Anul LXVll Arad, 25 Aprilie 194S Nr. l !

BISERICA şi ŞCOALA R E V I S T A O F I C I A L A A E P I S C O P I E I A R A D U L U I

Redacţia şi Administraţia A P A R E D U M I N E C A A B O N A M E N T E :

A R A D , STR. E M I N E S C U 18 R e d a c t o r : Pr. Ilarion V . Fe lea Pentru 1 an 3oo Le i ; 6 luni i5o Lei

A N D R E I din mila lui Dumnezeu, dreptcredinciosul Episcop al Aradului»

lenopolei şi Hălmagiului. Iubitului Cler şi Popor din această de Damnezm păzită Eparhie, har şi milă dela

Dumnezeu Tatăl şi dela Domnul nostru Iisus H'istos. „Daca ne-ara făcut cu El o singură tulpină, întru

asemănarea morţii Lui,- atunci vom fi la fel şi iu în-* vierea Lui* (Romani 6 r. 5).

Iubiţii mei fii sufleteşti, Past i le sunt sărbătoarea cerului şi a pământului , când „cele cereşti împreună

cu cele pământeşti prăznuesc". C u acest prilej natura se îmbracă în haina de săr­bătoare a primâverei , pentru a prâznui în podoabă înv ierea D o m n u l u i , iar cele ce­reşti par'câ ne grăesc z i când: „Omule , caută la cele din jurul tău, care toate îţi grăesc în graiul lor tainic, şi vezi că în lume nimic nu piere, ci toate îşi schimbă numai forma- Cunoaşte că nu moartea, ci viaţa este legea ce stăpâneşte pretutindeneai D u m n e z e u este „viu" şi ceeace tu numeşti „moarte" nu este a l tceva decât o formă de trecere a vieţ i i dela o stare mai p a s ă la alta mai înaltă. Ceeace este pentru ochiul tău primăvara în natură, aceea este pentru sufletul tău cel nemuritor învierea D o m n u l u i : Chezăşia învierii tale din morţi. D e aceea nu f i i necredincios, ci credincios!

Precum soarele de primăvară aduce un spor de lumină şi a lungă din natură întunerecul iernei, tot aşa şi praznicul înv ier i i D o m n u l u i alungă d in sufletul cre­dincios groaza morţii , iar mugurii şi florile arborilor închipuesc nădejdi le ce renasc în sufletul omenesc.

U n creştin, încântat de această întâlnire potrivită, ce se petrece an de an între primăvară şi praznicul învier i i D o m n u l u i , ar fi dorit ca florile primăverei să nu se mai scuture, şi deaceea se tânguia astfel : „Doamne, de ce nu laşi ca în natură primăvara să fie veşnică, pentru ca din semnele ei omul să înveţe toate tainele în­vieri i ?" Este adevărat că primăvara din natură este o icoană a învierii mor* ţilor, că florile primăveri i se scutură încurând, şi că şi praznicul învier i i D o m n u l u i nu stă pe loc, ci trece. Insă toate acestea spun iarăşi omului, în graiul lor, că el „nu are aici cetate stătătoare, ci caută pe ceea ce va să fie". ( E v r e i 13 v. 14). V i a ţ a omului este şi ea trecătoare pe acest pământ; omul merge spre o ţ intă mai înaltă, care este în cer, şi de aceea el trebue să le săvârşească aici toate la t impul lor. A l tcum, omul trăeşte înzadar dacă n'aduce şi el, la t impul său, muguri şi flori din care să iasă roadă, -~ adecă fapte creştineşti izvorîte din credinţa în îaviere> — cu care să se poată înfăţ işa înaintea Învieri i celei de obşte. As t f e l ne învaţă D u m n e z e u despre cele sufle* teşti, şi prin icoane şi semne văzute împrejurul nostru.

D u p ă c u m primăvara aduce în natură o viaţă nouă, aşa şi praznicul învier i i Domnulu i umple sufletul nostru de nădejdi noui, pentrucă în învierea Mântu i toru lu i noi vedem biruinţa: binelui asupra răului , adevărului asupra minciunei , luminel asupra întunerecului şi a v ieţ i i asupra morţii.

Este atât de frumos obiceiul ca creştinul să meargă acasă dela înv iere cu luminiţa de Paşt i aprinsă şi s'o păstreze în casă după icoană. U n i i îşi aprind apoi la căpătâiul morţii luminiţa de Paşt i , pe care au pâstrat-o o v iaţă întreagă. Creşt inul , în suf letul căruia se aprinde luminiţa credinţei în înviere la fiecare praznic a l în ­vieri i Domnulu i , acela niciodată nu va petrece în întunerecul desnădejdii , pentrucă sufletul lui va fi totdeauna scăldat de lumina învieri i .

Iubiţii mei fii sufleteşti,

A fi creştin însemnează a crede necl intit în învierea D o m n u l u i şi a-ţi în­temeia toată v iaţa ta pe această credinţă. M â n t u i t o r u l Cel înviat , care „a sf armat porţile de aramă ale morţii şi a rupt zăvoarele ei de fier" (Psa lm 106 v. 16) este chezăşia şi a învieri i noastre. „Adu-ţi aminte de Iisus Hristos care a înviat din morţi" (2. Tim. 2 v. 8) — este gândul care călăuzeşte v iaţa creştinului. C e poate fi mai încuraja­tor decât faptul de a-ţi vedea Stăpânul , de care ţi-ai legat viaţa, ieşind biruitor asupra morţii şi aşteptându-te şi pe" tine s ă fii a lăturea de E l (Ioan 12 v. 26).

Creşt inul este un om care trăeşte cu gândul adâncit mai mult la cele vi i toare. E l are totdeauna în faţă făgăduinţele lui D u m n e z e u despre: învierea morţilor, ju­decata de apoi, — c u răsplata sau pedeapsa pentru faptele din această v iaţă , — şi ca ţintă v iaţa cea veşnică alături de D u m n e z e u . Prin darul credinţei creştinul vede cele vi i toare ca f i ind de faţă, le aşteaptă cu nădejde şi astfel le gustă oarecum mai dinainte . E l nu se îndoeşte în cele făgăduite de D u m n e z e u , pentrucă are ca dovadă faptu l petrecut aevea al învier i i Mântu i toru lu i . D e aceea bucuria creştinului n u este pieritoare, ca fumul, ci ea este statornică „în D o m n u l " (Fi l ip . 4 v. 4), f i indcă „Iisus Hristos •— eri şi azi şi in veci — este acelaş" (Evre i 13 v. 8).

Creşt inul nu se simte nic iodată singur şi părăsit, pentrucă el are în suflet pacea lui Iisus Hristos care „covârşeşte orice minte" (F i l ip . 4 v. 7). E l se ştie, prin M â n t u i t o r u l său, împăcat cu D u m n e z e u şi l inişt i t în privinţa sorţii v i i toare , ce-1 aşteaptă, şi de aceea pacea stăpâneşte în inima şi gândul lui (Colos. 3 v. 15). N i c i de grijile acestei lumi, creştinul nu se lasă împovărat . E l se simte fiu al Tată lu i ceresc, se încrede în purtarea L u i de grijă, şi — precum zice Aposto lu l Petru — „aruncă asupra lui Dumnezeu toată grija sa, căci El are grijă de noi" (1. Petru 5 v. 7).

Creşt inul este deci un călător spre v iaţa cea veşnică. L a lumina învier i i el vede ţ inta vieţ i i sale şi drumul ce duce la ea. E l nu are în vedere atât cele ce se văd, cât mai ales cele ce n u se văd, f i indcă îşi dă seama că „cele ce se văd sunt vremelnice, pecând cele ce nu se văd sunt veşnice" (2. Cor. 4 v. 18). C i n e îşi cunoaşte deci l impede ţ inta vieţi i , acela nu se mai lasă turburat de piedeci le trecătoare ce i se ivesc în cale.

D u p ă credinţa sau necredinţa oamenilor în înviere, se deosebeşte şi fe lul lor de v iaţă . A c e l a care crede în înviere şi în răsplata dela judecata de apoi , acela nu va întârzia sâ-şî potrivească fiecare cl ipă din v iaţa aceasta cu cele v i i toare. O m u l credincios îşi ţine ochii mereu aţintiţ i spre înviere şi întreaga lui v ia ţă este o neîncetată pregătire pentru ea. U n u l ca acesta petrece în răbdare, aducându-ş i aminte de cuvinte le M â n t u i t o r u l u i : „Intru răbdarea voastră dobândi-veţi sufletele voastre" (Luca 21 v. 19 ) . C i n e nu crede însă în înviere, în judecata de apoi şi în răsplata faptelor sale, acela sufere în desnădejde viaţa aceasta şi se râsvrăteşte la brice încercare a sorţii.

Sunt în zi lele noastre unele suflete obosite şi puţin credincioase, care mereu se întreabă: „Cât va mai ţ ine acest războiu? Pentru ce nu se sfârşeşte odată, căci eu nu mai pot r ă b d a ! ' Iată creştinul care învinueşte pe D u m n e z e u că ar fi pus pe umerii lui o cruce prea grea, pe care puterile lui nu ar mai fi în stare a o purta. M ă c a r că scris es te : „Dumnezeu e credincios! El nu va îngădui ca să fiţi încercaţi mai mult decât puteţi, ci, odată cu încercarea va face şi albie (sfârşit) ispitei, ca să puteţi răbda" (1. Cor. 10 v. 13).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

In planul lui D u m n e z e u nimic n u v ine pes te ora pe neaşteptate. Războiu l cel mare d e acum l-am presimţit cu to ţ i i , cu a n i de zi le m a i n a i n t e . S u n t t ocma i 8 ani, d e c â n d Ţ a r a n o a s t r ă , — o b i ş n u i t ă , l u n g ă v r e m e , n u m a i cu b inele şi be l şugu l , — a fost sguduitâ suf le teş te de cuvinte le unui c i oban s implu , c a r e n u ş t ia să spună al tceva decât că trebue să ne întoarcem de l a rele, pentrucă se ap opie judecata lu i Dumnezeu . In t imp de u n an de z i le , pes te un nvl ion şi j u m ă t a t e de oamen i a u mers să audă cuvinte le simple ale acelui grăitor, şi mulţ< s'au pus pe g â n d u r i . N u ­mai D u m n e z e u ştie p e n t r u ce a lesese de pe a t u n c i t ocma i Ţ a r a noastră, pentru acea arătare. As tăz i însă, — când vedem că î n jurul n o s t r u alte popoare s'au î n s t r ă i n a t de Iisus Hristos — putem cunoaşte că, prin t o a t e semnele trimise a s u p r a noastră, D u m n e z e u ne-a pregătit sufleteşte pentru aces t R ă z b o i u S f â n t , în care Ţara noastră s'a aruncat cu cea m a i c u r a t ă însuf leţ ire , în l u p t ă p e n t r u H r i s t o s şi C r u c e . O s t a ş i i noştri luptă şi mor pentru legea creştină şi j e r t f a lor se urcă deadreptul la cer, unde acum se hotărăşte soarta Ţârii n o a s t r e . In războiul de acum neamul nostru îndeplineşte aceeaş chemare a lu i D u m n e z e u de a a p ă r a creştinătatea, ca pe vremea lui M i r c e a cel B ă t r â n , Ş te fan cel M a r e şi M i hai. V i t e a z u l . N u m a i odată l a sute de ani se dă astfel de prilej popoarelor de a-şi mărturisi , înaintea lui D u m n e z e u şi a istoriei, credinţa lor n e c l i n t i t ă în I i sus Hristos . Tocmai de aceea , acest războiu nu poate fi privit nici prea lung, nici obos i to r şi cu a t â t mai puţin fără de rost, pentru neamul nostru. 1 )acâ D u m n e z e u a j u d e c a t ca t o c m a i acum să hotărască soarta Ţâri i noastre pentru veacuri înainte, atunci oa re să f ie c i n e v a nevrednic între noi care să arunce de pe umeri crucea încercărilor, m a i nainte de a f i ajuns la biruinţă ? N u este alt drum spre înviere d- cât n u m a i ace la care d u c e peste G o l g o t a ! V r e m u ­rile prin care trecem, sunt trimise de D u m n e z e u , şi noi trebue să le trecem cu câştig în faţa S tăpâaulu i ceresc, care singur a r e în s tăpânirea Sa vremuri le şi anii , pacea şi războiul , şi care cârmueşte toate pe căi necunoscute de mintea omenească. D a c ă oamenii sunt gata a judeca întâmplări le n u m a i d u p ă la ture a lor ce se vede, de bună-seama că D u m n e z e u va h o t ă r î şi s o a r t a acestui războiu d u p ă : credinţa, răbdarea şi smerenia cu care neamurile pământului poartă în suflet crucea lui . T impul sufe­rinţelor poate fi uşurat şi chiar s c u r t a t prin întoarcerea inimilor noastre smerite către D u m n e z e u . A t u n c i î n c e r c a r e a n u n i se va m a i p ă r e a prea lungă.

