asistenta_copil

8/17/2019 asistenta_copil

1/48

Cuprins

I. FAMILIA - CADRU DE SATISFACERE A NEVOILOR COPILULUII.1. Nevoi de bază ale copilului 5

I. 2. Principiile grijii pentru copil 8

I.3 Abilităţi parentale 11I. 4 Stiluri parentale 12

II: ABUZUL ASUPRA COPILULUIII.1 Definirea abuzului asupra copilului 15II.2 Forme şi simptome ale abuzului 16

II.2.1 Forme ale abuzului 16II.2.2. Simptome ale abuzului asupra dezvoltării copilului 19

II.3 Neglijarea copilului 21II. 3.1 Tipuri de neglijare 22II. 3. 2. Efecte psihologice ale neglijării 22II. 3.3. Factori de risc 23

III. ABANDONUL COPILULUIIII.1..Clarificări conceptuale 24III.2. Abandonul copilului în maternitate 25III.3. Abandonul în instituţiile de ocrotire 26

IV. COPILUL INSTITUŢIONALIZATIV.1. Aspecte ale instituţionalizării 27IV.2 Starea de sănătate a copilului instituţionalizat 28IV.3 Dezvoltarea personalităţii copiilor instituţionalizaţi 29

IV.4. Comportamentul social al copilului instituţionalizat 30V. COPIII STR ĂZII

V.1. Definirea conceptului 32V.2. Categorii de copii ai str ăzii 32V.3. Viaţa în stradă 33

VI. MĂSURI DE PROTECŢIE A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE VI.1. Măsuri prevăzute în Legea nr.272/2004 35VI.2. Plasamentul familial 36VI.3. Asistenţa maternală 39VI.4. Adopţia 43

VI.4.1. Definiţie 43VI.4.2. Condiţiile de fond ale adopţiei 43VI.4 3. Cererea de încuviinţare a adopţiei 46VI.4 4. Efectele adopţiei 46VI.4 5. Încetarea adopţiei 47

Bibliografie 48

1


2/48

2


3/48

CAPITOLUL I. FAMILIA - CADRU DE SATISFACERE A

NEVOILOR COPILULUI

I.1. Nevoi de bază ale copilului

Cea mai cunoscută clasificare a nevoilor umane este cea f ăcută de Maslow şi anume,

potrivit unei ordini de priorităţi sau urgenţe, avem următoarea clasificare: nevoi fiziologice,nevoia de siguranţa şi securitate, nevoia de apartenenţă şi dragoste, nevoia de respect şi stimade sine şi nevoia de autodezvoltare.

Pornind de la aceasta clasificare f ăcută de Maslow, dar şi de la cele f ăcute de alţiautori, s-a realizat o particularizare a nevoilor umane formulate de aceştia, la vârsta copilăriei,obţinându-se nevoile de baza ale copilului.

a. Nevoia de dragoste şi securitate. Această nevoie este permanenta în perioadacopilăriei, fiind cea mai importantă la vârsta mică, atunci când copilul îţi construieşteataşamentul faţă de mamă, de tată şi de cei apropiaţi lui. John Bowlby dezvoltă o teorie a

legăturilor dintre copii şi părinţi, spunând că ruperea acestor legături duce la separare, ce areefecte de deprivare emoţională (Bonchis,2006). Nevoia de contact, este în opinia lui Bowlby,o nevoie primar ă, copilul născându-se cu această nevoie fundamentală. Pentru dezvoltareaunei personalităţio sănătoase a copilului este necesar ca, această primă nevoie să fiesatisfacută (Neamtu, 2003). Foarte importantă pentru dezvoltarea mintală a copilului estenevoia de legătur ă intimă de dragoste, afecţiune cu mama sau cu o mamă substitut, în carecopilul să aibă încredere (Bonchis, 2006). Dragostea cu care copilul este înconjurat de către

parinţi sau persoana în care el are încredere îşi va pune amprenta asupra dezvoltării saleulterioare.

Ataşamentul îi dă copilului sentimentul de siguranţă cu ai lui, de securitate, sentimentcare are efecte pozitive asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

b. Nevoia de experienţe noi, de stimulare. Cele mai importante activităţi ale copiluluicare pot să-i satisfacă acestuia nevoile, sunt jocul şi limbajul. Cu ajutorul lor, copiluldescoper ă lumea şi invaţă cum să se adapteze la ea. Experienţele sunt condiţia dezvoltăriimentale, cognitive a copilului. Din aceste experienţe, copilul îşi dezvolta lumea lui internă, cereprezintă de fapt o reflectare al lumii externe la care se adaugă sentimentul tr ăit de copil înmomentul descoperirii (Neamtu, 2003). Fiecare dintre noi purtăm această lume internă, careeste cu atât mai bogată cu cât în perioada copilăriei şi chiar şi mai târziu am avut parte deexperienţe noi, bazate pe sentimente de bucurie, acceptare, încurajare. In încercarea copilului

de a descoperi lumea, adultul care-l asistă trebuie să manifeste interes, entuziasm şireceptivitate, foarte importante pentru autodescoperirea interioar ă.

5


4/48

c. Nevoia copilului de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile. In activitatea pe care o desf ăşoar ă un copil, acesta are nevoie sa fie încurajat şi r ăsplătit de către adult.Acest lucru este necesar şi pentru a putea depăşi dificultăţile şi conflictele care pot apărea în

perioada dezvoltării. In acest sens, adultul trebuie sa cunoască capacităţile copilului.Aşteptările pe care adultul le are faţă de copil trebuie să conducă copilul la sentimentul de

bucurie şi tr ăire a succesului în urma efortului realizat de către acesta. Meritele copiluluitrebuiesc recunoscute de către adult, acest lucru realizându-se prin acordarea unei recompensece este foarte importantă pentru stima de sine a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi acopilului, respectul adultului faţă de copil este solicitat într-o măsur ă mai mare decât în cazulcelorlalte nevoi. Copilul identifică, alege exemple din rândul persoanelor importante pentruel, în acest fel realizându-se procesul de auto-modelare (Neamtu, 2003).

d. Nevoia de responsabilităţi. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă la copilautonomia. Copilul are nevoie de câştigarea şi recunoaşterea treptată de către ceilalţi aindependentei sale. Pe măsur ă ce copilul creşte, responsabilităţile cresc. Prin asumarea

responsabilităţilor copilul învaţă şi regulile.Familia, dar şi şcoala au un rol foarte important în dezvoltarea copilului, mai precis în

autonomia acestuia.e. Nevoi de bază, fiziologice ale copilului Aceste nevoi sunt garanţia supravieţuirii şi a

dezvoltării copilului. Adulţii nu trebuie sa facă greşeli în satisfacerea nevoilor copilului,deoarece aceste greşeli pot influenţa dezvoltarea armonioasă a acestuia. Durerile, traumele,tr ăite în copilărie, sunt mai apoi la originea unor comportamente, manifestări anti-sociale.Greşeli ale părinţilor, ca agresiunea asupra copilului, dar şi supraprotejarea, conduc laneglijarea nevoilor emoţionale, sociale, intelectuale ale acestuia. Dacă o nevoie a copilului

este împlinită, atunci se produc efecte pozitive. In caz contrar apare frustrarea şi o stareemoţională negativă.Efectele nesatisfacerii nevoilor copilului Nesatisfacerea nevoilor de dragoste are

ca efect aşa-numitul sindrom al „deprivării materne”.Legăturile pe care copilul le dezvolta în primii ani de viaţă cu mediul social au puternice elemente afective, iar ataşamentul exprimă cel mai bine acest lucru. Ataşamentul se realizează de regula între copil şi o persoană familiar ă ce se ocupă de acesta, persoană ce poate fi mama, tatăl sau o îngrijitoare. Treptataceastă legătura durabilă se interiorizează şi serveşte ca model de comportament în relaţiilesociale ale copilului (Lehalle şi Mellier, în Bonchis, 2006). J. Bowlby dezvoltă o teorie alegăturilor dintre copii şi părinţi, susţinând că dacă aceste legături se rup, acest lucru duce laseparare, care are efecte de deprivare emoţională. (Bonchis, 2006, p.280). Cowie(1995)vorbeşte despre faptul că Bowlby considera ataşamentul ca fiind “un adevărat sistemcomportamental care are scopul de a menţine o proximitate primar ă, separarea de îngrijitoractivând acest sistem” (Bonchis, 2006, p.280). In 1951 , Bowlby în urma studiilor întreprinse,

publica un articol în care ideea centrală face referire la faptul că esenţial pentru dezvoltareamintală a copilului sau tânărului este nevoia de legătur ă intimă de dragoste, afecţiune cumama sau cu o mamă substitut,în care acesta sa aibă încredere (Bonchis, 2006).

Datorita deprivarii materne, copilul se poate confrunta cu o anumita lentoare, sau chiarcu întârzieri serioase în dezvoltarea mentală, stres în forme acute, psihopatia lipsei de

afecţiune, forme de depresie mai mult sau mai puţin accentuate.

6


5/48

Freud considera că separarea de scurtă durată e sursa nevrozelor de mai târziu(Bonchis, 2006). Potrivit lui Glose (1992) în cazul separ ării de lungă durat creşteinsecuritatea, angoasa şi mania ce afectează criza de autonomie a copilului, dar şi capacitateade adaptare socială (Glose, in Bonchis, 2006).

Ataşamentul reprezintă un factor important în structura personalităţii copilului, iarrolul pe care ataşamentul îl îndeplineşte este unul dublu şi anume: de protecţie, de securizarea copilului de către adulţ împotriva tuturor agresiunilor şi al doilea rol este unul desocializare. Dacă deprivarea maternă nu se extinde pe perioade mai îndelungate, efectelenegative ale acesteia pot fi contracarate. In situaţia in care copilul resimte retragereatemporar ă a afecţiunii, nesatisfacerea nevoii de securitate va fi evidentă. Nevoia de securitatenesatisf ăcută poate fi tradusă şi în neglijare, abuz, maltratare, toate acestea producând efectede durată.

