CÂMPINA SERIA A DOuANo.11-12NOV. - DEC. 2014

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u ĂFONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928

EDITOR: BIBLIOTECA MuNICIPALĂ «Dr. C. I. ISTRATI»

PuBLICAţIE DE PEDAGOGIE A LECTuRIIÎ N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

În acest număr semnează: Florin Dochia, Mioara Bahna, Ana-Maria Constanin, Silvia Goteanschii, Diana Trandafir, Vasile Ioan Ciutacu, Constanin Preda,

Valeria Manta Tăicuţu, Constanin Trandafir, Cornel Sânioan Cubleşan, Vera Polozkova,Liliana Ene, John Kinsella, Olivia Dresher, Blaise Cendrars, Joseph Brodsky, Jean Malrieu,

Ewa Lipska, Alessandro d’Agosini, Mina Cappussi, Greta Cipriani, Claudia Tifi, Alexandra Irimia, Allen Ginsberg, Thomas Clark, Antonin Artaud, Stéphane Bouquet

Moto: Dans un monde sans poésie,

les rossignols se mettraient à roter... (Marcel Proust)

5.Criza de receptare. S-o numim aşa, dar poate fi şi ocriză de creştere sau o schimbare de paradigmă. Au

existat perioade în care producţia şi consumul de poezie păreareconfortant, se întâmpla asta mai cu seamă, constatăantropologii (?), în urma marilor catastrofe, contrazicându-l peTheodor W. Adorno, pe care încă-l auzim spunând că „a scriepoezie după Auschwitz este un act barbar”. Dar gustul pentruparadox al filosofului german este re-cunoscut: „Sarcina deastăzi a artei este să aducă haos în ordine”, spunea altundeva,şi, o vreme, a funcţionat, dar cum Universul reclamă armonia,echilibrul, dezideratul lui a fost întors pe dos: arta a re-începutsă pună ordine în haos. Apoi se intră în normal: poezia redevineo preocupare intimă sau de grup mic, poate chiar de nişă, atuncicând alte interese umane, mai mult sau mai puţin culturale, tindsă ocupe teritoriul spiritual.

Cu prilejul unui colocviu asupra poeziei desfăşurat acum undeceniu la Universitatea din Beirut, se punea întrebarea: care elocul poeziei în lumea noastră modernă? Poeţi, universitari şicritici observau, aproape în consens, că poezia începe să fiepercepută ca ilizibilă, scrisă într-o limbă străină celei uzuale, caree din ce în ce mai simplificată, mai dependentă de accesul facil şirapid la mesaje, cel mai adesea, superficiale şi lipsite deperenitate, cu care ne inundă mijloacele de comunicare de masă.Scena poetică, franceză, de exemplu, era împărţită în două:poezia literală, „literalismul”, şi poezia lirică, „noul lirism” (CharifMajdalani). Autoreferenţială, poezia literală este un experimentîn care cuvintele sunt unelte, se pune în cauză însăşi ideea depoezie. În poezia lirică, este reapropriat cuvântul de către subiect,acesta din urmă trecând în prim plan. Poezia redevine oexperienţă a lumii întregi, o experienţă „pathică” (Jean-ClaudePinson), dar fără efuziuni şi lamentaţii. Ideea locuirii poetice alumii ar veni tocmai de la Hölderlin, comentat de Heidegger, celpentru care existenţa, înainte de a fi, eventual, raţiunea uneiobiectivităţi, este apartenenţă „pathică” („pensare per affetti”,cum s-a spus despre Leopardi) a lumii, altfel zis, locuire a limbii,spaţiu în care acest „altceva existenţial” care este limbajuldictează „tonalitatea afectivă”. Fiecare cuvânt, în măsura în caree sesizat ca indisociabil de o existenţă, are drept halo o tonalitate,pretinde o stare interioară pe care să o exteriorizeze, s-ocomunice ca mesaj fluent ce „afectează” fiinţarea în lume.

Noul lirism era deja analizat de Jean-Claude Pinson (1), înîncercarea acelei experienţe a imposibilului care să conducă sprecompromisul unei „veritabile locuiri într-o existenţă cu rădăciniîn pământ şi întoarsă spre divin, în acelaşi timp”: „La poésie estce qui enracine l’acte d’habiter entre ciel et terre, sous le cielmais sur la terre, dans la puissance de la parole” (2). Ce poate fimai familiar decât existenţa? Însă, este vorba de existenţa cusensurile şi cu nonsensurile ei, o existenţă de o familiaritatestranie, precum Muza lui Baudelaire, „familiară, citadină,vivantă” (3), căreia nici un sens substanţial nu i se poate asocia,stranie şi multiformă – un joc al tonalităţilor, întâi, voce asubiectului liric, ritm şi enunţare. Pare că istoria se repetă.

„Trebuie, aşadar, reinventată arta, regăsită frumuseţea în sânulaceleiaşi modernităţi în care ea pare a se fi rătăcit, inventată ofrumuseţe care să fie cea a modernităţii, a oraşului, a mizeriei sale,paradoxala frumuseţe a unei lumi fără ideal, o frumuseţe care săse nască chiar din plictis, din splin şi din vertijul lui, o frumuseţestranie, mereu bizară, căreia i s-ar deschide florile, nu într-o utopiecelestă în care nimeni nu crede, ci în răul însuşi şi în infinitaîntristare a omului modern, care nu se poate consola părăsit fiindde Dumnezeu” (4). Modernitatea reia, la finalul ei, atunci cândpare că expiră, aceleaşi nevoi de definire a raportării la real, unreal în continuă degradare şi redefinire el însuşi. La aproape douăsecole, lupta clasicilor şi modernilor se reia, de astă dată fiind a„modernilor” cu „post-modernii” ori „trans-modernii”, orice vorfi fiind aceştia. Se lucrează asupra graniţelor, mediul ambiantinformaţional, comunicarea, imprimă direcţii diverse defuncţionare a artei în relaţia cu receptorul potenţial.

Criza de receptare poate fi judecată şi ca fiind declanşată deschimbarea de paradigmă a discursului public, ieşire de subdictatul logicii bivalente, de exemplu, şi acceptarea deschiderilorlogicii terţului inclus; sau de sub imperiul exclusiv al sistemuluidecimal şi acceptarea prezenţei tot mai insistente a sistemuluibinar (digital) şi, în acelaşi timp, deschiderea spre universurilemultiple din fizica cuantică; ori completarea cuvântului-conceptcu aportul imaginii-concept, acceptarea existenţei unei realităţivirtuale, paralelă, dar şi secantă, în relaţia cu lumea fizică aobiectelor. Discursul poetic este unul dintre cele mai deschiseacestor schimbări.

Jean-Michel Malpoix consideră că poezia, deşi se sustrageoricărei definiri sau clasificări, conţinând în expresia sa şi înformularea însăşi propria problematizare, de la început indicibilăşi impalpabilă, cu puncte de întâlnire (între anodin şiexcepţional) şi de ruptură (cu reprezentările convenţionale alelumii), este rezultatul unei cercetări formale şi existenţiale, cutot cu partea de perplexitate pe care o comportă şi pe care nu opoate trece sub tăcere. Poezia este, de fapt, cercetarea uneiraţiuni de a fi, la fel de bine pentru poem ca şi pentru poet. Ar fivorba, în poezie, de explorarea unor zone de rearanjareinterioară şi a frontierelor, de apreciere a liniilor de separare, înspecial a celor dintre poezie şi proză. Prin diversele experimente– studiul structurii poeziei japoneze, exerciţiile de inspiraţieoulipiană, poemele de inspiraţie indiană, traducerile din vecheapoezie irlandeză, conceptualismul – poetul marchează frontieraîntre poezie şi proză aventurându-se pe teritorii noi şi memorândurmele: poezia devine astfel un „dans” al „imaginilor memoriei”.Lumile create, virtual, caută alte căi de intrare în contact cureceptorul-consumator contemporan, diferit el însuşi de acelade ieri şi, desigur de acela de mâine. Frontierele trasate sunt,astfel, relative, mereu în schimbare, în continuă alunecare peurmele unei realităţi ce poate cădea pe neaşteptate în virtualsau în derizoriu.

…………………(1) în Habiter en poète, Éditions Champ Vallon, 1995(2) „Poezia este aceea care înrădăcinează actul de a locui între cer

şi pământ, sub cer, dar pe pământ, în puterea cuvântului”(3) „Arrière la muse académique! Je n’ai que faire de cette vieille

bégueule. J’invoque la muse familière, la citadine, la vivante, pourqu’elle m’aide à chanter les bons chiens, les pauvres chiens, les chienscrottés, ceux-là que chacun écarte, comme pestiférés et pouilleux,excepté le pauvre dont ils sont les associés, et le poète qui les regarded’un œil fraternel.” (Les bons chiens, în Spleen de Paris[Petits poèmes en prose])

(4) Jacques Darriulat, La Crise de la modernité, în

Baudelaire, La Beauté des Modernes, Paris 4, 2004)

Criza poeziei?

Florin Dochia

actualitate

NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

k

Aşezat sub semnul dramatic al timpului prea repedetrecător, conjugat cu fragilitatea existenţei, prin

cele două substantive din titlu, ceasuri şi flori, sugestii aleefemerului, pe care doar arta poate să-l fixeze (măcariluzoriu), volumul Dianei Trandafir, POEME cu ceasuri şiflori – Editura Premier, Ploieşti, 2012 –, debutează cu unmotto adecvat: Nimic, din ce cauţi, mai de folos nu-mi este/Decât tot poezia cea fără de folos! (Ovidiu)

Cartea cuprinde trei părţi: I. Unelte şi inorogi; II.Sentimentale. Surâsul Maddalenei; III. Miresme amare.

O observaţie care se impune, de la început, e că, dintr-o discreţie sau pudoare a unui eu hipersensibil, în poeziaDianei Trandafir, de cele mai multe ori, eul liric este eludat,încât afirmaţiile, sentimentele nu sunt asumate direct. Înfelul acesta, majoritatea poeziilor din volum se constituieîn ilustrări, mai ales, ale lirismului obiectiv.

La planul imaginarului poetic, remarcabilă esteabundenţa de obiecte, reale sau nu, detalii aparentnesemnificative, eşantioane de imediat, eterogene, caredau, laolaltă, impresia de curgere neîntreruptă, susţinutăgrafic de absenţa punctuaţiei, inclusiv la final de text.Sunt cuprinse în poeme reprezentări adesea sinestezice,abstracte, ale gândului – Aezii privesc spaţiul / pânădevine concav /madonele încep să se tânguie /.../ Sunetulharpei e doar / o floare de carne... –, deosebit de densela nivel metaforic, surprinse de ochiul artistei caresuprapune realului banal aura fanteziei sale – Rufele depe sârmă / ridică braţele albe / bătute de rafale de vânt...–, adunând clişee cu imagini, tulburate de zgomotulzarurilor / aruncate mereu peste /nisipul trupului,perpetuare a conştiinţei lui fugit irreparabile tempus.

Frecvent alegoric, textul poeziei Dianei Trandafirdezvăluie o sensibilitate aparte, atinsă de manifestărileunei realităţi ofensive şi invazive, ale cărei asperităţiîncearcă să le netezească prin imaginaţia transpusă încuvânt, căutând, totodată, să-l implice şi pe lector înacest joc al sensurilor: Întins pe lespede / lup sfârtecat /pune carne pe tine / ca sub şeaua de cal... Amintitaabsenţă a punctuaţiei ambiguizează sensurile, aşa încât,ca în acest ultim exemplu, se poate decoda un amestecde atribuţii / funcţii, „victima” şi „călăul” schimbându-şisau având posibilitatea de a-şi interschimbacompetenţele. De pildă, cine e întins aici? „Lupul” – ometaforă, desigur – sau cel pe care pune carne, iar„carnea” cine o pune? Tu, cel posibil întins? Sau „a pune”e la modul imperativ şi tu însuţi faci acest gest ori eştiîmpins, îndemnat să-l faci?

Perspectiva asupra lumii e nu atât sumbră, cât, mai

degrabă, tristă, iar resemnarea pare a se fi instalat destulde devreme, şi, poate, tocmai de aceea, fără frământărispectaculoase: Din hău picură otravă-n / lumină. Un spaţiudomestic, pe de altă parte, cu ecouri, mutatis mutandis,din bacoviana Poemă în oglindă, anturează visul deevadare dincolo de cotidian sau îl temperează: Un biletnecompostat pe un scrin / claviatura ştirbă a pianului / cuurme de praf şi labe moi de pisică / lecturi din Villon şiRacine / mângâierile tale / din casa de iederă / umbre cejoacă-n amurg. Urme livreşti, rafinament dintru fiinţă, darşi cu sorginte culturală, amintirea unor nume de creatorigigantici – Vivaldi, Bach, Caravaggio, Van Gogh etc. –,clasicism, romantism, simbolism, într-o pastă, pe alocuri,postmodernă, dau, în altă ordine de idei, universului încare-şi poartă gândul poeta un nimb de inconfundabilădelicateţe, specific literaturii feminine autentice, căreia nu-i lipseşte însă forţa de a-şi figura atelierul de potcovitinorogi şi de a primi, fără a se tulbura, imperioasa copilăriecare năvăleşte / cu toate hoardele ei... În acelaşi timp,vizibilă, dar discretă, este şi prezenţa celuilalt, reazem degând sau pretext de autoanaliză: Bărbatul pe care-l iubesc/ ferbe-n retină imagini /probabil cu mine ori: Tristeţeaîmbrăţişărilor /îţi înlăcrimează privirea / sau e fumulacesta interzis?

Vagi ecouri bovarice (Provincială) sunt, de asemenea,de remarcat în poezia Dianei Trandafir, context în caredeasupra abisului din contiguitatea unei aglomerări deobiecte, devenite veşmânt şi tinzând să se impună ca alterego, poeta îşi expune Ars poetica, după care ... poemul /E ca o femeie uşoară care / îşi înfige tocurile ascuţite / întrotuarul încins / şi caută mereu ceva în / buzunarul / dindreptul inimii...

Perimetrul în care-şi poartă paşii poeta înseamnăînăuntrul fiinţei, cel al casei, strada şi, peste toate, visul,mărturisit într-o tonalitate calmă, caldă, chiar dacăDeocamdată plâng şi râd / şi scriu versuri albe / lângăhavuz în acest scuar / din Paris. Şi nu e liniştea dinainteafurtunii, pentru că, oricum, fiecare, mai devreme sau maitârziu, conştientizează suveranitatea destinului, aşteptândpe cineva / să tragă o dungă albă cu creta / la picioarelemele. Iluzia posibilităţii unei defensive reale în faţatimpului şi, implicit, a sorţii, şi-o construieşte luându-şialiat scrisul (În fiecare seară brodez / câte un poem /tivitcu fir de mătase albastră /numai aşa se poate îmblânziclipa), cu toate că afirmă: N-am gustat niciodată/adevăratul sărut al iluziilor albastre...

Aşadar, poezia Dianei Trandafir, aşa cu am arătat,poartă marca literaturii feminine autentice, dând la ivealăplopi foşnitori, genele ce mustesc a toamnă, miresmeamare, explorează zona aflată Între mine şi gesturile mele,surprinsă mereu de acel arc voltaic format aici, fiind gataoricând / să trăiesc la maximum / clipa ghilotinării şiîntrebându-se, din perspectiva cuiva având norocul de a-şi căuta sensurile creaţiei într-un univers situatîntre graniţele normalului, Oare cum e să fii /căutător de comori / printre ruine?

cronica literară

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014 3

Diana TrandafirPoeme cu ceasuri şi flori

Mioara Bahna

q

„Acesta este un sfârşit din care lipseşte tocmai sfârşitul.Este începutul unei mari despărţiri din care lipseştechiar despărţirea cu toate argumentele ei: cum ar fi

căderea frunzelor,cum ar fi îngroparea mortului, cum ar fi norii,care nu se mai înduplecă a ploaie.”

(TRAIAN T. COȘOVEI – Îndeajunsul de viață)

Poet format la „Cenaclul de Luni” al criticului NicolaeManolescu, Traian T. Coşovei şi-a publicat primul

volum, Ninsoarea electrică, în 1979, primind Premiul UniuniiScriitorilor pentru debut. Cartea, structurată în trei părţi cutitluri proprii (Nichel, Mica disperare cu ochii albaştrii, Bunicul„entre deux guerres”), beneficiază de o „mizanscenăimpetuoasă: versuri lungi, dispuse în scară (ca în poezia beat),plurilingvism afişat încă din titluri, plus dedicaţii numeroaseşi motto-uri din Ovidiu, dintr-un «text babilonian», din Eliotşi Shakespeare”1. Poeziile sale dezvăluie o natură mecanizatăcare exclude şi cea mai scurtă vibraţie, şi cea mai mică urmăde conştiinţă a individului, eul liric imprimând textului„spaima dezintegrării şi a pierderii autenticităţii, a reificării şia reducerii fiinţei la fenomenul amorf”2. Versurile secaracterizează printr-un dinamism accentuat de anxietateaeului liric. Întâlnim în poeziile lui Traian T. Coşovei un eu liricagitat care vorbeşte despre sine sau despre cei din jurul săucu flux de cuvinte. Câteva poezii sunt intitulate Stare de spirit,reflectând „traumatisme sufleteşti”3, aceste „stări” fiind„eufemisme ale spaimei, vedenii ciudate în care fantasmeletehnomorfe agresau interioritatea fragilă”4. Universul poeticeste constituit din „pârghii”, „scripeţi”, „maşini zburătoare”,„sugerând o agresivitate a thanaticului”5. Aşadar, poezia luiTraian T. Coşovei nu discută dezvoltarea tehnologică, ci acuză„substituirea sensibilităţii, a gîndirii, a nervilor şi sîngeluiuman prin circuite integrate şi limbaje matematice”6.