Hristos Ce l înv ia t n i se arată iarâş ca un biruitor asupra iadului şi al morţii. Uşura ţ i de frica morţii şi v ă z â n d în faţa noastră strălucind lumina înv ier i i ne vom simţi şi noi — ca A p o s t o l u l P a v e l : „strâmtarăţi ci n toate părţile, dar nu* striviţi; lipsiţi, dar nu desnădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborîţi, dar nu nimiciţi" \2 Cor. 4 v. 8—9), pentrucă avem în noi „arvuna Duhului", (2 Cor. 5 v. 5) care lu­crează în această v i a ţ ă : învierea sufletului la credinţă şi unirea noastră cu Iisus Hristos* -iar la învierea cea de obşte ne va î nv ia şi t r u p u l d in m o r ţ i (Rom. 8 v. 11).

Toate aceste adevăruri , ce r ă s a r d i n înv ierea Domnulu i , ca o puzderie de raze luminoase d in soare, le exprimă A p o s t o l u l Pave l c â n d scrie aceste cuvinte , — ca o solie de Paşti tuturor creşt ini lor: „Aşa dar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos se află şezănd deadreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Iar când Hristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi, îm­preună cu El, vă veţi arăta întru mărire" (Coloseni 3 v. 1—4).

D a r u l D o m n u l u i nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tată l şi îm* pârtâşirea Sfântului D u h să fie cu voi cu toţi .

D a t în Reşed inţa Noas tră Episcopeascâ din A r a d , la praznicul înv ier i i D o m n u l u i din anul 1943.

Al vostru iubitor părinte sufletesc i f A N D R E I

Episcop.

t*ag. 132 BISERICA Şl SCOALĂ N r . i7. 25 Apr i l ie 1945

învierea vieţii „Stricaţi acest templu, şi în trei zile îl voiu

ridica" — g ră ia Hr i s tos Domnul Iudeilor pe care-i scosese cu biciul din casa Ta tă lu i său. Aceşt ia c redeau că vorbeş te despre templul de ziduri din Ierusalim, „iar el zicea despre templul trupului său. Deci când s'a sculat din morţi, şi-au adus aminte ucenicii săi că acesta le spusese, şi au crezut scripturii şi cuvântului pe care-l spusese lisus" (Io. 2, 19—22). I n t r ' a d e v ă r a t re ia zi după ce-a fost pus în mor­mânt , p recum Iona din pântecele chitului, aşa Domnul a 'nv ia t din mormânt în dimineaţa aceea luminoasă a celei d in tâ i Dumineci . Şi precum n'a s t r i c a t cheile fecioarei Ia n a ş t e r i , aşa, păzind pe-ceţiile în t reg i ale mormântului , a ieşit v iu şi s t ră­luci tor d in t r 'ânsul , la î nv ie rea sa. Cu moar tea sa că lca t moar tea şi a zidi t d in nou tempul trupului său pe ca re duşmanii îl dă r îmase râ pr in răs t igni re .

D a r nu numai în acest înţeles t r ebue luată profeţ ia lui l isus, ci şi în înţelesul ei ta inic , că el a făgădui t şi a zidi t şi Trupul său mist ic ca re es te Biserica creş t ină , ale că re i mădulare sun­tem noi. Căc i Hr i s tos n ' a ' nv ia t s ingur, ci sculân-du-se din g roapă a înv ia t „cu to t neamul, pe A d a m " — cum spune cân ta rea . Şi pe omul muri­to r 1-a î m b r ă c a t în „frumseţea nes t r icăciuni i" . A-decă l isus a pă t imi t în locul nost ru , a mur i t pen­t ru noi, s 'a 'ngropat şi a înv ia t împreună cu noi oamenii, precum se spune : „Er i m'am îngropa t cu t ine Hr is toase , as tăz i mă scol împreună cu t ine" . Pe s c u r t : P r i n înv ie rea sa, Domnul Hr i s tos ne*a da t şi ga ran ţ i a ( a rvuna) înv ier i i noas t re di a mor ţ i .

*

Es te vo rba despre învierea t rupur i lo r noas t re , nu de înv ierea sufletelor, pen t rucă sufletele, fiind nemur i toare , nu mor oda t ă cu t rupur i le şi nu se 'ngroapă în mormânt . Aces te t rupur i ale mor­ţilor se v o r scula din morminte când t râmbi ţe le Vor anunţa veni rea a doua a lui l isus în lume ca să judece vii i şi morţi i . Desigur că aceşti morţ i , pen t ru ca să poată fi judecaţi , t r ebue să învie , mai în tâ i . Adecă „tot sufletul t r ebue să se în­toa rcă în t rupul său, şi a tunc i înpreună vo r pr imi răsp lă t i rea de săvâ r ş i t ă şi veşnică, după faptele ce au făcut" ( M ă r t u r i s i r e a O r t o d o x ă ) . Aşa încât , corpul omenesc, ca re put rezeş te în mormânt , va în­via . Aceas tă înv ie re va fi s ă v â r ş i t ă după chipul înv ie r i i lui Hr is tos . Căc i Fiul lui Dumnezeu s'a î n t rupa t în corpul omenesc put rez i tor tocmai de-aceea pen t ruca să-1 zidească ca şi pe t rupul său : nes t r icăcios şi duhovnicesc .

Adam putea să nu moară . D a r a deveni t mur i to r în urma păcatului , ca re i n t r â n d în lume a adus cu el moar tea (Rom. 5, 12) ca o pla tă a păcatului (Rom. 6, 23). Hr i s to s p r in învierea sa

ne-a da t puterea să nu murim nic iodată , după ce vom învia. „Căci — zice sf. Apostol — precum toţi mor în Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos" (I Cor. 15, 22). „Domnul a î nv ia t şi a î nv ia t împreună cu el şi lumea, r u p â n d legături le morţ i i" (Sf. Ioan Gură de aur) . Es t e a t â t de s t r ânsă legătura în t r e învierea lui Hr i s to s şi în­v ierea noas t ră , încâ t sf. Pave l le condi ţ ionează întreolal tă , c ând s c r i e : „Dacă morţii nu înviază, nici Hristos n'a înviat." (I Cor . 15, 16).

Aceasta înseamnă că înv ierea morţ i lor îşi a r e temeiul în înv ie rea Domnului şi este to t aşa de neîndoielnică precum este aceasta . I n t r ' a d e v ă r învierea morţi lor a fost p reves t i t ă de profetul Iezechiil p r i n t r ' un câmp de oase, ca re la veni rea Duhului sfânt p r inde vine, ca rne şi piele şi învie (Iez. 37, 7—9). Drep tu l Iov spune că t rupul în­v i a t va fi to t acela ca re a t r ă i t în aceas tă v i a ţ ă (Iov 19, 25), iar sf. Pâve l adaugă că acest corp al nos t ru după înv ie re va fi nes t r icăc ios şi ne­mur i tor , „căci se cade ca stricăciosul acesta să se îmbrace în nestricăciune şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire" (I Cor . 15,51). D a r în esenţă t rupur i le înv ia te sunt aceleaş ca re s'au îngropat , numai că p r in chipul lor nou de ex is ten ţă după înviere , vo r înfăţ işa t r e a p t a şi forma cea mai desăvâ r ş i t ă a vieţ i i t rupeş t i , deven ind puternice , d a r f ă ră a mai avea t rebuin ţe t rupeş t i , după spusa Mân tu i to ru lu i , că „la înviere] nici nu se în­soară, nici na se mărită, ci ca îngerii lui Dumnezeu sunt ( M t . 22, 30).

I a t ă , deci cum vor fi corpuri le înv ia te . L a aceste co rpur i în momentul veni r i i lui Hr i s t o s se v o r adauge sufletele şi astfel se vor înfăţ işa înaintea dreptului J u d e c ă t o r ca să-şi pr imească răsp la ta sau pedeapsa. Căc i aşa ne lămureş te . sf. Ioan Damaschinul, după ce d o v e d e ş t e necesi* ta tea învier i i morţi lor , din d rep ta t ea Iui Dumne­zeu, ca re răsp lă teş te f iecăruia după faptele sale i „Dacă sufletul a r fi p u r t a t s ingur lupta pen t ru v i r tu ţ i , numai el a r fi î n c u n u n a t ; i a r dacă numai el s ' î r fi t ăvă l i t în plăceri , pe bună d rep t a t e nu* mai el s 'ar fi pedepsit . D a r pen t rucă nic i v i r tu ­tea, nici viţiul nu 1-a s ă v â r ş i t sufletul f ă ră t rup , în chip d rep t amândouă vo r avea pa r t e de răs<-plată" . A ş a d a r ă învierea morţ i lor este nu numai un semn al iubir i i lui Hristo9 fa ţă de oameni, f i indcă-i rezideşte în s ta rea de gra ţ ie şi de prea* măr i r e a primilor oameni în r a i ; da r înv ie rea este" şi o u rmare a d rep tă ţ i i lui Dumnezeu care-i d r e p t şi r ă sp lă t i to r al celor c e l aş teaptă . Deaceea toţj vom învia i şi drepţ i i şi păcătoşi i , şi Ceice vo r să se bucure după aceas tă înv ie re şt ceice se ' îngro-zesc şi fug de ea, din cauza p ă c a t e l o r : „Că vine ceasul — zice Domnul — în care toţi cei din mor­minte vor auzi glasul lui, şi vor ieşi cei ce au fă*

cat fapte bane la învierea vieţii, iar cei ce au făcut fapte rele la învierea judecăţii" (Io. 5, 28—29). Să luăm seama, deci, că toţi vom învia pentru jude­cată şi pentru veşnicie, şi vom primi răsplata sau osânda. Care nu se sting niciodată, precum' cor­purile noastre, după înviere, niciodată nu vor muri.

Doi oameni tăiau la un copac în" pădure. Când se prăbuşi copacul, unul dintre ei zise : — „Iată aşa e şi cu viaţa noastră : Trăim, ne zba­tem şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe acest buştean, şi nimic nu s'alege de noi..." Celă­lalt om, credincios fiind, îi răspunse: — „Nu-i aşa, prietene... Abia după ce-am doborît acest buştean, vom putea să vedem, dacă e bun de mobilă sau de clădit, ori e scorburos şi bun doar de aruncat în foc... Aşa e şi cu noi... Abia după ce trecem din viaţa aceasta, vede bunul Dum­nezeu ce trebue să facă cu no i : să ne aşeze de-a-dreapta lui, sau să ne arunce în focul cel nestins" (Lascarov-Moldovanu : Viaţa creştină în pilde).

* Ca şi acest om nepriceput, poate mulţi dintre

noi judecă : Aci se isprăveşte totul. Ac i pe pă­mânt e şi raiul şi iadul. Şi, Doamne, amarnic se'n-şeală cei ce judecă aşa î Ce păcat de moarte fac şi aceia care lasă cu limbă de moarte ca în loc să fie înmormântaţi creştineşte să-i ardă la cre­matoriu! Toţi aceştia nesocotesc învierea morţi­lor : n'ar vrea s'o ştie, fiindcă ea este timpul so­cotelilor. Şi-atunci ? „Dacă nu este înviere să mâncăm şi să bem, căci mâne vom muri" (I Cor. 15, 32), şi să ducem o viaţă plăcută şi desfătă­toare. Dacă nu este înviere, în ce ne deosebim de cele iraţionale ? D a c ă nu este înviere, să feri­cim fiarele câmpului, care au o viaţă lipsită de necaz. Dacă nu este înviere, nu există nici Dum­nezeu" (Sf. Ioan Damaschin). Dar dacă, dimpo­trivă, există Dumnezeu trebue să fie o înviere cu răsplata ei.

U n poet (Al. Vlahuţă) scrie într'o poezie a sa : „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei", când ar trebui să se cutremure de învierea sa şi de veşnicia vieţii de dincolo. Să ne cutre­murăm, şi cu grijă să lucrăm ca învierea noastră a fiecăruia să nu fie „învierea judecăţii", ci „în­vierea vieţii". B.

