urmuz no 3-4 2015

No. 3-4

2015 CÂMPINA SERIA A DOuA ANuL II

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u ĂFONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928

PuBLICAţIE Cu ŞI DESPRE POEZIEÎNGRIJ ITĂ DE FLORIN DOCHIA

În acest număr semnează:Chrisian Crăciun, Daniel Marian, Mioara Bahna,

Valeriu Marius Ciungan, Carmen Duvalma, Mariana Cîlţ,Ion Scorobete, Virgil Diaconu, Diana Dăscălescu,

Dragoș D. Onea, Cornel Sânioan Cubleşan, Dan Dănilă,Alexandra Cherecheș, Sylvia Plath, Aimé Césaire,Guillaume Apollinaire, Samuel Taylor Coleridge,

Theodore Roethke, Samuel Becket, Hélène Révay, Joseph Brodsky, Grace Cavalieri, Liliana Ene, Florin Dochia

(continuare din nr. anterior)

Autorul acestei analize are un fel dealergare de tip suveică printrepoeme, stabilind asociaţii

surprinzătoare între un vers, o imaginedintr-un poem cu altele din cu totul altvolum sau dintr-un poem alăturat, carese luminează reciproc şi surprinzător.Sunt ceea ce autorul numeşte „releesemantice”, un singur exemplu, de lapagina 142; Pean (Necuvintele) –Descrierea lui A (Epica Magna) –Daimonul meu către mine (EpicaMagna). Criticul demonstrează că acestaeste şi modul de lucru al poetului.Paralela esenţială în acest comparatismsui generis este cea dintre „fondulelegiac şi sacral” din cele 11 Elegii şiprivirea sinceră dincolo de „tunelulorange” din Noduri şi semne. Volume decitit în oglindă, după „schimbarea lafaţă” a poetului. „Acest tip pnevmatic deexpiere poetică, prefigurat altădată dePsalmist, a produs şi cele 56 de poemelivide ale volumului pe care îl comentăm.Un volum polemic şi tragic despremoarte”. (90) Volumul acesta ca uncântec de lebădă reprezintă „o ştireveşnică”, „o nedumerire semioticăorientată existenţial”, o poezie despremiracolul naşterii prin condamnarea lamoarte. Limbajul este, de aceea,miraculos. Nodul este enigma, arătarea,revelaţia. Semnul este prezenţa, cel carearată. „Ca icoană, un nod se remarcăprin precizia paradoxală a înţelesurilorpe care le înnoadă, prin claritatea tainică

a unei poezii iconice care nu se lasăepuizată, care ţine să rămână deschisă,în vreme ce înţelesul «ideii scrise» elimpede şi previzibil încă de la primeleversuri iar vraja ei calofilă aparţinemajoritar performanţei estetice şiabilităţii manevrelor lingvistice” (99) Deexemplu o analiză deosebită estededicată Semn 22, poem adresatcuvântului atins de Cuvântul. Aceastămângâiere de aripă a Duhului esteesenţa ultimei poetici nichitiene.„Cuvântul este un cap fără de craniu / uncimitir fără de morţi. / Ah, Doamne, cestraniu mi-ai părut tu că poţi, / un înţelesfăr`de-nţelegere, / un răspuns nechemat,/ o alegere votată pe scoici, alegere /pentru peştele pictat… / cuvântule capfără craniu, / cimitir fără morţi”. Ocântare de Prohod anunţând obşteascaÎnviere! Nu prin idei, ci prin Imagini.Pnevma nu comunică idei, ci „vedenii”. Înaltă lucrare am prezentat teoriaimaginalului, a accesului la cerul dedeasupra cerurilor care este cerulimaginilor în filozofia arabă. Gândirile cuvedere ale lui Nichita, ca şi întreagademonstraţie a hermeneutului său din„tablou cu orbi”, mi se pare că secuplează de minune cu aceastăconsiderare mistică a poeticităţii dedincolo de estetic. Duhul ordoneazăsupraceresc imaginile, precumconstelaţiile, şi numai vederea poetuluirăzbate până în acele abisuri înalte undedescoperă candid „lupul cu gât delebădă” sau „vulpea demiurgică şi

Poezia de după poezie

Christian Crăciun

NO. 3-4 / 20152VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

eseu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014 3

eseu

vicleană”, trăind firesc, într-o alergare dea duce Vestea. „…trăirea harismatică ateologiei are o poetică mai înaltă (însensul de mai profund frumoasă) decâtpoetica oricărei poezii, fiindcă este însăşiPoezia Cuvântului, Cel după a căruifrumuseţe a fost făcută lumea. Atinsă deCuvânt, harisma poeticii se poate alinialiniştită harismei teologice” (121) Asta nuînseamnă că hermeneutul nu are şiabilităţi strict literare deosebite, vezicum analizează imaginile amintite: a„lupului cu gât de lebădă”, a lebedei saua vulpii demiurgice.

Ce este însă această stare post-poetică? „Spre deosebire de orizontulsacral care strânge subtil şi peste totliniile de fugă ale perioadei «glorioase» apoeziei lui Nichita, poezia finală – şi cuprecădere «Noduri şi semne» - are«ambivalenţa» icoanei, ca oriceîmpreună lucrare a Cuvântului cu poetul,fiind lucrată la vedere de poet şi într-ascuns de puterea Cuvântului”. (123). E o„izbitură de graţie” cu zice splendidautorul (care are un har deosebit alformulării memorabile) prin care poetulaccede nu numai la o interlume aimaginilor ci şi la un alt tip de limbaj, aptsă dea seama despre „ceva” de carelimba naturală a uitat. Nichita vorbeşte,ca orice mare poet, şi despre partea deuitare (imensă!) a limbii sale. „La Nichita«apostolatul» creaţiei sale poetice are cafundament o nedumerire semioticăorientată existenţial pe două direcţii:unacare contemplă genuin cuvintele şi lepercepe ca făpturi ale vorbirii şi alta caredeplânge mereu uluită alienarealimbajului în urma Căderii noastreancestrale şi, consecutiv, stareamizerabilă a cuvintelor, a puterii loragonice, dacă nu cumva de-a binelea

moartă” (140) Este o exagerare sănumim ultima poezie a lui Nichita „unrapt mistic”? Un poet simte căderealumii ca o cădere a limbajului, o alterareireversibilă a Sensului. De aceea el caută,chiar fără să ştie, Cuvântul.„compasiunea lui Nichita faţă depătimirile semantice ale limbajuluipoetic, mila lui faţă de cuvintele vorbiriisunt mai intense şi mai personalizatedecât oricare mizericordii arătatevreuneia dintre făpturile vii. Fiindcă fărăCuvânt, cuvintele mucenicesc pe nedrept,gratuit! Ele nu merită acelaşi blestem,pentru cel al lumii care a respins LuminaCuvântului venit la «ai Săi». Cu toate călimba şi cuvintele n-au pricini de căinţă,ele îşi poartă totuşi împreună cu stoicismşi smerenie impotenţa cuvântătoare şifaptică. În premieră absolută, poetulcompătimeşte cu limbajul şi doar deformă cu existentul! O milă atipică, fărăprecedent, pentru care Epica Magna esteepica acestei stranii împreună pătimiri afirii şi vorbirii, a limbajului cuvântător,după petrecerea uciderii CuvântuluiÎntrupat – o evenimenţialitateapocaliptică ce «schimbă în cuvinte»existentul” (147)

Aruncând fleşuri surprinzătoare întretexte contigui sau depărtate –demonstrând astfel că opera nichitianăeste o imensă ţesătură, criticul tinde doarsă arate că lumina finală este cea aCuvântului. Iată cum se încadrează înacest sistem excepţionalul poemexplicativ sintetic Daimonul meu cătremine „Teologic, «Schimbă-te în cuvinte»înseamnă Încuvântează-te, cereCuvântului în-logizarea moaştelor , pecare focul nu le păgubeşte, asupra căroran-are putere. Moaştele sunt minunate şivrednice de a fi cinstite, întocmai icoanei,


arte vizuale


NO. 3-4 / 2014 5

eseu

fiindcă amândouă, mărturiseşte Biserica,sunt pe jumătate înviate. Puterea ÎnvieriiDomnului este venerată în ele! Faptul căpoemul se referă la mutarea trupului încuvinte, ce vizează dobândireacărnii/logos a moaştelor o dovedeşteindirect însăşi enumerarea organelor şimădularelor care se cer în-cuvântate,toate viitoare şi posibile moaşte (…)Darfără «strania» atingere a Cuvântului decuvinte «vorba va arde/verbul vaputrezi/iar cuvântul nu se va întrupa ci seva destrupa». La urma urmei, în ce constăînlogizarea pe care o cere daimonul, cumar trebui răspuns somaţiei «Schimbă-te încuvinte!»? Răspunsul e unul singur: credeîn Cuvântul şi te vei în-logiza! PentruNichita şi pentru discursul poeziei luiultime – anunţă daimonul, ratareaacestei atingeri divine poate să reprezinteo grozăvie semantică cât o ştire veşnică”(151) Acest eseu despre Cuvânt este unadintre poeticile cele mai interesante dincâte s-au scris în teoria noastră poetică.Se face o convingătoare analizăcomparativă între tehnica picturală aperspectivei şi pictura icoanei – pe de oparte - şi cele două tipuri de poezie: ceadin cuvinte şi cea din necuvinte. „Poeziaiconică este o poezie «schimbată la faţă»,o poezie la care principalele categoriimundane – spaţialitatea, durata şimişcarea – au toate faţa schimbată. Esteo poezie modelată haric pentru proceduriapte să determine necreatul«înţelesurilor de deasupra cerurilor» să-şigăsească gazdă în inima creatului, într-oicoană, în pământescul şi ceresculpoemului iconic. Să facă din poemuliconic forma poetică hiperelastică a unei«arhitecturi care fluctuează şi care semişcă, care se dilată şi se restrânge şidevine casă pentru înţelesul poeziei» -

sună definiţia impecabilă, telegrafiatăsimplu şi pe înţelesul tuturor de Nichita,într-un text fundamental dedicatmanevrării metodei punctelor de fugă”(161) „Textul lui Nichita atestă rudeniade final a poemului iconic cu icoana –faptul că ambele abrogă oricedeterminări dinamice spaţio-temporale.Distanţarea netă şi definitivă de«geometria mincinoasă», lineară şiexpirată a poeticii «ideii scrise» seregăseşte perfect simetric şi în biografiaimaginii iconice” (162) „Pentru iconar, (caşi pentru poemul poetului metalingvist)icoana nu mai este un plan, o centralitatespaţială simulată tridimensional, ci unprag – spaţiu teologic paradoxal careumple intervalul dintre înăuntru şi înafară, un prichici aparţinând atât lumiicreate, cât şi celei necreate” (163)„Deprinşi şi subjugaţi de unitatea iluzoriea fugii înţelesurilor spre un singur centrufocal, propriu poeticii ideii scrise, facemgreşeala să respingem poetica cu maimulte centre focale, ca fiind ruptă.Preferăm sensul unic, al unui înţelespoetic restricţionat, multiplelor sensuri şisemnificaţii ale aceluiaşi înţeles. Versurile,urmând unul după altul, ne par, fiecare însine, rupte, risipite şi despletite semantic,fără relaţie între ele. Ruptura versurilorne pare pustie, vacantă, - nelocuită denimeni şi de nimic. Oare aşa să fie?”(163) „Fiind o poetică de tip iconic, eaeste mai curând vizuală şi de aceea maipopulară, mai accesibilă şi mai laîndemâna cititorului, ca icoanelelivrându-şi calm şi treptat taina, stârnindminţii şi sufletului tinderea spre înalt şitotdeauna rămânându-le alături” (179)„…a fi iconic în cultură înseamnă a-l lăsape Dumnezeu Cuvântul să-şi dea chip, sădevină cultură, în vreme ce a fi sacral

înseamnă a lua-o înaintea lui Dumnezeuşi a te precipita să-I imaginezi Chipul”(184) „Ce câştig aduce poezieidimensiunea iconică, iconicitatea? Celmai mare câştig constă în faptul căDumnezeu Cuvântul şi puterile Sale divinese aşază toate Prunc în braţele poeziei.De aici decurge şi capătă substanţăpoetică adierea unui inefabil totalnecunoscut şi încă «nesuit la inimaomului»” (185) Natura acestor texte alepoetului nu este elementar estetică, eletransmit o informaţie iniţiatică. „Poezialui Nichita nu are ca scop ideea de a placeci de a învăţa”. (179) Este un alt fel descris, o părăsire a ideii sau „ideii scrise”pentru sau în favoarea unui nou limbaj,de fapt cel mai vechi. Poate aici stăadevărata revoluţie a limbajului poeticprodusă de Nichita Stănescu. Dupăpărerea mea, sunt patru momente deinflexiune în istoria limbii poezieiromâneşti şi asupra naturii, succesiunii şistructurii acestor revoluţii mai este încăde meditat şi scris, ele se numesc:Eminescu, Arghezi, Nichita, Cărtărescu…QED, cu voia Celui de la care vineCuvântul, altă dată. Reacţia culturală anoastră la aceste căutări-aflări alepoetului pe care mulţi îl ştiu doar ca ungenial şi impenitent boem a fost una dereţinere nedumerită, dar şi de negarevehementă şi neînţelegătoare, tocmai dincauza unghiului de abordare, rămas „înurma” poeticii iscoditoare de duh a luiNichita. „Volumele pe nedrept boicotateale lui Nichita inaugurează în premierămodernitatea surprinzătoare a poezieiiconice, produsă de metalingvistica unuimelod necanonic al tainei limbajului şi allucrării pnevmei Cuvântului asupracuvintelor”. (175) Atenţie, acest tip depoetică nu este lipsită de pericole

majore, ea elimină ludicul gratuităţiiimaginare în favoarea unei răspundericapitale. Cum zice iscusitul hermeneut,Nichita „n-aruncă niciodată pe hârtiecuvinte de care nu poate să răspundă”(176) În faţa cui? Poezia lui e cărarea sprearătare. „Nu cumva poemelor li s-ar ficuvenit o hermeneutică literară potrivităaltitudinii şi nuanţelor la care s-a ridicatîntregul discurs al poetului? S-au gânditoare comentatorii că sunt solicitaţi să-şiexprime părerea asupra unor poemecare, întocmai scrierilor mistagogice, cero serioasă viaţă spirituală şi o serioasădispoziţie teologică”(178)