Potrivit lui Roth-Szamosk őzi (2005) se produc consecinţe fizice la nivel somatic,retard în dezvoltarea intelectuală, dar şi tulbur ări de echilibru emoţional, toate acestea

influenţând elementele ce conduc la conturarea individului. Intr-un studiu realizat in 2000 decătre IOMC, ANPCA şi UNICEF s-a ajuns la concluzia că aproape jumătate din copiiiinstituţionalizaţi (48,8%) sunt bătuţi sau sunt puşi la munci umilitoare (spălarea closetelor),drept forme de pedeapsă (Roth, 2005). Nesatisfacerea nevoii de securitate pare a fi ocaracteristică a mediului rezidenţial. Neîmplinirea celei de-a doua categorii de nevoi seregăseşte în diferite forme: de substimulare sau privare / deprivare senzorială, socială,emoţională Oferirea de noi experienţe lărgeşte orizonturile copilului, iar în caz contrar acestava tr ăi într-un univers îngust şi artificial. Repertoriul limitat de experienţe pare a fi o altă caracteristica a mediului rezidenţial. La rândul ei, suprastimularea produce efecte negative ca:

nelinişte, hiperexcitare, extenuare şi tulbur ări de somn .Copilul căruia nu i se acordă încredereşi încurajare va deveni un adult ce se va confrunta cu o stima de sine sc ăzută O altă caracteristică a mediului rezidenţial este faptul că aceşti copii proveniţi din astfel de medii,obţin mai greu aprecierile celor din jur, din cauza dezavantajului emoţional, economic, social,cultural, de multe ori educaţional şi de dezvoltare fizică şi intelectuală. In absenta familiei,copiii din aceste medii au mare nevoie de încurajare şi de recunoaştere a eforturilor lor.

Nesatisfacerea nevoii de responsabilizare va conduce către menţinerea copilului într-ostare de dependenţă de cei din jurul lui. Vor exista deficiente în deprinderile de autocontrol şi

planificare, iar ulterior, când va deveni adult, va fi incapabil de a lua decizii raţionale şiresponsabile. In cazul în care nevoile copilului nu sunt satisf ăcute în mod corespunzător, acestlucru va influenta dezvoltarea armonioasa a acestuia.

Nesatisfacerea nevoilor copilului, de către familie sau de către persoanele dininstituţiile rezidenţiale, va conduce la consecinţe negative asupra acestuia, atât la nivel fizic(retard în dezvoltare, dezvoltare dizarmonică), la nivel psihic (tulbur ări de anxietate, chiar

psihoze) dar şi la nivel comportamental (comportamente compulsive, antisociale,autodestructive).

7


6/48

I. 2. Principiile grijii pentru copil

La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generala a Naţiunilor Unite a adoptat ConvenţiaDrepturilor Copilului.

Convenţia privind Drepturile Copilului incorporează, mai mult decât oricare altdocument, întreg spectrul drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale şi culturaleşi prevede o dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosfera de libertate,demnitate şi justiţie.

În România autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanelefizice şi persoanele juridice responsabile de protectia copilului sunt obligate să respecte şi să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi lege,în concordanţă cu prevederileConvenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prinLegea nr.18/1990, republicată, şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România

este parte.1. Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.2. Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii,

rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament.3. Copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia, printr-o

măsur ă dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directecu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior alcopilului.

4. Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii

personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravineinteresului superior al copilului.5. Copilul are dreptul de a primi o educaţie care sa îi permită dezvoltarea, în condiţii

nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale.6. Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate

atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarearealizării efective a acestui drept.

7. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la omuncă ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibila sa îi compromită educaţia orisa îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.

8. Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permită dezvoltarea safizică, mentală, spirituală, morală şi socială.

9. Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţa socială şi de asigur ări sociale, înfuncţie de resursele şi de situaţia în care se află acesta şi persoanele în întreţinerea cărora segăseşte.

10. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante şisubstanţe psihotrope, aşa cum sunt acestea definite de tratatele internaţionale în materie.

11. Copilul are dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare;12. Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptata nevoilor sale.

8


7/48

13. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, privateşi familiale. Este interzisă orice acţiune de natura să afecteze imaginea publică a copilului saudreptul acestuia la viaţa intimă, privată şi familială.

14. Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinţii sau, după caz, alţireprezentanţi legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum şi persoanelecare prin natura funcţiei promovează şi asigur ă respectarea drepturilor copiilor, au obligaţiade a le asigura informaţii, explicaţii şi sfaturi în funcţie de vârsta şi gradul de înţelegere alacestora precum şi de a le permite sa-şi exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.

15. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia sa asupraoricărei probleme care îl priveşte. In orice procedur ă judiciar ă sau administrativă care îl

priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care aîmplinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârstade 10 ani dacă autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesar ă pentrusoluţionarea cauzei.

16. Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţa şi religie. Religia copiluluicare a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată f ăr ă consimţământul acestuia; copilul care aîmplinit vârsta de 16 ani are dreptul sa-şi aleagă singur religia.

17. Copilul are dreptul la libertate de asociere în structuri formale şi informale, precum şi dreptul la libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.

18. Copilul apar ţinând unei minoritatea etnice, religioase sau lingvistice are dreptul laviaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale religioase, la practicarea propriei salereligii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii dincare face parte.

19. Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fisupus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.20. Copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă.21. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, neglijenţă,

abuz sau rele tratamente.22. Copilul are dreptul sa crească alături de părinţii săi. Copilul are dreptul să fie

crescut într-o atmosfera de afecţiune şi de securitate materiala şi morală.23. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau

care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.

24 . Copilul are dreptul sa depună singur plângeri referitoare la inculcarea drepturilorsale fundamentale. Copilul este informat asupra drepturilor sale precum şi asupramodalităţilor de exercitare a acestora.

În vederea asigur ării integr ării cu şanse egale în viata sociala, copii cu handicap beneficiază de următoarele drepturi (Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr.102/30.06.1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap):

a) acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit, în raport cu restantulfuncţional şi potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislaţiei în domeniul

învăţământului;

9


8/48

b) pregătire şcolar ă la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durataînvăţământului obligatoriu prevăzut de lege; pregătirea şcolar ă la domiciliul copiilor cuhandicap, nedeplasabili, se va stabili potrivit normelor ce vor fi aprobate prin ordin comun alministrului sănătăţii şi familiei şi al ministrului educaţiei şi cercetării, cu avizul MinisteruluiFinanţelor Publice, care va fi publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I.

c) alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, în condiţiile şi în cuantumul prevăzute delege, majorat cu 100%;

d) alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sauîncredinţaţi, potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivitlegii, în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 50%;

e) locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari, elevi şi studenţi cuhandicap, o dată pe an, conform convenţiilor încheiate între Secretariatul de Stat pentruPersoanele cu Handicap şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării;

f) asistent personal pentru copilul cu handicap grav, angajat de către autorităţile

administraţiei publice locale, cu avizul inspectoratului de stat teritorial pentru persoanele cuhandicap, pe baza recomandărilor anchetei sociale realizate de către o comisie din cadrulcompartimentului specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul saureşedinţa copilul cu handicap grav; părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicapgrav pot opta pentru primirea unei indemnizaţii echivalente cu salariul net al asistentuluisocial debutant din unităţile bugetare sau pentru asistent personal; modalitatea de plata aindemnizaţiei se va stabili prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi familiei şi al ministruluiadministraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, care va fi publicat înMonitorul Oficial al României, Partea I;

g) bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive, în aceleaşicondiţii ca pentru elevi şi studenţi sau militari în termen;h) asistenţa medicală pentru copilul cu handicap, în condiţiile Legii asigur ărilor

sociale de sănătate nr. 145/1997), cu modificările şi completările ulterioare;i) obţinerea gratuita a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor din

Fondul de asigur ări sociale de sănătate, gestionat de casele de asigur ări de sănătate de careasiguratul apar ţine, şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a aparatelor auditiveşi a implanturilor cardiace;

j) gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafa ţă saucu metroul, pentru copiii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali aiacestora, acordată pe baza unei anchete sociale realizate de către asistentul social din cadrulcompartimentului specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul saureşedinţa copilul cu handicap; modalitatea de acordare a gratuităţii şi cuantumul acesteia sestabilesc prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi familiei şi al ministrului lucr ărilor

publice, transporturilor şi locuinţei, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, care va fi publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I;

k) gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de persoane, clasa a II-a, cuautobuzele sau cu navele pentru transport fluvial, în limita a 12 calatorii dus-întors pe an

pentru copiii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora şi in limita a 6 calatorii

dus-întors pe an pentru copiii cu handicap accentuat şi pentru însoţitorii acestora; copiii cuafecţiuni renale care necesită hemodializă în alte localităţi decât cele de domiciliu, precum şi

10


9/48

asistenţii personali ai acestora beneficiază de gratuitate şi peste limita menţionata, în funcţiede recomandarea centrului de dializa;

l) alocaţia lunar ă de hrană pentru copiii bolnavi de HIV/SIDA, calculată pe bazaalocaţiei zilnice de hrană stabilite pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice.

I.3 Abilităţi parentale

Cea mai dificilă, dar şi cea mai importantă muncă pe care o desf ăşoar ă un adult înviaţa lui este cea de părinte. Situaţiile stresante cu care se confruntă părinţii în viata de zi cu zişi care generează adesea stări de nemulţumire şi frustrare, nu trebuie să se resimtă asupracopiilor, asupra legăturii dintre părinţi şi copii. Felul în care se realizează funcţiile parentalecreează cadrul dezvoltării copilului în familie.