Principii pastorale în Epistotele Si. Ignatie Tcoîorul

Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei din Siria, este unul dintre părinţii apostolici dela care ne au rămas cele mai multe şi mai preţioase mărturii despre viaţa creştinilor din primele decenii care au urmat după înălţarea Domnului ţa cer şi pro-

poveduirea apostolilor. Mărturiile lui despre cre­dinţa, disciplina şi viaţa morală peste tot, a pri­milor creştini, sunt deci de o deosebită impor­tanţă, pentrucă ne vin dintr'o vreme foarte apro­piată de aceea în care au apărut cărţile Noului Testament, din care el citează la tot pasul. M a i sunt importante şi pentrucă aparţin unui bărbat care a fost ucenicul direct al apostolilor şi sunt scrise într'un drum, pe care el îl ştia fără întoar­cere, drumul dela Antiohia până la Roma unde avea să primească cununa muceniciei.

Pe cât de pline de dragoste părintească sunt cele şase epistole adresate comunităţilor din dru­mul spre Roma şi cea lui Policarp, pe atât de im­presionantă este cea adresată Romanilor pe care nu-i cunoştea, dar pe care îi roagă stăruitor să nu intervină pentru a-i salva viaţa. „Lăsaţi-mă să fiu mâncere fiarelor, prin care am putinţă să ajung la Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi mă macină dinţii fiarelor, pentru ca să fiu a-flat pâine curată lui Hristos" (Ep. c. Romani c. IV) . Cât de mare trebue să fi fost bucuria aces­tui episcop creştin, în drumul său spre moarte, văzându-se înconjurat de delegaţii comunităţilor de pe unde trecea, rezultă din înflăcărarea cu care scrie tuturor. Epistolele lui, gândurile unui om care priveşte lucrurile cu ochii supramânteşti ai sfântului, gândurile unui om pe pragul morţii, — sunt mişcătoare prin simplitatea lor adâncă, prin grija pentru cei rămaşi în urmă, pentru mântuirea celor încredinţaţi grijei lui duhovni­ceşti. D in ele transpiră dragostea păstorului faţă de turmă, ne'ntunecată nici prin ştiinţa morţii apropiate, ci cu atât mai arzătoare cu cât ştie că trebue s'o părăsească (turma).

S'ar putea studia (şi s'a studiat: e drept că de teologi streini) dogmatica sf. Ignatie Teoforul, mărturiile pe care le aduce întemeerii şi apărării dogmelor creştine; s'ar putea studia elementele cultului şi organizaţiei creştine din cele mai vechi timpuri. No i ne-am oprit asupra principiilor, pas­torale, asupra îndemnurilor duhovniceşti care a-bundă în cele şapte epistole şi dintre cari mai frecvente — asupra cărora însistă în fiecare e-pistolă — sunt: ascultarea de ierarhie, având ca punct central episcopul, şi ferirea de eretici şi erezii.

Sf. Ignatie cunoaştea personal, după cât se vede, pe toţi episcopii comunităţilor cărora se a-dresează. El laudă adesea râvna şi dragostea lor pentru turmă. Asupra episcopatului în genere, are o concepţie înaltă. Despre Onisim, episcopul Efe-senilor, zice că e episcopul lor în trup, adică vă­zut, desigur în contrast cu Episcopul nevăzut care este Iisus Hristos. Despre diaconul Zotion scrie Magnesienilor că „se supune episcopului ca unui

har al lai Dumnezeu şi preoţilor ca unei legi a lui Iisus Hristos" (cap. II) . Nimeni — scrie aceloraşi — nu a re dreptul să abuzeze de t inereţea episcopu­lui lor, ci să i se supună ca nişte înţelepţi în Dumnezeu ; d a r nu a t â t lui, câ t mai ales Tată lu i lui Iisus Hris tos , episcopului tuturora (c. I I I ) .

„Urmaţ i voinţei episcopului... căci preoţimea voastră. . . în aşa fel este po t r i v i t ă cu episcopul cum sunt coardele cu ch i t a r a" (Efes. c. I V ) .

„ V ă fericesc pe voi, ca r i sunteţi îu aşa fel uniţ i cu el (episcopul) precum biserica este cu Iisus Hr i s tos şi precum Iisus Hr i s tos este cu Ta­tăl, pen t ru ca toate să fie armonioase în unire" cap. V ) . N ic i că se putea o asemănare mai fru­moasă pen t ru înţelegerea d in t re preoţime şi epis­copul ei ca şi „coardele cu chi tara" . Sau pen t ru ascul tarea de ie ra rh ie şi unirea cu ea precum e uni tă , Biserica — trupul — cu Hr is tos , capul Ei .

To t în epistola că t r e Efeseni citim (cap. V I ) : „Dacă cineva nu este în lăuntrul jertfelnicului, este lipsit de pâinea lui Dumnezeu, căci dacă rugăciu­nea unuia sau a altuia a re a t â t de mare putere , cu câ t mai v â r t o s a episcopului şi a biserici i în­tregi?. . . . Să ne silim prin u rmare a nu fi po t r iv­nici episcopului, pen t ru ca să fim supuşi lui Dum­nezeu" (cap. (V,) . I a r în epistola că t r e Tral ieni a f l ăm: „Toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hr i s tos , precum şi pe episcop, ca pe unul ce este chip al Tatălui , i a r pe preoţ i ca pe un sfat al lui Dumnezeu şi l egă tură cu apostoli i" (cap. I I I) . Preoţ i lor cu deosebire le spune că li se cuvine „a mângâ ia pe episcop spre cinstea Tatălui , a lui Iisus Hr i s to s şi a apostoli lor" (cap. XI ) .

D i n cele reproduse , precum şi din alte lo­cur i reese câ t de mare atenţ ie dă sf. Ignat ie uni­tă ţ i i în biser ică şi ascul tăr i i de ierarhie . Chezăt

şia ortodoxiei cuiva este ascultarea de episcop-Nu mai puţin s t ă ru i toa re sunt îndemnuri le

de a se feri de învă ţă tur i l e r ă t ă c i t e car i începu­seră — se vede — să-şi facă Ioc în comunităţi le creş t ine încă de pe vremea Iui. Ele sunt n u m i t e : „buruiană s t re ină" , „basme învechi te" , „ învă ţă tu r i r ă t ă c i t e " e tc .

„Să nu v ă p a r ă îngădui te adunările particu­lare.... nu v ă amăgi ţ i p r in î n v ă ţ ă t u r i r ă t ă c i t e şi basme vechi , pen t rucă sunt nefolositoare.... (Mag-nesieni c. V I I şi V I I I ) . „Să ne învă ţăm a- t r ă i po t r iv i t creştinismului, căci acela care se numeşte cu vreun alt nume afară de aceas'a, nu este al lui Dumnezeu. Es te necuvi incios lucru a p ropovedui pe Iisus Hr i s tos şi a t r ă i ca iudeii" (idem c. X ) . «Fii ai luminii adevărulu i , fugiţi de desb inare şi de î n v ă ţ ă t u r i r e l e ; i a r unde este păstorul, acolo urmaţi ca oile, că mulţi lupi, car i pa r v redn ic i de încredere , amăgesc cu plăcere rea pe cei ce um­blă în calea lui Dumnezeu" — scrie el Filadel-fienilor (c. II) .

I n d e m t u r i de felul acesta abundă în toa te epistolele, amint ind sfaturi le şi îndemnuri le de a-celaşi cupr ins din epistolele pauline. Ele vizează apari ţ i i le sec ta re şi sunt valabile pen t ru orice t i m p u r i ; şi se po t r ivesc în chip minunat şi pen t ru t impurile noas t re . I n t r ' a d e v ă r , o r todoxia se cu­noaşte după ascul tarea de episcop şi după adu­narea sub această ascul tare . O r i c e adunare , ca re se numeşte cu v reun nume oarecare a fa ră de cel de c reş t ină nu este dela Dumnezeu, căci nu are alt scop decâ t desbinarea .

Demne de subliniat sunt şi aceste cuv in te adresa te Smirnen i lo r : „ V ă înşt i inţez, să vă păziţ i de fiarele cu chip omenesc, pe care nu numai că t rebue să nu-i primiţi , dar , dacă e cu put in ţă , nici să vă întâ lni ţ i cu ei, ci numai să vă ruga ţ i pen­tru ei, poate cumva se vor pocăi , ceeace este însă greu, i a r aceasta s tă în pu te rea lui Iisus Hr i s tos , care este v ia ţa noas t ră cea a d e v ă r a t ă " (c. I V ) .

Ce v rea să spună Sfân tu l? Sec taru l e un bol­n a v contagios. Boala lui se poate în t inde . Dec i t r ebue a ne păzi de î n v ă ţ ă t u r a lui. In doctrină nu e de târguit: să laşi sau să adaugi. Aceas ta în­seamnă „să nu-i pr imiţ i" . Avem însă da to r ia de a ne ruga pen t ru ei ca, Domnul Iisus Hr is tos , în a că ru i putere s tau toate , să-i î n toa rcă la pocăinţă .

O explicaţ ie la cele de mai sus aflăm în e-pistola c ă t r e Efeseni , unde c i t im : „Ş i pen t ru cei­lalţi oameni (cei ca re nu sunt în comuniune) ru-gaţ i -vă neînceta t , căc i este în ei nădejde de po­căinţă , ca să fie pă r t a ş i lui Dumnezeu. Ingădu' ţ i - le deci cel puţin să fie învăţaţi de voi din faptele voastre.,.. F r a ţ i cu ei să ne aflăm în blândeţe , da r să ne silim a fi u rmă to r i Domnului , pen t ru ca nu cumva să se găsească în t re voi v reo bu­ru iană a diavolului" (cap. X) .

Demne de re ţ inut sunt cuvintele pr in c a r e sf. Ignat ie cere ca eret ici i să fie învă ţa ţ i de cre­dincioşi spr in faptele lor. I n t r ' a d e v ă r nimic nu este mai g r ă i t o r şi convingă tor , ca fapta . D e c â t discuţiile multe — deşi şi acestea sunt bune — o via ţă cu a d e v ă r a t creş t ină este mai conv ingă toa re a t â t pen t ru cel ce se c la t ină câ t şi pen t ru cel căzut din credin ţă .

îndemnur i le sf. Ignat ie cu p r iv i r e la a t i tu­dinea fa ţă de eret ic i şi erezii sunt câ t se poa te de actuale şi v redn ice de luat în seamă. N u mai puţ in in te resante sunt apoi sfaturi le ce le scr ie lui Poî icarp , t ână ru l episcop al „biserici i Smirneni lor" . Acestea în deosebi socotim că a r t r ebu i să fie c i t i te şi medi ta te de f iecare păs to r de suflete. In propoziţ iuni scur te , sf. Ignat ie rezumă principalele î nda to r i r i ale episcopului. „Te îndemn, ca în haru l cu ca re eşti îmbrăcat . . . să-i îndemni pe toţ i , ca să se mântuiască . P o a r t ă grije de uni re , de câ t care nimic nu este mai bun. Fi i îngădui tor c ă t r e

toţi cu dragoste . îndele tniceş te te ne înce ta t cu rugăc iun i ; cere înţelepciune mai multă de câ t a i ; pr iveghiază a v â n d duh neadormit. . . poa r t ă boalele tu tu ro r ca un lup tă tor d e s ă v â r ş i t ! Unde este mai multă osteneală, acolo e mult câştig" (cap. I). Să nu te spăimântezi de cei ce pa r numai a fi drept-credincioşi şi î nva ţă în t r ' a l t chip. S ta i t a r e ca o nicovală, pe ca re se b a t e ! Es te însuşirea unui mare luptă tor a fi lovit şi to tuşi a înv inge (cap. III) . Epistola sfârşeşte cu îndemnur i pen t ru îngr i ­jirea văduve lor , fer irea de superst i ţ i i şi erezii, precum şi pen t ru înmulţirea adunăr i lo r celor dumnezeeşti .

Am rep rodus o pa r t e din sfaturi le .pe ca re Ignat ie ca unul mai b ă t r â n şi mai încerca t în su­ferinţe, le dă lui Policar ?, mai t â n ă r şi mai puţ in încercat . Epistola scur tă , însă, a r t r ebu i r ep rodusă toa tă pen t ru a ne da seama că, împreună cu ce­lelalte, ea este — precum- s'a spus — „ revă r sa r ea nemijlocită a unei d ragos te pastorale , ce a r d e pen t ru Hr i s tos şi biser ica sa şi se consumă în a-aceas tă a rdoa re" .