Această „scară” este parcursul unuieseu spectaculos şi periculos ca unmers pe sârmă deasupra Niagarei.Limbajul e mai bogat decât suntemînvăţaţi să-l considerăm. Faptul căeseistul are acces profesional la celpuţin trei limbaje: cel pictural-iconic,cel poetic şi cel teologic oferă armăturade rezistenţă a eseului său, care neconvinge că Nichita poate şi trebuiecitit şi astfel. Poezia „se mută”surprinzător în altă parte, redevenindindicială, arătare a unui dincolo care înlimba noastră înseamnă moarte. Este,sigur, o entropie a limbajului, de carepoetul cu antenele sale ultrasensibileeste mai conştient decât noi. Și dinmijlocul acestei entropii careîncremeneşte lumea ţâşneşte dinciocniri galactice de cuvinte, fulgerulunei aşteptate învieri. A lumii şi a limbiideopotrivă, căci una sunt. „Poetica«ideii scrise» îmbujorată, performeră şicoruptibilă, a fost abandonată ca unlinţoliu nedesfăcut, drept mărturiecertă a unei stranii învierimetalingvistice a poeziei” (185)


eseu

Poezia mea e o chestiune serioasă; pe o bancă / departe în lume;

niciodată beată de fericire

De la un punct preliminar numitîndeobşte şi de fugă vinneaşteptate direcţiile clar

predestinate ori unele pe care le bănuiamdar nu le aveam de-a dreptul la îndemână.Se întâmplă de la faptul personal pânăspre amplul de tot. Matricea cât se poatede convenţională şi tocmai de aceea celmai greu de înţeles, este una prinexcelenţă emoţională, elementele fiind deordin ideatic, lingvistic, nativ chiar, undevape drumul neştiut de nimeni sprechintesenţă. Se descătuşează energiile,dar se şi cristalizează întâmplările denstrăite într-atât încât nu mai era îndeajunsdoar construcţia frazei să le cuprindă, letrebuia un spaţiu al lor bine definit.

Mă gândesc la toate acestea în timp cepătrund cu prudenţă şi chibzuinţă în nouaaranjare dimensională pe care SilviaBitere o creează în demersul său literar„S-Via/ Del Mar”. De prima şi prima dată,poeta pe care am ajuns să o cunosc înipostazele ei contrapuse în formule cândamabil-jucăuşe, când extrem de serioase-chiar-războinice, fără a se disloca dinargumentele-i fireşti, face şi desface în aşafel cele care sunt, încât acuitatea atenţieisă fie bine polarizată.

Astfel, din start: „Poezia mea este ochestiune serioasă. La originea ei trăieşteveşnic fantezia, de unde nu-mi potimagina dacă fantezia este sau nu şi easerioasă, dar cu siguranţă este VIE!”. Iar

spiritul liber spre ţărmuri de oricare cât şispre neţărmuri de niciunele, se producefaţă cu cititorii: „celor care mă citesc – cuiubirea voastră cu tot! de ce trebuie mereus-o iau de la capăt să vă mulţumesc…”

Trecând din balans intrinsec şi bănuitîn exponenţial categoric şi constructiv,Silvia Bitere se-aruncă iat-o ca-ntr-ocoridă: „le văd feţele zilnic cum apar prinziare/ ba le şi aud cum ai auzi un lanţruginit de fântână/ care nu mai poate dedurere să tragă la găleată/ nu vrem nuvrem/ mii de voci zbiară din amuş/ lăsaţipământul în pace/ nu-l locuiţi cu oamenistrâmbi…” (nu vrem).

Propunerea lirică e bifurcată, pentrucă astfel vieţuirea fiind, iar dacă e săfacem referire la consecvenţa din limbaj,aceasta apare doar după anume cifru, şi eok astfel: „… pe o bancă departe în lumetrăia un suflet gol/ şi lipsa lui nu se vedeadin ceruri/ crerscuse iarba peste el în

Silvia BitereS-Via/ Del MarDaniel Marian


NO. 3-4 / 2014 7

cronica literară


cronica literară

straturi groase acoperit era/ care suflet sătrăiască o aşa pieire dată…” (poempentru ea). Dar, greutatea într-adevărgreutate se dă de iveală-n altă parte:„aceasta este S-Via se va striga de sus/ desub cel mai falnic prun atârnat din cer/ cufructele spre pământ/ de aici vor bea toţibărbaţii transformaţi în piatră/ câte unpahar în cinstea ei şi a prunului…” (poemîn cinstea bărbatului).

Într-o întâmplare pe care o putemcrede dintotdeauna, curge o zi cum era şifiresc de ieri, de azi, de mâine, timpul senumără de la sine cu exactitate fără însă ase defini, o constantă gravă hălăduindprintre necunoscute: „… crede şi tu se potschimba vieţile dacă îţi priveşi chipul înoglindă/ în fiecare dimineaţă te iei demână hai/ astăzi eşti mai frumoasă ca ieri/atunci cred ştii cred că sunt ţinută înleagăn cu două/ frânghii atârnate de cer/îmi mulţumesc în gând că exist/ prindsoarele cu o mână îl pun pe inimă ca laşcoală/ când doamna de pictură ne învăţa/nu trebuie să stea în colţul foii niciodată”(niciodată în colţul foii).

Condiţia celei care scrie este cât sepoate de limpede exprimată, chiar setranspune în mod conştient pe o scarăvalorică bine desenată: „eu am tăcut şi dinnoaptea mea tăcută s-a ridicat un om/avea să meargă în direcţia în care fusesestrigat pe nume/ în chip vădit scufundat înalcoolul zilelor/ ca simplu mergător erachemat…” (niciodată beată de fericire).Eh, destinul, generos cu o treaptă mai susdecât simpla lui propovăduire în termeniincomozi de complezenţă…

Chiar că n-aş fi înţeles vreodată de ce,dar cred că nu e poet care să nu simtănevoia vâltorii iscate din încercarea deautodefinire elegantă şi în acelaşi timpautoironică. La Silvia Bitere, acest elementnecesar se conjugă într-un mod aparte,

fără echivoc şi cu atât mai puţin emfazat,parcurgând spectrul gândirii de la lucid latranslucid. De pildă: „aşa fac toţi poeţii/trăiesc din trucuri/ din acele minunateescrocherii sentimentale/ le pun pe seamavecinului care este pe rând/ gropar/ agentde circulaţie internă/ casier/ ş.a.m.d./drame fericiri tablouri întregi/ … / altfelspus eu sunt femeie/ nu am cum să fiupoet/ am fost dedusă matematic/ săsusţin teorema coastei în plus/ şi deaceea/ am să nasc în continuare copiipoeţi/ pentru oameni” (toţi copiii meisunt poeţi).

Nu întârzie să apară şi completareade rigoare, care să dea rotundulfirescului şi aşa cum de altfel şi trebuie,umbră de echivoc nu e, ci e-n văzul lumiifaptul: „… am vrut să fiu bărbat/ mai cuseamă să plec în lume bărbat/ cu arcuriîn spinare săbii buzdugane/ să lovesc înstânga în dreapta zidurile omenirii/ pânăcând Dumnezeu să-mi strige/ nu aşezavirgula între subiect şi predicat/ el mergeea merge// noi nu murim ca la carte/ eumă schimb aici/ am ripostat/ eu, plâng;ea, plânge/ nu suntem egali în cruceamamii noastre/ cerul apa munţii suntînsuşiri ale ochiului/ echidistanţe/ vezi?/de ce te-aş minţi dalila dalilo dalilae”(dalila dalilo dalilae).

În spiritul şi-n registrul caracteristicpentru Silvia Bitere, se circumscrie o starede directă asumare cu deplină responsabilitate:„… am băut puţină horincă înainte/ şi amscris direct din măr…” (amintiri dinbucătărie/ selfie de memorie). Gestulpredilect al surplusului de înţeles sprijinitpe imagine face parte din arsenalulcovârşitor cu care eram obişnuiţi atuncicând am decis să abordăm după cazblândul sau crudul existenţial astfel privitdin unghiul de unde se poate ţinti cel maibine înspre înscrisul poetic. (2015)

Aşa cum promite prin titlu –Vânătorul de sacru, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010 –, poezia Magdei Grigoree gravă, orientată spre cunoaştere, spreînţelegerea şi fixarea locului eului încontextul amplu al lumii, pentru caresacrul este corolarul spre care, conştientsau nu, tinde aproape oricine.

Valorificându-şi experienţaexistenţială şi, în cadrul ei, pe cealivrescă, poeta îşi pune creaţia subsemnul căutării permanente aînţelesurilor transcendente, pe unfundal disconfortant, determinat deconvingerea că armonia lumii s-a stinsşi, în consecinţă, ochiul lumii nu se maiînchide deloc, rămânând la pândă şiobservând, fără tulburări sentimentalemajore, că adevărurile adevărate /numai ajung la suprafaţă, / nu ne maiajung, /nu mai depun mărturie pentrunoi. Este vorba de o poezie introspectivă,în care autoarea parcurge distanţa de lalume spre sine printr-o confesiunecalmă, remarcând că Lucrurile subtile sefac văzute /doar celor care au răbdare.Observaţiile însă nu o privesc numai pepoetă, ea pare a întreprinde un studiude psihologie, avându-i ca „subiecţi” pesemeni, în general: Răbdarea fiecăruiasprijină într-un fel /motivaţia celuilalt dea gândi, /iar cuvântul este piatra căzutădin cer, /talismanul omenescului. În plus,poezia devine, în unele cazuri, opledoarie pentru încredere în ceilalţi:

Parsifal, spaima de cel neasemenea /nue prielnică vieţii, usucă. Şi cheiaînţelegerii tuturor e, desigur, sacrul:Lumea are semne de ne-nţeles, / trebuiedoar să-mblânzeşti sacrul.

Pe drumul iniţiatic, pe care-l vizează,şi care, mutatis mutandis, reitereazăsau, măcar, reaminteşte, drama celuisilit de datele unei personalităţi apartesă străbată o cale incomodă spreînţelegerea rosturilor lumii, MagdaGrigore şi-l ia pe legendarul căutător alGraalului, Parsifal, drept interlocutor,călăuză, martor şi chiar îl instituie dreptalter ego, vânătorul de sacru, punteîntre cei amăgiţi şi dezamăgiţi, liant alepocilor de nelinişti cercetătoare, dar şiun bărbat frumos, fiinţă aproapehtoniană, identificând împreună cu el

Magda Grigore Vânătorul de sacru

Mioara Bahna


NO. 3-4 / 2014 9

cronica literară


cronică literară

două feţe ale realităţii, cea văzută şi ceanevăzută, ambele aflate sub oblăduireacuvântului sacru. Totodată, alături deParsifal, poeta remarcă existenţa a douătimpuri, unul iluzoriu, idilic (zilele caduna peste alta /în viaţa ta şi se înşiră /camărgelele de sticlă, /sofisticate,picturale /cu licărul lor aproape erotic/fără să poarte în ele un sfârşit), şi altulconcret, unde Zilele cad toate deodată/în grindină neaşteptată /se ucid una pealta /contopindu-se.

Fără a fi elegiacă, poezia din acestvolum este, în multe situaţii, încărcatăde austeritate, fiind rezultatul uneipriviri retrospective, potrivit căreiaClipele rămân în urma ta să te strige,/ceasurile se întind după tine plângând,/zilele vorbesc despre întâmplarea de afi... şi Când te uiţi înapoi lumea se vede,/când te uiţi înainte vrei să migrezi,/înapoi, spre ordinea veche ca un popas/în care poţi să-ţi tragi sufletul /şi să-ţivindeci orbirea umbrei de azi.

Orientată spre contemplarea lumii,poeta îşi exprimă, adesea, aforisticgândurile, aşteptând însă, mereu, girullui Parsifal, căruia îi mărturiseşte căDumnezeu e indiferent şi că Istoria,Parsifal, se scrie sub ziduri, /acolo stăîngropat pustiul ei, /în seminţe. Tot lui îidestăinuie paradoxurile pe care ledescoperă, de pildă, că Vezi tu, cu câtcreştem, /cu atât suntem mai mici, /iarfrica noastră stă mai bine /cu picioareleînfipte în pământ.

Nu lipseşte din volum nicisentimentul suprem, dar Dragostea eritualică, /rătăcirile femeii duc până îninfern şi, totuşi, Iubirea e vulnerabilă,

Parsifal, ca malul, /fragilă, concesivă,/sfârşeşte prin a fi ruptă-n bucăţi.Psihologia feminină a dragostei edisecată atent, cu luciditate: iubireafemeii găseşte în închipuire /mai multdecât îi poate aduce cu sine /bărbatul...De aceea, o concluzie intermediară carese impune este că noi nu putem fifericiţi, câtă vreme trăim doar în trecut,fiindcă, dacă Prezentul profan ne facecuminţi, /trecutul ne-a înşelat fărăîntoarcere.