Poezia Nichel (dedicată lui Nicolae Manolescu) înfăţişeazăpoetul care asistă la mecanizarea civilizaţiei, întorcându-sespre aceasta cu o atitudine incriminatoare, chiar dacăneexprimată deschis. În primele două versuri, timpul ni searată în pericolul de a-şi restrânge sensul la durată, de arămâne o simplă dimensiune măsurabilă, de a înceta să maifie o unitate ordonatoare a Universului: „Această oră e atîtde tîrzie încît pare / că-şi sprijină fragilitatea pe boturileascuţite ale ogarilor”. Poetul observă că „nimic nu e real”, însăaceastă grăbită concluzie dă naştere unei întrebări pe bazacăreia se va desfăşura, pornind din acest punct, discursulpoetic. Încercarea de a găsi un posibil răspuns în lumea dinjur („poate această lume de nichel care nu-mi seamănă”) sauîn interiorul propriei fiinţe („poate această tristeţe care nu-mi seamănă”) nu va desluşi atât de repede enigma. Pierdereasensibilităţii lumii are impact asupra poetului care se simte

atacat de răceala celor din jur. Agresiunea reiese din versurile„Poate această oră de noapte întinsă ca un gît de / pasăre subcuţitul cald al măcelarului”. Comparaţia prin alăturareaneobişnuită a termenilor creează imagini originale particularepoeticii lui Traian T. Coşovei. „Nichel, nichel, cît mai mult nichel/ în apropierea dumneavoastră!” sugerează tot mai intenspierderea afectivităţii şi a conştiinţei, faptul că omul-robotdevine un fenomen ce se generalizează. Nichelul constituieîn acest context o metaforă pentru om, sugerând răceala,lipsa emoţiei, dar şi caracterul de a fi uşor manipulabil.Oamenii mai sunt capabili doar de resemnare în faţa zilei demâine când trecutul apare ca fapt consumat, iar viaţa însăşiîşi pierde orice însemnătate: „Uneori dragostea revine caamintirea fratelui mort / într-un război disperat şi absurd”.Atmosfera devine sufocantă („Nimic nu e real – urlă aerulalunecînd pe lângă mine”), iar poetul încearcă să surprindăaceastă decadenţă umană care se răsfrânge asupra întreguluiunivers („Învîrtind mecanismul, biela, manivela / un soarealbastru îşi sprijină în iarbă mecanismul absurd, biela,manivela”). Regresul omenirii pare să fie într-un stadiu atâtde grav încât întrevederea unei salvări este aproapeimposibilă: „Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte /congelate cu grijă pentru alte secole”. Ultima strofăaccentueză pierderea individualităţii şi a conştiinţei cafenomen general instalat, astfel încât totul devine „nichel”,iar realitatea oamenilor este exclusă. Poetul trăieşte înaceastă lume a zeităţii „Nimic”, iar prin repetarea insistentăa laitmotivului „nichel” el încearcă un imbold pentru caomenirea să se poată elibera din cursa anonimatului.

Vitraliu este o încercare a poetului de înfruntare a

4VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

eseu

Din istoria optzeciștilor

Traian T. Coşovei(28 noiembrie 1954 - 1 ianuarie 2014)

Ana-Maria Constantin

realului, pe un fond grav, într-o tensiune lirică ce dezvăluiestări afective intense. Acest vitraliu interior ia naştere dinimpactul elementelor externe asupra eului. Ruperea„nimfelor somnoroase ale amiezii” constituie cea dintâiimag ine d inamică ce captează atenţ ia poetu lu i ,desfăşurându-se „pînă cînd soarele nu mai e decît o cicatrice/ în umărul nopţii”. Căderea întunericului amplifică tensiuneainterioară întreţinută şi de aburul care „se ridică din grădinilecenuşii unde ard / frunze şi ziare uscate”. Înălţarea aburuluisporeşte neliniştea poetului care îşi imaginează „îngerii decauciuc” venind „să mă ridice la cer / pradă tînguielilor şicăinţelor deşarte”. Spaţiul pare că se îngustează din ce în cemai mult, iar elemente din planul extern invadează eulinterior („vor trece prin tavanele albe (...) se vor izbi depereţi”), luna nemaifiind percepută doar vizual, ci şi gustativ:„Apoi o lumină de lună mă apasă încet pînă cînd / îi simtgustul pe limbă, pînă cînd / deasupra mea se opresc norisuspendaţi / din care vor coborî la noapte spiritele hoinareal ploii”. Poetul îşi dă seama că nu se poate sustrage acesteisituaţii şi se imaginează depăşind „această limită / cu mişcărilungi de care s-au prins fluturii nopţii”. Versurile „Cîntaţi cutoţi şi vă veseliţi – / aduceţi / şi oasele pianului să cînte”ascund ironia în faţa unei situaţii fără scăpare sau, mai binespus, autoironia pentru imposibilitatea găsirii unei soluţii.Atmosfera este din ce în ce mai mai apăsătoare, iar stareade agitaţie atinge intensitatea maximă, în timp ce „poeziavibrează acum de o percepţie cutremurată, avînd omelodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasăstrăbătută, ca de un curent, de nebănuite maleficii”7: „învechiul dormitor tot răscolind, / orbecăind / simt cumsecundele sunt flămînde de mine. / Trăgîndu-mă la sorţi,rostogolindu-şi zarurile sparte, / tîrziu, / cînd îngerii decauciuc mă vor urca la cer / pradă tînguierilor şi căinţelordeşarte”. Sfârşitul poeziei se constituie din reluarea imaginii„îngerilor de cauciuc” (care denotă vizionarul poetic) dinprima strofă, subliniind că momentul era inerent, chiar dacăpoetul nu era pregătit: „pradă tînguielilor şi căinţelordeşarte”. Cu această poezie ni se expune un imaginar poeticîntr-un Vitraliu al stărilor ce inundă sensibilitatea poetului careacţie a contactului cu realul, având un ecou surprinzătorîn planul discursului poetic.

Limbajul poeziilor lui Traian T. Coşovei este unul simplu,cotidian, fapt pentru care „ceea ce spune pare obişnuit,comun, dar în discurs frazele cele mai fireşti se întîlnesc cuafirmaţii bizare, absurde, într-un amestec suprarealist”8.Requiem începe cu un nonsens – „Taică-meu şi-a vîndut şiapa din fîntînă / ca să mă scape de singurătate” – ce secontinuă cu o paranteză care nu are nicio legătură: „(asta v-ospun pentru că am un văr care lucrează / la staţia de benzină).Versurile ce urmează „şi cu toate astea ne simţeam cu toţii /ca într-un ascensor oprit între etaje / (într-o vreme neîndeletniceam cu cercetarea duhurilor)”, puse în corelaţie cutitlul, dau impresia unei atmosfere opresive din care nulipseşte senzaţia de claustrofobie, de sufocare: „şi singuri,apăsînd / apăsînd pe butoane, lovindu-ne cu coatele /izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună”. Ludicul şiironia se instalează în rupturile textului între frazele generale,serioase şi cele stranii precum întâlnim în versurile: „Viaţa îşicontinua cursul normal / într-o tăcere întreruptă numai / de

zgomotul cocoşilor de tinichea / răsuciţi de vînt peacoperişuri”. Succesiunea comun-neobişnuit continuă în firuldiscursului poetic evidenţiind nesiguranţa tot mai pronunţatăşi atmosfera apăsătoare: „Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire / de iarnă / (şi fetele din colţul străzii,ascuţite / ca nişte trîmbiţe de aramă: tu tuu tu tu tutu tu...)./ Nici un anotimp, doar acesta / (apăsînd, apăsînd pebutoane, izbindu-ne de pereţi), / nici o altă linişte, doar amea”. Observăm aceeaşi limitare a spaţiului care pare căînghite totul – „Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste / pentrua fi bîntuite de stafii, acoperiţi-mă” – provocată de tăcereadureroasă care se eliberează – „voi, urşi polari, fantasme,veniţi şi adăpostiţi-mă de vocea / cu care îmi strig tăcerea penume”. Iată cum în liniile unui discurs, pe cât de simplu la oprimă vedere, pe atât de dificil în pătrunderea semnificaţiilor,cititorul poate fi uşor dezorientat. Nicolae Manolescu asurprins atât de bine acest aspect al poeziei: „Banalul şiinsolitul alternează în chipul cel mai neprevăzut. Poetul facede obicei o constatare, de aspect filosofic sau etic, cu un aergrav-amuzant (cam ca la Marin Sorescu), pune punct şi lipeşteo observaţie atît de precisă şi de banală, încît produceperplexiatate”9.

Versurile lungi, epicizate, impregnate de biografism, suntoglindirea unor „stări de conştiinţă (...) nedisimulat depresive,chiar dacă la modul discret, delicat”10. Noutatea limbajuluiconstă în utilizarea unor cuvinte din domeniul tehnic:„nichel”, „mecanism”, „biela”, „manivela”, „staţia de benzină”,„butoane”, „cauciuc”, elemente recurente ale cadrului în carese desfăşoară poezia. Într-o imagine de ansamblu a poeticiilui Traian T. Coşovei, Radu G. Ţeposu aprecia că „predispoziţiapentru domesticirea realităţii, prin hipnoză lirică, esteindiscutabilă. Prea sensibil pentru a fi chirurg, poetul poaterecurge la tratamentul preventiv; se teme de incizie, preferîndhomeopatia. Poezia nu e un instrument, ci un medicament.Chiar cînd e atins de boală, poetul are mai degrabă senzaţiaunui coşmar care încetează odată cu trezirea. Nota deirealitate delicată şi agresivă, feerică şi incisivă vine, prinurmare, din natura duală a acestei lirici: iritare şi abulie,suferinţă şi exultanţă, pitoresc şi melancolie, freamăt şireverie”10. Traian T. Coșovei lasă în urmă o poezie particularăprin tonul grav, dar elegant în același timp, impunându-se caun poet valoros, mult prea devreme plecat.

1 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noiipoezii”, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 213.

1 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă aîntunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III-a, CarteaRomânească, Bucureşti, 2006, p. 80.

2 Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Listalui Manolescu – 1. Poezia, Aula, Braşov, 2001, p. 344.

3 Radu G. Ţeposu, loc. cit.4 Ibidem.5 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 343.6 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 81.7 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 344.8 Nicolae Manolescu, loc. cit.9 Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane,

Minerva, Bucureşti, 1988, p. 117.10 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 83. t

5NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

eseu

Silvia Goteanschii

DIN POEMELE MELE Cu ALIOȘA

ALIOȘA, Nu DORMI

Fac aşa cum ai poruncit, scutur saltelele, aranjez pernele, împart covrigii la săraci şi mă pun pe râs. Trei ani am să râd ca proasta, iar tu ai să faci ca măgarul. Amor cu prescripţie, pâine cu sare, coasta mea de drac, vândută la bâlci de mâna ta putrezită, într-o după-amiază, la preţ mizerabil.

Fac aşa cum ai poruncit, te duc tot mai aproape de moarte şi dincolo de ea şi vinul curge gârlă de la cricova la cotnari,şi viile cresc peste noi, se-agaţă de garduri, de gâtul meu sucit spre cântar.

Am două unităţi de măsură, o bilă de metal şi un bob de mazăre, e miezul nopţii Alioşa, mă aşez pe un taler şi crapă bobul de râs, Alioşa, cum muşc eu din borta covrigului şi cred cu tărie că mă iubeşti.

Alioşa, mă vei iubi toată viaţa şi nu mă vei lăsa să plec, vânzătorule, nu mă vei lăsa jos.

(după trei ani, din prinţip) Alioşa, ce faci tu acolo, cocoţat sus?

ALIOȘA, E VARĂ

şi tu ai promis că vara vom râde mult, vei plăti vreun nebun să ne cânte la cobză şi ne vom dezbrăca. Eu, de rochia mea veche de bumbac, tu, de toate femeile pe care le-ai iubit înainte, pentru că vara e supărător de cald.

Dar tu stai la capătul inimii, cum îi şade bine mortului şi nici cobza nu te poate trezi.Nici vreun gâdilat cu frunza după ureche, nici vreo muşcătură nouă de şarpe, nici şuieratul nebunului supărat de-a binelea.

Iar la capătul inimii e vale, Alioşa, şi pentru că vara asta nu va avea niciodată un capăt, vei plăti vreun nebun să ne cânte la cobzăcât să urc un deal. Şi atunci, vei vedea, Alioşa, cum din vârf de deal, eu mă duc la vale într-o casă pe roţi.

LuPII, ALIOȘA

au ieşit din ascunzătoare. Nu, nu din pădure,

nici de la stână, nici când au fost alungaţi

de copii alintaţi, neascultători. Dintr-o grădină

de mărgăritar unde oboseala din patul meu

lipit de pământ îi cheamă, iar noaptea în care

m-ai ţinut în braţe s-adorm, a trecut. Steaua

care mi-ar fi luminat calea până la sânge

în curând se va stinge. Sunt peste tot, Alioşa

- printre paşi, în ochi şi în flori, gata să sfâşie.

RISIPITORII DE RAI

(due(l)t cu Alioşa)

*

Această javră de care ţi-e milă,

pe care zici tu c-am ucis-o, te-a făcut om.

Ai acum dreptul să strigi:

- Priviţi, priviţi, ce femeie

frumoasă şi cultă a ucis acest animal.

Dar binele şi picioarele tale,

au felul lor de a înşela evidenţa -

dreptul meu de a spune da şi nu, totodată.

Această javră ştia doar să latre,

să dea dracului din picior,

să scurme, flămândă mereu şi însetată

de carne.

Te-am scăpat, fă-te că nu mă cunoşti. Doar

nu vrei să-mi scânceşti la picioarele de cal,

într-o zi, să te mântuie unicornul.

*

Ehee, javra trăieşte şi ce javră, Alioşa!

rupe tot ...

stilul, poliţişti, demnitari –

cai cu ochelari, muşchişori à la grozăvia –

Hai, recunoaşte, frumuseţea e, în fapt,

sărăcia,

a duhului, a picioarelor şi a binelui sfânt.

Te pomeneşti că ai fost, tu cu mine,

ha ha, tu cu mine – adevărat şi curat, hai

cât timp dai

să-ţi scâncesc ... fiu nesocotit ce eşti tu,

eu, noi, ei,

toţi

Risipitorii de rai ...

6VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poetul lunii noiembrie

q

Nu puţine sunt textele lui Nichita Stănescu în carepoetul a încercat să redefinească poezia în viziune proprie,să găsească specificitatea limbajului poetic, considerândcreaţia în strânsă legătură cu fiinţarea. „Evocare” dinvolumul „Opere imperfecte” reprezintă încă o încercare apoetului necuvintelor de a perturba normele de concepereşi receptare a poeziei. Se observă cum arta poetică, artaîn general, este văzută aici ca o „imperfecţiune aperfectului”, ca o pipăire a marginilor adevărului absolut.

Textul debutează cu un pronume personal „ea”. Nu ştimdacă ea este o făptură eterică. Poate fi o fiinţă concretă,poate fi doar o umbră... Urmează o comparaţie simplă: „caumbra unei idei”, comparaţie ce caută să descriefrumuseţea neasemuită a făpturii. Departe de a ficoncretizată, făptura aceasta rămâne cantonată în sferaabstracului, deoarece poetul o plasează tocmai „în umbraunei idei”. Cum ideea nu are umbră şi nu poate fipercepută, tot astfel făptura concretă, existând simultancu reflectarea sa în cuvânt, nu admite a fi ea însăşi, versulscoaţând în evidenţă imposibilitatea numirii. Totuşicomparaţiile continuă tocmai pentru a defini, a numiaceastă fiinţă abstractă. Se caută în continuarecorespondenţe de ordin spiritual: mirosul de nou-născutşi de piatră „proaspăt spartă”. Iar versul ultim al primei

strofe este de fapt o metaforă cu semnificaţii mai adânci(„strigăt într-o limbă moartă”), cuvântul ce exprimă abisulfiinţei neputând lua cu sine fiinţa, ci doar să o reprezinte.

Următoarea strofă caută şi mai mult să concretizezeaceastă făptura abstactă. Reprezentarea frumosului capătăconcreteţe prin râs, plâns şi respirare. Negarea din primulvers „nu avea greutate”, precum şi gerunziile „râzândă”,„plângândă”, specifice zicerii stănesciene şi care au aspectpasiv, dau senzaţia că altcineva râde şi plânge. Astfel,poetul îndepărtează şi mai mult de realitate pe această„ea”. Epitetul „sărată”, urmat de comparaţia „ca sarea” (defapt o tautologie) trimite la o reprezentare închisă,suficientă sieşi. Barbarii slăvesc ceva la care nu au acces,slăvesc sarea ca pe o reprezentare simbolică a idolului.

Imaterialitatea se instaurează cu totul în cea de-a treiastofă (formată din numai două versuri). Nichita se declarăneputincios în a concretiza ceea ce rămâne de neexprimat,de a cuprinde în cuvânt semnificaţia ultimă a realului. Cum„pământ” este aici un sinonim cu „stabilitate” într-o lumeinstabilă (pe ape), se relevă în mod paradoxal esenţaactului poetic. A fi plângând, râzând, a avea miros,concreteţe şi culoare reprezintă chiar întruparea ideii,întruparea frumosului absolut, reprezentare a lumii înplenitudinea sa, nu doar copiere a realităţii.

Poezia nu e mimesis, este ea însăşi creatoare de lumi,ea există, pare a spune cu tărie Nichita. Poetul aspiră afiinţa prin cuvânt, a fi simultan cu cuvântul, a respira odatăcu acesta. Nichita Stănescu porneşte încă o dată încăutarea frumosului şi nu se împotmoleşte în realitate, căcirealitatea însăşi îi dă răspuns. Categorie estetică veche decând lumea, frumosul devine formă de cunoaştere a lumiişi de mântuire a poetului.

7NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

eseu

O altă artă poetică

Diana Trandafir

Nichita Stănescu

EVOCARE

Ea era frumoasă ca umbra unei idei,a piele de copil mirosea spinarea ei,a piatră proaspăt spartă,a strigăt într-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.Râzândă şi plângândă cu lacrimi mariera sărată ca sareaslăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gândÎntre ape, numai ea era pământ.

Vasile Ioan CiutacuVârsta albă lui M.D.

Tu ce mai faci? Zăpada e cu tine?Cine-ţi mai taie pârtie şi lemne?Ţi-e patul greu? În palmă simţi suspine?Şi-n preajma ta nu-i nimenea, pesemne?

Te sună cineva? Ţi-e cupa plină?Ce zvonuri mai auzi înzăpezite?Ce stele ning? Ce viscol le înclină?Sau tu –l dobori cu tâmplele-nflorite?

E mare depărtarea? Mă mai vezi?Fereastra ţi se trage sub perdea?De-atâta ger sticlos mai poţi să creziCum mi se scurg genunchii în podea?

E linişte sau poate vin schiori?E-un foc de armă sau e-o avalanşă?Cuvintele-s tăcerile scrisoriiŞi iarna vămile ţi le înfaşă?