Epistolele sf. Ignat ie Teoforul, boga te în sfa­tur i şi î n v ă ţ ă t u r i duhovniceşt i , mer i tă a fi c i t i te şi î nvă ţ ă tu r a lor pusă la inimă de toţ i credincioşi i şi cu deosebire de sfinţiţii os teni tor i în lucrul Domnului .

Pr. Gh, L.

Bucuria Răstignirii In fiecare an Biserica înalţă imn de slavă Aceluia,

care — Mieluşel blând şi nevinovat, — şi-a dat trupul şi sângele pentru iertarea omenirei.

De două mii de ani încondeiem neputincioşi în ini­mile noastre simbolul jertfei divine, îmbătaţi de fericirea da­rului cel mare al învierii, al cărui rost îl înţelegem din a-dănc, dar a cărui pildă nu vrem s'o urmăm.

Da, acesta a fost sfârşitul victorios al Omului: Răstig­nirea! Dar răstignire înseamnă jertfa voluntară pentru un ideal sfânt şi pilduitor de mare, iar jertfa nu este altceva decât taina nepâtrunsâ şi de minte necuprinsă, miracolul dulce, divin şi înălţător: învierea!

Aceasta este, prin urmare, condiţia pe care omul tre-bue s'o îndeplinească de-alungul vieţii: jertfa de sine pentru realizarea acelei nespus de frumoase restabiliri a omului în peisajul serafic de vis şi bucurie al mântuirii, sub oblădu­irea tainică a cerurilor sfinte.

Şi totuşi în sufletele noastre nu picură destui stropi din mireasma acestei minuni. Gândul nostru nu sboară dornic spre a desvălui taina care ne cheamă după paşii săi stro­piţi de sângele jertfei şi udaţi de lacrimile biruinţei. Ni e inima încărcată de Golgotha fărădelegilor, căci piscul iubi-rei şi dl cinstei s'a prăvălit cu sgomot de infern.

Intre cele două căi, cari ne stau în faţă, preferăm pe cea uşoară şi înflorită, dar care ne duce spre genunea

prăbuşirii totale în valea plângerii, în locul drumului stân­cos, ce-şi termină firul în plaiul senin, în care roiesc veacuri divine şi rodesc ciorchini de fericire.

Dar biruinţa mare a Răstignirii ne-a adus darul neasemuit al Învierii. Cine ştie să poarte pe umeri greutatea stejarului pe care va fi răstignit, acela va pătrunde miste­rul învierii!

Un neam, care nu cunoaşte fiorii apăsători ai Răstignirii, nu poate străbate profetic spre piscurile de glorie şi isbândă. Căci la baza oricărei creaţii istorice stă o răs­tignire, pe care îşi înalţă Meşterul Manole , capodopera sa magnifică.

Un neam îşi croeşte destinul înlănţuit de crucea sa, la picioarele căreia curg râuri de lacrimi şi stropi de su­ferinţă.

Azi, mai mult ca orişicând, purtăm cu toţii pe umerii noştri povara sfântă a unei cruci, intr'o încleştare supremă cu satana. E în joc viitorul neamului, dar şi al Bisericii noastre. Sfinţenia luptei noastre, pentru a avea caraterul său de cruciadă, impune această suferinţă. E aureola cu care ne încoronăm frunţile de fii ai lui Hristos şi mirul cu care ne miruim întru credinţa în El Caracterul acestei ră-fuiri ne rostuieşte renumele câştigat de strămoşii noştri de „Atleţi ai creştinismului", si care va trebui să ne rămână pentru totdeauna ca cel mai elegant bilet de vizită în faţa lumii şi a istoriei.

De aceea, în acest măreţ profil de sărbătoare — când de departe se mai aude încă orhsstraţia sinistră a morţii, — înălţăm glas de bucurie pentru pilda vie pe care ne-a dat-o Iisus prin Răstignirea Sa, căci am pătruns astfel mai bine misterul şi condiţia învierii!

Pr, Mircea Munteanu

Sfaturi pentru cântăreţii bisericeşti

Cântă re ţ i i b iser iceşt i sunt cei mai aprop ia ţ i împreună lucră tor i ai noştr i , ai preoţilor, în v ia Domnului . U n bun c â n t ă r e ţ este mâna d r eap t ă a preotului, pe ca re îl a jută nu numai în b iser ică şi Ia slujbe, da r şi în a fa ra acestora , la înf lor i rea creş t inească a unei parohi i . In schimb, un cân­t ă r e ţ ca re nu-şi îndeplineşte slujba sa după cum se cuvine, nu numai că îngreunează pe p reo t în lucrul său, da r poa te s t r ica un sat în t reg p r i n pilda lui rea.

I a t ă de ce am găsi t de cuvi in ţă să dau c â n ­tăre ţ i lor noş t r i n iş te reguli sumare de p u r t a r e . Aceste reguli nu le-am sco3 numai de p r in că r ţ i , ci şi din prac t ica vieţ i i mele de cân t ă r e ţ şi apoi de preot.. .

1. M a i în tâ i t r ebue să recunoaştem că se în­tâmplă de multe ori , a t â t nouă preoţi lor , c â t şi cântăre ţ i lor , ca să i n t r ăm în sf. b iser ică cu ne­păsare , aşa cum am in t ra în or i ce casă, u i t ând

că biserica este casa lui Dumnezeu. Dumnezeu, Cel ce are cerul de scaun şi pământul de reazim picioarelor Sale, Cel ce umple cerul şi pământul de mărirea Lui, Dumnezeu cel necuprins de mintea omenească, binevoieşte să-şi aibe casă aici pe pă­mânt şi a locui în ea, adică în biserică. Ea este casa lui Dumnezeu. Şi atunci, cum vom intra noi cu nepăsare în ea? Să nu f i e ! Ci mai vârtos să fim cuprinşi de cel mai adânc respect şi umilinţă atunci când trecem pragul sfintei biserici, dân-du-ne seama că nu suntem decât „praf şi pulbere", aşa cum cântăm la priceasnă, faţă de puterea cea nemărginită a lui Dumnezeu.

Dându-ne deci seama că intrăm în casa lui Dumnezeu, de bună seamă că şi bunul simţ lăun­tric ne învaţă cum să ne purtăm în sf. biserică-Sigur că atunci nu vom mai intra nici tropotind şi nici grăbiţi, ci cu frică şi cu cutremur, în vâr­ful degetelor, fără sgomot. In felul acesta intrând, te ve i apropia de tetrapod ca să săruţi icoana. Aici vei face în faţa icoanei mai întâi două în­chinăciuni mari, adică două sf. cruci făcute rar şi răspicat, nu fluturând numai mâna pe dinain­tea feţe i ; vei săruta icoana şi apoi vei face a treia inchinăciune.

După ce te-ai închinat la icoană, vei trece liniştit la locul tău din strană, unde, dacă a sosit alt cântăreţ înaintea ta, îl poţi saluta, dar numai cu o uşoară înclinare a capului şi nu întinzându-i mâna. In biserică nu se întinde mâna nimănui pentru salut. Singurul salut care cred că e potri­v i t în biserică, este o uşoară înclinare din cap, fără a zice nimic, cu atât mai vârtos fără între­bări de sănătate sau de alte treburi. Vorbăria în biserică şi cu atât mai vârtos la strană, tre­bue să înceteze. Ea conturbă pe ceilalţi credin­cioşi.

2. Rânduiala zilei, adică tipicul, trebue să fie bine cunoscut de toţi cântăreţii cari cântă la strană. Cât de neplăcut e atunci când cântarea este luată de un cântăreţ din gura altui cântăreţ, care a greşit rânduiala. Cântăreţii ar trebui să fie în biserică cu cel puţin un sfert de ceas mai înainte de începutul slujbei, ca să se uite peste acea rânduiala şi să nu greşească.

3. Strana dreaptă are totdeauna întâietate faţă de strana stângă. Dec i cântăreţul cel mai bătrân din strana dreaptă începe cântarea, iar a doua cântare o cântă cel din stânga. Iar când preotul începe să cânte în altar, după el urmează tot strana dreaptă şi numai după aceea strana stângă.

4. N u se cântă cu mâinile în buzunar, ci cu ele împreunate pentru rugăciune, căci cântarea este o rugăciune,

5. Când cânţi, deşi stai cu faţa către ceea-laltă strană, totuşi te îndrepţi puţin în spre altar, şi mai ales la „Mărire"... „Şi acum"..., când tre­bue să te închini, te întorci cu faţa spre altar închinându-te.

6. Când credincioşii îngenunchiază la citirea sf. Evanghelii , la ieşirea cu sf. daruri, sau în alte momente mai însemnate ale sfintelor slujbe, atunci tu, cântăreţule, nu sta în picioare, cu coatele ră-zimate de strană, ci îngenunchiază tu cel dintâi, dând pildă frumoasă celorlalţi credincioşi. înge­nunchiază cu amândoi genunchii şi învaţă şi pe alţii să facă la fel, căci prin părţile noastre greşit s'a luat obiceiul, dela catolici, să se îngenuncheze numai cu un genunche. Sf. Părinţi spun că numai jidovii au îngenunchiat cu un genunche înaintea Iui Hristos cel răstignit de ei pe cruce, în semn de batjocură. N o i ortodocşii trebue să ne obiş­nuim să îngenunchem cu amândoi genunchii.

D e asemenea în Postul mare, când se pre­scriu mătănii, cântăreţii să iasă şi ei din strană şi să facă ei cei dintâi mătănii cu faţa spre altar, ca după ei să facă apoi şi ceilalţi credincioşi. La mătănii, apleacă ţi genunchii şi fruntea până Ia pământ.

Iar când preotul cădeşte şi ajunge cu cădi-tul în dreptul tău, tu trebue să-ţi pleci capul şi să te închini.

7. Şi acum vine partea cea mai însemnată pentru un cântăreţ; cântarea. — In această pri­vinţă, iată ce porunceşte canonul 75 al Sinodului al V l - l e a ecumenic Trulan: „Cei ce sunt câ să cânte în biserici, voim să nu întrebuinţeze nici strigăte neregulate, nici să silească firea spre răcnire şi nici să zică ceva din cele ce nu sunt potrivite şi proprii Bisericii, ci să pronunţe cu multă atenţiune şi umilinţă cântările din psalmi lui Dumnezeu, văzătorul celor ascunse"..

Aşa dar cântarea bisericească trebue exe­cutată lin, cu umilinţă şi nu cu sbierete. N u în strigăt stă frumuseţea cântării bisericeşti, deşi am văzut şi auzit cântăreţi cari se luau la întrecere întreolaltă, strigând cât mai tare şi crezând că astfel vor fi lăudaţi de ceilalţi credincioşi. Sbie-retul sau strigătul în biserică e totdeauna îm­preunat şi cu puţină îndrăsneală, îngâmfare şi mândrie. Ori „Dumnezeu celor mândri le stă îm­potrivă" (I Petru, 5, 5).

Aţi auzit cum canonul spune mai departe: „nici să se zică ceva din cele ce nu sunt potri­vite şi proprii Bisericii". Cântarea bisericească, aşa dar, trebue s'o cântăm pe melodia ei bine stabilită de strămoşii noştri şi să nu o înflorim cu adaosuri lumeşti. Căci sunt unii cântăreţi cari cred că sunt mai deosebiţi decât alţii dacă schim­bă puţin melodia, sau o mai împodobesc cât d<?

cât. Tu, cântăre ţule , c â n t ă umilit la s t r ană , căc i cân ta rea e rugăciune, i a r rugăciunea t r ebue fă­cută cu lacrimi de umilinţă. C â n t a r e a l inişt i tă şi dulce aduce că ldură sufletului şi pace în inimi.

8. C â n t a r e a biser icească t r ebue po t r i v i t ă cuvintelor . N u vorba s'o po t r iv im după melodie, ci melodia după v o r b ă . C â n d cân tăm, să citim limpede cuvântul , aşa cum se pronunţă şi aşa să pot r iv im melodia. Cuvintele cân tă r i i , deci, t re­buesc p ronunţa te în c â n t a r e limpede şi la înţeles, nu bolborosit , ca credincioşii să poa tă u rmăr i pe cân tă re ţ .

9. N u te g răb i , cântăre ţu le , nici când ci teşt i icoasele, „ Învierea lui Hristos". . . sau Psalmul 50, da r mai ales când spui Crezul sau Ta tă l nostru , ci citeşte to tdeauna r a r şi răsp ica t , căc i e păca t să mâncăm vorbele şi să ne grăbim. I a r când e cazul de v reo g r a b ă b inecuvân ta t ă , mai bine să se lase v r e o cân t a r e a fa ră decâ t să se cân te toa te bolborosindu-le, ca să nu zică M â n t u i t o r u l nos t ru şi de noi cum a zis de j i d o v i : „Poporul acesta numai cu buzele mă cinsteşte , iar cu inima este depa r t e de mine" (Ma t . . 15, 8).

