asociaȚia studenȚilor teologi ortodocȘi serie nouă nr. 6 ...ftoub.ro/dmdocuments/revista asto -...

REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 6 (13)/mai 2011Serie nouă

DIN EXTERIORTradiţiile populare creştine: elementul de legătură între satul arhaic şi metropola contemporană

DOCUMENTARByzantium - Constantinopol

MUZICA PSALTICĂDimitrie Cantemir – muzicologul-cărturar al Înaltei Porţi

p. 22-23 p. 10-11 p. 38

ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorMarius-Ştefan CIULU

Editor şefTiberiu ANGHELINA

Redactor-şefJustinian CONSTANTINESCU

Redactori coordonatori:Silviu-Constantin NEdELCU

Victoriţa CIObANUAndreea Melania PASErE

Andrei SOLOMONVasile NICHIFOrEmanuela PETrEdaniel ŞOVăIALă

Colaboratori:diac. ALEXANdrU Cristian, Mihai Cezar dASCăLU, Petrus dEACONU, Nicoleta

ENCULESCU, Traian IVăNESCU, dennise-Cristina MASCAN, Alexandru Valentin

NISTOr, Tiberiu OLArIU, Emanuela PETrE, Vera POSTELNICU, Malvina PrEdA, Clara

Andreea SANdU, Maria Magdalena MIrEANU, Miruna dUMITrESCU,

Alexandru PădUrArUFOTO: redacția ASTO

Concepție grafică și DTP Justinian CONSTANTINESCU

CorecturaCodruţa MArIȘ, Cristian bOSTAN

¢ EDITORIAL / ASTO-ISTUL BANAL

¢ DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

¢ PĂREREA MEA

¢ INVITAȚII LA CULTURĂ

¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

¢ TRADIȚII

¢ DOCUMENTAR

¢ CRONICI

¢ MANIFEST

¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

¢ DIALOGURI

¢ OMUL DE LÂNGĂ NOI

¢ DIN EXTERIOR...

¢ CORESPONDENT

¢ TEHNICI ARTISTICE

¢ VASILIADE

¢ DIDACTICĂ

¢ INTERESE

¢ SFINȚI ROMÂNI

¢ POEZIE

¢ SCHIȚĂ

¢ ACTIVITĂȚI ASTO

¢ FILMUL SĂPTĂMÂNII

¢ DIVERSE

¢ MUZICĂ

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al bNP bucur şi Asociaţii

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

Precum în cer, aşa şi pe pământ

ASTOistul banal

TIBERIU ANGHELINA

Editorialul meu...

... scurt şi criticabil s-a denaturat. De fapt, nu s-a denaturat, ci eu l-am dena-turat (cu bună ştiinţă). Ce trebuia să fie o perspectivă... banală... asupra activităţilor ASTO a devenit altceva. Această denatu-rare a fost însă una conştientă. Revista a crescut, dar noi încă suntem în spate. Vorbim despre atâtea lucruri, încercăm să ne încadrăm în tipare, dar o facem cu o artificialitate nedemnă de orele petrecute pentru apariţia fiecărui număr (al revistei). Ce vreau să spun? Revista are atâtea rubrici (care se umplu din ce în ce mai greu), atâţia colaboratori şi membri de redacţie, dar nu reuşeşte să pună punctul pe „i” acolo unde punctul trebuie cu adevărat pus, adică nu avem o pagină sau două în care să se spună AŞA NU. Astfel, ASTOistului banal îi cade în cârcă această responsabilitate, în cele 3 paragrafe alocate lui.Problema lunii acesteia... BIBLIO TE CA FTOUB! Da... de fapt, nu este problema lunii acesteia, ci este problema studen-tului de rând, problemă de care nimeni nu se ocupă şi studentul (banal) nu ştie de ce nu. Aşa e, când am intrat în fac-ultate nu exista sala de lectură, dar de la apariţia acesteia nimic altceva nu s-a îmbunătăţit. Aceleaşi fişete prăfuite prin care cauţi ore întregi; aceleaşi rezul-tate pozitive de la fişet care apoi devin frustrări nocturne datorită inexistenţei cărţilor; aceleaşi ascunzişuri pe după bi-rouri, ca şi cum studentul este un nemer-nic care deranjează liniştea catacombică a bibliotecii cu cererile lui indecente. Întrebarea mea este deci... până când? Până când ni se va vorbi de sus şi cu indiferenţă atunci când cerem o carte? Până când va trebui să cotrobăim ore întregi printre fişe aşezate uneori alan-dala? Până când va trebui să realizăm că lunga cotrobăială prin fişete este inutilă, cărţile existând oriunde altundeva doar în locul desemnat lor, nu?

O viziune, o credinţă, un ideal, o lume nouă. Iată coordonatele naşterii unui imperiu ce a dăinuit mai bine de o mie de ani pe firmamen-

tul istoriei lumii. Odată cu viziunea Crucii pe cer şi cu asigurarea „In hoc signo vinces!”, Constantin a crezut cu toată fiinţa lui că acel Dumnezeu pe care nu-L cunoscuse până atunci, avea să-l călăuzească întrea-ga sa viaţă. O analogie între momentul alegerii lui

Moise şi viziunea lui Constantin mi se pare demnă de a fi făcută: în Vechiul Testament, Moise a văzut rugul aprins ce nu se mistuia, aici, Constantin a văzut Crucea, acolo Moise a fost îndemnat de Dumnezeu să ducă poporul evreu din robia egipteană în Pământul Făgăduinţei, aici Constantin, a scos poporul creştin de sub robia necredincioşilor, ducându-l într-un Pământ al Făgăduinţei în care credinţa trebuia să unească pământul cu Cerul. A fost o viziune transformată într-un ideal ce avea să străbată întreaga istorie zbuciumată a Bizanţului până la sfârşitul lui, purtând numele de symfonia bizantină. Personalitatea complexă şi cu totul neobişnuită a Împăratului Constantin se poate constata nu numai din concepţia sa despre viaţa politică şi ce însemna pentru el credinţa, ci mai ales din vi-ziunea sa asupra raportului ce trebuia să existe între Biserică şi Stat, ra-port văzut ca un tot unitar care să asi gure bunăstarea întregului Imperiu. Pro clamarea creştinismului ca religio licita, avea să schimbe cursul isto-riei întregii Europe. Deşi nu s-a proclamat niciodată ca împărat creştin, Constantin a asigurat nu numai puterea politică în imperiu, ci a hotărât şi asupra bunului mers al vieţii bisericeşti, căci numai împăratul putea asigura buna împli nire a planului lui Dumnezeu cu lumea. În concepţia sa, bunăstarea Bisericii însemna bunăstarea Imperiului, iar dezvoltarea social-economică a Bizanţului era strâns legată de dinamica religioasă. Măreţele edificii creştine ridicate în timpul domniei sale, dar şi implicarea sa în problemele religioase ale vremii (convocarea şi conducerea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, în calitate de Împărat şi Episcop, fapt nemaiîntâl-nit până atunci!), pe lângă măsurile administrative şi politice, dovedesc cu prisosinţă faptul că el nu a fost numai un conducător politic ferm în prin-cipiile de conduce re, ci şi un om cu credinţă vie, de nezdruncinat. De aceea, istoria i-a recunoscut me ritele pentru realizările sale impresionante, iar Bise rica creştină l-a aşezat în ceata sfinţilor, numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, alături de marii ei luptători pentru mărturisirea credinţei creştine. Un gust amar rămâne totuşi, pentru ceea ce a mai rămas din splendoarea unui vis... deasupra şi printre ruinele măreţului Bizanţ încă mai dăinuie, şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor, spiritul idealist al Sfântului Împărat Constantin cel Mare!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Nota: Redacţia noastră dedică acest număr Bizanţului, întrucât 11 şi 21 mai reprezintă două momente-cheie pentru întreaga suflare creştină din două motive: istoric, înseamnă întemeierea capitalei bizantine, Constantinopolul; bisericesc, se face prăznuirea întemeietorului ei, Sfântul Împărat cel întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare.

Ediția a II-a, Nr. 6/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

Master la FTOUB

Pentru că se apropie licența și pentru că o parte dintre absolvenţii facultăţii noastre nu s-au hotărât cu privire la pro-gramul de master pe care doresc să-l urmeze, redacţia ASTO s-a gândit să vă prezinte succint oferta educaţională a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti în această privinţă.

Actele necesare înscrierii la Master:- cererea de înscriere - formular tip- certificatul de naştere în copie legalizată;- diplomă de licenţă şi foaie matricolă în original;- diplomă de bacalaureat în original;- adeverinţa de absolvire a facultăţii în original pentru

absolvenţii promoţiei 2010;- certificat sau adeverinţă de botez în original;- binecuvântarea Chiriarhului (Episcopului);- adeverinţă medicală de la medicul de familie, din care

să rezulte că respectivul candidat este apt pentru înscrierea la facultate;

- 3 fotografii tip B.I.;- chitanţa de achitare a taxei de înscriere (se va plăti la

Casieria Universităţii);- un dosar plic nescris.

Tematici de admitere:1. ISTORIE ŞI TRADIŢIE(20 locuri buget + 20 locuri taxă)- Discipline fundamentale: Biserică şi Stat în primul

mileniu creştin; Lucrarea rugăciunii la Părinţii isihaşti din sec. XIII- XIV; Importanţa preacinstirii Maicii Domnului la Sf. Chiril al Alexandriei; Bizanţul şi islamul (sec.VII-XV); Ortodoxia şi mişcarea ecumenică

- Discipline de specialitate: Sfântul în viziunea părinţilor Bisericii; Sfântul în Istoria Bisericii; Ethosul creştinismului antic sirian; Relaţiile româno-athonite; Relaţia Stat-Biserică în România în a doua jumătate a sec. al XIX-lea; Naţiune şi confesiune în Transilvania în a doua jumătate a sec. al XIX-lea; Schisme în Bizanţ şi în Islam

- Discipline complementare: De civitate Dei: istoria receptării Fer. Augustin în Evul Mediu latin; Arta monumentală bizantină în sec. IV-VI; Disputele teologice şi filozofice din timpul dinastiei Paleologilor

- Discipline facultative: Limba greacă, Limba latină

Din viața studențească

2. EXEGEZĂ ŞI ERMINEUTICĂ (20 locuri buget + 20 locuri taxă) - Discipline fundamentale: teme de Teologie Biblică nou-

testamentară; teme de Teologie Biblică în scrierile apocrife ale Vechiului Testament;

- Discipline de specialitate: Evangheliile copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos; Pătimirea şi Învierea Mântuito-rului potrivit Evangheliei după Ioan (cap. 18-21); Istorisirile pascale în Evangheliile Sinoptice; Propovăduirea apostolică. Structuri retorice în Faptele Apostolilor; teme de exegeză biblică vechi-testamentară la părinţii capadocieni: Asterie al Amasiei şi Sfântul Vasile cel Mare

- Discipline complementare: Exegeză nou-testamen tară pe textul original

- Discipline facultative: Limba greacă, Limba ebraică biblică, Limba latină

3. DOCTRINĂ ŞI CULTURĂ (20 locuri buget + 20 locuri taxă). Proba 1: Dogmatică şi

Misiologie; Proba 2: Istoria Religiilor şi Morală- Discipline: Istoria Dogmelor; Monahismul Oriental;

Monahismul Occidental; Dinamica misiunii în Biserică; Mariologia; Creaţie şi cosmogonie. Abordare istorică şi comparativă; Noile mişcări religioase; Cunoaşterea lui Dumnezeu în teologia ortodoxă contemporană; Spirituali-tatea athonită în sec. XX; Relaţia dintre teologie şi ştiinţă în contextual actual; Misiune ortodoxă în postmodernitate

- Facultative: Limba greacă, Limba latină

4. PASTORAŢIE ŞI VIAŢĂ LITURGICĂ (20 locuri buget + 20 locuri taxă). Proba 1: Liturgică,

Omiletică, Muzică; Proba 2: Pastorală şi Drept.- Discipline fundamentale: Forme de organizare şi

conducere a Bisericii în primul mileniu; Acrivie şi iconomie în problemele economice actuale; Teologie liturgică şi pastoraţie; Preotul şi preoţia în tradiţie şi actualitate

- Discipline de specialitate: Strategii pastorale pentru comunităţile ortodoxe din Diasporă; Manuscrise şi tipărituri muzicale bisericeşti (sec. IX-XX); Pastoraţia tinerilor din familii defavorizate; Elemente speciale de redactare şi prezentare a catehezei; Psalţi români şi stilul românesc de compoziţie şi in-terpretare; Cântarea corală bisericească în context panortodox; Influenţe externe în cântarea corală bisericească românească; Elemente speciale de redactare şi prezentare a predicii

- Discipline complementare: Hermeneutică muzicală; Mutaţii în cateheza actuală

- Discipline facultative: Limba greacă, Limba latină.

MARIUS-ȘTEFAN CIULU


Părerea mea

Civilia, Civilium, Civilibus sau despre oameninemulţumiţi şi popoare civilizate

În urma Hotărârii guvernamentale de adoptare a noului Cod al Muncii, reacţia de nemulţumire a românilor s-a concretizat, aşa cum era de aşteptat, într-un protest.

Deşi sindicatele îl anunţau a fi unul de proporţii uriaşe, în stradă nu au fost văzute decât câteva mii de oameni, mânaţi parcă, mai curând, de îndemnurile care răsunau în portavoci, decât de dorinţa unui trai mai bun sau a unei guvernări mai corecte. Cam în aceeaşi perioadă, în capitala Regatului Unit al Marii Britanii, în urma majorării taxelor de şcolarizare pentru învăţământul supe-rior, tinerii, viitori şi actuali studenţi, adică cei care vor reprezenta spuma intelectualităţii britanice peste puţini ani, au organizat proteste prelungite şi extrem de violente, vandalizând magazine şi bănci şi chiar agresând poliţiştii trimişi acolo pentru protecţia acestor instituţii. În cazul ambelor proteste, reacţia guvernării a fost aceeaşi: nulă! Foarte interesantă însă, a fost reacţia presei româneşti care a tratat cu dispreţ protestul, într-adevăr lipsit de vitalitate, al românilor, şi cu mare admiraţie revolta haotică a engle-zilor. Dacă românii ar fi reacţionat astfel, ar fi fost desigur arătaţi cu degetul de către întreaga Europă civilizată, aceşti „huligani care poftesc la spaţiul Shengen”. Privitor la acelaşi aspect, am aflat de curând că Postul de Radio BBC a transmis o manea, interpretată de Florin Salam. Încadrată în categoria „Romanian Gypsy Music”, atât melodia, cât şi genul muzical, au fost apreciate ca fiind reprezentative şi în mod cert de un succes răsunător în următorii ani, chiar la nivel mondial. Am aflat apoi cu stupoare că „manele are the latest trend”. În acelaşi timp, deşi există numeroase presiuni în ultimii ani, spre

ANDREEA MELANIA nemulţumirea unora, dar parcă spre protecţia ultimelor fărâme de bun gust în materie de muzică, majoritatea posturilor de radio şi televiziune româneşti NU DIFUZEAZĂ MANELE! Şi totuşi, conform statisticilor, majoritatea românilor sunt extrem de nemulţumiţi (cu ani în urmă un coleg din şcoala generală i-a spus profesoarei de română că sintagma „femeie nemulţumită” ar trebui să fie considerată pleonasm; cu timpul se pare că de fapt s-a extins, fiind aplicabilă ambelor sexe). În consecinţă, aceştia îşi doresc „să părăsească această ţară unde nimic nu merge cum ar trebui” în favoarea, bineînţeles,

unei ţări oc-cidentale, civili-zate, organizate etc. Şi dacă într-adevăr nimic nu e bine structurat în România, nu cumva or fi vinovaţi cei de la guvernare?

Şi continuând în această logică bolnăvicioasă, conform căreia pentru orice lucru rău sunt vinovaţi întotdeauna ceilalţi şi niciodată noi, nu cumva noi votăm de fiecare dată doamne care probabil au ratat lecţia despre adunare în şcoala primară, învăţând direct să ridice la pătrat şi nicidecum să numere când e vorba de

voturile privitoare la adoptarea unei noi legi? Sau domni care parcă insistă să ne facă în ciudă cu dări şi luări de mită devenind parcă peste noapte obscen de bogaţi? Mă întreb însă care dintre noi, cei nemulţumiţi, ajunşi vreodată la guvernare ne-am mai aminti că mersul pe jos prin Bucureşti te face să plângi? Iar pe cei mereu nemulţumiţi, care afirmă despre ei înşişi că ar putea schimba lucrurile nefiind nicidecum ispitiţi de putere, îi invităm să o facă mai întâi conducând astfel întreaga ţară spre prosperitate şi satisfacţie.

„Nemulţumirea este rezultatul dureroasei poveri de a cere de la viaţă doar ce vrei tu.” (Debby Jones)


Invitații la cultură

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Noaptea muzeelor Toţi cinci

Aşa cum ne-am obişnuit de câţiva ani încoace şi anul

acesta va avea loc, la jumătatea lunii mai ceea ce noi numim „noaptea albă a muzeelor”. Astfel în noaptea dinspre 14 spre 15 mai 2011, se va desfăşura cea de-a VII-a ediţie a „Nopţii Europene a muzeelor”, manifestare patronată

de către Consiliul Europei şi de către UNESCO şi la care sunt invitate să participe şi celelalte state mebre ale C.E. Organizatorii ne oferă lista actualizată a muzeelor bucureştene care vor fi deschise anul acesta, cu dovada că în 2011 acestea nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Naţional de Geologie, Muzeul Naţional George Enescu, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti, Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Aviaţiei, Muzeul Bellu, Anaid Art Gallery, Centrul Cultural Art Society, LC Foundation, Muzeul Naţional Cotroceni. De asemenea, trebuie menţionat faptul că, în data de 18 mai, Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) organizează Ziua Internaţională a Muzeelor. Apropierea dintre cele două evenimente este deosebit de importantă în stimularea interesului publicului larg asupra bogăţiei şi diversităţii patrimoniului cultural naţional şi european. Manifestarea îşi propune, ca şi la ediţiile precedente, să asigure intrarea gratuită la colecţiile muzeale pentru a permite publicului descoperirea şi conştientizarea valorilor culturale, precum şi creşterea accesului la cultură, prin deschiderea porţilor muzeelor. Odată cu lăsarea nopţii, vor avea loc diverse spectacole de teatru, de animaţie în costume de epocă, proiecţii de filme, expoziţii şi concerte de muzică pentru toate vârstele şi gusturile. Petrecută împreună cu prietenii, această noapte promite să fie lecţia de cultură în care seriozitatea şi distracţia merg mână-n mână.

