor; poate avea dreptate, iar din încercare nu aveam ce să pierd.

Octombrie 1999

Toamna era rece, atât de rece, încât îmi îngheţa sufletul. Eram oricum terminată psihic şi mă săturasem să îmi pictez pe faţă masca zilnică. Mă săturasem să mă simt bine forţat în preajma oamenilor. Sufeream teribil şi nu mai ştiam ce să fac. Încă mă gândeam să fug de acasă, dar probabil ştiam că nu aveam să rezist singură în acea situaţie, undeva departe. Mama mă privea blând, parcă ghicind că ceva era în neregulă cu mine; uneori chiar mă speria teribil gândul că ea ştia totul. Mi-era frică să o mai privesc, să îi mai vorbesc – poate un gest minor mi-ar fi trădat acţiunile trecute. Mă simţeam mizerabil şi când treceam prin parcul alăturat blocului mi se făcea pielea de găină. Se opri în faţa mea o fetiţă cu ochi verzi, odată, şi-mi zâmbi. Nu-i meritam zâmbetul, asta o ştiam şi mă măcina figura ei în somn uneori. I-aş fi mângâiat părul bălai şi i-aş fi prins mânuţa într-a mea, dar as fi cazut lângă ea atunci, distrusă de durere.

3

Capitolul 1Simţeam legătura specială dintre noi şi-n aerul din casă şi uneori doar mă aşezam pe covor şi respiram adânc. Răzvan credea că e un fel de yoga, dar pentru mine era mai mult de-atât. Primul an, pentru mine, nu fusese, cum se spune – cel mai frumos, ci mă chinuise. Mă chinuise frumos, pot spune, însă. Amintirile abuzului mă tulburau de fiecare dată când mi-erau sărutate buzele sau când mă ţinea la pipetul său, seara, la culcare. Strângeam din ochi şi respiram adânc, gândindu-mă la ceva frumos. Mă-ntrebam, la început, dacă să mă las în grija lui, sau dacă toată distanţa mea faţă de oameni şi relaţii trebuia păstrată. Însă cu timpul îmi dădusem seama că nimeni nu merita să fie etichetat de la-nceput. Nici măcar rasa masculină, care, pentru mine, până în ziua în care îl văzusem pe Răzvan, nu mai reprezenta nimic. Când trecea un bărbat pe lângă mine era ca şi când trecea o fantasmă. Mă-ncruntam şi grăbeam pasul să-i uit chipul. După ce-i spusesem lui Răzvan de abuz, ca scuză pentru a nu mă dărui lui, devenise mai grijuliu. Mă ţinea de mână câteodată şi mă mângâia uşor, insuflându-mi încredere. Era bine să fii iubit, era al naibii de bine.

- Nu-nţeleg de ce nu vă căsătoriţi, ne spusese într-o seară sora sa mai mică. Sunteţi perfecţi unul pentru altul şi căsătoria voastră ar fi singura în care aş putea crede.Răzvan îi zâmbi, iar eu încercam să-mi găsesc cuvintele.- Vezi tu, Alice, pe noi nu ne-ar lega o hârtie mai mult decât ceea ce avem acum. Suntem fericiţi aşa , priveam în ochii lui Razvan şi vedeam că sclipesc, şi aşa vom rămâne.Alice dădu din umeri şi îşi mută privirea pe geam. Îi citeam gelozia pe chip şi aş fi vrut s-o-mbrăţişez, dar mă vedeam pe mine la nouăsprezece ani şi eu nu aş fi acceptat milă expusă prin mângâieri pe spate. Eu nu aş fi meritat, dar nu-mi permiteam să-i provoc vreo grimasă fetei.M-a ajutat să pun masa şi am văzut-o cum se bucura să facă parte din ceva. Aş fi vrut s-o cunosc mai bine doar pentru a putea-o ajuta la nevoie, dar nu mă credeam în stare să dau sfaturi.- Ce bine arată, făcu ochii mari Răzvan şi se aşeză la masă.- Pofta mare, le-am zâmbit şi ne-am apucat să mâncăm.Era linişte şi mă simţeam în pace. Mă gândeam la spusele lui Alice, însă nu voiam să devin nesigură pe mine. Chiar mă simţeam bine în preajma lui Răzvan şi fără să fim legaţi de un act. Sora lui plecă spre seară şi, după ce am strâns din bucătărie m-am asezat lângă el pe canapea, cu picioarele sub mine. Am oftat uşor şi mi-am lăsat capul pe umărul său. Îmi sărută creştetul şi eu mi-am mutat privirea spre ecranul televizorului.- Ce film e? am întrebat curioasă.- E un documentar englez despre avorturile din timpul comunismului din România. Altceva mai interesant nu găseşti la ora asta. Vorbele sale mă cutremuraseră. O lacrimă dădu să mi se prelingă de pe obraz pe tricoul său, dar nu am lăsat-o. M-am ridicat rapid şi-am fugit la baie.- Natalia? mă strigă uşor îngrijorat după ce luase sonorul televizorului.- Sunt bine! am strigat la rândul meu, aşezându-mă jos, pe gresia rece. Toate momentele nefericite alergau pe lângă mine şi-mi râdeau în ureche, reuşind să-mi strice o altă zi. Când am ieşit, Răzvan nu mai era în sufragerie, iar televizorul era stins. Am răsuflat uşurată şi m-am dus în bucătărie. Fuma o ţigară lângă geam şi era cu gândul undeva departe. M-am oprit în tocul uşii şi am zămbit. Îşi dădu cu mâna prin părul mai lung şi castaniu, apoi îşi îndreptă spatele. Se-ntoarse spre scrumieră şi mă văzu, arcuindu-şi sprâncenele. Ochii săi verzi erau superbi, mă pierdeam în ei de fiecare dată când aveam ocazia.- Ce e cu tine?! păru el afectat într-un mod reţinut. - Aveam nevoie...Am rănjit şi păru uşurat. M-am aşezat pe blatul mobilei şi mi-am aprins şi eu o ţigară. Îşi puse mâna pe piciorul meu şi se-ntinse după un sărut. I-am dat cu mâna liberă prin păr apoi m-am aplecat, îndeplinindu-i dorinţa.

4

Capitolul 2Mă trezisem când telefonul începuse să vibreze enervant pe noptieră. Când am deschis ochii, o rază de soare îşi înfipse colţii în ochii mei, făcându-mă să mă strâmb. M-am mişcat puţin şi am simţit cum o greutate suplimentară atârna pe talia mea. L-am zărit pe Răzvan dormind cu faţa ascunsă în părul meu. Mă făcu să zâmbesc imaginea ce-o aveam în faţă. M-am întors spre el şi l-am sărutat uşor. I-am şoptit „ Bună dimineaţa! ”, după care i-am luat mâna de pe mine, punând-o uşor pe pat. Mi-am dus palmele la faţă şi am oftat puternic, ridicându-mă. La nouă trebuia să ajung la serviciu şi tocmai descoperisem că o migrenă îşi făcea prezenţa-n capul meu în clipele acelea. Am intrat în baie pentru a-mi irosi veşnicile cincisprezece minute de dimineaţă. Mi-am dat tricoul jos şi am dat drumul la apa rece pentru a-mi spăla faţa. Am lăsat picăturile să-mi curgă pe piept şi mi-am adunat părul, dându-mi-l într-o parte. L-am văzut pe Răzvan în tocul uşii, căscând. Se apropie de mine şi îmi sărută umărul. I-am zâmbit în oglindă şi îşi lăsă mâinile pe talia mea.- `Neaţa! mormăi el şi-şi umplu palmele cu apă, aruncându-şi-o pe ochi. Se şterse repede cu un prosop şi ieşi din baie, lăsându-şi mâna să-mi mângâie şoldul; gestul său mă lăsă uimitor de liniştită şi calmă. M-am îmbrăcat repede cu nişte blugi şi-o cămaşă şi m-am îndreptat spre bucătărie. Mirosea a pâine prăjită – ca în fiecare zi. Am apăsat butonul aparatului de făcut cafea şi am scos din frigider dulceaţa. El stătea sprijinit de geam, lăsând vânticelul cald de vară târzie să-i mângâie obrajii. Am luat o felie de pâine, am uns-o cu gem şi m-am aşezat la masă, mâncând repede. El se-ntoarse cu faţa spre mine şi merse direct spre cafetieră, turnând în două ceşti. Mi-o întinse şi i-am zâmbit în semn de mulţumesc. Am băut două guri repede şi m-am ridicat de pe scaun.- Nu rămâi la o ţigară? se uită încurcat după mine.- Scuze, dar nu vreau să întârzii de luni, i-am sărutat obrazul şi mi-am luat pantofii în picioare. Tu nu mergi la atelier?- Ba da, dar mai târziu, îşi aprinse o ţigară. - Spor! am luat eu cheile din cuier, băgându-le în geantă. I-am făcut cu mâna şi am ieşit din casă.Dimineaţa, Răzvan era cel mai mare morocănos pe care îl cunoşteam. Avea să mă sune pe la doisprezece şi abia atunci puteam purta o conversaţie normală; dar eram obişnuită şi-mi plăceau lucrurile exact aşa cum erau.