10. In Postul mare , când to t creşt inul se cu­r ă ţ ă de păca te în Ta ina spovedanie i şi se cumi­necă, fii i a răş i tu, cântăre ţule , pildă bună şi în această p r iv in ţă .

11. In s fârş i t , un a d e v ă r a t c â n t ă r e ţ nu poate r ămânea numai la ce a p r ins şi a î n v ă ţ a t dela altul mai b ă t r â n , sau în şcoală şi să se socotească pe sine desăvârş i t . Omul, până t ră ieş te , t r ebue să înveţe mereu câ te ceva . Aşa şi un c â n t ă r e ţ ; t rebue să se ins t ru iască pe sine şi s a ş i în tărea­scă c red in ţa în cele sfinte pr in c i t i rea mai ales a S inaxare lo r din M i n e e şi a diferi telor orân-duieli de-ale sf. P ă r i n ţ i , scrise cu Ltere mai mă­run te la sfârşi tul difer i te lor zile mai însemnate, în M i n e e , T r iod sau Pent icos ta r . I a r mângăerea lui zilnică să-i fie ci t i rea catismelor din Psal t i re , după orânduiala scr isă în aceas tă ca r t e de slujbe. — N ' a ş admite apoi ca să avem c â n t ă r e ţ i c a r i să nu fie abonaţ i Ia foile „Lumina Sate lor" şi „Oastea Domnului".*)

I n felul acesta înţeleg eu un a d e v ă r a t cân­tă re ţ . (Revista Teologică) Preot Virgil Periau.

...învierea învierea... Biruinţa cea mare, a curăţeniei sufleteşti

asupra necurăţeniei; biruinţa virtuţilor înalte asupra pă catelor si desfrăurilor omeneşti. Biruinţa iubirii şi iertării asupra urii şi invidiei. Ziua biruinţii celui nevinovat. Este ziua „care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne ve-velim într'âma". E ziua inoirii sufletului, în care renăscân'

*) In Eparhia Aradului «Calea Mântuirei", N . R.

du-ne, facem legământ sfânt că nu vom da înapoi pe panta păcatului. Ziua binecuvântată de Creatorul, preamărită de cetele cereşti şi nădăjduită de cei de pe pământ Este praz-nicul luminos, nu numai pentru înoirea şi frumuseţea firii, ci a inoirii primăverii noastre duhovniceşti, praznicul prin care „omul vechiu" devine „omul nou, care este după chi­pul lui Dumnezeu, in dreptatea şi sfinţenia adevărului" (Ef. IV, 22 -24). Ziua trăirii spirituale a omenirii, a hrănirii cu nădejdea cea sfântă în nemurire, a vederii şi simţirii veşniciei.

Glasul proorocilor se aude: „Deschideţi boierii por­ţile sufletelor voastre, ca să intre in ele împăratul măririi, Domnul cel tare şi mare". Iar din ceruri coboară imnuri sfinte... „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui"... „Precum piere fumul să piară, precum se topeşte ceara de faţa focului... aşa să piară păcătoşii dela faţa lui Dumnezeu şi drepţii să se veselească".

Toţi cei ce nu L-au primit între ei, toţi cei ce nu-h vreau in inima lor, se risipesc şi se topesc ca ceara de fla­căra focului şi se împrăştie ca fumul. Rămân să vadă învierea numai aceia ce au pătimit împreună cu El şi care au crezut în măreţia puterii Lui. Rămân aceia, care au trecut peste Golgota nu din curiozitate şi numai cu trupul, ci şi cu sufletul; cei care au trecut peste suferinţe şi pă­cate, cu stropi de sânge şi şiroaie de lacrimi, purtănduşî crucea cu toată greutatea ei în spate, până in vârful mun­telui, trecând astfel peste vârful cel mai înalt al suferinţei. Cine a suferit şi a fost lovit pe nedrept in vieaţa aceasta se bucură mai mult şi nădăjduieşte la înviere în fericirea veşnică. Este ceva mai puternic decât intunerecul şi mai tare decât orice ispită. Acel puternic va trebui să biruiască, căci datează din veşnicie, mai înainte de a fi tot ce există. Păcatul n'are aceiaşi vechime cu El şi de aceea se va frânge, şi, la „înviere" va fi răpus pentru totdeauna.

De aceea, să căutăm a ne renaşte sufleteşte cât mai degrabă, odată cu natura, când văzduhul e plin de „ Duhul Invierh1'•; să reînviem deslipindu-ne de ura şi păcatele din noi şi să căutăm să fim aşa cum ne vrea Mântuitorul; să-î înţelegem cuvintele: „ De nu vă veţi naşte ca pruncii, nu veţi-intra in împărăţia lui Dumnezeu", adică vrea să ne ştie sinceri şi primitori de adevăr. Copilul e simbolul sincerităţii, căci ştie numai de adevăr şi are sufletul curat, aşa cum l-a răsădit în el Dumnezeirea. Aşa ne vrea Mântuitorul şi mult se bucură de noi văzându-ne însetaţi şi căutând Adevărul. Bunătatea Sa totdeauna il face să ne întindă mâna de ajutor şi de împăcare. „lntoarceţi-vă spre mine, căci eu sunt milosriv şi nu ţin mânie pe vecie" (Ier. 3, 12) Cel ce s'a născut mai înainte de timp, şi care pentru iubirea Tatălui faţă de creatura Sa, s'a pogorît pe pământ, şi a primit moartea pmtru păcatele omenirii, ră­mâne viu în veşnicia sa, şi de acolo ne poate conduce paşii pe calea vieţii noastre, până la reînvierea in El. Şi ce do­rinţă mai mare şi ce ni s'ar putea da mai mult decât aceasta ?

Dă ne Doamne tăria ca să nu ieşim din voia Ta şi pururea să-ţi strigăm ; Slavă ţie in vecii vecilor. Iar de „Ziua

învierii, să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pre alţii să ne îmbrăţişem, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pre noi ; sâ iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea prt moarte călcând, şi celor din mormănturi vieaţă dâruindu-le" (Din Stihirile învierii).

Hristosul învierii să ne fie tuturora, paznic şi întă­rire a nădejdii in bine!

Gh. Şerb

Despre ce să predicăm? In Marţea Paştilor (27 Apri l ie) putem v o r b i

despre ; Iisus în casa creşt inului . Doi drumeţ i pu r t au pe calea spre Emaus o

mare p o v a r ă de g â n d u r i şi t r is te ţe . E r a ch ia r ziua învier i i î nvă ţă to ru lu i lor, şi cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, nu cutezau încă să se bucure de ves­tea cea mare a înv ie r i i pe ca re nişte femei, M i ­ronosiţele, şi doi d in t re apostoli, Pe t ru şi Ioan, o aduseseră : mormântul e ra gol. In sufletele celor doi drumeţ i mai s tă ru ia umili toare răs t ign i rea lui Iisus. Aşa că vestea despre înv ie re nu făcea de­câ t să Ie tu lbure şi mai mult inima. N a le venia să c r eadă în t r ' o b i ru in ţă aşa de s t ră luc i tă ca în­vierea , după dure roasa răs t ign i re . D a r nici la m o r m â n t nu s'au dus ca să se convingă . Ş:-a-tunci... a veni t Iisus la ei, sub chipul unui dru­meţ, ca re le-a r is ipi t nedumer i rea şi părerea gre­şită, iudaică, despre Mess ia , care după ei t rebuia să izbăvească pe Izrail , şi nu lumea în t reagă din-t r 'o robie mult mai grea ca a jidovilor, din ro­bia păcatului . Şi aşa se aprop iase ră de satul la ca re mergeau, iar ucenicii l-au ag ră i t pe acel s t r ă in ca re se „făcea că merge mai d e p a r t e ; şi au s t ă ru i t de el, z icând : R ă m â i cu noi căci c ă t r e seară este şi ş'a plecat ziua. Şi a intrat să ră­mână cu ei. Şi c a i d a şezut la masă cu ei, luând pânea a b i n e c u v â n t a t şi f r â n g â n d le-a dat-o. Şi Ii s'au deschis ochii" şi au cunoscut că este Iisus, da r el s'a făcut nevăzu t (Lc. 24, 28—31).

Evanghel ia d e azi nu se spune a cui era casa în ca re a î n t r a t Iisus cu Luca şi Cleopa. P o i t e că anume, din înţelepciunea Duhului Sfânt , casa acea a r ămas în Biblie neident i f ica tă . Putea să fie a lui Luca sau Cleopa, sau a altui om oare-carele. In chip ta inic a r putea să fie şi a noas t ră . Şi astfel chemarea lui Iisus în casă : „Rămâi cu noi..." a r putea fi o i nv i t a r e a noas t r ă pentru Iisus, ca să poposească şi în casa noas t ră .

î n t r ' o c u v â n t a r e din t r ecu t ne am lămuri t că în sufletul omenesc de to tdeauna exis tă un dor după Hr is tos , o sete de mântu i re . Aces t dor cau tă creşt inul să-1 înv ingă p r in rugăciune, ca re este o convorb i r e cu Domnul, sau pr in icoanele cu care*aduce în casa sa chipul lui Hr i s tos . D a r M â n t u i t o r u l poate veni şi în alt mod în casa noas t ră .

*

însuşi numele lui Iisus, p reves t i t de Isaia profetul , v r ea să ne a ra t e un alt fel de prezenţă a lui Hr i s tos p r i n t r e noi oamenii . I n t r ' a d e v ă r nu­mele: „Emanuii" ^anunţat de profet (Isa. 7, 14) este tâlcuit de evanghelistul M a t e i : „cu noi este Dumnezeu'1 ( M t . 1, 22). Aşa încât , cu a tâ tea sute de ani î m i n t e de venirea lui Iisus p r i n t r e noi, a fost anun ţa t decre tul divin , ca re s'a da t din eter­n i ta te , pen t ru mântu i rea neamului omenesc p r in în t ruparea Fiului lui Dumnezeu.

Şi astfel dela naş tere şi până Ia r ă s t ign i r e şi după înviere , ba ch ia r şi după înă l ţarea la cer, M â n t u i t o r u l Hr i s tos a r ă m a s cu noi oamenii. mIată eu cu voi sunt — spunea Hr i s tos tocmai a-tunci când toţi aş tep tau să se despar tă , la înăl­ţ a r e — în toate zilele până la sfârşitul veacului" ( M t . 28, 20). Şi nu e numai simbolică aceas tă ră­mânere a lui Hr i s tos Domnul în lume, ci reală : pr in sfânta cuminecă tură , şi h a r i c ă : p r in da­ruri le ce le r eva r să neconteni t în Biserica sa şi în casele noas t re .

P r i n câ te case a poposi t Iisus Hr i s to s a lă­sat numai b inecuvân ta re . A fost la nun ta din Cana Galileii şi a făcut în casa aceea începă tu ra mrnunilor sale (Io. 2, 11), iar pr in prezenţa sa a a r ă t a t c inst i tă nunta , r id icând-o la rangul de Ta ină s fân tă şi a b i n e c u v â n t a t acea familie ce s'a în­temeiat . A fost în casa lui P e t r u şi a v indeca t pe soacra acestuia ( M t . 8, 14—15). A fost în casa 'u i i a i r şi i-a înv ia t fiica ( M t . 9, 23). A i n t r a t în casa lui Zache iu şi a adus mân tu i re acelei case (Lc. 19, 9). A i n t r a t în casa lui Simon Leprosul şi a dă ru i t i e r t a re femeii ca re i-a spălat picioa­rele cu lacrimile ei (Lc . 7, 47). S'a odihni t ade­sea în casa prietenului său La zar... şi a poposit şi în casa dela Emaus, care înehipueşte , la urma-urmei, ori ce casă de creşt in .

P r i n câ te case a poposit, Domnul Hr i s to s a lăsat numai binefacer i şi b inecuvân ta re . El poate poposi şi azi în 6 r ica re casă este chemat. Căc i promisiunea lui de a r ă m â n e cu noi nu este nu­mai o p ă r e r e ' d e ş a r t ă , ci cel u u i b inecuvân t a t a d e v ă r : — „ Unde sunt doi sau trei adunaţi în nu­mele meu — zicea Iisus — acolo sunt şi eu în mijlocul lor" ( M t . 18, 20). Aceas tă promisiune nemincinoasă se face mai în tâ iu pen t ru biserică» da r în al doilea r â n d şi pen t ru casele sau fami­liile noas t re .