După Kari Killen (1998), (în Neamtu, 2003), există şapte funcţii parentale, pe care părinţii le îndeplinesc în măsura abilităţilor pe care le au. Acestea sunt:

1. Abilitatea părinţilor de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului.Este foarte importantă cunoaşterea nevoilor de bază ale copilului, iar disponibilitatea

părinţilor de a-şi sacrifica confortul propriu pentru a putea satisface nevoile copilului, joacă de asemenea un rol extrem de important.

2. Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv. Nevoia de experienţe noi, de stimulare este foarte importantă pentru dezvoltarea în planmental a copilului. Copilul este curios, doreşte şi descoper ă lumea care-l înconjoar ă, iar

părintele trebuie sa-i îngăduie acest lucru.3. Abilitatea de a avea o relaţie empatica cu copilul. Pentru a putea r ăspunde nevoilor

copilului, părintele trebuie să aibă abilitatea de a se pune în locul acestuia, dar şi de a înţelegefelul în care copilul descoper ă lumea, experimentează lucruri noi, se bucur ă, se joacă ori estetrist.

4 Abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive, f ăr ă a le r ăsfrânge înrelaţia cu copilul. In aceasta situaţie este vorba despre exprimarea verbala şi fizică a frustr ării.Este necesar pentru rolul de părinte un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict.Îndeplinirea rolului de părinte este afectata de „imaturitatea părinţilor” potrivit lui Kari Killen(Neamtu, 2003). Conform aceluiaşi autor, problemele emoţionale ale părinţilor, psihozele,retardul mental, dependenţa de alcool şi droguri se număra printre cauzele comportamentuluiagresiv aplicat copilului, de câtre părintele său.

5. Capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil. Aşteptările pe care părinţiitrebuie să le aibă faţă de copilul lor trebuie sa fie în permanenţă pozitive şi potrivite cucapacităţile şi vârsta acestuia. Părinţii care-şi exprimă mereu încrederea in capacităţilecopilului, vor dezvolta la copil aceste capacităţi. Unii părinţi pot avea aşteptări nerealistedatorita exigentelor rigide ce depăşesc capacităţile copilului. Aceştia pot cădea în extremacealaltă, având exigenţe prea mici, ceea ce conduce la nedezvoltarea responsabilităţii şi acapacitaţii de a rezolva probleme. Acest din urma lucru va determina scăderea autonomiei.

Cel mai elocvent exemplu privind îndeplinirea acestei funcţii parentale este în cazulcopiilor ce au crescut într-un mediu rezidenţial şi care nu s-au confruntat cu nici un fel de

11


10/48

exigente ale adulţilor, f ăr ă a avea responsabilităţi şi sarcini. Nesatisfacerea nevoii deresponsabilitate conduce la imposibilitatea de a-şi gestiona propria viaţă la vârsta adultă.

6. Capacitatea de a percepe copilul în mod realist. Părinţii trebuie sa aibă disponibilitate pentru a percepe copilul în mod realist. De multe ori, părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile proprii nivelului de dezvoltare la care acesta seaflă. Atitudinea şi comportamentul părinţilor faţă de copil sunt influenţate de modul în careaceştia percep copilul.

7. Abilitatea de a r ăsplăti, de a valoriza copilul. Una dintre cele mai importante funcţii parentale este aceea de a r ăspunde pozitiv, prin valorizarea copilului pentru lucrurile bune pecare le-a f ăcut. In acest mod părintele va fixa în comportamentul copilului, caspectele pe carele doreşte. Aceasta a 7-a abilitate este în strânsă legătur ă cu cea de a fi empatic cu copilul, dea-l vedea realist. Atunci când copilul face ceea ce părinţii îi cer, este deosebit de important caaceştia sa-i mulţumească şi chiar sa-l r ăsplătească întru-un fel. Copilul are nevoie deîncurajări şi aprecieri, acest lucru f ăcând parte din nevoile sale de bază. Având aceste abilităţi,

părinţii vor veni în întâmpinarea nevoilor copiilor lor. Pentru o dezvoltare normală a copiilor, părinţii trebuie sa îndeplinească abilităţile parentale pe care le-am prezentat (Neamtu,2003).

I. 4 Stiluri parentale

Stilurile parentale sunt în primul rând modalităţi de educare a copiilor prin

interacţiune părinte - copil. Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriulsău stil parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toţi părinţii educă copiii în acelaşi fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu am

putea spune că unul dintre părinţi are unul din stilurile parentale în propor ţie de sută la sută.Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra dezvoltăriiulterioare a copilului.

Literatura de specialitate propune o clasificare în 5 stiluri parentale. Vorbim astfel de părintele indulgent, autoritar, indiferent, protector şi democratic. Aceste stiluri parentalerareori sunt independente, uneori ele funcţionează combinat. De exemplu, deşi un părinte areun stil parental indulgent, el uneori poate fi şi autoritar. Fiecare dintre aceste stiluri parentaleare propriile lui avantaje şi dezavantaje.

Stilurile parentale depind nu numai de personalitatea părintelui, de modelul săueducativ, ci şi de o serie de alţi factori, precum mediul general, modele culturale şi educativegenerale, tradiţiile, gradul de cultur ă, condiţiile sociale, structura familiei, profesiile

părinţilor, etc.Clasificarea stilurilor parentale

P ărintele indulgent Este unul dintre stilurile parentale mai permisive, ce îi permitecopilului să se manifeste cum vrea el, f ăr ă a-i impune acestuia foarte multe restricţii. Pentru

părintele adept al acestui stil parental cel mai important lucru este libertatea de expresie, atât

cea verbală cât şi artistică. Se consultă de cele mai multe ori cu copilul, sistemulcomunicaţional este foarte dezvoltat, în acest fel putând fi evitate multe probleme.

12


11/48

Avantajele acestui stil parental este că permite dezvoltarea unei identităţi proprii acopilului, distinctă, originală. Acest stil parental stă la baza dezvoltării capacităţii de a luadecizii, precum şi a creativităţii.

Dezavantajele acestui stil parental îl constituie faptul că creşterea copilului într-oatmosfer ă indulgentă va avea repercusiuni negative pe viitor existând posibilitatea ca acestcopil să nu înţeleagă limitele, să nu ţină cont de regulile impuse de adulţi când situaţia o cere.Pentru foarte mulţi adulţi, copilul educat prin acest stil parental poate fi considerat obraznic,

problematic, pentru că face numai ce vrea el f ăr ă a mai accepta sfaturi. De multe ori, părintelecare l-a educat prin stilul parental indulgent va fi depăşit de situaţie. Adoptarea unui alt stilmai autoritar, poate avea efecte negative.

P ărintele autoritar Acesta este un stil parental caracterizat prin faptul că părintele îicere copilului să respecte cu stricteţe regulile impuse se acesta, f ăr ă să comenteze, f ăr ă să aibă o opinie proprie. Regulile impuse de părintele adept al stilului parental autoritar sunt rigide,au valoare absolută şi încălcarea lor, uneori chiar şi involuntar ă, poate duce la pedeapsă. De

cele mai multe ori, părintele care adoptă acest stil parental autoritar nu explică copilului de ceare voie să facă unele lucruri şi de ce nu are voie să facă altele. Încercările copilului de a-şimanifesta independenţa sunt împiedicate, fiind considerate o formă de rebeliune, der ăzvr ătire.

Dezavantajele acestui stil parental sunt multe, printre care amintim: copilul va învăţamai greu să fie maleabil să facă unele compromisuri necesare în viată, va avea dificultăţi înefectuarea unei comunicări mai eficiente. De obicei sunt lipsiţi de iniţiativă, şi pot fi mereunemulţumiţi, fiindu-le în permanenţă teamă că ar putea greşi.

P ărintele indiferent Este altul din stilurile parentale cu multe efecte negative asupra

copilului. Părintele adept al acestui stil parental nu manifestă interes pentru copil, nu este preocupat de realizările lui, nici nu manifestă tr ăiri emoţionale pozitive pentru el. Copilulunui părinte cu un stil parental indiferent poarte dezvolta o serie de aspecte negative. Poatecrede că părerea lui contează deoarece nu este încurajat. Nu este ascultat, poate dezvolta ostimă de sine scăzută, deoarece lipsa încurajărilor şi încurajărilor îi pot induce ideea că nimicdin ceea ce face nu e bine. Acest copil, deşi învaţă să tr ăiască „independent” de la o vârstă fragedă, va fi mai rigid, apatic, pragmatic, mai insensibil la dorinţele celorlalţi.

P ărintele protector Deşi aparent este unul din stilurile parentale de dorit, acesta arede asemenea efecte negative destul de serioase asupra dezvoltării ulterioare a copilului.Părintele care în educaţia copilului se caracterizează printr-un stil parental protector aretendinţa de a avea prea multă grijă de copilul / copiii lui. Cel mai important lucru pentru un

părinte adept al stilului parental protector este să ofere copilului securitate, deoarece îlconsider ă o fiinţă fragilă, lipsită de apărare, care are nevoie în permanenţă de sprijin şi deajutor.

Acest stil parental are efecte negative uneori mai puternice asupra părinţilor decâtasupra copiilor. Părinţii adepţi al unui stil parental protector văd pericole la tot pasul, nu lasă copiii nici o clipă nesupravegheaţi, nici când aceştia sunt adolescenţi. Dacă copilul are vreo

problemă, oricât de mică aceştia văd în asta o catastrof ă, devin agitaţi, creând f ăr ă să îşi deaseama mai multă tensiune. Asemenea părinţilor adepţi ai stilului autoritar, şi părinţii

protectori acceptă cu greu momentul când copiii încep să-şi manifeste independenţa.

13


12/48

14

Alte efecte negative asupra copiilor, produse de părinţii cu un stil parental protector:când sunt mici, copiii care au părinţi exagerat de protectori, pot manifesta tulbur ări alesomnului şi ale regimului alimentar, precum şi stări de frică nejustificate copilul se simte dince în ce mai sufocat şi are tendinţa de a se îndepărta de părinte, el găseşte că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înţelegeşi se va îngrijora copilul va învăţa să ascundă informaţii, şi poate avea o viaţă secretă,

personală, nebănuită de părinte atunci când va fi pus în situaţia de a-şi exprima frustrarea saumânia, prefer ă să se exprime indirect, prin acte de r ăzbunare sau de sabotaj.