De remarcat este şi că, în arhitecturapoemelor sale, Magda Grigore estepreocupată să aducă, mai ales,chintesenţele, începând cu Geneza – depe când lumea era /un simplu ghem deaur /pe care Dumnezeu, la amiază /îllovea uşor cu piciorul şi din el sedestrămau subţiri secundele /gataoricând să rupă firul invizibil /ce leagăîntre ele lumile toate –, trecând, apoi,prin episoade esenţiale care graviteazăîn jurul conştiinţei ei, şi ajungând săadune vieţuirea directă şi pe ceamediată de cultură, spre a-şi limpezi, încele din urmă, după ce iniţierea se va fiîncheiat, perspectiva asupra proprieifiinţe.

Dedicată, aşadar, lui Parsifal, carteaMagdei Grigore este o amplă meditaţiepe tema condiţiei umane limitate,aşezată sub dintotdeauna remarcatatiranie a timpului, căreia i se adaugănumeroasele scăderi pe care chiar omulle are sau le dobândeşte, dar pe careajunge uneori să şi le evalueze, căutând,în acelaşi timp, să-şi înţeleagă complexarelaţie cu sacrul.


NO. 3-4 / 2014 11

poesis

Valeriu Marius Ciungan

CELELALTE ZĂRI

Şi nu a fost să fiecuvântulpoezie

nu a fost să fie

a rămas piatrăneînsufleţităpe pământgrăunte sterpde piatră

dus de vânt

pe-un ţărm pustiude pietreneînsufleţitepe ţărm de piatrăcenuşiu

albi pescăruşicu cioc flămândde pietrede pământplutind pe brizepe pale calde, largide vânt

îşi caută pe alte mări-n albastrecelelalte zăriun sensun vers

o plajă albăde hârtieo poeziedin cuvintece n-au fost să fie

poezie!

Carmen DuvalmaNoapte

Deodată s-a făcut frig între noişi s-a lăsat brusc noaptea,am uitat că suntem tinerişi o lună subţire priveşte hipnotic mereu înapoi.Mergeam prin noapte ca doi bătrânicălcând pe ani ca pe secunde,noaptea creştea uriaşă pe urmele noastreşi înaintea noastră mereu aceeaşi noapte neagrăne aştepta triumfătoare, o ceaţă greani se lăsa pe buze, ca nişte laşimuşcam din ea într-o tăcere răscoaptă...

Celula

Pe aceeaşi scenă în faţa ochilor noştriistoria se joacă a doua oară,scenă de repetiţie obsedantă.În fiecare noapte avem acelaşi viscare ne devorează lacom viitorul.Cineva s-a trezit ţipând în celula saşi fiecare dintre noi e fericitşi se bate cu pumnul în pieptvisând că el a ţipat.Noi avem acelaşi visdeşi fiecare doarme în celule bine diferenţiatede pereţi solizi, surâzători şi surzi.Şi totuşi cineva bate cu un deget firavîn fiecare noapte în peretele surdplătindu-şi îndrăzneala cu viaţa.Iar noi auzim în somn şi visăm mai departeşi nimeni nu aude, nimeni nu poatedeschide ochii,ori nu poate vorbi cu gura încleştată de somnîn celula unde se moare fără istorie.

eu nu mai sunt demult aici

aştept să se întunece în camerăîn acel moment în care lucrurile îşi pierd conturultoate obiectele din jurul meu se îmbrăţişeazămereu la aceeaşi oră a înserării

din nou îmi vin în memorielucrurile pe care le-am pierdut

oamenii care m-au trădatumbrele mişcătoare de pe pereţilumini şi umbre amintiri amestecatece înlocuiesc visele în orele de veghe

până ce simt că respir aerul vechi al camereimelece nu mai există decât în mintea meatot răul din lume şi din toate timpuriles-a adunat în acel loc numit camera neagrăcu mobile negre strălucitoare aerul sufocanttoate se îndreaptă acum spre mine

închid ochii şi o lume nouă urcă deasupranopţiinu mă îndur să o ucid încă de la începutcontinuând să respir în locul eicu o singură privire aş putea să-i şterg oriceurmăîn acea clipă a nopţii la ora la care m-amnăscutnu pot dormi stau de vegheşi nu mai ştiu nimic despre minedecât acea stradă întunecoasă şi îngustăpierdută de secole în ceţurile de deasupraTamiseiunde mi se întorc toate amintirile

lucruri şi întâmplăritoate au pierit devenind amintirinimic nu mai are vreun sensîn faţa veşnicieidoar fluidul luminos şi continuuspre care fără voia mea mă îndrept

nimic nu mă mai poate atingeeu nu mai sunt demult aiciazi am simţit că trebuie să părăsesc lucrurile ce am crezut că-mi aparţinamintirea camerei cu mobile întunecateumbre şi lumini contopindu-se continuu

ca amintirile impregnate fără voia noastră în prezentformând scene mişcătoare pe pereţi

umbrele întunecate din copilărietabloul cu mere roşii cu frunze ruginiiprivit de aproape un chip înspăimântător

strigăte în noapte

poesis


12 NO. 3-4 / 2015

poesis

13NO. 3-4 / 2014


liniştea somnului cu lacrimilumini şi umbrepe pereţi ţurţuri de luminăamintindu-mi de bunica

ţurţurele topit de la marginea acoperişuluiavea gustul transparent al fericiriimi-amintesc numai lujerele subţiriadiere îndepărtată de regina nopţiiprintre mobilele negre ale memoriei

Obsesie

Spre ziuă lumina farurilore din ce în ce mai palidăai impresia că în orice clipăse vor topi ca o lumânarepoate numai din cauza ploiicare nu se mai sfârşeşteinundându-mi amintirile

Obsesiv mă întorc din nou în timpajungând să simt parfumul de atuncial lucrurilor din camerăobiecte reci fără de stăpânfără de sufletmă concentrez amintindu-mi-lepână reuşesc să mă transform pe rândîn fiecare lucru din cameră

Doar eu şi cu tineîntre noi spaţiul ca o ninsoaredincolo de ea moarteane priveşte insistent de câteva secolepână ce moartea ne va despărţişuieră vântul ca o amintire de dincolote priveşti în oglindăşi nici nu te mai recunoştipe măsură ce desluşeşti chipul meudin ce în ce mai clar în oglindăapropiindu-se de tine ca un semnori ca o întâlnire peste secoledincolo de imaginea chipului tăuprivirea mea întunecată urmărindu-teînvinge moartea de atunci

Te privesc cu ochii fiecărui lucru din jurul tăuîn timp ce plouă continuu deasupra mea

picăturile de ploaie devin aşchii fine de gheaţănoaptea se albeşte din ce în ce mai multvoi sta cu tine în memorie până la ziuăcând voi privi fără să vreauspre geamul albit de zăpadăşi te voi pierde în această viaţăcum aş pierde un vis din memoria atât de fragilăîntr-o dimineaţă rece şi ceţoasă de decembrie

Oraş după ploaie

Şi iată că poetul nu a mai vrut ca altădatăsă se uite la lună şi la stele, să le numerecolţurile mincinoase şi sclipitoare,rupându-le ca pe petalele unei margarete:mă iubeşte, nu mă iubeşte, până la nebunie,ci s-a ridicat în picioare de parcă atunci s-arfi sculatdintr-un somn lung ori din moarte,văzând uimit lucrurile din jurul său ca pentruprima oarăcu ochii proaspeţi ai nou-născutului,de parcă atunci ar fi văzutscheletul parfumat al unui oraş după ploaie,cu contururi strălucinde de arbori uriaşi şi goiîntr-o fericire de aer ce se lăsacu picături de rouă pe asfaltul ud alprezentului.

Autoportret cu urme

Şi iată, mamă, că nu ştiu unde am plecat,nu ştiu dacă mă voi mai întoarce acasăvreodată,în loc de arme port un poem în buzunarşi pe retină imaginea unei lumi pierdute,tălpile mele lasă urme sterile de spaimăce s-au înfipt fără milă ca un cuţit în asfalt,încă mai sper în cuvântul care ar face lumeamai sfântă,în seara asta luna se aşază lângă minevisând uriaşă pe o margine de trotuar,tălpile mele lasă acum urme de sânge,niciodată nu voi mai găsi drumul paraliticspre casă,în loc de arme port un poem în buzunarşi pe retină imaginea unei lumi pierdute.


poesis

Mariana Cîlţ

SPECTACOL

Sufletul meu se juca,alerga pe câmpul plin cu floride nu-mă-uita,în timp ce soareleîi dădea ceva straniudin strălucirea sa.

Oamenii se opreau să privească spectacolul Poeziei,în ei rămânând rătăcităo fărâmă de infinitde care nu mai ştiauce gust are,ce miros, ce vis...

...fiecare destin amorţit se reîmplineşte,scena plină de versurie din nou aplaudatăde inimi...

PARIu

Aproape că am uitatcum este să-mi oglindescmarginea irisuluiîn oglinda lacrimiiunui vers,să sorb abisuldin polenul cupeide regina nopţii,totul în vis,totul la preţulde un destinsau o dragoste.

Pe marginea sufletului meu,

câteva gânduri îşi joacă şansa la prezent,poate e ultima carte,poate e chiar asul din mânecăsau – dacă nu – sentinţa la ignorare.

DORINȚĂ

Aş vrea atât de multsă fiu pentru o zi magiciană:dimineaţa aş transformaclipele în speranţepe care le-aş lăsasă zboare în lume,la prânzaş vărsa o lacrimăîn cupa cu minunia unei zâne bune,aşa de fantezie – mai mult – iar searaaş schimba culorileunui curcubeuîn zâmbeteşi le-aş aşezape chipul câtorva persoane însingurate.

DIALOG

Mi se pare straniucă tocmai atunciam descoperitcă dialogule un monologal unor persoane care,pentru o vreme,devin o singură fiinţăcu mai multe voci.


NO. 3-4 / 2014 15

poesis

Ion ScorobeteDRAGOSTE

Alcătuim un singur truprespirăm ca un arbore care-şi fabricăpropriulsângeochii tăi ard un foc pe care nu-l vad se scurge subtilrazelor de soare le simt parfumul proaspăt

alcătuim oglinzi paraleleo unda a fasciei derutează firesculetichetei neostenit oferim chiplegământului decodificat

înaintăm în acelaşi paspe o stradă cu proiect înalt se lucreazăchiar în afara programului pentru că dincolo de orice invidie serecuperează întârzierile estimate deceasorniculgenerosnumai astfel gură pe gură stările fiziceîşi transmit între celule clocotulde linişte captată

CONSEMN

Să nu pleci stăruie astrul tăceriicomplimentarsă apăs tastele oricât de reci să mai fac un rabat la intoleranţăsă deschid fereastra până în Calea Lacteesă domolesc ascendenţa semnului minussă mă descriu în certitudineasecvenţei taledragostechiar dacă mă latră câinii în inbox ori nu mai răspunzi la mesajesă decantez luminişul după-amieziirezervele de inconstanţăgândurile prea nesărate nămolurile din fotografiile ades expuse

povestea în stare să se frângăpe finalabia apoi să rostescsă pun pe mine o haină sobrăimpermeabilăpentru un timp care cine ştie ce va culegeca o albinăneputincioasă

INTINDERE

În conturul visului o marginea reflexăAduna mărgelele cu care ne spălămteama de a ne pierdeînstelează în iarba crudabolta misterioasa ne îmbrăţişam în mătasea albastrăglobulele roşii ni se topesc în carnea dorinţeipândă fierbinte e replica ta in minesemne incidente aleargă complementar aceluiaşi chin serpentina e deschiderela pagina neîndestulată

ÎNCuRAJARE DE FOND

Într-o mână ţin inima mea în cealaltăinima tacu amândouă mă leg la ochisă te văd doar pe tineintru în casa ideală şi te aşteptpână una altaîngrijesc grădina interioarăa bucurieifirescul iubirea să stăpânească ordinea lucrurilorpreparatele pe aragaztemperatura optimă la cada din baiepaharele lunapatul alb desfăcutsă se desferece toate piedicilesă te primeascăde azi până într-un mâine fără finalnesomnulcăruia închinăm


poesis

Virgil Diaconu

Luiza şi bărbaţii din palincă

Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţipereţii. Şi între noi Luiza, care surâde timid din spatele ochelarilor ei fumurii. Ea arecerceii sferici şi sânii mici. Între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis.

Aflu că îşi pregăteşte doctoratul cu principiul terţului inclus. Eu încerc să intru înzâmbetul ei şi îi depăn povestea dimineţilor mele cu Noica. Ba chiar îi spun ceva desprecontradicţia unilaterală, dar între noi se strecoară sticla cu palincă a lui Petru, care nearde gura şi dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală!

Sticla se plimbă între noi până la ultima picătură. Luiza are colanţi violet strânşi violet pe picior. Ea are cerceii sferici şi sânii mici.

Luiza este palinca ce se plimbă între noi şi ne arde gura! Şi care dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală!Ea este palinca ce se plimbă între noi până la ultima picătură.Luiza, până la ultima picătură!

Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţipereţii. Şi între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis.

Autocarul opreşte în tabără şi ne aruncă în camere. Eu dorm singur într-o încăpere cu cinci paturi. Luiza are colanţi violet. Strânşi violet pe picior. Degetele ei sunt lungi. Sânii mici. Două vrăbii singure. Prea singure. Nici nu mai ştiu când am scris poemul „Luiza sau Mic tratat de lolitologie”.

Luiza sauMic tratat de lolitologie

Talia ta înfruntă cu succes ziua mohorâtă de toamnă.

Decolteul bluzei afişat discret în seara banchetului avea să fie un semn pentru soarele neaşteptat de a doua zi, care m-a izbit drept în tâmple.


