asociaȚia studenȚilor teologi ortodocȘi serie nouă nr. 7...

REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 7 (14)/iunie 2011Serie nouă

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ Rugăciunea şi experienţa întâlnirii cu Dumnezeu

TEHNICI ARTISTICEReprezentarea Sfântului voievod Ştefan cel Mare în iconografie p. 25

INTERESE Canonizarea lui Ştefan cel Mare

p. 13

p. 18-19

ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorMarius-Ştefan CIULU

Editor şefTiberiu ANGHELINA

Redactor-şefJustinian CONSTANTINESCU

Redactori coordonatori:Silviu-Constantin NEdELCU

Victoriţa CIObANUAndreea Melania PASErE

Andrei SOLOMONVasile NICHIFOrEmanuela PETrEdaniel ŞOVăIALă

Colaboratori:diac. ALEXANdrU Cristian, Valeriu

Cristinel POPOVICIU, Nicoleta ENCULESCU, Traian IVăNESCU, Alexandru Valentin NISTOr, Tiberiu OLArIU, Anca-Mihaela MOGOŞ, Marius-Adrian CăLIN,

Andreea bUCUr, Malvina PrEdA, Emanuela PETrE, Alexandru PădUrArU

FOTO: redacția ASTOConcepție grafică și DTP

Justinian CONSTANTINESCU

CorecturaCristian bOSTAN

¢ EDITORIAL / ASTO-ISTUL BANAL

¢ DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

¢ PĂREREA MEA

¢ INVITAȚII LA CULTURĂ

¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

¢ TRADIȚII

¢ DOCUMENTAR

¢ INTERESE

¢ CRONICI

¢ HOBBY

¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

¢ DIALOGURI

¢ ÎN VACANŢĂ

¢ SFINȚI ROMÂNI

¢ TEHNICI ARTISTICE

¢ VASILIADE

¢ BIOETICĂ

¢ POEZIE

¢ SCHIȚĂ

¢ DIVERSEApariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al bNP bucur şi

Asociaţii

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]

RUBRICI

Coperta 1: Portret al lui Ştefan cel Mare realizat în perioada comunistă după litografia lui Costin Petrescu din 1904

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

Istorie şi continuitate

ASTOistul banal

TIBERIU ANGHELINA

Mă întreba...

...redactorul-șef al revistei de față, care semnează editorialul de lângă al meu, dacă mai scoatem revista. De fapt, el i-a spus Melaniei că s-ar putea să n-o mai scoatem şi Melania, tristă nevoie mare, a venit la mine să mă întrebe dacă mai scoatem revista, eu dând încă din perioada aceea semne de tăcere. Asta se întâmpla acum aproape o lună. La acea vreme am răspuns cu mult patos și cu statornicită pasiune „Păi se poate să nu scoatem? Avem atâtea de spus...”. Între timp, de-a lungul întregii perio-ade, eu am avut multe de spus... dar tot ce-am avut de spus am spus în Lu-crarea mea de Licenţă (n.a. v-aş spune şi titlul, dar n-aş mai avea atunci loc de alte banalităţi), tot ceea ce era pe lângă subiect rămânând negrăit. Şi încă activitatea mea în cadrul redacţiei Revistei ASTO e oky... blog-ul personal este în paragină, asta şi din cauza mea, lăsându-l astfel, dar şi datorită maturizării cititorilor de blog-uri care au început să se înscrie în linii de target, cum era şi normal după o perioadă de consum frenetic. Revenind (n.a. că mai am vreo 300 de ca ractere) am scos şi numărul ăsta. Felicitări echipei redacţionale! Pentru mine, unul, a fost greu rău... nu ştiu de voi. Cred că acesta este ul-timul editorial marca ASTOistul banal pentru mine, deşi voia lui Dumnezeu a demonstrat de multe ori că nu-i în acord cu nesiguranţele mele, aşa că mulţumesc celui care a apreciat acest editorial (n.a. sunt sigur că există cineva pe acolo...) şi mulţumesc, în egală măsură, criticilor (n.a. ăştia sunt mulţi rău).Pace vouă!

Într-o noapte de octombrie a anului 1777, clopotul Buga de la Mânăstirea Putna a răsunat de la sine, plângând

soarta „Porţii Creştinătăţii”, a Moldovei lui Ştefan, ocupată de Imperiul Austro-Ungar. Acest Ştefan era un om simplu, hotărât şi cu o impresionantă tărie de caracter. Un dom-nitor neînduplecat şi neclintit la arătare, dar

smerit şi iubitor de Dumnezeu, de neam şi de ţară în străfundul fiinţei sale. Poate că niciodată până la el pământurile moldave n-au fost atât de cotropite şi atât de scăldate în sânge de martir ca în vremea aceea. Căci de dincolo de malurile Prutului, vreme de peste 40 de ani, venea suflarea nimicitoare a necredinţei şi a dorinţei de stăpânire lumească ce părea că nu poate fi stăvilită cu niciun chip. Splendoarea Bizanţului pălise, Occidentul tremu-ra. Şi totuşi, acest Ştefan, un necunoscut răsărit de nicăieri, se hotărâse să înece trufia şi furia păgână. Atunci s-a auzit pentru prima dată acea hotărâre fermă „Pe aici nu se trece!”. Aşa a fost şi aşa a rămas! Deşi era o vreme tulbure nu numai pentru tânărul stat moldav, ci pentru întreaga creştinătate, Ştefan nu a cedat; mânat de credinţa sa nestrămutată, de dragostea pen-tru neamul său, a trecut peste toate incertitudinile, neputinţele şi îndoielile, a luptat fără teamă jertfindu-se pe altarul patriei; şi aceasta pentru a lăsa Moldova moştenire urmaşilor lui, din neam în neam.

Astăzi, ca şi acum 500 de ani, România este măcinată de teamă, de necredinţă, de incertitudini, de neputinţă. Pericolul nimicirii este mai mare ca oricând. Şi este un pericol cu atât mai mare, cu cât el vine din interior, poate mai mult decât din afară. Nu mai avem idealuri. Ne lepădăm de credinţă neforţaţi de nimeni şi facem aceasta cu convingerea că este bine aşa. Pământul românesc, cândva ameninţat a fi răpit de păgâni, este acum pângărit şi înstrăinat de propriile noastre interese meschine, în speranţa unui trai mai bun sau din indiferenţă şi ignoranţă. Am uitat cine suntem şi am rătăcit calea. Ne-am uitat istoria şi renumele pe care cândva l-am câştigat cu atâtea jertfe într-o Europă creştină temătoare, divizată şi confuză...

Acum, în noaptea acestor vremuri de cumpănă pentru nea-mul românesc şi credinţa lui cândva statornică, parcă aud cum răsună din nou cântecul de jale al Bugăi ce-i cheamă pe români la o deşteptare parcă tot mai iluzorie.

Şi totuşi, încă mai sper în această deşteptare, căci candela Moldovei, văd, e încă aprinsă!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Ediția a II-a, Nr. 7/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

Master la FTOUB

În acest număr continuăm prezentarea succintă a ofertei educaţionale a programului de master din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

5. ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE(15 locuri buget + 20 locuri taxă)- Discipline fundamentale: Managementul şi legislaţia

patrimoniului cultural eclesial; Particularităţi stilistice ale picturii de tradiţie bizantină; Expresivităţi plastice ale artelor textile în spaţiul liturgic ortodox; Problematica restaurării din punct de vedere teologic; Icoana bizantină de la comunicare la comuniune

- Discipline complementare: Structura şi degradarea materialelor; Expresivitatea figurii umane în pictura de tradiţie bizantină

- Pachet obţ. pictură: Tehnici clasice ale picturii bizantine; Tehnici alternative ale picturii postbizantine; Structura practică a elementelor plastice în arta sacră

- Pachet obţ. conservare-restaurare: Metode de prevenire, Diagnoză şi control al deteriorării; Stabilizarea proceselor de degradare(frescă, icoană, carte); Protecţia patrimoniului cultural-eclesial în faţa dezastrelor.

6. STUDII RELIGIOASE ŞI EDUCAŢIE CREŞTINĂ(15 locuri buget + 20 locuri taxă)- Discipline fundamentale: Învăţământul religios eu-

ropean: istorie şi actualitate; Dinamica misiunii creştine: implicaţii în procesul educaţional; Modele religioase în context pluricultural; Psihologia religiei; Teologia cuvân-tului din perspectivă ortodoxă; Dialogul dintre Teologie şi ştiinţa în contemporaneintate

- Discipline de specialitate: Axiologia educaţiei reli-gioase; Religia, fenomen social; Dimensiunea catehetică a cultului divin ortodox, Treptele formale ale educaţiei creştine în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur; Cultură şi religie în Europa ; Epistolografia paulină; Ora de religie din perspectiva ştiinţei învăţării (de la teorie la practică)

- Discipline complementare: Comunicare interpersonală, Comunicare şi comuniune; Scrierile apocrife ale Vechiului Testament - o abordare din perspectiva didacticii religioase; Limbă şi stil în textul religios

Din viața studențească

- Discipline facultative: Limbi clasice, Limbi moderne

7. COMUNICARE ŞI COMUNIUNE ECLEZIALĂ ÎN SPAŢIUL ORTODOX

(20 locuri buget + 20 locuri taxă). Temă interviu: Sistemul mass-media al Bisericii orto-

doxe Române

- Discipline fundamentale: Comunicare, comuniune şi unitate la Sfinţii Părinti ai Bisericii; Religii în dialog; Teologia cuvântului din perspectivă ortodoxă; Dialogul dintre teologie şi ştiinţa în contemporaneitate

- Discipline de specialitate: Estetica teologică; Comu-nicare mediatică; Comunicare interpersonală; Argumen-tarea în discursul media; Elemente de retorică creştină în epistolografia paulină; Teahnici de comunicare în presă; Mesaj religios şi comunicare eclezială; Istoria presei creştine universale; Istoria presei bisericeşti din România

- Discipline complementare: Medii virtuale pentru învăţare şi comunicare; Spaţiul eclezial bizantin: de la comunicare la comuniune; Lexicologie creştină; Limba şi stil în textul religios

- Discipline facultative: Limbi moderne, Limbi clasice

8. TEOLOGIA ŞI MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII(20 locuri buget + 20 locuri taxă)- Discipline fundamentale: Practica de specialitate;

Principii vetero-testamentare privind asistenţa socială, Principii neo-testamentare privind asistenţa socială; Asistenţa socială în Biserica primului mileniu; Principii patristice ale asistenţei sociale în Biserica; Dimensiune duhovnicească a asistenţei sociale în Biserică

- Discipline de specialitate: Misiunea filantropică a BOR în trecut şi astăzi; Ciclul de viaţă şi managementul programelor şi proiectelor sociale; Managementul în caz de asistenţă socială; Managemetul voluntariatului în asistenţa socială religioasă; Analiza de risc şi intervenţie socială în situaţii de criză; Fundamentarea Teologică şi perspectivă misionară a doctrinei sociale a bisericii; Perspective confesionale asupra doctrinei sociale a bi-sericii; Misiunea ortodoxă în postmodernitate; Pastoraţia familiilor defavorizate

- Discipline complementare: Religia-fenomen social; Instituţii filantropice în societatea bizantină târzie; Ethosul creştinismului antic; Asistenţă socială la cultele neoprotestante şi asociaţiile religioase creştine din România.

MARIUS-ȘTEFAN CIULU


Părerea mea

Presa românească sau despre bun gust şi deşeuri

Am ocazia de mai multă vreme încoace, zilnic să citesc, de multe ori spontan şi nepre-meditat, titluri dintre cele mai abjecte, însoţite

bineînţeles de imagini pe măsură, în ziarele unor venerabili tovarăşi de scaun, în metrou şi, cu mici excepţii, în toate mijloacele de transport, în parcuri (în locuri publice populate, bineînţeles, de copii şi tineri) şi mai nou, chiar în facultate. Nu ştiu dacă această predilecţie patologică a presei mondene poate fi datată cu exactitate, cert este că, cel puţin în ultima vreme lucrurile au căpătat un soi de caracter general lugubru şi sexual bolnăvicios. Deşi lucrurile par com-plicate, sunt de fapt foarte simple: orbităm pe raza aceluiaşi cerc vicios: presa (adică acei jurnalişti care procură cetăţeanului de rând informaţii de importanţă naţională referitoare la dive, im-planturi, divorţuri, crime şi sinucideri), se scuză acuzând dorinţa cititorilor de senzaţional şi cancan; iar cititorii, oameni inocenţi desigur, nu văd cum gusturile lor frivole pot fi o problemă sau nu găsesc în presa scrisă informaţii calitativ superioare la acelaşi preţ. Desigur, calitatea este de cele mai multe ori direct proporţională cu preţul. Soluţia, aşadar, pare să fie preferinţa pentru kitsch, fapt observabil nu doar în presă, ci în majoritatea domeniilor care implică vânzări, inclusiv în ceea ce noi numim comerţ bisericesc.

În altă ordine de idei, până de curând (când pro-motorii au înţeles că de fapt îşi făceau o defavoare),

ANDREEA MELANIA chiar în mijlocul Bucureştiului, sub sloganul: „Orien-tarea sexuală nu este o alegere, nu este o boală” a putut fi văzut un afiş care promova homosexualitatea, afiş în care un nou-născut era etichetat drept homo-sexual. Instinctiv a apărut întrebarea: Nu cumva şi pedofilia este înnăscută? Sau necrosadismul?

Din nefericire, această criză a bunului gust se ex-tinde cu fiecare informaţie tendenţioasă transformată într-o ştire şi oferită ca hrană, lipsită desigur de orice consistenţă sau calitate, mulţimilor înfometate. Transferată în zona poporului drept-credincios,

această criză nu face decât să amplifice chestiunea tragică şi nostimă

în acelaşi timp. S-a dezvol-tat astfel, via internet, un gen de presă de scandal

bisericesc, unde fiecare sub auspiciile anoni-matului, îşi manifestă

dreptul la opinie atacând, insultând, calomniind, chiar anatemizând (nu se ştie cu ce autoritate) episcopi, reprezentanţi sau oficiali ai Bisericii Ortodoxe şi nu

numai, preoţi, profesori, călugări ş.a. Şi se pare că această hrană

mulţumeşte poporul.Sursa acestei situaţii tragi-comice este, aşa cum

spunea un profesor de-al nostru, nevoia oamenilor de a se considera mai buni contabilizând viciile şi scăderile celorlalţi. Soluţia, în cazul acesta, va fi culti-varea preocupării pentru lucruri şi întâmplări pozitive şi eliminarea comparaţiei cu ceilalţi, asumarea mai curând a poziţiei vameşului, celei atât de familiare nouă, a fariseului. Îmi permit, în loc de încheiere, să aduc o completare unei vorbe bine cunoscute din popor: „Gusturile nu se discută... se educă!”


Invitații la cultură

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Cultura duhului din perspectivă istorică

Pentru a păstra direcţia din luna aceasta a revistei şi în lipsa unor evenimente culturale dedicate subiectului, am hotărât să vă adresez prin acest articol o altfel de

invitaţie la cultură; am putea să o numim cultură a duhului.Mănăstirea Putna, altarul Bucovinei ortodoxe, va

sărbători şi în acest an în data de 2 iulie, aşa cum ne-am obişnuit de altfel, pe Marele Voievod al Moldovei, Sfântul Ştefan. Ca orice sărbătoare, slujba va consta în Vecernia unită cu Utrenia Sfântului, în seara de 1 iulie, urmate de Acatist şi Sfânta Liturghie în dimineaţa zilei de 2 iulie. Acestora li se adaugă programul la care participă vizitatorii şi cei apropiaţi ai mănăstirii, program care constă în reprezentaţiile unor scenete sau mici piese de teatru, susţinute de către elevii şcolilor din împrejurimi; interpre-tarea unor cântece patriotice, şi nu numai, de către diverse coruri ale filialelor ASCOR din ţară şi mai ales prezenţa atât a bătrânilor cât şi a copiilor şi tinerilor, îmbrăcaţi în costume naţionale, toate fiind edificatoare în sens patriotic.

Dar Putna se defineşte ca un aşezământ cultural în sine nu doar pentru trecutul ei istoric şi importanţa acestuia ca valoare naţională, ci şi pentru numeroasele colocvii, publicaţii şi conferinţe cu tematică istorică sau literară pe care le organizează în prezent.