P ărintele democratic Este un stil parental echilibrat, şi mai mult o îmbinare acelorlalte stiluri parentale. Părintele adept al unui stil parental democratic doreşte în primulrând ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate. De obicei se impun seturi de regulicare vor fi respectate de toată familia, mărind astfel gradul de responsabilizare al copilului,deoarece respectă aceleaşi reguli ca şi adulţii casei.

Părintele care se caracterizează prin acest stil parental democratic este suficient de

indulgent, flexibil şi deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viaţacopilului şi a familiei, însă este în acelaşi timp suficient de autoritar pentru a impune odisciplină riguroasă, a-l învăţa pe copil să accepte reguli şi să îndeplinească eficient sarcinilecare i se dau. De asemenea este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea decare are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situaţia o cere, însă este suficient de înţelegătorşi încrezător în capacităţile copilului de a lua unele decizii personale, copilul fiind astfelînvăţat să devină independent.

Stilul parental democratic promovează respectul pentru om, ceea ce îl va învăţa pecopil să îi respecte pe alţii, să ia în considerare opinia celorlalţi, să accepte observaţii, având

totodată curajul să îşi exprime punctul de vedere. Pe măsur ă ce va creşte, independenţa care is-a acordat îl va ajuta să-şi identifice propriile atitudini şi să aleagă meseria care i se potriveşte cel mai bine, să îşi îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinţilor. Un aspectnegativ al stilului parental democratic ar fi acela că un copil crescut în acest mod se va adaptacu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la şcoală, în grupurile de prieteni, armată).

Cu toate acestea stilul parental democratic este unul dintre stilurile parentale cu celemai multe efecte pozitive asupra dezvoltării ulterioare a copilului, şi este de dorit tuturorcelorlalte stiluri parentale, care prezintă destule dezavantaje.

http://void%280%29/http://void%280%29/http://void%280%29/http://void%280%29/http://void%280%29/http://void%280%29/


13/48

CAPITOLUL II: ABUZUL ASUPRA COPILULUI

Fenomenul abuzului la copii se defineşte ca fiind o formă de maltratare, neglijare, rele

tratamente asupra copiilor care se află în mod obişnuit într-un raport de autoritate cu copilul

(Ş. Ionescu 2001 „ Copilul Maltratat”, pag. 16).

II.1 Definirea abuzului asupra copilului

Abuzul asupra copilului comportă următoarele observaţii

este un comportament necorespunzător, agresiv asupra copilului, aflat evident într-o

situaţie de inferioritate şi f ăr ă apărare faţă de cel care abuzează de el ( de regulă adult );

în sens general, în Dicţionarul Explicativ al limbii române, abuzul este definit ca

încălcarea a legalit ăţ ii, fapt ă ilegal ă;

din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care ap

ăr ă rela

ţiilesociale ce asigur ă o bună şi normală dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului. Un alt factor

important care contribuie la fenomenul abuzului este modul de viaţă familial şi socio-

economic (numărul mare de copii, promiscuitatea din mediul familial, nivel educaţional

scăzut, analfabetismul, marginalizarea, vulnerabilitatea, aderarea părinţilor la grupuri

religioase care pun interdicţii în educarea şi îngrijirea copilului). Şcoala poate produce atât

abuz emoţional, cât şi abuz fizic asupra copiilor prin supraîncărcarea programelor şi orarului,

aplicarea de metode disciplinare inadecvate (etichetare, admonestare umilire, pedepse fizice),

prin tratamente discriminatorii (copiii rromi ), cât şi prin lipsa educării preventive şi

consiliere. Strada, prin modele negative transmise (pornografie, vagabondaj, violenţă,toxicomanie) este un alt factor de manifestare a abuzului faţă de copii. Prin prezentarea

frecventă a unor materiale ce conţin violenţă, pornografie, promovarea unor modele şi valori

false şi prin interesul scăzut în informarea opiniei publice privind abuzul faţă de copii, se

consider ă că mass-media promovează, încurajează noi forme de abuz faţă de copii. Condiţiile

de viaţă, lipsa unui mediu individualizat, securizat, rigiditatea în activităţi pedagogice,

neprofesionalismul personalului care lucrează cu copii, nestimularea copiilor în exprimarea

opiniilor personale şi nerespectarea acestora, discriminarea şi marginalizarea copiilor

instituţionalizaţi, lipsa de suport social după ieşirea acestora din instituţii (centre de

plasament, centre de tip familial, centre rezidenţiale, centre de zi ), constituie un alt mediu încare se manifestă abuzul faţă de copii.

15


14/48

În România a crescut progresiv interesul faţă de fenomenul abuzului la copii în ultimii

20 de ani. Înaintea anilor 1989 legislaţia ţării nu recunoştea toate formele de abuz şi nu

existau publicaţii despre felul aplicării abuzului. Numărul publicaţiilor a crescut progresiv

prin implicarea directă a diverselor fundaţii şi organizaţii guvernamentale şi

nonguvernamentale care au organizat dezbateri, colocvii, proiecte de cercetare, dispozitive deintervenţii şi prevenire cât şi implicare în modificarea cadrului legislativ. Conform Legii

272/2004, abuzul asupra copilului presupune, printre altele, orice acţiune voluntar ă a unei

persoane care se află într-o relaţie de r ăspundere, încredere sau autoritate faţă de acesta, prin

care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,

integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Din această perspectivă bătaia

copilului, care este folosită ca metodă de educare, nu are o sancţiune juridică, ci este privită ca

o problemă ce ţine exclusiv de modul de educare a copilului şi poate fi remediată doar prin

consilierea copilului şi a familiei O mai bună cunoaştere a drepturilor copilului şi respectarea

lor, creşterea copilului într-un mediu sănătos, adecvat, asigurarea unei vieţi mai bune pentrutoţi, promovarea metodelor de prevenire şi intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, abandon,

vor conduce la diminuarea abuzului faţă de copil.

II.2 Forme şi simptome ale abuzului

II.2.1 Forme ale abuzului

Abuzul fizic este definit ca fiind orice injurie neaccidentală asupra copilului; altfelspus, abuzul fizic este provocarea suferinţei la un copil prin for ţă fizică.

Abuzul fizic al copilului include una sau mai multe din următoarele elemente întâlnite

mai frecvent: împingerea, înhăţarea, târârea, aruncarea, lovirea, sugrumarea sau sufocarea,

arderea, opărirea sau atacarea în alte moduri, pedepsirea crudă a copilului (de exemplu

încuierea afar ă a copilului în timpul nopţii sau pe vreme rea).

Copilul născut prematur, bolnav, în perioada neonatală, necesitând mai mult decât

nivelul obişnuit de îngrijiri este mai probabil să fie maltratat.

Efectele abuzului fizic asupra copiilor are consecinţe ce pot determina r ăni grave,

probleme medicale serioase, handicapuri sau chiar moartea. Semnele abuzului fizic: contuzii,dungi de la curea, oase rupte, tăieturi sau cicatrice, arsuri, păr lipsă, traumatisme sau roşeaţă

în jurul organelor genitale, r ăni sau situaţii medicale care nu au fost tratate corespunzător. Cel

mai ades, părintele sau chiar copilul poate explica aceste semne ca fiind „accidente”, fiindu-i

greu să spună ce s-a întâmplat sau fiindu-i teamă că va fi pedepsit. Comportamentul copilului

abuzat fizic este un semnal de alarmă, mai ales dacă s-a produs o schimbare bruscă în ultimul

timp: comportament de evitare şi retragere, temeri exagerate faţă de unele persoane, de a

merge acasă, tânjeşte după atenţia celorlalţi, oboseală, lipsa capacităţii de concentrare, plâns,

stare de foame (cer şeşte mâncare, fur ă), absenţe şi întârzieri frecvente la şcoală.

Abuzul emo ţ ional reprezintă tot o formă de agresiune, însă legea nu o poate pedepsi.Puţini părinţi îşi dau seama că le fac r ău copiilor lor, f ăr ă să îi agreseze fizic sau sexual, ci pur

16


15/48

şi simplu prin atitudinea pe care o manifestă – excesivă, într-un fel sau altul. Mai exact,

abuzul emoţional reprezintă acel comportament care are ca scop controlul, supunerea,

manipularea sau chiar umilirea şi blamarea unei persoane.

Mulţi dintre părinţi nu conştientizează şi nu cer ajutor, considerând că atitudinea lor

faţă de copil este cea firească, normală pentru „a-l creşte bine”.Abuzul emoţional este frecvent, doar că e cel mai puţin vizibil şi foarte greu de

dovedit. Evident şi trist totodată este faptul că, în cazul în care părinţii nu îşi dau seama sau nu

vor, copilul va creşte un adult nesigur, marcat de probleme a căror cauză nu o poate descoperi

sau dependent, f ăr ă curajul de a decide şi de a se descurca singur.

În plus, abuzul emoţional, suferit în copilărie, îi va afecta viitorului adult viaţa socială

şi profesională, relaţiile şi sănătatea fizică şi mentală. Totul depinde de tipul de abuz pe care

acesta l-a suferit în perioada copilăriei.

Cerin ţ ele abuzive reprezintă un alt tip de abuz, care apare atunci când unul dintre

părinţi are aşteptări exagerate de la copilul său şi îl asaltează cu solicitări nenumărate, pretinzându-i acestuia să le pună în capul listei de priorităţi. Astfel, copilul renunţă la multe

dintre micile sale plăceri, încercând să satisfacă aceste cerinţe. Din păcate, oricât s-ar str ădui,

părintele pretinde că nu este mulţumit.