NO. 3-4 / 2014 17

poesis

Ştiu că pieptul tău poate să aprindă focul de tabără.Sau flacăra din cearşafurile aşteptării, Luiza, ştiu că războiul aşteaptă în colanţii tăi violet.Şi că sânii tăi adormiţi se vor trezica două vrăbii în palmele mele, Luiza, nici prin minte nu mi-a trecut că bătaia mea de inimă va ajunge chiar în braţele taleşi că te va pune pe jar. Nici prin minte nu mi-a trecut că voi fi operat pe cord deschis de privirile tale.

Sânii tăi au aprins cearşafurile aşteptării, Luiza, tu eşti singurătatea mea cu două tăişuri.

Secol pe sfârşite

Secolul îmi bate cu putere în tâmple.

Leprele de toată mâna au ajuns din nou la putere.Tresele lor sunt bine ascunse sub noile carnete de partid.

Abia început, secolul este deja pe sfârşite, prietene,copiii străzii visează codrii de pâine-n canale.

Uneori mi se pare că secolul meu este Apocalipsa adusă la zi. Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.

Atâta doar că cireşul nu mă lasă să-mi pierd minţileşi mă trage de mânecă atunci când trec pe lângă el şi mă fac că nu l-am văzut. Şi îmi pune cireşe la urechi!

Cât despre prinţesă, ce să spun? Ea îmi umple ziua cu freamătul ei, cu văzduhul.

Ea este un psalm scris chiar de mâna Lui.

Un psalm în care pot să văd începutul lumiişi lumina dintâi.

De fapt, eu pe trupul prinţesei am învăţat să citesc Facerea. Facerea, această Apocalipsă cu beregata tăiată.


poesis

Diana Dăscălescu

conduşi de poezie

mai ştii când ţi-am spuscă se vor strânge atâtea texteîncât ieşirea din lumea astao să se astupevom fi ţinuţi ostaticiîntr-un locpe care noi înşine l-am creatvom fi forţaţi să mărturisim totulpână ne vor sângera gurile şi ochiinu vom avea apă nu vom mai fi conducători, vom fi conduşi.

pregăteşte-te,se î

n tâ

mplă.

constant

în lumea lui homo sapiens sapiensla masa rotundăse aruncă vulgarcuvintedin minţile scindate,poeţii nu sunt făcuţi să doarmă,ei ard marginea textelor;de la un timp, biscuiţii

vor să îşi facă de capies singuri dincutie.

mii de bucăţi colorate

amnezicul de pe strada 14a clacat în faţa tramvaiuluia fost îndesatîn maşina de tocat trupuri.cuţitul era ascuţittrecutul i-a fost ciopârţitîn mii de bucăţi coloratecare au curs odată cu sângelepielea cu aspect de şerveţel folosit a trecut aproape intactă prin sităochii i-au rămas înfipţi într-o sârmă.era în toiul distracţiei cândmembrele i s-au încrucişatşi au blocat m

aşina.

introvertire

rapidam schimbat sufletuldin galben în negrul-am îndesat în carapacel-am forţat să tacăpână i-a devenit un reflex


NO. 3-4 / 2014 19

poesis

acum este introvertitnu a ştiut să sângerezenu a ţipat pe sunete de chitarăs-a transformat într-o afecţiune la nivelul g

âtului .

l-am lăsat ascuns pe o treaptă

de mâinenu o să mai deschid ochii în acelaşi loc în care i-am închisdin trup, o să fiu hologramăprin care cuţitul nu pătrunde

prin care acidul nu curge.aş vrea să-mi fii atât de prieten încât să vrei să îmi mai asculţi inimaatât de prieten încât să vrei să mai simţi vibraţiacuvintelor meleatât de prieten încât să-ţi fie dor.

există un loc în bucătărie unde nu ai limită la vicii nici la cuburi de zahăr brunpoţi să citeşti ziarul dimineaţafără să respiri sacadat.

Dragoș D. Onea

Traiectorie

Pe trotuarul stingerii,La-nmormântarea sunetelor,Pe calea tăcerii,Cu paşii rariCu paşii reciTu pleci...

Pe alt trotuar molipsit,La pomana tăcerii,Pe lăturalnice căi,Fără paşi Fără picioareTu pleci...

Lente

Timpul trece mort...Funest convoi jelind înaintează.Iritant miroase-a cimitir,În oraşul mort...

Sfâşiat, asfinţitul bate a pierdere de duh,Cel din urmă ceas fredonând,Goticul farmec, fără suflare,Imagini din piatră redând.

Cu adieri de lumânări şi descompuneriDementă paradă de doliu,În taină, cu inimi răpuseÎn ochii lumii îşi plânge Mortul.

Trupuri seci, ne-nsufleţite...Sună sumbru, monoton,Aceeaşi melodieÎn oraşul somnului de veci.

Sfâşiat, asfinţitul bate a moarte,Cel din urmă ceas fredonând...Goticul farmec din piatrăImagini fără suflare redând...

Jalnic trece timpul mortPrin oraşul mort.Cu cântece de mort,Trece timpul mort...

Vis

Copacii destinului pe pământ îşi uităcrengile de somn.Părtaş asediului nocturn, coşmarulrespiră ca frigul polar...cu ură şi ceaţă.Luând forma rebeliunii,cu-atingeri nedefinite,cenuşa onirică striveşte zborul

molecular.Trântite-au fost aspiraţiile

şi mă-ntreb... ce-a făcut din minepasărea ce a zburat spre înaltul

singurătăţii...De-atunci, nesfârşitul umblet mi-l portpe revelaţii de sfinţi şi izolate monologuri.

Ritual

În note de inocenţă trecerea-n ruinăîşi cere partea.E noaptea morţilor,noaptea îngerilor decedaţi...Unii musafiri nepoftiţi,veniţi de pe

stradăau fost aruncaţi de la masăei necinstind sărbătoarea.La pământ zarurile-au căzut,


poesis

cioplite crucile-au fost,săpate hăuri în lut...Cu toate astea, unii invitaţiau fost trişti, alţii au râs cu sfială,puţini au degenerat şi în jale,ba chiar şi leşinuri au fost.Mai degrabă trebuiau instruiţi...Doar Arhanghelul, pe urmele alaiului,cu gesturi nedeghizatea zăvorât porţile nimănui...

Altă stare de spirit

Deşi nimeni nu te-a descris,Despre tine s-a vorbit îndelung...Pădurile de eucalipt şi acum morpentru tine.Călăuză au vrut să îţi fieastrele toate, dar nu te-au aflat.S-a vorbit chiar şi despre un dublu senscu simptome pe obraz înmiresmat de

crini,născând îndemnul la înmormântare.Şi după ce tăiată ai fost

de la rădăcinis-a aşteptat căderea frunzelor...

Curtea păcii

Largile porţi liniştea taie, scurt şimetalic...

Plâns pe paşii de ceară,Taina morţii fanfarele rostesc....Strivind gălăgia udelor pieţe.Marmura albă şi rece... spune pe nume,


Cum mi-a promis, timpul fragil n-azăbovit...

Dragostea fetei mi-a tras pleoapele...Şi ochii ei, ca floarea de silur...Au plâns pe faţa mea infinit destinul...



NO. 3-4 / 2014 21

poesis


arte vizuale


NO. 3-4 / 2014 23

arte vizuale


arte vizuale

În lumina trecutuluiCornel Sântioan

Cubleşan

Codruţ Radi este la a treia expoziţiede grafică la Centrul Cultural „CarmenSilva” din Sinaia. Radi este un artistcomplex, poet cu o structura aparte,sensibil, cu trăiri existenţiale,reacţionând şi la influenta mediului,socialului. Arta graficii este o soră apicturii, desenul nu poate lipsi în arteleplastice. Civilizaţia tehnologică actualăne îndepărtează de natură, de mişcare,de aeri sire sufletească, toate acesteainducând alienarea omului.

Arta vine în ajutor, ne lumineazăînţelegerea, asimilarea ei duce la o altădimen siune. Muzica, pictura,arhitectura, grafica sunt elemente careîntregesc dimensiu nea fiinţei umane.Culoarea, linia, forma, mesajul simbolic,al obiectului de artă, sunetul,înnobilează spiritul, dezvoltă bunul gust,simţul măsurii, al armoniei lumii.Graficianul, mai ales, este constrâns,adesea, să se supună exigentelor cedecurg din însuşi scopul pentru carelucrează: ilustrarea unei cărţi,dezvoltarea unor idei, viziuni, atacareaunui portret, peisaj etc., aşa încât,practicând genuri diferite, el este nevoitsă se adapteze, să afle soluţii adecvateîn varietatea posibilităţilor tehnice, mainumeroase decât în pictură.

Continuând buna tradiţie a graficiiromaneşti, realiste, Codruţ Radi seinspiră în aceste lucrări din frumuseţea,

nemuritoare, a monumentelor,castelelor, a palatelor, bisericilor,construcţii arhitecturale ale urbei,perspec tiva unor străzi, case trotuare.Acestea îmi amintesc de tehnica unorbuni grafi cieni romani: Mihai Petrescu,în „Balcoanele Mangaliei”, aici, putereade expresi vitate a liniei, îngroşate,subţiri, arcuite, ferme, spontane,sugerând forme, dând viatacompoziţiei; Lucia Cosmescu, undegolul-plinul, alb-negru, dau ritmuricompoziţiilor; compoziţiile graficianuluiVasile Dobrian, ale lui Marcel Olinescu,construcţii urbane, monumentale,echilibrate.

Grafica în cărbune, susţinută, uneori,de tuse sensibile de pastel, ocru, ocru-oranj, impresii în alb-negru,reprezentarea a vechi construcţiiarhitecturale: monumente de artă,castele, palate, biserici şi construcţii aleurbei, case vechi, perspective cutrotuare, străzi alunecând spre orizont.Viziuni pitoreşti, semne ale civilizaţieinoastre. Viziune realistă, uneori cu tentede expresionism, o racordare a timpuluiprezent cu trecutul, cu istoria, sentimentpatriotic.

Reprezentările alb-negru reuşesc săimpresioneze, să ne aducă, în memorieşi în suflete, luminile timpului trecut şiprezent.

Expresivitatea liniei, alternanţaritualurilor, plinuri, goluri, alb-negru,laconis mul expresiei plastice au puterede sintetizare. Uneori, linia are inflexiunimelodioase, alteori forţă, geometrizărieficiente.

Cazinoul din Slănic-Moldova se

impune în spaţiu, albul este dominant,pe un fond ocru-auriu, suprafeţe largi,cer deschis cu câteva tuse care animă.Contururile scot în evidenţă formaclădirilor. Impresionant monumentul luiAl. Ioan Cuza, Iaşi, liniile uneiperspective ne duce acolo şi maideparte, siluetele umane dau viaţăcadrului. Monumentul, bine situat încentrul compoziţiei domină piaţa,aminteşte de vremuri glorioase. „Podulde fier” degajă stabilitate, valurile,arcurile podului vin să dea armonieîntregului, barca, din planul întâi, animăstaticul. Impresionant, Cazinoul dinConstanţa, arcurile coloanelor dauritmuri, plinurile şi golurile, arcadelelargi, spaţiul gol de alături devinesimbolic, amintind de lumi apuse, dedomni plini de viaţă şi de vise, de

doamne şi domnite strălucind defrumuseţe şi elegantă. Pe orizont seprofilează silueta măreaţă a CasteluluiPeleş, pe un fond de griuri stinseturnurile sugerează ascensiunea, se audtrompetele, se zăresc cavalerii, siluetareginei, umbra regelui, se aud glasuri,invocând, se aruncă flori, se topesc pecer, rămâne tăcerea. Trecem în „GrădinaCişmigiu”, alburi şi negruri, griuriluminate, încearcă să suplinească, înumbră, culoarea. Ajungem la „BisericaAntim”. Măreţie, arcade sublime, cupolazveltă, turn, ţinând timpul pe umeri,armonie divină.

Desigur, un periplu artistic secontinuă, îl aşteptam pe poetul CodrutRadi, sufletul Cenaclului Lucian Blaga,cu o nouă expoziţie, talentul, timpul,

sunt de partea lui.


NO. 3-4 / 2014 25

arte vizuale


arte vizuale


NO. 3-4 / 2014 27

arte vizuale

Dan Dănilă

Traducción del rumano de Alexandra Cherecheș

EXILIO

Horrorizado enfrente del vaso de cicuta

juraste no volver al presente mezquino,

dejar la ciudadela – esa mujer infiel

que, para contemplarte, te agota y te adormece;

exánime, al alba, descubres sus dibujos

hechizantes en brazos y pecho, tienes

ojeras azuladas, como tras un ataque

del gran vampiro de la pampa – Se marchó

y esa palabra no dicha es el caracol

que no volverá a despertar otra primavera,

es la cáscara blanca que cierra su espiral helada

Como el sueño en la nieve, la insinuación de

un soñar

en las fibras del cuerpo con dulces agujas de

hielo:

el cuento del tiempo cumplido, relatado con

temor,

el último llanto dura como la odisea o el

camino olvidado

del hombre-Gilgamesh – de nuevo, la aurora

boreal

corta sus venas sobre ti, recubriéndote firme

como a una rosquilla de seda negra, inestimable,

reservada para devanar nuevamente el hilo

encima de otra pulpa, del mellizo bien momificado

SILENCIO

¿Cuál es la mejor lengua para los silencios,

qué palabras pueden bendecirse a sí mismas?

Las rimas decayeron en la edad de las langostas

sobre el cénit ensangrentado, tendido como una

bandera de esas antiguas guerras, imposibles de

traducir al gusto de los soldados ensordecidos

por el fragor, después, el grito bárbaro del himno

de lucha: un silencio de cera artificial en los

oídos, eco

de la última palabra de una edad pacífica,

apagada sin gloria en el polvo del camino

de vuelta al hogar, secreto y sinuoso

Por los anfiteatros calcinados bailan los cuervos,

Orfeo es una estatua achicharrada con la nariz

rota,

en su boca no hay sitio siquiera para un nido

de pájaro cansado; así ha acabado el que tocaba

la lira – rumor de abismo sobre la cascada,

sordo gimoteo sin muerto en el cementerio

vacío,

un estribillo dormido, desgarro profundo

en un frágil y enfermo corazón de piedra.