Pe la unu mi-am luat pauza de masă, care defapt era partea a doua a cafelei de dimineaţă. Mi-am aprins o ţigară şi am deschis geamul larg al mini-bucătăriei ce se afla în incinta firmei. Mă gândeam aiurea, la lucruri care nu-şi puteau croi legătura, dar preferam să-mi umplu capul cu detalii neimportante decât cu lucruri care-mi făceau rău.- Natalia? am auzit vocea Andreei, care îmi era colegă. Am fost până la domnul Darius şi mi-a spus că putem pleca mai devreme astăzi pentru că are o şedinţă la sediul din Făgăraş şi nu are rost să rămânem.- Merci că m-ai anunţat, am lăsat eu scrumiera pe pervaz şi m-am dus după covrigii din dulap. Mă mir că nu ne-a trimis nişte bilanţuri în plus, am chicotit amândouă şi ea ieşi afară.Dintr-o dată îmi sună telefonul şi am văzut că era mama. Am înghiţit în sec şi am răspuns. Nu ştiam de ce, dar mereu când mama suna, mi se punea un nod în gât, ca şi cum o veste proastă era pe cale să-mi străpungă timpanele.- Ce faci, Natalia? Sper că nu nimeresc prost, se scuză ea.- Nu, mamă, sunt în pauza de masă. Mâncam nişte covrigi, am zâmbit sec.- Dacă eu nu te sun, tu nu mai dai semne de viaţă. Ştii că vine ziua mea săptămâna viitoare şi ...- Normal că ştiu, mamă, nu trebuie să mă suni să-mi aminteşti! mi-am dat seama cum în tonul vocii mele se simţea o iritare.- Mă laşi să termin? Şi voiam să te chem la mine împreună cu Răzvan.- Poftim? m-am înecat uşor cu un covrig.- Nu crezi că e timpul să îl cunosc şi eu?- Mamă, dar... - Nu accept niciun fel de scuze. Ah, uite că era să uit! Ştii cine te-a căutat azi?Mi-am unit sprâncenele şi în capul meu se roteau numele unor vechi colegi, dar toţi ştiau unde sunt; sau mă rog, aproape toţi.- Dragoş! Băiatul Cristinei. Îţi aduci aminte de el? Mai venea cu maică-sa la noi.Mă simţeam ca într-un film regizat prost. Migrena de dimineaţă se transformă într-o durere generală. M-am cutremurat şi am inspirat adânc, cutia toracică mărindu-mi-se. Am închis din ochi şi când i-am deschis, o aveam pe Natalia de şaisprezece ani în faţă. Era fericită şi entuziasmată: cei mari o chemaseră cu ei la un majorat. Dar asta nu era totul – Dragoş era şi el invitat şi inima-i bătea ca o nebună pentru că îl plăcea de când intrase la liceu. Pasiunea bruscă pentru el o mira chiar şi pe ea

5

deoarece îl ştia de mult timp. Se certase chiar şi cu maică-sa pentru a putea fi prezentă, dar adrenalina pe care o simţea invadându-i corpul compensa totul.Şi, copil fiind, ceea ce ştii că este interzis, devine tot ceea ce trebuie să ai: ţigările umblau din mână-n mână, şi încet, încet, fumul de ţigară le acoperea feţele vesele, sticlele cu alcool golindu-se prompt; dar Natalia se distra şi pentru ea asta era totul. Până când, pe uşă, intră Dragoş. - Mamă, nu mai pot vorbi, te sun eu mai pe seară, am tras o gură mare de aer după ce i-am închis.Blestematul! Când mă gândeam că pentru o secundă fusesem de acord să mă dăruiesc lui, mi se făcea greaţă. Greşelile copilăriei mele mă urmăreau şi nu mă lăsau în pace. Mă chinuiau şi se bucurau de asta – priveau viaţa mea pe un ecran şi râdeau cu poftă la vederea rănilor ce le aveam. Reuşisem să trec cumva peste acea noapte, s-o îngrop şi să o uit pe jumătate din cauză că-l iubisem. Iubirea aceea prostească şi patetică din adolescenţă. Preferam să mă gândesc la abuzul său doar ca la o dezamăgire sufletească. Mă gândeam mai nou, ca adult, că îmi făcusem un bine. Răul provocat de el avea să mă distrugă dacă-l adunam la răul ce mi-l făcusem singură.Mă căutase? Ce mai voia de la mine? O scuză tâmpită la care nu aş fi ştiut cum să-i răspund, sau pentru că încă mă credea copilul prost care avea să-i cedeze, de bună voie de data aceasta, în mâinile sale jegoase?M-am cutremurat şi m-am dus spre chiuvetă, spălându-mi faţa cu apă rece din abundenţă. Simţeam cum mi se face rău; simţeam cum corpul meu voia să se prăbuşească. Nu ştiam ce să fac ca să mă calmez, ca să-mi scot din cap momentul care-mi distrusese viaţa. Alarma telefonului sună, anunţându-mă că pauza se terminase. Mă speriase şi mai tare soneria ce urlă cu putere. Credeam că nu aş fi putut să mă ridic, dar cu ultimele forţe reuşisem, îndreptându-mi spatele. Mi-am şters faţa, dându-mi părul după urechi. Am făcut un pas şi lacrimile-mi ţâşniră din ochi. Durea ca naiba să simţi fiecare amintire neplăcută înţepându-ţi pereţii cranieni cu colţuri; şi mai tare durea că trebuia să mă prefac că nu simt nimic.Mi-era dor de doctorul Alexandru în momentele acelea, dar ştiam că lui îi era mult mai bine decât îmi era mie, undeva departe de toate problemele foştilor săi pacienţi, bucurându-se de pensionare.

6

Capitolul 3Când am ieşit de la muncă m-am gândit să-i fac o vizită lui Răzvan la atelier, pentru ca mai apoi să plecăm împreună acasă. Am zâmbit la gândul acesta şi îmi dădusem seama cât de dor îmi era de locul acela. În primele săptămâni ale relaţiei noastre eram răpiţi, în majoritatea timpului, de simplitatea şi aerul de artist ce se aflau în acea încăpere cu geamuri uriaşe, colorate în nuanţe de toamnă. M-am oprit la un magazin, cumpărând nişte brioşe şi un suc. M-am urcat într-un taxi şi mă gândeam la ceea ce-mi spusese mama; aveam multe întrebări în cap, dar nu era nimeni aproape-mi să răspundă la ele. Oare Răzvan avea să accepte s-o cunoască pe mama? Ea ar fi fost singurul nostru sprijin, până la urmă, având în vedere că părinţii lui muriseră cu ani în urmă. Mă gândeam uneori cum reuşise să se pună pe picioare dintr-o viaţă de sculptor, şi în plus, să-şi ajute şi sora.Coborâsem din taxi, admirând peisajul. Atelierul său era înconjurat de natură; în spatele său se afla un lac imens, pe marginea căruia petrecusem multe ore şi amintiri. Strada din faţă era din pietriş, iar uşa de garaj era uşor deschisă. Vântul îmi suflă părul în toate părţile, şi am privit în sus, văzându-l pe Răzvan la etaj. M-am îndreptat spre uşă şi am deschis-o, provocând nişte zgomote infernale. - De când ţi-am zis să ungi uşa asta?! am strigat de cum am intrat în atelier.L-am auzit coborând scările grăbit, iar eu m-am îndreptat spre mini-bucătăria improvizată. Am pus plasa pe masă şi m-am uitat pe geam, spre lac. Mă cuprinse de talie şi îmi sărută obrazul.- Ce-i cu tine aici? zise zâmbind.- De ce? Ascunzi ceva? am glumit eu şi m-am smuls din braţele lui, ducându-mă spre scări.- Hai să-ţi arăt, mă prinse din urmă şi îmi strânse degetele cu ale sale, grăbindu-mă. Când am ajuns sus, am văzut două sculpturi ce întruchipau nişte siluete feminine. Erau superbe şi lucrate în detaliu, atent. Mă duse lângă ele şi i-am mângâiat uneia chipul.- Parcă sunt reale, am zis eu, capturată de munca sa. Aveau poziţii parcă de balerine, inspirau graţie şi feminitate, dar totodată hotărâre. Vedeam în nişte sculpturi tot ceea ce aş fi vrut să văd într-o femeie. - Asta seamănă cu mine, am râs uşor şi l-am privit pe Răzvan, care stătea sprijinit de masa de lucru, cu mâinile încrucişate la piept. L-am analizat din cap până în picioare şi am zâmbit. Avea salopeta bluemarin murdară şi părul ciufulit; dar era mai frumos ca niciodată, era el. Îmi aruncă o privire adâncă, muşcându-şi buza.- Tu eşti, zise brusc şi sincer, iar eu mi-am aruncat ochii rapid pe silueta din faţa mea. Brusc, mă vedeam pe mine, blocată într-o secundă a vieţii. Mâinile le avea împreunate de-asupra capului, iar trunchiul îi era îndoit. Avea picioarele depărtate şi părul lung ca al meu.Simţeam cum ochii mă pişcă şi imediat după, îmi curse o lacrimă. Mi-am şters-o repede, încurcată.- Şi acolo eşti tot tu, dădu din cap spre cea de-a doua sculptură. Iar în spatele meu este cea de-a treia tu, râse, arătându-mi nişte găleţi cu material şi uneltele de pe masă.- Sunt superbe, nu mai am cuvinte, am zis eu uimită, dând din umeri.- Vor fi expuse într-un muzeu din Cluj şi trebuie să fac cinci în total.- De ce nu mi-ai spus înainte? am zâmbit.- Voiam să ţi le arăt la final, pe toate cinci, veni în faţa mea şi îmi prinse bărbia între două degete, ridicându-mi-o. Îşi scoase un şpaclu sau ceva ce semăna cu el din buzunar şi modelă cea de-a doua siluetă în zona bărbiei. Acum e mai bine! zise el şi am chicotit. Nu-mi venea să cred că mă folosise ca muză şi zâmbetul nu mi se ştergea de pe buze. M-am aşezat pe un scaun şi el dispăru pentru câteva secunde, aducându-şi o trusă mare şi aparatul foto. Îmi făcu brusc o poză şi mi-am închis ochii din cauza bliţului. - Vrei să îţi pozez? am făcut eu o faţă caraghioasă şi el o prinse într-o fotografie.- Asta o s-o lipesc acolo, zise el şi mi-am dat seama că se referea la peretele plin cu poze din spatele atelierului. M-am dus spre el şi am început să trec cu ochii peste fiecare poză, amintindu-mi momentele respective. Erau şi poze mai vechi, de când eu nu eram în viaţa sa. Apăreau chipuri de fete necunoscute, şi chiar dacă el, de dragul meu, era capabil să le scoată de acolo, nu-i permisesem. Era artă, şi nu ştiam ce femeie putea fi geloasă pe trecutul unui bărbat din care nu făcuse parte. Erau poze cu el şi cu Alice, în care ea părea veselă.- Ai mai vorbit cu Alice? l-am întrebat eu.- A plecat la mare cu Bogdan ăla, zise cu un ton ciudat.- Nu va păţi nimic, nu-ţi mai fă atâtea griji...Dădusem de singura poză cu părinţii săi pe care o avea. Erau frumoşi, iar Răzvan semăna enorm cu tatăl său. Brusc, mi-am amintit de ce venisem la el.- Auzi, m-am întors eu pe călcâie şi m-am apropiat de el. M-a sunat mama azi, am făcut o pauză, să văd dacă spune ceva, însă doar îşi mută privirea asupra mea, şi ne-a chemat la ea, de ziua ei.- Desigur, dădu el din umeri, întorcându-se la statueta sa şi eu mi-am unit sprâncenele.- Eşti de acord? am întrebat neîncrezătoare.