Mai poţi să vii? Eşti lacrimă sau rază?E sufletu-mi în poartă ori sunt lupii?Şi neaua care curge ţi-e amiază?Şi-a cui e umbra asta fără dubii?

E o fantomă sau e trupul meu?Vezi, urma-i nu cumva –mi se potriveşte?Şi nu auzi cum plânge DumnezeuCând crucea ce-o ridic mă arcuieşte?

Eşti mult pe-aproape sau mi se pareCă ninge cineva peste ninsoare?Îmi croşetezi din bine ori amarul?Şi cine, doamnă-mi fură iarăşi jarul?...

Patul celui întârziat

Aţipesc în patul casei părinteştişi pe care ai mei îl păstrau neatins odinioarămirosind a flori de câmp, a fructe coapte şi atrupul iubitei luminat de dragoste.Ziceau că dacă vine cineva străinsă aibă unde să-şi pună capul pe o pernăînvelită într-o maramăcroşetată de îngeri, cu migală.Şi aşteptau...Aceeaşi lună trecea prin aceeaşi uitătură de vitraliipână ce se cuibărea într-un nor, oriîntr-un ochi de pasăre matinală.Aceleaşi anotimpuri se petreceau fluviufără să-şi amestece vadurile,obiceiurile,pâlpâitoarele stele,soarele.Numai patul nestingherit era în aşteptareastrăinului obosit denu-i mai ajungeau paşii până în prag.Iarna,mama îl învelea cu o plapumă de lână

până sus – de la picioare la creştet – iar tataîi aducea veşnicul braţ de lemne ca pestrăin să nu-l atingă colţii gerului.Fie primăvară, fie toamnă,patul era primenit cu o cuvertură în care un păunîşi rotea aureola cozii printr-o grădină dedumitriţe,de zborurişi şerpi cu mărul în gură.Între timp, Cel Veşnic, le-a găsit alor meibinecuvântata odihnă în rai, iar dacă nuîntr-un ochi de floare,de vultursau în câinele casei.Iar astăzieu mă odihnesc în patul străinului, dar nimeninu ştie de timpul împietrit în trupul său plin de vise.Şi ce i-aş mai putea oferi trecătorului dacă vine azisă se odihnească la mine?Mai e însă vreme ca Ţinuturile Colţilor de Nisip săse obişnuiască că stau în patul celui întârziataşteptând îngândurat.

Doar un cuvânt

Mă ferescîn toamna asta să fiu copacca nu cumva soarele cu piepţiide aur şi piatrăsă se sprijine-n frunzele mele.Acum aş dori să mă cheme femeiace şi-a uitat vara în mineşi sandalele în urma paşilor mei.Să mă strige până când chiotulse va agăţa în nasturii cămăşiidin dreptul inimiişi de acolo mai departepână am să spun din puterea sufletuluicu ochii plini de stanedoar un singur cuvânt miraculosîn care să se sprijine luminadin întunericul meu:Dragostea.

Cheia

Mamă,mi-ai dat o cheieşi de-atunci îi caut lacătul.Drumurile sunt nenumărateşi orologiul – iată – tot altcinevami-l întoarce.O, dacă aş şti, dacă aş şti,- mamă,din lumina pământuluiprin fluviul timpuluipână-n grădina Edenului,ca şi Dumnezeudin ochiul meu –pe ce stradă stă copilăriaca să înmânez cheia,de parcă am furat-o,până încă nu rugineşte,m-aş simţi învingător.

8VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poesis

n

Constantin Predascrisoare către lucia mihaela botezatu

trăim vremuri de restriştepoeţii o duc foarte greuîn ceruri arde o miriştesub barba lui dumnezeu

teama, doamne, teamadinamitează munţii din inima meape prispa casei mamaîşi face cuib de rândunea

trăim vremuri de restriştepoeţii o duc foarte greuîn ceruri arde o miriştesub schitul lui dumnezeu

poezia

poeziaeste o infirmitate atât de frumoasăîncâtşi-o doresc şi îngerii

mâinile mele

mâinile mele pe cruce, vai, tristele mele mâinimai curate ca plânsul, ca grâul, ca lumina din pâini

mâinile mele – duminici sfioase întoarse spre miercuri, spre lunimâinile mele – singurele cărora lemnul crucii le spune rugăciuni

duhovnic la un internat de fete

duhovnic la un internat de fetesă vină mirosul de gutuie să te-mbetemiros de mere, de gutuie, de smochinede biblii, de dantele, de sutiene de virgine

duhovnic la un internat, mare duhovnics-auzi cum veşnicia mişcă acele-n ceasornic

îmi bate sufletul la uşă

îmi bate sufletul la uşădin afară îmi bate, din mijlocul floriloro floare de cais a zburat din cenuşăşi cântă nebună pe urma cocorilor

îmi bate sufletul meu la fereastră, din livadăîmi bate, din mijlocul floriloro floare de cais a zburat de sub zăpadăcum îmi mai pot găsi eu sufletul în împărăţia norilor?

îmi bate sufletul meu la fereastrăca un fruct frumos căzut din floaredumnezeu îl ia-n eşarfa sa albastrăca pe un prunc şi-l învaţă să zboare

dumnezeu îl învaţă-a câta oară?-şi înlăuntrul lucrurilor să zboarecând dumnezeu mişcă un deget e primăvarădumnezeu nu poate fi decât mireasmă sau boare

îmi bate sufletul la uşă cu sfialădin afară îmi bate, din cnezatul florilorfiecare mireasmă se transformă în strop de cernealăcu care eu pictez pe cer melancolia cocorilor

îmi bate sufletul la fereastrăca un fruct frumos căzut în livadădumnezeu îl ia-n eşarfa sa albastrăca pe un ghiocel sfios de sub zăpadă

am ajuns să vorbesc singur

am ajuns să vorbesc singurcu teii. ca prelaţii nebuniîmi duc singur crucea pe umăreu, cioplitorul de cruci care face minuni

am ajuns să dau bineţe statuilorsă intru-n vorbă cu norii pe culmimă-mbrac în aroma gutuilorşi-am mantii din foşnet de frunze de ulmi

am ajuns să vorbesc într-o doarăcu cucii, cu ulmii, cu teiibre, domnule ulm, n-ai o ţigară?hai să privim la internatul de fete prin gaura cheii

am ajuns să vorbesc în şoaptă cu minesă intru-n vorbă cu celălalt constantincare aşteaptă smerit să se închineicoanei făcătoare de minuni din cana cu vin

am ajuns să vorbesc singur cu brazii. ca pustnicii din munţi, nebuniîmi duc singur crucea pe umărşi cred că-i ambrozie apa din fântâni

scrisoare de desfăcut la miezul nopţii

am să-ţi scriu, iubita mea, duios, citeţcu litere de biblie şi letopiseţ

miliarde de poeme sau scrisoripe frunze ruginii sau prin ninsori

am să-ţi scriu, iubita mea, cum nimeni nu ţi-a scriscel mai frumos evangheliar, cel mai frumos zapis

am să-ţi scriu, iubita mea, cu vin sfinţitcu vin de candelă, cu flori în asfinţit

am să-ţi scriu deasupra cerului cu stelecam cât un voroneţ de albăstrele

am să-ţi scriu, iubita mea, şoptitpe lemnul uşii de la schit

să nu ne-audă sfinţii, huhureziieşti atât de frumoasă ca lumina zăpezii

am să-ţi scriu, iubita mea, -n alt graicu galbenul cireşelor de mai

am să-ţi scriu, iubita mea, -n amvonul din livadăo biblie cu literele de zăpadă

şi-o altă biblie cât toată poeziatu ai la degetul mic şi schitul şi mitropolia

9NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poesis

n

Diana Trandafir

Implant în corpul poetic

e de o frumuseţe opacăpriveşte cu ochii închişiluna-ngheţatăşi-a ascuns faţa în rana unei gheare de tigrunorii muşcă din ea ca din câmp

*****firul ierbiiîşi caută în singurătatetot văzul

*****nu te îndoi de acest adevăraerul are trei blânde tăişuri

când îţi mângâie trupularipa păsării lasănoduri în gol

*****puţin îmi pasă dacă ne vom iubihoitul străluceşte hipnoticca poleiala lăsată pe plita încinsăsfârâie până la ultima umbră

viermele există numai pentru că avem nevoie de el

*****glonţul îndreptat către tâmplăiarpacepriveliştea se va dovedi unicăsuferinţa atroceimpactul sublim

*****după ce carnea se dezleagăpluteştesunt o mulţime de frânghiişi doar o singură prăbuşireiadul vine de susca avalanşă de fluturi nocturni

*****corpul e cercetat de parcă ar avea văimunţigrohotişuri

cei mai mulţi trecarătând înainte cu degetulrătăcirea se facela flacăra palidăa unor foarte frumoase porunci

*****mă fotografiez cu îngerulochii telurici se desfată în golîmi supravegează tot mai atent ieşirea din ceaţă

fiecare e în stare să ţină piept până la capătfiecare ştie să lustruiascăcu sârg pieptul morţii

mă fotografiez cu îngerul iar prin zid răzbat frumoase cântări

*****masa de prânz se face cu bucate aleserostul cărnii-i pe oaselaptele-n ugertâmpla stă culcată pe piatrălanul secerat s-a cules bob cu bob

gândeşte-mănumai atunci voi şti că exist

*****când plouătrupul îşi caută sufletulprintre rămăşiţele zileiam furat mai multe rânduri de ploicaut un locîn care să-mi desfac chipul ca pe o coajă de nucă

plouăşi nu mă mai satur de ploi

*****fiecare vârstă vine cu inevitabile pierderie un lung convoi de erori

pentru toatecaut liniştea fecundă

10VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poesis

b

Valeria Manta Tăicuţu

Ceţuri căzând

1

e-atâta ceaţă şi nimeni dincolo de eacaut cu vârful degetelor o suprafaţă solidă,un punct măcar, să-l apăspână mă doare amintirea lucrului care-a fost acolo;ceaţa aceasta dizolvă lemnul şi metalul,oasele albe şi pe cele negre în lut,nu are somn nici sub luna învinsă,(învinsă: oricâte gheare şi colţi ar avea paznicii ei);undeva, în hăul de deasupra,ţipă molatic cocorii, şi ei fărăsomn, cu lumina în zvâcnetul aripii doar;nu mai vorbesc cu toamna,nu mă mai mir şi nici n-o mai întreb retoricunde-i sunt pletele, coroanele şi ochii sauunde-i sunt culorile de la care începesecunda să curgă spre inimă.

2.

ziua aceasta îmi intră în ochistrâng firele ei de nisip pentru timpul cândvoi auzi pescăruşii ori valurilemuşcând ţărmul;simt deja înăuntrul meu mareauleioasă şi dulce ca mirul,cum caută o ieşire, o cruce sauun port cu vase vopsite de lemncând voi pleca, pânze albe se vor întinde pe cer,totuna cu norii şi cu ceaţaatât de parşivă, bolnavă şi grea.

3.

am ieşit toţi din case, trecea armata de îngeri păzitori,trecea pe străzile spălate cu şampon, fără obişnuitelecutii goale, capace, peturi, seringi, ambalaje, flegme,

firimiturica nişte corbi în noiembrie ciuguliserăm încă din zori

toate cadavreleînghesuite acum în saci de plastic prin pivniţeîngerii noştri păzitori meritau străzi curate, cu mirosde levănţică, lămâie şi măr, poate aşase îndurau de noi, de rănile noastre ascunsearmata trecea, aripă lângă aripă, tăind văzduhulcreşteau între aripi poeme şi cântece, amestecate cu ceaţaîn marşul ordonat către izlaz, acolo primăriaaprobase un îngerodrom, un loc, adică, de undesă decoleze păzitorii cu noi cu tot, în caz că mita

în şampon parfumat şi străzi luminoase ar fi funcţionataripă lângă aripă, îngerii noştri păzitori blonzi şi cu ochiineapărat albaştriintrau în ceaţă, aprinzând felinare roşii în loculunde-ar fi trebuit să-şi ţină inimaintrau în ceaţă ca-ntr-un mormânt, trăgându-negoi şi flămânzi la marginea lui.

4.

cade lumina în sine când trece prin ceaţă,atunci se sting, somnolente, draperiile cu stele pictateşi îngeri naivi, ţinând mâna la sex,se poate să înceapă aici, în adâncul tulbure al poemului,clipocirea de izvor a vreunui visaici, în adânc, lumina nu se vede, o presimţi numai,ca un bătrân cu ochii albi în fereastră, numind-ofără greş pe cea care vine să-l ducă dincolo de lumeo presimţi şi o aştepţisă curgă liniştită şi aurie în mierea vreunui cuvântlumina cade însă în sine, oarbă, surdă şi mutăcântecul tău de lebădă nu mai vibrează în ea.

5.

duminică, în zori, când plec la biserică,străzile mă latră pustii, încolăcite în zăpadănu ştiu unde-i nordul, steaua polară se ascunde în ceaţă,acolo, unde petrec, la parastase tainice,ramurile de iederă, cu brocartul lor vestejit,puiul de salcie şi, ascunşi sub bidoane de plastic,trandafirii care vor muri cândva, în lumina lui augustoraşul stă cu gura căscată, uimit şi somnolent,voi intra în el cu părere de rău, cugreaţa cea de toate zilele, ca o gravidăprea bătrână pentru pruncul cu două capeteşi fără inimă, zornăindu-şi deja tinicheauabună să-l apere de viaţă şi de îngeriipitiţi în drumul din zori spre orice altă biserică.

6.

drumul spre şcoală nu este niciodată acelaşi,uneori trece prin inima de iasomiea vreunei grădini părăsite,alteori numără coşuri cu crizanteme sau ocoleştetroiene murdare, împinse pe trotuar, acolounde pulsează încă urma atâtor paşi risipiţipoate că e noapte şi visez doar că mergpoate că drumul nu-i decât un felde joc al imaginaruluipoate că nici nu duce spre şcoalacu profil gothic, amestecându-şi respiraţiacu respiraţia ceţei,poate că e zi, poate că e joc, ei, şi?

11NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poesis

b

Traian Vasilcău e un poet, energic, productiv şi cu ecou lamarele public, în special cel de pe internet. Acest publicreprezintă o dovadă a recunoaşterii valorii sale, fiindcă lui,publicului, îi lipseşte spiritul critic dar îl are pe cel al sufletuluisensibil şi emoţional, şi când respinge visceral, şi când admirăabsolut. Reţin una din aceste multe aprecieri, care e urmată deo un comentariu aplicat cu sârguinţă didactică: „Traianus,discipol al Almei Mater, este un corifeu al scriitorimiicontemporane, situându-se pe o treaptă superioară în antologiaartei, opera sa intrând triumfătoare în pantheonul de valori alliteraturii naţionale şi universale, ca o definire a efectului decatharsis a operei, lăsată posterităţii moştenire”.

La o vârstă încă estivală, aflăm că a editat 44 de cărţi (laChişinău, Iaşi, Alba Iulia, Arad, Craiova, Timişoara, Bucureşti şiOttava), a proiectat 9 antologii ale operei sale, din care au apărutpatru volume între 2012-2013. Mai aflăm că e „Maestru în Artă”,Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Moldova, că epreşedinte al Societăţii „Pasărea Phoenix”, că e Director alproiectelor „Dicţionarul scriitorilor români de pretutindeni” şi„Antologia poeziei româneşti în mileniul III”. Cum se vede,Traianus (pseudonimul său) este un autor enciclopedic, daratragem atenţia că face figură de trubadur al vremurilor noi, caaltădată Vladimir Vâsoţki, acesta mult mai parcimonios şiacompaniat de chitară, sau ca mai recenţii rapsozi: SergeyTimofeev, Vera Pavlova, Gary Sullivan, Bruce Andrew, SyraQueiras, Vanessa Place, Benoît Casas ş. a. - nici ei industrioşi şi,deocamdată, mai puţin reputaţi. Traianus se revendică din Villon,Eminescu („neam de emineşti”), Esenin („hohoteşte-n trupulmeu”), Labiş („trăiesc în miezul unui ev trist”). Dar nu are marotaoriginalităţii stricte, se înscrie în pas cu mòdele şi modèlele. Înprim plan, stau temele şi atitudinile curente: singurătatea,tristeţea, revolta, atacul postmodernismului, civismul înflăcărat,retorismul, elegiacul („purtător de rană”), religiozitatea, poeziaca rugăciune patetică.

E de înţeles că, fiind ceva mai veche, O Istorie Deschisă aLiteraturii Române de Mihai Cimpoi nu-l consemnează. NiciDGLR (2004-2009). Nici Dicţionarul Biografic al LiteraturiiRomâne. În rest, e necunoaşterea mea.

Volumul Sfeşnic în rugăciune conţine un „snop de lirice”,cum îl recomandă poetul, pe care titlul îl exprimă de la început,şi-l dezvoltă pe parcursul acestei cărţi cu coperţi subţiri şi cutextele înghesuite ca într-o carte de rugăciuni care faceeconomie de spaţiu.

Aspectul de broşură e uşor de purtat în buzunarul de la piept.N-am să vorbesc de tradiţia poeziei religioase la noi, veche de laPsaltirea pe versuri tocmită a lui Dosoftei până la cea de laGândirea, cu Nichifor Crainic în frunte, cu Heliade Rădulescu,Macedonski, V. Voiculescu, apoi poeţii adevăraţi n-au scris decâtincidental. Arghezi n-a scris poezie religioasă (ŞerbanCioculescu), ci psalmi ca o experienţă existenţială şi cu excelentăcalitate artistică. După 1990 s-au alcătuit antologii (patru) caredovedesc „bogăţia” speciei în literatura noastră, fără referire lavaloarea literară. Timp de 50 de ani asemenea produceri au fostinterzise. Apoi libertatea a dat drumul porţilor rugăciunii, ca unui

şuvoi scăpat de baraj. E drept că abuzul nu este totdeauna bun.Ca o mărturisire, am intrat în ultimul timp în posesia multorvolume de poezii, majoritatea având în totalitate sau în cea maimare parte tema sfinţeniei.