PARÍS

Durante la ocupación, Cioran en bicicleta

por la Plaza de la Concordia – entre coches

blindados,

inválidos, megáfonos con Edith Piaf

y carritos con helado rosa – blanco – azul,

sutiles formas de la resistencia

En los cafés todos callaban de modo

provocador,

de modo filosófico – se vaciaban los cajones,

los manuscritos iban en paracaídas

sobre las mesetas alpinas de Suiza,

pero nadie dejaba

la ciudad del absurdo, camuflada,

la ciudad del champán y del coñac,

de las medias de seda

En los sótanos de la Gestapo

se aplicaban las torturas más crueles:

la prohibición de dormir, la orden de escribir

acerca de todo y de todos – ni siquiera se sabía

entonces

que, no muy lejos,

poezie română în limbi străine


28 NO. 3-4 / 2015

en una buhardilla del Barrio Latino,

todo eso era un modus vivendi.

MOTIVOS

Siempre hay un motivo para desesperar,

para desaparecer – el mundo, esa amada

olvidadiza o el pozo a la que todas

las bocas sedientas abandonan. Quizá el aire

incrédulo que nos respira o una tormenta

surgida de repente. Las caídas inevitables,

casi deseadas, una estación tras otra.

Cambiantes, las alegrías simples, el diario

ensueño,

la inocencia de los misterios (la brizna de

hierba, el ave,

la carne vegetal). La vida, la senda que los

recorre,

el camino por esta cuerda. Y, a veces, el tiempo

suspendido del amor. Entonces pareces

comprender,

conectado a aquella red ultrasecreta. O

te asombras por todo y constatas que uno

escribió

siglos atrás sobre lo mismo. En otra lengua,

en otro continente y, después, alguien tradujo

estos mensajes esenciales. Pero nadie aún

ha descrito el perfume femenino tras la

partida temprana,

una sombra ahora inane a la que ahuyentas

después de desatarle las sogas. Y su cabello

calla, sin memoria, como un arco encrespado

y es tarde ya para buscar la partitura.

LA BOCA DE LA VERDAD

Abro el libro hacia la mitad

y pongo mi palma sobre su boca – pero

nunca me muerde, aunque a veces

yo mienta diciendo que mi amor es solo suyo.

¿Podría ser desdentado un oráculo omnívoro,

podría ayunar, harto de carne humana,

de manos perdidas por las hojas? Quizá

la verdad esté en medio; el libro se despierta

y un siglo después siente apenas el calor

de los dedos que lo hojean. Mueve

sus páginas, cruje como una chinche que

parecía exánime. Nosotros escuchamos

lo que queremos, lo que podemos escuchar

con ese sentido imperfecto de fiera amansada.

La boca de la verdad habla con parábolas.

Y su silencio también calla con parábolas y

nos aterroriza con el sabor de lo infinito.

PASABA ASÍ

Tenía prisa y los árboles me perseguían

para hablarme sobre su vida ultrasecreta

o para colocarme dos hojas en los hombros.

Espera, no vaya a molestarse el viento,

por haberme ido sin él; espera, nos duelen las

raíces.

Tenía prisa; el río iba detrás de mí, sobrepasando

su caudal. Espera, voy perdiendo mi hilo, escucha

mi órgano de agua limpia. Después cumplí los

cincuenta.

Me detuve, estaba ya exhausto y todo alrededor

quedó consternado. Ya no tenía motivos

tenaces; de repente, me avergoncé. Os espero,

árboles. También a vosotros, ríos. Empieza a

crecer

el bozo de mis raíces y, por dentro, una flora

secreta de capilares que inventan palabras.

A veces me leo a mí mismo en soledad, cuando

el neón del baño comienza a chirriar como un

grillo

perdido. Tampoco hay silencio en la cocina, aunque

las mujeres que leían mi porvenir en la taza de

café

hace mucho que se han ido y mi fe anda perdida.

Abro los libros y en ocasiones caen fotos de

amadas

sobre mis rodillas. Jamás cae dinero, jamás

caen billetes de avión hacia arenas doradas.

poezie română în limbi străine

29NO. 3-4 / 2014


Sylvia Plath

O corabie în iarnă

La acest chei nu sunt debarcări desprecare se poate vorbi.

Un tablou cu barje portocalii şi roşii, şicontainere

Încătuşate de ponton, învechite,stridente

Şi aparent indestructibile.Marea pulsează sub o peliculă de ţiţei.

Un pescăruş stă ţeapăn pe creasta uneibarăci,

Călărind pale de vântul, sigur pe elCa pădurea şi nemişcat, învelit în

cenuşiu,Întregul port fără de viaţă este ancorat

în Cercul irisului său galben.

Un dirijabil pluteşte ca o lună pe cerulzilei

Sau ca un trabuc de cositor peste unpatinoar cu peşti.

Viitorul e întunecat ca o gravură veche.Pescarii descarcă trei butoaie de crabi

mici.Pilonii danei par a se prăbuşi

Şi cu ei acel edificiu şubredDepozite, macarale, coşuri de fum şi

poduriÎn depărtare. Peste tot în jurul nostru

apa alunecăŞi cleveteşte în jargonul ei excentric,Transportând miasme de cod şi de

marinar bătrân.

Mai departe, valurile vor mesteca sloiuride gheaţă –

E o lună săracă pentru aceia care dormprin parcuri şi pentru îndrăgostiţi.

Chiar şi umbrele noastre sunt albastre şireci.

Ne doream să vedem soarele răsărindŞi întâlnim, în schimb, această corabie

cu nervuri îngheţate.

Bărbos şi murdar, un albatros dechiciură,

Relicvă a vremii dure, stăÎntr-o peliculă sticloasă.Soarele îl va distruge destul în curând:Fiecare lovitură a valului străluceşte

precum un cuţit.

Traducere: Liliana Ene

poezie universală


30 NO. 3-4 / 2015

Aimé Césaire

Eu însumi, Teroare, eu însumi

Vise eşuate ofilite fac la nivelul feţeirâurilor

grămezi formidabile de oase mutesperanţele prea repede se târăsc pedantca şerpi îmblânziţinu se pleacă nu se pleacă niciodatăîn ce mă priveşte rămân pe insulă fidelîn picioare ca preotul Jehan puţin

înclinat spre mareşi ros de fruntea valurilor şi de

excremente de păsărilucruri lucruri vă dăruiescnebuna mea faţă violentă sfâşiată în

adâncurile vârtejuluifaţa mea tandră de golfuri fragile în care

încetineşte limfaeu însumi Teroare eu însumifratele acestui vulcan care cu siguranţă

vorbeşte fără cuvinte meditează la un nu ştiu sigur ce şi chiar trecerea pentru păsările vântuluicare se opresc adeseori să doarmă un

anotimp tu însuţi catifelare tu însuţitraversat de sabia eternăşi zilnic avansândmarcat cu fierul roşu al lucrurilor

întunecateşi al soarelui reamintit.

Şi suntem verticali acum...

Şi suntem verticali acum, ţara mea şi cumine, cu părul în vânt, mâna meamică acum în pumnul ei enorm şi

forţa nu e în noi, ci deasupra noastră,cu o voce care învârte noaptea şiaudienţa ca penetrarea unei viespeapocaliptice. Şi vocea spune căEuropa de-a lungul secolelor ne-agravat cu minciuni şi ne-a umflat depestilenţă,

căci nu e nimic mai adevărat decât căopera omului e sfârşită

că nu avem nimic de a face cu lumeacă parazităm lumeacă ajunge să ne punem în pas cu lumea

daropera omului vine numai să-nceapăşi rămâne omului să cucerească orice

interdicţie imobilizat în colţurilefervorii sale

şi nici o rasă nu are monopolulfrumuseţii, inteligenţei, forţei

şi e loc pentru toţi la întâlnirea cucucerirea şi ştim acum că soarele seînvârte în jurul pământului nostruluminând teritoriul care ne-a fixatvoinţa singură şi că orice stea cadedin cer pe pământ la dorinţa noastrăfără limită.

Traducere: Florin Dochia

poezie universală

31NO. 3-4 / 2014


Guillaume Apollinaire

Noapte renană

Paharu-mi e plin cu vinul ca foculAlean de luntraş e în cântec rostit El spune că şapte femei umplu locul Sub lună cu păr pân’ la glezne-mpletit

Mai tare cântaţi şi în horă dansândTristeţea luntraşului n-o s-o audDe puneţi în juru-mi fetele în rândCu fixă privire şi păr verde crud

Rinul e beat unde viţele îl ştiuAurul nopţii îi tremură-n apeVocea tot cântă prorocind a pustiuZânele verzi spun că vara-i aproape

Paharu-mi se sparge în râset zglobiu

Totdeauna

TotdeaunaVom merge mai departe fără a avansavreodată

Şi din planetă în planetăDin nebuloasă în nebuloasăDon Juanul a o mie trei cometeChiar fără a mişca pământulCaută forţele noiŞi ia în serios fantomele

Şi câte universuri uităCâte sunt marile uităriCine oare ne va face să uităm una câte unapărţi ale lumiiÎn care e Cristofor Columb cel căruia-i vatrebui uitarea unui continent

A pierdeDar a pierde cu adevăratCa să laşi loc descoperirii

A pierde

Viaţa ca săgăseşti Victoria

umbră

Sunteţi din nou lângă mineAmintiri ale tovarăşilor mei morţi în războiMăslină a timpuluiAmintiri care nu fac atât cât una singurăCum o sută de blănuri nu fac atât cât uncojocCum mii de răni nu fac atât cât un articol deziarAparenţă impalpabilă şi întunecată care aluatForma schimbătoare a umbrei meleUn indian stă de veghe pentru eternitateUmbră - vă târâţi lângă mineDar nu mă mai auziţiNu veţi mai cunoaşte poemele divine pecare le cântÎn timp ce eu vă aud vă văd încăDestinaţiaUmbră multiplă pe care soarele v-o păzeşteVoi care mă iubiţi atât încât nu mă părăsiţiniciodatăŞi care dansaţi în soare fără a stârni pulbereaUmbră cerneală de soareScriere a luminii meleCasete cu regrete Un zeu care se smereşte.



poezie universală

Samuel Taylor Coleridge(1772-1834)

Prima venire a iubirii

O, fără de cusur e speranţa primei iubiri înmintea plină de tandreţe!

Ca prima stea a Evei trăgând cu ochiulprintre nouraşi de puf;

Mai dulce decât vântul din sud-vest cel plinde blândeţe,

O, luncile ei cu sălcii, torente alunecând dinumbră-n zăduf,

Şi câmpiile de aur ale zeiţei Ceres; - ciutaînecată-n fâneţe

Ridică sprânceana şi îi opreşte secera-n stuf.

Pace domestică

Spune-mi, pe care sfânt pământ Pacea Domestică este-n avânt — Fiică a lui Halcyion, a cerului faimă! Ea zboară departe pe aripi de spaimă, Din acea măreţie a puterii de Stat, Din zbuciumul urii unui Renegat,Într-o vale îşi are sălaşul, în sat Ascultând clopotele de Sabat! Încă i se văd paşii de jur împrejur,Blânda-i Onoare fără de cusur, Iubirea e părinte al spaimelor plăcute, O întristare, lacrimi, zâmbet iute, Folos trecutu-i - dă de ştireE amintirea sânul-izvor de fericire.

Sărut

Dacă-n legende poţi să crezi uşor,E Cupidon unic născocitor Al Miedului Plăcerii ce-n Potir Arzând Nectar cu al iubirii fir, Stropi magici Seara a lăsat uşor, Din steaua idalină – zâne-n zbor: A pus un dar gingaş la sfânt Destin,Al minţii făr’ de pată dulce-Alin — Visări aprind culori, chip strălucitSperanţa – al durerii parazit. Chimistul orb aude zgomot plin,

Potirul aburind ţipă-n suspin; Sunete dulci exaltă, ca şi când Lin murmură hulubul cântec blând. Finalu-aduce Pizma în zadar, „Sărut” numim acum plăcutul Dar. Zeul dă parte-n Cipru bun-cuvânt,Restul pe gura Sarei e încânt.

Idalină = aparţinând zonei Idalium, oraşantic în Cipru

Cântecul Glicinei

Din cer în ţarnă aplecat, Zăream un arbore-nsorit: O pasăre s-a legănat -O, dulcea mea, ce te-a vrăjit?

Coboară-n flori, clipeşte-n cântNegură albă-n copac trist;Ochi de foc, cioc de aur sfânt, Şi restul e de ametist!

„Adio-adio!” - a cântat. Visul de-amor a încetat. Doar mugurii nu vin târziu,Şi-n rouă-i luciul argintiu.Dulce lună Mai Hai să fugim, hai; În depărtări, hai!

Timp, realitate şi imaginaţie O alegorie

Pe platoul dintr-un vârf de munte, (Nu ştiu pe unde, un tărâm vrăjit)Cu aripile largi, cu vânt în frunte, Doi chipeşi prunci tot fug neistovit,O soră şi un frate! Ea înainte-i, el în spate;Fugind, ea capul şi-a întors, grăbit,Priveşte şi urechea-i vorbe sorb: Pentru că el, vai! este orb! Pe locul dur şi drept el trece-uşor,S-ajungă primul cată-ai fi cu spor.

Traducere de Liliana Ene şiFlorin Dochia


NO. 3-4 / 2014 33

poezie universală

Theodore Roethke Valsul tatălui meu

Ţi-era de whiskey răsuflareaOrice băiat ar fi năuc;Eu rezistam, aveam vigoarea: Un vals era cam greu să duc.