7

- De ce nu? Ar fi cazul, râse uşor.Am zâmbit şi m-am sprijinit de umărul său, ridicându-mă puţin pe vârfuri pentru a-i săruta obrazul. Îşi puse mâna murdară de lut pe obrazul meu şi m-am strâmbat uşor, amuzată. Mă sărută uşor şi apoi îmi mânji de tot obrazul, râzând.- Merci, Răzvan, am închis ochii pentru o secundă şi mi-am luat lutul de pe obraz, aruncându-l în el. Lua un pumn din găleată şi am fugit spre scări, coborând să beau suc.- Te întorci tu înapoi, zise el şi mă bufni râsul.

8

Capitolul 4Drumul cu maşina mă obosea mereu, indiferent dacă era vorba de câteva minute sau câteva ore. Trebuia să ajungem la mama pe la ora două a după-amiezii, dar serviciul meu nu-mi permisese să plec mai devreme. Atmosfera din maşină era sumbră, pentru că niciunul dintre noi nu mai scotea vreun sunet. Eram aproape de Piteşti, iar muzica se auzea în surdină.- Nu eşti supărată, aşa-i? întrebă Răzvan cu un ton jos.- Nu, am zis sec. - Duminică seara se întoarce şi Alice. După ce spuse asta, pe buzele sale se aşternu un fel de zâmbet ştrengăresc.- Şi mi-a zis că Bogdan e un mare bou, ca s-o citez, şi se-ntoarce cu două colege mai repede. Ţi-am spus eu...- Eşti rău, mi-am întors privirea spre el. Uite, ia-o la stânga; scrie pe indicator.- Nu văd nimic greşit în faptul că vreau să am grijă de ea.- Învaţă şi singură din propriile greşeli.Ştiam prea bine că am dreptate, cu toate că nu i-aş fi dorit nimănui să sufere atât de mult precum suferisem eu, pentru a învăţa ce înseamnă greşeală şi ce nu. Răzvan nu-mi mai răspunse; ceea ce îmi plăcea la noi era faptul că ştiam când să ne oprim pentru a nu isca niciun fel de conflict.

Când am oprit în faţa blocului, pe la ora optsprezece, becurile din apartamentul mamei erau aprinse. Am coborât privirea şi am scos geanta din portbagaj, îndreptându-mă spre scară. Răzvan mă prinse din urmă şi îmi luă bagajul din mâini. Am apăsat numărul doisprezece la interfon şi am aşteptat să sune.- Am emoţii, îmi zâmbi Răzvan, făcându-mă să râd.Când mama răspunse, mai multe voci se auziră peste glasul ei, realizând decorul situaţiei.- Noi, am zis eu scurt, trăgând de uşă când aceasta se deschise. Cred că mai are musafiri...Am urcat în linişte şi mama ne aştepta cu uşa deschisă, pe faţă reflectându-i-se un zâmbet larg. Nu o mai văzusem de doi ani, de când Răzvan fusese nevoit să plece chiar în perioada Crăciunului. Preferasem să stau alături de ea, decât singură. Am îmbrăţişat-o puternic, iar Răzvan închise uşa după el. - Natalia, îmi strigă mama numele de vreo două ori, fără să-mi dea drumul din îmbrăţişarea ei strânsă.- Saru-mâna, zise Răzvan, lăsând geanta jos. Îşi sărutară obrajii şi simţeam cum ai mei ard de fericire. Între timp, pereţii sufrageriei erau loviţi de o multitudine de voci. - În sfârşit te cunosc şi eu, vino aici! îl trase mama spre ea, îmbrăţişându-l. Doamne, cât am aşteptat ziua asta! Poftiţi! - Ai musafiri? m-am descălţat eu.- Păi e vecina Maria cu soţul, Georgeta, o ştii tu, lucra la chioşc şi Cristina cu Dragoş, zâmbi mama larg şi m-am oprit din a face orice, privind-o drept în ochi.- Cine? am zis tăios.- Maria, Grigore...- Dragoş?! am zis şoptit, iar Răzvan mă privi încurcat.- Ţi-am zis că te-a căutat şi nu a vrut să rateze ocazia să te revadă când i-am spus că ajungi azi! Mama era cea mai fericită, fără să ştie, ea sau altcineva de acolo, ce răscoală se petrecea în sufletul meu. Nu ştiam ce să fac, nu puteam să fug, pentru că trebuia să dau explicaţii mai târziu şi nu eram în stare, dar nici nu puteam sta la masă cu cel care-mi distrusese viaţa. Am înghiţit în sec şi mama îşi puse mâna pe spatele lui Răzvan, împingându-l spre sufragerie.- El e ginerele meu, zise mama încântată.- Mamă! am strigat la ea, iar în cameră se lăsă linişte.- Natalia? mi-am auzit numele strigat şi am strâns din dinţi, făcând câţiva paşi. Când am intrat în cameră, numeroase perechi de ochi erau aţintite asupra-mi. Simţeam cum mă ia cu leşin, dar nu puteam să fac vreo scenă de faţă cu toţi.- Săru’mâna, am zis eu într-o doagă, lipindu-mă de Răzvan. I-am strâns mâna atât de tare, încât mă ţintui cu o privire ciudată.Dragoş, însă, mă privea nemulţumit, dezamăgit – asta se vedea în ochii lui. În schimb, buzele îi râdeau.- Hai, staţi jos! ne împinse mama şi simţeam cum tavanul camerei stă sprijinit într-o creangă de salcie. Avea să cadă peste mine în orice moment. De ce oare mă avântasem în aşa ceva?- Pentru Elena! ridică domnul Grigore paharul în cinstea mamei, dar nu eram în stare să fac nimic, nici măcar să-i urez celei care-mi dăruise viaţă un „ La mulţi ani! ” .

9

Ni se adresau zeci de întrebări, atât mie, cât şi lui Răzvan, dar nu mă puteam aduna ca să fiu capabilă să răspund coerent. Privirea-mi fugea la Dragoş, iar pântecul şi sufletul îmi urlau de spaimă. Mi-era frică, iar frica aceasta-mi aducea aminte de cabinetul din urmă cu doisprezece ani. Aveam mâinile gheaţă, iar mâncarea zăcea în farfurie, la fel ca vinul în pahar. Aş fi vrut să urlu şi să înjunghii ipocrizia lui Dragoş cu furculiţa, dar nu puteam. Aş fi vrut să-l iau pe Răzvan de mână şi să mă întorc la Braşov, pentru a şterge tot cu buretele, dar şi asta era imposibil de făcut.- Şi tot nu ne-ai zis cum îţi mai e viaţa, spuse Dragoş. » În momentul acela m-am ridicat de la masă şi i-am plesnit obrazul cu toată forţa. Totul în jurul meu era împietrit, iar inima-mi bătea cu putere. - Nu ştiu de ce nu te-am omorât chiar în seara aceea! « - E bine, mi-am alungat eu gândurile din cap şi am oftat, punându-mi capul în pumni. Nu, nu mai pot, m-am ridicat, cedând. Sunt foarte obosită, mă duc să mă întind, am împins eu scaunul şi am plecat ţintă către dormitorul ce odată fusese al meu.- Ce e cu ea? am auzit-o pe mama.- E doar foarte obosită. Dacă mă scuzaţi, se ridică Răzvan. Mă duc să vorbesc cu ea.Intră în cameră încet, închizând-o în urma lui. Nu-l puteam vedea, deoarece eram întinsă pe pat, cu faţa spre perete. Mi-am şters lacrimile fără ca el să observe, iar apoi i-am simţit greutatea pe pat, lângă mine. Se lungi şi mă cuprinse în braţe.- Ce ai? îmi şopti pe lângă ureche, mângâindu-mi gâtul cu respiraţia.- Sunt obosită...- Nu e doar asta, ghici el.- Sunt foarte obosită, am închis ochii. - Natalia...Încercă să mă întoarcă cu faţa la el, dar m-am înghesuit în trupul său şi i-am strâns mâinile în jurul meu.- Merg să-ţi aduc ceva?- Şşşşş, doar stai aici, am oftat şi am simţit cum interiorul îmi cedează, relaxându-se totodată.Mecanismul meu se oprise din cauza suprasolicitării. Eram înconjurată din toate colţurile şi nu-mi vedeam portiţa de scăpare. Fila finalului se pierduse şi nu eram în stare să scriu alta; simţurile-mi erau depăşite.