Şi dacă vine Hr is tos în casele noas t re , a tunci desigur că şi ele t rebue să fie ca niş te biserici . In astfel de case t r ebue să se audă rugăciunile, nu înjurătur i le sau vorbele de ruşine. Acolo se pe t rec numai lucrur i cura te . Acolo, în casele unde Iisus este chemat ca oaspe, este împreună cu ta­tăl familiei sprijinul soţiei şi al copiilor în lupta grea a vieţei, Hr i s tos este împreună cu mama fa^

miliei duioşia, seninăta tea şi că ldura căminului pent ru soţ şi copii. El dă ta tă lu i for ţa , mamei r ă b d a r e a pen t ru grija fa ţă de t rupul şi sufletul copiilor. Hr i s tos este cu prunci i , pen t ru a Ie in­spira dragos tea şi c inst i rea faţă de păr in ţ i . Hr i s tos este cu lucră toru l sau se rv i toarea , pen t ru a-i în­demna Ia muncă cinstită. . . Pe s c u r t : Hr i s tos este tă r ia , pacea, dragos tea cinstea şi mântu i rea fa­miliei. Aşa încâ t Hr i s tos Domnul este cea mai bună temelie pe ca re putem să ne zidim casa, să întemeiem căminul nostru.

In t r ' un tablou am văzu t oda t ă p ic ta tă o fa­milie : TatăJ, mama, t re i copii şi bunica, înainte de a se aşeza la masă, adecă în timpul rugăciuni i . Pe un pere te se află inscripţ ia : „Isuse, fii oas-pele nostru" . Se pa re că aşa se şi ruga acea fa­milie, căci din razele de lumină ce p ă t r u n d e a u pe geam, se înf i r ipă chipul lui Hr is tos , binecu-vân tându- i şi a ş e z â n d u s e la masa lor.

Acest tablou închipueşte, cum nu se poate mai bine, ideia c u v â n t ă r i i de f a ţ ă : Iisus, î n c a s a noas t r ă , Iisus Oaspele Ceresc. Şi ne îndrumă tot­oda t ă şi în ce chip putem noi aduce în casa noa­s t r ă pe oaspele acesta scumD şi în ce chip să-] putem face să r ă m â n ă la noi. Adecă p r in rugă­ciune. Am mai vo rb i t oda tă despre rugăciune şi am spus că este o convorb i r e cu Dumnezeu. Aşa­da r dacă ne ruerăm, el v ine să ne dea ajutor. D a c ă citim Biblia, el v ine să ne sfătue. D i n icoană el ne v ine în casă ca m a r t o r al vieţii noas t re .

P r in toa te acestea Domnul Hr i s tos devine ca un membru al familiei noas t re , devine familiar. N e bucurăm, astfel, sau în t r i s t ăm împreună, con­vieţuim, precum stă scris că „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea, mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos, care a murit pentru noi, pentrucă ori de vom priveghia, ori de vom dormi să vieţuim împreună cu el" (I Tesal. 5, 9—10). Trebue , însă, să ne dăm bine seama : cu cine vieţuim împreună. Cu Iisus, sfinţenia de­săvâr ş i t ă . P r i v i t o r la aceasta sf. Vasilie cel Mare ne îndrumă, z icând că „apropierea noastră de ceeace este sfânt se poate face numai prin sfinţenie". D e c i : sfinţenia vieţii, în onoarea oaspelui pe ca re ne-am învredn ic i t a-1 pr imi. Es te acesta un lucru aşa de g r e u ? N u este imposibil să-ţi impui o con­dui tă creş t ină ţie şi familiei tale. Aib i candela apr insă la icoană în faţa căre ia te vei obişnui să te rogi împreună cu toţi ai casei. N u e lucru greu să te obişnueşti ca după rugăciunea dela masă să ci teşt i câte-un capitol din B blie...

In felul acesta Iisus poate r ămânea şi mai depar te oaspele nostru... şi r ămâne , cu darul şi cu b inecuvân ta rea sa.

* „ Vulpile au vizuini şi pasările cerului, cuiburi,

numai Fiul Omului n'are unde să-şi plece capul" (Lc. 9, 58). C â t ă t r i s te ţe cupr ind aceste cuv in te ale Domnu lu i ! Şi nu v ine t r i s te ţea de acolo că Hr is tos , Domnul ceriului şi al pământului , nu ş' a r putea face o casă a sa, ci t r i s te ţa p rov ine d in faptul că prea puţini c reş t in i îl pr imesc în casa lor ; şi ia tă că el n ' a re unde să-şi plece capul. Ş i astfel se zădărn iceş te mântu i rea . D e aceea să-1 prinr 'm pe Hris tos , Oaspele ceresc, în casa noas t r ă după cum văzurăm, şi el va avea un locaş mai mult unde să-şi plece capul. „ M a r e meşteşug este a ştii să petreci cu Hristos. . . Fi i smeri t şi iubi­to r de pace şi Hr i s tos v a fi cu t ine. Fii evlavios şi l iniştit şi Hr i s tos nu se va depă r t a dela t ine . C u r â n d poţi a 1 îns t ră ina şi darul lui a-1 pierde , v r â n d s te pleca la lucrurile lumeşti... Alege mai bucuros ca toa t ă lumea să £ e împot r iva ta , de­câ t să înstreinezi pe Iisus de t ine. D r e p t a c e e a d in t r e toţ i ca re îţi sunt dragi , Hr i s tos să fie prie­tenul t ău cel mai iubi t" (Urmarea lui Hr is tos) . Şi aşa va ajunge casa ta căsuţa din Emaus , unde ucenicii lui Hr i s tos s'au umplut de bucur ie că I au văzu t la masă cu ei, plin de d a r u r i cereş t i şi b inecuvân ta re .

La Duminica Tomei (2 Ma iu ) , vom pred ica despre î n d o i a l a în c r e d i n ţ ă .

A t â t de mare a fost desamăgirea morţ i i Iui Iisus p r in răs t ign i re , î ncâ t el a t r ebu i t să se a r a t e , după înviere , de mai multe ori , pent rucă ucenici i săi să creadă din nou cu aceeaşi t ă r i e în t r ' ânsul . A t r ebu i t să se a r a t e pe drumul Emausului celor doi învă ţăce i , ca re i-au şi spus că ei nădăjduiau că el este acela ca re va i zbăv i pe Izrail (Lc. 24, 21). Şi numai după ce le-a spus dela Mois i şi toţ i proorocii , că Hr i s tos t rebuia să păt imească, s'au le­p ă d a t de concepţia iudaică despre Mess ia . A t re­bui t apoi s ă . s e a r a t e ucenicilor ca să v a d ă că el nu este duh ci Hr i s tos cel înv ia t din morţ i , cu t rupul său p reamăr i t , şi a mânca t î n t r e ei din-t r ' un fagure de miere (Lc. 24, 42). Toa tă aceas tă ne încredare , în Ioc de a fi sminteală pen t ru cre­ştinii de mai tâ rz iu , este o dovadă nezdrunc ina tă a învier i i Iui Hr i s tos . Căc i cine a r mai putea spune acum că ucenicii au v r u t să înşele lumea, ori că au fost ei înşişi înşelaţ i?

Ca o dovadă a s incer i tă ţ i i ucenicilor şi ca un a rgument s t a to rn ic până în veac despre învierea lui Hr i s tos este, însă, clasica îndoială a lui Toma Geamănul, unul din cei doisprezece apostoli . în­suşi numele lui de : geamănul, pa r că nu v rea să spună numai că e ra geamăn din naştere , ci mulţi î nvă ţa ţ i în ale Scr ip tur i i spun că acest nume '-ar fi pr imi t pen t rucă Ia început a fost îndoielnic în c red in ţa despre învierea lui Hr is tos , i a r alţii spun că avea degetul a r ă t ă t o r şi cel mijlociu lipite la»

olaltă : degetele ca re au pipăi t semnul cuielor şi al suliţei în manile şi coasta Mântu i to ru lu i . Tre­buia să se a r a t e Domnul H r i s t o s şi pen t ru Toma, pen t rucă el nu voia să c r e a d ă din spusele celor­lalţi că au văzu t pe Domnul (Io. 20, 25). In do­r in ţa lui f ierbinte de a se convinge, cum ştia el mai bine, despre învierea lui Hr is tos , Toma a a juns până acolo că a s p u s : „De nu voiu vedea în manile lui semnul cuelor şi de nu voiu pune dege­tul meu în semnul cuelor şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui — na voiu crede" (Io. 20, 25).

Aceste cuv in te par'că-1 a r a t ă pe Toma ca începătorul îndoielnicilor în c red in ţă , ca pe un m a r e scept ic . Cum, tocmai dânsul, devota tu l uce­nic ga ta să moară împreună cu l isus (Io. 11, 16), el să nu fie ga ta lângă Domnul şi pen t ru î n v i e r e ? E a d e v ă r a t că Toma s'a îndoit . D a r îndoiala sa a deveni t c red in ţă pu te rn ică , după ce s'a convins» cu simţurile sale, că : da, Hr i s tos a înv ia t F ă r ă îndoiala cerbicoasă a lui Toma, mulţi a r fi ispi­t i ţ i să c readă că înv ierea lui Hr i s to s a fost doar o p ă r e r e a c â t o r v a oameni simpli. I a r Toma ne-c rezând , la început , şi convingându-se apoi, a pus o s t âncă de g ran i t la temelia c red in ţe i noas t re , care este învierea . D e fapt, la opt zile după în­viere , Hr i s tos Domnul a i n t r a t din nou la apos­toli p r in uşile încuia te şi a dovedi t , şi s mţuri lor lui Toma, adevăru l , r is ipindu-i îndoiala. N u m a i a tunc i a simţit învăţăcelul că în adâncul sufletu­lui său el crezuse, şi căzând în genunchi , mus t r a t de conşt i inţă , a g ră i t cu d ragos te şi d e v o t a m e n t : „Domnul meu şi Dunnezeul meu"; la ca re m ă r t u ­r i s i re l isus a r ă s p u n s : „ Căci m'ai văzut pe mine, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n'au văzut şi au crezut" (Io. 20, 28—29). Es t e în aceste cuvin te o b lândă mus t ra re pen t ru Toma, ucenicul care t imp de-o s ă p t ă m â n ă a fost chinui t de îndoială, d a r în acelaş t imp şi un îndemn pen t ru n o i : Să nu ne lăsăm chinuiţ i de îndoială

* C â n d am vo rb i t despre credin ţă , am spus că

ea este o înc rede re d e s ă v â r ş i t ă în Dumnezeu, în M â n t u i t o r u l , ca re n'a veni t în lume să ne min-ţească, ci să pecetluiască cu sângele său cel s fân t adevă ru r i l e p ropovădui te . I n t r ' a d e v ă r : dacă un elev aco rdă profesorului său încrederea că cele spuse despre cu t a re ţ a r ă sau munte, pe ca re ele­vul nu le-a văzut , sunt a d e v ă r a t e , — cu a t â t mai multă înc redere t r ebue să avem noi creşt ini i în divinul î n v ă ţ ă t o r carele ne desvălue a tâ tea ta ine mântu i toare , d a r nepă t runse de mintea noas t r ă . P e n t r u creşt inul bun este îndeajuns au tor i t a tea ca re p ropovădueş te aceste adevă ru r i , şi nădejdea lui că p r in ele se va mântui .

D a r ia tă că v ine ispita îndoielii în c red in ţă , sau, cum i se mai spune, moda scepticismului, şi

se t rufeş te : Eu sunt Toma necredinciosul — zice îndoielnicul — până nu văd , nu c red . M i n t e a mea nu admite ce nu poate să înţeleagă. I a r creş­t inismul este o c red in ţă ca re în lă tură ra ţ iunea , căc i se bazează pe d ic tonul : „Crede şi nu cerce ta" .

U n astfel de îndoielnic, însă, spune un im doit neadevă r . M a i în tâ i , el nu este Toma ne­credinciosul , pen t rucă Toma a crezut , şi în aceas tă c red in ţă a mur i t ca m a r t i r al adevă ru r i lo r cre­ş t i n e ; iar în al doilea r â n d , creşt inismul nu e de­loc o c red in ţă neraţ ională . D e unde au scos, a-tunci, duşmanii lui acea odioasă sen t in ţ ă : „Crede şi nu ce r ce t a*? In sf. S c r i p t u r ă şi în sf. T rad i ţ i e , izvoarele credin ţe i noas t re , nu se află o af irma­ţie ca aceasta . D a r este a d e v ă r a t că în ş t i inţa omenească ex is tă un domeniu în ca re exper ien ţa sau cunoaşterea p r in s imţuri î nce t ează : de-sci în­colo c red in ţa este totul. D e pildă în matemat ic i , axiomele. Le c redem deşi nu le probăm, m ă c a r că în timpul din urmă s'au doved t re la t ive . I a t ă deci, că^ aci se po t r iveş te mai bine d ic tonu l : „crede şi nu cerce ta" , decâ t în creşt inism.