Pentru că inefabilul poeziei se apropie foarte mult demisterul rugăciunii, ambele modalităţi fiind ale intuiţiei lirice castructură şi care au ca finalitate depăşirea cunoaşterii concreteîn beneficiul spiritualizării. Când a apărut problema poeziei pure,unii au pus-o în relaţie cu religiosul, cu rugăciunea. În frunte, s-aaflat Abatele Brémond, membru al Academiei Franceze. PaulZarifopol, care ne era ateu dar un mare cunoscător al arteiliterare, discută chestiunea în textul „Poezia pură”, de undereproduc un scurt fragment: „Fiindcă în căutarea poeziei, el(părintele Brémond, n. mea) se opreşte la starea mistică şi spunecă «experienţa poetică» este «o întâlnire cu Dumnezeu». Preotulliterat lasă astfel ideea poeziei pure confundată în ideeaexperienţei religioase. Aşa încât tot nu află, ce e specific propriuatitudinii poetice, independent de orice realizare expresivă.Teologul mistic a pierdut din vedere că mai mult poate decâtcuvântul poezie, cuvântul Dumnezeu trebuie să despereze peautorii de dicţionare care, pe lângă intenţiile practic empiricesau istorice ale oricărui lexicograf, mai au şi scrupule inteligente.Să introduci pe Dumnezeu în definiţia poeziei înseamnă săprelungeşti o confuzie şi aşa destul de regretabilă…” Dacă e aşa,mai mult muzica decât poezia e potrivită misticii.

Diletanţii n-au înţeles spiritul analogiei şi au ajuns la cel maisimplist simulacru, patetic şi retorizant. Doar că rugăciunea e deregulă tăcută, în gând, în intimitate, ori în cor şoptit la adunărilereligioase. Poezia trebuie să-şi extragă esenţa din cuvinte carenu totdeauna au darul de a exprima „focul sacru” (Rimbaud) sau„insula cu luciole” (Arghezi). Himera spiritului nu intră înconexiune cu realitatea vocabularului declamativ fie el şievlavios. Pastorii înseamnă că sunt cei mai mari poeţi (orali) aiomenirii, deşi ei n-au idee de ce înseamnă poezia în accepţia eiproprie. Cine n-are vocaţie şi cunoaştere poetică pentru aconstrui edificiul poeziei, în zadar apelează la cuvintele caresugerează sfinţenia. Înseamnă că nu există poezie cu temăreligioasă? Cum să nu. Doar că nu putem da un exemplu de marepoet în acest sens.

Traian Vasilcău tinde să unească propria structură de poet custructura plină de sacralitate a rugăciunii, cum terestrul cată săcomunice cu cerul: „O, şi cât visai într-un cuvânt / Vieţile să-miînhumez odată, / Nesfârşindu-mi trecerea cea toată / În privireacerului Preasfânt… / Şi-am tot scris instanţelor celeste / Să măuite-un timp prin vreo poveste / Trubadur la răni să fiu mai rar”.Da, poezia şi rugăciunea sunt forme ale creaţiei umane. Colajuldin Sfeşnic în rugăciune se amplifică elegiac şi psalmic, de lasmerenie la suferinţă, de la colindă la pamflet, de la bocet lablestem, discursive: „Prohodul poeziei a-nceput, / Tot ce vomscrie e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oştiride şoimi imită temnicerii”; „Din sufletu-mi poţi împleti colind /Şi-apoi, în zori, de pe-a uitării vale / pe-un ocean de patimirătăcind / Du-mă spre ţărmul rătăcirii Tale!”. Există risculsupraproducţiei şi a declamativului: „Tăcerea vorbitoare agândurilor mele / Mustind de raiurile cu cari m-aţi potopit / Mi-a-ncătuşat vederea, m-a exilat în stele / Şi biciuindu-mi visul, înCer m-a nesfârşit”. Şi în ritm folcloric: „Mori în mine viaţa toată/ Şi în Domnul – niciodată”; „ Şi la căpătâi /Cerule,-mi rămâi, /Bată-mă nevina / De a-ţi şti senina / ochilor privirea / Pestemonastire, / Unde , Rănii mire, / Lăcrimez psaltire”; „Jelui-m-aşşoi n-am cui, Jelui-m-aş Domnului, / Domnu-i rege pe mulţime,

/ Da’tot are timp de mine”.

12VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

lecturi

Traian Vasilcău şi poeziareligioasă

Constantin Trandafir

Cornel Sântioan Cubleşan

ÎNTRERuPERI

Între mine şi lume e cineva careconduce

între sinele meu şi lume este o fiinţăde linii şi semne

neînţelese.E mult loc în acest păienjeniş în care se sting greieriiSoarele.Lucrări si lucrări şi mâna ta ce a apusdupă fereastră. E cineva care provoacă întreruperileSimt cum alunecă pământul pe sinusoidă şi cum tremurăca o fiinţă sărmană. Uneori mi-e milănu are cine să-l ia în braţe să-l alinte.Simt cum alunecă atunci când închid ochiişi pierd lumea mea care mi-e furată

*Între pleoape se naşte un corp străin. O durerevrea să penetreze. E cadavrul nopţiiparte din timpul meu care a putrezitcorpul nu e mai primeşte. E mult loc în păienjenişul vieţiide care fug încercând să mă îndepărtez.

Propria-mi greutate mă apropiefragmentele care numai funcţionează, ca un lest şiînlesnesc neputinţa.Zadarnic. Lumina mâinilor tale nu se va mai aprinde în fereastra acoperita de perdeluţa ierbii.

*Deci lumea care m-a închipuit o vei pierdeşi aceasta la rându-i mă va pierde.Lumea neînchipuită mă va înfia:şoareci cu bronhii miei cu dinţi de lup hipopotami cu

solzivor respira aerul care vei fi care le va da viaţă.Şi o pleoapă ascunsă după o altă pleoapă va acoperi

ochiulprin care va pătrunde doar lacrima mea.

STRIGĂTuL CuLORII CE PIERE

Al cui e strigatul ce se audedin piatra aruncata în râustrigatul pe care-l audîn fiecare obiect atins şi abandonat.

Ascult strigatul din cartea citităşi apei închisă în raftstrigătul culorii ce piereodată cu îngheţul.Mă ţine treaz strigătul din visulîn care te-an pierdutstrigatul crucii ce cheamăviitorul răstignit care sunt

MĂ RETRAG ÎN IMAGINAţIE

Lucrurile s-au înmulţitnu mai e loc să treci printre ele.S-au umplut cu privirea mea cu viaţa mea.O lacrima fără sfârşit plânge ceasornicarulnu mai are loc printre lucrurinu se mai poate întoarce acasănu mă mai pot întoarce acasă.Spaţiul se îngusteazălucrurile se înmulţesc rănescîntrerup.Cineva le-a pierdut, eu, tu, el…Lucrurile rămân de noi, tot mai puţini, tot mai multeŞi atunci mă retrag în imaginaţie în visunde totul e infinit unde ceasornicarulfratele meuleagă scările între elestelele cerurile timpurile între ele.Ştiuam căzut cândva din zbor. Mă retrag acolounde-mi vor creste aripele din nou.

Din volumul în pregătire MEDIUL CONTROLAT

13NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poesis

Vera Polozkova[Или даже не бог]

Или даже не бог, а какой-нибудьего замподнесет тебя к близоруким своимглазамобнаженным камушком, мертвым шершнеми прольет на тебя дыхание, как бальзам,настоящий рижский густой бальзам,и поздравит тебя с прошедшим— с чем прошедшим?— со всем прошедшим.

Покатает в горсти, поскоблит тебя с уголка –кудри слабого чаюлоб сладкого молокабеззащитные выступающие ключицыскосишь книзу зрачки – плывут себе облака,далеко под тобой, покачиваясь слегкабольше ничего с тобойне случится.

— Ну привет, вот бог, а я его генерал,я тебя придирчиво выбирали прибрал со всем твоимбарахлишкомчеловеческий, весь в прожилочках, минерал,что-то ты глядишь изумленно слишкомбудто бы ни разуне умирал…

[And it may be not God]

And it may be not God but someone like Hisdesignee

Taking you to his face as his eyes aren’t keen to see,Like a dried dead bee, like a pebble naked -His breath rich like liquor of well tested quality, Like a thick old spirit of wonderful quality -And extending a “happy belated”...What’s belated?All is belated.

Scratching you at the corner and rolling you on hispalm –

Curly hair of tea, The forehead of milky balm,Helpless clavicles stick out so open and so clear.

Move your eyes to look down – the clouds are quietand calm,

Far beneath you they drift nonchalantly, swayingsome.

Nothing happens to youOn from here.

Well, so hi, here is God and I’m His commander atwar,

I was picky when choosing to call you out the door,And so took you with all your stuffAnd possession,Human mineral that’s all traversed by vein and pore,Why, you look in a strangely astonished fashion, Like you haven’t diedEver before...

Translated by Evgeniya Sarkisyanz, 2012

[Şi poate că nu e Dumnezeu]

Şi poate că nu e Dumnezeu, ci doar un reprezentantal Său

care te duce în faţa lui în timp ce ochii-ţi nu-s dornicisă vadă,

ca o viespe moartă, ca un bolovan dezgolit –peste tine, respiraţia lui ca un balsamal unui un rege adevărat, bogat balsam – şi îţi urez „trecut fericit”...- care trecut?- tot trecutul.

Răsfiră-n palmă şi-ţi aşterne-n colţul încăperii părul ondulat de culoarea ceaiului,fruntea-ţi dulce de lapte,clavicula bombată, fără apărare.mişcă-ţi ochii şi priveşte în jos – norii plutesc liniştiţi,departe sub tine, legănându-se uşor,nimic altceva cu tine nu se va întâmpla.

Ei bine, Dumnezeu e aici şi eu sunt generalul Său,cu mare grijă te-am ales să fii chemat afară,şi te-am luat cu toate lucrurile taleşi cu averea,uman, mineralul ce-ţi trece prin vene, prin pori,zău, arăţi într-un fel uimitor de straniu ca şi cum niciodatănu ai mai fi murit...

Traducere: Liliana Ene & Florin Dochia

14VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poezie rusă

Ovidiu Paştină 80Cornel Sântioan Cubleşan

Lector la Academia de Arte Frumoase Bucureşti, membrual U. A.P. din 1962, de baştină din Alba-Iulia, trăitor în Ploieşti,Ovidiu Paştină stăpâneşte, cu aceeaşi măiestrie, artatapiseriei, arta monumentală, pictura. Expoziţiile judeţene,naţionale, internaţionale, o confirmă. La fel, expoziţiile înstrăinătate: Praga, Kosice, Varşovia, Moscova, Sofia, Gabrovo,Skopie, Rotterdam, Prilep, Viena, Atena, Budapesta,Stuttgard, Gallivare-Suedia şi premiile: Premiul pentru artămonumentală, U.A.P., 1979; Premiul „Ion Andreescu” alAcademiei Române, 1980; Medalia „Ars longa vita brevis”acordată de către Consiliul Judeţean Prahova, 1995.

Într-o expoziţie de acuarelă din anii trecuţi, Ovidiu Paştinăvenea să-şi încununeze aspiraţiile de o viaţă, să ne convingăde necesitatea de a învăţa spiritul să respire, să trăiască laînalte dimensiuni. Asemenea iniţiaţilor religioşi, arta saînseamnă înaltă trăire, puritate, sens, dăruire totală. Liric saumetaforic, ludic sau visător, realitate sau semn? Stăpân altehnicii acuarelei, virtuos, pictorul trece de la poezie lamuzică, de la muzică la vis. Filtrându-şi sensibilitatea, ideile,prin tehnica impresionistă, construieşte compoziţii rafinatede o simplitate adâncă, aceea a artiştilor autentici.

Colorist din tagma unor Pallady, Podoleanu etc., artistulpriveşte din adâncul revelaţiei asemenea unui scafandru dinaltă lume. Contururile dispar; detaliile, stridenţele, lucrurileîşi pierd materialitatea, lumina, culoarea, aerul, duhul, leîmbracă în imaterial. Nu pitoresc, nu sentimental, nu naturaîn traiectul său, ci natura interioară, senzaţie, meditaţie, fiormetafizic. Eficienţă estetică şi temperament. Contemplareşi analizare. Intensitatea misterului vegetal, miracol invizibiltranspus în fluiditatea acuarelei. Adâncime, degradeuri finede ton, înzestrat cu o tehnică superioară împinge pictura lalimitele extreme ale expresivităţii plastice, dirijându-şielanurile poetice cu luciditate şi calm.

Grizonist de clasă, în dialogul intim cu natura - relaţieimpresivă şi afectivă, eu-natură. Univers mirific, sentimentulca rol primordial în unitatea desfăşurării timpului virtual alcreaţiei ei, reuşind astfel să atingă valoarea artistică,amprenta personală, originalitatea.

Pulsaţii, ritmuri secrete, concert la flaut şi violoncel;„Ritmuri în grădină”, ordine edenică, forme ovale echilibratede dinamica verticalelor luminoase, de pulsaţiile florilorroşii, de gri urile imateriale ale solului. „Bătrâna salcie”domină, prin uşoara înclinaţie trece în alt spaţiu, legându-ne de cer. În „Taina”, natura primeşte pecetea misterului.Simţi pulsul tainic al mitului, al istoriei, îngemănat cu natura,urma duhului.

Colinele, zidurile ascunse în umbra vegetaţiei, transmitfiorul memoriei timpului.

În „Treime”, ideea e ascunsă în compoziţia aparentsimplistă a elementelor. Pulsul embrionului, unitatea dintrematerie şi spirit, griuri în degradeuri de ton.

Lumina fondului trece prin formele vegetale, vineasemenea unei aure, irizând, spiritualizând – „Transparenţe”.

Opera lui Ovidiu Paştină conţine acele pulsaţii sacre cese transmit în timp, continuând viaţa spirituală.

*Van Gogh îşi punea întrebarea dacă ar putea picta un zid

în alb, pur şi simplu. Pentru abstracţionişti, albul nu ar creadificultăţi, fiind aici un ecou interior. Referindu-mă la pictorulOvidiu Paştina, pe care unii îl consideră impresionist, făcândo comparaţie cu spiritul impresioniştilor, care văd în folosireaalbului o crimă disperată împotriva naturii, albul, în picturasa, are o funcţie constructivă. Mulţi considerau „Nuferii” luiMonet - o decoraţiune frumoasă, însă „nuferii” au funcţieconstructivă, de fapt; deşi porneşte de la real, lasă impresiade artă nonfigurativă. Multe din lucrările lui Ovidiu Paştinălasă aceeaşi impresie de gest al reflecţiei, nu prea respectatde impresionişti. Sensibilitatea pictorului se transformă înmeditaţie. Folosirea economică, gest al rafinamentului, amijloacelor de expresie plastică: culoare, pată, linie,juxtapunerea tuşei duc la scopul înţelegerii artei ca dublumesaj, după Benedetto Croce: vizualitate, sentiment,gândire, simbol. Metaforic, „Semn” trimite la primele semne,scrieri ale omenirii sau scrieri româneşti, mişcare spre divin.

„Cantata” este o sinteză a gândirii artistului, îmbinată cuo înaltă tehnică a stilizării formelor, a înţelegerii compoziţiei,structurii, coloritului subtil a nuanţării expresiilor feţei, imnadus divinităţii, sărbătorii. Oamenii încorporaţi au aceeaşimăsură a extazului, rupţi de dictat, viaţa în duh, cele şaptesimboluri ale muzicii pe verticală, timpul descompus înnuanţe calde, ce dau viaţa pe fondul cerului gri. Peorizontală, cele trei simboluri divine, Tatăl - Fiul - DuhulSfânt. Stabilitatea sugerării acordului de mişcare a mâinilor,fizicul omenesc în raport cu mişcarea, viaţa în duh din planulsuperior, ieşire din hieratism, ce creează însuşi misterulfiinţării omului - duh.

„Mănăstirea Zamfira” - plasticitate a formelor, măiestriafolosirii limbajului, tehnica pensulaţiei, nuanţe, griuri,laconism expresiv, planurile orizontale deschise spre linişteaspirituală; portretele „Sânziana”, fiica artistului - inocenţă,emoţie interioară, pregătesc de fapt „Cantata” ca şi„Crizanteme”, „Trandafiri roz”, „Crini” etc. „Vis” - aici albuldomină, trecere în vis, realitatea exprimată de forţacalitativă a oranjului, de punct material - capul fetiţei.Drumul, poteca, ce se opresc în faţa muntelui,necunoscutului, în „Peisaj”, drumul spre lumină cu unfundal, vibrant, oranj, lumina metafizică „Vara în grădină”.În „Paznicul casei”, liniile devin centrul de forţă alcompoziţiei, dând dinamica metaforei. Albul e ritm, pauză,vibraţie, respiraţie divină ce străbate în meandre cosmosulvegetal: „În grădină”, „După amiaza de vară” fecundeazăstaticul material exprimat prin pătrat, dreptunghi, liniidrepte, albul ce încorporează culorile pline de energie,spiritualizându-le, prin contrastul succesiv şi simultan„Năsturaşi” etc.

Artist neîntrecut în arta tapiseriei, o acuarelă dedensitatea uleiului, departe de facil, de experienţe gratuite,explorează posibilităţile culorilor, nuanţe, griuri, pulsaţii aleculorilor vii, ale tensiunilor spirituale, ale metaforei, poeziei,muzicii interioare, un explorator în mers continuu, deschisorizonturilor noi.

15NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

arte vizuale

16VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

arte vizuale

Ovi

diu

Pa

şin

ă 8

0

17NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

arte vizuale

John KinsellaAlertă

Vânt din Mizen Head,Capii cheamă albatroşi;Stârc ajuns la ţărm.

Sălbăticie

Urlând peste rociMarea sparge actinii:Crude cătuşe.

Breşă

Breşă fumegând.Nu-i letal ca la casă.Marea insistă.

Saint Paulun poem.

Vechi capitoliu, nemişcat la margineaunei mlaştini cu apă proaspătă – sângele vieţii –în ciuda brizei. El bea munţice-şi plâng ancora slabă. Rămăşiţelerepatriate ale lui Leconte de Lisleodihnesc în cimitirul de pe ţărmul îngust.Cimitirele, în care morţiisunt foarte vii, respirăadânc aerul sărat, spuno poezie intraductibilă.

O versiune a poemului „Somn” de Alcman*

Adormite sunt culmile şi apele munţilor,Prăpastii, maluri abrupte şi reptile hrănite de pământul negru;Adormite sunt animalele sălbatice şi roiurile de albineŞi monştrii din sintaxa neagră a mării;Adormite sunt stolurile de păsări cu aripi care-mpresoară.

* Alcman, Doric Alcmaeon – poet grec din sec. 7 î.Hr.