Ne-am hârjonit până când vase Pe jos din rafturi au ajuns;Dar mama vrut-a să ne laseChiar de-ncruntarea-i fu răspuns.

Mâna cu care mă ţineai Era în cot bătătorită; Urechea-mi, pasul de-l ratai,De catarama-ţi răzuită.

Băteai un ritm în capul meu Cu palma ta muncită şi murdară, Apoi spre pat valsai din greu Ţinând cămaşa-mi într-o doară.

Elegie pentru Jane (Studenta mea, aruncată de un cal)

Îmi amintesc buclele ei, moi şi umede calujere de viţă;

Şi privirea ei ageră, un zâmbet oblic depeştişor;

Şi cum, vorbind, silabele delicate ţâşneau debucurie,

Iar ea se legăna în plăcerea propriilorgânduri,

O pitulice, fericită, cu coada în vânt, Cântecul ei freamătă printre ramuri şi

crenguţe.Umbra cânta cu ea; Frunzele, şoaptele lor se transformau în

sărut,Şi pământul moale cânta în văile albite sub

trandafir.

Oh, când era tristă, cădea într-o atât de purăadâncime

Nici măcar tatăl nu o putea găsi: Zgâriindu-şi obrazul în paie, Agitând cea mai limpede apă.

Vrabia mea, nu eşti aici, Aşteptând ca feriga, cea cu umbră spinoasă. Feţele pietrelor ude nu mă pot consola, Nici muşchiul, lovit de ultima rază.

De-aş putea să te trezesc din somnul acesta, Draga mea desfigurată, porumbelul meu

jucăuş. Peste acest rece mormânt îmi mărturisesc

dragostea: Eu, fără niciun drept aici, Nici tată, nici iubit.

Călătorie în interior

În lunga călătorie în afara sinelui,Sunt atât de multe ocolişuri, locuri frânte,

întrerupte şi reci Unde argila alunecă periculos Iar roţile din spate atârnă la marginea

genuniiLa virajul brusc, momentul de întors. Mai bine rămâi aproape, atent la pietriş şi la

pietrele ce cad. La cursul apei ce crapă drumul, butuci bătuţi

de vânt şi canioane, Pâraie înghiţite în mijlocul verii de urletul

inundaţiilor în valea îngustă. Trestii bătute de vânt şi de ploaie, Cenuşii de la iarna lungă, arse la bază la

sfârşitul verii. Sau cărarea îngustându-se, Şerpuind în sus către şuvoaiele cu pietre

ascuţite, Către culmile înalte cu anini şi mesteceni, Prin mlaştina vie cu nisipuri mişcătoare, Calea este blocată în cele din urmă de un

brad căzut, Codrul se întunecă, Viroagele ameninţă.

Traducere de Liliana Ene şiFlorin Dochia

poezie universală


34 NO. 3-4 / 2015

Samuel Beckett

Cascando *

1. de ce să renunţi numai dintr-odisperare

de moment? eşecul nu este mai bun decât dezolarea orele de după plecarea ta sunt atât de

cenuşii mereu vor începe să cureţe prea curând ghearele sfârtecă orbeşte patul

dorinţei scoţând la suprafaţă oasele foştilor iubiţi orbite pline cândva cu ochi precum ai tăi întotdeauna este mai bine prea curând

decât niciodată neagra lipsă le murdăreşte feţele spunând din nou că nouă zile nu au înecat niciodată pe

cel iubitnici nouă luni nici nouă vieţi

2. spunând din nou dacă nu mă înveţi, nu voi cunoaşte spunând din nou că există un final egal cu ultimele dăţi ultimele dăţi ale începutului ultimele dăţi ale iubirii ale cunoaşterii simulării necunoaşterii un final egal cu ultimele dăţi ale rostirii dacă tu nu mă iubeşti, nu voi fi iubit dacă nu te iubesc pe tine, nu voi iubi cuvintele reci freamătă din nou în inimă iubire, iubire, iubire, prăbuşire a

bătrânului scafandru fărâmiţând pe cel fidel paloarea cuvintelor

îngrozit din nou de a nu iubi de a iubi, dar nu pe tine de a fi iubit, dar nu de tine de a şti prefăcându-mă că nu ştiu de a simula eu şi toţi cei ce te vor iubi dacă te vor iubi

3. dacă nu cumva te iubesc

Notă : Termenul Cascando face referire la descreşterea

volumului şi la decelerarea ritmului în muzică.

ce aş face eu fără această lume?

ce aş face eu fără această lume, fărăchip, fără întrebări

unde a fi durează doar o clipă, undefiecare clipă

aruncă în vid uitarea existenţei fără acest val în care la final corpurile şi umbrele sunt înghiţite

împreună ce-aş face eu fără această linişte în care

mor şoaptele vibrând în delir spre ajutor, spre iubire fără acest cer care pluteşte deasupra pământului împietrit ce aş face ce am făcut ieri şi cu o zi

înainte uitându-mă prin hubloul meu, căutând

un alt rătăcit ca mine, prins în vârtej departe

de tot ce e viu într-un spaţiu convulsiv printre voci fără glas care-mi asupresc intimitatea.

Traducere: Liliana Ene

poezie universală

35NO. 3-4 / 2014


A vedea noaptearidicându-se.

Introducere în poezielui Beckett

Hélène Révay

Samuel Beckett s-a născut în Irlanda[Foxrock, County Dublin, 13 aprilie –Vinerea Mare] 1906 şi a murit la [Paris,Franţa, 22 decembrie] 1989. Ni se maiprezintă acest autor cu multiple faţete,pe rând, prozator, dramaturg, realizatorde film, dar, de asemenea, poet.

A aborda poezia lui Samuel Becketteste cam cum ai coborî într-un beci şirespiraţia ar deveni greoaie, cum aiplonja în abisurile unei gândiri care seciocneşte cu ea însăşi şi cu lumea care oînconjoară, cum ai vorbi o limbă spartăde tăceri.

De la Os d’Echo [Echo’s Bones /Oasele Ecoului (1935)] la Peste soit del’horoscope et autrespoèmes [Whoroscope (1930) / Ciuma fiea horoscopului şi alte poeme, 2012, LesÉditions de Minuit], trecând prinPoèmes suivi de Mirlitonnades [(1976-1978), Les Éditions de Minuit,Mirlitonnades, Collected Poems(London: John Calder, 1984, reprinted1999) / Poeme urmate de Mirlitonade*],autorul irlandez ne prezintă o poeziezguduită de cele mai întunecateanxietăţi, pline de umor şi deziluzie, darcare anunţă totdeauna o formă derăscumpărare în efortul stenic de aafirma viaţa.

Această voce care se înalţă, e poatecântecul acelora care au părăsit acestpământ. Mergând înapoi pentru amerge înainte, poate... De aici simplaîncercare de a «câştiga câţiva milimetrimizerabili », cum spunea Beckett însuşi?

În această lume poetică, traversămdorinţe veştede, amanţi caraghioşi,iubiri născute moarte. Dar totdeauna şimai presus de toate, o voce singularăcare se înalţă spre ceva care ar putea săpară cer.

Pentru că lumea e nebună, pentru căanii trec prin epoci ele însele depăşite.Pentru că adesea cuvintele sunt absenteca să exprime ceea ce se preferă a fităcut.

Adesea, ochii vi se-neacă-n lacrimi,vă muşcaţi buzele, clănţăniţi din dinţi şi,apoi, deodată, râdeţi! Beckett se joacăcu subiectele cele mai grave, dartotdeauna cu o mare agilitate. Râsuldevine atunci un veritabil antidot pentrusuferinţă, ceea ce vien să tonifice dramasubiacentă, precum în aceste câtevaversuri din Poeme urmate demirlitonade: «în faţă / răul / până laceea ce / aduce râsul».

Beckett se dezvăluie fără fard, se


eseu


NO. 3-4 / 2014 37

eseu

povesteşte pe sine abrupt, se arată fărănici o pudoare. Nuditate şi simplitatesunt cuvintele cheie. S-ar putea aproapevorbi de diary, de jurnal intim. Poate easta, în poezie, pe cât învăţăm să-lcunoaştem mai bine. Dar a abordapoezia lui Samuel Beckett înseamnă şi sătrebuie să te păzeşti pe tine însuţi, ca sărămâi un cititor cu acea privire curată,acea privire inocentă.

Intr-adevăr, Beckett e un autor carenu se oferă direct şi care nu încetează săse închidă, cu cât te apropii mai mult, cuatât devine mai opac. Opacitatea pareatunci doar o modalitate de lectură, caacel procedeu ce caută să derutezecititorul. Căci Beckett se joacă. El sejoacă cu cititorul său. Se amuză cu elprezentând-ui adesea o poezie extremde erudită, în maniera unui Joyce scriindUlise, caz în care cititorul, dacă nu are înminte sau sub ochi cartea lui Homer,întâmpină dificultăţi de urmărire şi deînţelegere a acţiunii. Un poem dinCiuma fie a horoscopului şi alte poeme,intitulat Precept, ilustrează, totuşi, ostigmatizare a erudiţiei: «Trece anii destudiu la deşeuri / Curajul necesar anilorde rătăcire / Într-o lume ce devinepoliticoasă / Cu nepotrivirile erudiţiei».

În Poeme urmate de mirlitonade, caşi în din Ciuma fie a horoscopului şi altepoeme, se observă, într-adevăr, multiplesimboluri şi referinţe ascunse pe caretrebuie să le descopere şi să leinterpreteze cititorul : trimiteri la Biblie,la Dante, dedicaţia lui Joyce sub formaunui poem acrostih, trimiteri la Keats,autor pe care Becket îl admira mult.

În Ciuma fie a horoscopului şi alte

poeme, Beckett consacră chiar un poemîntreg filosofului Descartes şi vieţii salecotidiene şi, în particular, pasiunii salepentru ouăle de găină clocite cel puţinşase zile!

Dar alături de aceste ocheade spreerudiţie se poate observa un Beckettcare poetizează cu prospeţime şi cu ceamai mare simplitate precum în acestecâteva versuri din Poeme urmate demirlitonade:

„lemn singurse distrează arde face sex o mierleşte

ca înainte”Astfel, a aborda poezia lui Beckett

înseamnă să mergi alături de autor, cu olanternă în mână, în subsolurile lumiiunde întunericul e presat de unasemenea grad de intensitate, încâtpare să reflecteze lumina. Chiar căpoetul, pe firul cuvântului, se oglindeşteîn apele adânci. Este figura careluminează.

Am deschis Poeme urmate demirlitonade şi mi-a căzut sub ochi primulpoem al volumului. Viziunea asuprafemeii. O anumită viziune. Deja, forma şifondul se confundă, aşa cum a declaratînsuşi autorul irlandez într-o frazăcelebră frază: „Fondul este forma”.Cuvintele şi grupurile de cuvinte serepetă astfel de o manieră ameţitoare,se întorc unele împotriva celorlalte înritmul valurilor murind pe plajă. Iatăacest poem:

„ele vinaltele şi aidomacu fiecare e altul şi e aidomacu fiecare absenţa dragostei e altacu fiecare absenţa dragostei e aidoma”


eseu

Un val, apoi un altul care îl acoperăimediat ce moare, se dizolvă în nisip.Limbaje succesive fără ritm dejaprestabilit, fără schelet, doar un versdupă altul. Celălalt vers acoperindu-l pecel precedent cu un ultim efort.Laitmotiv pulsatoriu. Explozie deenergie, apoi scufundare. Valurile,liniare, lipsa de dragoste a acestor femeigenerată de ele se exprimă în modrepetitiv. E o traiectorie liniară careajunge totdeauna în acelaşi non-loc, laaceeaşi lipsă de dragoste. În filmulQuad, al lui Beckett, se găseşte un picdin această logică a repetiţiei şi aepuizării posibilului atât de scumpautorului irlandez.

Totuşi, aici, nu asistăm la deplasareape o scenă, indivizi cu glugă şi indistincţi,cu acelaşi veştminte şi gesturi (chiardacă femeile sunt uneori «altele» şi«aidoma», ceea ce creează o anumităbanalitate colectivă), dar avem ca repercuvinte sau grupuri de cuvinte care serepetă de o manieră obsesivă îninteriorul unui spaţiu închis.

Astfel, în acest poem, ca în poezia luiBeckett, în general, se caută a se epuizacâmpul posibilului prin repetiţiaarticulată. Se poate observa atunci unnarator care anunţă dragostea caaceastă sciziune între partea masculinăşi partea feminină. În biografia Beckett,James Knowlson subliniază acest lucru.Într-adevăr, Beckett, atunci când se uităla un tablou de Jack Yeats, zice:

„Găsesc, de exemplu, că există cevateribil în felul în care Yeats pune unalângă alta două figuri, un cap de bărbatşi u cap de femeie, înspăimântătoare

acceptare a două entităţi care nu seconfundă niciodată.” [1]

În poemul Cascando (v. pag. 35 – n.trad.), din Ciuma fie a horoscopului şialte poeme, această dificultate de a iubimerge până la teroare.

Totuşi, Alain Badiou, în cartea saBeckett, indestructibila dorinţă,subliniază că prin teatru cuplul a irumptla Beckett, şi asta odată cu «duo-urile»Vladimir/ Estragon (Aşteptându-l peGodot) şi Hamm et Clov (Final departidă).

„Fără îndoială, în teatru (…) vine înfaţa scenei ceea ce nu va mai înceta săfie în mijlocul ficţiunilor lui Beckettcuplul, Cei Doi, vocea celuilalt şi, în final,dragostea.” [2]

Întâlnirea, după Badiou, „face săapară Cei Doi, ea fracturează izolareasolipsistă! [3] căci izolarea solipsistă esteo tortură, este subiectul care se întoarcecontra propriei sale anunţări.