10

Capitolul 5- Hai să plecăm, te rog eu, haide să mergem acasă! i-am şoptit lui Răzvan de dimineaţă.- Ce se-ntâmplă cu tine, Natalia? îmi mângâie el creştetul capului.- Simt că mă sufoc aici, Răzvan, simt că mor încă o dată pe dinăuntru.Am simţit cum se nelinişteşte şi brusc îmi regretam cuvintele. Seara trecută fusese un dezastru şi simţeam că în orice clipă mama avea să intre pe uşă să-mi spună că Dragoş vrea să discute cu mine la telefon sau chiar că era la intrare. Îmi tremura stomacul, dacă aşa ceva era măcar posibil, şi simţeam cum mi se face greaţă. M-am apucat cu mâinile de burtă şi m-am ghemuit în Răzvan. Acesta mă strânse mai tare şi am inspirat atât de adânc, încât simţeam cum mi se rupe un lanţ din jurul plămânilor. » S-a dilatat colul uterin, vom începe chiuretajul în sine. «Toate amintirile neplăcute îmi invadaseră din nou mintea şi ştiam că venirea mea acolo fusese o mare greşeală, iar întâlnirea cu Dragoş era însuşi destinul bătându-şi joc de mine.Nu mă gândisem până atunci la asta, dar acea fiinţă cu ochi negri îmi distrusese orice şansă să am o familie fericită şi pentru aceea nu l-aş fi putut ierta vreodată. Dar încă eram mai supărată pe mine decât pe oricine altcineva.Răzvan îmi mângâie mâna şi oftă. Mă scoase din gândurile mele şi am simţit cum ochii mi se umezeau.- Îmi pare aşa de rău, am suspinat eu.- Ce ai, mă? se ridică brusc şi mă trase după el. Natalia, de ce plângi? zise mai autoritar şi-mi şterse obrajii.- Nu pot să... mă termină chestiile astea, ştii? Simt că m-am chinuit degeaba atâta timp să scufund totul pentru că revin la suprafaţă toate lucrurile care m-au distrus ca persoană. Simt că cedez. Din nou.Mă cuprinse în braţe, fără să mă mai întrebe ceva. Era prea bun Răzvan, omul.- Te rog, mă nelinişteşti, încearcă să-mi spui ce ai.Nu ştiam dacă trebuia să-i spun, nu ştiam ce să-i spun sau cum s-o spun. Frisoanele puseseră stăpânire pe mine şi mă gândeam dacă avea rost să fac din durerea mea, durerea noastră. Răzvan nu merita; nici eu nu meritam să-mi împart durerea cu cineva, pentru că gestul meu fusese lipsit de orice scuză sau iertare.- Nu pot, m-am dat de lângă el şi m-am tras pe marginea patului.- Încep să nu mai înţeleg nimic şi să ştii că nu am să trag de tine la nesfârşit. Te iubesc nespus, dar trebuie să ai încredere-n mine, pentru că altfel o să vină vremea aia când o să mă satur, Natalia, şi n-o să mai fiu acolo, zise el nervos şi se ridică în picioare. Cuvintele lui mă loviră în creştetul capului ca un baltag şi mi-am întors privirea spre el. - Ce e!? aproape că se răsti. Mi-am şters lacrimile, dar altele îmi umeziră din nou obrajii.- Mi-e atât de greu, Răzvan...- Şi mie, Natalia! Mă doare să ştiu că nu ai încredere-n mine încât să-mi spui şi mă enervează faptul că mă simt inutil.- Ai vrea să ştii ce am chiar şi dacă asta ţi-ar schimba părerea despre mine? am ridicat şi eu vocea. Mi-era atât de frică de răpunsul lui, încât timpul se opri, iar împrejurul meu nu se mai auzea nimic, poate doar respiraţiile noastre care nu se mai contopeau.- Fii serioasă! zise el şi se sprijini de masa din cameră. Spune-mi, îi reveni lui calmul în voce.- Ţii minte ce ţi-am povestit de ziua mea, când am făcut douăzeci şi patru de ani? Atunci, când am băut vreo trei cafele una după alta şi... - Normal că ştiu, zise el sumbru, amintindu-şi. Am început să plâng în hohote, strângându-mi burta între mâini şi lăsându-mi capul pe genunchi. Veni lângă mine repede şi se puse-n faţa mea, sărutându-mi capul.- Şşşş, a trecut, gata, asta era? Micuţo, gata, a încercat să-mi ridice el trunchiul, dar nu voiam să mă vadă, nu voiam, pentru că aia ar fi însemnat să zic totul, şi deja mă simţeam groaznic. Natalia, gata, te rog, aproape şopti el. Sunt aici, gata, lasă să treacă...- Nu trece, Răzvan, nu trece! Nu are cum, port cu mine dovada mizeriei existenţei mele, am arătat eu spre pântecele mele. Sunt un om oribil, sunt tot ceea ce nu ai crezut tu vreodată.- Ce vrei să spui? păru el încurcat, şi-şi luă mâinile de pe mine.- Dragoş? am arătat eu spre sufragerie, încercând să-l fac să înţeleagă. Animalul ăla m-a abuzat şi a lăsat urme în mine, m-a terminat şi şi-a văzut de treabă. Am trecut prin cele mai grozave momente din viaţa mea când eu trebuia încă să fiu copil şi a trebuit să mă descurc singură. Şi m-am descurcat! m-am înecat eu, suspinând din cauza lacrimilor. Ca o criminală, am simţit cum mă lasă puterile şi cum îmi vine să leşin.

11

Am deschis ochii şi eram întinsă pe tot patul din cameră. Afară era înnorat şi uşa era deschisă, iar în casă părea că nu mai era nimeni. Am vrut să mă ridic, dar mă durea prea tare capul. M-am sprijinit de perete şi am reuşit să fac doi paşi pe hol.- Mamă? Răzvan? am încercat eu şi-am auzit nişte paşi din bucătărie. L-am văzut pe Răzvan cu o ţigară în mână. Avea ochii roşi şi figura îi era posomorâtă.- Maică-ta s-a dus până la non-stop, zise el şi intră iar în bucătărie.Am încercat să mă abţin să nu plâng iar şi m-am dus după el. Stătea sprijinit de pervaz şi-şi fuma ţigara. Am mai făcut doi paşi şi-şi trase nasul, ducându-şi mâna la faţă.- Răzvan...- Lasă-mă, te rog! Te-ai dat drept victimă când de fapt... - Răzvan, am simţit eu un nod în gât.- Ai dreptate, mai bine mă abţin, trase el din ţigară. - Lasă-mă să...- Să ce, Natalia?! se-ntoarse cu faţa la mine. Să-mi mai ascunzi ceva? Ai dreptate, un avort nu e mare lucru...- Aveam doar şaisprezece ani! am simţit eu cum răbufnesc din nou.Tăcu din gură şi oftă puternic. Stinse ţigara violent de scrumieră şi suflă fumul pe geam, închizându-l. Făcu câţiva paşi, şi dădu să treacă de mine, dar se opri.- Te rog nu te îndepărta de mine, Răzvan, mi-am şters eu lacrimile şi am vrut să îl iau în braţe, dar o făcu el înainte.- O să vii cu mine ca să-l găsim pe Dragoş şi-o să-l bat de n-o să mai ştie de el, îţi jur! - Nu, Răzvan! m-am speriat eu. Îmi dădu drumul şi merse spre hol, luându-şi papucii din dulap.- Şi dacă nu vii, tot îl găsesc şi-o să-l fac să-şi dorească să nu se fi născut!

12

Capitolul 6- Răzvan, opreşte-te! alergam pe scări, după el, încercând să îl opresc de la a face vreo nebunie. Te rog, stai! era să cad, încercând să-l prind de mână.- De ce să stau, Natalia? Ţi-o fi plăcut, zise el cu ochii înceţoşaţi. I-am plesnit obrazul cu putere şi apoi mi-am dus mâna la gură, fiind uimită atât de reacţia mea, cât şi de vorbele lui. Nu schiţă nici o grimasă, ci se-ntoarse pe călcâie şi coborî scările, fără să se mai grăbească de data aia. Ştiam că nu avea să-l mai caute pe Dragoş, dar în sinea mea aş fi vrut să-l găsesc eu, ca să-mi pot descărca toată durerea ce-o strânsesem în suflet. M-am dus alene spre casă, şi-am trântit uşa după mine, aşezându-mă pe un scaun din bucătărie. M-am întins după ţigările lui şi am închis ochii ca să nu izbucnesc în plâns din nou. M-am chinuit să-mi aprind ţigara şi am trântit bricheta pe masă, fără reuşită. Am oftat adânc, mi-am luat de pe masă telefonul şi l-am sunat, dar îmi închise.„ Fă-ţi bagajele sau rămâi aici... Eu astă seară vreau să fiu acasă.”Am citit mesajul de la el cu un nod în gât şi m-am ridicat, pentru a-mi aduna lucrurile. Nu-mi făcea plăcere să-l ştiu aşa, dar mă gândeam la mine şi la durerea mea, şi într-un fel mă simţeam justificată. Trebuia să mă gândesc la ce să-i spun mamei şi la cum să liniştesc apele între mine şi Răzvan. Era prima noastră ceartă serioasă şi îmi aminteam cum ne ziceam că noi o să fim altfel, că divergenţele dintre noi nu vor exista şi multe altele...Soneria sună scurt şi am tresărit, ducându-mă să deschid. Mă aşteptam să fie mama, dar era Răzvan, sprijinit de tocul uşii. Am rămas în uşă, fără să-l las să intre şi nu ştiam ce să zic.- Lasă-mă să intru, îşi scoase el mâinile din buzunar, şi când m-am dat într-o parte intră şi închise uşa.- Îmi cer scuze pentru... am zis eu răguşită.- O meritam, zise sincer şi nu ştiam dacă să zâmbesc, să plâng, să rămân pe loc sau să-l sărut. În mintea mea se-nvârteau gânduri multe, unele din ele nu-şi aveau locul la momentul respectiv, iar altele mi se păreau transparente.Mă strânse în braţe şi am rămas puţin mirată de reacţia sa. Nu ştiam dacă puteam spune ceva potrivit aşa că am preferat să tac. Mă mângâie pe spate şi am închis ochii, încolăcindu-mi mâinile în jurul său. - Ştiu că nu ai nicio vină, sunt conştient de asta, dar... - Taci din gură, l-am întrerupt.

Trecuse aproape un an de când îl revăzusem pe Dragoş şi de fiecare dată când mă suna mama, şi-mi spunea că are ceva important să-mi zică, gândul mi se ducea la el şi apoi la ziua când abuzase de mine, la ziua avortului şi la ideea că nu voi putea fi niciodată femeie cu adevărat. Mă linişteam, însă, când ceea ce-mi zicea ea era total altceva decât ce aşteptam eu. Lui Răzvan îi povestisem totul în amănunt într-o seară când mă năpădiseră amintirile şi reacţia lui mă mirase. Îmi sărută atunci creştetul capului şi-mi spuse că iubirea noastră, a lui, cel puţin, este atât de mare, încât e imposibil să nu dea roade. Mă făcuse să zâmbesc şi-aş fi vrut să-l cred pe cuvânt, dar ceva nu mă lăsa; dar nu voiam să-mi fac cu adevărat lumină în suflet şi să aflu despre mine - mi-era frică să mai calc într-un spital şi, mai ales, mi-era frică de ceea ce puteam afla.- Ar trebui să mergem totuşi la un control, nu? spuse Răzvan într-o dimineaţă, brusc.- Poftim? m-am încruntat, fără să-mi dau seama la ce se referea. Noi? La ce control? - Tu, adică... - Răzvan, am mai vorbit despre asta! mi-am dat seama într-un final.- Mă enervezi la culme! puse el ceaşca de cafea în chiuvetă. - Atunci nu mai adu vorba despre asta! Habar n-ai cum mă termină pe mine pe interior, nu am nevoie să-mi reaminteşti că e o şansă mare să fiu defectă...- De ce o iei aşa?! Nu am zis asta.- Dar asta gândeşti, am oftat, mutându-mi privirea pe geam.- Ştii bine că nu e aşa, eşti doar încăpăţânată. - Aşa oi fi.Îşi dădu ochii peste cap, trecu pe lângă mine, îmi sărută fruntea şi-şi luă haina pe el, ieşind. M-am uitat lung la uşă, cu o figură nulă. Mă deranjau atât de tare aceste discuţii... chiar dacă le purtam cu el sau singură. Îmi simţeam gâtlejul cum tremură, iar pântecele îmi fremătau. Ziua de douăzeci şi opt mai mi se întipărise în suflet, la fel cum unii gravează pe inele. Mi-era tare groază că amintirile erau încă atât de vii, încât aveau să mă doboare la pământ. Îl aveam pe Răzvan, dar mă simţeam atât de prost faţă de el şi vedeam cum îl ţineam pe loc.Brusc, îmi dădură lacrimile şi un fior mă străbătu pe şira spinării. M-am uitat la ceas şi am văzut că urma să întârzii la serviciu dacă nu plecam chiar în acel moment, dar nu puteam; pur şi simplu mă simţeam prea obosită psihic. Mi-am dat jos puloverul lung şi pantofii şi m-am dus în dormitor, ghemuindu-mă în pat. Voiam să dorm şi să uit, voiam să mă mai amăgesc cu câteva ore în plus de

13

linişte. Simţeam, însă, cum furtuna era aproape; îi simţeam mirosul şi dintotdeauna îmi displăcuse ploaia.