Astfel, anul acesta, între 31 august şi 3 septembrie, va găzdui cea de-a XI-a ediţie a Simpozionului Internaţional de Istorie Colocviile Putnei. Pe lângă temele obişnuite, istoria perioadei muşatine a Moldoveni, istoria Mănăstirii Putna şi istoria monahismului bucovinean în perioada austriacă, anul

acesta va exista o secţiune dedicată lui Eustaţie Protopsaltul şi Şcolii muzicale de la Putna de la începutul secolului al XVI-lea. Prilejul este împlinirea a 500 de ani de la scrierea Antologhionului de către psaltul putnean Eustaţie, una din cele mai strălucite prezenţele ale românilor în cultura de tradiţie bizantină.

În luna august va avea loc şi Simpozionul Internaţional anual pe teme umaniste închinat academicianului Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, titlul acestui an fiind Geniul individual şi memorie colectivă. Pentru cei interesaţi, comunicările simpozioanelor din anii precedenţi, dar şi o parte din dezbaterile pe marginea celor prezentate, se găsesc în revista Caietele de la Putna. Titlurile din anii anteriori au fost: Tradiţie spirituală naţională şi deschidere universală (2007), Epoca noastră, tensiunea etic – estetic (2008), În căutarea absolutului: Eminescu (2009), Fertilitatea mitului (2010). Între alte publicaţii ale mănăstirii, pe lângă titlurile istorice şi reeditarea scrierilor acad. Zoe Dumtirescu-Buşulenga despre Eminescu, amintim revista „Cuvinte către tineri” cu apariţie anuală, ajunsă la cel de-al patrulea număr, şi albumul mănăstirii care ne oferă o trecere în revistă a tuturor informaţiilor importante despre ceea ce a însemnat şi reprezintă Putna, în peste 500 de pagini, din care jumătate de ilustraţii.

După căderea comunismului şi o dată cu venirea actualului stareţ, Arhimandritul Melchisedec, mănăstirea s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Personalul mănăstirii a crescut considerabil, tot mai mulţi tineri iubitori ai monahismului alegând să îşi închine viaţa lui Dumnezeu în acest loc, pelerinajul şi posibilităţile de cazare au crescut, iar ascultările s-au diversificat treptat. Iar pentru mulţi tineri care au ajuns aici, printre care mă regăsesc şi eu, Mănăstirea Putna a constituit un loc de întâlnire cu propria persoană şi cu Dumnezeu, Cel prezent tainic în fiecare dintre noi, un loc din care să porneşti întotdeauna.

„Mitul arată frământarea oamenilor în drumul lor spre adevăr. Cum ştim, cuvintele adevăr, frumos şi bine au aceeaşi rădăcină. Ele încep şi se termină în Creatorul cerului şi al pământului. La Putna, găsim o cale dacă am rătăcit-o.” (ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor)


O carte cu un titlu ce îndeamnă spre lectură este şi aceasta, sub autograful arhimandritului Paulin Lecca, apărută în 1997 la Editura Paideia în

Bucureşti. Opera se prezintă sub forma unui roman biografic

al unui tânăr „teolog” Victor Moldovanu ce va apuca drumul mănăstirii, nemulţumit fiind de ispitele şi deliciile unei vieţi studenţeşti şi dorind să trăiască creştinismul „aşa cum cei din jur nu mai erau în stare să o facă” (Dna. Elena Maria-Ganciu).

Sunt puţini scriitori ce s-au încumetat să reflecte asupra vieţii monahale, amintindu-ne de Damian Stănoiu şi Tudor Arghezi (ambii au fost vieţuitori în mănăstire) precum şi de Vasile Voiculescu. Pe când cei trei realizează o critică a monahismului din perioada interbelică prezentând mănăstirea „nu ca o intrare în Împărăţie ci ca pe o gură a iadului” (Dna. Elena Maria-Ganciu), în schimb această carte este un fel de Pelerinul Rus în varianta românească unde este

De la moarte la viaţă...

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU

prezentată frumuseţea înaltei vieţi îngereşti. Pagini întregi amintesc de Ortodoxia în stare pură pe care „fratele Victor” (Părintele Paulin Lecca) a descoperit-o din lectura cărţii Pelerinul Rus, a volumelor Filocaliei şi chiar la Dostoievski, prin stareţul Zosima din Fraţii Karamazov.

Studentul „teolog” Victor Moldovanu reface traseul părinţilor din Pateric: căderea în păcat, remuşcările conştiinţei, părăsirea lumii, intrarea în mănăstire, ispitele primirii, acomodarea cu viaţa monahală şi primele bucurii duhovniceşti, misiunea în lume şi apoi reîntoarcerea în mănăstire. Lucrul care l-a salvat din momentele de primejdie a fost rugăciunea, despre care el afirma că „rugăciunea mea nu era o rugăciune obişnuită. Rugăciunea mea ţâşnea din sufletul meu, aşa cum ţâşneşte gheizerul din inima pământului, mânat de un foc şi de o presiune grozavă. Numai în primele luni de la Frăsinei mă mai rugam cu atâta putere.”

Sfârşitul cărţii culminează cu imaginea Mănăstirii Frăsinei şi vorbele personajului principal care spune că „pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Hristos. Iar Iisus mă cheamă din nou la Frăsinei....”, loc unde se reîntoarce „tânărul student” ca final al vieţii sale pământeşti şi început al celei îngereşti.


Redescoperirea Bucureștilor

Deşi o utopie pentru mulţi, visul a devenit realitate. Totul a început în duminica Floriilor (20 aprilie 2003), când s-a pus piatra de temelie a viitoarei biserici militare cu hramul Sfântului Mare Mucenic

Mina, o adevărată catedrală a armatei şi podoaba Regimen-tului 30 Gardă „Mihai Viteazul” – singura unitate din ţara noastră specializată în ceremonii şi onoruri militare.

Prin îngăduinţa conducerii unităţii militare a fost pus la dispoziţie terenul pe care era amenajată parcarea auto a unităţii, astfel că putem spune că locaşul Domnului a răsărit din nimic. Cu multă râvnă şi ajutor din partea cadrelor militare şi a unor civili evlavioşi, lucrările au început în lunea din săptămâna patimilor (21 aprilie 2003) şi în numai 4 ani construcţia era finalizată şi urma împodobirea cu pictură. La 1 aprilie 2007 a putut fi oficiată pentru întâia oară Sfânta Liturghie în acest locaş. Lucrările de înfrumuseţare cu pictură (tehnica tempera-secco) au fost finalizate în timp record – în numai un an, fiind realizate de un grup de pictori tineri de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. La 20 septembrie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ÎPS Mitropolit Nifon al Târgoviştei şi preoţii militari ai Garnizoanei Bucureşti, au participat la slujba de sfinţire a noului locaş. Tomosul de sfinţire a fost semnat la sfârşitul Sfintei Liturghii, într-un cadru festiv la care au par-ticipat atât autorităţi militare cât şi civile, de PF Daniel, prilej cu care preotul Regimentului de Gardă – Cristian Niculescu a fost hirotesit iconom-stavro for. Stilul arhitectonic al locaşului de cult este unul clasic bizantin în plan treflat, cu elemente ornamentale ce ţin de stilul brâncovenesc. De la intrarea

în biserică, te întâmpină Sfântul Mare Mucenic Mina, într-o icoană de o dimensiune impresionantă – 33 mp, un mo-zaic făcut de o echipă de artişti

de la Facultatea de Arte din Bucureşti. În interiorul locaşului îşi dau mâna liniştea duhovnicească şi siguranţa conferită de tipologia militară, rezultând un cadru propice rugăciunii. Nu poate trece neobservată cata-peteasma scluptată în lemn de tei (în ate-lierele Penitenciarului Focşani, după cum ne-a spus părintele Cristian Niculescu), aceeaşi esenţă pe care o întâlnim şi la cele 70 de strane. Cele două policandre din naos şi pronaos, împodobite cu 450 de becuri îşi trimit lumina asupra picturii, care străjuieşte pereţii sfântului locaş.

Astăzi, după un an şi jumătate de la sfinţire, în curtea bi-sericii mai poate fi văzută o troiţă în stil tipic maramureşean ridicată spre „cinstirea şi pomenirea veşnică a ierarhilor şi preoţilor militari ai Armatei române, slujitori sub Tricolor, adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci”, dar şi un monument ce aminteşte de primul zbor aerian făcut de Aurel Vlaicu de pe dealul Cotrocenilor, la 17 iunie 1910.

Prin măreţie, frumuseţe şi mod de realizare această biserică poate fi pe bună dreptate numită „catedrala armatei”, întrucât în ţara noastră nu mai există o astfel de podoabă de care să beneficieze mediul militar şi la care să aibă acces totodată şi civilii. La propunerea Ministrului Apărării Naţionale, dl. Gabriel Oprea, PF Părinte Daniel a acordat la data de 25 septembrie 2010, înalta binecuvântare ca biserica Regimentului să fie apreciată drept „Lăcaşul de cult reprezentativ al Ministerului Apărării Naţionale”. La acest Sfânt locaş se poate ajunge foarte uşor. Intrarea se face din bulevardul Vasile Milea, având ca reper staţia de metrou Politehnica. De aici, lăsând pe partea dreaptă fosta intreprindere Apaca şi continuând mersul pe jos, în numai 3 minute vă veţi afla în faţa acestei minunate lucrări a Bunului Dumnezeu.

Biserica Militară a Regimentului 30Gardă „Mihai Viteazul” VALERIU CRISTINEL POPOVICIU


Tradiții

Tradiții și obiceiuri în ziua de Sfântul Ilie

Luna Iunie, cunoscută sub numele de Cireșar, Cireșel sau Luna Cireșelor, când - pe vremuri - gospodarii uscau cireșe și vişine pentru iarnă,

are pe seama sa o mulțime de superstiții. Se spune că dacă tună mult și fulgeră în iunie, atunci vara va fi noroasă.

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în luna iulie pe Sfântul Prooroc Ilie, sfântul războinic al calendaru-lui ortodox. Pe de altă parte, în popor Sfântul este cunoscut ca stăpân al tunetelor și fulgerelor, ase-menea zeilor din religiile necreştine. Această tradiţie despre Sfântul Ilie este legată atât de râvna sa pentru credinţa în Dumnezeul Cel Viu, cât şi de momentul în care el este ridicat cu trupul la Cer într-un car de foc, moment prezentat în Cartea a IV-a a Regilor din Vechiul Testa-ment. De aceea, se spune în popor că el mână un car de foc în timpul furtunilor și își trimite fulgerele către diavoli și păcătoși. La trăsura sa sunt înhămați doi sau patru cai albi, înaripați. Acolo, pe cer, Sfântul Ilie aleargă printre nori, tună, fulgeră și trăsnește. Speriaţi, dracii se ascund pe pământ: prin pomi, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în corpul unor animale, în special câini și pisici. Dorind să nu-i scape niciunul, trăsnește și arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii. În tinerețe, ar fi tunat și ar fi trăsnit atât de puternic, încât plesnea copilul în pântecele mamei și vițelul în burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, Dumnezeu cu Maica Domnului l-au lăsat ciung de mâna dreaptă,

l-au asurzit și i-au scos un ochi. Cu toate acestea, el continua să alunge dracii și să-i omoare, lovindu-i cu biciul de foc ținut în mâna stângă.

Este bine ca în vreme de furtună, ferestrele și ușile caselor să nu fie lăsate deschise, ca să nu se poată strecura vreo spurcăciune de drac înăuntru și casa să fie trăsnită. Dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine să nu aveți la casa acest lemn, ori să te adăpostești sub carpen. În vreme de furtună, este bine să stai la luminișuri și mai bine să te plouă, căci la adăposturi toți dracii trag. Trebuie să-ți faci cruce des, căci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, când i-a dat biciul în mână: „Ilie, în toate să dai, dar în cruce să nu dai!”

Ca datini și credințe românești în ajunul zilei Sfân-tului Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este

semănată cânepa, se dezbracă de cămăși și după ce se tăvălesc goale prin cânepă, se îmbracă repede și merg acasă să se culce. Dacă peste no-apte vor visa cânepa verde, este semn că la măritiș vor lua flăcai tineri, iar dacă însă vor visa cânepa uscată, se vor mărita cu oameni bătrâni.

La revărsatul zorilor, se culegeau ierburi de leac și cele considerate bune

pentru vrăji și farmece, odată uscate, acestea erau stropite cu sângele unui cocor, tăiat chiar deasupra lor. Astfel „menite”, prin sacrificiu, plantele puteau fi folosite de vrăjitoare.

Deși nu par a fi decât sărbători din popor, din ce în ce mai puțin cunoscute generațiilor mai tinere, sărbătorile lunii iulie sunt consacrate puterii naturii și a ființelor care se bucură de căldura verii.

EMANUELA PETRE


Căderea Constantinopolului

După cum am spus în episodul anterior al documentarului nostru, în acest ultim număr al Revistei ASTO de până la vacanţă ne vom

îndrepta atenţia asupra unui alt eveniment ce a schimbat faţa continentului european pentru totdeauna: căderea Constantinopolului.

În ajunul bătăliei decisive care avea să ducă la sfârşitul Imperiului milenar, Constantin XI Dragases – cel care a rămas în istorie drept ultimul Împărat al Bizanţului, fiind proclamat împărat în Morea (ianuarie 1449), fără însă a fi încoronat oficial de către patriarh niciodată - spunea: „Domnilor, iluştri căpitani de armate, comandanţi creştini: vedem cum momentul bătăliei se apropie. Aşa că am luat hotărârea de a vă aduce pe toţi aici pentru a evidenţia că acum, mai mult ca niciodată, trebuie să fim uniţi mai mult decât oricând. Mereu aţi luptat cu vitejie împotriva adversa rilor lui Hristos. Acum apărarea patriei şi a oraşului cunoscut în lumea întreagă, pe care turcii cei necredincioşi şi răi l-au asediat de cincizeci şi două de zile, stă în puterea sufletelor voastre înalte. Nu vă temeţi din cauza faptului că zidurile cetăţii au fost dărâmate de atacurile inamicului. Puterea voastră stă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu [...] Ne vor lovi zidurile, ne vor străpunge platoşele şi scuturile. Aşa că nu faceţi precum latinii, care atunci când cartagienii s-au năpustit asupra lor în bătălie, cavaleria lor s-a înspăimântat de în-grozitoarea privelişte a câmpului de luptă împânzit de elefanţi şi de sunetele scoase de aceştia. În această luptă trebuie să fiţi fermi şi să nu vă temeţi [...] să rezistaţi cu o putere herculiană. Animalele pot fugi de frica

Documentar

altor animale. Voi însă sunteţi bărbaţi, bărbaţi cu inimi robuste şi veţi ţine la distanţă aceste brute proaste [...] Voi, camarazii mei de arme, ascultaţi de poruncile căpăteniilor voastre, având convingerea că aceasta este ziua victoriei – o zi în care dacă veţi vărsa până şi o picătură de sânge veţi câştiga pentru voi coroana mar-tiriului şi faimă veşnică.” Acest discurs al lui Constantin i-a însufleţit pe cei care l-au auzit, iar la lăsarea serii aceştia s-au îndreptat instinctiv către Biserica Sfânta So-fia. Soldaţii au rămas la posturile lor, însă ceilalţi, greci şi latini, se îngrămădeau în marea biserică pentru a se ruga pentru a lor izbăvire. Atacul final a început, în dimineaţa zilei de marţi, 29 mai. Acest atac avea să fie fatal pentru Constantinopol. Însă până a trece la descrierea efectivă a ultimei încercări de rezistenţă a cetăţii, trebuie să facem lumină asupra câtorva elemente care ni se par a fi relevante pentru a evidenţia vigoarea şi determinarea pe care au avut-o otomanii în frunte cu Mohamed, cât şi situaţia grea în care se afla Imperiul la momentul 1453.