Toţi cinci este o piesă montată de către Dan Puric, pentru şi împreună cu cinci dintre tinerii săi ucenici, a cărei premieră a avut loc în data de 15 ianuarie,

2009. Aşa cum ei înşişi o descriu, este „o tragi-comedie fără cuvinte despre omul contemporan: visele, iubirile, speranţele sale traduse în dans, pantomimă, teatru. Frânturi de viaţă: priveşti, primeşti şi îţi construieşti propriul fir narativ”. Luaţi separat, ei sunt Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru şi Silviu Man, o mână de tineri care cred că, de pe scenă, precum de pe munte, lumea şi cerul se văd mai bine. Un teatru fără măşti şi fără decoruri. Onest. Direct. Firesc. O piesă despre nebunia lumii, despre bucuria ei, despre miracolele care ne înconjoară, dar pe lângă care trecem cu toţii, din viteză, în fiecare zi. „Venim să vă vorbim, tăcând, despre ceea ce nu se vede (decât cu ochiul... liber)”.

„Toţi cinci” este oarecum povestea dintotdeauna a omenirii, concentrată în câteva zeci de minute doldora de muzică şi culori, cu sunetele fremătătoare ale paşilor de step, cu misterul pantomimei, al dansului, al gestului spon-tan şi efervescent. Cinci oameni. Ca cinci degete de la o mână. Nimic din ce-i uman nu va lipsi din poveste: umorul, fericirea, nedumerirea, tristeţea, nostalgia, iertarea...

Reprezentaţiile au loc la Sala Rapsodia (fostul Teatru de Revistă C. Tănase), unde îşi are sediul Compania Passe Partout înfiinţată de Dan Puric.

Regia: toţi cinciScenografia: toţi cinciColoana sonoră: toţi cinciCostume: Wilhelmina ArzProducător: Art & Events ManagementCu: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Silviu Man, Paul

Cimpoieru, Ştefan Ruxanda.


„Dacă dragostea este oarbă, căsătoria îți deschide ochii” sau „În iubire fiecare are un balcon ca Romeo și Julieta pe care mai apoi își întinde rufele”.

Ce poate fi mai actual decât dragostea și com-

plicațiile ei? Schimbând titlul piesei dramaturgului Dumitru

Solomon din „Zăpezile de altădată” în „Te iubesc! Te iubesc?”, regizoarea urmăreşte - evident - să se adreseze mai direct publicului-ţintă al acestui tip de reprezentaţie. Își însoţeşte prezentarea piesei de câteva cuvinte care, din nou, nu pot da greş: „o reţetă comică despre cum să fim fericiţi în cuplu şi cum să evităm blazarea în doi”.

Povestea poate părea banală - Corina Moise și George Corodeanu joacă rolul a doi tineri care se îndrăgostesc, trec prin toate nebuniile pe care le presupune dragostea, își jură sentimente eterne, se căsătoresc și se mută într-o casă a lor. „Te iubesc ca un nebun”, zice el. „Nebunia trece”, ripostează ea. „Dar dragostea rămâne”, insistă el. „Ce mai rămâne din dragoste după ce a trecut nebunia? Obişnuința”, închide ea. „Te iubesc! Te iubesc?” este, probabil, una dintre cele mai bune surse de definiții ale fericirii și dragostei atât pentru cei care le caută, cât și pentru cei care le evită, pentru cei care nu știu încă ce e iubirea, dar și pentru cei care insistă că nu vor să mai știe vreodată - „Fericirea este... când e bine... și nu ne certăm... și dormim...”, spune el la un moment dat. Piesa aduce în prim-plan un cuplu care arată cu mult umor ce am trăit sau ce trăim la un moment dat inevitabil și care sunt cele mai eficiente metode de a trece peste problemele de cuplu. Acest cuplu inte-resant care își testează fidelitatea, care își încearcă încrederea, ne reamintește cum eram într-o relație la început. Entuziasmul începutului în dragostea aproape infantilă a doi tineri care cred cu tărie în existenţa acestui sentiment, deşi ştiu sigur că „legile poeziei sunt altele decât legile vieţii”; O comedie romantică, plină de savoare și adevăr - câteodată prea mult

Te iubesc! Te iubesc? MALVINA PREDA

adevăr - contrapunctând frumos povestea din scenă, întregul spectacol devine și mai interesant având intro-uri proiectate în întuneric, de genul: „Nu există nicio diferenţă între un bărbat prost şi unul înţelept, atunci când aceştia se îndrăgostesc”.

Te iubesc! Te iubesc? Este un spectacol al Com-paniei de Teatru „D‘AYA” care se joacă la Lăptăria lui Enache, un simbol al boemei bucureştene din ultimii 20 de ani, în cadrul Teatrului Național București cu: Manuela Harabor, Corina Moise, George Corodeanu, Alexandru Grigore; adaptarea și regia artistică: Chris Simion.

EL: Ţii mai mult la mobila decât la dragostea noastră ?

EA: Mai întâi şi-ntâi ţin la dragostea noastră. Şi abia în al doilea rând ţin la mobilă...

EL: Atunci, alege: ori eu, ori el. Vorbeam de pat. ...restul însă, la spectacol!


Redescoperirea Bucureștilor

De câţiva ani, în drumeţiile făcute cu trenul înspre inima Olteniei, m-am tot întrebat ce pot fi ruinele bisericii imense aflate aproape de calea ferată, chiar la ieşirea din Bucureşti. Răspunsul l-am aflat

în urmă cu câteva luni când am descoperit că de fapt rui nele respective aparţin bisericii mănăstirii Chiajna. Informaţii despre această, mănăstire-fantomă, aş putea spune, nu prea există în afara unor descrieri sumare făcute-n stil tipic „jurnalicesc”, cât şi unele zvonuri despre crime şi dispariţii misterioase desprinse, parcă, din romanele poliţiste ale lui Sir Arthur Connan Doyle, pe unele site-uri. Construcţia mănăstirii a început în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774-1782) şi a fost finalizată în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Ea a fost construită la marginea Bucureştiului în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru acea vreme: lungimea de 43 m şi înălţimea de 18 m, cu zi-duri groase de 1-2 m. Legenda spune că în timpul ciumei din vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti mănăstirea ar fi fost părăsită, iar alte surse spun că în 1792 ea funcţiona, dar a fost părăsită în vremea ciumei din timpul domnitorului Mihai Şuţu. O altă legendă spune că biserica ar fi fost blestemată şi nu s-a slujit în ea niciodată, fiind bombardată chiar înainte de sfinţire de turci, care credeau că acolo se afla o cetate. Ast-

fel, toate actele ei au ars în întregime, însă biserica a rămas în picioare până la cutremurul din 1977, când s-a prăbuşit turla. Se zice despre clopotul cel mare că a fost aruncat în Dâmboviţa şi, după spusele localnicilor, se aude bătând în nopţile cu lună plină. O altă legendă spune că pe zidul din dreapta, dinspre intrare, la câţiva metri înălţime, desprin-zându-se tencuiala, a apărut un chip de o stranie frumuseţe ce sea mănă cu o domniţă, dar şi cu un înger. Se presupune că acel chip ar fi al fiicei doamnei Chiajna, Ancuţa, ucisă din porunca mamei sale, pe care n-a ascultat-o măritându-se cu alesul inimii ei. Mai multe dispariţii misterioase în zona mănăstirii au fost relatate de locuitorii din cartierul vecin şi se spune că au avut loc 2 crime în interiorul ei: una înainte de 1990 şi alta după. Ierarhul Antim Nica a încercat să restaureze mănăstirea în 1948, însă autorităţile comuniste nu au permis acest lucru. Abia în anul 2008, Arhiepiscopia Bucureştilor a luat decizia de a rezidi mănăstirea şi a înfiinţa aici o obşte monahală.

Astăzi, lângă ruinele bisericii zac mormane de gunoaie, iar locul a devenit o atracţie pentru pasionaţii de fotografie sau alpiniştii care vin aici pentru a escalada zidurile. Din nefericire, ea serveşte actualmente ca locaţie de filmare pentru videoclipurile formaţiilor de muzică rock sau ale cântăreţilor de manele.

Ruinele Mănăstirii ChiajnaSILVIU-CONSTANTIN NEDELCU


Tradiții

Primăvara românească - între obiceiuri şi superstiţii

Luna Mai, numită în tradiția românească „Florar”, „Frunzar” și „Luna Ierburilor”, este considerată a fi luna florilor și a plantelor. Această lună mai

este cunoscută și sub denumirea de „Pratar” (din limba latină pratum = pajişte), întrucât aceasta este luna în care se manifestă o adevărată explozie a vegetației, copacii prind culoare și viață prin frunze și flori, muncile agricole se intensifică și, așa cum spun țăranii noștri mureșeni, „e timpul de ieșit în grădină”. Evident, e vorba de grădina de zarzavaturi, prima care intră în atenția oamenilor.

Asemeni celorlalte luni ale anului, și cea de-a cincea lună din actualul calendar își are valențele sale în ceea ce înseamnă tradiție și spiritualitate. Chiar dacă această lună nu pare a fi una tocmai bună din punct de vedere meteorologic, aici fac referire la două aspecte tradiționale, și anume: „a fi cu buricul prin Mai” și „nunțile din Mai nu sunt bune”, există desigur suficiente motive să pornesc plină de speranțe în a încerca să descifrez înţelesul acestei luni... Pornesc de la descifrarea calendarului, mai exact de la baza acestuia, și anume astronomia.

Știm cu toții că această lună are 31 de zile și pe parcursul acesteia, ziua crește cu o oră și patru minute, timp deloc neglijabil. Numele acestei luni ar putea de-riva de la zeița grecească Maia, identificată și la romani cu numele de Bona Dea. Începutul lunii însă, pot spune că este unul cu multe „emoții” pentru vegetație. Dacă nu a brumat sau înghețat în luna Aprilie, atunci există mari șanse să se întâmple acest lucru la începutul lunii Mai, lucru atât de des verificat. Tot Mai dă startul strânsului turmelor de oi și vaci, din ziua de 1 Mai, adunându-se oile în anumite locuri, mai ales în zona montană, se face și „măsura oilor”, iar pe 20, aproape de Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena, se adună vacile în cirezi, după ce în prealabil au avut loc tocmirile de către ciobani.

În tradiția satului nu totul este schimbat în bani. De exemplu și acum, ca și odinioară, ciobanii primesc „premanda” o parte în bani, iar cealaltă „în bucate” sau „de dulce”. Ceea ce se traduce prin cantități bine definite de porumb sau grâu, dar și o bucată de slănina și câteva kilograme de caș (brânză dulce). Însă acest lucru depinde de la sat la sat și de la obicei la obicei.

În tradiția Bisericii, Mai este considerată luna Maicii Domnului, ocrotitoarea familiei. Poate fi acesta un motiv suficient pentru ca oamenii să respingă definitiv superstiția conform căreia căsătoriile încheiate în Mai ar fi sortite eșecului? Există o tradiție răspândită, că în luna Mai nu este bine să se facă nuntă sau chiar petrecerea

acestora. Oare pe ce se bazează această tradiție, eu nu pot înțelege, și dacă

este îndreptățită... Din punct de vedere teologic, nu există nicio referire la acest lucru. În Cano-anele Bisericești nu se face nici măcar aluzie la acest lucru. Conform poruncii a noua a Bi-

sericii, există anumite zile precise în care, într-adevăr, nu se oficiază

căsătorii în timpul unui an Bisericesc. Este vorba despre zilele de Post ori sărbători

creștine. Știind că luna Mai este socotită luna Maicii Domnului, a florilor și a frumuseții, acesta poate fi un argument serios care să îi facă pe tineri să își unească destinele în această lună frumoasă. Oamenii spun că datorită instituirii căsătoriei, pe care o consideră, de alt-fel, „mormântul dragostei”, ar putea fi valabilă această teorie, când căsătoria este binecuvântată de Biserică? Sau mai este vorba, mai degrabă doar de o simplă comoditate a celor doi, care nu vor să mai facă efortul de a păstra dragostea? Căsătoria este mediul în care dragostea se împlinește sau se desăvârşește. De aceea, adevărata dragoste nu se pierde niciodată. Iubirea, ca orice sentiment sau virtute se cultivă, se îngrijește, se alimentează și se reîmprospătează mereu. Cei care vă iubiți, această lună vă deschide drumul spre o lume nouă, plină de frumusețe florală și ocrotire divină... doar să vă doriți să pășiți împreună!

EMANUELA PETRE


Byzantium - Constantinopol

Pentru ultimele două numere ale Revistei ASTO de până la vacanţa de vară, în cadrul acestei rubrici vom prezenta două evenimente cruciale

pentru istoria Europei şi a creştinismului. Vom aborda, în primul episod al documentarului, evenimentul ce a pus bazele întemeierii Imperiul Bizantin – fondarea Constantinopolului – iar în numărul viitor ne vom opri asupra ultimelor zile din viaţa milenară a oraşului ce a reprezentat simbolul unui imperiu aflat într-o continuă schimbare.

Putem spune că actul de întemeiere din 330 al Constantinopolului nu ar fi fost posibil dacă Diocleţian, în iulie 285, nu l-ar fi „adoptat” pe Maximian, unul dintre camarazii lui de arme, dându-i acestuia rangul de Caesar. În acest moment, imperiul a fost divizat între Orient şi Occident, realizându-se astfel conjunctura necesară pentru ca la nici 50 de ani de la acest eveniment, imperiul să fie unificat sub

Documentar

Constantin cel Mare, care avea să întemeieze – fără voia lui – un nou imperiu odată cu inaugurarea noii capitale.

Putem spune că nimic din ceea ce a făcut Con-stantin cel Mare nu îi evidenţiază capacităţile sale de conducător mai mult decât identificarea vechiului Byzantium (numele cetăţii pe ruinele căruia a fost ridicat Constantinopulul) pentru a îşi întemeia o nouă capitală. Locul era ideal pentru o reşedinţă imperială, întrucât permitea un control eficient asupra Asiei (unde pericolul persan era ridicat), dar în acelaşi timp facilita şi o legătură cu Dunărea (unde barbarii din Nord făceau ravagii).

Pe lângă aspectele ce vizează poziţionarea geografică ideală pentru a satisface noile nevoi militare ale imperiului, trebuie să avem în vedere şi faptul că Marele Constantin – după cele două crime săvârşite în familie – era într-o căutare religioasă (după cum afirmă istoricul Zosima). Iar această zonă orientală îi permitea Împăratului un contact mai direct

cu creştinismul decât ar fi putut s-o facă Roma, unde păgânismul era bine împământenit la acea dată.

Legat de această întemeiere, decisivă pentru cursul istoriei, toate textele contem-poranilor au ca punct comun intervenţia divină în construirea cetăţii. Astfel, în textele lui Sozomen, Dumnezeu i se arată lui Constantin şi îi spune să se orienteze către Byzantion; Filostorgiu ni-l prezintă pe împărat cu suliţa în mână trasând el însuşi limitele teritoriale ale polisului.

Istoricul Sozomen (+450) ni-l prezintă pe Constantin cel Mare în cartea a II-a a Istoriei sale Bisericeşti ca dorind să înte-meieze un oraş care să îi poarte numele şi care să egaleze Roma în măreţie şi splendoare. Cu această dorinţă, el a mers pe câmpia de la poalele Hellespontului, unde a început construcţia zidurilor unui oraş, însă la scurt timp după începutul

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Întemeierea Constantinopolului (pictură de Rubens)


construcţiei, Dumnezeu i s-a arătat noaptea şi i-a cerut să caute alt loc. Astfel, condus fiind de pronia divină, a ajuns la vechea colonie By zantium, iar aici a dorit să contruiască oraşul pe care îl va face demn de a purta numele său.

Astfel, ascultând porunca lui Dumnezeu, el a mărit frontierele vechiului Byzantium şi a ridicat ziduri înalte de jur-împrejur; de asemenea, a construit şi case superbe. Fiind conştient că vechea populaţie nu este suficientă pentru noua cetate, oameni importanţi din imperiu împreună cu familiile lor au fost aduşi aici. A iniţiat colectarea unor taxe speciale menite să acopere costurile ridicării oraşului, dar şi cheltuielile necesare pentru aprovizionarea cu mâncare a cetăţii.

Constantin a ridicat toate edificiile necesare unei mari capitale: un hipodrom, fântâni, porticuri şi alte ornamente deosebite şi a denumit oraşul Constanti-nopol şi Noua Romă, făcând menţiunea că aceasta este capitala tuturor romanilor din Nord, din Sud, din Est, de pe malurile Mediteranei, din oraşele de pe Dunăre şi din toate părţile imperiului.

Tot el a instituit un nou Senat pe care l-a înnobilat cu acelaşi onoruri şi privilegii ca pe cel din Roma şi a luptat din răsputeri să facă oraşul ce îi poartă numele egal în toate privinţele cu cetatea eternă. Având în vedere că cetatea a fost ridicată într-o perioadă de expansiune a creştinismului datorată libertăţii sale de exprimare, Constantinopolul nu a fost împânzit de temple păgâne şi de altare idolatre.

Mai trebuie evidenţiat faptul că noua capitală a adoptat sistemul municipal al Romei, oraşul fiind împărţit în paisprezece sectoare sau regiuni, dintre care două se aflau în afara zidurilor cetăţii.

Acest act al întemeierii noii capitale a reprezen-tat şi reunificarea imperiului (care fusese divizat, aşa cum am văzut, de către Diocleţian). Vorbind despre Noua Romă şi despre întemeierea ei, Zonaras afirma: „Constantin a devenit singur împărat – μοναρxισας”.

Putem astfel afirma, fără teama de a greşi, că apariţia Constantinopolului este consecinţa directă a reunificării imperiului. Iar cuvântul care a preva-lat în istorie ca desemnând această unificare - μοναρxισας – este folosit într-un mod sugestiv de către istoricul Eusebiu al Cezareei (μοναρxική

έξουσιαί) în De Vita Constantini, unde întrebuin-ţează termenul pentru a desemna întreaga ideologie constantiniană: legătura intimă dintre Orient şi Occi-dent, dar şi concepţia unitară despre imperiu căreia îi corespunde adoptarea unei singure credinţe.

Dacă am văzut, în linii mari, ce a presupus şi cum a fost văzută întemeiera Constantinopolului, în rândurile ce urmează vom preciza principalele date istorice ce sunt legate direct de înfiinţarea noii capitale:

Pe 18 septembrie 324, Constantin cel Mare îl în-frânge pe Licinius la Chrysopolis. În urma acestei vic-torii, la mai puţin de o lună (în noiembrie) îl ridică pe Constanţiu la rangul de Caesar şi totodată stabileşte în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu aproximativ 4 kilometri în afară și mărind cam de 4 ori suprafața vechiului Byzantion.

În anul următor, 325, sunt întreprinse cele mai ample lucrări; probabil aceste lucrări au căpătat o amploare şi mai mare atunci când, după ce Constan-tin cel Mare a părăsit Roma, a venit în Orient (327-238). Aceste evenimente s-au concretizat pe data de 11 mai 330, când a avut loc marea sărbătoare de inaugurare a noii capitale, sărbătoare ce avea să devină pentru Constantinopol ceea ce reprezenta ziua de 21 aprilie pentru Roma.