14

Capitolul 7 M-am băgat în pat mai devreme, fiind obosită după o zi lungă de muncă. Voiam doar să dorm, să nu visez, să nu mişc, ci doar să mă odihnesc şi să mă trezesc într-o nouă zi; mai bună, de preferat. Fără să-mi dau seama când se aşeză lângă mine, am simţit mâna lui Răzvan pe talia mea. Am zâmbit cu ochii închişi şi mi-am pus-o peste a sa. Îmi sărută umărul şi-şi plimbă mâna-n jos, pe coapsa mea. Am murmurat ceva ce nici eu n-am inteles, iar el mă-ntrebă la ureche dacă-l doresc. Nu am ştiut ce să-i răspund şi nu pentru că m-aş fi îndoit, ci pentru că tot ce voiam eu era să închid ochii şi să părăsesc lumea pentru câteva ore, metaforic vorbind.Mă-ntoarse pe spate şi am deschis ochii, băgându-mi mâinile în părul său. Mă privea drept, zâmbind, fiind deasupra-mi şi simţeam cum obrajii încep să-mi ardă.- Ce e? m-am fâstâcit eu.- Uitasem cât eşti de frumoasă...I-am sărutat buzele pline şi apoi îşi trecu degetul mare peste ale mele, suflând greu.- Te iubesc, Natalia...... şi mă iubi toată noaptea

M-am trezit într-o dimineaţă singură în pat. Ridicându-mă în coate am văzut că nu mai avea hainele pe scaun, iar pe noptieră era un bileţel:

„ A trebuit să ajung la atelier mai devreme; a venit tipa aia din Iaşi să-mi dea o mapă şi să-mi spună ce doreşte şi are avionul la 8 spre Budapesta.

Ne vedem diseară, îţi fac paste.Răzvan”

Am zâmbit ca o proastă şi am simţit de-odată mirosul pastelor pe care el le prepară câteodată. Brusc mi se făcu greaţă şi am ţâşnit-o din pat, fugind în baie. M-am lăsat în genunchi lângă closet, dar mi-am dat seama că fusese doar o senzaţie. M-am ridicat şi mi-am spălat faţa cu apă rece. M-am îmbrăcat, mi-am mâncat croissantul şi am plecat spre serviciu cu un zâmbet pe buze. Afară, soarele bătea cu putere, aruncându-şi copiii-raze peste feţele trecătorilor. Oamenii trotoarelor nici nu observau cât de frumos era afară, iar în sinea mea eram mirată că eu reuşesc. Dacă era timpul să încerc, măcar, să nu mai las trecutul să mă afecteze atât de tare? Am hotărât să nu mai iau autobuzul, ci să merg la pas grăbit spre firmă, doar ca să mai inspir puţin din aerul de-afară.

Când am văzut că ceasul este cinci şi că ar fi cazul să-mi termin ultimul dosar, nu mi-a venit să cred. De mult nu mai trecuse atât de repede o zi de lucru. Mi-am băut ultima cană de cafea şi am pus ultima ştampilă, făcând ultimele calcule. Mi-am luat lucrurile şi m-am ridicat de pe scaun, vrând să-mi iau la revedere de la Andreea. Brusc, o stare de ameţeală mă cuprinse şi m-am sprijinit de birou, lăsându-mi servieta să cadă lângă mine, pe masă. Mi-am revenit însă, la fel de brusc, şi am văzut-o pe Andreea în uşa biroului meu.- Ai păţit ceva? se uită la mine cu sprâncenele unite.- M-a luat ameţeala puţin, am dat din umeri. Probabil că mi-e foame, am rânjit eu şi m-am oprit. Mi-am adus aminte de episodul de dimineaţă şi m-am panicat.- Ah, okay. Te-am pupat, mă duc şi eu acasă, zâmbi ea şi plecă.Am început să merg pe holul firmei, cu ochii fixaţi într-un punct mort, încercând să ajung la uşă. Simţeam cum o flacără încearcă să mi se aprindă în suflet, dar ceva n-o lăsa. Era fix episodul din fiecare dimineaţă, când Răzvan se chinuia să aprindă aragazul. Mergeam încet pe trotuar şi nu ştiam ce să cred. Puteam însă să-mi lămuresc disperarea şi în acelaşi timp speranţa intrând într-o farmacie. Mi-am cumpărat nu unul, ci două teste de sarcină şi m-am grăbit spre casă. Nu ştiam ce fac şi nu-mi puteam da seama de ce mintea mea voia să creadă aşa ceva, de ce mă agăţam de lucruri atât de mărunte... Am urcat scările câte două, încercând să nu-mi rup tocurile pantofilor. Mă simţeam cumva, dar nu ştiam cum să-mi descriu starea. Mă ardea pe dinăuntru atunci, ca şi cum ceva ar fi luat foc. Când am intrat în casă, Răzvan gătea. Îmi zâmbi lung şi mi-am lăsat genţile jos, privindu-l lung. Nu ştiam ce să-i zic, aşa că i-am arătat testele din punga farmaceutică. Se opri brusc şi lăsă cârpa din mână pe masă, neştiind nici el ce să zică. M-am descălţat şi m-am dus la baie, făcându-i semn să aştepte. Mi-a luat trei minute să-mi desfac fermuarul de la fustă; mâinile îmi tremurau, genunchii la fel, iar pe fruntea mea se adunaseră broboane de sudură. Am citit tot ce scria pe cutii şi am îndeplinit toţi paşii, ieşind din baie puţin mai calmă.Am intrat în bucătărie, iar Răzvan era la geam, trăgând dintr-o ţigară atât de tare, încât avusesem impresia că o şi terminase dintr-o singură inspiraţie. Veni agitat lângă mine şi mă uitam disperată,

15

când la un test, când la celălalt, încercând cu privirea să le fac să-şi afişeze reszultatul mai repede; însă nu funcţiona.Într-un final, ambele scoaseră un sunet ciudat şi mâinile-ncepură să-mi tremure.- O liniuţă la fiecare, mi-au căzut mie din mâini şi nici n-am avut timp să procesez informaţia că lacrimile mi se scurseseră pe obraji. Răzvan vru să mă strângă-n braţe dar l-am împins. Se uită ciudat la mine şi am rânjit prosteşte.- Nici nu ştiu la ce mă gândeam, abia am rostit. La ce dracului mă aşteptam?! am strigat spre el şi-am început să plâng în hohote. Normal că mi se face rău când mănânc fast-food la fiecare moment al zilei, am ridicat o mână-n aer, ca protest contra prostiei mele, iar rânjetul mi se lipi iar de buze. Şi ţie ţi se-ntâmplă să ameţeşti când te ridici brusc, nu? Am început să râd la modul cel mai serios, însă Răzvan era speriat, nu ştia ce se-ntâmpla cu reacţiile mele şi eram sigură că habar n-avea ce să facă. Mai încercă o dată să mă îmbrăţişeze, dar nu l-am lăsat.- Nici atâta lucru nu merit, Răzvane, m-am ridicat. Nu-nţeleg cum de mă mai poţi privi în ochi, am plecat eu spre dormitor, vrând să-mi înec suferinţa în cearşaful alb-murdar al lenjeriei patului. Şi lacrimile mele ar fi fost de-ajuns să umple un ocean...

16

Capitolul 8 Am simţit cum ceva mă zgâlţâie, încercând sa mă readucă în realitatea sumbră de care doream să fug de mult timp. Am deschis ochii pe rând şi mi-am masat ochii, murdărindu-mi mâinile de machiaj negru. Nu mai aveam putere să fac nimic, să zic ceva sau să simt. Eram ca un gheţar pe cale să se topească.- Îmi pare rău, Natalia! îmi zise sincer. Aş vrea să pot face ceva să îţi fie bine, să ne, puse el accentul, fie bine, dar nu am ce. Sunt sleit de puteri şi nu mai ştiu nici ce să zic. Târziu nu e, însă mă gândesc la durerea ta şi poate ar fi mai bine s-o lăsăm baltă.- Poftim? am reuşit să murmur, uşor speriată.- Nu în felul ăla, micuţo, îmi luă el mâna într-a lui. Zic că n-ar trebui să continuăm să facem ceea ce duce spre distrugerea ta.- Nu mai vorbi aşa, Răzvan, am închis eu ochii, pentru că am impresia că-ţi asumi totul şi... Nu ai nicio vină şi, oricum, mă mir că mai eşti încă aici.- N-o să plec de lângă tine, Natalia, sări el peste trupul meu, aşezându-se lângă mine şi îmbrăţişându-mă.

