Arghezi si Urmuz Arca lui Noe Nicolae Manolescu Urmuz este luat ca exemplu pentru spiritul avangardei. Prozele sale sunt considerate drept un joc voluntar si amuzant, nu au un miez. La Urmuz ne izbeste corectitudinea sub raport formal, desavarsit, la prima vedere aberant. Tudor Vianu spunea ca umorul provine la Urmuz din doua ipostaze: persiflarea cliseelor limbii, specularea echivocului unor cuvinte. Urmuz nu foloseste pur si simplu cliseul, dar schimbandu-i intentionat contextul uzual atrage deodata atentia asupra lui. Cliseul e cu atat mai absurd cu cat contextul e mai strain. In proza Izmail si Turnavitu limbajul pare stiintific. Modalitatea descrierii nu poate fi simtita decat ca parodica. Inventiile lui Urmuz au fost receptate doar ca jocuri ingenioase si hazlii. Acesta a adoptat un mod de expunere ce pare la prima vedere incompatibil cu obiectul expus. Omul urmuzian este nu doar ca fiinta morala, dar in structura lui ontologica, este rodul hazardului combinarii si concentrarii particulelor cosmice universale. Ion Pop a remarcat ca omul mecanomorf urmuzian poate fi pus in relatie in mod semnifictiv cu aceea a mitului masinist. La Urmuz apar rezultate ale unei metamorfoze incomplete, o descompunere a umanului in plan fizic. Majoritatea fapturilor sale fictive sunt lipsite de viata, de biografie, de psihologie. Niciodata la Urmuz nu se porneste dinspre automat spre uman ci totdeauna invers. Baza umana a hibridului pare asigurata deplin la Urmuz, ceea ce nu face mai putin insolite creatiile sale. Urmuz este printre putinii avangardisti propriu-zisi ai prozei, cel dintai promotor al corinticului romanesc; i s-a recunoscut radicalismul dar nu si adevarata natura. Au aparut si prejudecati cu privire la proza sa: caracterul exclusiv parodic, efectul exclusiv amuzant. Parodierea mijloacelor prozei realiste nu e un scop in sine ci o cale de acces spre mijloacele originale ale corinticului. Opera lui Urmuz trebuie privita in ea insasi pentru a constata ca raspunde atat unui moment determinant din miscarea romanului romanesc cat si a unei anumite intelegeri a omului si a societatii. Nicolae Manolescu il raporteaza pe Urmuz la H.P.Bengesccu, evidentiind faptul ca ambii zugravesc burghezia nationala dar pleaca de la viziuni social-estetice diferite. La Urmuz burghezia apare in naivitatea ei: irationala, incongruenta si grotesca. Negustoria, concurenta cruda, razboaie,paci rusinoase,pierderea puterii, spectrul economico-politic al lui Urmuz. Sentimentul pe care il incercam in compania eroilor lui Urmuz este unul de absurditate. Urmuz da viata himerelor sale prin folosirea au pied de la lettre a cuvintelor, prin considerarea in acelasi fel a romanului in intregul sau. Noutatea lui Urmuz consta in a nu isi desfasura personajul, in a incerca sa-l fixeze in cateva trasaturi: se lipseste de actiune ca si de cadrul ei, de fundal, de personaje episodice. Nu doreste sa prezinte un om ci o idee. Pastreaza acele trasaturi ale personajului care folosesc ideii si le combina in asa fel incat sa obtina o expresivitate abstracta in care sa identifice intreaga categorie generala. Urmuz este considerat un abstractionist, foloseste metoda abstractionista care face evident absurdul din viata, nu-l inventeaza dar il face evident. Redus la esenta nu este doar personajul urmuzian ci chiar romanul. Urmuz nu pierde ocazia de a caricaturiza realismul. Arghezi l-a debutat pe Urmuz. Proza argheziana este o reluare constienta a viziunii, procedeelor urmuziene a atitudinii polemice fata de o anumita literatura. Arghezi si Urmuz evidentiaza unele surse de purtare ale romanului realist: fantezia grotesca si viziunile utopice. Nota urmuziana este foarte izbitoare la Arghezi, de asemenea bufoneria urmuziana capata ferocitate. Imaginatia raului este la Arghezi colosala, intretinuta de o verva sarcastica inepuizabila care lipseste la Urmuz. Metaforele anatomic create de Arghezi au o functie profund anarhica. Satiriconul arghezian ne arata o jungla sociala in care insii se distrug reciproc, dupa ce se hartuiesc si se lupta. Modelul de viata il gasim tot la Urmuz in cuplurile lui antagonice si absurde. Naturalul devine naturalism prin ingrosare, caricare si deformare. Utopia argheziana este profund sceptica.