Dintre monumentele construite în timpul lui Constantin, aproape niciunul nu a suprevieţuit până în zilele noastre. Cu toate acestea, putem remarca Biserica Sfânta Irina, reconstruită de către Justinian cel Mare şi ulterior de Leon III, Coloana din Delphi, în formă de şarpe, care aminteşte de bătălia de la Plateea ce poate fi văzut în locul în care a fost pusă de Constantin (pe axul central al Hipodromului), dar şi Coloana lui Constantin, care a fost restaurată recent.

Istoria acestui centru de cultură şi civilizaţie dintre zidurile căruia istoria întregii Europe a fost influenţată decisiv de-a lungul a mai bine de o mie şi ceva de ani, este foarte bogată. Datorită spaţiului limitat, dar şi faptului că ne dorim să aducem în faţa cititorului doar câteva elemete mai inedite, ne vom opri aici cu aspectele ce privesc întemeierea cetăţii cunoscută şi sub numele de A doua Romă, urmând ca în numărul viitor să tecem în revistă evenimentul ce a marcat sfârşitul Imperiului Bizantin.


Prezentarea în ordine cronologică a evenimen-telor, a reprezentanților acestei civilizații și a oricărei alteia nu vor constitui niciodată ima-

ginea completă a rolului indubitabil pe care Bizanțul l-a avut de-a lungul istoriei. Căci pe lângă succesorii tronului și destinele lor, extrem de important era modul de trai atât al acestora, cât și al oamenilor de rând, cutumele, elementele vieții religioase, materiale, morale, intelectuale cunoscând în timp o firească dezvoltare. Toate acestea ne prezintă de fapt, realitatea concretă a unui popor, ne ajută să-i înțelegem psihologia și specificul atât de interesant al fiecăruia. De aceea, în acest articol, vom relata pe scurt, anumite informații despre instituția familiei în civilizația bizantină.

Familia constituia încă de pe atunci o importantă parte a societății, fiind formată din părinți, copii, dar și servitori și sclavi care trăiau acolo, sub autoritatea reprezentantului tatăl. Creștinismul a fost un factor determinant pentru păstrarea valorii familiei, în acele ținuturi și timpuri.

Acordul logodnei se realiza între rudele viitorilor soți, încă de când aceștia erau copii, vârsta legală

a căsătoriei pentru fete fiind de doisprezece ani, iar cea pentru băieți de paisprezece ani. Louis Bréhier ne spune că: „în Cipru, logodnicii depuneau jurământ pe moaște în fața unor martori, ei făceau, de asemenea, schimb de cruciulițe, sau micuțe relicvare, drept garanție a înțelegerii lor”. Aranjarea căsătoriilor, stabilirea datei și a tuturor celorlalte detalii erau hotărâte de către părinții și rudele celor doi tineri, fiind un obicei absolut normal, pentru Evul Mediu, obicei acceptat și de viitorii soți atât de tineri, cu anumite excepții.

Ruperea logodnei într-un mod nejustificat atrăgea „amenzi pecuniare și pedepse spirituale”.

Nunta era organizată cu toate detaliile sale firești, camera nupțială fiind împodobită din ajunul căsătoriei. Invitații aveau obligația de a purta veșminte albe. Cele mai importante etape din cere-monie erau: cununarea celor doi soți și schimbarea verighetelor. După aceasta urma firescul banchet, femeile și bărbații mâncând însă separat de tinerii căsătoriți. Contractele între soți existau încă din secolul al XI-lea, fie verbale, fie scrise, încheiate în prezența unor martori.

Zestrea soției nu putea să fie înstrăinată de către soțul ei, însă putea să o lase moștenitorilor săi.

Reprezentantul fami-liei bizantine era bărbatul, femeia având un rol secundar, petrecând mult timp în casă. Mihail Attaliates descrie un cutremur de pământ și printre alte elemente și reacții, și atitudinea unor femei, care umblau pe străzi. Acestea erau femei „care își pierduseră orice pudoare”.

Cu toate acestea, poziția socială a femeii a fost oare-cum ameliorată de influența creștinismului și de reprezen-

Cronici

Aspecte ale civilizației bizantineVICKY CIOBANU


tantele tronului bizantin, ca Athenais Evdokia în secolul al V-lea, Teodora (soția împăratului Justinian), Anna Comnena.

Femeile puteau ieși din casă, numai cu capul aco-perit și de cele mai multe ori însoțite de unii servitori. În anul 1420, Francesco Filelfo, secretar venețian la Constantinopol afirmă: „Ele nu ies niciodată, exceptând timpul nopții, decât cu fața acoperită și însoțite de ser-vitori, când merg la biserică sau vizitează rude foarte apropiate”.

Chiar și cele mai modeste familii dețineau un număr de servitori și sclavi. De exemplu, într-o fami-lie compusă din șase membri, puteam întâlni patru servitori și o doică. Stăpânul avea libertate absolută asupra sclavului, putându-l pedepsi după voia sa. Cea mai mare parte a stăpânilor se comportau fără scrupule cu sclavii lor, existau însă și unii care după o anumită perioadă de timp, îi eliberau, acest fenomen al sclavajului dispărând, în cea mai mare parte, abia spre sfârșitul Evului Mediu.

Atunci, nașterea copilului și uneori sexul acestuia erau prevestite de un astrolog. Începând din secolul al VI-lea, când botezul copiilor devenise obligatoriu, aceștia erau duși la biserică, la o săptămână după naștere, unde se săvârșea acest ritual. Copilul primea numele ales de către naș, fiind scufundat de trei ori în apă sau uneori doar stropit. După finalizarea bo tezului, acasă copilul era primit cu cântarea religioasă: „Tu ești botezat întru Hristos”, pe drum aruncându-se și bani. (Simeon din Salonic, Oeuvres).

Educarea copiilor se făcea alternativ, prin studiu, povești și joacă, în locul povestirilor fantastice, fiind preferate episoade din Biblie. Educația fundamentală, care se realiza aproximativ până la vârsta de șapte ani, se desfășura, atât pentru fete, cât și pentru băieți în gineceu (apartamentul femeilor, acestea având rolul primordial în stabilirea noțiunilor de bază pentru

copii).Cultul morților în civilizația bizantină purta încă

semnul antichității păgâne. Defunctul era însoțit pe drumul spre locul de înmormântare, pe lângă familie și de femei angajate, cu părul despletit, care plângeau cu glas tare și cântau poezii funerare dinainte compuse. Iar ca un gest de rămas-bun, la invitația preotului, rudele puteau să-i dea defunctu-lui, ultimul sărut. La trei, nouă și patruzeci de zile, rudele se întâlneau pentru a-l comemora. Deși nejustificate, cea din a noua și din a patruzecea zi, se respectau de către întreg poporul, impunându-se chiar și bisericii. Doliul era purtat de către împărat în alb, iar de către restul poporului în negru, timp de nouă zile. De regulă, trupurile celor decedați erau așezate în sarcofage de piatră sau de marmură; ale marilor personalități în morminte monumentale în biserici, iar a oamenilor simpli erau săpate în pământ. Inscripțiile mormintelor erau adesea foarte simple, oferind informații succinte despre viața și activitatea defunctului, exceptându-le pe (cele) ale împăraților și ale personalităților de vază. Astfel, civilizația bizantină reflectă simbioza creată armonios între Occident și Orient, preluând într-un mod inedit atât elemente europene importante, cât și asiatice, împiedicând distrugerea lor și păstrându-le peste veacuri, fiind analizate și dezbătute o perioadă lungă de timp.


Biserica Ortodoxă în societatea post-modernă: conversia elementelor specifice în instituţii contemporane

MIHAI CEZAR DASCĂLU societate”? şi „care sunt motivele salarizării preoţilor într-un stat laic prin constituţie?”. Folosind acelaşi sistem de analiză uzitat de vocile critice (deseori numindu-se pe sine „atei”), vom încerca să observăm dacă funcţii specifice ale Bisericii Ortodoxe pot suferi conversie în instituţiile societăţii contemporane pentru a putea răspunde la întrebările formulate.

Duhovnic vs. Psiholog. Una dintre instituţiile specifice lumii moderne este cea a psihologului (terapeutului) consultat în probleme diverse ce acoperă şi arii intime (ca viaţa de familie), dar şi câmpuri de interacţiune socială. Psihologul foloseşte tehnica chestionării pentru a „săpa” după cauza problemelor şi neajunsurilor, astfel încât pacientul său să descopere singur motivaţiile schimbării sale comportamentale, ale framântărilor etc. Acesta nu impune o soluţie, ci încearcă să ghideze persoa na către adâncul său, sfătuind dacă este nevoie, abordând suportiv. Tot procesul va folosi însă raportări la „normalitatea” societăţii în care trăieşte, la fundamente care pot fi însă alte rate, depărtate de adevăr. Reflexia instituţiei psihologului în Biserică este duhovnicul; diferenţele între cele două pot fi înţelese urmărind vectorii: duhovnic şi penitent. Cel ce se pocăieşte şi se apropie de scaunul spovedaniei conştientizează starea sa căzută, regretă cele făcute şi vine spre îndreptare. El cunoaşte că faptele sale au călcat porunca bisericii, rămasă neschimbată de două milenii, l-au supărat pe Dumnezeu şi au denaturat relaţia cu aproapele. Faţă de vizita la psiholog, unde aşteaptă întrebarea, la duhovnic descarcă bagajul său, vrea vindecarea prin iertare. Acesta este scopul său: să vorbească cu Dumnezeu. Lui i se spovedeşte, Lui i se adresează şi de El se împărtăşeşte. Relaţia dintre duhovnic şi penitent este una intimă. Duhovnicul ia asupra sa păcatul spovedit şi se obligă să se îngrijească de mântuirea „fiului” său, nu doar să-l susţină, ci şi să sufere, să plângă sau să se veselească împreună cu el. Sfatul primit de penitent este generat prin raportarea la valorile bisericii, cea mai importantă: iubirea şi nu la cele efemere izvorâte din dinamica schimbărilor sociale. Observăm că funcţiile instituţiei psihologului sunt acoperite de cele ale duhovnicului, sporite printr-o altfel de lucrare. Dacă am considera astfel, putem afirma: românii merg încă în număr mare la „psiholog”, deşi sondajele reclamă un procent scăzut în comparaţie cu lumea occidentală.

„Fapte bune” vs. Asistenţă socială. O altă instituţie ce are reflexie în funcţiile Bisericii este cea a asistenţei sociale.

Modernitate vs. Post-modernitate. Modernitatea s-a conturat folosind ca vector omul egocentric, care sancţiona prin excludere din viaţa sa şi a comunităţii tot ceea ce nu putea explica raţional; şi dintre toate cele pe care nu le putea cunoaşte şi adânci se afla divinitatea. Atunci a generat constant o atitudine de eliminare a lui Dumnezeu din societate şi înlocuirea raportării la El cu alcătuirea artificială a unor norme şi sisteme valorice fundamentate pe „libertate şi egalitate” (Revoluţia Franceză) în detrimentul iubirii ca poruncă primită de la Însuşi Hristos („să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” - Matei 22, 39). Utopia egalităţii sociale s-a concretizat într-un regim politic demonic, ce propunea dizolvarea omului vechi şi inventarea celui nou, îngenunchind făptura umană, personală, înaintea unei invenţii pur intelectuale - comunismul. Eşecul comunismului încununează un secol al durerii, al terorii şi nebuniei. Omul fără Dumnezeu (considerat „mort” de Nietzsche) este incapabil să asume responsabil relaţia cu „aproapele” şi, sub guvernarea sa autonomă, nu se poate îndrepta decât spre moarte. Astfel, primii 50 de ani ai secolului XX sunt consacraţi celor două Războaie Mondiale, cu milioane de victime, cu ucideri în masă, cu arme noi şi cu vieţi spulberate. Perioada modernă a reflectat obiectiv: omul ce l-a „omorât” pe Dumnezeu, se va omorî pe sine. Post-modernitatea însă reevaluează modernitatea, redeschide dialogul ce sancţionează conceptul de infailibilitate promovat anterior, recaută divinitatea. Totul pentru a depăşi criza modernă - criza omului singur. Sub presiunea unei compresii a timpului şi a spaţiului, individul schimbă convenţiile sociale şi aspiră la o cunoaştere ce nu rămâne îngrădită în normele înţelegerii ştiinţifice. Dumnezeu este rechemat spre a fi „recunoscut”. Aici Biserica trebuie să muleze limbajul său, forma fără a altera fondul, pentru a răspunde noii configuraţii sociale. Cele prezentate izvorăsc din analiza dinamicii vest-occidentale; cazul românesc fiind unul relativ special. Deşi aflaţi pe valul globalizării, ne poziţionăm din anumite perspective în post-modernitate, în altele suntem încă în vâltoarea modernităţii. Atacurile constante la adresa Bisericii Ortodoxe Române, lipsa stăpânirii la nivel conceptual, în discursul public, a „ortodoxiei”, formalismul exacerbat, scoaterea icoanelor şi religiei din şcoli, sunt sistematic susţinute de întrebările: „de ce avem nevoie de Biserică în

Manifest


Legislaţia în vigoare reglementează că măsurile şi acţiunile so ciale sunt drepturi „ale fiecărei persoane aflate într-o situaţie de nevoie socială, datorată unor motive de natură economică, fizică, pshihică sau socială” (Legea 47/2006 , Art. 3.2); „statul” se obligă să ofere protecţie propriilor cetăţeni folosind raţiuni cauzate de orientarea politică a guvernării (ex.: diferă atitudinea liberală de cea social-democrată), de bugetul asumat, de nu mă-rul de asistaţi etc. Toate acestea sunt uşor cuantificabile, pentru că asistenţa este una instituţionalizată (angajaţi, sedii etc.). Biser-ica propune o înţelegere duală a asistenţei: una insti tuţionalizată şi una neinstituţionalizată (cea mai frecventă). În prima categorie amintim existenţa centrelor de copii, azilelelor de bătrâni, canti-nelor pentru săraci aflate sub propria gestiune, susţinute din bani proprii (strânşi din donaţii şi sponsorizări, ori aflate sub patronajul mănăstirilor) ori prin colaborări cu orga nizaţii locale etc. A doua categorie este sinonimică cu conceptul de „fapte bune” ontologic legate de credinţă, ca manifestare a acesteia şi ca o condiţie pentru moştenirea Împărăţiei. Astfel, în Noul Testament este menţionată treapta ierarhică a diaconatului – care etimologic provine din grecescul „diakonos” păstra sensul de a lucra în folosul cuiva, de a sluji, de a ajuta pe cineva. Aceştia primesc ca funcţii slujirea la mese, îngrijirea de văduve şi orfani şi spre sfârşitul primului secol lucrarea se diversifică si pe plan liturgic. Dar nu doar diaconii sunt chemaţi la slujire, ci fiecare creştin trebuie responsabilizat să solidarizeze cu nevoia aproapelui. Mila creştină este o formă de asistenţă şi răspuns la porunca iubirii, un fundament al relaţionării cu aproapele. Sfinţii Părinţi, scriitorii bisericieşti, dar şi duhovnicii de astăzi accentuează nevoia de a ajuta pe cel în necaz (atât material, cât şi spiritual); însă lucrarea trebuie să fie una responsabilă, pentru a nu transforma actul din faptă bună într-o acţiunea rea, susţinând financiar o mafie a traficului de persoane şi a cerşetoriei. Această categorie de înţelegere a asistenţei nu poate suferi contabilizarea ajutorului (el neavând efecte doar la nivel economic), dar putem observa consistenţa lui. Asistenţa statului fără cea a Bisericii ar fi una incompletă, doar coroborate reciproc pot deveni eficiente.

Calitatea de formator a Bisericii. În societatea modernă instituţiile de învăţământ sunt cele care formează viitorul cetăţean, educându-l în spiritul valorilor pe care comunitatea le reclamă ca fiind cele specifice unui model. Dacă acest model comunitar nu este atins nici măcar în parte, atunci sistemul este unul apăsat de deficienţe. Completarea poate veni de la Biserică - în contextul în care influenţa familiei este în scădere - ce împărtăşeşte aproximativ acelaşi valori cu şcoala românească, dar pe care o poate ajuta printr-o infuzie de

moralitate readucând-o la nivelul decenţei - tinerii împărtăşind astăzi un comportament înclinat spre spectrul lasciv. Astfel, timpul bisericii devine alternativ la cel linear, galopant al socie-tăţii, ce caută până la nevroză fericirea în bunuri materiale, trecătoare, de consum. Nevoia de implicare activă a Bisericii în viaţa credincioşilor şi a comunităţii (ei înşişi mădulare ale Tru-pului Tainic al lui Hristos) este una ce creşte direct-proporţional cu zbuciumul şi tulburările lumii post-moderne, cu afluxul de informaţii şi cu un cuvânt ce pare din ce în ce mai „ieftin”. Biserica Ortodoxă este chemată să susţină autentic coloana vertebrală a credincioşilor săi, cetăţeni ai statului laic, bombardaţi cu lucruri mărunte dar dese, care îi încarcă şi doboară; doar în sânul ei vom găsi odihna sufletelor noastre („veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” - Matei 11, 28). Deşi conform canoanelor membrilor clerului nu le este îngăduită prezenţa în spaţiul politic (înregimentarea în partide politice, deţinerea de funcţii publice etc.), totuşi pot avea o mare influenţă asupra educării propriilor fii duhovniceşti cu privire la actul democratic. Preoţii, fiind în genere persoane cu un grad de cultură peste nivelul mediu al ascultătorilor, trebuie să explice diferenţele între „reprezentare” şi „conducere” şi, mai mult, să accentueze nevoia exprimării unui vot conştient şi responsabil. Doar printr-o concurenţă sporită, dar transparentă putem observa un progres social.

Biserica factor coagulant în societate. Amintim un ultim aspect în argumentaţia noastră (care nu are pretenţia exhaustivităţii ci doar a amintirii unei posibile conversii a funcţiilor mediului eclesial în instituţii post-moderne şi a importanţei Bisericii în spaţiul public) - deşi aceasta poate continua prin enumerarea altora - cel privitor la calitatea de factor coagulant al comunităţii. Exemplele cele mai evidente sunt cele ale diasporei, unde românii păstrează ca loc central al întâlnirii - Biserica. Valorile naţionaliste (înţelese nu extre-mist) atât etnice cât şi civice sunt împărtăşite de cei care văd Biserica ca o păstrătoare a tradiţiei şi a „duhului” românesc. Societatea fără Biserică şi Dumnezeu este formată din indivizi fără orientare, ce caută echilibrul în sincretismul religios după ce au suferit căderi în plăcerile ce credeau că le vor oferi liniştea şi fericirea. Occidentul post-modern condamnă decăderea morală şi încearcă o reînviere spirituală. Creştinismul românesc nu a suferit încă conseciţele cazului vestic şi poate oferi oricând răspunsuri raţionale, dovedind că Biserica îndeplineşte funcţii specifice instituţiilor laice, ce pot explica, pe lângă motivul salarizării preoţilor şi nevoia implicării active a Bisericii în dinamica societăţii.