Iunie, iulie... treceau lunile şi eu nu simţeam nimic, degeaba-mi bătea vântul cald peste faţă – nu mă interesa. Ginecologul meu, la care Răzvan mă obligase să merg, îmi spusese că cineva îşi bătuse joc de uterul meu, „o bătălie dusă aici, nu foarte corect” ca să o citez. Îmi venea să plâng atunci şi mă gândeam ce copil prost fusesem, dar degeaba mă mai învinuiam atunci, era prea târziu. Spuse că nu era sigură de probabilitatea de-a mai rămâne însărcinată, însă aia nu-mi dădea nicio speranţă. Încercasem de prea multe ori ca să mai cred că putea fi o posibilitate. Îl simţeam şi pe Răzvan mai rece şi poate era doar vina mea, poate îl îndepărtam fără să-mi dau seama, sau poate, într-un mod inconştient, asta îmi şi doream. Ba conştient. Da. Voiam să-l eliberez de povara ce-o însemnam eu, dar probabil nu eram într-atât de puternică încât să-mi fac dorinţa să se împlinească.Banca noastră din parc era atunci ocupată de o tânără familie ce se bucura de o zi caldă de vară. Răzvan era tăcut, nu schiţa nimic, nici măcar o grimasă. Se uita cu ochi goi la cei doi soţi care se jucau cu un mic bebeluş. Îmi venea să îl strâng în braţe, să-mi cer scuze şi să-l sărut de un milion de ori, dar n-ar fi avut rost. Mi-am dus mâna în părul lui, nu la fel de lung ca în trecut şi mi-am pus bărbia pe umărul său. Se uită puţin spre mine şi pe buze i se lipi un zâmbet şters care dispăru repede. Îşi aruncă privirea înapoi şi oftă.- Câteodată îmi vine să urlu, recunoscu el şi se cotrobăi în buzunar după pachetul de ţigări. Mi-am reluat poziţia dreaptă şi m-am chinuit cu toate forţele să nu-i strig în ureche „Ţie-ţi vine să urlii?! Ţie?” , dar era doar un gând disperat şi egoist ce nu şi-ar fi avut locul. Eram prinsă la mijloc, undeva între mine şi el, undeva între durerea mea şi nesatisfacerea lui. - Ce ţi-a zis doctor Gabriela ieri? îşi băgă o ţigară între buze şi-o aprinse repede.- Nimic... ceva de genul că ar trebui să repet nişte teste, mă sună ea să-mi zică când să merg, am dat din umeri, fiind cu gândul undeva departe.- „Ceva de genul”?! Pentru tine asta e o joacă? îşi întoarse faţa spre mine. Se pare că ori te-ai lăsat bătută, ori nu-ţi mai pasă nici de tine, nici de mine, nici de nimic!- Poftim? mi-am scuturat capul uşor şi m-am uitat fix în ochii lui. - Pofteşti degeaba, mormăi el.- Habar n-ai tu ce-i în sufletul meu, Răzvan.- Aceeaşi replică ponosită. Dar tu ştii ce e în al meu?- Chiar nu vrei să ne comparăm durerea, bine?!Brusc, am tăcut amândoi, dându-ne seama că tonul vocilor noastre urca din ce în ce mai sus. Mi-am şters cu furie o lacrimă nărăvaşă ce mi se rostogoli pe obraz. Aş fi dat orice ca-năuntrul meu să crească un suflet, să fim una şi aceaşi persoană, inimile noastre să bată ca una, iar Răzvan să fie aripa noastră, scutul nostru... Orice.

Seara ne-am pus amândoi pe canapea, în faţa televizorului, fiecare cu o carte în mână. În surdină se auzea o melodie frumoasă, plăcută, care parcă îmi mai alunga din durere şi nervi.- Ascultă, am zis eu aproape în şoaptă, vrând să-i citesc o frază din carte, „Ar fi atât de simplu să ne amintim zilnic că trebuie să construim amintiri frumoase… ”.I-am zâmbit şi el îngână din cap; văzându-i reacţia, mi-a pierit orice stare bună sau proastă pe care o puteam avea. M-am ridicat, mergând spre dormitor. Îi simţeam privirea asupra mea, dar nu ar fi spus nimic... Mă dureau momentele alea, se adunau una peste alta şi le simţeam greutatea pe esofag. Mă gândeam cu teamă unde vor duce toate, dar cineva îmi spusese, cândva, demult, să nu mă gândesc niciodată la cum s-ar putea termina lucrurile. Am oftat şi am luat telefonul de pe noptieră.

17

„Mai avem câteva zile de vacanţă. Hai să mergem undeva! Hai, Răzvan, să fim doar noi doi!”„Vino înapoi” – îmi trimise el un mesaj sec. M-am ridicat ca teleghidată şi m-am dus spre sufragerie, oprindu-mă în tocul uşii.- Ce zici? am zis eu încet.- Da, probabil. Da, bine, mergem. Zi tu unde, şi mergem.Ştiam că nu spunea aia cu tot sufletul, o simţeam, dar în mintea mea dezordonată, ceea ce propusesem avea logică. Poate reuşeam să fugim de probleme, să le lăsăm acolo, la Braşov şi noi să ne redescoperim iubirea. Nu era pierdută, nu era uitată... Poate-şi luase şi ea concediu; dar pe Răzvan nu aveam să-l pierd, nu aveam „să-l dau afară” .

18

Capitolul 9Concediul reuşisem să îl obţin de la firmă fără nicio grijă, însă mă frământam pentru găsirea unui loc potrivit. Îi propusesem lui Răzvan să mergem la Sovata, dar dădu din umeri, atunci, lăsându-mă pe mine să decid în totalitate. I-am zâmbit amar şi vineri seara m-am apucat să fac bagajele. În casă era linişte, prea linişte aş fi putut spune. Încercam să-mi găsesc în străfundul meu puterea de a zâmbi, de a-mi îndepărta gândurile rele, de a trece mai departe şi de a-l readuce pe Răzvan înapoi lângă sufletul meu. Aveam impresia că omul de lângă mine se schimba pe zi ce trecea şi ştiam cu siguranţă acum că undeva era şi vina mea. Îmi aminteam cum mă închideam în baie, plângând, iar când Răzvan mă întreba blajin dacă eram bine, urlam din spatele uşii să mă lase în pace. Oare aia încerca să facă? Să mă lase... în pace?Soneria începu să bâzâie prelungit, iar gândurile mele se spărseseră. M-am dus să deschid, dar Răzvan mi-o luă înainte.- Doamne, eşti surd? dădu buzna Alice. Bună, Natalia! mă văzu în uşa dormitorului. Mă laşi să sun atâta... plus că te-am apelat mai devreme, ai telefonul ăla băgat în dos?- Nu am auzit, pur şi simplu, plecă Răzvan din faţa ei şi închise uşa bucătăriei după el.- Ce are? şopti ea, descălţându-se.I-am zâmbit cu ochii sticloşi şi am oftat. Ce-i puteam răspunde? Nici eu nu ştiam ce avea, în mare parte. Mi se strângea stomacul şi nu mai ştiam ce să zic. Am lăsat pantalonii mei din mână pe fotoliu, şi ea intră, aşezându-se pe canapea.- Plecaţi undeva? zâmbi.- Mda, am zis fără tragere de inimă.- Ce, Doamne, iartă-mă, aveţi?! se ridică ea, mergând spre bucătărie. Ce faci? am auzit-o mormăind şi-nchise uşa.Am oftat şi m-am întors la bagaje, încercând să nu bufnesc în plâns. Când am terminat, am auzit uşa deschisă la bucătărie şi pe cei doi fraţi râzând cu poftă. Am rânjit auzindu-i hohotul lui Răzvan – şi pereţii aceia albi îi simţiseră lipsa. Apoi zâmbetul de pe buze îmi pieri, gândindu-mă cât de mult rău îi provocam. Oare trebuia să plecăm amândoi sau trebuia să plec doar eu? M-am aşezat pe marginea patului şi mi-am lăsat capul între palme, părul căzându-mi peste faţă.- Ai terminat? l-am auzit.Mi-am ridicat capul şi m-am bătut pe genunchi, ridicându-mă. Avea o privire calmă, dar tare credeam că urma veşnica furtună după cerul senin. - Da, da am terminat, stăteam de mă gândeam, m-am îndreptat spre el şi m-am sprijinit de uşă, ridicându-mi privirea spre ochii săi. Nu mă mai priveau la fel, doar mă dojeneau – sau măcar asta credeam eu.- Nati, îmi faci şi mie o papară, te rog? am auzit-o pe Alice şi am trecut pe lângă Răzvan, observându-i rânjetul ştrengar.- Sigur, măi, de ce n-ai zis că ţi-e foame? Doar nu ţi-o fi ruşine...Am făcut masa pentru toţi trei şi Alice ne povesti ce făcuse în timpul petrecut la Sibiu, la o bună prietenă. Răzvan râse când aceasta îşi amintise cum Bogdan îi trimitea câte zece - douăzeci de mesaje pe zi, cerându-şi scuze.- Eu ţi-am zis, împinse el farfuria goală mai în faţă, ştergându-se la gură.- Şi eu v-am zis să vă căsătoriţi şi vă faceţi că plouă, aveam şi eu dreptul să nu te ascult...Am înghiţit în sec şi m-am uitat în ochii lui Răzvan; nu mai sclipeau ca în acea seară, iar pe buzele sale nu se mai afla niciun zâmbet.- Nu amesteca lucrurile, deveni el autoritar, brusc.- Scuteşte-mă, nu diferă cu nimic, îşi dădu ea ochii peste cap. Săru’mâna mult pentru masă, Natalia!I-am zâmbit şi am continuat să mănânc în linişte. Nu mai zicea niciunul nimic, Răzvan fuma o ţigară şi Alice stătea cu capul pe spate, privind pe pereţi. M-am ridicat şi am strâns masa, începând să spăl vasele.- Aoleu, mă duc acasă, mă enervaţi – zici că-i văd pe ai mei, îşi dădu ochii peste cap enervată, apoi îl aţinti pe Răzvan cu privirea şi el îşi schimbă mimica, lăsând ţigara în scrumieră. Sper să vă rezolvaţi problemele în vacanţă, că sunteţi tare... da, îşi luă ea paltonul şi ieşi pe uşă, trântind-o după ea.- Ia uite-o, s-a ajuns stăpână şi la mine în casă, comentă aiurea Răzvan, făcându-mă să-mi ridic o sprânceană. Am oprit brusc apa şi m-am întors, vrând să discut cu el, dar el deja se ridică, făcând câţiva paşi spre uşă.Am deschis gura spre a spune ceva, dar sunetele nu-mi ieşeau pe gură. Închise uşa după el, eu rămânând singură şi dezamăgită. Zgomotul liniştii din bucătărie-mi strângea plămânii cu forţă, sacadându-mi respiraţia. Am suspinat şi m-am aşezat pe scaun, privind spre geam. Chiar şi-afară era