I n t r ' a d e v ă r creşt inismul p r in sf. ap . Pave l ne î n d e a m n ă : „Toate şă le încercaţi, ce este bine, să ţineţiu (I Tess. 5, 21). Aşa încât , până la un punct , îndoiala este î nd rep tă ţ i t ă , până c â n d omul se convinge că î n t r ' a d e v ă r cu ta re este c red in ţa propusă de Biserică. Altfel, creşt inul a r cădea în credul i ta te . Aceas tă îndoială nu e s t e ' încă păca t şi se chiamă îndoiala minţii , îndoiala teore t ică , sau a lui Toma cel ce a ce rca t să probeze minu­nea învier i i cu simţurile şi cu mintea. D a r Toma avea c red in ţă . Aceas ta e ra numai obroc i tă de dure rea şi umilinţa r ă s t ign i r i i lui l isus, pen t ru ca după o s ă p t ă m â n ă de chinui toare îndoieli să iz­bucnească din toa t ă inima : „Domnul meu şi Dum­nezeul meu"...

P ă c a t împot r iva v i r tu ţ i i teologice: c red in ţa este, însă, îndoiala inimii sau scepticismul p rac ­t ic . Aceas ta nu se îndestulează cu motivele t a r i aduse de Biserică pen t ru doved i rea adevă ru r i l o r necuprise de mintea omenească, şi aceas tă îndoială este păca t . Şi îşi a re pedeapsa lui ca orice păcat , î ş i a re pedeapsa din pa r t ea d rep tă ţ i i d ivine, d a r îşi a re pedeapsa şi în el însuşi. Ca un chip al a-cestei pedepse este f r ămân ta r ea sufletească a lui Toma t imp de o s ăp t ămână . D a r aceas tă f rămân­t a r e dure roasă la alţii dă inue v ia ţa în t reagă . Cel cupr ins de un astfel de păca t este, precum zice un scr i i tor şi filosof român scept ic (L. Blaga, în poezia : Scr isoare) , mereu „aplecat peste în t re­băr i le lumii*, şi mereu nefer ici t . I n î n v ă ţ ă t u r a lui Hr i s tos or icine află răspunsur i le la toa te- în­t rebăr i l e lumii şi fericirea. Deaceea Biserica noa­s t r ă n ' a re la temelia ei suflete îndoielnice, ci moaştele acelora ca re p r in eroismul hotar î tor al

credinţei lor neclintite au câştigat cununa muce­niciei. Pe când scepticul este un balast al socie­tăţii şi un creator al osândei sale proprii. Sf. Iacob zice că „cel ce se îndoeşte este asemena va­lului mării, care se aruncă şi se învălue de vânturi. Să nu gândească omul acela că va lua ceva dela Domnul. Bărbatul îndoelnic ta suflet este nestator­nic în toate căile sale" (Iac. 1, 6—8).

D a v i d Strauss, un critic al creştinismului, şi-a trimis copilul său de doisprezece ani la re­numitul pastor Mehl, ca să-I înveţe religia creş­tină şi să»l boteze. Pastorul s'a dus la Strauss şi 1-a întrebat: — „Glumeşti?". — „Nu" — zise a-cesta. — Doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine (O mie de pilde).

Iată cum se izbândesc chiar şi în viaţa a-ceasta cuvintele lui Hristos către Toma: „Feri­ciţi cei ce n'au văzut şi au crezut". Fericit e acela — zice Sf. Vasile cel Mare — care n'a avut nici cea mai mică îndoială cu privire la Dumnezeu, care nu s'a auătat mic cu privire Ia lucrurile din viaţa noastră pământească şi care aşteaptă cu încredere cele ce au să fie. Fericit acela care n'a avut cu privire la creatorul său nici cea mai mică bănuială din necredinţă".

Prin urmare toţi aceia care caută în sf. Ap. Toma o justificare a îndoelilor lor, să caute nu numai scuza, ci şi mustrarea pe care a fâcut-o, Iisus acelui ucenic al său, şi s'o simtă în sufletul său: „Căci m'ai văzut pe mine, Tomo, ai crezut..." Greşeala lui era că n'a alergat la mormânt cu Petru şi Ioan, ca să vadă giulgiurile singure ză­când ; nici n'a mers împreună cu Iisus în calea spre Emaus; şi nici n'a stătut împreună cu cei­lalţi, seara, ca să se convingă despre înviere. Dar a crezut apoi cu atâta convingere!

Greşeala noastră a celor de azi este că nu Căutăm să punem capăt îndoielii ce ne chinueşte. Nemurirea sufletului şi învierea trupurilor ne a-rată mormântul deschis al Domnului şi nu aler­găm să-1 vedem. Pe calea acestei vieţi Iisus mer­ge alăturea de alţii: de aceea nu putem ajunge la Emaus, la fericirea pe eare ne o dă credinţa. Iar când Hristos intră prin uşile încuiate ale îndo ielii noastre, când face şi azi minuni, noi lipsim, ca Toma, dintre ceiee cred...

Iată starea tristă a vremurilor noastre lip­site de liniştea sufletului, de pacea pe care nu ne-o poate da nici ştiinţa multă, nici confortul, nici toate descoperirile civilizaţiei actuale, fără numai Hristos Domnul.

D a c ă vrem să avem pacea lui Hristds, să părăsim îndoiala. Manile noastre întinate sunt de păcat. Ranele Mântuitorului şi noi le-am adăo­git prin toate fărădelegile noastre. Să nu mai

Pag. 141

înăsprim de aci încolo, durerea acestor rane cu îndoiala noastră, care vrea să pună degetul pe semnul cuelor şi să pună mâna în coasta lui Hristos. Să mărturisim, pentru împăcarea sufle­telor noastre tulburate, împreună cu un mare scrii­tor: — „Doamne, noi, care nu te am văzut cu ochii trupului credem în tine" (Mauriac: Viaţa lui Iisus), căci „fericiţi sunt ceice i'au văzut şi au crezut", . B,

Cărţi şi Reviste Carte de Rugăciuni pentru trebuinţele

dreptmăritorilor creştini. Tipărită cu îngrijirea şi binecuvântarea P. S. S. Episcopului Veniamin Nistor al Caransebeşului. 175 pagini, 50 lei.

Abia a trecut un an de când P. S. S. Părintele Episcop Veniamin al Caransebeşului a tipărit o Carte de Rugăciuni, pentru fiii sufleteşti ai P. S. Sale, în zece mii exemplare, şi s'a epuizat. O nouă ediţie, adăugită, îngrijit tipărită şi frumos împo­dobită, a apărut de curând în 12.000 exemplare. Cuprinde, pe lâDgă cuvintele calde şi luminate ale P. Sfinţiei Sale către cetitori: rugăciunile de di­mineaţa şi cele pentru diferitele ocazii şi feluri­tele trebuinţe din viaţa omului, îndrumări sfinte de viaţă creştină, tropare şi condace, dumne­zeiasca Liturghie a sf. Ioan Gură de Aur şi si-naxarul sărbătorilor.

Fie ca şi noua ediţie a acestei bune şi ieftine Cărţi de Rugăciuni să sboare din mână în mână, să înduhovnicească" şi să înalţe spre cer, pe ari­pile rugăciunii, cât mai multe suflete.

* * *

Prot Dr. Sofron Vlad: Şcoala mitolo­gică. Studiu istoric—critic. Seria teologică, Si­biu 1943. - 83 pag. 100 lei.

Creştinismul este legat de persoana Mân» tuitorului Iisus Hristos. N u este operă fără au* tor, lege fără legislator, casă fără ziditor; nici religie fără un întemeietor. Aşa judecăm, ştim şi Credem cu toţii.

Totuşi, de un veac şi jumătate, câţiva gân­ditori cu judecata pervertită, s'au silit să pro­beze contrarul. Că adică Iisus Hristos este pro­dusul creştinismului şi nu creştinismul e întemeiat de El.

Orbiţi de tot în faţa evidenţei, ca în faţa soarelui, ei închid ochii şi se căznesc să arate că Iisus Hristos nici n 'a existat ca persoană isto­r ică , ei este un simplu mit, creat de imaginaţia Oamenilor;

Cei dintâi scriitori, cari au susţinut dă reli­gia creştină este un mit astral şi că Hristds e personificarea unui zeu al soarelui, au fost ra s

ţionaliştii francezi Volney şi Dupuis;

Urmează D . Fr . S t rauss ca re vede în Evan­ghelii nişte colecţii de mituri . Br. Bauer consi­de ră pe M â n t u i t o r u l o „ficţiune l i terară ," c r ea t ă de Evanghel is tul M a r c u pe vremea împăratului A d r i a n ; Kalthoff, fost pas tor în Bremen, îşi în­chipuie că Iisus este produsul imaginar al unei mişcăr i prole tare , cu tendin ţe mes ian ice ; asirolo-gul P. J e n s e n susţine că Hr i s tos şi Evanghel i i le sunt o imitaţ ie a povest i re i despre v ia ţa şi fap­tele eroului legendar babi lonean Ghi lgameş; Ro-ber t son vede în Iisus cultul unui oa recare zeu is-rael i tean, Iosua, la ca re s'au adaus elemente pro­veni te din cultele păgâne ; B. W . Smidt admite pen t ru Iisus un cult precreş t in , în secta Naaseni -lor sau Naza re i lo r ; A. D r e w s — cel mai fana t ic a d v e r s a r al exis tenţei M â n t u i t o r u l u i în Germania , — crede că Evangheli i le sunt o „ ţesătură de mitur i as t ra le , de legende orientale, de profeţ i i şi mate­r ial d in Vechiul Testament , tă lmăci t totul simbo­l ic" (p. 21), i a r Iisus Hr is tos , rezul tatul credinţe­lor mesianice pe ca re le profesau mişcări le soc'ale şi sectele iudaice, dor i toare de m â n t u i r e ; Nemo-jewscky, Fuhrmann , Steudel şi Lubl insky , v ă d originea creştinismului în misterele şi mituri le p ă g â n e ; în fine, P . L . Couchoud, cel mai mare a d v e r s a r al exis tenţe i is tor ice a M â n t u i t o r u l u i în F ran ţ a , î nva ţ ă că persoana lui Iisus nu este un fapt i s tor ic ci r ep rezen ta rea dorinţelor de mân­tui re ale poporului iudeu, dor in ţe a r ză toa re ză­mislite din viziunea profeţilor Isaia despre „Ser­vul lui I ahve" şi a profetului Dani i l despre „Fiul Omujui", imaginate în „suferinţele şi moar­tea Iui Dumnezeu pen t ru a mân tu i pe om".

Toţi aceşti a d v e r s a r i ai exis tenţei is torice a Mân tu i to ru lu i formează aşa numita „Şcoală mitologică", de ca re se ocupă în ca r tea de faţă Păr in te le rec tor al Academiei teologice din Oradea -Timişoara , D r . S. VJad.

D u p ă ce a r a t ă or iginea „Şcoalei mitologice", ca re sunt reprezentan ţ i i ei principali şi care siint teorii le lor, Sfinţia Sa Păr in te le au to r t rece la critica teoriilor şcolii mitologice. R â n d pe r â n d cercetează operele şi teoriile mitologilor, le des-vălue const rucţ ia fantezis tă şi astfel le vădeş te netemeinicia, ca la u rmă să ia de măr tu r i e pen t ru exis tenţa is tor ică a Mân tu i to ru lu i Hr is tos , scrii­tor i i iudei şi păgâni din veacul I, inclusiv Tal­mudul.

Luc ra r ea limpede scr isă şi temeinic argu­menta tă a Păr in te lu i S. Vlad , în t r 'o vreme când un scr i i tor , profesor şi academician, ca L . Blaga, a căzut în mlaştina mitologilor, este o mână de ajutor pen t ru oricine doreş te lumina şi mântu i rea .

. * . * * .

Grigore Popa: Intinerar s p i r i t u a l . Editura „Ţara" Sibiu 1943» 161 pag. 150 lei.