Întâi de toate trebuie menţionat că, încă de la începutul domniei lui Constantin XI Dragases, Constanti-nopolul era divizat din cauza unirii cu Roma (este vorba de Sinodul de le Ferrara-Florenza). În acest context, împăratul a aprobat în mod formal această unire, sperând că o astfel de poziţie ar putea facilita un ajutor militar din partea occidentalilor. O parte a oamenilor de

la curte l-au susţinut energic, însă majoritatea clerului şi a laicatului s-au opus deciziei

luate. Lideri precum Gheorghios Scholarios (cel care avea să

se călugărească cu numele de Ghenadie şi ulterior să ajungă patriarh) şi Ioan Evghenikos au menţinut o poziţie ostilă faţă de Roma, situaţie în care, în

anul 1451, patriarhul Grigorie III, obosit de

controversă, se retrage din scaunul patriarhal, iar

Constantinopolul rămâne fără

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Căderea Constantinopolului


patriarh. Totodată, în această perioadă premergătoare căderii Constantinopolului, întreaga diplomaţie bizantină şi-a concentrat atenţia asupra necesităţii găsirii unei soţii pentru împărat (întrucât primele două soţii muriseră şi imperiul nu avea succesor la tron). Acest lucru nu s-a putut realiza niciodată, întrucât situaţia imperiului s-a schimbat dramatic odată cu decesul Sultanului Murad al II-lea. Urmaşul său a fost Mohamed la II-lea, care la acea dată avea doar 19 ani. Cu toate acestea, experienţa sa militară şi diplomatică era mare, întrucât nemaiavând fraţi, tatăl său a lăsat în seama sa multe dintre treburile statului. Lucrurile au început să se precipite şi mai mult pentru bizantini atunci când, în primăvara anului 1452, a început construcţia unei fortăreţe otomane pe malul european al Bosforului: Rumeli Hisar (Fortăreaţa Romană), care a fost amplasată faţă în faţă cu Anadolou Hisar (Fortăreaţa Anatoliană) – construită de bunicul lui Mohamed, Bayazid, pe malul Asiatic al Bosforului. Sin-gura reacţie pe care a avut-o împăratul a fost aceea de a protesta, însă lucrurile erau clare: Sultanul se pregătea să dea un atac final Constantinopolului, iar rolul noii cetăţi era acela de a controla canalul către şi de la Marea Neagră pentru ca în acest fel capitala să fie secătuită de provizii şi înfometată. Totodată, de îl priva pe împărat de taxele vamale plătite de vasele italiene ce navigau de-a lungul Bosforului. Iată ce relatează Ducas despre modul în care a fost ridicată cetatea Rumeli Hisar: „Lucrarea construcţiei a distribuit-o aşa: lui Chalil Paşa i-a dat unul dintre Unghiuri, cel aşezat spre mare, să ridice un turn foarte mare şi puternic ca un cap de cetate, lui Zagan celălalt turn în celălalt unghi aşezat spre uscat, mare şi acela, şi lui Sarişia alt turn în cel de-al treilea unghi, aceste trei mari turnuri ca nişte capete de cetăţi înain-tate. Zidul şi cealaltă parte a cetăţii sultanul şi-a luat-o asupră-şi. Şi se puteau vedea mulţimile curgând [...] Lucrarea zidului a împăţit-o maestrului zidar cu cotul; iar maestii zidari erau ca la o mie; pe lâgă fiecare maestru erau căte doi submaieştrii pe latura exterioară a zidului şi tot atâţea pe latura interioară, iar salahori care cărau piatră, var, cărămizi arse, erau fără număr.” În situaţia în care atacul din partea otomanilor era iminent, Constantin XI a cerut ajutor din partea occidentalilor promiţând diverse recompense pentru conducătorii care i-ar veni în ajutor. Însă, la fel ca şi predecesorii săi, Împăratul era convins că papalitatea nu s-ar fi angajat într-un război

de salvare a Orientului creştin decât după ce acesta s-ar fi pocăit de greşelile sale şi ar fi acceptat supunerea faţă de Biserica Romei. În această ptoblemă ordinea priorităţilor ambelor părţi este prezentată într-un mod remarcabil de către E. Gibbom: „Grecii au insistat asupra a trei măsuri succesiv: ajutor primit de la latini, un sinod şi o unire finală, în timp ce latinii au eliminat cea de-a doua etapă, şi au primit-o pe prima doar ca pe o răsplată după realizarea celei de-a treia.”

În aceste condiţii, în octombrie 1452, Cardinalul Isidor a sosit la Constantinopol în calitate de legat papal, aducând cu el 200 de arcaşi din Neapole pentru a apăra oraşul, însă adevăratul scop al sosirii sale era acela de a proclama în mod oficial unirea de la Ferrara-Florenza. Cu toată opoziţia din partea partidei lui Ghenadie şi a pro-testului semnat la palat în noiembrie, pe 12 decembrie 1452 a avut loc o ceremonie oficială în Sfânta Sofia la care au participat atât răsăriteni, cât şi occidentali. Între zidurile cetăţii populaţia era îngrozită de iminentul atac. În această situaţie, împăratul a trimis câţiva din marii lui dregători în insule şi în alte provincii ale creştinilor pentru a cumpăra grâne şi alte provizii, întrucât se aşteptau ca odată cu venirea primăverii să înceapă şi asediul. Şi nu s-a înşelat deloc, căci la începutul lunii februarie 1453, sultanul a poruncit ca marele tun de la Rumeli Hisar (este vorba de tunul construit de inginerul maghiar Urban), să fie adus la Constantinopol. Conform izvoarelor, acesta avea peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, fiind capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Ducas ne relatează că pentru mutarea tunului a fost nevoie de 30 de perechi de boi care îl trăgeau şi de 200 de bărbaţi care erau dispuşi pe o parte şi pe alta pentru a îl trage şi îndrepta ca nu cumva să alunece din drum. Cu toate acestea, tunul avea unele inconveniente: încărcarea dura aproximativ 3 ore, iar ghiulelele erau puţine. În cele din urmă, el a cedat sub propriul recul după numai 6 săptămâni. Planul lui Mohamed era acela de a ataca Zidurile lui Teodosie, seria complexă de ziduri şi şanţuri care protejau Con-stantinopolul de un atac dinspre vest – singura parte a oraşului care nu era înconjurată de apă. Astfel, pe data de 2 aprilie 1453 armata otomană şi-a aşezat tabăra nu departe de zidurile cetăţii. Pe parcursul mai multor săptămâni, marele tun a tras asupra zidurilor, însă pagubele nu au fost majore datorită ratei de încărcare


extrem de scăzute. În tot acest timp, deoarece flota turcă nu putea intra în Cornul de Aur din cauza lanţului ce reprezenta o veritabilă barieră la intrarea în strâmtoare, Mohamed pentru a evita acest obstacol, a ordonat ar-matei sale să construiască un drum din trunchiuri de co-pac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, și astfel și-a transportat navele peste acesta (lucru ce s-a realizat într-o singură noapte). Turcii au început să pătrundă în Constantinopol întâi prin atacuri frontale suc-cesive, însă au fost respinşi cu mari pierderi. Ulterior, au încercat să pătrundă în oraş săpând tunele pe sub ziduri, dar nici aşa nu au reşit deoarece bizantinii au ripostat săpând contra tunele şi inundând tunelele turcilor cu apă. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5.000 de ostaşi greci - 7.000, după alte surse - şi circa 2.000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo), Mohamed II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200.000 de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai bună artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al cetăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Aşadar, asaltul final a început în zorii zilei de marţi 29 mai. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxi liare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a con-centrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, și era mult mai slăbită; cruciații din 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.

După acest episod, Constantin a continuat să lupte cu vitejie, însă fără prea mare speranţă, căci 50 de turci au reuşit să intre în oraş arborând drapelul otoman pe turnul de deasupra porţii pe unde au intrat. Acest lucru însemna că oraşul fusese cucerit.

Legat de vitejia Împăratului, istoricul Kritobulos spune: „Împăratul Constantin... a murit luptând. El a fost un om înţelept şi cumpătat în viaţa lui privată [...] În treburile politice, el s-a ridicat deasupra tuturor celorlaţi împăraţi ai imperiului...”

Căderea Constantinopolului este un eveniment de o încărcătură istorică fenomenală, reuşind să schimbe faţa Europei pentru totdeauna. Una din legendele ce au supravieţuit de-a lungul anilor spune că, atunci când turcii au dat năvală în Catedrala Sfânta Sofia, în plin

oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul

lui, cu Sfântul Potir ridicat spre cinstire; când Sfânta Sofia va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci ca faţa Mântuitoru-lui pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfârşit.

Imaginea cutremurătoare a sfârşitului Bizanţului a fost surprinsă pe zidurile uneia dintre celebrele ctitorii ale lui Petru Rareş,

anume Mânăstirea Moldoviţa. Frescă excepţională nu numai prin cromatica

aleasă, ci şi prin realismul dramatic ce-l exprimă, Căderea Constantinopolului te

trimite inevitabil cu gândul la o altă cădere la fel de tragică: căderea Ierusalimului. Iudeii credeau

că Templul din Ierusalim nu va fi dărâmat niciodată, căci Dumnezeu sălăşluia în el. Acelaşi lucru credeau şi bizan-tinii despre Sfânta Sofia - împărăteasa creştinismului. Ceea ce n-au înţeles însă, cele două popoare, atât cel iudaic, cât şi cel bizantin, este faptul că Dumnezeu a dorit să locuiască nu neapărat în temple făcute de mâini omeneşti, ci mai ales în templele făcute de însăşi mâna Lui: în inimile oamenilor. Şi atunci, ca şi acum, neînţelegerea s-a dovedit fatală.

O lecţie pe care însă, noi, oamenii, şi mai ales creştinii, n-o învăţăm niciodată...


În anul 1992, prin Tomosul Sfântului Sinod dat la 20 iunie, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare era pomenit pentru prima dată, oficial, ca sfânt al

Bisericii Ortodoxe Române. Motivele canonizării sunt foarte clare: lupta pentru apărarea credinţei, viaţa smerită împletită cu postul şi cu rugăciunea, ctitorirea unui număr mare de biserici şi mănăstiri. Data de pomenire, 2 iulie, este data trecerii sale la Domnul, în anul 1504.

Ceea ce s-a întâmplat însă în 1992 a fost de fapt îndeplinirea unei formalităţi. Un cult local al Sfântul Ştefan cel Mare este întâlnit încă din epoca sa. Grigore Ureche, în Letopiseţul său, mărturiseşte cu privire la moartea lui Ştefan: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plân-gere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă”. De asemenea arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, în 1575 arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt.”

Canonizarea lui Ştefan cel Mare reprezintă recunoaşterea unei vieţi puse în slujba lui Dumnezeu, în primul rând şi apoi în slujba poporului. Din toate declaraţiile voievodului din preajma numeroaselor bătălii pe care le-a purtat pentru apărarea ţării pe care o conducea transpare în primul rând smerenia,

iar mai apoi nădejdea. A ştiut că Dumnezeu i-a dat tot şi de aceea nu a îndrăznit să îşi revendice vreun merit pentru toate luptele câştigate, poate şi pentru că de multe ori şansele de reuşită fuseseră infime.

A avut sprijinul total al poporului încă de la întronare deoarece a ştiut cum să îşi ţină oamenii aproape, devenind mai degrabă un părinte, decât un domnitor. De aceea şi împotrivirea boierilor a fost nesemnificativă, iar incursiunile pretendenţilor la tron aproape inexistente.

Însă lucrul care avea să îl înscrie cel mai adânc pe Ştefan în mentalitatea colectivă ca sfânt este numărul mare de biserici construite şi legătura cu Sfântul Daniil Sihastrul la care se spovedea şi după sfaturile căruia acţiona mereu, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru apărarea ţării.

Astfel, toate binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra supuşilor Săi prin voievodul moldovean sunt foarte succint, dar în acelaşi timp concret amintite în troparul sfântului: „Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Ştefane Voievod, roagă pe Hristos să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri”.

Firescul canonizării este mărturisit de cei aproape

20 de ani de cinstire cu mare evlavie a Binecredin-ciosului Voievod. Începutul lunii iulie stă sub semnul cinstirii lui Ştefan nu doar la Putna sau în Moldova, ci pe tot cuprinsul ţării noastre. Prin acest lucru, Ştefan este poate mai prezent în mijlocul nostru, acum, la peste jumătate de mileniu de la trecerea lui la Dom-nul.

Canonizarea lui Ştefan cel MareROBERT VASILE NECHIFOR

Interese


„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr... ca să tragă zid de vitejie în jurul țării sale de moștenire... Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte... A adus cu sine rânduiala și buna ocârmuire. Oastea aceea... el o făurise ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna.” (Nicolae Iorga - „Istoria lui Ștefan cel Mare”).

Aflate la confluența dintre Occident și Orient, Țările Române au jucat timp de câteva secole rolul unui veritabil bastion de apărare, nu numai în fața pericolului otoman, ci și al statelor vecine, dornice de expansiune.

Domn al Moldovei, între anii 1457-1504, Ștefan cel Mare a încheiat numeroase alianțe pentru păstrarea integrității țării, a întreținut relații diplo-matice care depășeau uneori granițele statelor apropiate și a elaborat strategii de luptă, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a nu se confrunta cu doi dușmani în același timp.

Dezvoltând o politică externă extrem de favorabilă Moldovei, Ștefan păstrează tradiția strămoșului său, Alexandru cel Bun (1400-1432), depunând jurământ de vasali-tate Ungariei sau Poloniei, în funcție de contextul internațional. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, când Polonia a devenit agresivă, dorind să impună

pe tronul Moldovei un prinț străin, Ștefan cel Mare a preferat vasalitatea față de regele polon. Acesta nu manifesta la început niciun interes de a transforma contractul feudo-vasalic într-o stăpânire reală. Pe 26 octombrie 1497, oastea Moldovei în frunte cu domnul ei a învins-o pe cea poloneză, condusă de Ioan Albert, în bătălia de la Codrii Cosminului, punând astfel punct contractului de vasalitate, înlocuit de un tratat de alianță, semnat de cei domni în anul 1499.

Una dintre cele mai importante lupte ale domnului moldovean a fost cea de la Podu Înalt (Vaslui) - 10 ianuarie 1475 împotriva turcilor, ca o urmare a refuzului lui Ștefan de a mai plăti tribut. În noiem-brie 1474 cere ajutorul statelor creștine pentru a porni o cruciadă împotriva „păgânilor”, dar rămâne

fără răspuns. Oastea condusă de Suleiman Pașa intră în Moldova, numărând „120.000 de oameni ai lui Mahomed, căruia îi dăduseră și muntenii ajutor, după ce le supusese țara”, aceștia fiind 12.000. Lupta a avut loc lângă mocirla Racovăț și râul Bârlad, Ștefan cel Mare adunând o oaste de 40.000 de oameni (boieri, răzeși), 5.000 de secui, aproape 2.000 de transilvăneni și 2.000 de poloni. Superioritatea numerică a turcilor a

fost cu toate acestea învinsă prin tehnica abilă a românilor. Domnitorul a poruncit ca toate resursele din calea turcilor să fie distruse. Turcii au fost atrași pe valea Bârladului, la sud de târgul Vaslui, „prin hărțuieli permanente”, unde armata românilor își

Cronici

Athleta Christi - Ștefan cel Mare(1457-1504)VICKY CIOBANU


crease un sistem defensiv.Pe 10 ianuarie 1475, în urma bătăliei finale,

oastea otomană a fost învinsă într-un mod dezas-truos. Victoria moldovenilor a fost închinată lui Dumnezeu, după obiceiul lui Ștefan cel Mare, cronicarul polonez Jan Dlugosz afirmând: „Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte...” După bătălie, la 25 ianuarie 1475, dom-nul român ceru încă o dată ajutorul tuturor monarhilor creștini din Europa, însă și acum primi numai scrisori de felicitări și încurajări. În vara anului 1745, turcii cuceresc litoralul nordic al Mării Negre până la Nistru, adică coloniile Azov și Caffa, Mangop (din Crimeea), Hanatul tătar devenind vasalul Imperiului Otoman.

Orientându-se către un alt aliat, Ștefan cel Mare încearcă să negocieze cu Matei Corvin, regele Ungariei, un tratat. Acesta este semnat la Iași, la 12 iulie 1475, cei doi domni promițându-și ajutor reciproc în fața turcilor. Confruntarea decisivă a avut loc la Războieni (Valea Albă), între 25-26 iulie 1476, otomanii având o armată de 150.000 de oameni. Românii încearcă să țină piept dușmanilor, însă inferi-oritatea numerică semnificativă (16.000 de luptători, dintre care mulți răzeși au fost trimiși de către domn să-și apere gospodăriile) determină rezultatul luptei. Ștefan folosește aceeași tactică de luptă, ca în cadrul celei de la Vaslui (distrugerea resurselor din calea tur-cilor și hărțuirea lor). Pe 25 iulie 1476, trupele de elită ale otomanilor, ienicerii, au atacat oastea Moldovei, aceasta fiind nevoită să se retragă în păduri, pentru a aștepta întăriri. Turcii au atacat cele două cetăți importante ale românilor: Suceava și Hotinul, însă fără niciun rezultat, foametea și ciuma făcând mult mai multe victime decât luptele în sine. Despre această luptă cronicarul Grigore Ureche spune: „turcii tot adăugându-se cu oaste proaspătă și moldovenii obosiți și nevenindu-le ajutor din nicio parte, până la moarte se apărau, nu biruiți de arme, ci stropșiți de mulțimea turcilor”.