19

înnorat, nu numai în casa şi-n sufletul meu. M-am ridicat, hotărâtă să fac ceva pentru mine, pentru noi, oricât de tare ar fi trebuit să încerc.Am deschis uşa din bucătărie şi m-am postat în faţa lui, aşezându-mă pe măsuţa din faţa canapelei. Se uită la mine, încruntându-şi sprâncenele şi schimbându-şi poziţia în pat.- Opreşte televizorul, te rog! am zis cu un ton jos.- Poftim? E un documentar interesant, chiar vre...Am apucat telecomanda din mâinile sale şi l-am stins eu, înainte să-şi termine propoziţia. Nu ştiam de unde-mi izbucnea curajul acela, însă mă rugam doar să nu dispară până nu se termina discuţia, pentru că altfel aveam să mă pierd din nou.- Dacă te-am îndepărtat – îmi pare rău, Răzvan! Şi dacă te-am rănit la fel. Nu mi-am ales trecutul, dar el m-a ales pe mine şi nu are cum să-mi dea drumul, înţelegi? Sunt şase ani de zile la care eu nu vreau să renunţ; nu vreau să ies din joc fără să mai lupt măcar o dată. Nu merităm asta, nu înţelegi? Lacrimile-ncepură să mi se scurgă pe obraji fără să le pot controla.- Crezi că mie-mi place situaţia în care ne aflăm?! Dar nu ştiu, simt că nici eu nu mai pot... Poate ceea ce simt eu nu se compară cu ceea ce ai petrecut tu, dar mă afectează şi pe mine. Mă urăsc când te fac să suferi, pentru că văd, chiar dacă mă fac că nu-mi pasă, dar am ajuns să fiu nevoit să-mi creez un scut împotriva ta, pentru că mă termini!- Îmi pare rău, Răzvan...Privi în altă parte şi-şi şterse şi el o lacrimă ce-i uda obrazul stâng. Îşi mută apoi privirea în pământ, punându-şi coatele pe genunchi şi strângându-şi mâinile. Mi-am pus o mână asupra alor lui şi mi-am muşcat buza inferioară, încercând să-mi şterg lacrimile cu cealaltă palmă.- Nici nu mai ştiu ce să zic, mă privi el în ochi, observându-mi chipul plin de lacrimi. Mă trase de mână lângă el şi mă strânse în braţe. Of, micuţo...M-am cutremurat la auzul acelui alint, un zâmbet tâmp lipindu-mi-se de faţă. - Chiar aş vrea să şterg unele lucruri cu buretele, dar nu pot, oftă, fără să-mi dea drumul.- Nu despre asta e vorba, am reuşit eu să-mi potolesc lacrimile. E vorba să învăţăm din greşeli şi să... nu ştiu, să încercăm să nu le mai repetăm.Pufni, rânji şi mă mângâie pe braţ. Hai s-o lăsăm aşa - îmi şopti asta în ureche şi nu-mi dădeam seama ce voia să spună. Am oftat, mulţumindu-mă, pentru început, şi cu atât. Ştiam că cer un lucru prea măreţ, dar voiam ca totul să revină la normal, să nu se fi-ntâmplat nimic din ceea ce nu ne convenea. Mi-era dor de visele mele din copilărie, mi-era dor să pot zâmbi fără să mă doară sufletul. Mi-era dor de mine şi de Răzvan. Şi cât de dor...

20

Capitolul 10La şase dimineaţa eram în parcare, aşteptându-l pe Răzvan să coboare cu valiza. Îmi aprinsesem o ţigară cu gândul că totul va fi bine, că escapada aceea ne va rezolva problemele şi că tot ce trăisem până acum, rău sau bine, avea să fie lecţia noastră de viaţă. Când uşa scării se deschise, m-am dus să deschid portbagajul. Puse acolo valiza cu grijă şi închise uşa, rezemându-se de ea. Îşi scoase şi el pachetul de ţigări şi îşi puse una-ntre uze, pipăindu-şi buzunarele.- Dă-mi un foc, mormăi el, luând bricheta din mâna mea. La Sovata, deci? lăsă el fumul gri să-i mângâie buzele.Am aprobat din cap şi m-am postat în faţa lui, sprijinindu-mi o mână pe umărul său. I-am zâmbit şi făcu la fel, poate involuntar. Voiam să îl sărut, dar îmi era frică de reacţia lui, mi-era frică să nu fiu respinsă. Însă, într-o fracţiune de secundă, îşi duse mâna după gâtul meu şi mă trase spre el, sărutându-mi apăsat buzele. Am lăsat ţigara să-mi cadă dintre degete şi mi-am lipit ambele palme pe faţa lui. Am zâmbit, stricând magia sărutului şi mi-am lipit fruntea de-a lui. Zâmbi şi el şi îmi dădu părul după urechi, sărutându-mă încă o dată.- Haide! zise apoi brusc, dându-se din faţa mea. - Răzvan, am zis eu încet şi îşi întoarse faţa spre mine. Te iubesc, ştii, nu?Îngână din cap şi-mi făcu semn să intru în maşină, el făcând acelaşi lucru. Nu mă mai interesa că nu-mi răspunsese, zâmbetul mi se întipărise pe buze la fel cum un stilou îşi lasă urmele pe-o foaie – ireversibil. Stomacul mi se făcu cât un purice, strângându-mi fluturii laolaltă. În sfârşit, după mulţi paşi făcuţi, vedeam o mică luminiţă la capătul tunelului.M-am urcat, trăgând uşa după mine. Întoarse cheile în contact şi porni maşina, accelerând. Am dat drumul la radio, privindu-i din când în când figura concentrată la drum. Tot zâmbeam pueril şi-nchideam ochii, spunându-mi în gând în ce mod perfect începuse ziua aceea.Cum distanţa era destul de lungă, ne-am oprit la un restaurant de pe drum să luăm micul dejun. Starea lui Răzvan era una bună, ceea mă făcea şi pe mine să fiu bine dispusă. Pe la ora nouă am ajuns la Sovata, cazându-ne pentru 4 zile la o pensiune superbă, cu o grădină mare, plină de flori, cu alei făcute din pietre şi leagăne din lemn. - Vezi că ştiu când să mă las pe mâna ta? zise el, punând valiza pe patul matrimonial din cameră.Nu am spus nimic, aducându-mi aminte răceala cu care-mi răspundea înainte. Am deschis uşile şifonierului şi am început să aşez hainele pe rafturi.- Mă duc să fac un duş, m-am încălzit grozav, intră în baie şi-nchise uşa după el. Am lăsat valiza deschisă şi am ieşit pe balcon, inspirând un aer cald şi plăcut. Era atât de frumos peisajul încât nu-mi venea să cred. Nu aveai cum să fii supărat într-un loc ca acesta; mi se părea imposibil. Trebuia doar să deschizi ochii larg şi să priveşti înaintea ta, iar zâmbetul şi starea bună se instalau rapid în sinea ta.Când Răzvan ieşi din duş, eu terminasem cu hainele. Mi-am ales o rochiţă albă, vaporoasă, pe care am tras-o pe mine rapid, iar el îşi păstră bermudele de pe drum, scotându-şi un tricou alb cu mânecă scurtă din dulap. M-am apropiat de el şi mi-am pus mâinile pe pieptul său, alungindu-mă după un sărut. Îşi luă, însă, tricoul de pe pat şi-l trase pe el. Mă privi într-un fel ciudat şi apoi îşi luă ochii de pe mine.- Stabilisem că vom înceta să facem lucruri care ne fac rău amândurora.- Ce? am zis eu dezorientată.- Mergem să ne plimbăm? schimbă subiectul.- De ce continui să te porţi aşa, Răzvan? m-am apropiat din nou de el.- Pentru că ştiu unde va duce asta şi vom termina, din nou, unul pe o cărare şi celălalt pe cea opusă.- Te înşeli dacă ai impresia că voi mai lăsa să se întâmple asta... Nu e prea greu să facem să fie bine. Suntem la o aruncătură de băţ de ceea ce eram, hai să... nu ştiu, să rezolvăm asta cumva, i-am zâmbit cald şi l-am văzut cum se strofoacă.- Mai bine hai să ne plimbăm, avem timp să vorbim despre asta, întinse mâna spre mine şi mi-am împreunat degetele cu ale lui, ieşind din cameră cu o exspresie ştearsă.Drumurile erau pline de oameni ce aveau în mâini prosoape şi umbrele, cu zâmbete pe feţe şi fericire în suflete. Noi ne plimbam alene, căutând ceva ce nici noi nu ştiam. La un moment dat îşi duse mâna după talia mea, trăgându-mă mai aproape de el. Ajunsesem lângă lacul mare de-acolo, iar eu m-am descălţat, aşezându-mă şi lăsându-mi picioarele să atârne în apa cea caldă. El mă privea de sus şi pufni, analizând împrejurimea.- Ce copil eşti, zise el, punându-şi mâna în dreptul ochilor datorită soarelui ce deja ardea puternic şi îi rănea pupilele.- Te uiţi după vreo gagică? i-am replicat eu, ridicându-mi privirea spre el. Râse încet şi mă împinse cu genunchiul în spate. - Da, dar nu e nici una frumoasă, oftă dezamăgit.

21

- Ce să-i faci, trebuie să te mulţumeşti cu mine, am dat din umeri, rânjind.Se aşeză în dreapta mea, lăsându-şi capul pe umărul meu. Mi-am dat capul pe spate, lăsând soarele să-mi ardă faţa într-un mod plăcut.- Ştii că nu mă mulţumesc cu puţin, replică el mai târziu, cu un ton neutru.Am rânjit şi am ridicat picioarele din apă, stropindu-l. Făcu o faţă caraghioasă apoi se întinse spre lac şi vru să mă stropească cu mâna. Între timp, mă ridicasem în picioare.- Potoleşte-te că te-mping în lac, am bufnit într-un râset zgomotos.Nu mă ascultă şi mă stropi, apoi se ridicâ în picioare, scoţând limba către mine.- Cine-i copilul acum? mi-am ridicat o sprânceană şi el făcu doi paşi înainte, punându-şi mâna pe faţa mea şi sărutându-mă. În acel moment mi se întrerupse orice legătură puteam să am cu realitatea, era ca şi cum am fi trăit într-o bulă de aer. Mâinile sale-mi strângeau talia protectiv, însă eu nu mi le puteam dezlipi de pe obrajii lui fierbinţi.- Mi-a fost dor de tine...