Hiperprotec ţ ia defineşte situaţia în care părintele dezvoltă această manifestare atunci

când copilul, aflat la o vârstă fragedă, aspir ă la propria independenţă. Părinţii tind astfel să ia

deciziile în locul copilului, ştirbindu-i acestuia orice încercare de a decide pe cont propriu.

„Părinţii hiperprotectivi pot interveni în dezvoltarea copilului. De exemplu, există cazuri în

care părinţii prefer ă să îşi ţină copilul în casă, f ăr ă a-l lăsa foarte mult să se joace afar ă, unde

bănuiesc ei că există tot felul de pericole. Ei îl lasă pe copil să îşi găsească alte preocupări, deexemplu să se joace la computer, gândindu-se că astfel el este mult mai în siguranţă. Astfel,

copilului îi sunt refuzate gesturi şi activităţi considerate în general ca fiind absolut necesare şi

normale. În familiile în care există o astfel de protecţie excesivă, personalitatea copilului, mai

ales atunci când ajunge la maturitate, este puternic afectată, ca adult el fiind nepregătit să

înfrunte situaţii noi unde va trebui să decidă singur.

Etichetarea - Foarte des auzim apelative de genul „prostule”, „r ăule”, „tâmpitule”.

Repetate în diverse situaţii, acest gen de apelative ajung să devină ca o etichetă pentru copil,

acesta începând să şi creadă că este aşa cum i se spune. În plus, blamarea, acuzarea,

ameninţarea, critica ofensatoare, sarcasmul, exagerarea greşelilor cultivă victimei sentimentul propriei neputinţe, creându-i senzaţia că nu se pricepe la nimic şi că nu e capabil să facă ceva

bun în viaţă.

Refuzul - Părintele îi respinge permanent copilului nevoile emoţionale şi i le neagă.

Nu-i permite să îi fie frică de nimic (de furtună sau întuneric) şi totodată îi neagă percepţiile,

judecata, memoria, şi chiar unele fapte, atitudini şi evenimente pe care copilul le aduce în

discuţie.Ş antajul emo ţ ional este singura formă de abuz pe care părinţii ajung să o recunoască.

Aceasta se întâmplă atunci când părinţii recurg la diverse ameninţări pentru a-şi împiedica

propriul copil să ia o decizie cu care ei nu sunt de acord. Părintele ameninţă cu ruperea

17


16/48

relaţiei, cu abandonul, respingerea, sau face apel la sentimentele de compasiune ale copilului,

la temerile sau valorile sale.

Tipurile de abuz emoţional sunt mult mai multe şi nebănuite, iar efectele asupra

copilului pot fi extrem de grave şi uneori greu de remediat. Singura soluţie este ca părinţii să

conştientizeze acţiunile lor şi să apeleze la ajutorul unui psiholog, atât pentru ei, cât şi pentrucopil.

Abuzul sexual asupra copilului este un fenomen cu multiple cauze, în cadrul căruia

variabilele ce se refer ă la dezvoltarea şi personalitatea copilului se împletesc cu variabilele ce

se refer ă la personalitatea părintelui. Factorii de risc care ar facilita acest tip de abuz, ca şi în

cazul abuzului fizic, se găsesc la nivel social şi comunitar (izolare socială, experienţe

educative negative), la nivel familial (conflicte, statut socio-economic scăzut, familie

monoparentala) şi la nivel individual (stima de sine scăzuta, nivel de şcolarizare redus,

experienţa anterioara a abuzului).

Abuzul sexual asupra copilului presupune implicarea acestuia, cât timp este încă la ovârstă dependentă faţă de părinţi, în acţiuni sexuale pe care nu le înţelege şi deci la care nu

poate spune în cunoştinţă de cauză da sau nu. Conceptul nu se refer ă în mod necesar la

contactul sexual direct, ci exista şi alte tipuri de comportamente deviante care pot intra sub

incidenţa abuzului sexual asupra copilului: exhibiţionismul, masturbarea în faţa copilului,

pipăitul, hartuirea sexuală.

Printre cauzele abuzului sexual asupra copilului se afla cauze emoţionale: o dezvoltare

emoţională neadecvată, identificare narcisistă, nevoia de control, cauze legate de pofta şi

apetitul sexual al părintelui: atribuirea greşită a apetitului sexual, anormalitate fizică,

experienţa anterioar ă traumatizantă în copilărie şi cauze legate de probleme psihice aleadultului: frica de femei adulte sau anumite probleme psihice: psihozele, conflictul oedipian.

Alcoolismul, un nivel minim de şcolarizare, săr ăcia, izolarea socială a familiei şi lipsa sau

dominarea mamei copilului sunt factorii care fac abuzul şi mai posibil.

Cel mai grav aspect cu privire la abuzul sexual asupra copilului este faptul că, de

multe ori, copilul se obişnuieşte cu situaţia şi nu o mai priveşte ca fiind ceva r ău (sau când are

vârstă mică, nu o priveşte de la început ca fiind ceva r ău). Astfel, Vasile Miftode prezintă intr-

o lucrare de specialitate etapele întregului proces de adaptare a copilului la abuz. O primă

etapă ar fi păstrarea secretului – copilul nu ştie de unde să cear ă ajutor sau dacă ar trebui să

cear ă şi de multe ori cedează fricii, şantajului sau mituirii şi nu va spune nimic. In cazul încare copilul realizează că atitudinea părintelui său nu este deloc în regulă, el se va simţi prea

ruşinat sa vorbească cu un coleg sau cu un profesor iar, daca este prezent al doilea părinte (de

cele mai multe ori, mama este absentă), acesta va nega situaţia din frică şi lipsa vreunui

control asupra partenerului său de viaţă. O a doua etapă este apariţia sentimentului de

neajutorare – datorita inegalităţii de putere în cadrul relaţiei copil – părinte, copilul se va simţi

lipsit de orice ajutor şi f ăr ă vreo soluţie, nefiind îndeajuns de puternic pentru a spune nu. A

treia etapă presupune lipsa vreunei reacţii şi apariţia obişnuinţei – agresorul este încurajat de

lipsa vreunui protest verbal sau fizic al copilului, iar acesta pur şi simplu se va obişnui să

suporte abuzul gândindu-se la altceva şi detaşându-se pe perioada activităţii respective derealitate. Pe măsur ă ce abuzurile se înmulţesc, copilul începe să se simtă vinovat de a fi

18


17/48

acceptat sa fie în această postur ă şi începe să creadă că este chiar vina sa, ca ar fi încurajat

într-un fel sau altul atitudinea părintelui său. Copilul începe să aibă sentimente de vinovăţie şi

să creadă că este cumva diferit de alţi copii, de aceea părintele se comporta diferit!

Ultima etapă în cadrul fenomenului abuzului sexual asupra copilului poate să nu existe

niciodată: dezvăluirea abuzului după primul abuz sau după o perioadă lungă de timp.Dezvăluirea poate fi f ăcuta prin mai multe modalităţi: apariţia unei boli transmisibile sexual la

copil sau a unei sarcini; astfel copilul va spune în sfâr şit medicului prin ce a trecut, declaraţii

concrete (unele spuse doar ca o glumă) ale copilului cum că a fost abuzat – pentru a vedea

reacţia celui care îi spune acest fapt, comportamente ambigue şi deviante sexual – copilul

mimează actul sexual cu alţi copii sau se poartă extrem de agresiv când urmăreşte o scenă

sexuală. Alte comportamente deviante, care pot fi simptome ale abuzului sexual asupra

copilului, sunt: devine violent, îi este frică să r ămână singur cu un adult, nu vrea sa se întoarcă

acasă, începe să consume alcool sau tutun.

Copiii abuzaţi sau neglijaţi prezintă adesea atât simptome fizice cât şicomportamentale. Copiii mici nu pot vorbi despre aceste evenimente. Copiii mai mari pot de

asemenea să nu vorbească despre abuzuri, deoarece le este teamă de agresor, vor să îl

protejeze sau pentru că ei nu cred că vor fi luaţi în serios. Ocazional, copiii pot relata abuzul

unui adult în care au încredere. Aceste dezvăluiri trebuiesc luate în serios şi trebuie acţionat în

consecinţă.

II.2.2. Simptome ale abuzului asupra dezvolt ării copilului

Unele simptome sunt specifice anumitor forme de maltratare. De asemenea suntsimptome generale, care apar în toate tipurile de maltratare.

Simptome generale

Anumite simptome generale pot sugera că un copil este supus unui tip de maltratare;

acestea pot fi:

întârzieri în dezvoltare, care înseamnă că un copil nu atinge nivelurile de dezvoltare

aşteptate, cum ar fi să înceapă să meargă sau sa se socializeze cu alţii,

regresia, care constă în pierderea abilităţilor după ce acestea au fost achiziţionate şi

revenirea la un nivel anterior de dezvoltare,

încetinirea / oprirea creşterii, adică pattern-ul de creştere al copilului nu este înlimitele normale pentru o anumită vârstă. Atât greutatea cât şi înălţimea pot fi afectate, dar

cele mai frecvente simptome sunt greutatea mică pentru înălţime şi circumferinţa capului

mică. Cele mai multe cazuri de încetinire a creşterii sunt rezultatul problemelor în îngrijirea

primara a copilului, în interacţiunea dintre copil şi persoana de îngrijire (de obicei mama) sau

în starea sociala şi emoţională a persoanei de îngrijire,

interac ţ iunea anormal ă părinte - copil . Părintele poate fi dezinteresat de copil, copiii

pot fi deosebit de sensibili la stările sufleteşti ale părinţilor lor şi încearcă să atenueze orice

potenţial conflict. Adesea, acest lucru ia forma unei inversări de roluri, copilul fiind deosebit

de atent la părinte si r ăspunzând stărilor acestuia. Copiii maltrataţi pot de asemenea să seteamă de părinţii lor,

19


18/48

sănătate mentala afectat ă, cum ar fi exprimarea unei stime de sine scăzute, anxietate,

depresie sau tentative de suicid,

declinul brusc în performanţa şcolar ă,

comportament problematic sau inadecvat . In unele cazuri, în special la copiii mici, se

poate observa o nelinişte / agitaţie neobişnuită, teamă, lipsă de interes în activităţi. Altecomportamente pot fi dezorganizate. Acestea sunt adeseori învăţate; copiii acţionează în

funcţie de ceea ce au văzut sau au tr ăit, cum ar fi violenţa sau activitatea sexuală. Copiii mai

mari pot avea un comportament promiscuu sau să fugă de acasă.