Victoria aparține „păgânilor”, însă aceștia nu au putut-o valorifica, deoarece cetățile Moldovei

au rămas neclintite în fața lor. În Europa, rezultatul luptei de la Războieni este interpretat drept victoria domnului român, Papa Sixt al IV-lea dând o bulă papală, prin care acorda iertarea păcatelor tuturor celor care doreau să viziteze cele două catedrale din Cetatea Albă și să facă donații sau să participe la cruciadă împotriva turcilor alături de Ștefan cel Mare: „... şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru ca, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini”.

Prin toate faptele sale, Ștefan cel Mare s-a afirmat drept unul dintre cei mai importanți voievozi medievali, după propria sa mărturie purtând 36 de războaie, dintre care 34 au fost încununate de victorii. Ca să aducă mulțumire lui Dumnezeu, a ridicat aproape după fiecare bătălie câte o biserică, ctitorind numeroase mânăstiri și postind împreună cu tot poporul (lucru imposibil de pus în practică astăzi de către conducătorii unei țări, ca semn al mulțumirii sau al umilinței). Iar în cazul înfrângerilor, el a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.

Ștefan cel Mare a închis ochii pe 2 iulie 1504, într-o zi de marți, „la o oră după răsăritul soarelui”, după spusele cronicarului, lăsând în urmă o țară independentă față de fostele suverane Ungaria și Polonia, autonomia fiindu-i pe deplin recunoscută de Poartă, o țară respectată, cu un anumit prestigiu internațional.

Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său... (Grigore Ureche)


ApiculturaMIHAI MARIAN

legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în Zamolxis îi oprea”. Naturalistul roman Ael-lianus (sec. III î.Hr.) în „De natura animalium” ne spune că daco-geţii creşteau albine pentru miere şi ceară, iar prisosul îl vindeau - fagurii cu miere formau un articol de seamă al comerţului şi economiei casnice. Polibiu din Megalopolis (207-127 î.Hr.), geograf şi istoric, arăta în lucrarea sa „Istoria pragmatică”, că în regiunile pontice se exportau miere, ceară şi vinuri felurite. Alexandru Xenopol („Istoria românilor”), afirmă că dacii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cea a albinelor. Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan şi alte personalităţi spun că în schimburile comer-ciale daco-geţii ofereau grâu, miere, ceară de albine şi piei de animale. În timpul stăpânirii romane apicultura a luat o nouă dezvoltare prin introducerea unor metode noi aduse de romani în creşterea albinelor. Despre dezvoltarea apiculturii în Ţările Române nu se găsesc informaţii scrise decât spre sfârşitul Evului Mediu. Pentru dezvoltarea albinăritului au

fost acordate o serie de privilegii pentru negoţul cu ceară, scutirea

de vămi, donaţii gratuite pentru „locuri de prisacă”, precum şi numeroase urice şi

hrisoave legate de stupi, miere şi ceară, acordate în special domeniilor mânăstireşti. În secolul al XVIII-lea,

conform documentelor epocii, în Moldova şi Mun-tenia existau peste un milion de stupi. O statistică din 1763 menţionează existenţa în Moldova la acea

dată a 670.000 stupi. Moldova, caracterizată prin condiţii pedoclimatice deosebite ce favorizează existenţa unei baze melifere bogate şi diversifi-cate, are o tradiţie în creşterea albinelor încă din cele mai vechi timpuri.

S-a constatat că mierea de albine este unul din produsele cele mai complexe din punct de

vedere biologic, în compoziţia căreia s-au descoperit substanţe foarte importante pentru organismul uman. Acest fapt sporeşte mult importanţa mierii în alimentaţia omului, comparativ cu orice alt produs alimentar. Compoziţia chimică, precum şi importanţa mierii pentru organism sunt determinate de natura ei. În funcţie de metoda de obţinere a mierii, se deosebeşte: mierea în faguri şi mierea extrasa din faguri prin centrifugare sau prin presare. Mierea de albine este cunoscută din cele mai vechi timpuri de către toate civilizaţiile care o foloseau datorită proprietăţilor sale nutritive şi curative, atât pentru

Această îndeletnicire de a fi aproape de natură prin albi ne, de a le cunoaşte felul existenţei, dar în mod special rostul vieţii lor precum o adevărată familie

sau microsocietate, este una care înnobilează pe tânăr şi pe om, în general. Munca onorează şi apropie pe om de Dumnezeu. De la albine avem ce învăţa: munca, comuni-carea, paza şi, nu în ultimul rând, ierarhia; pot spune că pentru mine reprezintă o adevărată şcoală şi teologie, în acelaşi timp.

Din această activitate omul nu numai că îşi câştigă exis tenţa, dar se şi educă învăţând disciplina, ordinea, hărnicia, dăruirea chiar cu preţul vieţii (Sfinţii Mucenici şi-au dat viaţa pentru Hristos, ca oamenii să prospere şi să sporească spiritual şi apoi material... „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”). De aici putem face o analogie: felul în care se prezintă organizarea acestor fiinte după legi nu-mai de ele ştiute şi insuflate ca model de către Creator spre pildă oamenilor în vremuri parcă apocaliptice, după spusele unora lipsiţi de nădejde din vremurile noastre, dar şi din perioada apostolică în care toţi nu mai voiau să muncească, aşteptând sfârşitul nu este o ruşine să munceşti fie chiar şi la ţară, mai ruşinos este să furi sau să cerşeşti), iar Sfântul Apostol Pavel spunea acestora din urmă mustrându-i: „cine nu munceşte să nu mănânce!”

Nu întâmplător strămoşii noştri se îndeletniceau cu albinăritul în aşa măsură, încât ceara constituia pentru ei o bogăţie naţională, potolind cu acest produs setea nesăţioasă pentru birul anual către Îm-periul Otoman. Pământul nostru binecuvântat de Dumnezeu - „Paradis al roadelor bune”, a înlesnit şi propăşit creşterea albinelor. Rodul albinelor, „ceara”, ajunge să fie foarte căutat în biserică. Lumânarea de ceară nu poate lipsi de pe Sfântul Altar şi din faţa Sfintelor icoane. Diferitele izvoare arată că pe teritoriul vechii Dacii apicultura căpătase o mare dezvoltare. Xenofon (430-355 î.Hr.) în lucrarea „Anabassis” arăta că „hrana geţilor consta în primul rând din miere,

Hobby


uz intern, cât şi pentru uz extern. Precursorul mierii este nectarul florilor recoltat de către

albine, fluturi, diferite insecte şi alţi polenizatori. Compoziţia nectarului din plante este variabilă de la o specie la alta, precum şi de la o localizare geografică la alta. Spre exem-plu, nectarul provenit de la plantele care au ca polenizatori păsările, tinde să aibă un conţinut mai scăzut în acizi organici, decât cel care provine de la plantele entomofile şi care este deci, preferatul insectelor. Mierea rezultată din prelucrarea nectarului plantelor care au fost stropite cu diferite substanţe chimice, conţine urme ale acestor otrăvuri cu care s-a făcut stropirea, la fel ca şi produsele obţinute prin tehnologii supe rioare de fabricaţie. Mierea provenită de la albinele hrănite cu sirop de zahăr este deficitară în elemente minerale şi substanţe nutritive, fiind un produs de o calitate inferioară şi este din toate punctele de vedere un produs artificial lipsit ele proprietăţi curative. Mierea de mană este superioară, din toate punctele de vedere mierii de nectar încălzite datorită conţinutului ridicat în enzime. Supraîncălzirea mierii, precum şi diferitele tratamente termice, duc la distrugerea acestor enzime. Proprietăţile antimicrobiene ale acestora sunt eficiente în îngrijirea rănilor provocate de arsuri şi de razele solare. Vi-taminele care se regăsesc în miere sunt: B1-B5, piridoxina (B6), cianocobamida (Bl2), acizi foliei, acid ascorbic (C), vitamina A, vitamina D, tocoferol (E) şi urme de vitamina K. Aceste vitamine sunt în cantităţi foarte reduse, de aceea mierea nu este o sursă de vitamine. Astfel pentru, satisfac-erea necesarului de vitamina C exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum zilnic între 2,5 - 3 kg miere. În stare iniţială, mierea este fluidă, dar după o perioadă de depozitare au loc procese incipiente de cristalizare în masa de miere, până la cristalizarea completă. Mierea este alcătuită în principal din glucide şi apă. Cele mai multe sor-timente de miere au aproximativ 82,4% glucide şi 17,1% apă. Glucidele preponderente sunt fructoza (38,2%) şi glucoza (31,3%), hexoze ce pot fi absorbite cu uşurinţă de către organism. Mierea este un aliment puternic energetic, 310 calorii/100 g, ocupând un volum redus, reprezintă o valoare nutritivă excepţională: 1 kg miere echivalează cu 3 l de lapte, 30 de banane, 50 de ouă sau 12 kg de carne. Pe lângă gustul său plăcut şi compoziţia sa nutritivă, are şi o serie de proprietăţi. Conţinutul scăzut în apă este una din caracteristicile cele mai importante deoarece aceasta influenţează proprietăţile de păstrare, consistenţa şi rata

granulaţiei. Ea este higroscopică şi absoarbe apa din atmosferă dacă umiditatea relativă a aerului depăşeşte 60 %, de aceea condiţiile de depozitare trebuie să fie în consecinţă. Cu toate acestea, higroscopi citatea este una din trăsăturile esenţiale care dau mierii calitatea da a fi utilizată în patiserie, produsele îndulcite cu miere îşi păstrează umiditatea un timp mai îndelungat. Umiditatea scăzută constituie o parte importantă din sistemul care o protejează de atacul microorganismelor. Natura sa hiperosmotică (conţinut ridicat de glucide şi scăzut de apă) inhibă creşterea şi dezvoltarea bacteriilor şi a drojdiilor prin deshidratarea şi omorârea acestora, prin desicaţie. Aciditatea ridicată joacă, de asemenea, un rol important în sistemul de prevenire a creşterii bacteriilor. pH-ul mierii poate varia între 3,2 - 4,5 (cu o medie de 3,9) fiind impropriu atacului majorităţii bacteriilor. Albinele adaugă enzima glucozoxidază în miere, aceasta reacţionează cu glucoza producând acidul gluconic care este responsabil de pH-uI scăzut al mierii. De asemenea, enzima inhibină reacţionează cu fructoza producând apa oxigenată cu efect sterilizator. Enzimele sunt cele mai importante şi mai interesante componente ale mierii. Ele nu pot fi dozate, dar participă la conversia nectarului şi a manei îşi servesc drept indicatori sensibili cu privire la tratamentele la care a fost supusă. (Yilmaz and Yavuz, 1999; Caroli et al, 1999; Kump et al, 1996). Astfel, un kg de miere reprezintă pentru o albină culegătoare aproximativ 200 de zile de lucru şi 40.000 km parcurşi pentru a culege nectarul de la 800.000 de flori (Michaud B., 2000)! Prin definiţie, mierea este un produs în întregime natural care nu conţine nici aditivi, nici substanţe conservările. Data indicată pe borcane este un indice de prospeţime, mierea putând fi conservată timp de mai mulţi ani păstrându-şi aroma şi calităţile gustative iniţiale. Conform legislaţiei europene, simplul cuvânt „miere” pe ambalaj este suficient pentru a asigura consumatorul că produsul este 100% natural. Există numeroase izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Apicultura, ca ramură a agriculturii, este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuţie importantă la creşterea recoltelor prin polenizare şi nu prin specii modificate genetic să se auto-polenizeze. Prin apicultură învăţăm să iubim nu numai creaţia minunat întocmită, ci şi pe Creatorul lumii, pe Dumnezeu.


Spiritualitatea Ortodoxă

Rugăciunea şi experienţa întâlnirii cu Dumnezeu la Sfântul Grigorie Palama

Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu, spune Sfântul Nil Ascetul. Ea nu este numai rostirea cuvântului, ci şi trăire. Este cel mai

eficient mijloc prin care putem să ne întâlnim cu Dumnezeu. Rugăciunea însă, nu se poate re-aliza în chip real, duhovnicesc, decât atunci când rugătorul ajunge să biruie patimile ce-l stăpânesc. În rugăciunea nu ne putem dezbăra de trup, căci prin el sufletul se poate manifesta în mod conştient şi liber. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama afirmă că izbăvirea de patimi e fundamentată pe Scriptură, în care Domnul Hristos adevereşte că mult poate rugăciunea însoţită de post. Asceza este cea care duce la nevoia de rugăciune. Postul este oarecum esenţa rugăciunii, iar lacrimile de pocăinţă dobândite prin asceză, post şi înfrânare, nu întinează rugăciunea, ci o curăţă şi o completează.

Harul dumnezeiesc, odată ce atinge inima rugătorului, nu se mai depărtează de acesta, devenind permanent viu şi lucrător. Iarăşi, harul nu este nălucire, căci coboară din minte în inimă, iar inima, prin natura ei, este doar simţitoare, nu şi raţională. Dacă ceea ce pleacă de la cugetarea trupească ajunge la inimă făcându-l pe om trupesc, ceea ce pleacă de la inimă la minte îl face pe om duhovnicesc. Căci mintea lucrează cele ale trupu-lui, iar inima, cele ale sufletului, ale duhului. Plăcerea duhovnicească face pe om să fie duh, potrivit cu ceea

ce s-a scris în Scriptură: „cel ce se naşte din Duh, duh este” (Ioan 3,6). Acestea se fac prin experienţă, iar nu pe cale pur raţională.

Pe de altă parte, trupul nu este rău în sine, aşa cum susţineau origeniştii, ci şi el poate fi sfinţit şi îndumnezeit.

Un alt aspect foarte important pe care îl aduce în discuţie Sfântul Grigorie este legat de ce înseamnă cuvântul lucrător şi fapta cuvântătoare, sau mai degrabă, sinergia dintre cuvânt şi faptă. Fapta, spune Sfântul, este lucrarea cuvântului, iar cuvântul trebuie să vină din faptă, adică din experienţă. Nesocotind

faptele credinţei (după cuvântul Sfântului Apostol Iacov), credinţa devine literă moartă.

Protestantismul a rămas astfel, doar la literă, ignorând faptele, deci şi lucrările trupului, nelăsând trupului putinţa de a se sfinţi împreună cu sufletul.

În controversa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam, acesta din urmă respingea lucrarea lui Dumnezeu în însuşi trupul rugătorului. Felurile lucrărilor dumnezeieşti sunt multe şi nu se limitează doar la unele, excluzându-le pe altele, tot aşa cum nu putem vorbi de virtuţi mai mari şi virtuţi mai mici. Deşi, din punct de vedere strict uman, harurile sunt categorisite ca mai mici sau mai

mari, după lucrarea lor, totuşi ele sunt egale după calitate, căci toate sunt dumnezeieşti. Darurile nu sunt atotdesăvârşite (atotdesăvârşirea însemnând un punct terminus al desăvârşirii dincolo de care nu mai poate exista altceva), ci sunt desăvârşite. Dacă le-am numi atotdesăvârşite, ar dispărea dorinţa celui ce a dobândit unul din aceste daruri, de a înainta spre altele; şi îngerii

JUSTINIAN CONSTANTINESCU


se bucură de o înaintare veşnică în acestea spre o unire tot mai deplină cu Cel atotdesăvârşit.

Sufletul poartă în sine o parte pătimitoare de care se împărtăşeşte trupul; prin partea aceasta pătimitoare însă se îndumnezeieşte omul întreg. Prin ea, curăţită de cele trupeşti, sufletul şi trupul ajung să se unească, sfinţindu-se împreună. Trebuie spus însă, că această curăţire de patimi aduce harul dumnezeiesc în om, îndumnezeindu-l. Fără sfinţirea trupului nu există o unire deplină în totalitatea fiinţei noastre. Apusul catolic teoretizase atât de mult asupra rolului trupului în lucrarea de îndumnezeire a omului, încât abstractizase teologia însăşi. Dumnezeu şi lucrarea Sa nu mai erau o existenţă concretă, ci o transcendenţă cu desăvârşire inaccesibilă omului.