Spiritualitatea Ortodoxă

Mărturisirea creştină, de la cuvânt la jertfa de sine

De-a lungul istoriei sale, Biserica a trecut prin momente dramatice, uneori chiar tragice, care în ciuda schismelor şi ereziilor ce tindeau s-o

destrame atât din interior, cât şi din exterior, a găsit prin sfinţii săi martiri (a se citi mărturisitori) puterea de a se afirma drept o credinţă vie, întemeiată pe Adevărul revelat în Hristos, Dumnezeu-Omul.

Pentru a înţelege de ce era necesară combaterea erezi-ilor şi tendinţelor schismatice, trebuie menţionat, înainte de toate că acestea au avut la bază o concepţie eronată asupra Persoanei Mântuitorului Hristos şi, pe cale de consecinţă, asupra lucrării Sale de mântuire a omului. Rădăcinile acestei concepţii greşite despre Hristos se regăsesc atât în filosofia greacă, cât şi în gnosticismul egiptean. Marii trăitori ai Ortodoxiei, care erau şi mari erudiţi ai acelor vremuri, au înţeles pericolul reprezentat de aceste devieri de la adevărata credinţă şi le-au combătut cu toată puterea lor, rezultatul mărturisirii lor, consfinţit de cele 7 Sinoade A Toată Lumea (Oikumene), constituindu-se în ceea ce aveau să însemne dogmele Bisericii şi canoanele dreptmăritoare.

De unde însă a început lupta pentru dreapta mărturisire de credinţă? Aşa cum arătam mai sus, de la modul în care era văzută Persoana Mântuitorului, căci fie Îl făceau pe Hristos numai om, dezbrăcându-L de Slava Dumnezeiască, fie Îl făceau numai Dumnezeu, sub pretextul că Dumnezeu cel Sfânt şi Curat nu putea îmbrăca firea stricăcioasă a omului, întinându-se de păcat. Ambele teorii însă erau total greşite, căci Hristos

este Fiul Omului, precum El Însuşi S-a numit pe Sine, dar este şi Fiul lui Dumnezeu; numindu-l deci doar ca Dumnezeu, deci neîmpropriindu-Şi firea omenească, mântuirea omului devine practic imposibilă.

În decursul a aproximativ 500 de ani, a apărut o triadă de termeni care nu făceau altceva decât să susţină că Hristos nu era Dumnezeu deplin şi Om dep-lin, aşa cum mărturiseau Sfinţii Părinţi. Această triadă potrivnică adevărului de credinţă revelat în Hristos este

compusă din următoarele formule: Mântuitorul a avut o singură fire, o singură lucrare şi o singură voinţă. Sau, aşa cum sunt acestea cunoscute în literatura teologică: monofizismul, monoenergismul şi monotelismul.

La începutul secolului VII, gnosticismul origenist încă mai domina gândirea multor monahi din spaţiul Imperiului bizantin, cu toate că Origen fusese condam-nat împreună cu învătăţura sa, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, adică la Sinodul V Ecumenic ţinut la Constantinopol în anul 553 sub auspiciile Împăratului Justin-ian cel Mare. Părea, la încheierea acelui Sinod, că Biserica Ortodoxă se va fi liniştit după marile tulburări

produse de adepţii lui Origen. Totuşi, în jurul anului 620, monoenergismul începe să se dezvolte ca o formă primară de monotelism. În anul 634, principalul apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei monoteliste devine Sfântul Maxim Mărturisitorul. Trebuie spus că monoenergismul încerca să împace învăţătura monofizită cu cea ortodoxă afirmând că în Hristos nu exista şi o lucrare omenească, ci doar lucrarea dumnezeiască. Era deci, o concepţie pur origenistă care nega că mântuirea se realizează şi prin voinţa şi libertatea omului, singurul care dispunea mântuirea omului fiind numai Dumnezeu. Origeniştii din

JUSTINIAN CONSTANTINESCU


secolul VI se foloseau de unele texte ale Sfântului Grigo-rie de Nazianz, pe care le interpretau în aşa fel încât să le favorizeze erorile. Mai mult ca sigur că aşezarea Sfân-tului Grigorie alături de Origen l-a făcut pe Sfântul Maxim să purceadă la combaterea directă a monotelismului, luptă în care s-a angajat pe viaţă şi pe moarte.

Începutul acestei lupte este plasat de cronicari în anul 634, când Sfântul a devenit, aşa cum spuneam, apărătorul principal al Ortodoxiei împotriva ereziei monoteliste. Cu doi ani mai înainte însă, Patriarhul Serghie al Constantinopolului l-a sfătuit pe împăratul Heraclie să încheie un tratat între ortodocşi şi monofiziţi, astfel încât monofiziţii aflaţi la graniţa de răsărit a Im-periului, să poată riposta în cazul unui atac al perşilor. Tratatul însă era doar de natură politică, întrucât prob-lema dotrinară despre cele două firi în Hristos nu era menţionată. Deci în 633, după ce Cyrus ajunse patriarh al Alexandriei, pactul formal a fost încheiat. Monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului şi prieten al Sfântului Maxim, simţind pericolul ce pândea Ortodoxia prin publicarea acestui tratat, merse la Patriarhul Alexandriei rugându-l să renunţe la acest pact, dar negăsind înţelegere, se adresă Patriarhului Serghie de la care obţinu doar învoiala de a nu se mai vorbi despre cele două lucrări în Hristos, învoială care în 638 a fost parafată prin Ekthesis-ul împăratului Heraclie, dar prin care se dispunea ca toţi să mărturisească o singură voinţă în Mântuitorul.

Din acest moment, se ridică împotriva ereziei monotelite, Sfântul Maxim, cu toată fiinţa lui. Astfel că, în anul 645, pe când se afla într-o mânăstire din Cartagina, Sfântul are o dispută aprigă cu fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, Pyrrhus. Pe lângă aceasta, mai participă şi la alte sinoade în Africa, convocate de el însuşi. Spre sfârşitul anului 646 ajunge la Roma şi reuşeşte să convoace, în 649, împreună cu Papa Martin I, sinodul de la Lateran. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea monotelismului. Totuşi, această condamnare nu a rămas fără urmări, deoarece în 648, împăratul Constantin al II-lea dăduse şi el un decret („Typos”), prin care se oprea sub grea pedeapsă discuţia despre voinţa/voinţele şi lucrarea/lucrările în Hristos. Astfel că, prin susţinerea sinodului Lateran şi condamnarea monoenergismului şi, în consecinţă, a monotelismului, se constata încălcarea de către Sfântul Maxim şi Papa Martin I a decretului emis de Constantin

II. În 653, Sfântul este adus la Constantinopol şi în 655 este exilat la Byzia, în Tracia. Pentru a încerca întoar-cerea sa la sentimente mai bune, împăratul Heraclie mai convoacă o audiere a sfântului, care rămâne însă fără rezultat. Urmarea a fost trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim este adus împreună cu Atanasie Apocrisiarul roman şi cu ucenicul său, tot Atanasie cu numele, la Constantinopol pentru noi audi eri. Întrucât însă, mărturiseau cu tărie credinţa cea dreaptă şi învăţătura cea adevărată în ce priveşte cele două voinţe şi lucrări în Domnul Hristos, li se taie celor trei limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul de credinţă nici cu cuvântul şi nici în scris. Trimis apoi într-un al treilea exil în ţara Lazilor, pe coasta de răsărit a Mării Negre, împreună cu cei doi Atanasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul a rămas un simplu monah, iar în acelaşi an, în urma durerilor suferite, în 13 ale lunii august, a trecut la Domnul.

Din cele expuse mai sus asupra vieţii şi rolului covârşitor al Sfântului Maxim în conturarea credinţei dreptmăritoare, se impun câteva concluzii:

- aşa cum o arată întreaga istorie bisericească, de la începuturile ei, dogmele Bisericii s-au impus prin sângele celor ce şi-au jertfit libertatea şi viaţa pentru mărturisirea dreptei credinţe;

- credinţa şi mărturia ei erau văzute de adevăraţii creştini ca o problemă de viaţă, nu o simplă teorie bună doar pentru filosofare;

- Sfântul Maxim Mărturisitorul trăia teologia, iar glasul lui Hristos îl simţea viu şi lucrător în inima şi în toată fiinţa sa;

- deşi era smerit cu inima, şi acest lucru se poate observa nu numai în „Răspunsurile sale către Talasie”, ci şi în Capetele sale despre dragoste (vezi Filocalia vol. 2), în ce privea adevărurile de credinţă era aprig şi neîndurător, nelăsând loc niciunui com-promis, de orice natură ar fi fost acesta;

- din textele sale reiese o cunoaştere profundă a tainelor dumnezeieşti şi omeneşti, cunoaştere nemaiîntâlnită până la el, dar şi o putere de sinteză absolut impresionantă.

Într-unul din numerele noastre viitoare, vom face o referire mai aplă asupra operei Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ceea ce a însemnat învăţătura sa pentru întreaga teologie dogmatică ortodoxă ce s-a desăvârşit în anii ce au urmat.


Interviu cu Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (II)

Dialoguri

adunându-ne după un an şi jumătate la Strasbourg. A fost un moment de regăsire foarte important pentru fa-milia noastră. S-a născut apoi al doilea copil, la Belfort. Ulterior, lucrurile au mers de la sine. Ne-am integrat foarte uşor în societatea franceză. Eu eram implicat în comisii panortodoxe sau interreligioase în care erau prezenţi catolici, protestanţi, musulmani. Era un contact foarte bogat. Soţia nu a lucrat deloc cât am stat acolo, dar a făcut o altă facultate care acum îi este de folos, căci predă limba franceză la Institutul Francez.

- Aţi fost persoana care a iniţiat o revistă a parohiei de acolo. Cum a apărut ocazia?

- A apărut în contextul în care era nevoie de o publicaţie catehetică care să facă cunoscută majorităţii adevărurile de credinţă. De asemenea, publicaţia a făcut posibilă cunoaşterea acestei parohii de către alţi credincioşi, romano-catolici şi protestanţi. Faptul că lucram în cadrul primăriei a facilitat publicarea în anumite tiraje, fiind ajutat şi de un coleg care făcea teh-noredactarea pe computer. Cinci-şase foi nu părea un lucru dificil, dar era o muncă pe care mi-am asumat-o personal.

- După 7 ani, cum a fost întoarcerea în România?- A fost dificilă. Dincolo de bucuria revederii cu

familia, au fost şi nişte dezamăgiri în legătură cu prob-lemele administrative. Găsirea unui loc de muncă n-a fost o problemă aşa de mare întrucât la vremea aceea Biserica avea nevoie de oameni care să se implice în viaţa ei. O vreme am lucrat la Serviciul Comunităţi Externe al Patriarhiei Române. Nici găsirea unei locuinţe nu era o problemă, deoarece economiile făcute în Occi-dent ne-au ajutat să achiziţionăm una. Au durat 3-4 ani de reacomodare cu mentalităţi diferite faţă de cele pe care ni le asumasem şi ni le însuşisem deja în Franţa. Am înţeles însă problemele cu care ne confruntăm şi le înţelegem, pentru că e poporul din care facem parte şi ne propunem să schimbăm unele lucruri. Mai sunt încă multe de făcut şi cred, că vouă, generaţiilor care veniţi după noi, vă revine această posibilitate de a schimba mai mult decât am făcut noi până acum.

- Am dori să ne spuneţi şi câteva lucruri despre ac-

- Cum era să fiţi preot al paro-hiei şi totodată să aveţi şi un loc de muncă comun, în cadrul aceleiaşi comunităţi urbane?

- Acesta a fost un lucru foarte important pentru mine, căci am avut posibilitatea să descopăr

oamenii şi în alte ipostaze, pentru că omul are o anumită atitudine când intră în Sfânta Biserică şi o altfel de atitudine la locul de muncă sau când îl întâlneşti pe stradă. Experienţa mea socială a fost foarte importantă, căci am cunoscut astfel societatea franceză, cu toate problemele ei, am cunoscut oameni simpli, care munceau greu de dimineaţă până seara, care vorbeau deschis despre problemele lor. În primărie erau altfel de oameni, cu diverse pregătiri: din sfera politicului, arhitecţi, medici, asistenţi sociali care mi-au deschis o perspectivă interesantă în acel moment.

- Dar comunicarea din punct de vedere lingvistic?- Din punct de vedere lingvistic, am considerat că

slujbele pot fi făcute în limba franceză. Având această deschidere către ei, mi-au cerut să le fac slujbe în lim-ba slavonă. Cunoştinţele de slavonă din facultate m-au ajutat în acest demers. A mai apărut o altă problemă: unii erau greci şi voiau slujbe în limba greacă. Dacă la slujbe erau şi greci, rosteam şi pasaje în limba greacă. La fel şi cu românii. Cât priveşte pe palestinieni sau australieni, mai făceam slujbe şi în engleză. Însă în ce privea majoritatea sârbă, eu nu cunoşteam limba sârbă, dar de mare ajutor mi-a fost soţia care era absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti la specializarea sârbă-croată. O bună parte din slujbă o făceam astfel în limba sârbă. În comunicarea directă, soţia avea rolul de translator între mine şi ei.

- Cum a primit soţia vestea plecării şi şederii acolo?- N-a fost uşoară desprinderea de familie, de loc.

Cu toate acestea, în 1990 s-a născut primul copil, soţia stătea cu părinţii mei, apoi băiatul cel mare locuia la socrii mei la Galaţi, iar eu la momentul acela a trebuit să plec la bursă în Franţa. Eram deci, risipiţi, aşa încât până la urmă această plecare a fost o bucurie,


tivitatea dvs. în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă.- În 1998 am început activitatea aici ca profesor

de Istoria şi spiritualitatea Bizanţului, dar şi de Istoria Bisericească Universală. Primii ani am predat numai la secţiile de Teologie Litere, Asistenţă Socială şi Artă Sacră. Din 2000 până acum predau Istoria şi spiritu-alitatea Bizanţului numai la Teologie Pastorală. În rest, a fost un pic dificil în sensul că am încercat să aduc o parte din metodologia din universităţile occidentale în Facultatea noastră, aşa cum au făcut şi alţi colegi ai mei care au făcut studii în străinătate. Există însă şi o anumită dezamăgire, pentru că trebuie să fim realişti, să vedem cu ce oameni, cu ce mentalităţi şi cu ce sistem poţi implementa aceste metode din Occident. Eu fiind o prezenţă uneori mai discretă, dar care observă în general toate problemele din şcoală, în contextul actual având această sarcină a responsabilităţii problemelor studenţeşti.

- Cât aţi reuşit să implementaţi din metoda occidentală sau cât ar trebui implementat, ţinând cont de realităţile româneşti?

- Cel mai important este să folosim metode prin care să transmitem studenţilor noştri cât mai multe cunoştinţe. Importantă e varietatea cursului şi imaginea pe care reuşeşte s-o prezinte studentului. Cursul meu, de pildă, este unul plin de imagini: aici ne gândim la hărţi, texte, icoane, chipuri de împăraţi, biserici. Astfel, cursul poate deveni mult mai interactiv. Implicarea stu-dentului la cursul respectiv e importantă. Cursul trebuie să fie viu pentru ca studentul să fie prezent. Un alt aspect este notarea. Este foarte important clasamentul. Pentru un profesor nu este greu să dea numai note de 9, 10 sau de la 8 în sus. Dar dacă există şi decalaje în notare, de la 3,4 până 9,10, aceasta se datorează şi faptului că în criteriile de notare am introdus întot-deauna şi metode occidentale, în sensul că am văzut metoda pe care o foloseşte studentul pentru a pune în pagină cunoştinţele prezentate la curs, felul în care şi-a însuşit anumite date, corelaţia între evenimente, factori la care studentul poate că nu se gândeşte suficient, dar dacă a cerut explicaţii, de fiecare dată am fost dispus să i le dau şi să-i justific nota pe care o are. Nota am gândit-o într-o direcţie pozitivă şi mă gândesc că ea nu trebuie sau n-ar trebui să schimbe relaţia dintre profesor şi student sau invers. Nota trebuie să aibă şi

un rol pedagogic, pentru a-şi da seama studentul unde a greşit.

- În ce priveşte activitatea dvs. în funcţia de prodecan…- Sunt 3 ani şi ceva de când sunt în această funcţie.

Există în primul rând regrete, căci aş fi vrut să mă implic mai mult în viaţa studenţească. Recunosc că nu am făcut-o îndeajuns. Aş fi dorit ca studenţii să mă provoace cu problemele lor, dar nu au făcut-o. Au fost activităţi pe care le-am făcut cu ceilalţi membri ai conducerii care probabil nu se văd. Deciziile au fost lu-ate însă întotdeauna în favoarea studentului şi facultăţii. Acestea ne-au făcut să neglijăm într-un fel activitatea academică, în sensul în care am scris şi am publicat mai rar, am participat la congrese sau simpozioane mai rar, sau poate am avut mai puţin timp pentru propria familie. Perioada care a mai rămas e relativ scurtă. Mai sunt 7-8 luni până ne vom încheia acest mandat. Îmi doresc ca studentul să se simtă bine în această şcoală, să-i pot ajuta ori de câte ori îmi cere acest lucru, fie că sunt probleme de ordin material, fie de ordin spiritual, uşa să fie deschisă cât mai des. Sunt deziderate pe care le-am realizat parţial.

- Credeţi că în facultatea noastră e şi o problemă de comunicare?

- Comunicarea, zic eu, a fost asigurată din partea noastră. La începutul fiecărui an am comunicat studenţilor ce atribuţie are fiecare dintre noi. Pe lângă aceasta, există site-ul facultăţii în care sunt prezentate atribuţiile. Problema este că viteza cu care ne petrecem fiecare clipă ne face să nu observăm anumite detalii esenţiale la un moment dat. Începutul oricărei relaţii de comunicare trebuie să fie salutul, şi sunt cazuri când studentul trece pe lângă Decan, Prodecan fără să salute. Sau, acum un an sau doi, am intrat în cămin şi n-am fost recunoscut de studenţii din anul I, deşi ne prezentasem la începutul anului. Asta denotă că studenţii nu recunoşteau în mine pe cel se ocupă de problemele lor. Sunt probleme de comunicare în care poate trebuia să fim mai agresivi în prezentarea pe care ne-am făcut-o. Totuşi, când vezi un om îmbrăcat în preot, îl saluţi! E elementar! Mie îmi place să răspund la salutul care mi se dă, dar sunt studenţi care se uită în ochii tăi şi aşteaptă să-I saluţi tu.

- Vă mulţumim pentru timpul acordat!- Doamne-ajută!

Interviu realizat de Tiberiu Anghelina


Întrucât în ultima vreme am primit tot mai multe întrebări şi am auzit diverse zvonuri neadevărate lega te de

colegii noştri sirieni, Rasheed Abboud şi Yusef Shattahi, am decis să limpezim puţin lucrurile intervievând pe unul din-tre ei. Yusef aşadar, născut în Damasc

în 1979, a absolvit Conservatorul şi facultatea de Literatură Engleză, iar în prezent este colegul nostru din anul II, care cântă extraordinar şi găteşte straşnic diverse mâncăruri tradiţionale siriene. Mai jos, câteva dintre răspunsurile întrebărilor la care cu prea multă modestie a binevoit să ne răspundă.