Înecaţi în grâu

Au fost avertizaţila fiecare fermăcă joacaîn silozuripoate duce la moarte.Te afunzi în grâu.Încet. Şi cu cât te zbaţimai tare, cu atât mai rău este.Vei vedea o pânză trădătoare a trecutuluifaţa ta, sprintenă pe pajiştea lui,şi apoi vei dispărea.Acolo înăuntru, munca grea

nu primeşte răsplată.Aşadar a devenit un fel de testSă vadă cât de adânc se pot afundafără a avea nevoie de frânghieca să iasă afară.Dar în mijlocul joculuiRitualurile omit o întâmplare – aceea că cei doi vor sări ca să rezolveo ceartălegată de cine va ajunge primulşi vor uitasă lege frânghia.Până la brâuşi cu teama de a se mişca.Până şi un strigăt de ajutorva face ca grâul să se scurgă.Dureroasa consolidarea timpului. Grânele în clepsidrăse umflă grotesc.Şi acel miros chimicde grâu tratatîi duce într-un somnvecin cu moartea.

Lichenul străluceşte în lumina lunii

Lichenul străluceşte în lumina luniiAtât de feroce încât opreşte noriiLuna dă relief. Apoi ea trecu,El sare refăcut de pe stânci

Şi se sufocă – nu este nicio caleprintre roci, fără a trebuie să se confrunterugându-se – el luminează calea,nu luna, şi se întrece în epitete

precum fosforescent, fluorescent şi inflorescent:el zâmbeşte afectat şi ridică din colţulbuzelor în oribilă ori fericită complicitate,iar păsările cântă un etern început, fără a şti niciodată

când să doarmă sau să se trezească. Ar puteafi înşelate crezând că li s-a terminat timpul,în spectrul lichenului, în extra-gravitaţionalalui persuasiune, în acustica lui mişcare

ţinută minte încă, indiferentă, abiatrăind sub soare sau într-o noapte întunecată;urcând vei scăpa, dar ca orice maregreutate moleculară, va lăsa urme

pe care le duci cu tine pe tărâmulconfortului şi al credinţei.

……………………..

John Kinsella - poet, critic, eseist australian, actualul editor internaţio-

nal al Revistei Kenyon. Primele trei poeme haiku sunt parte a unei serii

având ca temă viaţa de pe coasta de sud-vest a Irlandei.

Traducere Liliana Ene & Florin Dochia

18VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poezie din australia

Olivia DresherPatru anotimpuri

Primăvară

Aproape că nu râd niciodată când sunt

singură. Dar în această după-amiază am privit o veveriţă

sărind de pe gard pe arbuştii de iasomie plini de flori, şi

dispărând acolo – ca şi cum sărise într-o piscină plină cu

apă. Săritura ei nu a fost un salt, ci o scufundare. Am râs şi

am râs. (Aşadar, veveriţele mă fac să râd adesea. Deci poate

râd mai mult decât cred, atunci când sunt singură.)

Vară

Dis de dimineaţă (şi pe înserat la apus), în timpul acestor

zile calde, în care ferestrele sunt deschise şi oamenii sunt

afară, cartierele oraşului se transformă într-o atmosferă ca

aceea a unei tabere, ca şi cum este din nou copilărie pentru

toată lumea şi toţi mergem în excursie. Casele noastre sunt

rulotele şi corturile, stropitorile sunt ape curgătoare în care

ne bălăcim şi peste tot sunetul copiilor jucându-se veseli –

ca şi cum ar fi cu adevărat liberi şi timpul ar fi fără sfârşit.

Azi, m-am plimbat de-a lungul canalului Fremont şi m-am

simţit ca în paradis. Eram singură pe drum şi aveam la

discreţie băncile pe care să mă aşez. Am cules mure pentru

desert. Am privit ambarcaţiuni alunecând pe canal, şi m-am

simţit dusă înapoi la sfârşitul secolului 19, când transportul

pe apă era transport adevărat, nu un mijloc de recreere. Am

simţit adieri blânde pe faţă, care spuneau: da, da, viaţa este

frumoasă, momentul este totul.

Toamnă târzie

În această dimineaţă, la răsărit, erau nori negri planând

deasupra Cascadelor precum fumul şi apoi a apărut o linie

clară roşie de-a lungul lor. Era ca şi cum priveam munţii

Santa Monica în flăcări.

Ce anume îmi conferă un sentiment de siguranţă, în timpul

acestor zile care devin din ce în ce mai întunecate, din ce în

ce mai devreme? Cumva, acel păr desfrunzit pe care-l văd

de la fereastra biroului meu.

Fiecare zi se apropie din ce în ce mai mult de atmosfera de

iarnă, de tonul iernii. Şi iarna mi se pare întotdeauna

bătrână. Vara, pentru scurt timp, se simte ca prezentul

etern; dar iarna mă trezeşte mereu, apărând precum o

reînviere a trecutului sterp şi inevitabil. Cerurile sunt gotice

în iarnă: incandescenţa verde din jurul lunii matinale,

încercuind-o în culori estompate; pata slabă a soarelui la

apus. Cerul acela care se întunecă după-amiaza târziu este

precum un cer al lui Edgar Allan Poe sau chiar precum un

cer medieval; zgârie-norii de alături nu se potrivesc deloc în

peisaj. Şi copacii fără frunze par bătrâni. Adevărul este

bătrân, adevărul este trecutul. În fond, viitorul duce spre

moarte – cel mai bătrân lucru din tot ceea ce este bătrân.

Nu există viitor iarna; peste tot, ea indică eternul trecut.

Vara pare departe, acum – un vis.

Nu mă voi obişnui niciodată cu drama anotimpurilor, cu

felul în care ele transformă fiecare aspect al vieţii mele.

Iarnă

Mă uit la strada pustie de la ferestrele dormitorului de la

etaj. Acea stradă continuă să fie o alinare perversă pentru

mine, în special în dimineţile de luni, înainte să se lumineze

complet afară. Privesc maşinile (dar, de obicei, văd doar

farurile) călătorind prin ploaia şi întunericul dimineţii. Toţi

merg la lucru. De la distanţă, este un gen de magie a zilei

moderne, toate acele lumini, una după alta, reflectându-se

în ploaie, pe paviment. Privesc, ca şi cum aş fi un copil care

trage cu ochiul la lumea adultă... şi simt că doar voi trage cu

ochiul pentru totdeauna. Acea lume „normală” a adulţilor

în care magia luminilor contrastează cu sterilitatea clădirilor

de birouri către care se îndreaptă toată lumea.

Privesc, ca şi cum aş fi într-un basm sau într-o ţară străină.

Mă holbez şi mă tot holbez la scena urbană strălucitoare, la

maşinile ca nişte şiruri de lumini de Crăciun, şi mă întreb: la

ce se gândeşte fiecare şi ce simte? Oare se gândeşte cineva

la un poem sau poate chiar compune unul, în minte, în timp

ce conduce? Ascultă cineva muzică şi se simte profund

mişcat? Se gândeşte cineva la o persoană care nu mai

trăieşte? Râde cineva? Plânge cineva? Este cineva

îndrăgostit recent? S-a întors cineva din drum, îndreptându-

se spre casă în loc să meargă la serviciu, pentru că munca a

devenit intolerabilă?

Aş vrea să pornesc televizorul şi să pot vedea gândurile

acestor oameni în timp ce maşinile lor merg de-a lungul

podului I-5. Aş vrea să pot vedea acele gânduri, unul după

altul, ca şi cum mi-aş vedea visele defilând. Vreau să cunosc

gândurile tăcute, pentru că ele sunt necenzurate, ele nu au

fost interpretate şi alterate. Vreau să ştiu gândurile brute,

formate liber, pentru că ele nu pot fi cu adevărat cunoscute.

(Acele gânduri intime dintr-un moment unic al vieţii.) Şi aş

putea iubi aceşti străini dacă aş putea doar să ating câteva

fragmente din cele mai adânci gânduri în timp ce ei conduc

în întuneric şi ploaie, în această dimineaţă gri de luni. ___________

OLIVIA WHITAKER DRESHER este scriitor, publicist, editor, antologist,

fost muzician, şi susţinător al conservării istorice. S-a născut la

Washington D.C., pe 13 mai 1945. Tatăl său, Melvin Dresher, a fost

matematician, iar mama sa, Martha Whitaker Dresher, a fost activistă

pentru pace. Fratele său, Paul Dresher, este compozitor şi interpret.

Traducere: Liliana Ene

19NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poeţi americani

Blaise Cendrars

Eşti mai frumoasă decât cerul, decât marea

Când iubeşti trebuie să pleciLaşi femeia laşi copilulLaşi amicul laşi amicaLaşi amanta laşi amantulCând iubeşti trebuie să pleci

Lumea e plină de negri şi de negreseDe femei de bărbaţi de bărbaţi de femeiPriveşte frumoasele magazineAceastă şaretă acest bărbat această femeie aceastăşaretăŞi toate mărfurile frumoase

E aerul e vântulMunţii apa cerul solulCopiii animalelePlantele şi cărbunele de pământ

Învaţă să vinzi să cumperi săDai ia dă iaCând iubeşti trebuie să ştiiSă cânţi să alergi să mănânci să beiSă fluieriŞi să înveţi să munceşti

Când iubeşti trebuie să pleciNu plânge surâzândNu-ţi face cuib între doi sâniRespiră mergi du-te du-te departe

Fac baie şi privescVăd gura pe care-o ştiuMâna piciorulOchiulFac baie şi privesc

Lumea întreagă e mereu aiciViaţa plină de lucrurisurprinzătoarePlec la farmacieTocmai cobor de pe cântarAm 80 de kgTe iubesc

Pasărea albastră

Pasărea mea albastră are pântecele albastruCapul e de un verde arămiuAre o pată neagră pe gâtAripile-i sunt albastre Cu smocuri de pene mici galben-aurii

La capătul cozii areUrme de purpuriuSpatele-i e dungat cu negre şi verdeAre ciocul negru picioarele stacojiiDoi ochi mici strălucitori

Îi place să se scufundeSe hrăneşte cu banane şi ţipăDe parcă ar fi fluierulUnui mic jet de aburi.

I se spune septicolor

Civilizaţie

Sunt câteva urme de culturăCâteva caseO staţie de De radio doi piloni şi două turnuriEiffelÎn construcţieUn vechi port portughezUn calvar

Prin lunetă disting pe zidul închisorii un bărbat gol care agită o pânză albă

Nopţile sunt cele mai frumoase fără lună cu steleimense şi căldura nu va face decât să creascăca agitaţia elicelor ce tulbură apa nocturnă dince în ce mai fosforescentă în siajul nostru

Traducere: Florin Dochia

20VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poet franco-elveţian

po

rtre

t d

e A

med

eo M

od

iglia

ni,

19

17

Joseph Brodsky

РОТТЕРДАМСКИЙ ДНЕВНИК

I

Дождь в Роттердаме. Сумерки. Среда.

Раскрывши зонт, я поднимаю ворот.

Четыре дня они бомбили город,

и города не стало. Города –

не люди прячутся в подъезде

во время ливня. Улицы, дома

не сходят в этих случаях с ума

и, падая, не призывают к мести.

II

Июльский полдень. Капает из вафли

на брючину. Хор детских голосов.

Вокруг – громады новых корпусов.

У Корбюзье то общее с Люфтваффе,

что оба потрудились от души

над переменой облика Европы.

Что позабудут в ярости циклопы,

то трезво завершат карандаши.

III

Как время ни целебно, но культя,

не видя средств отличия от цели,

саднит. И тем сильней – от панацеи.

Ночь. Три десятилетия спустя,

мы пьем вино при крупных летних звездах

в квартире на двадцатом этаже —

на уровне, достигнутом уже

взлетевшими здесь некогда на воздух.

Роттердам, июль 1973 г.

ROTTERDAM JOuRNAL

I.

A rain in Rotterdam. A Wednesday. Falling dusk.

Umbrella opened, I lift up the neck-band.

For four days straight they bombed the city barren,

and hence, the city ceased to be. Unlike

the humans, cities hardly seek a refuge

from rain under porches. Dwellings, streets

in times like these, choose to save the wits

and, as they fall, do not cry out for vengeance.

II.

Noon in July. It’s dripping from a waffle

onto a trouser. The children’s chorus lane.

New buildings rising – massive and mundane.

Le Corbusier relates to die Luftwaffe

in heartfelt efforts of a changing brand

they both brought to looks of modern Europe.

What shall be wrathfully forgotten by the Cyclops,

the pencils shall deliver to the end.

III.

Despite time’s healing power, one’s stump,

the means and ends refusing to distinguish,

still aches. And cure, yet stronger, - soothes anguish.

The nighttime comes. Three decades left behind,

we drink the wine, amidst the stardom’s flare,

in an apartment, twenty stories high -

at heights that were already conquered by

the ones who were propelled into the air.

Translation: Alexander Veytsman

JuRNAL LA ROTTERDAM

I

Ploaie în Rotterdam. Amurg. Miercuri.

Umbrela-i deschisă, ridic gulerul.

Patru zile mai târziu, au bombardat oraşul,

şi oraşul era plecat. Oraşele

nu se pot ascunde ca oamenii în pridvoare

de ploaia torenţială. Străzi, case

acum, să ne salvăm gândirea,

rămâne fără rost o răzbunare.

II

După-amiază de iulie. Fărâme de napolitană

pe pantalon. Cete de copii cântând.

În jur, uriaşe clădiri noi.

Corbusier are ceva în comun cu Luftwaffe,

amândoi au lucrat din inimă

la forma variabilă a Europei.

Ce se mai uită ciclopii furioşi,

Apoi, un sobru finisaj în creion.

III

Ce vreme, deloc sănătoasă, şi trupul,

nezărind vreo ţintă nouă,

suferă. Un panaceu puternic ar fi bun.

Vine noaptea. Au trecut trei decenii.

Bem vin vechi, privind constelaţiile

într-un apartament de la etajul al XX-lea –

suntem deja la înălţimile

unde odată aerul ardea.

Traducere: Florin Dochia

21NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poet ruso-american

Jean Malrieu

Ca să fie de folos celor umili

Ca să fie de folos celor umili, acelora care se iubesc,scriu că lumea este tare, că totul trece, cuexcepţia iubirii.

Scriu ce ştiu şi ce ştim, dar şi că ştim mult mai bine sătrăim,

Că feriga se căsătoreşte cu hameiul,Că dragostea nu e niciodată nefericită.Scriu pe termen lung, căci la epuizare mai este râsul de

oferit.Scriu lumea care va fi.Nu-i o zi ce va veni, ci după un lung respect, după o

lungă cunoaştere.Scriu ca să-mi asum fericirea.Şi nu-mi pasă că iarba la crepuscul are limbaj stelar.Dacă spun că totul e familiar,cei ce se iubesc intră fără

să ezite în sistemul de gravitaţie.Mă auziţi? Marea e la uşa mea şi nu o reţin decât prin

foarte puţină imaginaţie.Mă auziţi când acord audienţă marilor teme de

trecere.Mă bat cu hohotele de râs, armele tinereţii, cu

centaurul sălbatic, limba mielului şi trifoiul.Vă chem în numele sănătăţii pajiştilor, al valului

lucernei, bărbaţilor.Vă chem în numele părului iubitei, unei mâini puse pe

umăr, unui viitor început în doi.Cu armele plăcerii, cu lacrimile dorinţei.Scriu fericirea pe masă.

ultima scrisoare

Cele scrise rămânTe iubescZbor

În căutarea umbrelor noastreAdio clipa exactăÎn care dragostea mea era mai puternică decât

moarteaŞi vom şti cât din efemerul meuŢi-am datMai mult decât voi spuneAm iubit mai mult ca elAm suferit la elŞi mai mult decât voi spuneSunt mai frumoasă ca ea

Pentru să nimeni nu va şti

Cele scrise rămânEu dispar

Eu, care nu sunt decât un omŞi tu erai totulŞi tu eşti cea care ne va face să trăim

memoria oamenilorEu care-ţi vorbesc precum un mort

Cele scrise rămân

De asemenea scriu scriuCâştig imortalitatea în acest momentÎmi ridic pieptul la înălţimea amanţilor celebriPentru că te iubesc ca respiraţiaTe iubesc ca viaţaCă viaţa mea e o viaţă de omŞi mi-am jucat sângele

Cele scrise rămân

Mă-ndepărtez

AdioE minunat azi timpulOchii tăi sunt perfect albaştriSe spune că de cernealăÎţi scriu ochiiPrecum o oră calmă a poeziei şi a vieţiiE un timp al poemuluiCarnea ta de zăpadă scriu zăpadaPentru că e frumoasă şi pentru că e adevărată

Revoltă în masă

Nici măcar o dată, dacă ai vorbi de libertate.Buzele tale, ca s-o fi cunoscut, i-ar fi păstrat gustul săriiTe rog,Prin toate cuvintele ce-au adus speranţa şi care

înfioară,Fii cel care merge pe mare.Dă-ne furtuna de mâine.

Oamenii mor fără ca să cunoască bucuria.Pietrele drumurilor aşteaptă plutirea.

Dacă fericirea nu e în lume plecăm să o întâlnim.Avem de-mblânzit minunatele mantii d e incendiu

Dacă viaţa ta doarme, Risc-o.

Traducere: Florin Dochia

22VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poezie franceză

Ewa LipskaGdzie indziej

Chciałabym mieszkać Gdzie Indziej.W haftowanych ręcznie miasteczkach.

Spotykać się z tymiktórzy nie przychodzą na świat.

Bylibyśmy wreszcie szczęśliwie samotni.Nie czekałby na nas ani jeden przystanek.

Żaden przyjazd. Żaden odjazd.Przemijanie w muzeum.

Żadne wojny nie biłyby się o nas.Żadna ludzkość. Żadne wojsko. Żadna broń.

Śmierć na rauszu. Byłoby wesoło.W bibliotece wielotomowy czas.

Miłość. Nieprzytomny rozdział.Przewracałaby nam szeptem kartki w sercach.

Elsewhere

I’d like to live Elsewhere.In hand-embroidered towns.

To meet thosewho are not born into the world.

At last we would be happily alone.No stop would wait for us.

No arrival. No departure.Evanescence in a museum.

No wars would fight for us.No humanity. No army. No weapon.

Tipsy death. It would be fun.In the library a multi-volume time.

Love. A mad chapter.It would turn the pages of our hearts in a whisper.

Altundeva

Mi-ar plăcea să trăiesc altundevaÎn oraşe brodate de mână.