Simptomele abuzului fizic

Adesea abuzul fizic duce la apariţia de tăieturi, vânătăi, arsuri, fracturi ale oaselor,

înţepături, otr ăvire şi leziuni abdominale. Aceste tipuri de vătămări corporale pot indica un

abuz fizic atunci când:

este improbabil ca ele să fi fost cauzate de un accident, mai ales în acel stadiu de

dezvoltare al copilului respectiv. Leziunile care au un tipar geometric sau în oglindă (simetric)sunt suspecte, precum şi cele localizate în regiuni ale corpului care în mod obişnuit sunt

protejate, cum ar fi partea interioar ă a picioarelor şi a braţelor, spatele, organele genitale şi

fesele,

modificarea explicaţiilor sau explicaţii care nu justifică adecvat modul în care s-a

produs leziunea. Istoricul leziunii nu se potriveşte cu tipul actual al leziunii, cu aspectul, cu

localizarea ei şi cu durata de timp scursă de la producerea ei,

este evident că au mai avut loc şi alte vătămări înainte,

este întârziată cererea de îngrijiri medicale (adresabilitatea la doctor).

Simptomele abuzului psihologicCopilul care este supus unui abuz psihologic are un părinte sau o persoana de îngrijire

care foloseşte tactici de a r ăni copilul din punct de vedere psihologic, cum ar fi adresarea de

insulte sau neasigurarea unui climat suportiv. Durerea emoţională cauzată de acest tip de abuz

poate fi devastatoare pentru copil. Un copil abuzat emoţional poate:

să aibă un interes scăzut faţă de ceea ce se petrece în jurul său şi să nu fie curios să

încerce noi experienţe, activităţi,

să aibă un r ăspuns inadecvat la durere, la alţi oameni sau la modificările din mediul

înconjur ător,

să evite un părinte sau o persoana de îngrijire, să aibă reacţii excesive de teamă, manie, depresie sau anxietate,

să aibă performante şcolare scăzute,

să îşi producă autovătămare sau autodistrugere.

Simptomele abuzului sexual

Un copil cu simptome de abuz sexual recent se poate împotrivi să meargă la baie; are

semne de disconfort sau durere în timp ce stă pe scaun, la micţiune sau la defecaţie; are

secreţii vaginale sau penine sau sângerează. Anumite comportamente pot de asemenea indica

un abuz sexual. Acestea includ:

conştientizarea şi cunoaşterea organelor sexuale sau comportament sexual inadecvat pentru vârstă respectivă,

20


19/48

fuga de acasă,

tentative de suicid,

consum de droguri,

prostituţie.

Abuzul sexual este foarte diferit de jocul sexual normal între copii. Abuzul sexual esteo activitate criminală. Ea include orice activitate sexuală pe care copilul nu are capacitatea să

o înţeleagă sau la care nu consimte. Aceasta poate include, dar nu este limitată doar la, acte

sexuale evidente (cum ar fi contactul sexual), exhibiţionismul, voyeurismul şi expunerea la

pornografie.

Jocul sexual are loc între copiii aflaţi la pubertate, între care există o diferenţă de

vârsta mai mică de 4 ani, care au nivele de dezvoltare similare. Nu se foloseşte for ţa, puterea

sau constrângerea şi jocul constă în principal în atingerea şi privirea reciprocă a organelor

genitale; este datorat unei curiozităţi inocente.

Prin legea 272/2004 au fost infinitate instituţii care urmăresc respectarea drepturilorcopilului. Este vorba, la nivel central, de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor

Copilului, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,

aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Aceasta instituţie are

în principal rolul de a propune acte normative, de a elabora metodologii, de a ini ţia campanii

pentru prevenirea abuzului. Practic, misiunea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Drepturilor Copilului (ANPDC) este de a monitoriza respectarea drepturilor tuturor copiilor şi

de a lua toate măsurile pentru a contribui la crearea unei societăţi demne pentru copii,

implicând în acest proces autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, societatea civilă,

părinţii şi copiii după cum declar ă reprezentanţii acestei autorităţi pe site-ul instituţiei.Măsuri mai concrete pot să ia instituţiile şi serviciile la nivel local. Este vorba de

Direcţia Generala de Asistenţă Sociala şi Protecţia Copilului, care acţionează pe tot teritoriul

României, prin reprezentanţele sale zonale. Ca parte a Direcţiei Generale, în fiecare sector al

Bucureştiului şi în fiecare judeţ funcţionează Serviciul pentru Protecţia Copilului, în

subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului

Bucureşti. Acest serviciu urmăreşte respectarea drepturilor copilului, r ăspunde sesizărilor

privind nerespectarea drepturilor copilului, decide dacă şi când copilul trebuie plasat în

îngrijirea statului, se ocupă de plasamentul copilului în familii adoptive. Practic, ia toate

măsurile concrete necesare pentru apărarea drepturilor fiecărui copil.In afar ă de instituţiile statului există şi organisme private care pot sa desf ăşoare

activitatea în sensul protejării drepturilor copilului dacă deţin o licenţă de la Autoritatea

Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

II.3 Neglijarea copilului

Neglijarea este o formă non-fizică a violenţei şi reprezintă incapacitatea sau refuzuladultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate aspectele vieţii sale.

21


20/48

II. 3.1 Tipuri de neglijare

Neglijarea copilului poate avea mai multe aspecte concrete:

alimentar ă – copilul nu este hr ănit corespunzător nevoilor sale (hrana nepotrivită sau administrată necorespunzător sau privare de hrană),

vestimentar ă – copilul nu are haine, sau este îmbr ăcat nepotrivit si murdar,

neglijarea igienei - lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi,

medical ă –părinţii nu se îngrijesc de sănătatea copilului şi de efectuarea

controalelor medicale de rutină;

neglijarea educa ţ ional ă - neînscrierea copilului la gr ădiniţă / şcoală, lipsa

preocupării părinţilor pentru stimularea intelectuală a copilului, inconsecvenţa sistemului de

pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;

neglijarea emo ţ ional ă – probabil cea mai frecventă şi cea mai insidioasă formă de neglijare – lipsa atenţiei din partea adultului pentru copil, lipsa contactelor fizice, a

semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere,

păr ă sirea copilului / abandonul - reprezintă cea mai gravă forma de neglijare şi

abuz. Neglijarea afectează negativ atât dezvoltarea fizica a copilului, cât şi pe cea psihologică.

Dacă alimentele adecvate nu sunt prezente în perioadele de creştere, dezvoltarea

copilului nu va urma modelul normal şi vor apărea probleme precum: oprirea din creştere,

dificultăţi medicale cronice, dezvoltarea inadecvata a oaselor şi muşchilor şi o dezvoltare

neurologică defectuoasă ce afectează în mod negativ funcţionarea creierului şi procesarea

informaţiilor. Lipsa unei îngrijiri medicale adecvate poate conduce la probleme de sănătate petermen lung, cum ar fi, de exemplu, pierderea auzului datorita netratării infecţiilor la nivelul

urechilor.

Neglijarea sever ă, mai ales a copiilor de vârstă mică, afectează major creşterea şi

dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la

spitalizare, instalarea unei dizabilităţi şi / sau chiar decesul copilului.

II. 3. 2. Efecte psihologice ale neglijării

Efectele psihologice imediate ale neglijării sunt: teama, izolarea şi incapacitatea de aavea încredere în cineva. Alte dificultăţi de ordin psihologic asociate neglijării includ:

depresia, retragerea, tulbur ări de panică, deficit de atenţie şi hiperactivitate, furie, tulburare

reactivă de ataşament, capacităţi cognitive, dezvoltarea limbajului, achiziţii în plan

educaţional şi performanţe mai scăzute.

Copiii neglijaţi sunt mai predispuşi la comportamente antisociale, tulbur ări de

personalitate şi comportament violent. Uneori neglijarea duce la asumarea de responsabilităţi

prea mari. Responsabilitatea de a îngriji fraţii mai mici îl împiedica pe copil să participe la

activităţi adecvate vârstei lui, să se joace, să aibă prieteni, mergând chiar pană la absentarea

sau renunţarea la şcoală.

22


21/48

23

Pe termen lung, problemele psihologice asociate cu neglijarea includ tulbur ări de

personalitate, tulbur ări de stres post-traumatic, depresie, tulbur ări de anxietate şi psihoze.

Depresia este, de obicei, cea mai întâlnită consecinţă a neglijării.

Transmiterea intergeneraţională a neglijării este o altă consecinţă a acestui abuz asupra

copilului. Adulţii care au fost neglijaţi în copilărie au un risc mai crescut de a neglija propriiicopii. Cu toate acestea, nu toţi adulţii care au fost neglijaţi în copilărie vor suferi aceste

consecinţe. Unii adulţi sunt capabili să treacă dincolo de neglijarea pe care au experimentat-o,

sunt firi optimiste şi se simt mai curând provocaţi decât atacaţi de probleme.