- Cum vezi tu România acum?- Presupun că ar trebui să vorbesc numai pozitiv... - Nu pozitiv, ci sincer...- Când am venit în România, nici măcar nu bănuiam că ar

fi o ţară ortodoxă, nici nu m-am gândit vreodată în viaţa mea că voi ajunge în această parte a lumii.

- Dar ce ştiai despre România când ai venit?- Nimic. Mi-a fost foarte greu să învăţ să spun „mulţu mesc”.

Limba era complet nouă pentru mine, iar eu nu ştiam nimic.- O vezi altfel acum?- Desigur. Acum însă, cunosc oamenii mai bine şi când

cunoşti mai bine pe cineva poţi descoperi şi aspecte negative. După ce am intrat în contact cu oamenii, am luat practic contact cu ţara, cu aspectele pozitive, dar şi cu cele negative. Îmi place foarte mult aici, mai ales pentru faptul că românii sunt majoritar ortodocşi. Noi nu avem acest privilegiu, pentru că, aşa cum ştii, suntem creştini ortodocşi, catolici, monofiziţi, însă marea majori-tate musulmani. De aceea, încercăm să fim o comunitate unită. Aici fiind o ţară ortodoxă, relaţiile dintre oameni sunt mai lejere. Aşa cum spuneam, apreciez faptul că este o ţară ortodoxă şi că oamenii duc o viaţă duhovnicească, iar Biserica este prezentă în vieţile lor. Aşa mi s-a părut la început. Apoi mi-am dat seama că asta se întâmplă doar în sfera teologiei şi dacă aş merge într-un alt mediu, influenţa occidentală se va resimţi imediat. Dar atmosfera din preajma Facultăţii de Teologie este foarte plăcută. E foarte frumos ca cel de lângă tine să aibă un părinte duhovnicesc, să meargă la Biserică... e un lucru minunat!

- Legat de asta, cum v-aţi integrat, tu şi Rasheed la venirea voastră aici şi ce rol a avut Mănăstirea Putna de care ştiu că sunteţi strâns legaţi?

Omul de lângă noi

- Părintele Melchisedec, Stareţul Mănăstirii Putna este un bun prieten al părintelui stareţ al Mănăstirii noastre Adormirea Maicii Domnului, Preasfinţitul Ioan, care este acum Mitropoli-tul Antiohiei în Europa. Acum câţiva ani a făcut un pelerinaj în Siria cu alţi părinţi şi au stat 10 zile în mănăstirea noastră. Mănăstirea Putna este practic mănăstirea de ascultare aici în România, însă de îndată ce voi termina studiile, mă voi întoarce în mănăstirea mea din Siria.

- Înainte de a veni în România, ai condus un grup psaltic mixt de aproximativ 120 de persoane. Cum ai reuşit acest lucru?

- În primul rând, am început să învăţ muzica psaltică la vârsta de 13 ani, la o Şcoală de Duminică ce face parte din Mişcarea Ortodoxă a Tinerilor.

- E o şcoală a comunităţii ortodoxe din Damasc?- De fapt, nu este o şcoală, ci o mişcare care datează de

câteva zeci de ani. Când au plecat turcii de la noi, în 1919, Bi-serica se destrăma. Nu exista niciun călugăr, ci doar monahism feminin. Patriarhul era grec şi practic nu puteam să comunicăm, de aceea, în 1943, această mişcare şi-a propus să reînnoiască viaţa Bisericii; şi acum pentru noi are un rol central. Ne întâlnim la biserică, vorbim despre viaţa duhovnicească, despre Sfânta Evanghelie, despre Sfinţii Părinţi şi tot acolo se fac cursuri de muzică psaltică, dar se desfăşoară şi alte activităţi precum excursii şi tabere de vară. Astfel, la 13 ani am început şi eu să învăţ. M-a ajutat mult faptul că deja cunoşteam pianul, deci aveam o legătură cu muzica. Când am terminat prima facultate, de Literatură Engleză, m-am înscris la Conservator şi după ce am fost admis, am cunoscut diverse persoane şi încet-încet am ajuns la Corul Sfântul Ioan din Damasc.

- Cum s-a înfiinţat acest grup?- Grupul a fost înfiinţat în anul 1983, pe atunci aveam doar

4 ani, de către actualul episcop al Antiohiei în America Latină, Damaschin. Personal nu am contribuit cu nimic. S-a dezvoltat treptat, iar eu am preluat conducerea acestuia, iar cu ajutorul lui Dumnezeu am încercat şi eu să ajut la dezvoltarea lui dirijându-l vreme de 8 ani. Este un cor mixt, pentru că în Siria fetele cântă la fel ca băieţii. În general, bărbaţii sunt mai ocupaţi cu viaţa practică, iar fetele au o sensibilitate duhovnicească mai mare.

- Iar acum, din câte ştiu, este dirijat de o fată?- Da. După ce am plecat eu, grupul a fost preluat de un băiat

care între timp s-a mutat în Dubai cu familia şi i-a urmat o fată care este foarte bună, de fapt este şi ea profesoară de muzică la Conservator. Poate să pară ciudat, însă pentru noi nu este nimic

De la Izvorul Cunoştinţei la cunoaşterea lui Dumnezeu


nefiresc. Corul se împarte în trei secţiuni: pentru copii, pentru tineri şi al nostru, adică cel pentru adulţi.

- În România, prezenţa fetelor la strană, în special când vorbim de muzica bizantină, nu este atât de frecventă.

- Da. Nu ştiu de ce şi îmi pare foarte rău. Sunt de părere că oricine, deci şi fetele pot să aducă laudă lui Dumnezeu. Aici însă există şi muzica corală care îmi place. În Siria nu există acest gen de muzică. La noi şi muzica populară se cântă după notaţia psaltică. Ca stil, desigur există diferenţe între muzica psaltică a noastră şi cea românească. Sunt ţări diferite, culturi diferite...

- Dar muzica psaltică din România?- Nu ştiu dacă am auzit corect, însă din câte am înţeles,

până la căderea comunismului în România practic nu exista muzica psaltică. Iar această creştere, într-un timp atât de scurt este demnă de apreciat. Acum sunt foarte multe coruri, şi mulţi psalţi sau iubitori ai acestui gen muzical care cântă atât de bine şi ăsta e un lucru minunat.

- Cum ţi se pare Facultatea de Teologie?- Mereu am fost întrebat de ce am venit să studiez aici

şi nu am ales să merg în Grecia. Consider că în primul rând, aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Apoi cultura ortodoxă de aici nu este aproape deloc cunoscută în Orient. În afară de câteva lucrări ale părintelui Cleopa care au fost traduse în Arabă şi ce am mai aflat de la Kalistos Ware care a locuit în România, ne este necunoscută Ortodoxia Românească. De exemplu, eu nu auzisem de părintele Stăniloae, care este reprezentativ pentru teologie. În facultate am învăţat multe lucruri, însă cred că efortul personal contează foarte, foarte mult. Nu este suficient doar ce ni se predă. Într-adevăr, suntem în mod evident îmbogăţiţi, la cur-suri, cu informaţiile predate de către părinţii profesori, dar şi din experienţa acestora. Din păcate, teologia românească este foarte puţin cunoscută. În mod surprinzător pentru mine, am aflat că teologia românească este extraordinar de profundă şi de bogată, însă consider că este un mare neajuns să nu fie cunoscută în lume. Nu doar în Siria, ci şi în Grecia şi în toată lumea şi mă întreb a cui este vina? Unde este veriga care lipseşte?

- Ai pomenit mai devreme de efortul personal. Pentru tine în câte ore de studiu zilnic se concretizează acest efort?

- Depinde. Poate să fie inexistent sau se poate să învăţ toată ziua. În funcţie de perioadă, dacă am examene sau lucrări de seminar, dacă mă aflu la mănăstire sau nu, dacă pot sau nu să învăţ etc.

- În urma acestor eforturi de a studia în limba română şi apoi de a participa la cursuri predate în această limbă, eşti mulţumit?

- Slavă lui Dumnezeu, sunt foarte mulţumit de note, nu şi de

nivelul la care am ajuns cu limba română. Acestea însă nu sunt rezultatele mele de fapt. Dumnezeu m-a ajutat foarte mult, iar Părinţii Profesori au fost foarte îngăduitori cu mine şi au ţinut cont de faptul că eram străin. Singur nu aş fi putut să fac nimic.

- Acum un subiect mai delicat. Cum te-ai hotărât să mergi în mănăstire?

- Nu ştiu dacă eu m-am hotărât. Cred că Dumnezeu a hotărât înaintea mea şi până la urmă s-a făcut voia Sa. Eu de când eram mic participam la Mişcarea Ortodoxă a Tinerilor şi acolo am învăţat despre Hristos, despre Biserică... De asemenea, atmosfera din familie m-a ajutat şi Dumnezeu mi-a dăruit un părinte duhovnicesc deosebit şi toate lucrurile parcă s-au mişcat în direcţia asta. Nu îmi amintesc de vreun moment decisiv despre care să pot spune că m-a determinat să iau această hotărâre. Nu m-am gândit vreodată concret la această hotărâre, s-a petrecut practic de la sine.

- Vorbeşte-ne puţin despre conflictele care par să ia amploare acum în Siria.

- Cum aţi văzut, revoltele din Egipt şi Tunisia au reuşit şi se încearcă acelaşi lucru şi în Yemen, Iordania, Irak. Până acum o lună, Siria era cea mai stabilă ţară din zonă. Însă Fraţii Musulmani, văzând că revolta lor a reuşit, au încercat să facă acelaşi lucru şi în Siria. Din fericire nu au reuşit, pentru că Siria nu este o ţară multi-confesională, ci are o conducere pur laică. De aceea, poporul nu acceptă aşa ceva şi nu ar permite ca Fraţii Musulmani să preia conducerea ţării. Cei care au creat revoltele au pătruns în ţară din Liban şi Iordania, şi nu sunt Sirieni; de aceea, sirienii, chiar şi civili, fiind conştienţi de acest lucru, au ieşit pur şi simplu să lupte împotriva acestora. Ceea ce vedeţi în presă nu este adevărat. Când au văzut că nu au reuşit, aceştia, în încercarea de a convinge întreaga lume şi în special Occidentul, au luat diverse înregistrări făcute în timpul revoltelor din Egipt şi le postează susţinând că aceste lucruri au loc în Siria şi că oamenii sunt persecutaţi. Însă acum în Siria nu are loc nicio revoltă. Vorbesc zilnic cu familia mea din Damasc, cu părinţii de la mănăstire şi îmi spun că lucrurile sunt destul de liniştite acolo. Însă dacă lucrurile vor continua, nu ştiu cât va mai rezista liniştea asta. Însă ne rugăm şi rugaţi-vă şi voi pentru fraţii voştri ortodocşi din Siria.

- Ce vei face după ce vei termina facultatea?- Mă duc în Siria, stau în mănăstire, mă liniştesc... Aşa

cum ştii, eu am venit aici în România să fac ascultare şi în continuare voi face ce va zice părintele stareţ: poate urmează un masterat, un doctorat, depinde de ce mi se va spune...

- Mulţumim.

Interviu realizat de Andreea Melania


Din exterior...

nu aveam iniţiative de genul acesta. E minunat să văd că tinerii sunt interesaţi de evenimente culturale şi vor să se implice în organizarea de acest tip de evenimente. Ceea ce facem noi acum cu voluntarii sunt mai multe proiecte. De exemplu, unul dintre ele presupune un blog al volun tarilor în care după ce am mers cu ei în muzeu şi l-am prezentat acestora, ei trebuie să scrie despre un obiect, despre un lucru care i-a impresionat. Şi mai avem un proiect care l-am iniţiat de curând: niște ateliere în care învăţăm cu toţii să facem diverse obiecte (măşti şi altele), după care voluntarii învaţă la rândul lor copii de la „Direcţia protecţiei copilului” şi mă bucură că volun-tarii sunt foarte deschişi la genul ăsta de activităţi şi vor să se implice activ.

- Cum ar putea educa activităţile acestea o generaţie, cum ar putea-o influenţa?

- Cred că poate să influenţeze într-un sens pozitiv. Tinerii iau cunoştinţă cu altfel de activităţi, se formează în sensul că pot să gândească după aceea la rândul lor astfel de proiecte, au un câştig de experienţă. La noi îşi fac un fel de ucenicie, după care îşi dezvoltă propriile lor proiecte culturale. Însă se dezvoltă nu numai în acest sens, ci şi moral, spiritual pentru că fiecare are un câştig pe plan personal. Ştiu că doi dintre voluntarii noştri după ce au participat la activităţile noastre şi-au schimbat preferinţa de studii, adică au trecut dintr-un domeniu de ştiinţe reale într-un domeniu umanist, acum fiind la sociologie.

- Suntem într-o perioadă deosebită, ne apropiem de Sfintele Paşti, ne puteţi spune câteva obiceiuri din unele regiuni ale ţări care v-au impresionat in mod deosebit?

- Da, şi aici mă leg tot de tineri, pentru că în general obiceiurile la care am fost, în special de Paşti sunt performate de ceata de tineri dintr-un sat. Este un obicei foarte vechi care încă se mai întâmplă în zona Făgăraş şi în Maramureş, se sărbătoreşte cel care a ieşit primul la arat. Aşa era mai demult, între timp obi-ceiul a evoluat. În perioada comunistă a fost interzis şi a fost reluat după Revoluţie în Maramureş, se numeşte

Deși probabil mulți dintre studenți facultății noastre au trecut pragul Muzeului Țăranului Român (M.Ţ.R.), prea puțini știu despre toate proiectele care au

loc acolo și care îi așteaptă ca voluntari. De aceea, într-una din zilele de dinainte de plecarea în vacanța de Paşti, m-am hotărât să trec pe la muzeu și să stau de vorbă cu o persoană din cadrul acestei instituții. În acest sens, am avut plăcerea să dialoghez cu doamna Ana Iuga, care lucrează la departamentul de Marketing Cultural al M.Ţ.R.

- Puteți să ne spuneți ce face departamentul de marketing cultural?

- Ceea ce fac eu este să iau legătura cu tot felul de oameni, să facem contracte, diverse acţiuni, cău-tăm sponsorizări, scriem proiecte culturale, derulăm activităţi cu voluntari, deci am o gamă foarte variată de activităţi, dar eu la bază sunt, de fapt, etnolog.

- Prin urmare ceea ce faceţi este o profesie sau o vocaţie?

- Ca etnolog este o vocaţie, ca om de marketing este o profesie care îmi aduce bucurie în măsura în care am reuşite, dar niciodată nu m-am definit ca un om de marketing cultural.

- Am văzut că lucraţi cu foarte mulţi voluntari tineri, cum vedeţi interesul pentru cultură la aceştia?

- Asta mă surprinde de fiecare dată pentru că sunt foarte mulţi tineri, în special studenţi, care vor să fie voluntari la noi la muzeu, fiind foarte interesaţi de cultură. Simt o bucurie în sensul că îmi aduc aminte când eram eu studentă, dacă ar fi fost o instituţie, un muzeu care să ofere un fel de activitate pentru volun-tari, ar fi fost extraordinar pentru mine, dar pe atunci nu se derulau astfel de programe şi cred că nici noi

Tradiţiile populare creştine: elementul de legătură între satul arhaic şi metropola contemporanăPETRUŞ DEACONU


Udătoriu şi ceata de feciori se ocupă de organizarea evenimentului. Se alege cel care a fost cel mai harnic din sat şi apoi ajungând la Biserică este un ritual spe-cial, după care lumea se duce la casa celui sărbătorit şi care se numeşte Udător, feciorii trebuie să caute bănuţi pentru a începe următorii paşi ai evenimentului. Dacă nu găsesc bănuţii, ei trebuie să plătească muzicanţii şi mâncarea pentru petrecerea de după obicei. Apoi cel sărbătorit înconjurat de mare alai, este aşezat pe un plug tras de doi boi şi este dus până la o apă, unde este udat pentru a fi anul mănos şi să dea holdele roade, după care începe petrecerea în cinstea celui sărbătorit. Un obicei similar este în Făgăraş unde, deşi probabil că a fost interzis în perioada comunistă, el s-a perpetuat în continuare, fiind preluat de ceata de feciori care colindă de Crăciun. Tot în zona aceasta, a doua zi de Paşti este sărbătorit vătaful, cel care a condus ceata de feciori, al cărui ritual este similar cu Udătoriu.

- Dar un obicei care se leagă de sărbătoarea Învierii?

- Tot în Maramureş, într-un sat în apropiere de Baia Mare în noapte de Paşti, se aprind focuri pe dealuri şi după slujba Învierii se striga din clopotniţă Bisericii „Hristos a înviat” şi se răspunde de pe dealuri „Adevărat a înviat”. Încă un obicei este cel al încondeiatului sau scrisul ouălor. Acestea sunt făcute cu ceară, cu modele şi cu motive. În unele sate se fac din acestea un şirag şi se pun la icoane, însă ele nu sunt date de pomană sau mâncate.

- Aţi putea identifica un element comun la toate aceste obiceiuri?

- Da, cred că ar fi nevoia de sacru. - Ce însemnătate, importanţă au pentru un neam

şi pentru o cultură aceste obiceiuri?- E foarte important, pentru că prin aceasta ne

păstrăm identitatea şi ceea ce suntem de fapt. Văd un exemplu viu în satul Surdeşti unde a fost interzis obiceiul de care vă ziceam mai înainte - Udătoriu -, şi după Revoluţie când l-au reluat, parcă a reînviat toată comunitatea şi pe an ce trece este din ce în ce mai important pentru ei evenimentul respectiv, îmbrăcând

iarăşi costumul tradiţional pe care îl pierduse. E un fapt revigorant al comunităţii.

- Credeţi că ar trebui să facem mai mult în aceas-tă privinţă. Şi ce anume ar trebui să facem noi, ca studenţi?

- Păi, ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, în primul rând, ca să ştim despre ele, să redescoperim valorile noastre ca români şi să le transmitem mai departe.

- Ne puteţi relata o experienţă, o întâmplare din perioada în care făceaţi practică fie la facultate, fie la masterat şi care v-a încurajat în demersul dumneavoastră?

- Ţin minte când am mers în satul natal al tatălui meu ca să fac o cercetare pe cultură materială pe covoare în Maramureş şi în orice casă mergeam, mi se spunea că suntem neamuri pe anumite filiere, deci în fiecare casă găseam pe cineva care era din aceeaşi familie cu mine, din familia extinsă mă gân-desc, grade de rudenie mai îndepărtate şi în momentul

acela am conştentizat cât de important este să aparţii unei familii şi unei comunităţi. De atunci am început să apreciez mai mult ideea de sat şi de comunitate, o co-munitate în memorie, adică oamenii care se cunosc unii pe alţii, îşi ştiu poreclele, participă la obiceiuri, sunt acolo unii pentru alţii şi toate obiceiurile sunt de fapt motorul unei comunităţi care o face să meargă.