Lucrările dumnezeieşti simţite de isihaşti nu sunt raţionale, aşa cum credea Varlaam şi ulterior Achindin, duşmanii Sfântului Grigorie Palama, ci sunt supraraţionale şi nu pot fi înţelese de către cei ce le cercetează cu raţiunea. Acestea se fac cunoscute prin experienţa rugăciunii. Rugăciunea sau lucrarea ei se transmite de la suflet la trup, căci ea trebuie să se manifeste nu numai în trup, ci şi afară de trup, nu numai în suflet, ci şi în exterior, prin mişcarea trupului. Rugăciunea este proprie minţii, dar se face lucrătoare şi în trup.

Pocăinţa şi lucrarea ascezei sunt începutul rugăciunii. În unirea cu Dumnezeu, rugăciunea încetează, dar o face aceasta spre o treaptă mai înaltă, rugăciunea contemplativă, care e unire suprafirească. Iar rugăciunea contemplativă, este o tăcere cuvântătoare, o lucrare nemişcată.

Oamenii nu pot atinge nemijlocit înălţimea cerească. Unirea cu Dumnezeu se face prin rugăciune, iar rugăciunea nu este meditaţie intelectuală, ci este dialog fiinţial între om şi Dumnezeu. La Varlaam Ca-labritul cunoaşterea lui Dumnezeu era strict catafatică şi se oprea la limita puterii de judecată a omului. El afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut doar pe cale naturală, adică prin Revelaţia naturală.

Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturi, dar poate fi cunoscut şi prin trăire, astfel că teologia catafatică este împlinită şi completată de cea apofatică. Apofatismul înseamnă trăirea lui Dumnezeu prin post, rugăciune şi asceză, care duc la despătimire. Scopul despătimirii nu este omorârea patimilor, adică

anularea părţii simţitoarea a sufletului, ci îndreptarea lor spre lucrarea sfinţeniei. Nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune. Reaua întrebuinţare a puterilor sufleteşti - mânia, iuţimea şi pofta -, dă naştere păcatelor şi patimilor rele. „Tot aşa reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune.” Nepătimirea este deci, o stare pozitivă, o nelucrare sau o negare până la exacerbare a laturii pătimitoare a sufletului omenesc.

Isihaştii s-au încredinţat de experienţa întâlnirii cu Dumnezeu prin vederea luminii necreate din timpul rugăciunii inimii. Această lumină nu este naturală, materială, creată sau o emanaţie din fiinţa lui Dumnezeu, cum credeau neoplatoniştii. Dacă ar crede aşa, în chip panteist, isihaştii s-ar închina precum odinioară necreştinii, la orice lucru pe care l-ar consid-era ca fiind Dumnezeu.

Lumina, ne spune Sfântul Grigorie, contrar învăţăturii lui Varlaam, nu poate avea ipostas propriu, ci e în ipostas. Această lumină este inteligibilă doar întrucât nu e supusă simţirilor. Ea nu este cunoscută de raţiune, fiind nu numai suprasensibilă, ci şi suprainteligibilă. Prin această lumină, Varlaam credea că isihaştii se împărtăşesc de o parte din fiinţa lui Dumnezeu, însă Sfântul Grigorie afirmă că fiinţa în general, este inaccesibilă şi neîmpărtăşibilă. În relaţiile interumane, noi nu avem acces la fiinţa celui cu care intrăm în contact, ci doar avem acces la lucrările persoanei respective.

Lumina harului dumnezeiesc prin care ne întâlnim cu Dumnezeu se dobândeşte prin rugăciune şi credinţă, dar şi prin împlinirea poruncilor. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune şi paza poruncilor, deci prin cuvânt şi făptuire, nu este cunoaştere în sensul general, ci este, precum existenţa lui Dumnezeu, supracunoaştere, adică depăşeşte cunoaşterea ra-ţională. Cunoaşterea se referă la creaturi, pe când cunoaşterea lui Dumnezeu este mai presus de cele ce sunt.

În tratatele sale, Sfântul Grigorie nu desfiinţează cunoaşterea raţională, catafatică, nici cunoaşterea lui Dumnezeu numai din Scripturi, ci afirmă cu tărie faptul că Hristos nu poate fi trăit decât prin citirea Scripturilor, iar Scriptura nu poate fi înţeleasă decât trăindu-l pe Hristos.


Suferinţa - destin, pronie divină şi credinţă asumată Interviu cu actriţa Manuela Hărăbor

Dialoguri

după care am revenit în ţară. Văzând suferința mea, Magda Catone m-a luat și mi-a spus că Dumnezeu o să mă ajute și că El este remediul meu. Am mers cu ea la o mânăstire şi după câteva zile de pregătire, m-am spovedit. A fost prima spovedanie din viaţa mea și am simțit exact cum citim în cărțile Sfinților Părinți despre spovedanie, după cinci ore am ieșit

zburând de la spovedanie, mă simţeam ușoară ca un fulg, ca un copil nou-născut.

Eu mi-am asumat responsabilitatea acestui copil singură şi nu mi-am pus niciodată întrebarea «De ce, Doamne? De ce a trebuit să am tocmai eu un copil bolnav?» Mi-a fost ruşine să ajung să gândesc aşa. Eu am acceptat, Eu am vrut, Eu am ales. Cum aş fi putut să mă duc să-i plâng pe umăr mamei şi să îi spun: «Aoleo, ce greu îmi e!». Sigur, mi-a fost greu, dar am trecut peste asta cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi a trecut o zi şi încă o zi şi mi-a fost din ce în ce mai puţin greu şi până la urmă nu mi-a mai fost greu deloc. Cred că aşa trebuie să privim toate lucrurile care ni se întâmplă în viaţă. Andrei a făcut un progres imens de când merg cu el în fiecare duminică la Sfânta Liturghie și se împărtășește. Toate astea mi-au dat o altă nădejde și credință cu care sunt lângă Andrei şi Dumnezeu lângă noi. De când am învăţat să accept boala lui, mă bucur de toate progresele făcute. Am înţeles că este crucea pe care trebuie să o duc până la capăt. Fiecare mică reuşită a lui pentru mine este un lucru imens. Am învăţat că fiecare dintre noi are o cruce de purtat. Important este să o acceptăm şi să învăţăm să ne-o ducem cu demnitate şi cu respons-abilitate.

Am acceptat boala fiului meu ca pe un dat pe care îl port zilnic pe umeri și în suflet, mai mult decât atât, mă simt datoare în fața lui Dumnezeu să-mi răscumpăr greșelile trecutului. Andrei s-a născut dintr-o relație neoficializată în faţa lui Dumnezeu. Noi plătim absolut orice. Eu cred că o relaţie trebuie să

A debutat la vârsta de 4 ani în „Veronica”. A crescut literalmente în vechiul Studio

Cinematografic Bucureşti, între platourile de filmare şi atelierul tatălui său, sculptor-machetist. Între anii 1987-1991 a studiat actoria cu un maestru al teatrului şi filmului românesc, Mircea Albulescu, la Aca-demia de Teatru şi Film Bucureşti. Rolul care a propulsat-o în atentia publicului a fost Simina din filmul „Pădureanca”. Între anii 1986-1995 a făcut film, teatru, televiziune şi publicitate. În anul 1995 se stabileşte la New York, unde trăieşte până în 2001. Revine în ţară şi în 2004 pune bazele Studioului de producţie Kentauros, unde lucrează ca Director de Marketing până în 2006.

- Care a fost impactul cu religia? Cum ţi-a schim-bat viaţa?

- Nu am avut o educație religioasă de mică; părinții mei nici ei nu aveau, din păcate, această educație și eu am fost crescută fără aceste valori religioase care dau sens vieții omului. Rolul vieţii mele mi s-a dezvăluit cu adevărat în 1990, când am aflat că voi fi mamă. Eram necăsătorită, dar cu toate acestea, nu m-am gândit nicio secundă la avort. Aşa s-a născut Andrei, care până la vârsta de doi ani părea un copil perfect sănătos. Am aflat foarte târziu despre boala lui Andrei, pentru că informaţiile despre autism erau în ’90 foarte puţine. Îmi dădeam seama că ceva nu e în regulă pentru că nu începea să vorbească. Nimeni nu mi-a dat un diagnostic, cu excepţia unei doctoriţe de la Spitalul Elias, care mi-a zis că e autist. Prima reacţie a mea: n-am crezut! Mi-am zis că nu are nicio legătură. Andrei are emoţii. Plânge, râde, zâmbeşte, e afectuos, are sentimente... N-am crezut foarte multă vreme şi au trecut ani. Făcuse 5 ani şi nu vorbea. Am găsit până la urmă un centru. Încet-încet a recuperat, a început să vorbească şi de atunci luam boala ca atare. Am plecat în America, am stat acolo câţiva ani,


fie binecuvântată de Dumnezeu, şi faptul că nu a fost binecuvântată, implică mai multe lucruri.

- Cum ai găsit România după aproape zece ani de absenţă?

- Eu nu am avut niciodată o problemă de re-adaptare la România, nu am lipsit niciodată perioade foarte lungi, nu am judecat niciodată România în funcţie de politică şi guvernări. Pentru mine, ţara sunt oamenii, mai ales cei dragi mie, familia, prietenii. În ce priveşte viaţa cetăţii, în care un artist autentic ar trebui să se implice, eu am încetat să-mi mai fac iluzii. România este departe de momentul în care cuvântul public să aibă forţa de a schimba lucrurile. Artistul român este în continuare un cetăţean prost plătit şi hărţuit încontinuu. Ignorat. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă toţi artiştii din România ar intra într-o grevă, pentru a cere dreptul la demnitate şi la o viaţă mai bună? Nimic. Nu ar fi pierderi economice, nu s-ar mişca nimic, poate doar sufletul unei mâini de români, iubitori de artă. De aceea, am ales să mă dedic familiei şi în primul rând lui Andrei.

- „Actorul român e chinuit”. - Am crescut pe platourile de filmare, graţie me-

seriei tatălui meu, sculptor machetist la fostul Studio Cinematografic Bucureşti, iar alegerea de a deveni actriţă a fost firească. Nu regret nici măcar o secundă alegerea făcută. Sunt mâhnită că generaţia mea nu a avut parte de continuitate în meserie. Niciodată nu m-am gândit atunci când mi-am început profesia că nu voi face cel puţin un film pe an. Actorul român e chinuit. Aleargă de dimineaţă până seara pentru o slujbă, foarte puţini o capătă, şi de cele mai multe ori nici măcar nu merită efortul.

- Ce viitor au tinerii noştri actori? - Toti avem, în cea mai mare măsură, viitorul pe

care ni-l facem, chiar dacă la tinereţe ni se pare ceva cu totul şi cu totul neverosimil. Depinde de ce ne propunem, depinde de ce priorităţi ne facem în viaţă. Astăzi, cu siguranţă, este mai greu decât oricând de a alege în ce direcţie e bine s-o apuci. De cele mai multe ori, direcţia îl alege pe el, tânăr actor aflat la

început de drum. Important însă este ca el sau ea să înţeleagă atunci când se aruncă în braţele acestei minuni de profesii că îşi asumă o imensă respons-abilitate. Este o meserie publică care naşte modele, formează păreri, care poate ridica o generaţie la cer sau o poate îngropa. Există o cărticică intitulată Teatrul şi Sfinţenia, editată în 1995 de către un grup de actori creştini, pierdută din păcate, pe care îmi doresc tare mult să o pot reedita la un moment dat. Aici, într-o prefaţă semnată de Răzvan Bucuroiu, am aflat cea mai frumoasă definiţie a actorului: „Actorul e un reper vizibil. Trupul lui este ca o pânză vie ce se umflă la adierea propriului suflet. Ar trebui ca artiştii de astăzi să fie atenţi şi din ce parte suflă Duhul...”

Din păcate, în lumea de azi a actoriei, regizorul decide, el este stăpânul și actorul cel care execută, actorul este un instrument în mâna regizorului. Regizorii au în mâinile lor pâinea şi cuţitul, iar aceștia nu au o educație creștină sau intenția de a scoate această latură în evidență prin spectacolele lor. Dacă Dumnezeu nu există ca reper în viața noastră, dacă nu ne raportăm la El în tot ce facem ne pierdem sufletele și dăm și exemple negative celor din jur.

- Ce sfaturi aveţi pentru cei care citesc acest interviu?

- Să înţeleagă că totul ne este îngăduit în viaţa aceasta, dar nu totul ne este de folos! Să găsească înţelepciunea de a şti să aleagă în viaţă doar ceea ce le poate înnobila sufletul. Să-L mărturisească mereu pe Dumnezeu prin exemplul lor de viață, căci așa vor schimba și viețile altora.

Interviu realizat de Malvina Preda


Pentru că eşti student, probabil nu eşti destul de sigur ce o să faci în această vară. În numărul acesta al revistei ne-am hotărât să îţi dăm câteva sfaturi utile

pentru a petrece vacanţa. Unde o să mergi? Cu cine? Acestea sunt probabil întrebările care se află acum, la sfârşit de sesiune în minţile tuturor. Având în vedere că, în vacanţa pascală am avut o experienţă foarte frumosă într-un loc minunat din România, m-am gândit ca în rândurile următoare să îţi prezint o posibilă oportunitate pentru tine şi prietenii tăi.

Încep prin a spune că este un loc unic în România, cum puţine sunt în lume. Este un loc denumit „rezervaţie naturală”, altfel spus, un loc în care natura este la ea acasă, iar zgomotul marelui oraş, de care fugim cu toţii, nu prea există. În plus, această zonă este situată în SE ţării noastre, iar în interiorul ei se găsesc specii de plante şi animale rare, unice, care dau aspectul unui „mic colţ de rai” acestui loc. Fără a mai continua scurta descriere, cred că v-aţi dat seama cu toţii despre ce este vorba, într-adevăr: Delta Dunării.

Mai întâi de toate, aş dori să subliniez câteva as-pecte istorice cu privire la Delta Dunării, de multe ori trecute cu vederea. De pildă, prima ştire istorică despre Delta Dunării vine de la grecul Herodot, supranumit „parintele istoriei”, care descrie intrarea flotei persane a lui Darius prin Deltă, după ce poposise la Histria (515-513 î.Hr.). Mai departe, Polibiu (aproximativ sec. III - II î.Hr.) descrie un spaţiu cu bancuri de nisip între care se aflau braţe cu apă. Apoi, Strabon (sec. I î.Hr.) indica şapte braţe între care se aflau insule, idee reluată şi de Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu etc. Prin urmare, mărturii ale locuirii zonei există încă din secolele III î.Hr.

În continuare, amintesc că în secolul al XV-lea, Ţara Românească

În vacanță

şi Moldova pierd gurile Dunării ca şi Dobrogea, acestea fiind cucerite de Imperiul turcesc şi astfel, până la jumătatea secolului al XIX-lea, Delta era o „terra incog-nito”. Nu în ultimul rând, pentru că suntem într-un me-diu academic, subliniez că studii detaliate despre Delta au fost prezentate de către geografii George Vaslan, Constantin Brătescu, naturalistul Grigore Antipa etc.

În altă ordine de idei, probabil trebuie să te lămuresc şi cum se poate ajunge acolo. Astfel, de oriunde ai fi din ţară, trebuie să reţii că singura modalitate de a ajunge în Deltă este vaporul. Desigur, acesta se ia din Tulcea, iar până acolo sunt multe modalităţi de a ajunge. Una dintre ele, probabil cea mai ieftină este trenul. Cu toate acestea, se poate veni şi cu maşina personală până în Tulcea, iar aceasta poate fi lăsată în parcarea din faţa portului. Nu numai, pentru cei care doresc să ajungă mai repede există din Bucureşti curse rapide de microbus până la Tulcea. De asemenea, dacă îţi vei propune un asemenea traseu de vacanţă, şi mai mult, dacă vrei ca ieşirea ta în mijlocul naturii să fie cât mai ieftină trebuie să ajungi în Tulcea până la ora 1 p.m., pentru că la această pleacă un vapor ce are preţuri mici, cât şi reduceri pentru studenţi. Celelalte curse, care sunt din oră în oră, au un cost mult mai ridicat deoarece sunt particulare.