Să-i întâlnesc pe aceiaCare nu sunt născuţi în lume.

Cel puţin am fi singuri şi fericiţi.Nu ne-ar aştepta niciun popas.

Nicio sosire. Nicio plecare.Dispariţie într-un muzeu.

Nu se va mai duce niciun război pentru noi.Nicio umanitate. Nicio armată. Nicio armă.

Moarte beată. Ar fi distractiv.În bibliotecă, timp în mai multe volume.

Dragoste. Un capitol inconştient.Ar întoarce paginile inimilor noastre într-o şoaptă.

Drzazga

Lubię panią pisze do mnie dwudziestoletni poeta.Początkujący cieśla słów.

Jego list pachnie tarcicą.Jego muza drzemie jeszcze w różanym drewnie.

W literackim tartaku ambitny hałas.Czeladnicy okładają łatwowierny język fornirem.

Przycinają nieśmiałe sklejki zdań.Wystrugane heblem haiku.

Problemy zaczynają sięz wbitą w pamięć drzazgą.

Trudno ją wyjąćjeszcze trudniej opisać.

Lecą wióry. Ogryzki aniołów.Pył do samego nieba.

Splinter

I like you, a twenty-year-old poet writes to me.A beginning carpenter of words.

His letter smells of lumber.His muse still sleeps in rosewood.

Ambitious noise in a literary sawmill.Apprentices veneering a gullible tongue.

They cut to size the shy plywood of sentences.A haiku whittled with a plane.

Problems beginwith a splinter lodged in memory.

It is hard to removemuch harder to describe.

Wood shavings fly. The apple cores of angels.Dust up to the heavens.

Fragment

Te plac, îmi scrie un poet de douăzeci de ani.Un tâmplar începător al cuvintelor.

Litera lui miroase a cherestea.Muza lui încă doarme în lemn de trandafir.

Zgomot ambiţios în moara literară.Ucenicii furniruind o scândură naivă.

Ei taie placaj în propoziţii timide.Un haiku cioplit cu un avion.

Problemele începCu un fragment adăpostit în memorie.

Este greu de îndepărtatmult mai greu de descris.

Talaşul zboară. Sâmburii de măr ai îngerilor.Ceartă în paradis.

Translation: 2009, Robin Davidson & Ewa Elżbieta Nowakowska

Traducere: 2014, Liliana Ene

23NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poezie poloneză

Grupul poeţilor acţiunii se naşte în 1994, aşadar vasărbători 20 de ani de activitate şi de existenţă în 2014. A fostfondat de Alessandro D’ Agostini, scriitor care, din totdeauna,încearcă drumuri mai puţin bătătorite sau inedite pentrurăspândirea poeziei.

Poeţii Acţiunii, contrar multor „practicanţi” ai versului, nu-şiîndreaptă propriile eforturi creative şi nu-şi produc propriileopere pentru a le dedica exclusiv cercului restrâns de amatorişi de experţi, ci aduc poezia în faţa publicului, pe care dorescsă-l impresioneze şi să-l cucerească. Consideră că arta trebuiesă-şi recâştige centralitatea pierdută în lumea de astăzi. Pentruei, poetul poate şi trebuie să aibă din nou un „rol social”, rolpe care îl avea în trecut. Bardul medieval sau poetul cânturilorde gestă erau „conştiinţa” însăşi a colectivităţii, erau cei careştiau să transmită pe cale orală istoria unui popor şi să-i laudemăreţia şi valorile sale intrinsece.

Date fiind aceste premise, Poeţii Acţiunii, putând totuşi săse arate câteodată, fie dintr-o atitudine îndreptată spreexterior, fie dintr-o vis polemica, accesibili pentru anumitecurente hegemone de avangardă ale secolului XX, îşi iau limfaşi substanţa „acţiunii” lor din tradiţii foarte vechi.

Poeţii Acţiunii îşi revendică rolul social al figurii artistuluişi centralitatea acestuia în contextul social al unei comunităţisănătoase.

Revendică dreptul unui poet sau al unui artist de a trăi dinpropria artă. Aspiraţie legitimă şi dreaptă pentru careîncercarea de a se realiza de-a lungul propriei existenţereprezintă desăvârşirea propriei opere. O comunitate socialăomogenă în mod ideal, care să aibă la bază valori împărtăşite,recunoaşte, firesc, legitimitatea şi necesitatea existenţeipoetului şi a artistului. Îi recunoaşte, de asemenea, „rolul” şiîi garantează, prin urmare, subzistenţa.

Poeţii Acţiunii cred că artiştii şi poeţii pot să conducă unpopor, aşa cum, de-a lungul istoriei, l-au condus cuceritori,regi, revoluţionari. Ar fi revanşa lor faţă de o opresiunemilenară. Eliberarea definitivă a omului prizonier în lume,fiind, de fapt, prizonier în sine însuşi.

Aspiraţia lor supremă este aceea de a poetiza statul,întreaga societate, aducând frumuseţe în inimi şi în minţi şicreativitate în centrele puterii adesea sterile şi obtuze.

Consideră că puterea pe care o poartă cuvântul poetic şiputerea creativă a poetului sunt tangibile. Puteri apte săzdruncine existentul, mai întâi revoluţionându-l, şi apoireordonându-l.

Pentru Poeţii Acţiunii, poezia este codul lingvistic originar,cel care se vorbea când „dorinţele şi acţiunile” erau contigue.Poetul numea lucrurile făcându-le astfel să existe. Aveaputerea de a „face lumea să se manifeste”. O asemeneaputere ocultă poate reîncepe să se manifeste, trezită de poeziacare, răsunând în conştiinţă şi atingând locuri ascunse aleexistenţei, forţe ale inconştientului, poate ajunge să sereactiveze.

Arta şi poezia ca terapie socialăVisele dezvăluie o lume psihică, dorinţe, scopuri, care nu sunt

manifestate imediat de către individ în timpul percepţiei trezirii,deoarece sunt ţinute ascunse, ca nişte elemente „refulate”. Aşacum ne învaţă psihanaliza, în timpul tratamentului, ieşirea la ivealăa inconştientului duce într-adevăr la conştientizare a ceea ce esteinsight 1, dar este un proces neplăcut pentru individ deoarece estedureros. Cu toate acestea, un astfel de proces „revelator” este,în „analiză”, mijlocul necesar al unei terapii care să aibă succes.

„Întreaga teorie psihanalitică este fondată, în realitate, perezistenţa pe care subiectul ne-o opune când încercăm să-lfacem conştient de inconştientul său.” (Sigmund Freud)

Cei mai mulţi spun că nu-i înţeleg pe poeţi şi poezia lor.Atitudinea lor, în realitate, ascunde ceea ce ne-a explicat mai susSigmund Freud: aceştia nu doresc să se confrunte cu „refulările”provenite din inconştient, refulări pe care poeţii le scot la lumină.

Aceştia, de fapt, se tem în primul rând de ei înşişi. Deoareceechilibrul fragil al conştiinţei lor îşi repune stabilitatea pe baze deargilă. Aducerea în discuţie a unor astfel de baze este simţită ca unpericol pentru conştiinţă, ca o posibilă deschidere a unei fisuri careconduce la pierderea unor certitudini consolidate şi la o posibilăprăbuşire a întregului edificiu psihic. Poate exista o poezie care să fieinteligibilă în cea mai mare parte la o primă lectură rapidă, dar săvorbim despre o poezie „imediat comprehensibilă” precum cuvântuldin comunicarea funcţională şi cotidiană este, pur şi simplu, un non-sens. Poezia, ca orice formă de artă - dacă într-adevăr asta este, „senaşte” din ceva care nu exista înainte. Orice nou conţinut are nevoiede o implicare cognitivă ca să fie înţeles şi asimilat. În rest, doar ceeace nu necesită înţelegere este perceput ca inteligibil, în măsura încare a fost deja înţeles în prealabil şi nu necesită eforturi ulterioare.

Prin urmare, este bine de punctat că înţelegerea poeziei nuse opreşte la obiectivitatea ei, cum a încercat în trecut o anumităcritică să ne facă să credem.

Procesul de înţelegere a poeziei este neapărat un proces de„identificare” şi nu este un proces logic. Poezia este „adevăr” şinu ne rămâne decât să înţelegem adevărul şi să-l asimilăm cafiind al nostru. Pe scurt, poezia „com-presa”2 este poezia „luatăcu sine”. Poezia înţeleasă este cea care a devenit „parte din noi”.

Poetul este cel care, ca un şaman, este capabil să vadă maipresus de cotidian, să intre în dimensiunea suspendată careconsimte la „viziune”; este cel care găseşte un sens în cuvântulobişnuit mai presus de sensul său stabilit de uz, de convenţiaobişnuinţei. Este cel care intră în contact cu misterul şi în primulrând este capabil să scoată la lumină refulările, dându-le o„cetăţenie” în lume, ca Artă.

Prin ce se diferenţiază poetul de acţiune de ceilalţi? Poetulde acţiune nu scoate la lumină doar refularea inconştientuluiindividual-burghez, ci, prin extensie, inconştientul „refulării sociale”.

Pe lângă aceasta, poetul de acţiune nu-şi limitează „acţiunea” lasimplul „denunţ” (aceasta ar fi o acţiune negativă deoarece ar fi, printendinţă, distructivă), ci la „construcţia viitorului” clară într-o tensiunede depăşire (deci este vorba despre o acţiune „constructivă” şi, prinurmare, nu critică fără să propună o alternativă). În acest lucru constă„dorinţa sa de acţiune” faţă de schimbare. În asta constă forţa samiraculoasă. Datorită unor astfel de motive, putem să afirmăm că„poezia de acţiune” fără să-şi trădeze conotaţia estetică de artă, defapt, este, la toate nivelurile, o adevărată „terapie socială”.

____________1 Insight = conştientizarea unei persoane bolnave mintal că

experienţa ei mentală nu se bazează pe realitatea externă.2 De la „comprendere”= a înțelege („com”+ „prendere” = a lua)

Traducere din italiană de Alexandra Irimia

24VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

actualitate europeană

Poeţii acţiunii. O definiţie posibilă

Alessandro d’Agostini

Mina CappussiNu face poezie un corb pecapota unui microbuz

Împrăştii semnale de fummozaicuri disputate de emoţiiîntre soare şi dureredin care picură clipe de foc. Nu face poezie un corb pe capota unui microbuz: îmi spun că greşesc căutând versuriîn cotidian.Întreb memorii de eroi,bătălii, vestale, profeţii,măreţie epică.În acest timp corbul batetic-tacul ascuţit al uzurii.Profiluri montane gâdilă impresii înzăpezite vârfuri, în depărtare, defocalizate ghinde expuse în balcoane. O maşină ţâşneşte- Iar?- Nu face poezie, dar ritmul desenează farmece între cer şi inimă, în perspectivă.În prag, apare, ezitant, un bătrân cu privirea pierdută şi trupul ramolit cercetează corbul şi-i numără anii pe care timpul îi înnobilează cu o iluzorie tinereţe.Abandonează corbul albastrul microbuzuluiîntunecat se pierde în negrul munţilorMatese.Azi lipseşte inspiraţia,renunţ la vers,mă-ntorc la visare.

Alessandro d’AgostiniCabină de probă

De-ar fi doar cumpăna apeloriar nu sfârşitul,ar fi doar pasajultrecut prin careviaţa ar continuaîn alt mod,în alte forme.

Ar fi uşa „cabinei de probă”în care intri sprinten pentru a te dezbrăca de vechiul corp,

pentru a îmbrăca haine noi care se poartă dincolo.

Singurul necaz ar fi să speri că vei găsi un bun croitor care să-ţi coasă repede pe suflethaina la modă,pe care s-o îmbraci în acel locnecunoscut unde se confirmă că totuşi trăieşti,dar nu mai ai corp.

La probăne privim satisfăcuţi în oglindă: eleganţi şi uşori,întorcându-ne o clipă să privim, cu indulgenţă şi lipsiţi de nostalgie,reproşul fizic al vechilor haine şi membrele lorşi aerul dens în care vor rămâneprizoniere şi inerteînainte de salt.

Greta CiprianiM-ai consumat doar privindu-mă

M-ai consumat doar privindu-măcum se consumă portocale şi măsline.Frunză înviatăsuflet învechitîn acest lac temporal în care crini şi eternitate se îneacă în aceeaşi clipă.Ba floare, ba galbenă frunzăCare amintesc de zăpadă le-ai oferit vieţii mele cu bogăţia vinului mi-ai spălat oasele cu îndrăzneala zăpeziiai învăţat să-mi diluezi iubirea ca pe un corp unic.Câţi ochi închişi spre limbăOrbiţi de cuvintele strânse pe chipul meu de femeie, formă, mai mare, muzică şi mână de frunze în deşert. Privindu-mă ca pe cireşe,Înroşind dragosteaCa piersicile lovite de ziduri. Privindu-mă Cu sfială, zeu al piersicilor, al copacilor, al marilor hotare sărăcite de dungile dulci de zăpadă unde, câteodată, simt dragostea.Şi ca un ecouRecâştigându-şi Primăvara agitată şi blândă pe ruinele unui cedru. Pot să umplu Cascadele gleznelor mele

ca o iederă sălbatică.Să mă trezesc cu un strigăt înduioşat şidisperat ca urnele ce se revarsă pe mese pietre dure de iubire dură sânge dur şi amintirea navelor naufragiate departe de apariţia morţii.M-ai consumat cu un pocnet de umbră,vorbind cu sfială, simţind căderea existenţei de la frunte spre oase, acum frunză pe o navă albastră care făureşte ochi şi hotare şi guri de cireşe. Ba floare, ba galbenă frunză sunt femeie, acvariu de timp care-a trăit o clipă.Vrei să mă priveşti?

Claudia TifiDespre dificultatea relaţiilorumane

Claudia Tifi Poetesă a Acţiunii şijurnalistăClaudia Tifi Poetesă a Acţiunii Dac-acum mă întrebi: Cine sunt?îţi răspund, din frânturi: fisurăîn zidul răsucit al durerilor noastre.

Acrostih

FiiEcoulMeu EternIluzionândEfemerul.

Dedicată unei bolnave mintalepe care am văzuto trăind pestrăzi

Crucea urlând strângeapărul blond de oxigen umflat şi înroşit pe chip martiriul unei bătrânenebunia declanşată de toamnăcu căruciorul şi bancaîşi rotea capul şi ochii invocând blesteme.Sărăcie, protestam, de iubire!Cum să te las, târfă rătăcitoare, Să te privească-n fiecare zi?

Traducere: Alexandra Irimia

25NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poeti d‘azione

„Simţul de a fi însuşi stăpânulprofetic al universului”

Allen Ginsberg[...] Diana Trilling, vorbind despre lectura în Columbia, a

remarcat faptul că poezia pe care o scrieţi, ca toată poezia englezăce dezbate un subiect serios, adoptă în mod natural ritmulpentametrului iambic. Sunteţi de acord?

- Ei bine, nu este un lucru tocmai corect, nu cred. Nu am statniciodată, de fapt, să fac o analiză tehnică a ritmurilor pe care lescriu. Sunt probabil mai aproape de metri coriambici - Greceşti,metri ditirambici - şi tind către de Da de de Da de de ... ce esteasta? Tind către dactilic, probabil. Williams a remarcat, la unmoment dat, că discursul american tinde către dactilic. Dar estemult mai complicat decât dactilul, deoarece dactilul este un trei– trei unităţi, un picior constând în trei părţi – în timp ce ritmulactual este mai degrabă un ritm ce constă în cinci, şase sau şapteunităţi, ca de exemplu DA de de Da de de Da de de DA DA. Acestase îndreaptă mai mult spre versul din ritmurile dansurilorgreceşti – din acest motiv se numesc coriambice. Aşadar, poatecă nu este chiar corect din punct de vedere tehnic, aşa cum aspus ea. Dar – şi asta se aplică anumitor poeme, precum anumitepasaje din Howl şi din Kaddish - există ritmuri clare care pot fianalizate ca fiind corespondente ale ritmurilor clasice, deşi nuneapărat ritmuri clasice engleze; ele ar putea corespunderitmurilor clasice greceşti sau prozodiei sanscrite. Dar mareamajoritate a celorlalte poeme, precum Aether sau Laughing Gassau o mare parte din ele, nu-şi găsesc locul în această arie. Credcă Diana Trilling s-a simţit foarte încrezătoare, gândind ca va fiastfel. Eu chiar m-am simţit lezat, pentru că mi s-a părut că ea aignorat realizările tehnicii prozodice pe care le-am propus maideparte academiei, iar ei nici măcar nu le-au recunoscut.

În poemele Howl şi Kaddish aţi lucrat cu un gen de unitateclasică? Este aceasta o descriere corectă?

- Da, dar nu face foarte mult bine, deoarece nu am lucratchiar cu o unitate clasică, ci am lucrat cu propriile mele impulsurineurale şi cu propriile impulsuri de a scrie. Vedeţi, diferenţa esteîntre o persoană care scrie un poem într-un formă metrică clarpreconcepută şi care umple această formă şi o persoană carelucrează cu mişcările sale fiziologice şi care ajunge la o formă,ba chiar ajunge la o formă care ar putea avea un nume sau outilizare clasică, dar ajunge la ea în mod organic, mai degrabădecât în mod sintetic. Nimeni nu a avut vreo obiecţie la adresapentametrului iambic dacă a acesta a venit dintr-o sursă maiprofundă decât mintea, adică dacă a venit din respiraţie şi dinpântece şi din plămâni. [...]

A fost legat într-un fel de un gen de muzică sau de jazz de careeraţi interesat la momentul respectiv?

- Mmm.... mitul lui Lester Young, aşa cum l-a descris Kerouac,dând drumul la 89 de piese pentru cor din Lady Be Good, sespune, într-o singură noapte, sau propria mea audiţie din jazzulcântăreţului Illinois Jacciuet la Filarmonică, volumul 2; parcăCan’t get started era titlul.

Aţi menţionat de asemenea poeţi precum Christopher Smart,de exemplu, furnizând o analogie – este acesta un lucru pe carel-aţi descoperit mai târziu?

- Când l-am citit, da. De fapt, am continuat să citesc, sau citeampe vremuri, atunci când eram influenţat de Kenneth Fearing şi deCarl Sandburg, cu toate că eram mult mai conştient de ChristopherSmart, şi de Cărţile Profetice ale lui Blake, de Whitman, de uneleaspecte ale retoricii biblice. Kerouac, aproape tot ce a scris, a fostcea mai mare influenţă, cred – proza lui Kerouac.