- Dar o experienţă care v-a dezamăgit?- Da, am păţit şi întâmplări de genul acesta. În

general, când mă duc pe teren, în sate unde nu cunosc pe nimeni, primul lucru pe care îl fac este să îmi caut o gazdă unde să pot să stau peste noapte. Nu prea am avut probleme, însă în partea de sud a ţării, când am fost în Dolj, am găsit foarte greu o casă şi m-a surprins lipsa de ospitalitate în mod neplăcut.

- Un mesaj pentru studenţii de la teologie?- M-aş bucura dacă aş vedea mai mulţi tineri

interesaţi de tradiţii, pentru că înveţi foarte multe chiar numai observându-le şi... vă aşteptăm la noi, la muzeu!

- Vă mulţumim!

Foto: www.muzeultaranuluiroman.ro


Corespondent

Despre şcolile primare din Franţa

Dennise-Cristina MASCAN

Studentă în anul II, la specializarea Teologie Ortodoxă Didactică, şi masterand anul I la Comunicare şi Comuniune Eclesială în Spaţiul Orto dox, am plecat

cu Bursa Erasmus în Franţa, scopul fiind acela de a merge în şcolile particulare catolice de aici şi de a face stagii practice, de observare, mai întâi, a activităţii didactice, apoi şi de demonstrare. În şcolile prin care am mers am obser-vat încă de la început o mare diferenţă faţă de sistemul românesc de învăţământ, atât ca spaţiu educaţional, cât şi ca metodă de predare-învăţare. Aici, în Franţa, absolut în fiecare clasă spaţiul este fructificat la maxim. În fiecare clasă găseşti dulapuri în care elevii îşi ţin caietele şi cărţile, grupate pe discipline de învăţământ, iar la ora când elevii au nevoie de acele caiete şi cărţi, cei doi elevi responsabili din ziua respectivă merg şi le împart colegilor. Pe lângă acestea, în dulapuri mai poţi găsi şi literatură extra-şcolară pentru copii, astfel încât cei care reuşesc să termine mai repede temele date de profesor în clasă se pot duce să-şi aleagă o carte, de exemplu, pentru a nu se plictisi aşteptând colegii să-şi termine temele. Elevul are propriul penar cu instrumente de scris de diferite culori, dar şi foarfece de tăiat hârtia, un tub de lipici, o tăbliţă mică, pe care ei o numesc «ardoise» şi pe care scriu cu markerul cerinţele profesorului (fie diferite operaţii matematice, fie noţiuni legate de vocabularul limbii franceze), scopul fiind acela ca profesorul să remarce, pe lângă corectitudinea răspunsului, şi promptitudinea cu care elevii răspund, iar elevii care greşesc sunt întrebaţi pe loc ce au gândit când au dat răspunsul, astfel încât să înţeleagă ce au greşit. De precizat că aici elevul are propria masă de lucru, nu bănci, ca în şcolile noastre, să stea câte doi în bancă; iar mesele

sunt aşezate la o distanţă nu foarte mare una de alta, în aşa fel încât spaţiul existent să fie folosit cât mai eficient cu putinţă. Şi cel mai adesea, am re-marcat că tabla şi cate-

dra profesorului se află pe latura lungă a clasei, nu pe lăţimea ei, ca la noi în ţară, astfel încât să existe un cât mai bun contact vizual între profesor şi elev, pentru ca şi elevii care stau în ultimele rânduri să poată urmări cu atenţie explicaţiile profesorului, iar acesta din urmă să îşi poată da mai uşor seama dacă elevul înţelege explicaţiile pe care el le oferă. De aseme-nea, un alt lucru interesant care mi-a atras atenţia a fost acela că pe mesele elevilor există harta lumii, plastifiată, exact pe toată suprafaţa băncii, iar acest fapt consider că are o dublă utilitate. În primul rând, elevul are permanent sub ochi harta lumii îl ajută să înveţe mai uşor la geografie, dar şi să îşi menţină curată masa de lucru. Iar diferite foi, cum ar fi, de exemplu, desenele cerute de profesor, sunt aşezate sub hartă. Multe dintre lucrările practice efectuate în clasă sunt expuse pe pereţii claselor, cu numele elevului trecut pe desen, aceasta în scopul de a vedea ce au lucrat şi colegii lor pe aceeaşi temă, pentru a face o comparaţie, pentru a învăţa unii de la alţii. În plus, există şi o trusă medicală destinată profesorului, pentru ca acesta să poată acorda primul ajutor unui elev dacă este nevoie, un pachet de batiste la înde mâna oricui are nevoie. Orarul este afişat pe perete, împreună cu fotografia de grup, dar şi cu fo-tografia fiecărui elev în parte, sub care sunt trecute numele şi data de naştere, astfel încât dacă profesorul lipseşte câteva zile, cel care îl înlocuieşte să poată repera mai uşor elevii. Iar la orele de limbi străine, unde vine un profesor de specialitate, elevii au pe masă cartonaşe cu numele lor, pentru ca profesorul să nu îi întrebe de fiecare dată cum îi cheamă. Un lucru important de precizat este şi acela că în Franţa elevii învaţă aici câte opt ore pe zi, de la 8:30 la 16:30, având zilnic pauză de masă de la 11:30 la 13:15, iar miercuri sunt liberi. Din acest motiv, că învaţă opt ore într-o zi (exact ca un adult în cadrul unei zile obişnuite de muncă), elevii nu primesc pentru acasă foarte multe teme de scris, ceea ce este destul de obositor. Iar în pauza de masă elevii mănâncă la cantina şcolii, fiecare având cartelă personalizată cu numele său.


Tehnici artistice

Pictura icoanelor pe lemn (II)MIRUNA DUMITRESCU

Proplasmele sau primele stra-turi de culoarePe întreaga suprafaţă a icoanei (acolo unde nu este foiţă) se dă un fond cu ocru galben până nu mai rămân spaţii albe. Apoi, acoperirea diferitelor zone se

face după culorile modelului fără umbră şi lumini. Pentru chipuri şi mâini se foloseşte ocru galben, roşu şi puţin negru. Culoarea este diluată cu emulsie de gălbenuş de ou şi apă. După ce s-a uscat, suprafaţa trebuie să fie uniformă şi mată.

CarnaţiaPărţile cele mai importante ale icoa-nei sunt chipul şi mâinile. Mâinile sunt importante prin gestica lor, de care depinde mişcarea pliurilor si a luminilor care o subliniază. Carnaţia se obţine dintr-un amestec de ocru galben, umbră arsă şi alb, sau dintr-un amestec de ocru galben, roşu şi negru. La unele icoane întâlnim roşu pe obraji, pe buze şi pe bărbie. Acest efect este realizat prin acoperirea acestei părţi după prima etapă cu un uşor strat de roşu. Efectul trebuie să fie unul discret, deoarece icoana trebuie să reprezinte frumuseţea spirituală. Culoarea părului şi a bărbii poate fi închisă, roşcată, căruntă sau albă. Desenul şuviţelor se face cu un ton mai închis decât carnaţia, adaugând carnaţiei puţin verde, iar între marginile suviţei se trasează două linii mai deschise bine separate. Finisarea carnaţiei implică redesenarea cu o culoare închisă: sprâncenele primesc culoarea părului, apoi câteva haşuri de negru, ochii sunt fin trasaţi, albul lor fiind acoperit de un strat subţire de

ocru deschis şi gri. Irisul este în mod obişnuit de formă ovală şi culoare maro, mai deschis în jurul pupilei care este întotdeauna neagră. Buzele sunt trasate cu o linie subţire de culoare închisă şi pot primi o uşoară tentă roşie.

Umbre şi luminiCu o pensulă fină, se retraseaza liniile fiecărui fond colorat întrebuinţând o culoare mai închisă, dar care trebuie să rămână în coloritul tonului local. Apoi, pentru a modela detaliile şi pentru a le conferi lumina dorită se aplică luminile adăugând alb. Culoarea mai deschisă astfel obţinută este adăugată peste zona care trebuie luminată. După uscare, părţile luminate sunt acoperite cu un strat subţire de gălbenuş de ou pentru a fixa culorile, după care, suprafaţa este lăsată din nou să se usuce. Această operaţie se repetă, adăugând din ce în ce mai mult alb şi restrângând luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele lumini se trasează în haşuri fine cu o culoare deschisă, adeseori chiar cu alb pur.

InscripţiileMomentul în care pictura devine o icoana, dobândindu-şi caracterul sacru este acela al adăugării inscripţiei, prin care această imagine primeşte întreaga sa dimensiune spirituală. Prin inscripţie, icoana devine legată de prototipul său, cel care este reprezentat, alături de care participă la liturghia cerească. Acesta este motivul pentru care inscripţiile se fac într-una din limbile liturghiei bizantine: greacă, slavonă, arabă etc.

VernisareaSe realizează prin îndepărtarea oricărei urme de praf de pe icoană şi punerea vernis-ului care se întinde cu o pensulă moale. Stratul trebuie să fie unul destul de gros, iar icoana trebuie să rămână pe orizontală şi pentru a o proteja de praful din aer, trebuie pusă într-un loc ferit de praf sau acoperită cu o

cutie. Dupa vernisare, stratul trebuie să fie uniform, uşor strălucitor, asemănător celui de ceară.


Copiii abandonați siguranţă există cazuri în care şi acestea lipsesc. Dar pentru cei singuri pe lume nu există o vorbă bună, o mângâiere. Lipseşte căldura mamei. Sunt cazuri în care 10-15 bebeluşi sunt în grija unei singure persoane. Aproape de fiecare dată când copilul este hrănit, locul mamei este luat de o pernuţă pe care este aşezat biberonul. Un bebeluş poate fi considerat „mofturos” şi să rămână aproape nemâncat dacă are ghinionul să aibă reflexul suptului slab dezvoltat sau dacă se întâmplă ca biberonul să se rostogolească. Învăţaţi cu această metodă, unii dintre ei preferă să îţi zâmbească în loc să se hrănească atunci când îi ţii în braţe. Unele mămici folosesc produse speciale atunci când îşi spală copiii pe faţă, temându-se că apa de la robinet le-ar putea irita ochişorii. Copiii părăsiţi sunt nevoiţi să se mulţumească să fie şterşi la năsuc chiar şi cu hârtie igienică de cea mai proastă calitate, pe care majoritatea dintre noi nici nu ne gândim să o cumpărăm când a vedem în rafturile magazinelor. După ce sunt spălaţi, toţi bebeluşii dintr-un salon sunt şterşi cu acelaşi prosop, pe care multora le-ar fi silă până şi să îl atingă la sfârşit. O parte dintre copii au probleme de sănătate. Unii suferă de malformaţii. Faptul că mama a consumat alcool şi droguri în timpul sarcinii este evident uneori.

„Lăsaţi copiii să vină la Mine” (Luca 18, 16). Cu greu ar putea ajunge la El un copil care nu are o mămică care să îl înveţe „Tatăl nostru” şi care să îl ducă duminica la biserică pentru a-l împărtăşi. Cu greu va ajunge să creadă în iubirea şi dreptatea Mântuitorului de vreme ce a suferit pe nedrept de la începutul vieţii. Dar Dumnezeu găseşte întotdeauna o cale! Aceşti copii sunt părăsiţi de către toţi, dar nu şi de către Creator. Multe dintre femeile care şi-au abandonat copiii spun că au făcut-o din cauza lipsei banilor. Cunosc femei care susţin că, în cazul în care ar fi bogate, nu ar mai avorta şi ar naşte toţi copiii pe care li-i trimite Dumnezeu. Ar trebui să fim conştienţi că Dumnezeu nu trimite niciun copil pe lume fără ca acesta să aibă asigurată bucăţica lui de pâine. Să nu ne amăgim. Dacă nu ar fi probleme financiare, ar fi altceva. Tot timpul există ceva. Dumnezeu permite suferinţa, necazurile şi greutăţile pentru ca omul să nu uite faptul că are statutul de exilat din Rai, Rai pe care trebuie să îl redobândească lucrând la mântuire. Adormirea conştiinţei este o modă a zilelor noas-tre. Problemele sunt înlăuntrul nostru, nu în afară. Dumnezeu, Creatorul nostru şi a tot ceea ce ne înconjoară, a ajuns să nu mai aibă loc în viaţa noastră! Putem oare să sperăm la un viitor mai bun în condiţiile astea?!

Există oare în lume ceva mai frumos decât un copilaş? De vreme ce un suflet este mai valoros decât lumea întreagă cu toate cele ce se află în ea, există ceva mai

frumos decât sufletul curat al unui copil nevinovat? Potrivit statisticilor, în anul 2010 au fost abandonaţi în maternităţi mai mult de 1000 de copii. Numărul a crescut faţă de anii trecuţi. În prezent se află în grija statului peste 40000 de copii. Sună... sec, nu-i aşa? Pentru majoritatea dintre noi este o simplă cifră. Într-un caz fericit ne gândim ce grea e viaţa, ne gândim că părinţii i-au părăsit poate deoarece nu au cu ce să îi crească sau ne întristăm imaginându-ne ce greu şi urât trebuie să fie să fi singur pe lume. Dar atât. Sunt doar câteva gânduri care ne răpesc câteva clipe din viaţă. Realitatea noastră e alta. Bine că nu suntem noi în locul lor. Nu aşa gândim?!

Situaţia este asemănătoare cu cea în care citim în ziar că un accident de maşină s-a soldat cu 5 victime, spre exemplu. Pentru noi, 5 este doar un număr. Ne este relativ indiferent dacă ar fi fost vorba despre o victimă în plus sau în minus. Dar ce mare este diferenţa aceasta pentru rude! Fiecare a fost un om ca şi noi, care a avut bucuriile şi tristeţile sale, care avea planuri pentru ziua de mâine. Fiecare a lăsat în urmă rude îndurerate, copii orfani sau părinţi care nu mai găsesc niciun motiv pentru a trăi. Cam la fel este în cazul copiilor abandonaţi. Fiecare este un suflet pentru care Hristos a murit pe Cruce. Am avut ocazia, ca voluntar al unei asociaţii, să văd în ce condiţii trăiesc aceşti copii într-unul dintre spitalele din Bucureşti. Copii care, în loc să fie văzuţi de către părinţi ca cel mai frumos dar al lui Dumnezeu pentru ei, au fost o povară. Şi, din păcate, sunt în continuare trataţi ca o povară, fără ca ei să aibă vreo vină. Unii dintre ei stau în spital de la naştere până la vârsta de 2 ani. Se încearcă reintegrarea lor în familiile din care provin, fără succes de obicei. Adopţiile sunt rare din cauza birocraţiei, nu din lipsa de cupluri care îşi doresc să adopte un copil părăsit. În cele mai multe cazuri copiii ajung în grija asistenţilor maternali. Aceste mogâldeţe, atât de fragile încât uneori îţi este frică să le schimbi hăinuţele de frică să nu le răneşti, sunt adeseori tratate cu multă insensibilitate şi neglijenţă. Au mâncare, au hăinuţe, au câte un pătuţ. Cu

Vasiliade

VERA POSTELNICU


Profesor... o profesie minunată pentru cei care au această vocatie, pentru alții un chin, o rutină, un sacrificiu, o datorie ce trebuie îndeplinită. A

fi profesor nu-i același lucru cu a fi mecanic, sculptor ori avocat; este un termen ce nu suportă echivalent. Deși de aceeași demnitate, moralitate, respect, se diferențiază în principal, prin înclinație. Nu este ceva ce poți învăța, deprinde oricând, este ceva ce ai în in-teriorul tău și pe care îl dezvolți, în funcție de propriile limite intelectuale, spirituale, emoționale.

Pregătirea profesorului nu se încheie niciodată. Nu reprezintă persoana din spatele catedrei care predă și evaluează, ci persoana aflată în mijlocul elevilor, care interacționează cu ei, care oferă o lecție de viață, nu doar informații ale unei materii. Îndeplinește funcțiile de organiza-tor al procesului de învățământ, educator, partener al educației, membru al corpului profesoral. Pe lângă competența profesională sunt necesare competențele psihopeda-gogice și psihosociale, manifestate prin: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învățare pentru elevi, de a ac-cesibiliza materialul, de a crea noi modele de influențare instructiv-educativă, de a stabili relații adecvate cu ceilalți, de a comunica ușor și eficient, de a utiliza corespunzător puterea și autoritatea, de a adopta diferite stiluri de conducere.

Profesorul nu este doar informator, ci și formator al gândirii elevilor, pe care îi determină să găsească singuri răspunsuri, să formuleze raționamente, capabil să stimuleze și să întrețină curiozitatea, creativitatea. Funcția de educator se exprimă prin îndeplinirea statutului de model, partener, sfătuitor, desfășurarea activității sub semnul unor categorii

morale, fără a crea spirite conformiste și dependente, ci își propune întărirea încrederii în forțele proprii și găsirea identității. Cadrul didactic interacționează cu ceilalți factori educativi – familia și Biserica, dintre care cel mai utilizat este familia. Astfel profeso-rul depășește spațiul formal și se îndreaptă către educația informală și nonformală, devine consilier al părinților, asumându-și alături de aceștia respons-abilitatea formării de caractere.

Adesea profesorul se regăsește în situații con-flictuale, cauzate de multitudinea cerințelor, a paletei sale comportamentale pe care trebuie să o adapteze solicitărilor: a observa, a evalua, a primi sugestii,

a organiza, a regiza procesul de instruire. Situațiile conflictuale pot rezulta din raporturile cu părinții și cu instituția școlii. Uneori părinții solicită o atenție deosebită asupra copiilor, un anumit mod de a interacționa, însă profesorul are obligația de a-și distribui imparțial atenția tutu-ror elevilor, de a pretinde tuturor performanțe. Menținerea unui echili-bru între transmiterea cunoștințelor de specialitate și calitatea de educa-tor reprezintă o altă posibilă sursă de conflict. Informatorul este obligat să păstreze distanța impusă de știință, examinatorul să fie obiectiv, edu-catorul să transmită valori-orientări de viață în concordanță cu baza

intelectual-emoțională a fiecărui elev. Activitatea de a-i învăța pe alții cum să învețe

implică multă răbdare, momente de incertitudine, descurajare, tensiune, un traseu lung la capătul căruia te așteaptă răsplata – oameni maturi, re-sponsabili, pregătiți să înfrunte obstacolele, creativi, independenți, oameni în viața cărora și tu ai avut un rol deloc neînsemnat. A fi profesor este o artă. Necesită timp, eforturi, compromisuri, dar dacă plăcerea, bucuria, iubirea de frumos și de oameni li se adaugă, nu mai contează decât rezultatele.

Didactică

CLARA ANDREEA SANDU

A fi profesor... greu sau uşor?


Interese

Dintr-un număr dedicat Constantinopolului nu putea lipsi şi un articol despre cea mai importantă personalitate legată de numele

lui, adică Constantin ce Mare. După cum prof. A.A. Vasiliev îl caracteriza, Constantin este, din punct de vedere istoric, „cel mai important personaj al secolului IV”.