II. 3.3. Factori de risc

Deşi situaţia fiecărei familii este unică, ţinând cont de factorii de stres şi de

caracteristicile care pot favoriza neglijarea, există factori de risc general valabilii, care cresc

probabilitatea ca un copil să fie neglijat:- părinţi care au fost neglijaţi la rândul lor;

- părinţi cu o stimă de sine scăzută, control al impulsurilor scăzut, sau care trec prin

dificultăţi psihologice precum anxietatea sau depresia;

- părinţi care nu au suficiente informaţii despre dezvoltarea copilului;

- părinţi care se simt copleşiţi de responsabilităţile parentale şi resimt negativ orice

solicitare din partea copilului. Astfel de părinţi nu au adoptat complet rolul de părinte, au grija

mai mult de propriile nevoi, în timp ce le ignor ă pe cele ale copilului;

- familiile dezorganizate şi izolate social sunt mai predispuse la situaţii de neglijare;

- părinţi care nu pot fi empatici, să înţeleagă sentimentele şi nevoile celor din jur;- factorii stresanţi pot fi resimţiţi mai dificil de către familiile cu un singur părinte.

Chiar şi în familiile înstărite, unde copiilor aparent nu le lipseşte nimic, se poate

ajunge la situaţii de neglijare. Astfel de cazuri se văd când părinţii lipsesc mult de acasă, când

nu mai au timp şi energie ca să asculte nevoile reale ale copiilor lor, când nu reuşesc să fie

alături de ei în etapele de dezvoltare prin care trec.

Simptomele neglijării Un copil este neglijat atunci când lui / ei nu i se asigur ă o

îngrijire corespunzătoare. Aspectul general al copilului, mediul familial şi comportamentul

pot prezenta semne ale neglijării.

Un copil neglijat poate:- să aibă o greutate sau o înălţime semnificativ sub limita normală,

- întârziere în dezvoltare,

- să aibă o stare de sănătate evident precar ă, cum ar fi starea de boală sau de oboseală

în marea majoritate a timpului,

- să fie murdar sau sa aibă o stare de igienă precar ă,

- să fie îmbr ăcat inadecvat (cu vremea, sexul etc).


22/48

CAPITOLUL III. ABANDONUL COPILULUI

III.1..Clarificări conceptuale

Termenul de „abandon” este de origine franceză. Conform dicţionarului Robert

Etymologique, „abandon” e un substantiv care provine din termenul francez bon de origine

gotică, care apoi s-a transformat în vechea franceză în abandon, semnificând „la discreţia

cuiva”, „la bunul plac al unei persoane”.

Dicţionarul Le Petit Robert arată că abandon este acţiunea de a renunţa, de a păr ăsi, de

a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreţia unor persoane.

Dicţionarul Quillet Flammarion afirmă că abandon semnifică a încredinţa, a oferi ceva

sau pe cineva altuia.

În concluzie, explicaţiile merg în două direcţii diferite: un sens e cel de a încredinţa, a

da, a oferi, iar altul, cu conotaţii mult mai negative, e de a păr ăsi, a neglija, a arunca, a

renunţa. Conform dicţionarului limbii române a abandona semnifică a renunţa la un bun sau

la un dreptş

i de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, mai are înţ

elesul de pă

r ă

sirea familiei sau a copiilor.

Abandonul de familie este fapta celui care, având obligaţia legală de întreţinere faţă de

o persoană, o păr ăseşte, o alungă sau o lasă f ăr ă ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau

morale, ori nu asigur ă, cu rea credinţă, timp de 2 luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale

judecătorească.

În limbaj juridic, se declar ă abandonat copilul care, în condiţiile legii, se află în grija

unei instituţii de ocrotire socială sau medicală, de stat ori privată, sau a unei persoane fizice,

ca urmare a faptului că părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de

şase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinţişi copil, legătura care să dovedească existenţa unor raporturi afective normale.

Definiţia abandonului se situează, deci, într-un dublu registru - cel al psihologiei şi cel

al socialului. Adesea se manifestă şi o a treia implicare, aceea a psihiatriei.

În limbajul curent termenul de abandon are înţelesul de păr ăsire voită, de obicei

definitivă, a unei fiinţe. Uneori această detaşare este doar de natur ă afectivă şi nu implică

despăr ţirea fizică de fiinţa respectivă. În anumite situaţii detaşarea poate consta din

neîndeplinirea unor obligaţii legale de întreţinere a copiilor.

Cele mai frecvente forme de abandon cu privire la copil sunt următoarele:

1. Abandonul total – practicat, de obicei în cadrul relaţiilor preconjugale, de către fetetinere, abandonate de parteneri, imediat după naşterea copilului, de către mame prostituate,

24


23/48

delincvente sau divor ţate. În toate aceste cazuri, lipsa de oportunităţi pentru creşterea unui

copil şi stigmatizarea socială sunt determinante principale ale abandonului.

2. Semiabandonul – practicat de unul sau altul dintre părinţi după o situaţie de divor ţ.

În acest caz, sarcina creşterii şi educării copilului este resimţită ca o povar ă, iar existenţa lui

este conştientizată ca un obstacol în calea formării unei noi vieţi de cuplu.3. Abandonul disimulat sau criptic – constă în respingerea afectivă a copilului de către

mamă, lipsa de interes a acestuia faţă de trebuinţele lui elementare şi în adoptarea unor

conduite indiferente sau violente, mergând până la maltratarea zilnică a copilului.

Printre cauzele care conduc la situaţia de abandon a copilului amintim:

- mama a decedat din diferite motive, iar tatăl hotăr ăşte că este incapabil temporar sau

definitiv să-şi asume r ăspunderea creşterii şi educării propriului copil, mai ales în absenţa

sprijinului din partea celorlalţi membri ai familiei;

- decesul tatălui sau al ambilor părinţi;

- mama copilului este internată pentru mai mult timp în spital pentru diferite boli;- comportamentul antisocial al părinţilor;

- neglijarea copilului din partea mamei sau a tatălui, ori a amândurora;

- săr ăcia;

III.2. Abandonul copilului în maternitate

Copilul abandonat imediat după naştere nu percepe prima formă de afectivitate,dragostea maternă. Membrii familiei acestei fiinţe nevinovate devin asistentele medicale,

medicii şi infirmierele. Nou –născutul abandonat nu este ală ptat pentru că mama pe care a

cunoscut-o în viaţa intrauterină a dispărut din universul său.

Nou-născuţii abandonaţi în maternitate pot avea dificultăţi în eliberarea certificatului

de naştere, în cazul în care mama acestora nu a fost legitimată cu actele de identitate, iar

aceasta a dispărut uitându-şi copilul în salon şi nu a putut fi găsită ulterior.

Ca factori materni de risc pentru abandonul copilului în maternitate se amintesc:

- starea civilă a mamei - cei mai mulţi copii abandonaţi provin din afara căsătoriei;

- vârsta mică a mamei - un număr mare de nou-născuţi abandonaţi provin de la mametinere (15-19 ani);

- nivelul scăzut de instruire a mamei - femeile cu studii elementare sau f ăr ă studii sunt

mai predispuse la abandon.

Copilul prezintă un risc de abandon atunci când:

- are greutatea mică şi foarte mică la naştere;

- rangul copilului abandonat difer ă în funcţie de etnie;

- copiii născuţi au un handicap sever sau boli ce vor afecta dezvoltarea fizică cât şi

psihică ulterioar ă.

25


24/48

26

Unele dintre femeile care-şi abandonează nou-născuţii au o atitudine care poate fi

numită defensivă, de autoprotecţie, încercând să nege existenţa copilului. Ele nu vor să vadă

copilul, nici să-l ală pteze, încercând astfel să nu realizeze o legătur ă afectivă cu copilul.

O altă categorie de mame care abandonează copilul în maternitate este reprezentată de

femeile a căror motivaţie o reprezintă, în ochii lor, soarta copilului. Ele consider ă că însituaţia lor economică dificilă nu îi pot oferi copilului un viitor, acţionând în interesul superior

al copilului din punctul lor de vedere.

III.3. Abandonul în instituţiile de ocrotire

Pentru cei mai mulţi dintre copii, abandonul înseamnă internarea într-un centru de

plasament sau instituţionalizare. Studiile relevă faptul că întreaga evoluţie psihică şi fizică acopilului dintr-o instituţie este profund dependentă de distorsiunile introduse de această

condiţie fundamentală a vieţii sale, aceea de a fi privat de afectivitatea adultului, de a-şi

îndeplini trebuinţa de dependenţă şi nevoia de afiliaţie. Este cert faptul că nici o instituţie de

îngrijire nu poate suplini mediul familial, afecţiunea şi ocrotirea părintească. Instituţiile,

indiferent de calitatea îngrijirii, nu pot elimina efectele negative asupra copilului. S-ar părea

că aceşti copii au ce mânca, au unde dormi, iarna este cald, au toate lucrurile necesare, dar

totuşi ei nu au ceea ce este mai important pentru un copil: afecţiunea şi dragostea părintească.

Copiii insituţionalizaţi la vârste foarte mici pot avea întârzieri în dezvoltarea socială.

fizică, emoţională şi prezintă un risc crescut de îmbolnăvire. Îngrijirea în instituţie poateafecta abilitatea copilului de a trece cu uşurinţă peste stadiile fireşti de dezvoltare ale vieţii şi

de cele mai multe ori există întârzieri în dezvoltarea acestor etape. La vârsta de 3 ani, când

apare conştiinţa de sine, copilul pricepe şi faptul că este al nimănui, ceea ce pentru el devine o

stare dureroasă mai ales nesimţind acea afectivitate sau relaţie de ataşament necesare la

această vârstă.

Copiii abandonaţi prezintă aptitudini motorii şi de socializare redusă şi întârzieri în

funcţionarea intelectuală şi logică, dificultăţi de învăţare, citesc greu, prezintă dificultăţi când

sunt puşi în situaţia de a lua o decizie etc. Pe de altă parte se constată impulsivitate,

delincvenţă, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai presupune modificări serioase de dispoziţie, frică, depresie, sunt rezervaţi şi reci, au

sentimente de culpabilitate, considerând că ei sunt vina şi cauza esenţială a abandonului lor.