Beckett vorbeşte el însuşi de întâlnireşi o descrie ca pe ceva de extremă forţă,atât de puternică, totuşi, încât „nimic,nici în sentiment, nici în corpul plin dedorinţă” nu e pe măsura sa. [4]

Astfel â, a citi poezia lui Beckettînseamnă să păstrezi acea dubla privire;aceea a mărturiei imobile a fugii delucruri, dar şi aceea a cititorului sensibilla umorul muşcător care vine de multeori să lumineze drama. Căci în poeziabeckettiană se pare că asistăm ladegenerescenţa totală, ca în poemulMoartea lui AD, din Poeme urmate demirlitonade, din care iată un extras:

„şi aici să fii aici încă aicipresat contra vechii mele mese


NO. 3-4 / 2014 39

eseu

înnegrite de sifiliszile şi nopţi strivite orbeştesă fii aici să nu fugi şi să fugi şi să fii aici”Sau, încă, în poemul „bun bun este o

ţară” în care povestitorul pare pradărătăcirii şi spaimei în faşa unei lumi deneînţeles şi învechite:

„bun bun este o ţarăîn care uitarea în care apasă uitareadulce pe lumile nenumiteaici capul tace capul e mutşi se ştie nu nu se ştie nimic[…)singurătatea mea ştiu că va durea ştiu(…)vrei să merg de la A la B nu potnu pot ieşi sunt într-o lume fără urme”Spaimă, singurătate, izolare care sunt

încă subliniate în debutul unui alt poem:„a fi acolo fără fălci fără dinţiunde ajunge plăcerea pierderiicu acela prea fără preţca să câştige”Astfel, în poezia lui Beckett,

dragostea se erodează în continuare,dorinţa fuge, corpul care puţin câtepuţin în zdrenţe. Se merge atunci spre olume în dezagregare. Autorul pare căface veştminte pentru cei mai sărmanioameni.

Mai mult, vedem adesea în SamuelBeckett un autor al negaţiei şi aldisperării în faţa unei lumi al cărei sensdispare puţin câte puţin, în care paşii nupar a duce undeva şi în care totul devinecircular şi sufocant.

Într-adevăr, alături de Beckett, parecă ba coborâm în straturile inferioare, bacă urcăm. Această poezie nu este, înaparenţă, nici o apologie aa vidului, nici

o teorie a abisului, ci tinde mai degrabăspre un fel de conversie, spre o voinţăde înălţare care pleacă de jos (mereu dejos) pentru a ajunge încă şi mai jos, căcinu e aşa că Beckett poate, în final, să seexpună?

Pentru a vedea noaptea ridicându-se.Noaptea ridicându-se…

.........................[1] James Knowlson, Beckett, France,

Babel, 2007, p 445[2] Alain Badiou, Beckett, l’increvable

désir, France, Hachette, 1995, p. 47[3] ibid, p. 56[4] ibid, p. 55* Ceea ce a numit «mirlitonnades»

este răspunsul estetic la pierdere: amâzgăli poezii foarte scurte pe oriceresturi de hârtie, pentru a le putea salva- un plic, un carton de bere, chiar oetichetă de la o sticlă de whiskeyJohnnie Walker, Black Label. BiografulJames Knowlson constată că Beckettnumit iniţial aceste versuri „rimailles”sau „versicules”, înainte de a ajunge la„mirlitonnades”, pe care unii editori l-autradus cu „triluri de păsări”; dar, avândîn vedere definiţia la „mirliton” dinOxford English Dictionary, numelereaminteşte, de asemenea, de „zumzet”sau de sunetul produs de un instrumentmuzical care seamănă cu un Kazoo.


Sursa: Recours au Poème / Poésies &Mondes poétiques


arte poeice

Spiritul generos alpoeziei americane

Interviu cuJoseph Brodsky

Joseph Brodsky a fost al cincileapoet american laureat (lucrând înperioada 1991-1992 la BibliotecaCongresului). Acest interviu a fostiniţial realizat la BibliotecaCongresului, în octombrie 1991, şi afost difuzat în emisiunea Poetul şiPoemul, la postul public de radioWPFW-FM. A fost publicat pentruprima dată în American PoetryReview (Revista Americană de Poezie)în anul 1992. Nu a fost niciodatăpublicat online.

Joseph Brodsky este originar dinLeningrad, acum Sankt-Petersburg.Poezia sa a fost publicată îndouăsprezece limbi. A trăit în SUA,începând din anul 1972, când a fostexilat din Uniunea Sovietică. Acâştigat Premiul Fundaţiei John D. şiCatherine T. MacArthur. Volumul deeseuri Less than one (Mai puţin decâtunul) a fost distins, în 1986, cuPremiul Naţional Book pentru critică.În 1987, Joseph B a câştigat înPremiul Nobel pentru Literatură.

- Primul dvs. discurs la BibliotecaCongresului (octombrie 1991) a fostpublicat în The New Republic. Acolo văprezentaţi ca fiind un activist pentru

poezie, un entuziast: „Specialistul înpoezie ca activist pentru poezie”. Aşaaţi vrut să fiţi primit?

B: E bine dacă oamenii simt în acestfel, dar mesajul principal este că pur şisimplu cred cu sinceritate că postul,fiind plătit de către BibliotecaCongresului din Washington, mă faceproprietatea publicului pentru acestan. Este în spiritul funcţionaruluipublic. Preocuparea mea este accesulpublicului la poezie, acces care mi separe foarte limitat, în mod stupid, şi aşdori să schimb această stare de fapt,dacă e posibil.

- Credeţi că puteţi face acest lucru?B: Este nevoie de mai mult decât un

discurs rostit aici, la bibliotecă. Estenevoie de editori, de antreprenori,care să investească bani în idee.

- În afara dorinţei de mai multăpoezie publicată şi distribuită, dvs.aduceţi o nouă viziune asupra poezieiamericane. Vreţi să ne dezvăluiţicâteva dintre sentimentele dvs. desprepoezia acestei ţări?

B: Practic, cred că este o poezieremarcabilă, o poezie extraordinară,pe care această naţiune o are şi nu o


NO. 3-4 / 2014 41

arte poeice

bagă în seamă. Pentru urechea mea şipentru ochiul meu este o lecţiecontinuă de autonomie umană, deindividualism, de încredere în sine.Este o poezie de care scapi cu greu. Eaare propriile sale defecte şi vicii, darnu suferă de starea proastă tipicăpoeziei continentului european, deauto-mărire din partea poemului, încare poetul însuşi se consideră opersonalitate... toate acele afinităţiprometeice şi de „rang înalt”. Acestelucruri sunt străine spiritului generosal poeziei americane, cel puţin înultimul secol. Diferenţa dintre poetulamerican şi omologul său european, lao examinare finală, este o poezie aresponsabilităţii... o responsabilitatefaţă de semenii săi umani. Aceastaeste o diminuare a aplicabilităţii eticea poeziei. Ceea ce face un european –francez, german, italian, rus – este sămişte degetul însetat de reproş. El îlînvârte la 360 de grade tot timpul,încercând să indice cine este vinovat,încercând să explice duşmăniile lui şiale societăţii. Un american, în cazul încare îşi îndreaptă degetul către ceva,cel mai probabil o face arătând spresine sau spre ordinea existenţială alucrurilor.

- Şi numiţi acest lucru o lecţie decuraj?

B: Da, dacă doriţi.- Aţi fost exilat din Rusia în 1972,

fiind condamnat anterior la cinci anide muncă silnică într-un lagăr demuncă arctic. Oare eforturile

intelectualilor şi ale scriitorilor ruşi aucontribuit la eliberarea dvs.?

B: Nu numai ale lor. Şi aleoamenilor din străinătate. O persoanăcare a intervenit în interesul meu afost părintele bombei cu hidrogen,Edward Teller.

- Iar dvs. aţi acceptat apoi invitaţiade a veni în această ţară?

B: Am fost pus într-un avion cu osingură direcţie, fără bilet deîntoarcere, şi un prieten de laUniversitatea din Michigan, acumdecedat, Carl Proffer, un om deexcepţie, profesor de limbi slave, m-aîntâlnit şi m-a întrebat dacă aş dori săvin la Universitatea din Michigan caprofesor de poezie.

- Acum, scrieţi poezie în special înlimba engleză?

B: Scriu poezie în primul rând înlimba rusă. În limba engleză scriueseuri, prelegeri, prezentări, scrisoride referinţă, recenzii.

- Cât de mult ne scapă? Vedem şiauzim traduceri în limba engleză alepoeziilor dvs. şi unele sunt numitegeniale în orice limbă.

B: Nu se poate spune că vă scapăprea mult. Nu puteţi spune că vă scapăprozodia altei limbi. Nu puteţi rataacustica altei limbi. Originalul esteînrădăcinat în eufonia limbii ruse. Peaceasta, desigur, nu o puteţi avea şinici nu o puteţi rata. Nu puteţi rataceva ce nu cunoaşteţi.

- Aşadar, nu ar trebui să ne simţimca şi cum am primi doar nouăzeci la


arte poeice

sută din ceva ce este absolut.B: Ai un poem în limba engleză, bun

sau rău. Nu se poate să fantazezidespre cum ar fi în original.

- V-am observat recent recitândfără a vă uita pe hârtie. Puteţi recitafiecare dintre poeziile dvs. în limbarusă?

B: Pe de rost? Nu cred. Nu mai pot.Până la vârsta de patruzeci de ani leştiam pe toate.

- De obicei, vă mulţumesctraducerile poemelor dvs.?

B: E o senzaţie foarte specialăatunci când primeşti traducereapropriului tău poem. Pe de o parte,eşti teribil de încântat de faptul căceva ce ai scris este interesant pentruun englez. Sentimentul iniţial esteplăcerea. Pe măsură ce începi săciteşti, totul se transformă foarterepede în groază şi devine un amestecextrem de interesant între cele douăsentimente. Nu există nici un numepentru asta nici în limba rusă, nici înlimba engleză. E o senzaţie cât sepoate de schizofrenică.

- Nu există un cuvânt pentrubucurie şi teroare (joy and terror).

B: Beroare! (Jerror!)- Devotamentul dvs. pentru

meserie, precum şi faţă de spiritulpoeziei, este bine cunoscut. Sunteţicelebru pentru respectul faţă deformă, metrică, structură. Din momentce sunteţi un om care apreciazăindividualismul, trebuie să vă întrebdacă credeţi că ar putea exista vreo

experienţă poetică, ce nu ar ţine dedomeniul structurii formale?

B: Cu uşurinţă. Nu sugerez ocămaşă de forţă. Mă gândesc doar că,atunci când poetul recurge la unanumit mijloc, fie că este vorbadespre versul metric sau despre celliber, el ar trebui să fie cel puţinconştient de diferenţe. Poezia are untrecut foarte bogat. De exemplu,atunci când cineva apelează la versliber, acela trebuie să-şi aminteascăde faptul că tot ceea este etichetat cuepitetul „liber” înseamnă „liber dece.” Libertatea nu este o condiţieautonomă. Este o condiţiedeterminată. În fizică estedeterminată de statică. În politică estecondiţionată de sclavie şi despre ce felde libertate se poate vorbi în termenitranscendentali. Liber nu înseamnăliber, ci eliberat, , „liber de” – liber demetri stricţi, deci, în esenţă, este oreacţie la metri stricţi. Vers liber. Unindivid care tocmai recurge la eltrebuie să meargă, într-o manierăminiaturală, prin istoria versului înlimba engleză, înainte de a se eliberade el. În afară de aceasta, poţi începecu un mijloc împrumutat, cu altecuvinte, cu un mijloc care nu îţiaparţine mai mult decât îţi aparţinmetri stricţi.

- Predaţi scrierea creativă?B: Nu. Predau lectură creativă.

Cursul meu este descris ca fiindpredarea „conţinutului şi strategiei înpoezie lirică” – Ce este poetul după?;


NO. 3-4 / 2014 43

arte poeice

Cum face acest lucru?; Ceintenţionează?

- Criticii vă atribuie tot felul delucruri cu privire la meseria dvs. ...forţe morale, sociale concretizate înmeserie.

B: Toate aceste lucruri sunt aici.- Sunt, de asemenea, foarte

interesată de piesele dvs. de teatru şimă întreb dacă credeţi că primescdestulă atenţie.

B: Nu cred, dar nici nu mă aştept lamai mult.

- „Marbles” a fost jucată doar osingură dată?

B: O dată sau de două ori aici, darpeste tot în Europa.

- Asta îmi aminteşte de HowardNemerov. Literatura lui dramatică esteprintre cele mai bune dintre cele scriseîn limba engleză, şi abia a putut fi pusîn scenă. Când am citit „Marbles”, amcrezut că am văzut o altă faţă ascrierii dvs.

B: Este de fapt acelaşi lucru.- Temele sunt aceleaşi, dar

personajul devine puţin mai sălbaticpe scenă.

B: E foarte natural ca unul carescrie poezie să scrie piese de teatru.Un poem, şi mai ales poemulîmpovărat cu toate acele bariereformale ale rimei şi ale metrului, esteîn esenţă o formă de dialog. Fiecaremonolog este o formă de dialog,datorită vocilor din interiorul lui. Ceeste „A fi sau a nu fi”, dacă nu undialog? Este o întrebare şi un răspuns.

Este o formă dialectică, şi, nu-i demirare faptul că un poet ajunge la unmoment dat să scrie piese de teatru.

- Vă place teatrul?B: Îmi place să-l citesc, dar nu să

merg la teatru. De multe ori a fosto ruşine.

- Începeţi cu o cunoaştereinstinctivă a elementelor teatrului –izolarea deţinuţilor într-o celulă(„Marbles”).