A fost o perioadă în care teama de cenzură sau de problemesimilare v-a creat dificultăţi în propria exprimare?

- Este complicat. Începutul temeriipentru mine a fost atunci când m-am gânditla ce ar spune tatăl meu despre ce aş scrie.La acel moment, a scrie Howl, de exemplu,aşa cum mi-am asumat, era ceva ce nuputea fi publicat, pentru că nu doream catatăl meu să vadă ce era acolo. M-am gânditcă tatăl meu nu putea citi despre viaţa measexuală. Cu toate că această teamă a dispărut de îndată celucrurile au devenit reale, sau imediat ce mi-am manifestat ..., ştiţi,nu am mai dat atât de multă importanţă în final. Acesta a fost unfel de ajutor pentru scris, pentru că mi-am asumat faptul că nu vafi publicat, aşadar puteam spune tot ce doream. Era doar pentrumine sau pentru persoane pe care le cunoşteam foarte bine,scriitori care ar fi dornici să aprecieze poemul cu toleranţă. Carenu ar fi judecat dintr-un punct de vedere moral, ci ar fi căutatevidenţele umanităţii sau gânduri secrete sau doar realismulactual.

Apoi, mai târziu, a existat problema publicării. Editorul engleza refuzat mai întâi, ne era frică de uzanţe; a trebuit să imprimămprima ediţie folosind asteriscul în locul cuvintelor obscene, şi apoiRevista Evergreen a reeditat cartea tot cu asteriscuri. Diferitepersoane au reeditat-o mai târziu utilizând întotdeauna versiuneaEvergreen mai degrabă decât versiunea corectată în mod legal CityLights – aşa cum cred că exista o antologie de poezie evreiască,am uitat cine a editat-o, cred că un cuplu de intelectuali de înaltăclasă din Columbia. Le-am scris cerându-le în mod special săfolosească versiunea ulterioară City Lights, dar au editat totuşiversiunea cu asterisc. Am uitat care era numele acestui volum –ceva de genul Noua generaţie de scriitori evrei, Philip Roth etc.

Aveţi dificultăţi precum probleme sociale, probleme decomunicare sau simţiţi că ei vă blochează şi propria abilitate devă exprima pentru sine?

- Este o problemă doar în ceea ce priveşte literatura. Noi toţiavem înţelegeri comune şi vorbim între noi, spunem tot ceea cene dorim, vorbim despre idioţi sau despre persoana cu care ne-am culcat noaptea trecută sau despre cea cu care ne vom culcamâine, despre cum ne-am îmbătat, despre relaţiile de dragoste –toată lumea spune unui prieten despre toate acestea. Aşadar cese întâmplă dacă faci o distincţie între ceea ce spui unui prieten şiceea ce îi spui Muzei tale? Problema apare atunci când estedistrusă această distincţie: când îţi apropii Muza pentru a-i vorbila fel de sincer precum vorbeşti cu sinele sau cu prietenul tău.Astfel am început să constat, în conversaţiile cu Burroughs,Kerouac, Gregory Corso sau cu persoane pe care le cunosc foartebine, ale căror suflete le respect, faptul că lucrurile pe care ni lespunem în realitate erau total diferite de ceea ce exista deja înliteratură. Şi Kerouac a descoperit acest lucru în On the road. El aobservat că genul de lucruri despre care vorbeau el şi NealCassady era subiectul a ceea ce el dorea să scrie. Acest lucru aimplicat la acel moment o revizuire completă a ceea ce sepresupunea a fi literatură, în mintea sa, şi de fapt în minţileoamenilor care au citit primii cartea. Cu siguranţă şi în minteacriticilor, care, iniţial, au atacat cartea pe motiv că nu era ...ostructură adecvată. Cu alte cuvinte, un grup de prieteni mergândde colo-colo cu o maşină. Ceea ce în mod evident este ca un mareproiect literar de aventuri, şi unul clasic. Şi nu a fost recunoscută,la momentul respectiv, ca fiind un conţinut literar corespunzător.

Aşadar nu este doar o chestiune care priveşte tema – sexul sauoricare altă temă...

- Este abilitatea de a a-ţi asuma modul de a scrie în acelaşi felîn care îţi asumi modul de... a fi! Oricum! Există mulţi scriitori careau idei preconcepute despre ceea ce ar trebui să fie literatura, iarideile lor par a o exclude pe aceea care îi face mai atrăgători înconversaţia privată. Plictisul, banalitatea, astenia nervoasă,singurătatea sau debilitatea – sau chiar – masculinitatea, uneori.Deoarece ei cred că vor scrie rânduri ce sună precum ceva ce au

26VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

arte poeice

citit înainte, în loc să scrie ceva ce sună ca ei. Sau care vine dinpropriile lor vieţi. Cu alte cuvinte, nu există nicio distincţie, nu artrebui să existe o distincţie între ceea ce scriem şi ceea ce ştim cuadevărat, pentru a începe. Exact cum facem zilnic, unul cu celălalt.Iar ipocrizia literaturii a fost... ştiţi, să se transforme în literaturăformală, care trebuie să fie o formă diferită de vieţile noastrecotidiene – ca subiect, dicţie, şi chiar organizare. Este, după cumspunea şi Whitman, - „Nu găsesc nicio grăsime mai dulce ca aceeacare se lipeşte de oasele mele” – încrederea în sine a cuiva careştie că este cu adevărat viu şi că existenţa sa este la fel de bună caoricare alt subiect. [...]

Aţi dorit vreodată să extindeţi acest simţ ritmic, la fel cum aufăcut-o, să zicem, Artaud sau recent Michael McClure – către unvers care este de fapt un ţipăt de animal?

- Ritmul versului lung este de asemenea ţipătul unui animal.Aşadar, urmaţi acest simţ şi nu un gând sau o imagine vizuală?- Este simultan. Poezia, în general, ca o articulare ritmică a

sentimentului. Sentimentul este ca un impuls care se naşte îninterior – exact ca impulsurile sexuale, să zicem; este aproape lafel de categoric. Este un sentiment care porneşte undeva, înadâncul stomacului, creşte în piept şi apoi iese pe gură şi pe urechi,devenind un cântec, un vaiet sau un suspin. Dacă îl pui în cuvinteprivind în jur şi văzând şi încercând să descrii ce anume te face săoftezi – să oftezi în cuvinte – poţi articula foarte simplu ceea cesimţi. Este exact atât de simplu. De fapt, ceea ce se întâmplă, în celmai bun caz, este să existe un ritm clar al corpului care nu arecuvinte precise, sau are unul sau două cuvinte ataşate, unul saudouă cuvinte cheie. Apoi, punându-l pe hârtie, găsesc printr-unsimplu proces de asociere care este restul enunţului – ce poate fiadunat în jurul cuvântului, cu ce este conectat acel cuvânt. Parţialprin simplă asociere, primul lucru care îmi vine în minte, precum„Moloch is” [„Căpcăunul este”] sau „Moloch who” [„Căpcăunulcare”], şi apoi orice iese de aici. Dar şi acest lucru se potriveşte cuun impuls ritmic definit, cum este DA de de DA de de DA de de DADA. „Moloch whose eyes are a thousand blindwindows”[„Căpcăunul ai cărui ochi sunt ca o mie de ferestre oarbe”]. Înaintede scrie „Moloch whose eyes are a thousand blind windows”, amavut cuvântul, „Moloch, Moloch, Moloch” şi de asemenea am avutsentimentul DA de de DA de de DA de de DADA. Deci era vorbadespre a mă uita în sus şi a vedea o mulţime de ferestre, spunând:oh, fereastră, desigur, dar ce fel de fereastră? Dar nu chiar asta –„Moloch whose eyes”. „Căpcăunul ai cărui ochi” – este frumos însine – dar ce-i cu el, ochii Căpcăunului ce sunt? Apoi probabilurmătorul lucru la care m-am gândit a fost „o mie”. OK, şi dupăasta: o mie de ce? O mie de orbi. Şi a trebuit să-l termin cumva.Astfel a trebuit să spun „ferestre”. Suna bine, în cele din urmă.

De obicei, în timpul compunerii, pas cu pas, cuvânt cu cuvântşi adjectiv cu adjectiv, dacă nu este deloc spontan, nu ştiu dacăare vreun sens uneori. Uneori ştiu că are sens în totalitate, şi începsă plâng. Pentru că realizez că ating o zonă absolut adevărată. Acelsens aplicabil la nivel universal, sau înţeles în mod universal. Înacel sens capabil să supravieţuiască de-a lungul timpului – în acelsens ce poate fi citit de cineva şi plâns, poate, secole mai târziu.În acea profeţie a sensului, deoarece atinge o cheie comună ... Defapt, profeţia nu înseamnă să ştii că bomba va exploda în 1942.Înseamnă să ştii şi să simţi ceva ce cunoaşte şi simte cineva pesteo sută de ani. Şi poate să articulezi acest lucru într-o idee – caleaconcretă pe care cineva ar alege-o peste o sută de ani.

Ceva în genul poemelor lui Pound?- Nu, deoarece Pound pare, odată cu trecerea anilor, a fi

fabricat din propriile lecturi şi din muzeul literaturii; cu toate căasta ar însemna să luăm toată istoria contemporană, ştirile dinziare şi tot pop-art-ul stalinismului, pe Hitler, pe Johnson, peKennedy, Vietnam-ul, Congo, Lumumba şi Sudul, pe Sacco şi peVanzetti – orice ar emite câmpul de conştiinţă şi de contact alunei persoane. Şi atunci să compunem ceva ca un coş – ceva caîmpletitura unui coş, din aceste materiale. Din moment ce, în

mod evident, nimeni nu are nicio idee despre unde merge totulsau cum se va termina, în afară de cazul în care tu ai vreo viziunecu care te confrunţi. Ar trebui realizată printr-un proces deasociere, bănuiesc.

Ce se întâmplă în poezie acum?- Nu ştiu încă. În ciuda întregii confuzii şi a împotrivirii, acum

acele timpuri au trecut, cred că cel mai bun poet al Statelor Uniteeste Kerouac. A durat douăzeci de ani până să se aşeze lucrurile.Principalul motiv este că el este cel mai liber şi cel mai spontan.Are cea mai mare adâncime a asocierii şi a imaginaţiei în poeziasa. Iar în Mexico City Blues are sublimul ca subiect. Cu alte cuvinte,cea mai mare facilitate în ceea ce s-ar putea numi vers proiectiv,ca să spunem aşa. Consider că el este în mod stupid subestimatde aproape toată lumea, cu excepţia câtorva persoane care suntconştiente de frumoasa sa compoziţie – precum Synder sauCreely, sau oameni care au gust pentru limba sa, pentru versulsău. Dar este nevoie de oameni ca să cunoşti alţi oameni.

Nu vă referiţi la proza lui Kerouac?Nu, vorbesc despre el doar ca pur poet. Vorbesc despre

Mexico City Blues şi despre o mulţime de alte manuscrise pe carele-am văzut. În plus, el are încă un indiciu al faptului că este unmare poet, şi anume că este singurul din Statele Unite care ştiecum să scrie haiku. Singurul care a scris un haiku bun. Toată lumeascrie haiku. Dar acestea sunt poeme haiku jalnice scrise oamenicare se gândesc timp de multe săptămâni încercând să le scrie, şiîn final apar cu un lucru mărunt şi neclar. În timp ce Kerouac segândeşte la haiku de fiecare dată când scrie ceva – vorbeşte astfelşi chiar gândeşte astfel. Aşadar, este absolut natural pentru el. Esteun lucru pe care l-a remarcat Synder. Synder a trebuit sămuncească ani de zile într-o mănăstire pentru a produce un haikudespre a rupe în bucăţi o buturugă. Încă mai scrie şi acum câteunul sau două bune. Synder a fost mereu uimit de uşurinţa luiKerouac... notând cum muştele iernii mor de bătrâneţe încabinetul său medical. „In my medicine cabinet / the winter flies/ died of old age” [„În cabinetul meu medical / muştele iernii / aumurit de bătrâneţe”.] Nu le-a publicat niciodată, - de fapt le-apublicat într-o înregistrare, cu Zoot Sims şi Al Cohn, o foartefrumoasă antologie a lor. Acestea sunt, după părerea mea,singurele poeme haiku americane reale.

Deci, haiku este cel mai dificil test. El este singurul maestru alhaiku. Desigur, distincţiile dintre proză şi poezie sunt oricumdoborâte. Într-atât de mult încât am zis că o pagină lungă dinoceanicul Kerouac este uneori un sublim vers epic. Îmi amintesccă mă gândeam, ieri, de fapt, că a fost un timp în care eramabsolut uluit deoarece Kerouac mi-a spus că viitor literatura vaconsta în ceea ce vor scrie oamenii în prezent, mai degrabă decâtîn ceea ce ei încearcă să-i facă pe alţii să creadă că au scris, dupăce le-au revizuit mai târziu. Şi am văzut deschizându-se un întregunivers în care oamenii nu vor mai fi capabili să mintă. Nu vor maifi capabili să se corecteze. Nu vor mai putea să ascundă ceea ceau spus. Iar Kerouac era dornic să intre în asta, primul călător peacest pământ nou găsit. [...]

Simţiţi că sunteţi la comandă atunci când scrieţi?- Uneori simt că eu am comanda atunci când scriu. Da, atunci

când mă aflu în focul unor lacrimi sincere. Apoi, comandăcompletă. În majoritatea timpului însă, nu. Doar păcălesc,şlefuiesc, dau o formă drăguţă; aşa cum se întâmplă în cea maimare parte a poeziei mele. Doar de câteva ori ating o stare decomandă completă. Poate puţin din Howl, puţin din Kaddish şipuţin din The change. Şi în câteva momente din alte poeme.

Când spuneţi comandă, vă referiţi la o stare a întregului poem,mai degrabă decât a părţilor?

- Nu, la simţul de a fi însuşi stăpânul profetic al universului.

Traducere: Liliana Ene

Fragmente dintr-un interviu de Thomas ClarkSursa: The Art of Poetry No. 8, The Paris Review, Spring, 1966, No. 37

27NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

arte poeice

Antonin Artaud

Ca să se termine cu judecata domnului*

kre puc tekre trebuie ca totul puk tepek să fie ordonat li lekre la mustaţă pek ti lee într-o ordine krukpte fulminantă

Am învăţat ieri(trebuie să crezi că întârzie, sau poate nu e decât un zvon

fals, una dintre acele bârfe murdare care secolportează între chiuvetă şi latrină la ora punerii în

cupele de pe masă încă o dată îngurgitate),am învăţat ieriuna dintre practicile oficiale cele mai senzaţionale ale

şcolilor publice americaneşi care face fără îndoială ca această ţară să se creadă în

fruntea progresului.Se pare că, printre examenele sau probele la care este

supus un copil care intră pentru prima datăîntr-o şcoală publică, ar fi testul numit al lichidului

seminal sau al spermei,care ar consta în a cere copilului nou intrat să lase un pic

din sperma sa într-unborcanşi de a o păstra astfel pregătită pentru orice tentative de

fecundare artificială care ar putea avea loc maitârziu.

Căci, din ce în ce mai mult, americanii găsesc că le lipsescbraţele şi copii,

Adică nu au muncitori,ci soldaţi,şi vor din toate puterile şi prin toate mijloacele posibile

să facă şi să fabrice soldaţiîn vederea tuturor războaielor planetare care ar putea să

aibă loc ulterior,şi care ar fi destinaţi să demonstreze prin virtuţile

copleşitoare ale forţeisuperioritatea produselor americane,şi a fructelor sudorii americane pe toate câmpurile de

activitate şi a dinamismului posibil al forţei.Pentru că trebuie să producem,trebuie prin toate mijloacele de activitate posibile

înlocuită natura peste tot unde ea poate fiînlocuită,

trebuie găsit în inerţia umană un câmp major,trebuie ca muncitorul să aibă de lucru,trebuie create câmpuri de activitate noi,în care să domnească în cele din urmă toate falsele

produse fabricate,toate mizerabilele substitute sinteticeîn care natura adevărată nu are ce căuta,

şi trebuie cedat odată pentru totdeauna şi în ruşine locultuturor triumfurilor produselor de înlocuire

în care sperma tuturor uzinelor de fecundare artificialăva face minunica să producă armate şi cuirasate.Mai multe fructe, mai mulţi copaci, mai multe legume,

mai multe plante farmaceutice sau nu şi înconsecinţă

mai multe alimente,dar produse de sinteză pe săturate,în aburi,în stări speciale ale atmosferei, pe axe particulare ale

atmosferelor din forţă şi prin sinteza rezistenţei unei naturi care nu a

cunoscut niciodată decât frica.Şi trăiască războiul, nu?Căci nu-i aşa, astfel se face războiul pe care americanii

l-au pregătit şi pe care-l pregătesc încă pas cu pas.Pentru a apăra această producţie insensibilă contra

oricărei concurenţe care nu va întârzia din toatepărţile

să se ridice,trebuie soldaţi, armate, avioane, cuirasate,de aici acea spermăla care s-ar părea că guvernele Americii ar avea tupeul să

se gândească.Căci avem mai mult de un duşman,şi care e cu ochii pe noi, fiulenoi, născuţi capitalişti,şi printre aceşti duşmani Rusia lui Stalincărei nu-i prea lipsesc braţele-narmate.Totu-i foarte bine, dar nu-i ştiam pe americani un popor atât de războinic.Pentru luptă e nevoie să primeşti loviturişi am văzut poate din belşug americani la războidar aveau mereu înaintea lor incomensurabile armate de

tancuri, de avioane, de cuirasate care leserveau drept scut.Am văzut din belşug bătându-se maşiniledar nu am văzut decât la infinitspateleoamenilor care le conduceau.În faţa poporului care dădea de mâncare cailor săi,

vitelor sale şi măgarilor săi ultimele tone demorfină adevărată care pot rămâne pentru a înlocui cu

surogate de fum,prefer poporul care mănâncă pe acelaşi pământ delirul

din care s-a născut,vorbesc de tarahumarasmâncând din peyotl pe acelaşi solcând s-a născut,şi care ucide soarele ca să instaleze regatul nopţii negre,şi care crapă crucea astfel încât spaţiile spaţiului nu ar

mai putea niciodată să se-ntâlnească şi nici săse-ncrucişeze.

28VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

poeţi francezi

Astfel, veţi auzi dansul TUTUGURI.