În continuare, o altă întrebare este: Unde anume putem merge în Deltă? În primul rând, cea mai importantă destinaţie pentru cei care vor să viziteze

Delta Dunării este: Oraşul Sulina. Călătoria cu vapo-rul Tulcea-Sulina durează 3 ore. Dat fiind faptul că este unul dintre cele mai estice puncte ale României, putem afirma că aici răsare soarele pentru români. Având în spate o istorie imensă, voi aminti şi despre el câteva date importante.

Locul în care natura este la ea acasăMARIUS-ADRIAN CĂLIN


Probabil puţini ştiu că aici a luat fiinţă celebra „Uniune Europeană” la care România s-a străduit atât de mult să adere. Şi cum se poate acest lucru? Într-adevăr, în oraşul Sulina, în anul 1861 a luat fiinţă „Comisia Europeană a Dunării”, un instrument de garantare a libertăţii de navigaţie şi comerţ la porţile Dunării. Activitatea acestei comisii europene s-a desfăşurat între anii 1861-1939 şi este considerată de istorici, primul exerciţiu de conlucrare şi cooperare între statele europene în serviciul bunăstării şi avantajului reciproc. Luând în considerare aceste coordonate, putem afirma că oraşul Sulina din această perioadă este unul cosmopolit, mai cu seamă dacă scoatem în evidenţă faptul că aici au convieţuit 5000 de locuitori, din 23 de ţări precum: români, armeni, turci, evrei, germani, danezi, găgăuizi, indieni, senegalezi, etiopieni, algerieni etc. În fine, poate cel mai important aspect cu privire la acest loc se referă la faptul că în Sulina putem vedea şi Delta şi Marea Neagră, locul de întâlnire dintre cele două fiind un spectacol al naturii, care cu siguranţă nu trebuie ratat.

Trebuie de asemnea să mai fac o remarcă. Probabil te întrebi atunci când citeşti acest articol: De ce am dat oare atâtea date despre un loc pe care aş fi putut să îl descriu în câteva cuvinte? Am făcut acest lucru deoarece, oriunde mergi în lumea aceasta, atât ca turist cât şi din alte aspecte, tu o să „vezi doar ceea ce ştii”. Altfel spus, dacă atunci când mergi într-un anume loc încerci să de documentezi chiar şi foarte puţin despre el, vei pleca de acolo încărcat, nu doar cu relaxare venită de la manelele din jurul grătarului, ci şi cu un pic de cultură a locului, spirtitualitate şi mai mult, cunoştinţe generale. Din această perspectivă, eu cred că este fundamental ca, în excursiile pe care doriţi să le întreprindeţi în această vacanţă, să vă documentaţi cât mai bine despre locurile pe unde mergeţi.

Mai departe, un alt loc pe care cu siguranţă nu este

bine să îl ratezi în timpul unei călătorii în Deltă este: pădurea Letea. Cu toate că acolo se ajunge puţin mai greu, dacă ratezi acest obiectiv nu ai văzut prea mult în această călătorie. Drumul până la Letea se face cu barca, pe minunatele canale naturale şi artificiale ale Deltei. Călătoria cu barca durează minim două ore şi este

presărată de priveliştile pe care cu toţii le vedem în filmuleţele de prezen-tare ale ţării noastre. Aici te afli cu adevărat în inima Deltei. Peşti care îţi sar lângă barcă, minunaţii nuferi pe care însă nu îi poţi culege, dar care îţi încântă ochiul. Păsări care îţi sunt ca nişte „străjeri” tot drumul, şi de asemenea, spectacolul de culori care

te face să pleci de acolo încântat de ceea ce ai văzut. Odată ajuns în Comuna Letea, cu siguranţă de acolo vei găsi un mijloc de transport cu care să vizitezi pădurea. În general, maşinile locului au peste 40 de ani, sunt ruseşti şi de cele mai multe ori, modificate la motor pentru a rezista atât iarna cât şi vara, eventualelor inundaţii. Însă, tot farmecul călătoriei este dat de plimbarea cu aceste „trăsuri” locale. În pădure veţi întâlni multe specii de plante, un copac imens a cărui vârsă depăşeşte 700 de ani etc. O să mai vedeţi de exemplu şi urmele celebrilor cai sălbatici din pădurea Letea.

În consecinţă, dacă o să mergi sau nu în această vacanţă în Delta Dunării este doar alegerea ta. Eu nu am făcut decât să îţi prezint un loc minunat, un „colţ de rai” al României, pe care, cel puţin o dată în viaţă este obligatoriu să îl vizitezi. După cum am amintit, aici poţi merge şi la mare şi în Deltă. Poţi merge la plajă, pentru că în Sulina există şi ieşire la mare, dar şi cea mai bună plajă de pe litoralul românesc, deoarece aici se întâlneşte cel mai fin şi cel mai curat nisip. Poţi merge în Deltă, pentru a intra la propriu în inima Deltei. De ase-menea, nu trebuie ratat farul vechi, sau locul de întâlnire al Dunării cu Marea Neagră.

În speranţa că această scurtă introducere în Deltă ţi-a plăcut, îţi doresc o vacanţă plăcută!


Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni, una din cele mai vechi mănăstiri româneşti, a fost întemeiată pe la începutul secolului al XIII-lea

de vestiţii eremiţi ce se nevoiau în peşteri pe valea pârâului cu acelaşi nume. În secolele următoare, Mănăstirea Râmeţ avea o obşte destul de numeroasă şi egumeni devotaţi, care apărau cu multă putere credinţa ortodoxă în satele româneşti transilvănene.

Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al Mănăstirii Râmeţ, cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apuseni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ, deprinzând de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit egumen al Mănăstirii Râmeţ.

În tradiţia locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi împreună postea, săvârşind sfânta slujbă cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Muntele Râmeţ şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi

bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunea lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se cheamă „Izvorul Cuviosului Ghelasie”. Mulţi săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate şi binecuvântare.

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească

biserica şi să fugă de beţie şi desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos. În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnări de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop şi a păstorit, atât obştea monahi-lor de la Râmeţ, cât şi Arhiepis-copia Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În vara anului 1924, venind pârâul mare, a dus în vale multe oase din cimitirul mănăstirii. Atunci şi craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi şi se păstrează cu cinste în sfântul altar, spre mângâierea credincioşilor. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Pentru sfinţenia vieţii lui, Sfântul Ierarh Ghelasie a fost canonizat de Sfântul Sinod la 20-21 iunie 1992, fiind prăznuit la 30 iunie.

Sfinți români

Sfântul Ghelasie de la RâmețANDREI SOLOMON


Tehnici artistice

Reprezentarea Sfântului voievod Ştefan cel Mare în iconografie

Voievodul Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei în luptele sale cu turcii şi tătarii, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate

cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi traiului călugărilor. Dar cum este reprezentat acest sfânt voievod în iconografie?

O reprezentare foarte importantă a voievodului întâlnim în Tetraevangheliarul de la Mânăstirea Humor, din 1473. Pe una din filele celebrei cărţi, eruditul cărturar Melchisedec al Romanului a descoperit în anul 1881 o miniatură de o rară frumuseţe care înfăţişa pe Maica Domnului cu pruncul Iisus, având în partea de jos, în genunchi pe Ştefan cel Mare, oferindu-i cu pioşenie darul său de inimă, Tetraevangheliarul. Alte portrete găsim în tablourile votive de la celebrele ctitorii: Voroneţ, Pătrăuţi, Sfântul Ilie - Suceava, Sfântul Nicolae - Rădăuţi sau Dobrovăţ - Iaşi. Se poate presupune că zugravii care l-au pictat pe marele Ştefan la Voroneţ sau în Tet-raevangheliar l-au cunoscut personal, deşi distanţa dintre cele două picturi este de 20 de ani. Chipul voievodului apare astfel: „o figură plină, rotundă, cu fruntea largă, cu sprâncene groase, dar frumos arcuite care străjuiesc ochii albaştri cu nasul drept şi subtire, sub care o mustaţă deasă acoperă buza de sus, cu o barbă puţin voluntară. Acest chip care exprimă seninătate şi blândeţe, tânăr în portretul de pe foaia din evangheliar, mai vârstnic în pictura voroneţiană, dar viguros în ambele, este încadrat într-un şuvoi de plete blonde care acoperă gâtul şi umerii aşa cum, şi astăzi, în regiunile de munte, unde portul nostru strămoşesc s-a păstrat nealterat, mai poartă bătrânii satului.” (vezi Ion I. Sol-canu, Portret în istorie, Mânăstirea Putna, 2003, p. 127-128).

Icoane ale voievodului se realizează şi în zilele noastre, fapt pentru care cea de-a doua parte a articolului o dedic icoanei hagiografice a Sfântului Voievod, realizată de doamna Elena Murariu, pictor de icoane şi restaurator de pictură murală. Icoana fost dăruită Mânăstirii Putna prin mână Prea

Fericitului Părinte Teoctist, în iulie 2004, la prăznuirea a 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a voievodului. Sfântul Ştefan este înfăţişat într-o atitudine asemănătoare celor din tablourile votive ale ctitoriilor sale, ca un împărat bizantin având însă încălţămintea specifică ostaşilor lui Hristos şi mâinile în rugăciune. Piciorul drept îi este rănit, doamna Murariu motivând această alegere ca rană dobândită în tinereţe când a încercat să cucerească Cetatea Chiliei. Binecredinciosul voievod se înfăţişează în faţa lui Iisus Hristos Judecătorul, având mijlocitor pe Maica Domnului. Mântuitorul este reprezentat pe tron ţinând în mână Tetraevangheliarul de la Humor dăruit de voievod acestei mănăstiri în anul 1473. Mai avem întruchipată în

această icoană şi „încoronarea sfântului Ştefan cel Mare”, iar dedesubt avem scena „Ştefan cel Mare sub aripa arhanghelului”. Aceasta este inspirată din legenda în care Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ocrotesc pe Ştefan vodă. Se spune că Ştefan cel Mare avea obişnuinţa de a iscodi tabăra duşmană în momentul când îşi fixa tactica de luptă. Într-una din aceste expediţii, înaintea bătăliei de la Vaslui el a fost descoperit de turci în pădurea Scânteia. Voievodul aflat la strâmtorare s-a ascuns într-un copac şi a cerut cu ardoare ajutor de la Sfinţii Arhangheli.

Aceştia i-au ascultat ruga, protejându-l cu aripile. Scena din icoană ni-l înfăţişează pe Ştefan acoperit de aripile Sfântului Arhanghel Mihail. În partea de jos a icoanei, pe toată lăţimea acesteia, se află reprezentată „cavalcada Sfintei Cruci”, scenă care se referă de obicei la bătălia de la podul Milvius (Roma 330) dintre împaratul Constantin şi rivalul acestuia, Maxenţiu. Urmeaza apoi scena „adormirea sfântului Ştefan cel Mare” in care voievodul este zugrăvit pe piatra propriului mormânt iar din trupul sau creste o tulpina care are 10 flori, copii voievoidu-lui: Olena, Petru, Alexandru, Bogdan, Ilias, Maria, Bogdan-Vlad, Ana, Ştefan, şi Petru Rareş. Rareş ţine în mână chivotul bisericii Dobrovăţ, biserică ce se alătură celor şapte chivote ce simbolizează ctitoriile lui Ştefan cel Mare. Sfântul Ştefan nu este numai un personaj de istorie, ci un sfânt al nostru, un sol al nostru la Dumnezeu, care se poate ruga pentru noi.

ANCA-MIHAELA MOGOŞ


Filantropia creştină tale, tu pleci, El vine după tine, tu fugi, El îţi ajunge urma, tu te îndoieşti, El ştie sigur că poţi fi salvat şi vrea să te vindece, să te înnoiască şi să te facă vrednic de şederea cea împreună cu Dânsul. În acest sens, marele ierarh al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă relaţia dintre Creator şi om cu aceea dintre un Îndrăgostit veşnic şi o desfrânată. Firea umană rătăceşte în negura fărădelegilor şi se întinează de felurite păcate dar Dumnezeu nu renunţă niciodată la ea, o caută pururea pentru a o reînnoi şi a-i da statutul cel dintâi, acela de cetăţean al raiului.

Porunca cea mai mare din lege face referire la iubirea de Dumnezeu şi la cea de apoapele care să fie întocmai cu iubirea de sine. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele se completează reciproc dar sunt, de asemenea, în raport de interdependenţă una faţă de cealaltă, căci cel care spune: „ Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-L iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).

De aceea, atunci când ne vom înfăţişa înaintea tronului de judecată, vom fi chestionaţi din prisma filantropiei. Vom fi întrebaţi dacă ne-am îngrijit de aproapele nostru şi dacă nevoile lui au fost şi pentru noi dacă nu prioritare, măcar importante.

Conform standardelor cerute la evaluarea finală în ziua judecăţii, se cuvine să ne gândim că fiecare cerere de aju-tor adresată în locurile cele mai diverse, de la uşa bisericii până la uşa propriei locuinţe a fost o cerere făcută de Mântuitorul. Scopul a fost ca noi, prin cele pământeşti: o felie de pâine, un pahar de apă, un articol de îmbăcăminte sau încălţăminte, o vorbă bună, o rugăciune, să le dobân-dim pe cele cereşti.

În contextul lumii actuale, acesta pare un îndemn ex-agerat, având în vedere că cererile adresate nouă nu sunt neapărat din neputinţă ori sărăcie, ci ele sunt dublate mai degrabă, fie de refuzul realităţii, fie de frustrări de ordin social, fie de lene ori de obişnuinţă. Dumnezeu nu cere să încurajăm acest tip de fenomen, ci îndemnul Lui se referă la a cerceta succint nevoile celui care cere, de a ne centra pentru câteva momente atenţia şi asupra aproapelui, de a conversa cu cei care întind mâna, de a ne opri din mara-tonul zilnic în care ne-am angrenat cu voia şi a face un minim efort pentru a ajuta. Nu avem nevoie de studii ori tratate de asistenţă socială pentru a ne exercita filantropia creştină, ci avem nevoie de a ne raporta la Dumnezeu în toate câte întreprindem.

„Flămând am fost şi nu mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat”. (Matei 25: 42-43)

Ne-am gândit vreodată că şansele noastre la mântuire stau răspândite în cele mai precare şi nebănuite locaţii? Dacă cererile pe care le primim zilnic în traiectoriile noas-tre cotidiene sunt invitaţii la mântuire? Care ar trebuie să fie răspunsul nostru la nevoile celui de aproape al nostru?

Ne-am racordat cu toţii de bună voie unei lumii al cărei principiu de bază este viteza. Ne grăbim în toate şi spre toţi, informaţional, profesional, gastronomic, afectiv, din toate punctele de vedere acţionăm sub suveranitatea vitezei. Doar în ritmul acesta ne putem numi adaptaţi, altfel riscăm să rămânem în afara realităţii acceptată majoritar. Timpul nu mai poate primi calitatea de prieten ci s-a transformat într-un soi de delincvent care ne presează pe toţi dar pe care nu îl prinde nimeni. Poate că ni se întâmplă asta pentru că ne-am supraestimat puterile ori ne-am supraîncărcat programul cotidian cu sarcini mul-tiple fără să ne raportăm la timpul disponibil pe parcursul unei zile. Poate toate astea sunt consecinţele unei mari încrederi în sine şi a unui slăbit sentiment de nădejde în ajutorul divin.