Consecinţele abandonului se regăsesc şi în aspecte ce ţin de dezvoltarea fizică a

copilului. Hormonii de stres conduc la tulburarea funcţiilor vitale ale organismului. De

asemenea tulbur ă somnul copilului şi ritmul veghe / somn. Hormonii de creştere se produc în

timpul somnului copilului (Robert-Ouvray, 2001, apud Muntean, 2001). Scăderea imunităţii

copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea şi înălţimea mai mică, nu sunt

asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferinţa ci cu condiţiile nefavorabile

dezvoltării în instituţiile pentru copii.


25/48

CAPITOLUL IV. COPILUL INSTITUŢIONALIZAT

Prima reacţie a copilului după internarea într-o instituţie şi separarea de mama sa este

descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeţii: copilul ţipă, se zvârcoleşte, o strigă pe

mamă şi aşteaptă ca aceasta să reacţioneze ca mai înainte. Copilul dă semne de suferinţă pe

care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la uşa pe care a plecat mama,

urmăreşte atent pe cei care intr ă, sperând ca persoana de care s-a ataşat să revină după el,

doreşte să fie luat în braţe, mângâiat, să îşi arate interes.Deocamdată comportamentele de joc, alimentar şi de relaţionare ale copilului se

păstrează la nivelul iniţial. Urmează faza disper ării, când copilul îşi pierde treptat speranţa de

reîntoarcere a mamei, ţipă mai puţin şi se îndepărtează de mediul înconjur ător.

Comportamentul său devine dezorganizat, cu frecvente crize de plâns, lipsa poftei de

mâncare, tulbur ări de somn, îmbolnăviri, renunţarea la comportamentul de joc, pierderea

interesului pentru relaţiile sociale. În faza de renunţare îşi reprimă sentimentele faţă de mama

şi fie se cramponează de o persoană de îngrijire sau, în lipsa acesteia, îşi pierde relaţiile cu

oamenii şi manifestă interes sporit faţă de obiectele înconjur ătoare.

Copiii cu o bună capacitate de adaptare, sau care au primit suport din partea celor careau preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor evolua la un nivel

mai scăzut decât cel de la internare.

Aceste simptome apar şi ca reacţie la transferul dintr-un cămin în altul. Lipsa reacţiilor

la schimbarea mediilor din cămin nu înseamnă întotdeauna că se poate vorbi de o capacitate

bună de adaptare, ci adeseori, dimpotrivă, sunt probate comportamente relaţionale lipsite de

afectivitate.

IV.1. Aspecte ale instituţionalizării

Începând cu Meierhofer&Keller (1966) şi Privence&Lipton (1962) este pusă în

evidenţă monotonia şi săr ăcia în stimuli, caracteristică acestor instituţii: izolarea copiilor prin

paravane, limitarea spaţiului, liniştea nefirească, contactul corporal insuficient cultivat şi lipsa

timpului care duce la contacte impersonale, tratamentul de turmă aplicat copiilor mai mari.

În ceea ce priveşte condiţiile oferite copiilor în instituţiilor de tip rezidenţial, se pot

preciza următoarele aspecte:

27


26/48

limitarea nevoilor copiilor doar la câteva (hrană, îmbr ăcăminte, educaţie

elementar ă), cu ignorarea celor ce susţin dezvoltarea personalităţii: nevoia de

ataşament, de relaţii sociale durabile, de stabilitate;

uniformizarea;

expunerea permanentă a copilului îi limitează posibilităţile de a se relaxa şi de ase angaja în activităţi de eliberare a tensiunii. El se simte ca şi cum ar fi în

permanenţă pe scenă: supus vederii membrilor personalului, dar şi ochilor prietenilor

săi, fiind lipsit de intimitate,

supracontrolul - instituţia tinde să structureze timpul copiilor şi să le unifice

activităţile. Această structurare se manifestă în regula de a se angaja orare strict

planificate şi detaliate, care definesc ceea ce copiii trebuie să facă în fiecare unitate

de timp,

accentul este pus preponderent pe grup, cu ignorarea individualităţii, ceea ce

conduce la o deformare a identităţii de sine a copilului, pentru că, pe de o partelipseşte stimularea formării identităţii personale, iar pe de altă parte lipsesc

satisfacţiile pozitive ale apartenenţei la grupul copiilor instituţionalizaţi, satisfacţii

care să stimuleze formarea identităţii sociale;

caracterul perturbant al sistemului de relaţii sociale din cadrul unităţilor de

protecţie, datorat grupului foarte mare de copii care tr ăiesc împreună, precum şi

lipsei calificării profesionale a personalului de îngrijire, sistem de relaţii caracterizat

printr-un lider formal lipsit de autoritate.

Toate acestea perturbă întreaga dezvoltare a copilului. Astfel se pot explica

perturbările comportamentale, dificultăţile de integrare socială a copilului instituţionalizat, pentru că normele, valorile şi ideologia mediului nu implică încurajarea dezvoltării

sociabilităţii indivizilor. Mai mult, acest mediu depersonalizează prin dimensiunile stereotipe

prin care se caracterizează grupul de apartenenţă.

Există trei caracteristici ale vieţii într-o instituţie, care sunt responsabile pentru apariţia

majorităţii tulbur ărilor: anonimatul , standardizarea şi autoritarismul.

.

IV.2 Starea de sănătate a copilului instituţionalizat

Printre bolile care apar datorită despăr ţirii definitive de părinţi, putem enumera:

malnutri ţ ia - cu excepţia unor cauze organice demonstrabile, este întâlnită adeseori

la copilul instituţionalizat ca urmare a neglijării emoţionale a copilului;

tulbur ări somatoforme - se caracterizează prin prezenţa unor suferinţe somatice

care nu sunt explicate prin boli organice, ci reflectă somatizarea unor suferinţe din

sfera psihică,

tulbur ări digestive - anorexia sau scăderea poftei de mâncare. Poate degenera până

la refuzul complet al alimentaţiei şi poate determina atât boli organice, cât şi cauze psihogene. Ruminaţia constituie un simptom de afectare psihică gravă a sugarului,

28


27/48

care constă în posibilitatea reducerii anormale a alimentelor ingerate din stomac în

gur ă, pentru a fi re-mestecate şi re-înghiţite;

tulbur ări de eliminare şi consisten ţă sfincteriană - enurezisul presupune o micţiune

involuntar ă apărută în timpul somnului în absenţa oricărei afecţiuni organice.

IV.3 Dezvoltarea personalităţii copiilor instituţionalizaţi

Efectul cel mai nociv al instituţionalizării de lungă durată este afectarea structurii

personalităţii de bază a copilului, ca tip de personalitate comportând tr ăsăturile comune unei

culturi, ca personalitate împărtăşită de membrii unei aceleaşi societăţi şi rezultând din

experienţe comune. Copilul instituţionalizat, cu mici variaţii cauzate de vârstă, sex şi nivel de

educaţie şcolar ă, prezintă aceeaşi personalitate de bază. Personalitatea de bază constituiefactorul cel mai important de integrare socială, pentru că va modela individul în conformitate

cu normele, valorile şi ideologia grupului din care face parte. Astfel, se pot explica

perturbările comportamentale, dificultăţile de integrare socială a copilului instituţionalizat,

pentru că normele, valorile şi ideologia mediului nu implică încurajarea dezvoltării

sociabilităţii indivizilor. Acest mediu mai mult depersonalizează prin dimensiunile stereotipe

prin care se caracterizează grupul de apartenenţă.

Copiii internaţi în instituţii de ocrotire nu sunt privaţi în primul rând de o hrană variată

şi bogată în vitamine sau de o igienă corespunzătoare, ci mai mult de acea „hrană sufletească”

importantă pentru dezvoltarea fizică şi psihică, ca şi igiena (igiena zilnică). „Sindromuldeprivării” ( Bowlbi, Spitz, Goldfarb), definit şi ca „hospitalism” sau „sindromul frustării”,

prezintă următoarea simptomatologie:

- retardarea dezvoltării intelectuale până la handicap intelectual,

- apatie, lipsă de iniţiativă şi participare,

- stereotipii cinetice, gestuale,

- slaba iniţiativă, resemnare, respingerea altor iniţiative de contact,

- dificultăţi de comunicare,

- indiferenţa şi dorinţa de realizare individuală atenuată,

- incapacitatea de a menţine relaţii afective de durată.Deprivarea psihică este o stare a organismului, care apare în urma unor situaţii de

viaţă, când copilului nu-i este oferită într-o măsur ă adecvată şi pentru un timp suficient de

lung posibilitatea satisfacerii necesităţilor psihice necesare. Toţi cei trei autori văd în lipsa

mamei din perioada primei copilării cauza handicapurilor persistente din zona personalităţii.

Cel mai departe merge Spitz, care pronostichează tulbur ări fizice, intelectuale şi afective.

La comportamentul manifest de deprivare afectivă se adaugă alte manifestări, care

atestă tulburarea echilibrului emoţional: fugă şi anxietate, hiperactivitate, incapacitatea de

concentrare, rezultatele şcolare slabe.

Levy (1937) stabileşte câteva tr ăsături tipice ale copiilor instituţionalizaţi, şi anume(apud Dumitrana, 1998):

29


28/48

- relaţii superficiale, nici un sentiment real – o anumită incapacitate de a simpatiza

oamenii ori de a-şi face prieteni adevăraţi,

- o inaccesibilitate care exasperează pe cei care încearcă să-i ajute,

- nici un r ăspuns emoţional în situaţii în care acesta ar fi normal să apar ă,

- o nepăsare stranie, pref ăcătorie şi încercare de evaziune (adesea, f ăr ă rost),- lipsă de concentrare la şcoală.

Aceleaşi rezultate le obţine şi L. Bender (1947), formulând chiar tr ăsăturile

caracteristice ale unui sindrom pe care îl denumeşte tulburare comportamentală psihopatică,

sindrom specific copilului abandonat în instituţie şi

asistenta_copil

Documents