Născut în Peninsula Balcanică, crescut şi educat în Asia Mică, apoi afirmat ca un excelent coman-dant militar în Britania, Constantin, care a urmat tatălui său la tronul imperial, a făcut cale întoarsă ca împărat, până în Asia Mică, restaurând în cei peste 30 de ani de domnie monarhia romană din perioada prediocleţiană, dar, mai important, făcând trecerea de la imperiul roman păgân către statul bizantin creştin.

Deşi este creditat cu numeroase schimbări ce au dus la o adevărată meta-morfozare a imperiului în timpul domniei sale, tradiţia bisericească îi atribuie lui Constantin, împăratul întocmai cu Apostolii, în primul rând, faptul de a trece creştinismul între religiile tolerate (religio licita).

Apropierea de centrul creştin al secolului IV (Asia Mică) prin mutarea capitalei la Constantinopol deschide o nouă eră în istoria culturală a omenirii, chiar dacă nu imediat. Întâl-nirea culturii creştine şi a celei păgâne şi crearea celei bizantine a favorizat impunerea creştinismului din punct de vedere cultural şi religios în imperiu, începând chiar cu epoca lui Constantin cel Mare.

Din punct de vedere religios, reformele lui Constantin au vizat în primul rând consolidarea creştinismului în raport cu celelalte culte religioase.

Deşi a rămas fidel cultului lui Mithra, zeul tatălui său, până pe patul de moarte, când s-a botezat, asistenţa divină de care s-a bucurat i-a influenţat mereu deciziile cu privire la creştini. De la momentul Milan (313), continuând cu numeroasele donaţii acordate prin lege Bisericii Creştine şi până la suprimarea aproape în totalitate, chiar dacă nu oficial, a cultului păgân în noua sa capitală, Constantin a arătat începutul unei tradiţii imperiale care va muri în Constantinopol odată cu căderea lui, dar va continua

pe alte meleaguri creştine, cu precădere în Ţările Române.

Deşi şi-a păstrat pe tot parcursul vieţii titlul de Pontifex Maximus,

Constantin cel Mare a încer-cat să fie, după spusele lui Eusebiu, „un episcop din afară”. Respectând ierarhia sacramentală, a influenţat cât a putut treburile bisericeşti pentru liniştea imperiului şi pacea Bi-sericii, implicându-se activ, ce-i drept, într-o măsură mai mică decât Justinian, în toate probleme Bisericii, mărturia cea mai evidentă

fiind convocarea Primului Sinod Ecumenic.

De fapt, convocarea Primului Sinod Ecumenic, „cea de-a două

izbândă a lui împotriva vrăjmaşului Bisericii”, în deschiderea căruia a rostit

celebrul discurs în care îndemna la pace, dezvăluie o trăsătură fundamentală şi definitorie a lui Constantin: dorinţa de unitate şi pace.

Iscusit strateg militar, geniu administrativ, lider puternic, reunificator al Imperiului Roman în monar-hie, Constantin poate fi descris în multe feluri, însă memoria cea mai pregnantă ni-l înfăţişează ca fiind primul împărat creştin.

Constantin cel Mare - primul împărat creştinROBERT VASILE NECHIFOR

Statuia lui Constantin -Musei Capitolini

Roma


Acest sfânt s-a născut în anul 1580, în oraşul Rethimno din insula Creta. Numele lui se va schimba cu fiecare treaptă ierarhică pe care o

va urca. Astfel, la botez primeşte numele de Alexios. Studiază la cele mai înalte şcoli din insula Creta, apoi se hotărăşte sa îmbrăţişeze viaţa monahală, vieţuind mai întâi la Mănăstirea „Sf. Ecaterina” din Muntele Sinai, unde va fi călugărit cu numele de Anania, apoi la Mănăstirea „Sf. Atanasie” din Tesalonic, iar în cele din urmă în Muntele Athos la Mănăstirea „Esfigme-nu”. Aici este hirotonit ieromonah, primind numele de Atanasie. Un vechi sinaxar grecesc menţionează că Sfântul Atanasie în anul 1626, va fi fost în Ţara Românească, unde profesa ca dascăl pentru fii de boieri. Datorită culturii sale, este chemat la Con-stantinopol de Patriarhul Ecumenic Chiril Lucaris, iar în anul 1631 este ales Mitropolit al Tesalonicului; ulterior, este ales pentru scurt timp Patriarh al Con-stantinopolului. Pentru că în vremea păstoririi sale a avut de înfruntat prigoana otomană, pleacă la Roma, de unde respins și dezămăgit, negăsind linişte, pleacă în Moldova, unde primeşte înţelegere şi ajutor.

Cu învoirea voievodului Vasile Lupu şi cu încuviinţarea Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldo-vei, Patriarhul ecumenic Atanasie este găzduit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Galaţi, în anul 1642, unde va sluji până prin 1653, când va fi nevoit să plece după ajutoare în Rusia. Patriarhul avea în păstorirea sa credincioşii din părţile Brăilei, unde îşi avea reşedinţa Mitropolia Proilaviei. Avea dreptul de a hirotoni preoţi şi diaconi pentru Moldova de sud, şi se îngrijea de viaţa credincioşilor de la Dunăre. Mai avea în păstorire Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, pe care într-o scrisoare adresată ţarului Rusiei, o numeşte „mănăstirea mea de la Galaţi”, identificând-o ca fiind casa lui.

În anul 1754, la data de 5 aprilie, pe drumul spre Galaţi îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu,

pe care L-a slujit cu credinţă în Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Lubensk, Rusia Mică (Ucraina de astăzi). După opt ani de la trecerea sa la Domnul, este găsit neputrezit, iar moaştele sale sunt aşezate cu mare cinste în biserică, lângă Sfântul Altar.

La 12 octombrie 2000, Patriar-hul ecumenic Bartolomeu I şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Teoctist au binecuvântat placa omagilă aşezata pe peretele Bisericii Sfântul Nicolae din Galaţi cu inscripţia: „În această biserică a slujit între anii 1642-1653 patriarhul ecumenic Atanasie Patelarie, alungat de turci de pe tronul Constantinopolului, stabilindu-şi reşedinţa în chiliile Mănăstirii Sfântul Nicolae, cu îngăduinţa voievodului Moldovei Vasile Lupu. S-a aşezat această comemorativă placă astăzi, 12 octombrie 2000, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, şi de Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, din iniţiativa Preasfinţitului Casian, Episcopul Dunării de Jos“.

Prima slujbă închinată Sfântului Atanasie în ţara noastră s-a săvârşit în biserica parohială „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, în zilele de 1-2 mai 2004 la care a participat şi chiriarhul Dunării de Jos. În anul 2009, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc slujba de proclamare şi introducere în calendar a Sfântului Atanasie al III-lea Patriarhul Constantinopolului, cu data de prăznuire 2 mai, a fiecărui an.

Sfinți români

Sfântul Atanasie al III-lea - Patriarhul ConstantinopoluluiANDREI SOLOMON


Prizonierii libertăţiiTRAIAN IVĂNESCU (Anul I, Teologie Didactică)

Poezie

Timpul,pentru mine,e ca o coajă de pâine,pe care o mănânciîntr-o clipă...

Şi te-ntrebi,la sfârşit:Unde-i Timpuldestinat mie,lucrurilor mele?!?...

Haotic,se revarsă paharulŞi clipele se scurgîntr-o învălmăşealăde nedescris...

Mai sublimdecât respiraţia,mai sublim

Ce frumoasă-i Anabela!Soarele-n inima meaRăsărit în miez de noapteCând o strâng ferice-n brațeLa un ceai sau la o ceaşcă…De cafea!

Vreau cu tine fată dragăSă colind în lung și-n latTot pământul să ne vadăFericirea ce e-n sufletDe când tu...M-ai sărutat!

Să te am! nu pentru mine,Pentru noi iubire-o facPentru-a noastră fericire,Scriu în zi de primăvarăVersuri inimioarei tale sau...Vreun banner prin copac.

Vino iar la mine-n brațeDe când te-ai născut a meaTe iubesc și niciodatăN-am să uit privirea caldă Când te ghemuiai în mine Ca s-asculţi…Inima mea!

Se cutremură de pace lumea În a demenţei lăcomii Devorată şi-aplatizată până-n culmea Surescitată apocaliptic de ironii. Într-o seringă dopăm puţină fericire Să umplem morgile concediaţi de viaţă Crezând c-am ajuns la desăvârşire Ne îndoim privindu-ne lividele feţe cu greaţă. Într-a lumii nebunie pe capete se moare În numărul de glorii şi înfrângeri ridicat la putere Omul, inamicul lui primordial care, Înecat în avere tot mai mult ar cere. Apostaziati ca soarele le dă lumina Se petrec nopţi albe în damfuri de orgii Patul de acasă dând iubire prea puţină Intră-n Sodoma şi Gomora de unde nu se vor întoarce vii. Voi dobitoace rătăcite de-adevăr Metafizica vreţi s-o cunoaşteţi? Când nu vă săturaţi de măr Orbiţi de mândrie să recunoaşteţi. Pe-un tron dăinuind prostia Peste lumea-ntreagă Nu vom vedea că mândria E a noastră gaură neagră. Din şapte zile opt le muncim Până-n ceasul morţii Într-o corvoadă resemnaţi ce-o trăim Vom fi prizonierii libertăţii.

OLARIU TIBERIU (Anul IV, Teologie Pastorală)

NICOLETA ENCULESCU (Anul II, Teologie Didactică)

ÎmpreunăPentru Ana-Maria

Poem

decât Universulrămâi doar Tu –Suflet zdrenţuit,în haine de seară...Şi ca o rugă stinsă,din umbra anilor goi,adesea spui ca şi noi:

Cucernice Părinte, binecuvintează,Cucernice Părinte, Tu mă salvează!


Şi de nu pot dormi uşor, Mă voi gândi cum e să zbor...Mă voi gândi ce minunat, Zbori iute, când nu eşti legat...Legat de tot ce-i rău pe lume, Căci cu păcatul nu faci glume...Îl faci, dar el te-nlănţuieşte, Şi dacă-l laşi, te înrobeşte...Căci nu poţi veşnic a zbura, Dacă nu ştii a te-nfrâna... Uşor este să te arunci, Mai greu ispita să alungi...Nu e bărbat acela care ia, Mai greu este să ştii a da... Uşor iubirea te înşală, Atunci când nu e cu sfială... Atunci când nu este iubire, Ci ţi se dă doar amăgire... Căci a se da oricine poate, Şi mai uşor pot a fi luate, Acelea ce nu simt menirea, Ce-o are-n lume-n veci iubirea Bărbaţii se socot cu fală, Când ei de fapt se duc la smoalăŞi feţele uşor se-aruncă, Uitând de veşnică lor muncă Şi noi ne batem joc de sfinţi, Spunând că sunt mult prea cuminţi Când noi de fapt suntem cei răi, Uitând că suntem fiii Săi Căzând din zborul minunat, Ce prunci, cu toţii l-am visat Uitând că noi nu suntem lut, Căci Domnul Însuşi ne-a făcut Şi dacă lutul s-a lucrat, De EL, s-a binecuvântat Şi tot EL sufletul ne-a dat, Când peste noi EL a suflat Şi nu mai suntem numai lut, Căci şi Suflare ne-a făcut

NISTOR ALEXANDRU VALENTIN (Anul I, Master)

Mi-aduc aminte cum e zborul…

Coordonatorul paginilor de poezie Tiberiu Anghelina.E-mail: [email protected], Tel: 0745.480.360Pentru ca poeziile tale să apară în paginile acestei reviste trimite-le (cu diacritice) la adresa de e-mail de mai sus.

Şi tot ce-i lut, în lut se-ntoarce, Şi sufletul, la Cel ce-L face Şi dacă ne îngreunăm cu răul, Nu vom zbura cât este hăul Căci prin păcat aripa cade, Şi conştiinţă el ne-o roade O, de-am putea să ne-amintim, Cât de sublim zburând simţim Câtă ferice bucurie, Simţim când aripa e vie Când ne-aruncăm în vis zburând, Prin văile de pe pământVăzut-ai pasărea în zbor? La fel tu poţi fi de uşorLa fel de liber poţi a fi, De nu ai mai păcătui O, noi, cu aripile frânte, Şi încărcaţi de pătimi multe O singură speranţa mai avem, Ca să zburăm noi, să putem De aripi noi, uşoare vrem, O Singură Speranţă mai avem Căci numai EL ne poate da, Aripa şi iertarea Sa Căci pentru noi le-a câştigat, Cu Scumpul Sânge le-a udat, Şi nouă ne-a răscumpărat, Aripa ce ne-am întinat, Şi zborul care ne-a fost dat Căci pentru noi S-a întrupat, Să ne salveze de păcat Şi către ceruri a zburat, Să ne arate ce-am uitatVisul acela minunat, Zborul, de noi, copii, uitat, Când către cer ne-am înălţat, Zburând cu zborul minunat Spre Rai, tărâmul minunatAşa cum prunci, noi, am visat


70 km şi ceva de Bucureşti

4. BoutiQ

(Părintele Matei mergea spre casa lui nea’ Vasile. Pe drum fu oprit de maica Victorița după care primi un telefon de la Ionela, soţia lui. La încheierea telefonului Petre, un consatean, opri maşina şi-l invită pe Matei să meargă împreună cu el la nea’ Vasile.\.)

Maşina bătrână, dar mult prea puternică şi zgomotoasă pentru binele satului, demară, lăsând în urmă un nor dens şi înalt de praf. Matei dădu muzica puţin mai încet fără să-l întrebe pe Petre, iar acesta nu schiţă vreun gest de neaprobare, probabil conştient că deşi îşi permitea anumite glume cu părintele, exista o limită a decenţei care trebuia respectată în prezenţa unui popă.

„Padre... schimbă dacă nu-ţi plac manelele. Numa’ să nu dai pe Trinitas ca nu mai merge motorul atunci...” încercă el să glumească. „Stai liniştit...” răspunse părintele, moment în care lui Petre i se afişă un zâm-bet larg pe chipul parţial mascat de ochelarii chinezeşti. „Padre... eşti d’ăla care ascultă manele doar la beţie?”. Spre surprinderea lui Matei, nu se şocă auzind remarca, dar se mulţumi să replice „Nu... dar când eşti la Roma faci ca Cezarul.”

De fapt, Petre Oişteanu nu era un personaj negativ, un Dinu Păturică par-venit şi cu concepţii narcisiste. Matei aflase de mult că nu existau astfel de personaje; că în viaţa reală nu existau personaje negative sau pozitive, ci doar oameni cu rele şi cu bune, iar diferenţa o face perspectiva opiniei publice... sau particulare. Petre nu era gustat de bătrânii satului pentru că era cam grosolan, iar tinerii îl invidiau şi, deci, nu-l apreciau. Petre era un

Schiță

om singuratic. Nea’ Vasile era altfel, om umblat pe la oraşe, singurul sătean care putea fi numit antreprenor agricol în tot satul, singurul care păstra satul pe o lin-ie de plutire economică. Acesta din urmă se înţelegea bine cu toată lumea, dar putea să vadă şi dincolo de părerile oamenilor despre Petre, motiv pentru care-l invita la fiecare moment fericit din viaţa lui.

Matei aflase acum ceva vreme povestea reală a lui Petre. Unii din sat spuneau că ar fi plecat în Franţa şi acolo ar fi dat în cap şi ar fi furat, alţii spuneau că se înhăitase cu nişte ţigani care aveau un bordel în Paris şi, când poliţia îi prinse, Petre fu singurul scăpat. Adevărul era mult mai banal, iar Matei îl aflase din

întâmplare. De fapt, totul despre sat Matei aflase din întâmplare, deoarece el credea într-o informare pasivă, cei drept mai lentă, dar fără doar şi poate mai sigură.

Într-o seară rămaseră în casă fără ceva alimente şi, deşi Matei îşi făcuse un obicei din a se ocupa de aprovizio-nare lunar sau bi-lunar dintr-unul din hipermarketurile bucureştene, părintele merse la magazinul lui Petre, la BoutiQ, pentru a cumpăra cele necesare, probabil datorită oboselii şi lipsei de chef (erau totuşi 70 de km şi ceva până la Bucureşti).

La masa cu două bănci de lemn amplasată în faţa magazinului, masă specifică magazinelor de sat, masă unde stă omul să bea o bere la uliţă, îl găsi pe Petre, cherchelit binişor. Singur. Se certase cu fi-su care prefera să meargă în Capitală şi să se facă vânzător pe la vreun Germanos mai degrabă decât să stea şi să muncească pe brânci cu tat-su ca să

ridice un imperiu agricol în sat. „Ce s-a întâmplat, Pe-tre?”, îl întrebă Matei, după ce-şi făcu cumpărăturile.

„Padre... fi-miu ăsta...” Petre mai avea puţin şi începea să plângă. „Padre, vroiam să fac aici mare seră, mare ogradă să-l bat pe Nea’ Vasile, Dumnezeu

TIBERIU ANGHELINA


să-l ajute şi pe el că n-am nimic cu dânsul. Pământ am cumpărat, casă am făcut... ceva utilaje am făcut rost... şi fii-miu zice că tot ce am, am c-am furat de la francezi.” Petre luă o gură straşnică din berea ce-o avea înainte. Scoase din lada plină cu sticle de bere aflată sub masă o altă sticlă, o deschise şi-o aşeză lângă a lui. „Hai padre... stai cu mine la o bere...” Pe Matei îl aştepta Ionela acasă şi, pe deasupra, nu se omora după bere, dar ştia că era de datoria lui să asculte, aşa că se aşeză şi luă o gură vagă din licoarea puternic acidulată.

Aşa aflase tot despre trecutul lui Petre, mai lesne decât la spovedanie. Pe când Petre avea vreo 25 de ani şi-şi pierdea vremea prin sat, cu nevasta care de curând născuse, se aprobă libera circulaţie prin Europa. Petre era pe atunci un puştan care, deşi avea familie, nu ştia exact ce-i cu viaţa. Mai dădea la coasă, mai muncea cu ziua prin construcţii, ştiind să facă de toate ca orice tânăr cuvincios. Banii nu-i ajungeau însă nici să bea câte o bere la sfârşit de săptămână. Stătea în casa părintească dărăpănată, cu o soţie tânără şi nu-şi putea întreţine familia. Situaţia era foarte gravă.

Până la urmă se împrumută de pe la tot satul, îşi luă inima-n dinţi şi plecă din România. Ajunse iniţial în Germania, căci până în partea aia din Occident era cel mai ieftin biletul de autobuz. Acolo dormi prin gări, prin parcuri împreună cu boschetarii, dar nu-şi găsi mare lucru de muncă. Acolo a fost furat tot de către români de vreo două ori. Până la urmă a reuşit să strângă destui bani şi să meargă mai departe.