Dumnezeu însă lucrează neîncetat, cheamă fără oprire, dă răspunsuri în fiecare zi, oferă şanse la orice pas. Parafrazând pe Pr. Nicolae Steinhardt spunem că Dumnezeu, Cel pe care nu în cauţi, te caută El pe tine. El este pretutindeni „ocupat” cu gândul de a te primi pe tine, de a te salva de eşti căzut şi de a te răscumpărat de eşti pierdut. El îşi păstrează veşnic răbdarea, El are statornicie în iubire, şi chiar dacă tu eşti instabil în relaţia cu Tatăl cel ceresc, Îl încredinţezi de iubirea ta, apoi te depărtezi treptat şi te afunzi în grijile zilnice, ulterior Îi reproşezi neputinţele care sunt de fapt ale tale, Îl părăseşti tăgăduindu-L şi „venindu-ţi în fire” te întorci implorând iertare însă sub probabilitatea de a relua acelaşi traseu al nesiguranţei de la capăt. El însă te iubeşte cu cea mai mare măsură a iubirii şi întru aceasta acoperă neputinţele

Vasiliade

ANDREEA BUCUR


Într-o societate ale cărei subiecte cotidiene sunt mondeni-tăţile, scandalurile, violenţa, bârfele, mâncarea, băutura, pornografia şi sexul, mă regăsesc depăşit de situaţie

încercând să fac diferenţa între valori şi nonvalori. E greu să faci un asemenea lucru de unul singur când sunt atâtea păreri diferite în jur. Evident că în cele din urmă n-ai putea să-ţi structurezi principiile tale decât, în cel mai fericit caz, la un nivel socio-mo ral. Cum putem reuşi altfel să găsim răspunsurile la întrebările noastre? Răspunsul e simplu: în Sfânta Biserică. Ce te faci însă când lumea nu mai vine la biserică, nu mai caută ajutorul duhovnicesc al preoţilor, nu-L mai caută pe Dumnezeu. Cele mai întâlnite mo-tive sunt puţina credinţă, ignoranţa, nesăbuinţa, deşertăciunea mândriei şi patimile. Aceste boli dăunează atât omului, cât şi implicit societăţii care, fiind unitară, din aproape în aproape, s-a cangrenat. Astfel, îmi îndrept privirea spre nucleul ei, anume, familia. Pentru a putea vorbi despre familie, trebuie să vorbesc mai întâi despre căsătorie, care stă la baza întemeierii ei, iar pentru a inţelege căsătoria, trebuie să pătrundem mai mult în înţelesul ei esenţial. Dumnezeu a creat omul, fiinţă după chipul şi asemănarea Lui. Apoi, văzându-l singur, i-a creat lui femeie spre ajutorul său. Astfel că, Dumnezeu a creat pe bărbat şi femeie pentru a fi împreună, unul pentru celălalt şi pentru a da viaţă altor oameni spre popularea pământului. Tot Dumnezeu a dat şi condiţia unirii a unui bărbat şi a unei femei în cadrul unei căsătorii. La început, legea cerea ca ei să fie din acelaşi sânge, căsătorindu-se din acelaşi neam. Văzând Dumnezeu că pământul are destui oameni, le-a interzis a se mai împreuna cu cei din acelaşi neam, spre căutarea celor din alt neam. Aşadar, căsătoria este o taină rânduită de Dumnezeu împotriva singurătăţii. O altă rânduială a căsătoriei este cea îm-potriva desfrânării. Una din problemele actuale cele mai grave ale societăţii contemporane. Este de altfel şi singurul motiv pentru care Iisus Hristos îngăduie divorţul. Am să precizez însă că, deşi se căsătoresc doi oameni, acest legământ nu este numai între ei, ci împreună cu Hristos. Altfel spus, înainte de a

divorţa, gândeşte-te: eşti sigur că vrei să divorţezi şi de Hris-tos? Bărbatul şi femeia au fost creaţi, ca prin căsătorie, ei să devină un singur trup, un singur suflet. Unitatea dintre ei este precum cea dintre Hristos şi Biserică. Ei îşi aparţin unul altuia şi trebuie să aibă grijă unul de celălalt. Iubirea lor reprezintă altarul unde-şi jertfesc toate greutăţile şi încercările întâlnite de-a lungul vieţii. Scopul lor rămâne acelaşi ca şi înainte de căsătorie, anume, mântuirea. Dacă unul dintre ei este mai rătăcit, celălalt trebuie să-l ajute să-şi câştige mântuirea, odată cu a lui. Femeia trebuie să asculte de bărbat ca fiind cap al familiei, iar bărbatul să-şi respecte femeia ca pe sine însuşi. Prin acest lucru, se va risipi egoismul, instalându-se armonia între cei doi. Însă această taină a lui Dumnezeu este nesocotită de lume în zilele noastre, omul fiind robit de patima desfrânării şi dezumanizat de egoismul său pe care-l manifestă chiar şi faţă de persoana iubită. Desigur că alterarea omului s-a pro-

dus în primul rând datorită îndepărtării lui de Dumnezeu, el dezarmându-se în lupta împotriva ispitelor,

situându-se ca fiind cea mai denaturată fiinţă de pe faţa pământului. Acest lucru demonstrând

contrariul teoriei evoluţioniste, prin faptul că, dintre toate fiinţele existente, omul e singurul care a regresat atât din punct de vedere fizic, cât şi spiritual. Dovada? Toată natura şi lumea animală urmând legii fireşti, omul făcând abstracţie de ea. Animalul ştie când

i-a venit timpul de împerechere şi trebuie să-şi perpetueze specia, omul refuză legea

firii cu îndărătnicie. Este ironic faptul că, având raţiune, uită să o controleze, mintea devenind

pentru suflet o piedică. Omul este prin excelenţă tragedia raţiunii. Căci lui i s-a dat aceasta, nu pentru a

descoperii adevărul, ci pentru a-L primi. Evident că într-o inimă cicatrizată de ură, lăcomie, invidie, mândrie şi egoism, ne jefuim în prostia şi nesăbuinţa noastră de darul lui Dumnezeu. De ce sunt atâtea certuri, infidelităţi şi divorţuri? Răspunsul logic este că, prin patimi şi vicii se pierd virtuţiile şi libertatea omului. Căsătoria ne oferă însă mediul pentru a îndrepta defectele noastre. Ea oferă lecţii de unde trebuie să învăţăm toată viaţa. Deci nu reprezintă o libertate pierdută, ci este prin excelenţă şcoala mântuirii. Un gând de încheiere: vârsta şi situaţia materială să nu vă descurajeze, altfel puteţi aştepta mult şi bine trăind în desfrânare. Când vă simţiţi în imposibili-tate, rugaţi-vă şi cereţi Domnului şi vi se va da. Căci nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu. Pace vouă!

Bioetică

TRAIAN IVĂNESCU

De ce căsătoria?

Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana


Poezie

Valsul gândurilor mele (1)EMILIA COSMINA POTOCEA

Pot număra stele de pe cer din nebunie sau din plictiseală. Pot ajunge cu gândul în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.Pot cutreiera Universul în câteva secunde.Pot respira aerul care-mi prelungeşte viaţa.Pot vedea culorile care-mi mângâie sufletul.Pot iubi pe cine vreau la orice oră în orice loc. Pot asculta sunetele care-mi redau pofta de viaţă.Pot vedea într-un tablou orice paradis... sau o viaţă mediocră.Uneori pot citi şi gândurile, propriile mele gânduri,Alteori pot să mă înnumăr pe mine însumi.Privesc cerul şi mă întreb dacă mai există şi alte lumi,Alte realităţi, alte locuri în care,Oamenii trăiesc, iubesc, vorbesc, râd, ucid, urăsc.Dar, realitatea mă izbeşte atunci când nu mă aştept,Cu partea ei ascunsă în umbră:

Ceea ce nu văd, mă vede. Ceea ce nu simt, mă simte.Ceea ce nu îmi lipseşte, îmi aparţine.Toate aceste lucruri pe care nu le văd devin vizibile,Iar cele pe care le am încep să le simt lipsa. Am ajuns la concluzia că omul e doar...Un sistem dinamic care încearcă să se ascundă în infinitul lucrurilorȘi să nu mai iasă din acest abis.Poate că omul nu a fost creat pentru a fi pe deplin fericit,Cum tind să cred cu atâta ardoare,Ci doar pentru a oscila între nebunia descopeririiŞi plictiseala de armonie pură.Fericirea, plinătatea lucrurilor, visele, speranţeleSunt doar calmante care-l vor ţine pe om în cursă până la Sfârşit!

Am încercat, de-a lungul acestui an, să oferim odată cu noul format al Revistei ASTO, un

spaţiu dedicat poeziei, păstrat la siguranţă de modificările lunare ale structurii revistei. Am încercat să dăm acelora din Facultatea noastră care iubesc viersul şi îşi încearcă

abilităţile literare printre meandrele iscoditoare ale liricului, o ancoră adânc înfiptă în cotidianul universitar, specific Teologiei.

Am fost răsplătiţi cu o sumedenie de poezii, unele bune, altele care încă necesitau lucru, dar toate arătând slova de foc şi slova făurită a creaţiei, arzând în sufletele unor studenţi care, poate până la apariţia lor în paginile revistei, nu erau cunoscuţi ca fiind amatori de poezie.

Deşi în arhiva personală se găsesc multe alte poezii ce merită tipărirea, acestea urmând să apară începând cu primul număr al revistei din anul următor, am avut cutezanţa, şi de data aceasta vorbesc în nume personal, neimplicând întregul colectiv redacţional, de a face o

selecţie din numerele trecute, alegând poeziile care mi-au rămas vii în minte, după extenuarea exemplarelor din numerele respective. Sper că n-am jignit sau supărat vreun autor prin această selecţie, iar dacă am făcut-o, să-mi fie cu iertăciune. Acest scurt compendiu l-am în-cropit şi deoarece acesta este cel din urmă număr al re-vistei din acest an universitar şi am considerat necesară o trasare a unei linii, o concluzie, dacă vreţi s-o numiţi astfel, la o activitate care la început a fost periclitată de lipsa materialului iar ulterior de nesiguranţa mea în alegerea poeziilor ce se cuveneau a apărea în paginile revistei. Cu această ocazie, mulţumesc din adâncul inimii, în primul rând autorilor poeziilor, pentru că au îndrăznit să-şi presară bucăţele de suflet în paginile revistei, dar şi celor ce au citit poeziile, pentru că şi-au dat ocazia să se împărtăşească de slovele care mult prea rar ne mai împodobesc vieţile.

Tiberiu Anghelina, coordonatorul paginilor de poezie

P.S. Poezii încă sunt aşteptate pe adresa redacţiei: [email protected] pentru că pagi-nile de poezie, şi implicit Revista, nu dispar, doar iau o scurtă vacanţă.

Câteva cuvinte


NICOLETA ENCULESCU (Anul II, Teologie Didactică)

Lacrimă, Maică, Stăpână,Uitarea-mi este ţărână...Te privesc, te ador şi te rog:Ochiu-ţi-Lumină, ochiul de focAsupră-mi, dulce, coboară,Sufletu-mi, cu crini, înconjoară...Lacrimă, Maicuţă Stăpână,Uitarea-mi este pământ, îmi este ţărână...Te privesc, te ador şi îţi zic:Am greşit, am păcătuit, am greşit,În mine e un gol, e NIMIC...Lacrimă, Măicuţă Stăpână,NIMICUL din mine-i fărâmăŞi la oră din zi sau din noapteS-aud rostind dulci şoapteDe dor, de iubire senină,De mângâiere, de pace deplină...

Lacrimă, Maică, Stăpână...

În munte înalt murmure izvoareTIBERIU OLARIU (Anul IV, Teologie Pastorală)

În munte înalt, murmur izvoareFată frumoasă! pădurea de pin Îţi aude paşii cum vinTremură biata petală de floare.

Tu nu ştii că pe mine mă doareCă rupi florile albe din creste de munţi?Tot ierbar face-vei oareDin dragostea noastră şi anii trecuţi?

Spune tu, scumpo, nu pareFloarea de colţ ruptă din munţiAsemeni miresei absente la nunţiSau vinului vechi pe fund de pahare?

Cât de greu e uşorul!PAŞCU ŞTEFAN (Anul IV, Teologie Pastorală)

Cât de uşor se-ndrăgostesc râzând nebunii Cât de uşor rănesc un suflet, şi-l abandonez urii Cât de uşor ne acordăm singuri iertarea, O! ce uşor ne poartă-n valurile vieţii marea.Zâmbim prea rar, forţaţi şi cu reţineri, Urâm prea des, pe noi nu ne urăşte nimeniŞi credem că iubim pasional, carnal şi rece Trăim în dulci iluzii, îmbătrânim, viaţa ne trece. Cât de uşor urcăm pe ale vieţii trepte Cât de uşor ne stingem ca lumini inerte,Cât de uşor dorim cu imaturitate Cât de uşor uităm ce-i puritate! Iat-am crescut cu griji şi cu necazuri, Nu mai avem să mai iubim, răgazuri Cât ne doream să trecem de copilărie Copil eram, parc-a trecut o veşnicie! Cât de uşor ne-ndrăgostim precum nebunii Cât de uşor rănim un suflet şi îl abandonăm urii Cât de uşor ne acordăm singuri iertarea O! ce uşor ne poartă-n valurile vieţii, marea!


Suflet sălbatic ce arde de dor, Purta-voi în mine până ce-am să mor...În lume eu când am păşit, ATÂT cerut-am de la soarte: Iubire fără de sfârşit, Şi dragoste fără de moarte, Nu-mi păsa glorie de am, Dar nu am teamă de duşman,Nu-mi păsa dacă mor sau pier, Căci totu-n lume-i efemerNu cer putere nici renume, Nu-mi pasă de-ale vieţii glumeSă fiu bogat nu îmi doresc, Vreau doar să am cât să trăiesc NUMAI ATÂT pe lume îmi doresc: SĂ FIU IUBIT şi SĂ IUBESC.

ALEXANDRU VALENTIN NISTOR (Anul I, Master)

Tot ce îmi doresc…

Prizonierii libertăţiiTRAIAN IVĂNESCU (Anul I, Teologie Didactică)

Se cutremură de pace lumea În a demenţei lăcomii Devorată şi-aplatizată până-n culmea Surescitată apocaliptic de ironii. Într-o seringă dopăm puţină fericire Să umplem morgile concediaţi de viaţă Crezând c-am ajuns la desăvârşire Ne îndoim privindu-ne lividele feţe cu greaţă. Într-a lumii nebunie pe capete se moare În numărul de glorii şi înfrângeri ridicat la putere Omul, inamicul lui primordial care, Înecat în avere tot mai mult ar cere. Apostaziati ca soarele le dă lumina Se petrec nopţi albe în damfuri de orgii Patul de acasă dând iubire prea puţină Intră-n Sodoma şi Gomora de unde nu se vor întoarce vii.

Cum să fii fericit...ALEXANDRU PĂDURARU (Anul IV, Teologie Pastorală)

Dă-mi lumină sfântă Hristoase al meu iubit,Căci durerea cruntă De lacrimi m-a istovit!

Nu mai am nimic Din toate ce aveamPoate doar să zic... Credința scumpului neam!

Dă-mi Stăpâne arma Să biruiesc și să pot trăiCând tata și mama În lume nu vor mai fi…

Dar clipele vieții În mâna ta suntÎmpărate al dreptății În Cer și pe pământ!

Saltă, suflete, astăzi Spre Cel ce te-a zidit,Spre Cel ce din veșnicie Te-a cunoscut și te-a iubit!

Voi dobitoace rătăcite de-adevăr Metafizica vreţi s-o cunoaşteţi? Când nu vă săturaţi de măr Orbiţi de mândrie să recunoaşteţi. Pe-un tron dăinuind prostia Peste lumea-ntreagă Nu vom vedea că mândria E a noastră gaură neagră. Din şapte zile opt le muncim Până-n ceasul morţii Într-o corvoadă resemnaţi ce-o trăim Vom fi prizonierii libertăţii.

Poezie


DaruriRSF. HRISANT (ALEXANDRU) BACHE (Anul IV, Teologie Pastorală)

O coală albă și-un stilou, unelte de zidire,Un suflet gol de El, dar prea-plin de sine.O simetrie negativă dorind desăvârșire,Cerșind o slovă și-o simțire, un început de bine.

Din liniștea asurzitoare, încerc să storc o șoaptă,Din întunericul prea-luminos aștept o rază oarbă.Zdrobescu-mi mintea copleșit, de vidul cugetelor mele,Iar sufletul mi-e plin de patimi și pironit de ele.

Un aer greu, bacovian, încet îmi umple pieptul,Și nu mai vreau să pot să știu, nimic; nimic din totul.Și din văzduhul rațiunii, în stoluri sensuri se adună,Și înțeleg că viața fără El, e doar mucenicie fără de cunună.

Și omul vechi din mine, omorât de propria-ai libertate,A înviat la un cuvânt al Celui mai presus de toate.Cu ochi adânci văd cunoscând, că totul merge invers,Și fuge absurd de Dumnezeu și se ascunde-n univers.