B: Poetul într-un poem este unscenograf, un regizor, un instructor alcorpului etc. Să luăm, de exemplu,„Home Burial” de Robert Frost. Este omică dramă perfectă. Este, deasemenea, o piesă de balet. Chiar şilui Alfred Hitchcock i-ar plăcea. Existăun stâlp de balustradă care joacă unrol substanţial.

- Şi ar trebui să menţionămcomprimarea acţiunii de scenă.Poemul în sine este o comprimare aspaţiului. Cuvântul „Marbles” aduce lasuprafaţă mai multe sensuri -colocvialism, joc, statuile concrete depe scenă, toate acestea. Care a fostcuvântul din limba rusă care a captattoate aceste nuanţe?

B: Acelaşi. Marbles (Statui). Dar aremai puţine nuanţe decât are în engleză.

- În poezia dvs. există umor, ironie,asimetrie. Dar, în teatru, este un umorgrosolan. Cred că e mult mai curajos şică aveţi şansa de a vă elibera puţinmai mult.

B: Posibil, dar nu cred că sunt mailiber în proză decât într-un poem.

- Momentul în care aţi aflat că aţicâştigat Premiul Nobel pentruliteratură trebuie să fi fost unul foarteimportant.

B: A fost amuzant. Eram încompania lui John Le Carré, într-unrestaurant din Londra şi un prieten aintrat cu ştirea.

- Discursul dumneavoastră deacceptare a premiului este unul dintrecele mai bune eseuri pe le-aţi scrisvreodată. Cred că trebuie să fi fost oplăcere să scrieţi acel discurs – să aveţiaceastă oportunitate – şansa de aspune tot ceea susţineţi. Probabil v-afost uşor să scrieţi, deoarece aţi avutprilej de a spune tot ce credeţi şi cinesunteţi. Care credeţi că este singurullucru care răsună din discurs?

B: Nu ştiu exact. Aş sfătui pe oricescriitor să-l pregătească în prealabilpentru atunci când se va întâmpla;atunci când primeşti Premiul Nobel, aila dispoziţie doar o lună pentru a-ţiscrie discursul şi brusc nu ştii ce să spui,de parcă ai avea un pistol la tâmplă. Îmiamintesc ca mă grăbeam să-l scriu şi afost al naibii de greu. N-am fostniciodată mai nervos decât atunci.

- Deci credeţi că toţi scriitorii artrebui să scrie un discurs de acceptarepentru premiul Nobel, doar pentru a-lavea la îndemână?

B: Da, pentru orice eventualitate.- Ei bine, nu este o idee rea să ai

un crez.B: Să începi cu unul.- Chiar dacă nimeni nu-l vrea.

B: Poţi să-l utilizezi pentru tine.- Sunteţi mulţumit de discursul de

acceptare?B: Da, sunt mulţumit în mai multe

aspecte.- L-aţi citit în limba rusă. B: În ultimul moment. Când am

intrat, m-am răzgândit. Am avut douăversiuni ale acestuia, în rusă şi înengleză.

- Şi în ultimul moment v-aţi simţitmai confortabil cu rusa. A fost apoipublicat în The New Republic. Ar trebuisă-l retipăriţi.

B: Ar fi frumos, pentru că e undiscurs bun.

- Spune că poezia este singurullucru care contează.

B: Poate că remarca cea maivaloroasă din discurs este că există douăsau trei modalităţi de cunoaşteredisponibile pentru specia noastră:analiza, intuiţia, şi cea care era ladispoziţia profeţilor biblici - revelaţia.Virtutea poeziei este că, în procesul decompunere, se pot combina toate trei,dacă eşti norocos. Cel puţin poţicombina două: analiza şi intuiţia - osinteză. Rezultatul net poate fi revelator.Dacă aruncăm o privire dură asupraplanetei şi asupra cui o locuieşte...acum, în Occident, avem accentul perusesc, pe „raţiune”. Se oferărecompensă pe ea. Iar Orientul arereflexivitate şi intuiţie. Un poet, implicit,este cel mai sănătos specimen posibil -o fuziune a celor două posibilităţi.

[…]

arte poeice


44 NO. 3-4 / 2015

- Ce credeţi că va cunoaşte viitoruldespre noi din ceea ce spunem?

B: Se vor şti destul de puţine lucruridespre noi. Vom fi judecaţi dupăliteratura pe care o lăsăm.

- Ce literatură va rămâne?B: Un mileniu de acum înainte... Nu

ştiu dacă oamenii vor mai exista, dar încazul în care vor fi interesaţi de secolulal XX-lea, vor citi cărţile scrise însecolul al XX-lea.

- Aţi predat la Universitatea dinMichigan. Aţi fost profesor invitat laQueens College, Smith College,Universitatea Columbia şi Cambridge.Vi s-a acordat titlul de Doctor Onorificla Williams College şi la UniversitateaYale.

B: Şi în alte câteva locuri...Universitatea din Rochester, deasemenea, Oxford, Anglia, printrealtele. Dar să rămânem doar la acestea– să nu se înţeleagă că mă laud.

- De fiecare dată, aţi scris undiscurs?

B: Din păcate, da.- Ar trebui să fie adunate într-o

carte?B: Ei bine, nu.- Are Joseph B. vreo poezie care nu

a fost publicată?B: Multe.- Cum scrieţi poeziile? Ele se adună

singure ? Mergeţi culegând imaginipână în momentul în care începeţi săscrieţi?

B: Eu nu adun lucruri în moddeliberat sau cu bună ştiinţă. Poemul

începe întotdeauna cu primul vers, saucu un vers oarecare, şi de la acelaporneşti. Este ceva ca un zumzet încare încerci să potriveşti versul şi apoicontinui astfel.

- Misticii spun că debutul existenţeispeciei umane are legătură cu sunetul,cu vibraţia sunetului.

B: Frumos din partea lor.- Cu poetul este la fel? La dvs.

vibraţia este prima? B: Un anumit ton... un ton care are

în mod ciudat destulă greutatepsihologică, o diminuare, pe careîncerci cumva să le potriveşti. Singurullucru organic, care este pertinentpentru poezie, este precum modul încare trăim. Exişti şi treptat ajungi la unanumit ton în capul tău. Liniile sedezvolta precum ridurile, precumpărul gri. Acestea sunt ridurile într-unanumit sens, în special când vorbimdespre compoziţie ... Asta îţi dă riduri!E într-un fel lucrarea timpului asupraomului. Te cizelează sau tedesfigurează sau îţi face pielea uscată.

- Deci te erodează şi tu îl cari cutine?

B: Faci cu propoziţiile ceea ce facetimpul cu tine.

- În formarea poeziei, aveţi mereuîn preajmă părţi de strofe deasemenea?

B: Desigur. - Şi tehnologia... Folosiţi scrisul de

mână mai întâi?B: Da, eu nu am un computer. Apoi,

tastez cu un singur deget.

arte poeice

45NO. 3-4 / 2014


arte poeice


Computerele nu-mi sunt de folos.- Care deget?B: Arătătorul de la mâna dreaptă.- Am văzut un poem scris de dvs. în

The New Yorker în luna ianuarie şi măîntrebam câte publicaţi în decursulunui an, în periodice.

B: Acest lucru variază. Anul trecutam publicat în jur de zece.

- Zece poeme noi într-un an. Estedestul de puţin.

B. Da, dacă eşti norocos. Mi-ampetrecut jumătate de an în Irlanda şiam publicat mai multe poezii însuplimentul literar al revistei TheTimes.

- Se spune că, atunci când aţi fost înlagăr, la momentul decesului lui Eliot,aţi fost capabil să scrieţi versurilepentru el în douăzeci şi patru de ore.

B: În două sau trei zile, da.- Aşadar sunteţi extrem de

concentrat, dar el a şi însemnat multpentru dvs. Asta a ajutat.

B: De asemenea, în modextraordinar, în acele condiţii, am avuto formă, un model pentru acel poem.Am împrumutat din poemul lui W.H.Auden, „In memory of Yeats.” Amfăcut unele modificări. Am făcut înprima parte o schemă a rimei uşordiferită.

- Aţi învăţat limba englezătraducând poezie?

B: Citind şi traducând.- Vers cu vers. Cum este engleza

dvs. acum?B: Nu ştiu. Uneori, chiar sunt

mulţumit, dar adesea nu ştiu ce săspun. Mă pierd.

- Nu credeţi că se întâmplă în oricelimbă?

B: Cu o corcitură ca mine, seîntâmplă poate mai frecvent.

- Gândiţi şi visaţi în ambele limbi?B: Oamenii gândesc cu gândul şi

visează cu visul. Apoi le confruntă prinintermediul limbii. Când creştem,devenim fluenţi în asta şi din acestmotiv credem că gândim într-oanumită limbă.

- Vă inspiraţi din visele dvs.?B: Frecvent. Mi s-a întâmplat de

mai multe ori să compun poezii cândm-am trezit.

- Visele nu sunt întotdeauna utile,cu excepţia încărcăturii emoţionale.

B: Subconştientul este o sursă, daro compoziţie este o întreprindereextrem de raţională în multe sensuri.Ne putem gândi la vis ca fiind sursă deinspiraţie, dar apoi îl aşezi pe hârtie şiîncepi să-l corectezi. Înlocuieşticuvintele. Este o invazie araţionamentului. Poezia este o artăincurabil semantică. Trebuie să-i daisens. Asta este ceea ce o diferenţiazăde alte arte... de toate celelalte arte.

- O numiţi cel mai înalt punct alexpresiei umane.

B: Aşa este.

Interviu realizat de Grace Cavalieri

Traducere: Liliana Enesursa: Beltway: A Poetry Quarterly,

Volume 10.4, Fall 2009

Concursul naţional de poezie„Aurel Dumitraşcu”

(debut în volum, ediţia a XI-a,serie nouă)

Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu”Neamţ, în colaborare cu Consiliul JudeţeanNeamţ şi şi Asociaţia Culturală „Conta”,iniţiază şi organizează seria nouă aConcursului Naţional de Poezie (debut învolum) „Aurel Dumitraşcu”. Prima serie dezece ediţii a concursului s-a desfăşurat laNeamţ în perioada 1994 – 2003. Premianţiicelor zece ediţii au fost Florin Oancea (Sibiu)si Vasile Baghiu (Piatra Neamt) în 1994; MihaiIgnat (Braşov) în 1995; Ana Maria Zlăvog (Iaşi)în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997;Sorin Gherguţ (Bucureşti) în 1998; DanielMoşoiu (Cluj Napoca) şi Constantin VirgilBănescu (Tîrgovişte) în 1999; Cătălin Chelaru(Iaşi) în anul 2000; Elena Vlădăreanu(Bucureşti) în anul 2001; Dan Coman (BistriţaNăsăud) în anul 2002; Mihai Curtean (Sibiu)în anul 2003.

Concursul a fost întrerupt după ce treiediţii, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şi-au dat acordul pentru a premia şi publicavolume care nu se susţineau valoric, dupăexcelenta serie de autori debutaţi în acestcontext. Din juriu au făcut parte, la primelezece ediţii, între alţii, Cezar Ivănescu,Cristian Simionescu, Liviu Ioan Stoiciu, RaduSăplăcan, Cassian Maria Spiridon, GelluDorian, Nicolae Sava, Radu Florescu, CristianLivescu, Emil Nicolae, Lucian Vasiliu, VasileSpiridon, Adrian Alui Gheorghe, iniţiator şiorganizator al celor zece ediţii.

Iniţierea noii serii a concursului esteprilejuită de comemorarea a 25 de ani de lamoartea poetului Aurel Dumitraşcu (16septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 deani de la naştere (21 noiembrie 1955).

Manuscrisele, bine constituite, cu

diacritice, vor fi trimise/ depuse într-unexemplar printat dar şi în format electronic(CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015pe adresa: Biblioteca Judeţeană „G. T.Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr.15, judeţul Neamţ (cu menţiunea Pentruconcursul naţional de poezie „AurelDumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnatecu numele autorilor în concurs, cu datele decontact (telefon, adresă mail) acest lucru nupoate influenţa decizia juriului care premiazămanuscrise şi nu liste de nume. Manuscrisultrebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptateşi alte variante, dacă e vorba de un proiectscriitoricesc sau editorial) minimum 60 depagini, maximum 100 de pagini.

Manuscrisele vor fi însoţite de o fişăpersonală a concurentului: nume, prenume,data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii,activitate literară.

Concursul este deschis autorilor româninedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora,a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă ladata de 21 noiembrie 2015.

Juriul va fi constituit din scriitori,personalităţi ale vieţii literare din România.

Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fifăcut public manuscrisul cîştigător şi numeleautorului.

Pînă pe data de 21 noiembrie 2015manuscrisul cîştigător va fi publicat deorganizatori la o editură prestigioasă dinRomânia (trei sute de exemplare) şi va filansat la Piatra Neamţ, la manifestareaprilejuită de aniversarea poetului AurelDumitraşcu.

Autorul va primi minimum o sută deexemplare din tirajul cărţii.

Alte informaţii pe adresa de [email protected] sau la telefon 0233/210379. Iniţiator şi coordonator almanifestării: Adrian Alui Gheorghe, directoral Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ.

actualitatea literară

47NO. 3-4 / 2014



48 NO. 3-4 / 2015

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” CâmpinaDirector: Liliana Ene

în colaborare cu Cercul literar „Geo Bogza” CâmpinaRedactor-şef: Florin Dochia

e-mail: [email protected]: htp://revistaurmuz.blogspot.ro/

Redacţia mulţumeşte celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

Acest număr este ilustrat cu lucrări de Codruţ Radi

ISS

N 2

35

9 -

75

85

ISS

N-L

23

59

- 7

58

5

Layo

ut

& D

TP: F

low

erin

Flo

w

urmuz no 3-4 2015

Documents