Aşa a ajuns în Franţa. Primul lui loc de muncă, cât încă mai trăia pe străzi şi ceva vreme apoi, a fost acela de spălător de vase la un restaurant. Petre îi arătă atunci lui Matei buricele degetelor. Aveau o formă ciudată, ca şi cum oasele îşi doreau să iasă prin vârf. Erau tocite de la soda de prin săpunurile folosite şi de la apa calcaroasă până la refuz. Acolo munca era isto-vitoare, banii erau foarte puţini, căci francezii îl tratau ca pe ultimul vierme. Încet învăţă limba, încet începu să se descurce cu francezi şi până la urmă reuşi să găsească un loc unde să stea, împreună cu alţi români, încet reuşi să-şi schimbe şi locul de muncă, încet reuşi să obţină un salariu frumuşel şi un servici în construcţii care-i dădea şi o satisfacţie interioară.

Ar fi putut să rămână acolo. Să-şi cheme soţia

cu copil cu tot. Francezii cu care lucra şi cu care interacţiona începuseră să-l respecte, îl tratau… ca pe un francez aproape, dar dorul de ţară, dorul de ţărâna satului său, dorinţa de a reuşi în România ca ţăran onest, îl răpuse până la urmă şi, la vreo 7 ani de la plecarea din ţară, se întoarse cu toate economiile acasă. Îşi regăsi familia, copilul deja mare, îşi făcu casă, îşi aranjă magazinul, îşi cumpără pământurile de prin jurul satului şi pământurile vecinilor. Munca lui adevărată de abia din acel mo-ment avea să înceapă şi încet, încet, cum încet dar greu se derulaseră toate în viaţa lui, reuşi să ajungă la momentul în care făcea bani şi în România, dar îmbătrânea. Îmbătrânise deja. Anii în care dormise pe bănci prin gări şi parcuri îi dădeau acum dureri de spate, îi aduceau acum boli pe care nici nu reuşea să le pronunţe cum trebuie.

Trecuse ceva vreme de la discuţia cu Petre. De atunci lucrurile se schimbaseră. Fii-su ple-case la Bucureşti, dar se înscrise la Agronomie conştientizând, la un moment dat, că tatăl avea ne-voie de ajutorul lui. Între timp problemele de sănătate ale lui Petre se agravaseră, şi asta părintele o ştia de la soţie, dar franţuzul nu se dădea bătut şi era mereu cu zâmbetul şi cu glumele proaste pe buze.

Maşina se opri brusc, fix în faţa unei porţi mari, frumos sculptate, din lemn. Motorul îşi încetă combustia şi odată cu el, manelele amuţiră brusc. Petre ieşi repede din maşină. Nu-l aşteptă pe Matei pentru a închide vehiculul, tâşni pe poartă şi ţipă: „Felicitări Nea’ Vasile! Să-ţi trăiască!” Lui Nea’ Vasile i se născuse un nepot, dar nu în sat. Fiul cel mai mare al ţăranului întreprinzător, al cărui fiu venise pe lume, locuia în Arad, acolo unde se ocupa de firma de import export pe care o folosea Nea’ Vasile pentru transportul produselor sale agricole în exterior.

Părintele coborî încet din maşină şi încercă să se scuture, pentru nu ştia a câta oară de praful de pe sutană. „Părinte... ai apărut şi matale!” Din pragul porţii, Nea’ Vasile, cu o pălărie de cowboy în cap, îl privea cu un zâmbet ce arăta o fericire sinceră. „Hai să-ţi dau o ţuică să ne cinstim cât mai pot turna în pahare...” Nea’ Vasile făcu câţiva paşi, spre Matei, îl prinse pe după umeri şi-l vârî în curte. Probabil băuse de când aflase vestea, dar alcoolul nu făcuse decât să-i mărească bucuria venirii primului nepot pe lume.


Totul a început într-o seară cu iz plăpând de primăvară. Înarmați cu câteva chitare și debor-dând de entuziasm, o idee ce demult nutrea

în inimile noastre a prins contur luna trecută, prin „Serile de muzică” organizate de asociația noastră. Proiectul s-a vrut încă din fașă a fi o ocazie de a ne cunoaște mai bine și de a da frâu liber pasiunii mul-tora pentru muzică, fie cântând, fie învățând ori pur și simplu ascultând pe alții.

Am așteptat cu emoție prima întâlnire muzicală marca „ASTO”. Fără a ști la cine și la ce să mă aștept, recunosc că am avut și îndoieli în legătură cu succesul acestei inițiative. Am vrut ca totul să fie spon-tan, tineresc, fără activități regizate ori planuri gândite dinainte. Mi-am scos chitara cu migală urmărindu-i griful prăfuit. Multă vreme a stat tăcută în husa ei, așezată în colț, lângă pat. Strunele însă sunau cu aceeași frenezie cu care m-au fermecat dintru început.

La prima serată am șovăit nițel până să ne cunoaștem între noi. Dar asta nu a ținut mult. A fost suficiente vreo două acorduri și deja zâmbetele au început să răsară pe fețele odinioară

nehotărâte. De acolo totul a mers de la sine. La urma urmei, odată ce chitariștii „zgomotoși și fanteziști” încep a ciupi din strune, greu e să-i mai „strunești”! Dar n-a fost totul numai cântec. Am prezentat de asemenea celor care nu știau și s-au arătat interesați cele mai importante noțiuni de care trebuie să iei seamă dacă vrei să te apuci să mânuiești o chitară. Mai mult decât atât, am cunoscut o seamă de oameni

minunați, nu doar pentru talentul de care dau dovadă, dar mai ales pentru dragostea și bucuria cu care cântă.

După ceea ce a părut „prea scurtă vreme”, ne-am văzut obligați de orologiu să aducem întâlnirea la final. Deși dezamăgiți de isprăvirea abruptă, fețele fiecăruia dintre noi dădeau dovadă de bucurie. Ne-am

despărțit cu toții zâmbind...De atunci „Serile de muzică” au ajuns trei la

număr și pot să spun cu tărie că totul a fost mai minunat decât mă așteptam. Seratele au fost un deosebit prilej de a ne relaxa și a șterge tot stresul pe care l-am agonisit în toate cele două săptămâni dintre întâlniri. Ne-am distrat cântând, ascultând și învățând, cel puțin eu, de fiecare dată câte ceva nou. Dar mai presus de toate ne-am învrednicit de prieteni noi, deosebiți, pe care nu va fi prea lesne să-i încredințăm uitării.

Iar ceea ce am început nu vrem nicicum să încetăm, invitând astfel pe toți cei care vor să ne vină alături să îndrăznească. Singura cerință e un bagaj cât mai bogat de bună dispoziție!

Activități ASTO

CRISTIAN BOSTAN

Cu cântec înainte!


Revista ASTO este şi a ta!

Te aşteptăm să scrii alături de noi, pentru că suntem convinşi că ai şi tu ceva de spus!

Rubricile la care te invităm să scrii sunt: Invitatii la cultura, Redescoperirea Bucurestilor, Traditii, Documentar, Cronici, Manifest, Spiritualitatea ortodoxa, Corespondent, Tehnici artistice, Vasili-ade, Didactica, Sfinţi Români, Diverse, Muzica psaltica. NU ezita sa ne contactezi. Termenul limita pentru materiale este 05.06.2011

Cine poate scrie în paginile revistei?Studenţi de la orice specializare, licenţă sau mas-terat, români şi străini.

De la cuvânt la gând e doar un pas, iar de la gând la creaţia scriitoricească e jumătate de pas. Deci, curaj! Scrisul n-a omorât pe nimeni!

Scrie în Revista ASTO!


Filmul săptămânii

Odată cu „Patimile lui Hristos”, ultima proiecţie înaintea vacanţei de Paşte, am încheiat şi seria filmelor cu tematică religioasă. Vă propunem, aşadar, pentru această perioadă ecranizări ale unor romane mai mult sau mai puţin cunoscute.

Tot în această rubrică vă propunem ecranizarea din 1998 a binecunoscutului roman Les Miserables de Victor Hugo. Filmul urmăreşte viaţa lui Jean Valjean, un condamnat la ani grei de ocnă pentru furtul unei bucăţi de pâine. El reuşeşte să evadeze şi ajunge întâmplător la casa episcopului Bienvenu, căruia îi cere să-l găzduiască. Ştiind cine este oas-petele, episcopul îi oferă o cameră, dar Jean Valjean fuge, furându-i argintăria. Nu reuşeşte să ajungă departe, căci este prins de jandarmi şi întors de unde pornise. Episcopul îl declară nevinovat şi îi dăruieşte două sfeşnice de argint. Jean Valjean este impre-sionat de bunătatea protectorului său şi hotărăşte să îşi schimbe viaţa.

Ajuns la Montreuil-sur-mer, fostul ocnaş îşi ia nu-mele de Madeleine şi începe o afacere profitabilă. Mai târziu el este ales primar al oraşului, după ce refuză această cinste de mai multe ori. Totuşi, inspectorul Javert îl urmăreşte îndeaproape, strângând dovezi ca să-l aresteze...

În distribuţia filmului îi amintim pe: Liam Neeson (Jean Valjean), cunoscut pentru Lista lui Schindler, Claire Danes (Cosette), Geoffrey Rush (inspectorul Javert), cunoscut şi pentru filmul The King’s Speech, Uma Thurman (Fantine). Regia este semnată de Bille August.

Şapte ani în Tibet

Les Miserables

Pagină realizată de Andreea Melania

Şapte ani în Tibet este o adaptare a romanului auto-biografic aparţinând lui Hein-rich Harrer, vândut în peste 60 de milioane de exem plare şi tradus în aproape 30 de limbi. Acţiunea se petrece în Austria anului 1939, avându-l în prim plan pe faimosul alpinist austriac, interpretat de Brad Pitt,

care îşi va părăsi soţia şi copilul pentru o expediţie în Himalaya.

Harrer este arestat de forţele aliate, dar împreună cu Peter Aufschnaiter reuşeşte să scape şi să ajungă în oraşul sfânt Lhasa, din Tibet. Cei doi sunt singurii străini acceptaţi în acest spaţiu sacru. Mai mult, Harrer are privilegiul să-l cunoască pe adolescentul Dalai Lama. Prietenia care se leagă între ei îl face pe acesta să trăiască o aventură spirituală mai incitantă chiar decât cucerirea Himalayei. Cei şapte ani pe care-i petrece în vecinătatea liderului tibetan, dar şi descoperirea profun zimilor budis-mului, îi vor schimba viaţa pentru totdeauna.

Chiar dacă împrejurările politice îl vor sili să părăsească Lhasa, Harrer nu va mai fi niciodată acelaşi: este doar un tibetan care trăieşte departe de casă. Pro-ducerea filmului a reprezentat şi ea o aventură datorată locaţiilor alese pentru filmări. Deşi acestea au fost foarte variate (Canada, Marea Britanie, Austria, Argentina, Chile), dorinţa regizorului Jean-Jacques Annaud a fost aceea de a filma în Tibet, lucru nepermis însă de autorităţi. Cu toate acestea, el a reuşit ca aproximativ 20 de minute din film să conţină imagini reale din Tibet. Reacţia autorităţilor a fost foarte dură: atât regizorul, cât şi Brad Pitt au primit interdicţia de a intra în China.


Diverse

Comportamentul vieţuitoarelor şi al plantelor în prognoza meteoDANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ

După cum scriam în numărul trecut, există nume-roase moduri prin care putem efectua predicţii cu privire la evoluţia apropiată a vremii. Pentru

persoanele care obişnuiesc să petreacă mult timp în natură, aceste modalităţi de prognozare a fenomenelor meteorologice, s-au dovedit, nu de puţine ori, utile în drumeţiile şi expediţiile lor pe munte.

Cum despre tipurile de nori şi despre însemnătatea lor din punct de vedere al stabilităţii sau instabilităţii vremii, am discutat deja, de data aceasta vom trata de-spre importanţa comportamentului insectelor, păsărilor şi animalelor sau chiar al plantelor, în realizarea unei prognoze cu privire la evoluţia condiţiilor atmosferice, fie ele favorabile unor ieşiri în aer liber sau nu.

Este ştiut faptul că atât vieţuitoarele, cât şi plante-le se adaptează mult mai bine influenţelor mediului înconjurător, comparativ cu omul. Acestea, aflate într-o legătură mult mai strânsă cu natura, reuşesc să sesizeze mai uşor modificări cum ar fi: evoluţia presiunii, a temperaturii, a umezelii aerului şi chiar schimbările stării electrice a atmosferei. De pildă, cu câteva ore înaintea înrăutăţirii vremii, ţânţarii şi musculiţele, îşi schimbă zborul într-unul dezorganizat şi aparent lipsit de sens pentru noi oamenii. Acum, zborul acestora nu ni se va mai părea unul lipsit de sens, ci ne va ajuta să cunoaştem evoluţia timpului probabil. Asemănător zborului acestor insecte, este şi zborul albinelor, care simţind apropierea furtunii, devin agitate în faţa stupilor. Nişte insecte la fel de „harnice” ca albinele, furnicile se grăbesc spre furnicar, iar gândăceii se ascund rapid, părăsind frunzele copacilor, atunci când simt schimbări atmosferice nefavorabile.

Trecând la zborul păsărilor, putem observa scăldatul vrăbiilor şi al turturelelor în praf, un semn clar de înrăutăţire a vremii, asta deoarece aerul, devenind bogat în umezeală, le-a pătruns în pene, îngreunându-le zborul. La fel, rândunelele zboară tot mai aproape de sol, un alt semn că ploaia nu este departe, deoarece cantitatea de vapori din atmosferă creşte, iar aripioarele

musculiţelor cu care ele se hrănesc, devin umede şi ca urmare nu pot creşte în altitudine, ci zboară la fel de jos. De asemenea, un alt indiciu despre evoluţia nefavorabilă a vremii îl reprezintă zborul pescăruşilor în apropierea ţărmului, al ciorilor spre pădure, sau ascunderea grabnică în stufărişul copacilor a păsărelelor. Şi sunetele tot mai stridente produse de broaştele de pe malurile lacurilor sau ale bălţilor, vestesc acelaşi lucru.

Dacă se va întâmpla să ne aflăm pe potecile munţilor şi vom observa că ulii şi corbii se grăbesc să se ascundă în desişul pădurii, iar căprioarele, mistreţii şi alte animale, coboară spre pădure, în căutare de adăpost sau şerpii şi şopârlele se furişează iute printre crăpăturile stâncilor, trebuie să căutăm cât mai repede un adăpost, pentru a ne feri de furtună, care nu este departe.

Trecând la observarea plantelor, putem vedea cum îşi închid corola petalelor, strângându-şi frunzele spre tulpină, aplecându-se apoi spre pământ, iarăşi indiciu clar că ploaia este aproape.

Până acum am văzut care sunt semnele prevesti-toare ale vremii ploioase, în cele ce urmează vom vedea şi care sunt cele care ne indică îmbunătăţirea vremii sau menţinerea temperaturilor ridicate. Astfel, în dimineţile de vară putem observa cum albinele, fluturii şi alte insecte zboară avântat din floare în floare, culegând polenul acestora şi cum, dacă ne aflăm pe malul mării, pescăruşii zboară graţios, rotindu-se spre orizont, până departe de ţărm - toate acestea indicând clar o vreme frumoasă şi plăcută. Uneori se pot face aprecieri asupra vremii, chiar pentru o perioadă mai îndelungată, observând sosirea timpurie a păsărilor migratoare, care prevestesc, în felul acesta, o vreme mai caldă şi mai însorită în lunile de primăvară sau chiar canicula de peste vară.

Nu de puţine ori, aspectul vremii are o importanţă deosebită în organizarea şi plănuirea din timp a unor vacanţe sau a unor excursii sau drumeţii, atât la munte, cât şi la mare. Aşa că observarea naturii şi a elemen-telor înconjurătoare ne pot oferi indicii preţioase despre reuşita, din punct de vedere meteorologic şi nu numai, a drumeţiilor noastre.


Muzică

Munca monumentalului Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august – domn al Moldovei – martie - aprilie 1693 și 1710

- 1711 –, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic și scriitor român) reprezintă fructul celei mai strălucite minți a epocii sale. Scriitor român, un umanist talentat şi un creator de valori remarcabile, Dimitrie Cantemir reprezintă o verigă fundamentală în lanțul de creare şi răspândire a cunoştinţelor. Fiind un elev harnic, a dobândit cele mai bune cunoştinţe de la înaintaşii lui şi contemporani, aducându-și aportul său la răspândirea elementelor de cultură printr-o forţă de valoare hrănitoare și prin mintea lui creatoare. Pe lângă faptul că reprezintă o sursă semnificativă de cunoştinţe pentru urmași, opera sa impresionantă reprezintă o resursă esențială fără de care înțelegerea trecutului ar fi, fără doar și poate, mult mai dificilă.

În articolul de față nu vom face referire la opera sa istorică (Istoria creșterii și căderii Imperiului Otoman - Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, Hronicul vechimii a romano-moldo-valahilor, Istoria Ieroglifică), geografică (Descriptio Moldavie – descriere geografică, etnografică și economică a Moldovei, redactată la cererea academiei din Berlin în 1917) sau filosofică (Divanul sau Gâlceva înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul), ci ne vom apleca asupra operei sale muzicale.

Astfel, lucrarea sa fundamentală în muzicologie este reprezentată de Kitab-i-musiki sau Cartea muzicii, scrisă în limba turcă. Aceasta este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada șederii

sale în vechiul Copnstantinopol (Istambul). În lucrarea mai sus menționată, marele cărturar realizează un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, savantul evidențiind importanța muzicii religioase și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină.

Studiul face referire la compozitori otomani, cuprin-zând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de no-

tare. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. În încheierea studiului său,

Dimi trie Cantemir atașează o culegere de melodii a diverselor compoziții, precum

și un număr de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Este foarte important de men-ţionat faptul că Dimitrie Cantemir a fost cel care a inventat un sistem de notație original ce avea la bază literele

şi cifrele arabe. Prin utilizarea sistemului de notație, marele cărturar a reușit să

introducă în circuitul artistic european melo-dii orientale din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea.Deși sistemul muzical inventat de Cantemir nu

a fost unul perfect, ci chiar destul de dificil, a fost folosit în cultura muzicală turcească până la jumătatea secolului al XIX-lea. Sistemul permitea notarea doar celor doi param-etri muzicali: durata şi înălţimea. Intensitatea, lungimea, timbrul sunetelor se nota pe câmpuri. Prin intermediul muzicii notate de Cantemir, europenii au luat cunoştinţă de specificul artei sonore turceşti.

De la marele cărturar ne-au rămas 28 peşrevuri (piesă instrumentală care deschide compoziţia muzicală de anvergură, un fel de uvertură), 10 semâ-îsi-uri (variantă instrumentală, provenită din forma vocală omonimă), 2 beste (o piesă vocală de concert), 2 adjem tarab-uri (piesă de divertisment) şi trei arii.

Dimitrie Cantemir – muzicologul-cărturar al Înaltei PorţiMARIUS-ŞTEFAN CIULU

diac

. Ale

xand

ru C

ristia

n

REVISTA

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected] ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, [email protected]

http://astobucuresti.wordpress.com

Ne puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresă:[email protected]

ISSN 2069 – 4369

asociaȚia studenȚilor teologi ortodocȘi serie nouă nr. 6 ...ftoub.ro/dmdocuments/revista asto -...

Documents