Ca nou născut, nu știu nimic, dar El mă-nvață-n mine,Cum să ascult în liniștea asurzitoare, prea-dulcea armonie.Cum să privesc în întuneric, lumina din-năuntrul meu,Ce luminează prea-plăpându-mi meu însumi chip de Dumnezeu.

Și iată! Pe coala mea au răsărit...firave, dar curate,Un pumn de versuri negândite, ci doar simțite-n valuri,Desăvârșite-n simetrie de cugete adevărate,Bogate-n slove și simțiri, ce-s nendoielnic... daruri.

EMILIA COSMINA POTOCEA

Nu te mira că-mi prinzi privireaPăienjenită de durere,De amar şi de suspine.

Din mii de gânduri turburateUn vis curat mi se iveşteŞi stau şi mă gândescAievea unde te-ai dus.

Din tot ce-a înflorit vreodatăTu ești-floarea cea rară,Din tot ce s-a născut de-a pururiTu ai venit spre mine, fată.Zadarnic firea mă striveşteSub aspra-mi suferinţăAvântu-i veşnic către stele,Învăluit într-o tăcere tot mai fină.

Spre soare râd, spre tine vinCu aripile larg deschiseCu focul inimii aprinsCu trupul răvăşit şi golTe caut draga mea în tot.

Erai scăldată într-o luminăCu mii de raze colorate,Cu frunze ca de bronz, uscate,Acoperită fără milă

De pătimaşa mea idilã.

Și aşeptam, şi tot speram...Că vei veni din nou la mineSă mi te laşi uşor pe braţeşi să zburăm mereu la stele,La tainicele gânduri rareCare te întâmpină mereu când viiÎn marea inimii iubire.

Valsul gândurilor mele (2)


70 km şi ceva de Bucureşti

5. Sfârşitul începutului

(Părintele Matei mergea spre casa lui nea’ Vasile. Pe drum fu oprit de maica Victorița după care primi un telefon de la Ionela, soţia lui. La încheierea telefonului Petre, un consătean, îl luă pe Matei cu mașina și astfel ajunseră la casa lui nea’ Vasile care-i primi cu mare bucurie.)

Nea’ Vasile era un om cu totul şi cu totul special. Era un fel de tată al tuturor taţilor, un fel de naş rural, în lipsă de orice altă comparaţie. Un om la care te puteai duce şi plânge cu privire la orice problemă şi el făcea şi pe dracu’ în patru să rezolve situaţia. Nu fusese niciodată primar, niciodată nu-şi dorise vreo funcţie, dar toţi cei ce ajunseseră primari, consilieri şi cine mai ştia ce funcţionari publici, veneau la el pentru sfat... pentru confirmare. Ca la Papă... sau la Patriarhi.

Matei îl descrise pe nea’ Vasile fratelui mai mic ca: „Un fel de Al Pacino cu veleităţi de Rebengiuc, dar fără un tăiş ascuţit.” Adică era întreprinzător ca Al Pacino în rolurile lui, ascuţit ca Rebengiuc, dar fără tăiş letal pentru că dacă-l supărai nu îţi făcea o propunere pe care să n-o poţi refuza, îţi bătea obrazul şi cel mult te înjura ca două zile mai târziu să te salute ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Şi Matei o păţise. Părintele îl rugase pe nea’ Vasile să găsească nişte ţigani care să se ocupe de burlanele de la biserică, burlane care se transformaseră, de la ultima reparaţie, în ciururi. Nea’ Vasile găsi nişte lucrători foarte scumpi, după părerea lui Matei, chiar dacă nea’ Vasile se oferise să plătească toată lucrarea. Popa nu acceptă, având ban la ban strâns în bugetul de reparaţii, special pentru acest eveniment, aşa că găsi părintele pe alţii care-i făcură o lucrare de mântuială. Nea’ Vasile nu-l băgă în origini decât în timpul primei ploi puternice, atunci când întreg satul se strânse în jurul bisericii pentru a vedea cum plouă cu burlane.

Era o noapte de început de toamnă. Luminile casei

Schiță

parohiale lăsau să se distingă sătenii care se strânseră în jurul bisericii. Ploaia ropotea puternic, făcând clăbuci înainte să se piardă în bălţile de mocirle de pe jos. Din jurul acoperişului se auzeau sunete aparte, ca şi cum metale s-ar fi contractat la atingerea ploii. Din când în când, câte o bucată de tablă pe jumătate îndoită cădea, lovindu-se de aleea de beton ce împrejmuia biserica. Matei stătea cel mai în faţă, ud leoarcă, îmbrăcat în sutana care de la ploaie i se mulase pe corp, privind spre acoperiş. Ploaia îi lovea ochii deschişi, dar nu se sinchisea să clipească. Îi era frică că dacă va face vreo mişcare din pleoape aveau să înceapă să-i curgă lacrimi. Fusese una din primele sale activităţi administrative şi se alesese... ploaia de ea. Fusese o ratare care-l marcase multă vreme. Nea’ Vasile se apropie de Matei şi, luând o postură asemănătoare cu a părintelui, rosti doar pentru ei doi „Părinte... eu te înjur da’ să nu te superi pe mine. Ce ţi-am zis şi ce-ai făcut...”

Matei nu putu să-l privească pe omul de lângă el. De ce ar fi trebuit să se supere? Merita să fie înjurat. Folosise banii credincioşilor ca să lipească nişte tablă căzătoare de acoperişul bisericii. Merita să fie schimbat cu un popă mai bun administrator. „Îi dau în judecată...”, rosti părintele printre dinţi, încleştându-şi pumnii. Nea’ Vasile se uită spre Matei şi zâmbi, mustaţa lungă, ascuţită, pe jumătate albă curbându-i-se mult spre sus. „De ce?”, întrebă nea’ Vasile. „Ca să le dea Statul o amendă şi matale să te trezeşti cu pirande şi puradei la poartă că le-ai nenorocit viaţa şi au rămas fără case şi maşini? Părinte, de data asta o să mă ascuţi pe mine. Vin mâine băieţii mei şi rezolvăm situaţia.”

În perioada aceea Matei încă nega că avea să petreacă prea mult timp pe acolo. Încă ştia că avea să fie repede ridicat în rang şi se comporta încă precum un locotenent tocmai ieşit de pe băncile Academiei Militare care preia comanda unui batalion în plin asalt, în mijlocul războiului, crezând că ştie ce e o luptă. „Să-ţi spun ceva părinte...” continuă în acea noapte nea’ Vasile, în timp ce ploaia, încă nu tocmai rece ca aceea din mijlocul toamnei, binecuvânta satul „...noi

TIBERIU ANGHELINA


ăştia de la sat n-avem şcoli şi facultăţi, da’ nici nu intrăm peste slujba şi predica mata. Le ştim noi pe ale noastre.” Nea’ Vasile îl bătu pe Matei pe umăr, un gest amical şi totuşi foarte rece. „Şi încă ceva. Matale primeşti un telefon de la Bucureşti, mâine ţi-ai strâns catrafusele şi dus eşti. Biserica e a noastră...” Matei nu-l privi pe nea’ Vasile şi nici nu-i răspunse. Nu-şi putea lua ochii de la noaptea dinspre care se auzeau sunetele căderii burlanelor. Săteanul se îndepărtă şi reuşi să ia şi gloata curioasă după el. Părintele rămase singur şi doar o jumătate de oră mai târziu, după ce toată tabla jgeaburilor va fi căzut de pe biserică, Ionela reuşi să-l aducă din nou în casă.

De la acel eveniment trecu ceva vreme bună. Şederea lui Matei se prelungi pe o perioadă nedeterminată, iar relaţia dintre el şi nea’ Vasile de-veni una caldă. Iniţial doar părintele mergea să-l întrebe una sau alta pe săteanul fruntaş dar, odată cu trecerea destulei ape pe sub pod, şi nea’ Vasile începu să se consulte cu părintele în diferite privinţe, desco-perind că părintele, deşi copilandru încă, prost nu era.

Revenind la timpul prezent, nea’ Vasile îi invită pe Matei şi pe Petre în curtea mare şi le dădu câte o ţuică straşnică. Gustară nişte slană, deşi era miezul unei zile calde, şi mai luară nişte păhărele de ţuică. Era, în curtea lui nea’ Vasile, tot satul, cu unele mici excepţii, ca la orice adunare. Când se mai chercheliră puţin, nea’ Vasile îl prinse de braţ pe Matei şi-l trase de-oparte. „Părinte...” spuse nea’ Vasile cu solem-nitatea specifică ameţitului „... după ce-a murit Părintele Ioan, Dumnezeu să-l ţină cu Sfinţii Lui, au apărut tot felu’ de speci-mene pe la noi prin parohie... Dumnezeu să-i ierte şi pă ăia... de credeam că până la urmă o să trecem la pocăiţi cu toţii. Eşti dar de la Domnul... săru’mâna părinţele.” Şi înainte să zică ceva Matei, nea’ Vasile se aplecă şi sărută mâna popii. Poate era alcoolul, dar Matei se simţi, pentru câteva secunde, împlinit şi în acelaşi timp totalmente nedemn şi obligat la îndreptare. Două sentimente care, realiza în acele momente, trebuiau să patroneze orice mo-

ment al creştinului. Nea’ Vasile se îndepărtă apoi, trebuind să se întreţină cu ceilalţi invitaţi.

Telefonul părintelui începu să sune, pronunţând după câteva secunde „pâr And’ei” continuând apoi soneria doar pentru a încerca din nou să pronunţe numele, câteva secunde mai târziu. Era unchiul lui Matei, datorită căruia toată povestea începu. Iniţial Matei dori să lase telefonul să sune, oleacă indiferent, dar când văzu că unchiul insista, popa găsi un loc ceva mai retras şi răspunse la telefon. „Săru’mâna unchiule”, spuse, apăsând butonul verde. „Săru’mâna părinte Matei...”, se auzi vocea popească a rudei ap-ropiate. „Matei... am veşti mari pentru tine...” câteva momente, pauză de suspans „... te muţi la Bucureşti. L-au mutat disciplinar pe Ilie. Hai că te fac om şi pe tine...” Matei nu răspunse. Stătea cu telefonul la

ureche încercând să înţeleagă. Deci... îl mutaseră disciplinar pe Ilie, soţul fiicei celei mari a unchiului şi preotul 2 la parohia unchiului. Era oare atât de simplu... oare toate problemele lui de neîmplinire, toate problemele lui cas-nice, toate neajunsurile sale sociale se puteau rezolva printr-un telefon... mobil? Dar oare chiar avea probleme? Chiar nu era om şi nu aşteptase decât telefonul unchiului ca să-l facă om? Ce însemna... a fi om? Trebuia să fie în buricul târgului ca să fie om, ca să fie împlinit social, intelectual... casnic? „Să înţeleg că eşti prea fericit să vorbeşti...” continuă vocea de partea cealaltă a undelor GSM „... să vii mâine cu actele să facem mutarea. Sunt pe grabă, pe mâine.” Matei parcă bălmăji un răspuns, dar nici el nu ştia care era ăla... care era răspunsul lui? Care era decizia... Era lipsit de idei, de decizii. Toate vorbele pe care le avea

pregătite pentru orice situaţie amuţiră în acele câteva momente. Se trezise cu totul din moleşeala cauzată de alcool şi totuşi parcă nu mai avea energie, nu mai avea vlagă şi pentru prima dată în viaţa lui se află în faţa unui fapt pe care nu ştia cum să-l raporteze la divinitate.

Sfârşit.


Diverse

Bonsai-ul sau arta miniaturizării plantelorDANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ

Cu toate că majoritatea dintre noi am auzit de bonsai şi am fost fascinaţi de aceste plante, puţini cunosc istoricul acestei arte, dar şi ce înseamnă creşterea

unui bonsai. Această plantă oferă un aer distins oricărui cămin şi îngrijirea unui astfel de arbore devine în cele mai multe dintre cazuri o pasiune, care întotdeauna va stârni satisfacţia, atât a practicantului cât şi a celor din jur.

Din limba japoneză, Bonsai se traduce prin „grădinărit la tavă” şi reprezintă arta şi ştiinţa creşterii de plante şi arbori miniaturali. Numele de „bonsai” este dat oricărei plante cul-tivate în ghiveci, la dimensiuni mult mai reduse decât cele obişnuite. Aceasta se realizează prin tăierea ramurilor sau a rădăcinilor şi printr-o îngrijire aparte, astfel încât arborele să sugereze o vârstă înaintată fără a-şi pierde însă forma miniaturală. Precursoare artei bonsai-ului, este arta şi ştiinţa penjing, străveche artă şi ştiinţa ce-şi are originile în China continentală şi care se prezenta ca o formă de peisagistică prin reprezentările sale variate, fie ale unor arbori miniaturali bătuţi de vânt, fie ale unora dispuşi astfel încât să cap-tureze imaginea unui peisaj montan cu pietre aranjate colţuros, imitând văile de pe versanţii munţilor, malurile apelor, dealurilor, etc.

Primele dovezi ale acestor pomişori plantaţi în ghivece, datează de peste 2000 de ani, fiind descoperite în mormintele egiptene. La fel, există dovezi conform cărora şi la indieni (acum 1500 de ani) se practica o formă de artă similară creşterii bonsai-ului. Totuşi, istoria bonsai-ului, aşa cum îl ştim în zilele noastre, datează de prin anul 700, din timpul dinastiei chineze Tang, perioadă din care ne-au ramas o serie de picturi, descoperite în diverse morminte, şi care prezintă astfel de arbori miniaturali. Această artă a fost împrumutată de către japonezi, care în acea perioadă se afla în plină ascensiune culturală, căpătând denumirea cunoscută astăzi, cea de bonsai. Există mai multe tipuri de bonsai, legate în special de climatul în care aceşti arbuşti cresc. Astfel avem, bonsaii tropicali şi bonsaii de climat temperat. Primii nu se

pot adapta la temperaturi scăzute, necesitând ferirea lor de îngheţ. Suportă şi temperaturi scăzute însă nu pentru mult timp. Cei din a doua categorie însă, pot supravieţui la aceste temperaturi dar şi aceştia trebuie feriţi de îngheţ prin diferite metode. Există voci care afirmă că bonsaii tropicali sunt plante de interior, pe când cei de climat temperat, pentru exterior. Totuşi este recomandat ca bonsaii să fie ţinuţi cât mai mult timp în spaţii deschise. Creşterea şi alegerea unui bonsai este asemănată cu creşterea unui animal de companie, acesta necesitând permanenta atenţie a deţinătorului, care trebuie să se îngrijească ca bonsai-ul său, să fie hrănit şi adăpat la timpul cuvenit.

Există două şcoli care au cultivat grija faţă de aceşti arbori de dimensiuni reduse. Şcoala japoneză şi scoala chineză. Stilul japonez este centrat pe principiul „cer şi pământ” în acelaşi vas. Cele două forţe deşi aparent complementare, apar echilibrate într-un arbore bonsai de calitate. Arborii preferaţi de această şcoală sunt: pinul,

ulmul, arţarul, caisul floral, cireşul floral, wisteria japoneză, jneapănul şi laricea. Bonsaii japonezi nu

trebuie să trădeze sub nici o formă intervenţia umană ci trebuie să redea naturaleţe şi să

releve spiritul arborelui respectiv. Conform esteticii chinezeşti, arborele trebuie să prezinte această esenţă prin realiza-

rea de contraste. Artistul chinez, este influenţat de principiul Yin şi Yang. Ei ridică această

artă la nivelul artei caligrafiei, picturii şi grădinăritului. Ceea ce încântă privirea întot-deauna la aceşti arbori este faptul că deşi se

prezintă sub formă miniaturală, florile acestora au întotdeauna dimensiuni

naturale. De precizat că un bonsai, crescut prin limitarea spaţiului de „locuit” este la fel de sănătos ca şi unul de dimensiuni normale. Acestea sunt doar câteva lucruri despre aceşti arbori deosebiţi ca formă, urmând ca cei interesaţi cu adevărat de această artă să se documenteze, utilizând fie internetul, fie cărţi de specialitate. Trebuie precizat că oricine poate îngriji un bonsai, cu un minimum de cunoştinţe, aşadar aceia dintre voi care doresc să-şi procure o astfel de plantă o pot face de la majoritatea magazinelor de specialitate.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected] ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, [email protected]

http://astobucuresti.wordpress.com

Ne puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresă:[email protected]

ISSN 2069 – 9190

asociaȚia studenȚilor teologi ortodocȘi serie nouă nr. 7...

Documents