TuTuGuRIRITuL SOARELuI NEGRu

Şi jos, ca la baza pantei amare,crudă disperare a inimiise deschide cercul celor şase cruci,foarte jos, ca încorporat în pământul mamă,desfăcut din îmbrăţişarea murdară a mamei salivând.

Pământul de cărbune negrue singurul loc umedîn această crăpătură a stâncii.

Ritul este că noul soare trece prin şapte puncte înaintede a străluci în gaura pământului.

Sunt şase oameni,unul pentru fiecare soare,şi un al şaptelea omcare este soarele cu totulcrudîmbrăcat în negru şi în carne roşie.

Or, acest al şaptelea ome un cal,un cal cu un om care-l mână.

Dar e calulcare e soareleşi nu omul.În ritmul trist al unei tobe şi al unei trompete, lung,straniu,cei şase oamenicare erau culcaţi,se rostogolesc pe suprafaţa pământului,izbucnesc pe rând ca floarea soarelui,nu sori,ci soluri turnante, lotuşi de apă,şi fiecare izbucnirecorespunde gongului din ce în ce mai sumbruşi reintrareatobeipână la ceea ce dintr-odată se vede ajungând în galop, cu

o viteză ameţitoare,ultimul soare, primul om,calul negru cu un om gol,absolut golşi virgincălare pe el.

Sărind, au avansat urmând mendrele circulareşi calul cu carne sângerândă se sperie

aleargă de colo-colo fără opriredeasupra stâncii luipână la cei şase oamenicare au terminat de înconjuratcomplet cele şase cruci.

Or, tonul major al Ritului este chiarABOLIREA CRUCII.

Cursa odată sfârşităsmulgcrucile din pământşi omul golpe calarboreazăo potcoavă imensăpe care a înmuiat-o într-o rană cu sângele lui.

* „Pour en finir avec le jugement de dieu” - créationradiophonique qui fut enregistrée dans les studios de laradio française entre le 22 et 29 novembre 1947.

Traducere: Florin Dochia

29NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

poeţie francezi

Antonin Artaud, autoportret, 1947

„Sunt tot mai tentat deideea meditaţiei poetice”

Interviu cu

Stéphane BouquetStéphane Bouquet este autorul a cinci cărţi de poeme

publicate la Champ Vallon: Dans l’année de cet âge [In annoaetatis] / Anul morţii (2001), Un monde existe / Există olume (2002), Le Mot frère / Cuvântul frate (2005), Un peuple /Un popor (2007), Nos amériques / Americile noastre (2010), Lesamours suivants / Iubirile următoare, 2013. A mai publicattraduceri din poeţii americani Robert Creeley, Paul Blackburn,Peter Gizzi.

- Ce e o carte de poezie, după domnia voastră? Cum este pusîn joc limbajul, raportul cu limba?

Aş spune că o carte de poezie e un răspuns la o întrebare.Sunt chestiuni foarte simple: ce e viaţa, adevărata viaţă, şi cumsă fie trăită? Şi cum să fie trăită într-adevăr? Aceste chestiuni nuau răspunsuri univoce. În orice caz, nici un răspuns nu e vreodatăcu adevărat satisfăcător. A scrie o carte este tentativa de arăspunde cât de cât, de a propune fără încetare răspunsuri.Paradoxal, fără îndoială, nu am o părere prea bună despre limbăca obiect al poeziei. Limba este un mijloc al poeziei, după mine,dar ea nu este scopul. Scopul poeziei este în afara limbii. Scopulpoeziei este de a înţelege cum ne înscriem în lume, în timp, înlumină, cu ceilalţi. Limba este mijlocul acestei înscrieri: vitezalimbii, dulceaţa limbii, transparenţa limbii. Dacă vrei, limba e unmijloc de transport pe care ne grăbim să-l uităm de îndată ceam ajuns la destinaţie. Desigur, e un pic excesiv, pentru că limba,în măsura în care permite conversaţia, de exemplu, e un elementde experienţă a vieţii. Ceea ce chiar vreau să spun este că poezia(în fine, a mea) nu doreşte în primul rând limba, ea doreşte înprimul rând lumea, universalul reportaj, realul brut, conversaţia– şi ea se foloseşte de limbă pentru a le atinge.

- În prezentarea la In anno aetatis, precizaţi: „Pot fi aproapeoricine, sau cel puţin o mulţime de oameni.” Cine sunteţi – căcisunteţi mai mulţi – când scrieţi? Cum trăiţi cu poezia?

Da, e ceva ce am descoperit scriind: sunt mai mulţi. Sau, casă spun poate mai precis: sunt mai multe pronume personale.Mi-am dat seama că, atunci când scriu proză, „ea” îşi ocupă loculde îndată. Nu e cu adevărat o alegere stilistică, e un fel de nevoieinterioară. E „ea” în „eu [moi]” când scriu proză. E, desigur, un„eu [je]”, dar e şi un „ea”, e un „noi” – o comuniune – şi uneoriun „ei”: un fel de exterioritate a sinelui la sine-însuşi. Poezia eacest mod de a recunoaşte multiplul, de a recunoaşte căsubiectivarea e un proces complex, instabil, permeabil. Că oricelucru care există nu e decât adiţia tuturor lucrurilor care există,un rezultat. E fără îndoială o raţiune pentru care am o pasiunepentru semnul =.

Ceea ce mi s-a dezvăluit este şi că pronumele personale dinlimba franceză nu sunt suficiente pentru a exprima toatemodalităţile raportului pe care-l pot avea cu sinele, toate felurilepe care le am de a mă lăsa ocupat de alţii, de lume, de lucruri,de insecte. Când merg la o mănăstire – ceea ce pot face oreîntregi, chiar dacă sunt total ateu – mă las posedat de liniştea ei,de mineralitatea ei, de ritmul cuadrangular pe care-l oferă

mersului meu, şi acel „eu” care devin atuncie cu adevărat un alt pronume personal, un„eu” traversat de piatră şi de transept, unpronume care ar trebui inventat şi pe care,fără îndoială, poezia pe care o scriuîncearcă să-l inventeze.

- E adevărat că există un fel de efect dearc în folosirea pronumelor personale la domnia voastră. „Eu”poate trece la „tu”, care şi el îl poate înlocui pe „el”, dar, adesea,pentru a ajunge la un „noi” final. E o scriitură reconciliatoare? Oîmpăcare fericită cu lumea, cu „fratele”, cu „oamenii altora”?

„Noi” e orizontul, pentru că e, neîndoielnic, pronumele celmai inclusiv din limba franceză. Sunt fascinat de aceste cuvintecare regrupează lumea în foarte puţine litere. Mult timp, mi-aplăcut să folosesc cuvântul „frate” ca să numesc acest fel deapartenenţă comună, dar, acum, poate că găsesc în acest cuvânto parte prea familiară. Îi prefer cuvântul „lucru”, un fel de cuvântflotant, nediferenţiat, nedefinit. Stoicii aveau un cuvânt fabulosca să numească această stare de indiferenţă: ti. Acest ti existăînaintea tuturor lucrurilor, e condensarea corporalului şinecorporalului, un spaţiu în acre totul e împreună şi posibil. Nucă aş crede în ti, dar găsesc fabulos că aceste două litere adunălumea în ele. Deci, da, speranţa este de a intra în contact culumea. Speranţa este „mondializarea” sinelui – dacă seinversează situaţia acestui cuvânt de multe ori batjocorit,mondializare, din partea utopiei repartiţiei egalitare.

- Precizaţi că doriţi, cu scrierea poemelor, „crearea unei vieţicomune, pe cât posibil, construirea unei îmbrăţişări”. Poezia esteun cat de speranţă? Unde vă recunoaşteţi în această conjuncţiecuvânt poetic / dorinţă?

Cred că poezia şi dorinţa sunt exact acelaşi lucru. Poezia enădejdea că lumea e aici şi că ne va lăsa să intrăm, să venim. Saucă va veni în noi, va intra. Poezia e ca dorinţa, nădejdea uneicirculaţii universale, unei alăturări generalizate. În dorinţă, ca şiîn poezie, dominăm precum şi, chiar mai mult, suntem dominaţi.Cuvântul eros vine din verbul care poate să însemne „a curge”[ροή]. De aceea, neîndoielnic, fluiditatea ritmică are atâtaimportanţă pentru mine: ea echivalează lingvistic acestui gestde a face să curgă.

- Putem vorbi, în ceea ce vă priveşte, de autobiografie sauautoportret poetic?

Autobiografie sau autoportret, nu ştiu. Dar „auto”, da, înmăsura în care scriu totdeauna plecând de la mine. Ceea ce nuînseamnă că acest „mine” mă interesează în mod particular, cipentru că este cel mai bun instrument pe care l-am găsit pentrua simţi, a înregistra, vibraţiile lumii. „Eu” nu este un subiect, e ocutie de rezonanţă, un seismograf care încearcă să regleze mereumai fin. La finalul poemului, sau al cărţii, sper chiar că „eu” aîncetat să mai fie „eu” şi că a devenit un fel de senzaţii. Thoreauspunea: „Totdeauna e prima persoană care vorbeşte.” (1) Aredreptate, dar cu condiţia de a adăuga că, sub prima persoană,sunt toate celelalte.

- Scriitura domniei voastre este de tip proteiform. Cărţilepublicate până acum formează un tot, în care se amestecă note,versuri, proze, fragmente, gânduri, frânturi de poveşti… Ceconduce la forma adoptată de fiecare dată?

Intuiţia. Scriu destul de mult din intuiţie. Dar ceea ce ştiu ecă nu-mi plac delimitările prea clare, frontierele prea stricte. Afi al frontieră e mereu speranţa mea: la frontiera între limbi,între genurile literare, de asemenea. A fi în vecinătatea. Cautmereu să construiesc un poem (în sensul că fiecare carteconstituie un poem din petice) care să fie şi o poveste, o

30VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

arte poeice

reflecţie şi chiar care să aducă elemente de ştiinţă. Jean-ClaudePinson preia adesea cuvântul pe care Barthes (2) însuşi lapreluat nu ştiu de unde: poilikos, pestriţ, hibrid. Am preluatintenţionat cuvântul, la rândul meu: nu e vorba deloc de a scrieo carte totală, ci de a scrie o carte fără identitate precisă,nereperabilă. O carte care să fie intenţionat un sac cu de toateşi în acelaşi timp. Cred că e vorba mereu de aceeaşi mişcare: arenunţa la identitatea definită pentru a deveni indefinit, maivast, mai mult parte din întreg şi întregitor. Militez intenţionatpentru un poem care „comunică”, precum se spune despre ocameră de hotel care comunică cu alta.

- Poetul, poezia nu sunt singure?Se străduiesc să nu fie. Dar asta nu înseamnă câştig de avans.

Poezia este, fără îndoială, o activitate de de-solitudine. Nu atâtpentru că îi permite să ajungă la cititori (asta se poate întâmpla,chiar câţiva cititori, chiar un cititor, de ce nu ar fi de ajuns?), cipentru că eliberează subiectul, îl face să evadeze din temniţasolipsistă. În Americile nostre, de exemplu, noţiunea de vecineste esenţială. Vecii ne văd şi tot ne lasă să-i vedem. Suntem înlăuntrul sinelui, dar ce cealaltă parte a gardului, există totdeaunasperanţa de a fi împreună.

- E înlăuntrul lumii, în textul domniei voastre, dar uneori şiîn spate. Care este raportul cu contemplaţia, cu meditaţia?

Îmi pare că meditaţia permite inventarea unui raport cutimpul, sau chiar cu durata. Dar primele poeme erau maidegrabă scurte, chiar foarte scurte (versuri puţine şi succinte).Cred că în cea vreme credeam că viaţa nu poate avea loc decâtpe moment, de o manieră discontinuă. Nu suntem totdeaunaplini de viaţă şi concizia poemului era o modalitate dea a lua actde dimensiunea epifanică a vieţii. Câteva secunde de intensitateşi ore lungi de gol. Azi, am tendinţa de a voi să fac să steaîmpreună golul şi plinul. Meditaţia, prin ritmul său mai amplu,prin modul de a lăsa lucrurile să vină, e un exerciţiu dedisponibilitate. Ea permite reglarea fină a seismografului desprecare vorbeam mai devreme. Devine accesibil lumii care vine,chiar şi atunci când lumea nu s-a cristalizat în emoţie, în şocestetic, în dorinţă. Chiar când trece cu indiferenţă. Sunt tot maitentat de ideea meditaţiei poetice: ideea unei limbi suple şifluide ca un fluviu ce curge liniştit de-a lungul ţărmurilorlucrurilor şi care ia simplu act de ceea ce este. E unul dintremotivele preferinţei mele în creştere pentru distihuri (strofe îndouă versuri). Am impresia că aceste două versuri îmbrăţişeazăfluviul de alb dintre ele.

- Unele decupaje din textele domniei voastre sunt elegii, dardiminuate, la joasă tensiune…

Da, elegia a fost o formă de plecare pentru mine. Am începutsă scriu bântuit de ideea morţii. Şi, apoi, puţin câte puţin, mi-amzis că elegia în doze mari nu aduce nimic pozitiv, în orice caz,mie. Era, simplu, constatarea, care se acumula în gol, căpierderea câştigă întotdeauna. Mi-am făcut socoteala că elegia,ca formă de viaţă, nu ar putea oferi în mod absolut debutulînceputului fericirii. Atunci, am luat decizia de a „diminua”elegia, de a o transforma în parte în elogiu, în sens poetic, adicăîn acceptare a existenţei. Bineînţeles, fondul pierderii n-adispărut, dar contra lui încerc să acumulez dovezi ale existenţei.

- O constelaţie de autori pot fi identificaţi în scrierile domnieivoastre, vechi sau contemporani, francezi sau străini. Cum văajută cărţile altora? E condiţia necesară a unei „respiraţii”?

Nu concep să scriu fără ceilalţi. În primul rând, pentru eu credcă nu aş fi scris dacă nu, mai întâi, aş fi citit. Şi dacă nu aşcontinua să citesc. A-i integra pe ceilalţi în cărţi e o modalitatede a le face şi eu un dar. Pe de altă parte, pentru mine, literatura

e, înainte de toate, o conversaţie. Nu scriu pentru că aş avea cevade spus (nu am nimic de spus, am mai degrabă de mărturisitdespre ceea ce este). Scriu pentru a alimenta conversaţia, pentrua continua să ţes firul. De aceea nu am înţeles niciodată dorinţade ruptură în artă, gustul avangardelor, ambiţia originalităţii:dacă nu pot să fac să vorbească oamenii împreună, morţii şi viii,viii şi viii, a scrie îmi pare lipsit de interes. Nu vreau să fac tabularasa, vreau să continui să vorbesc cu. Şi din pricina asta sunt unmare partizan al noţiunii de intertextualitate sau chiar de plagiat:a încorpora pe celălalt în sine îmi pare foarte dezirabil.

- Interveniţi de asemenea în câmpul cinematografic, mai alesca scenarist. În ce măsură scriitura poetică este influenţată desituaţiile de tip cinematografic?

E o întrebare pe care mi-am pus-o adesea, şi la care nuam putut niciodată să răspund cu adevărat. Presupun căcinemaul mi-a dat o acuitate în sesizarea situaţiilor, un sensal micro-povestirii. E adevărat că multe dintre testele mele înproză se organizează într-o suită de paragrafe independenteprecum o suită de secvenţe. Fără îndoială, de asemenea,dimensiunea foarte vizuală a scrisului meu (de care, să spundrept, cititorii m-au făcut conştient) e legată de cinema, chiardacă nu ştiu bine dacă cinemaul m-a împins să fiu mai vizual saudacă gustul meu pentru privire m-a condus la cinema. Debarasatde limbaj, dansul îmi pare a putea să creeze zone de proximitatecu adevărat fascinante între fiinţele umane. E un pic iluzoriu,desigur, dar am senzaţia că dansul este o artă pură a atingerii, şiîmi place că poezia devine asta: ca limbajul să fie pus pe lucruri,ca el, simplu, să le atingă.

- Aveţi şi o activitate de traducător de poezie. Ce influenţăare practica traducerii din engleza americană în franceză asuprapropriei limbi?

Să spunem că traducerea oferă piste, unelte. Pentrumoment, am tradus două tipuri de poeţi. Robert Creeley şi PaulBlackburn, care au ca punct comun încercarea de a readucepoezia la viaţa cea mai comună, cotidiană. O poezie ancorată înviaţa lor, legată de oraşele lor şi care virează adesea spre notaţie,spre crochiu, spre jurnal. Problema lor e un lucru comun: în cecondiţii viaţa de zi cu zi e suportabilă? Şi, apoi, Peter Gizzi, în acărui L’Externationale se pune o problemă şi mai comună: cerămâne din comuniunea între noi, oamenii, astăzi? I-am alespentru că îmi plac întrebările lor, pentru că le împărtăşesc şi cusiguranţă mi le-am pus şi eu chiar dacă nu prea ştiu de ce. Unsens al concretului, desigur, un sens la vitezei pe care o permiteengleza americană, o maleabilitatea gramaticală, o preferinţăpentru elipsă, o dorinţă de a ţine toate registrele împreună – dela cel mai trivial la cel mai metafizic.

- Starea prezentă de spirit?Un sentiment sumbru al anilor 1930. Dar presupun că e

trecător.

Traducere: Florin Dochia

………….(1) „Nous oublions ordinairement qu’en somme c’est

toujours la première personne qui parle.” Henry-David Thoreau(1817 - 1862), scriitor american nonconformist, un fel de eremit-vagabond, discipol al lui Ralph Waldo Emerson. (n. trad.)

(2) „L’écriture qui dans la préparation au roman se replie surles formes classiques, mais elle se déplie dans la chambreclaire en de multiples formes (poilikos) autour de laphotographie.” (Roland Barthes, Leçon inaugurale au Collège deFrance. 1979-80, Paris. 3. tenir un discours, tenir une image, duromanesque…)

31NO. 11-12 - 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

arte poeice

32VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 - 2014

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina

Director: Liliana Ene

Redactor-şef: Florin Dochia

Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina,

în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii”

Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH

contact: tel. 0244.336.006

e-mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com

htp://revistaurmuz.blogspot.ro/

Acest număr este ilustrat cu lucrări de Ovidiu Paşina

ISSN

23

59

- 7

58

5IS

SN-L

23

59

- 7

58

5

Layo

ut

& D

TP: F

low

erin

Flo

w