22

Capitolul 11Nu ştiam cum să privesc această apropiere bruscă dintre noi, pentru că ştiam că undeva în spate rămăsese un gol pe care niciunul dintre noi nu-l putea umple, însă încercam să trăiesc clipele, să mă bucur de fiecare în parte, să-l apreciez pe el, pe mine şi să apreciez ce eram noi. Nici eu nu mai ştiam ce e în sufletul meu, în gândurile mele şi mi-aş fi dorit ca acea vacanţă să dureze ani la rândul, pentru a nu fi nevoită să mă întorc în Braşov la veşnicele probleme, ca să am acolo ocazia să mă frământ non-stop. Ieşeam la micul dejun, ne plimbam, ne-ntorceam, mâncam din nou, mergeam la lac, stăteam la soare, citeam amândoi în linişte în grădina pensiunii, mâncam iar şi seara adormeam în braţele lui; devenise o mică rutină, însă una dintr-aceea care-ţi face bine, care-ţi unge sufletul cu miere. Îl vedeam şi pe el că petrece un timp plăcut şi asta mă bucura şi mai mult. Parcă uitase de problemele mele, de ale lui, de ale noastre...În ultima seară am ieşit amândoi la o ţigară, iar liniştea din jurul nostru parcă-mi masa muşchii corpului, relaxându-mă. Nu auzeam decât respiraţia sa şi zumzăitul insectelor din iarba grasă, zgomote ce se îmbinau ca nişte piese de puzzle. Am ofatat dintr-o dată, fără să vreau şi el îmi privi chipul, pe faţă citindu-i-se un semn de întrebare. Am rânjit şi-am dat din umeri, lăsând fumul gri să-mi maseze buzele.- Mă bucur că a ieşit aşa; singurul lucru pe care-l regret este că a durat prea puţin.Rânji şi nu spuse nimic, ci veni lângă mine, îmbrăţişându-mă. Parcă-i simţeam din nou atingerile calde, aşa cum fusese odată. Am inspirat adânc şi-mi dădu drumul, mângâindu-mi un obraz.- Îmi dau seama acum că orice lucru neplăcut care ţi se poate întâmpla, că-i major, că-i minor, se poate rezolva până la urmă. Poate aşa a fost să fie, dădu din umeri.Mă uitam în ochii lui şi-mi venea să-i cuprind tot corpul în palmele mele, să-l mângâi şi să-l sărut, să-i simt buzele calde peste ale mele, să-i simt mâinile mângâindu-mi curburile trupului, într-un final, eu prin el să mă descopăr prin mine, să ne contopim, să zbârnâim şi să vribrăm de-odată. Mi-am stins ţigara şi îmi deschise uşa, el intrând după mine. Mi-am lăsat hainele pe fotoliu când am ajuns în cameră şi am intrat să fac un duş, trăgându-mi mai apoi pe mine un larg tricou pe care-l primisem de la el în urmă cu ceva timp. El stătea pe marginea patului, fiind atent la televizor. Ştergându-mi părul cu prosopul, m-am oprit în dreptul lui, aruncându-mi privirea spre ecran.- Ce film e? Nici nu am apucat să întreb bine căci mă prinse de picior şi mă trase pe pat, lăsându-mă să cad în voie. Mă privi în ochi şi-mi aranjă şuviţele dezordonate, mângâindu-mi obrazul. Nu ştiam cum să reacţionez, dacă să fac vreun gest sau să îi acord lui prilejul, dacă să zâmbesc sau să rămân în aceeaşi poziţie – cert este că tot corpul îmi tremura; dacă de emoţie sau de-o oarecare uşoară frică, asta nu puteam să-mi dau seama. Îmi sărută buzele apăsat şi apoi mă privi din nou în ochi. Aruncă prosopul ce-l incomoda pe jos şi râse uşor. Voiam ca toate gândurile mele anterioare să se transforme în nişte fapte reale, să se termine acea poveste mai frumos decât finalul la care m-aş fi aşteptat vreodată. Voiam totul în acele momente şi nu ştiam dacă eram egoistă sau doar un om cu dorinţe şi plăceri.

Parcă totul se pusese pe făgaşul potrivit şi era ca şi cum nimic urât nu s-ar mai fi întâmplat, chiar dacă mai găseam mesaje de la ginecologul la care mergeam înainte, sau mai auzeam la televizor ştiri despre avorturi şi cu Răzvan prezent nu ştiam cum să reacţionez. În momentele acelea îmi venea să fug pentru că ştiam că, indiferent de durerea mea, şi el era deranjat de unele lucruri şi era vina mea că exista acea rană în care se putea întoarce cuţitul.Vineri, Răzvan mă chemă în oraş pentru a sărbători un nou proiect de lucru al său. Am acceptat invitaţia bucuroasă, plecând direct de la serviciu spre centrul oraşului. Mă aştepta fumând o ţigară, pe banca din faţa unui restaurant la care obişnuiam să mergem în primul an de relaţie.- Bună, i-am zâmbit şi m-am aplecat să-l sărut. Nu intrăm?- Stai să termin asta, zise cu un ton neutru, ridicând mâna-n care-şi ţinea ţigara.Mă-ntrebam dacă îi era dor de mine, cea care eram cu ani în urmă, de relaţia ce o aveam atunci sau doar devenise melancolic de mă adusese fix aici.- Ce-ţi veni cu Da Vinci? m-am aşezat lângă el.- Lipsă de inspiraţie, îmi anulă el toate teoriile. Plus că mi-e poftă de spaghetele pe care le mâncam aici. Fără supărare, dar bolognesele nu ţi-au ieşit niciodată la fel de bune cum le găseam aici, râse uşor.Am râs şi eu, dându-i un cot în glumă. Am intrat într-un final şi ne-am aşezat la aceeaşi masă la care obişnuiam să ne mâncăm prânzul. M-am lăsat răsfăţată puţin când acesta-mi luă jacheta şi-mi împinse scaunul, zâmbindu-mi. Nu mă uitasem la el atent atunci, ci îi întâmpinasem figura ca ceva ce

23

cunosc, ceva obişnuit, fără să observ cât de frumos era îmbrăcat şi cât de bine îi stătea părul. Brusc, m-am simţit cea mai norocoasă femeie din acel restaurant şi zâmbetul mi se aşternu pe buze.Ne-am comandat amândoi o porţie de paste şi un desert, plus o sticlă de vin. M-am uitat încurcată la el când ceru acel vermut ospătarului şi am aşteptat să rămânem singuri.- Înţeleg cât de bine curge cu pastele, am rânjit eu, dar ce sărbătorim atât de important întrucât merită o întreagă sticlă de vin?- Ţi-am zis că am primit un nou proiect.- Da, dar nu mi-ai detaliat nimic, mi-am aprins eu o ţigară.- Ţii minte statuetele acelea ce le-am făcut acum câteva luni? Au atras atenţia în Cluj şi mi s-a dat un post întreg la o firmă de arhitectură pentru patru luni, pentru a-i ajuta cu nişte sculpturi pentru un fel de palat-sediu-muzeu, nici eu nu am înţeles prea bine, râse.Nu ştiam ce să fac sau să zic pentru că mă bucuram enorm ştiind cât de mult îşi iubeşte munca şi nu doream ca reacţia mea să nu-i fie pe placul aşteptărilor.- Mă bucur enorm pentru tine, Răzvan, nici nu ştiu ce să zic, i-am zâmbit, privindu-l în ochi.- Şi eu mă bucur şi e o ocazie unică, dar...- Cum să existe un dar în această situaţie?! De ce nu ai accepta? Îţi oferă totul ocazia aceasta.- Trebuie să mă mut la Cluj în perioada respectivă, spuse el cu un ton trist, în timp ce chelnerul ne turna vinul în pahare. Am băut jumătate din conţinut dintr-o singură gură, privindu-l pierdută. De ce tocmai acum? Patru luni mi se păreau atât de multe săptămâni, atât de multe zile şi mai ales, atât de multe ore. Mi se prăbuşise tavanul peste umeri şi-mi pierise şi pofta de mâncare, însă ce puteam face? Ce persoană aş fi fost şi ce iubire i-aş fi purtat eu dacă l-aş fi împiedicat să-şi urmeze visul?- N-o să stau în calea visului tău, Răzvan, dar nu-ţi ascund că nu mă încântă ideea. Şi nu din cauză că nu aş avea încredere în tine sau că nu aş fi capabilă să te aştept, dar...- De două zile mă frământ şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu cum să gândesc, nu ştiu nimic; chiar îmi cer scuze pentru situaţia în care te-am pus.- De două zile? am zâmbit amar. Şi dacă tu nu ştii, cine să ştie? Vrei să-ţi spun că poţi să pleci? Pleacă! Dar fiecare e egoist într-un oarecare dozaj şi mă gândesc şi la mine şi la acele patru luni în care o să fiu singură. Nu e ca şi cum ai fi la o aruncătură de băţ, am privit eu pe fereastra restaurantului ca nu cumva caracterul meu să mă dezamăgească şi să-mi arunce cu lacrimi pe ochi. Poate exageram, poate nu era capătul Pământului şi sigur nu am fi fost singura pereche care ar fi trecut prin aşa ceva, dar cum să-l las să plece când după atâta vânt şi ploi mi-era şi mie bine?

24

Curpins Prolog pagina 1 Capitolul 1 pagina 4 Capitolul 2 pagina 5 Capitolul 3 pagina 7 Capitolul 4 pagina 9 Capitolul 5 pagina 11 Capitolul 6 pagina 13 Capitolul 7 pagina 15 Capitolul 8 pagina 17 Capitolul 9 pagina 19 Capitolul 10 pagina 21 Capitolul 11 pagina 23

(După săptămâni întregi, dimineţile erau altfel. Nu mai beam cafeaua împreună, nu mă mai privea în oglinda băii, nu-mi mai săruta umerii. Aveam impresia că fuge, că încearcă să nu mă mai privească în ochi prea mult timp pentru a nu mă răni în cuvinte. Când mă trezeam el se încălţa să plece, mă saluta în treacăt şi ieşea, închizând uşa după el, parcă cu regret – sau măcar atât voiam să cred.Mă durea, dar nu ştiam ce să fac; era prima situaţie pe care nu ştiam cum s-o suport, cum s-o fac să meargă.)

25