Cu o hărn ic ie demnă de laudă, dl Gr igore Popa, conferenţ ia r la Facul ta tea de L i t e r e şi Fi-losofie din Cluj-Sibiu, a publicat o nouă ca r t e : o colecţie de art icole, s tudii şi medi ta ţ i i filosofice. In cuprinsul lor se desba t şi se luminează probleme de estet ică şi metafizică, dela noi şi dela alţii, toa te de cea mai vie actual i ta te .

In „perspect ive" ne înv i t ă să ne coborîm cu gândul în sensul şi sufletul lucruri lor , ca să le descoperim esenţa to ta l i ta ră . M a i depa r t e autorul scr ie cu farmecul unui poet, cu luminile unui fi­losof şi cu pieta tea unui dreptcredinc ios , despre „Autonomia es te t ică" , „Despre esenţa poeziei", despre rev i s ta la t ini tă ţ i i „La Pha lange" şi despre „Ete rn i t a t ea f ranceză" , ca după încă nouă me­di ta ţ i i cu subiecte l i te rare şi filosofice s t re ine , să r ev ină ia răş i Ia subiecte de acasă şi să scr ie despre tragismul autohton, despre eseistica şi in­t r a r e a în Academie a d-lui Nich i for Cra in ic , şi să încheie cu un elogiu adresa t gândir ismului ca sinteză a spir i tual i tă ţ i i noas t re şi ca un alt elogiu ad re sa t ţă ranului soldat, luptă tor pen t ru împlinirea idea­lului panromânesc .

O ca r t e plină de lumina ideilor sănă toase , plină de optimism robust şi de g â n d u r i cura te , aşa după cum se cuvine să fie orice bun îndrep ta r .

* * *

Ion Bradu: Badea Cârţan. Bucureşt i , „Edi tu ra N o a s t r ă " 1942, 254 pag. 140 lei.

E o descr iere populară a vieţi i sbuciumate şi e x t r a o r d i n a r e a vest i tului c ioban făgărăşan , Gh. Badea Câr ţ an (1849—1911). Copilăr ia lui, că­lătoriile, prietenii le şi peripeţiile lui p r in ţ a r ă şi s t r ă ină t a t e , la Roma, Viena, Par i s , Sigmaringen, Ierusalim, o pa r t e din spiri tele lui a t â t de agere şi înţelepte, sunt descrise de au to r cu multă că ldură .

D a c ă ed i tu ra era mai a t en tă Ia t ipar şi dacă autorul lucra cu un a p a r a t c r i t i c ceva mai îngri j i t şi f ă ră să a t r ibue lui C â r ţ a n ideile pe ca re nu le-a a v u t (despre pr imatul papal), căc i e ra d in „s t rana d reap tă" , am avea în faţă o lucrare de toa tă lauda.

P â n ă când se va iv i autorul ca re să ne pre­zinte pe Gh. Badea C â r ţ a n pe măsura v red­niciei lui, monografia harnicului î n v ă ţ ă t o r biho­rean este bună de ceti t şi r ă spând i t .

* * Viaţa universitară, organul Unive r s i t ă ţ i i din

Cluj-Sibiu, condus de dl r ec to r D r I. Haţ ieganu, în numărul 2—4/1943 publică. — după dăr i le de seamă despre frumoasa şi r o i n i c a ac t iv i t a t e pe c a r e asociaţia „Pr ie teni i Un ive r s i t ă ţ i i " filiala A r a d a desfăşura t o în anul t recut , un judicios ar t icol despre „Rolul Universităţii în t recu t , p rezen t şi v i i to r" semnat de dl Dr Pavel SiiartăU) — şi un a l t

articol despre „Tineretul nostru universitar" sem­nat de P. S. S. Păr in te le Episcop Andrei Magieru pe care îl reproducem în î n t r eg ime :

Cine zice „tineret" acela zice „ziua de mâine". Dacă asemănăm viaţa omenească cu apa mării, atunci bătrânii sunt valurile ce se cufundă pentru a servi de temelie undelor tinereşti ce se ridică deasupra. Naşterea şi moartea sunt fenomene fireşti, ce se alternează pentru a păstra pururea frăgezimea vieţii. Este deci firesc ca tinerii să urmeze la con­ducere bătrânilor.

- Bătrânii au şi ei dreptul să privească adânc în ochii celor tineri şi să se întrebe: Ce clocoteşte în pieptul acestora ? Care este steaua conducătoare a idealurilor tinereşti? Avem cu toţii o admiraţie pentru tineret, — în care vedem continuată viaţa noastră, dar şi oarecare teamă, izvorită din iubire părintească. Iubim pe omul tânăr, fiindcă în el căutăm, ca într'o oglindă, să regăsim tinereţea noastră curată, dar il privim şi cu îngrijorare, de câte ori ne frământă gândul, plin de răspundere, la viitorul, unitatea şi continuitatea neamului. Ne întrebăm atunci: Oare, tinerii stegari, vor duce ei mai departe steagul nostru pe calea cea dreaptă a gloriei ? Iar îngrijorarea naşte atunci când ni se pare că „Mâine" nu se conturează luminos din „Azi", ci că o prăpastie se sapă între ele.

Intr'un psalm se spune că „Ziua zilei spune cuvânt". Fiecare zi transmite, peste întunerecul nopţii, torţa de lumină zilei următoare. Aceasta e legea firească a trecerii, ca moştenirea să fie luată de mâini tinereşti şi dusă mai departe, spre culmi.

Spre fericire, problema tineretului universitar, pentru noi Românii nu se mai pune cu îngrijorare. Universitatea şi-a găsit făgaşul adevărat, integrân-du-se în viaţa neamului. întâi şi-a zidit altarul pe temelia ideii naţionale, iar mai recent şi-a făurit cupola' crezului creştin din încercări şi suferinţele vremii. Neamul se regăseşte azi în tineretul uni­versitar

In acţiunea Prietenilor Universităţii vedem plămânul ce vrea să respire crezul şi aspiraţiile nea­mului, pentru ca prelucrându le în laboratorul in­telectualităţii să le redea înnobilate mulţimei. In­tegrarea Universităţii în suflul de viaţă al neamului, precum şi inspiraţia profesorilor din crezul creştin, — sinteza supremului ideal, — sunt o garanţie pen­tru biruinţa apropiată a neamului în drumul spre dreptate.

Cu deplină încredere în viitor, binecuvântăm steagul tineretului român universitar.

* Că în t r ' adevă r , putem avea încredere în su­

fletul t ineretului nos t ru şi deci putem pr iv i şi aş tepta vi i torul cu optim sm, ne încredin ţează şi următorul f a p t :

In postul Paşt i lor a t r ecu t pe sub pa t ra f i ru l

preoţ i lor în t r eg t ineretul Ţă r i i noas t re . Cu câţ i duhovnic i am putu t v o r b i în p r iv in ţ a aceasta, cu toţi au declara t că spovedania s'a făcut foar te frumos, creşt ineşte . Şi ce este mai j m p o r t a n t : în r ându l acestui t inere t — elevi de liceu, şcoală normală şi şcoală mil i tară dela A r a d , — nu s'a aflat niciun ateu şi niciun îndoelnic în credinţă.

Cons ta t a rea aceasta e foar te preţ ioasă, deoa­rece ea s'a făcut indiv idual şi îu momentul celei mai mar i s incer i tă ţ i , în scaunul măr tu r i s i r i i .

D a c ă mai exis tă şi cineri, ha i să le zicem „răi", aceşt ia se manifestă aşa numai în t j r m ă , când pa rcă fiecare vrea să a r a t e ce a re mai r ă u în suflet.

D e aci necesi ta tea de a fi veşnic a tenţ i la discipl inarea şi la formarea carac te ru lu i c reş t in al t ineretului nostru.

Informajiuni • DORIM TUTUROR colaboratorilor şi ce ­

t itori lor noştri sărbători fericite , Paşti aducă­toare de bucurie, biruinţă ş i pace .

Hris tos a înviat ! • Sfinţirea Bisericii din Stejar ( Soroş ag).

Credincioşii din parohia Stejar şi-au ridicat un nou lăcaş de închinare din mijloacele proprii, fără de nici un ajutor străin. Au contribuit cu bani şi muncă în natură, fiecare după puterile lui. Biserica, zidită din piatră şi cărămidă, zidire trainică şi frumoasă, alături de şcoala nouă, este o podoabă a comunei.

Biserica s'a sfinţit şi dat destinaţiei în ziua de 11 Aprilie 1943 (Dumineca V-a din post) de către delegatul Prea Sfinţitului Părinte Episcop . al Ara­dului Andrei, P. C. Sa Părintele Protopop Traian Cibian consilier, referent eparhial, al secţiei admi-nistrative-bisericeşti, asistat de P. C. Sa Terentie Ciorogariu, administratorul protopopesc al tractului Săvârşin, şi de preoţii: IoanTomuţia-Lupeşti, Adrian Mursa-Bătuţa, Nicolae Devan-Slatina, Andrei Ponta-Mocioni şi Gheorghe Creţu, preotul parohiei Stejar. Răspunsurile liturgice au fost date de corul bărbă­tesc din Vărădia, condus de pr. Iosif Turcu.

La actul sfinţirii a participat întreg poporul din Stejar, precum şi uh mare număr de credin­cioşi din parohiile vecine : Vărădia, Juliţa, Baia. Au participat deasemenea autorităţile din plasa Să­vârşin, cu familiile : Fiorian Ştefănică primpretor, N. Ardelean inspector silvic, Coşoroabă inspector şcolar, Cernăianu inginer agronom, Matei Vasile inginer agronom, T. Codreanu notar, Stanila şef de gară, Pop Filtmon învăţător şi alţii.

Zidirea Bisericii s'a început în anul 1041 la iniţiativa preotului pens. Vasile Popa ş i . s'a con­tinuat sub actualul preot Gheorghé Creţu.

Pag. 144 BISERICA ţi SCOALĂ Nr. 1?. 25 Àprìlìe 194$

Primarul comunei şi învăţătorul din Stejar Grigorie Roşescu şi-au dat tot concursul moral şi au depus stăruinţă alături de preoţi pentru zidirea Bisericii. Cor.

• într'o conferinţă ţinută la Timişoara, dl Sever Bocu, — vorbind despre aristocraţia ro­mână ardeleană, maghiarizată prin v e a c u r i l e 15—16-lea, în urma lepădării de limbă şi lege — a mai spus următoarele cuvinte care trebuesc meditate şi astăzi:

„...Rasa noastră era pe atunci ancorată exclusiv în ortodoxism, religie prigonită, nerecunoscută, până într'atât încât oricine părăsea porturile credinţei întră, prin acest simplu fapt, în cornul abundenţei» în folosirea avantagiilor materiale şi politice, dar naţionalitatea şi-o pierdea iremediabil, fie nobil, fie iobag..."

H Dăruiri . Pentru înfrumseţarea lăcaşului dumnezeesc din Curtici au dăruit:

Teodor Furau cu soţia Nuţa un rând de odăjdii negre în valoare de 33.100 lei.

Alex. Rădulescu cu soţia, învăţătoare, Iulia şi Gh. Brădean cu soţia Persida un alt rând de odăjdii colorate din fir în valoare de 37.000 lei.

Au mai dărnit : văd. Sida Tăucean 3000 lei, Dărăbuţ Mihai Vonu 2000, Costan Bulboacă, Mihai Hărdălău, Dumitru J ivan şi Filip Uisie (Bulica) câte 1000 le i ; Petru llisie, Mitru Zuba, văd. Ana Mercea şi văd. Viţelari Vasile câte 500 lei, din care sumă s'a cumpărat un covor la uşile împărăteşti şi două stihare preoţeşti.

Bunul Dumnezeu să împlinească cererile şi rugăciunile lor, revărsând peste toţi darurile Sale cele bogate. (t, m.)

Şcoala de Duminecă 18. Program pt. Dumineca Tontei» 2 Mai 1943»

1. Rugăciune: „învierea lui Hristos văzând..." 2. Cântate comună: „Hristos a înviat..." 3^4. Cetirea Evangheliei (Ioan 20,19—31) şi

Apostolului (Fapt. Ap. 5, 12—20) zilei, cu tâlcuire, 5. Cântare comună: „Cu trupul adormind..." 6. Cetire din V. T . : Fiii lui Iacob merg în

Egipt. (Fac. cap. 43). 7. Poveţe morale : înţelepciunea povaţuitoare.

(Iriţ. lui Solom. capi 11). 8. Intercalaţii: (Poezii rel. etc). 9. Cântare comună: „Ziua învierii , să ne lu­

minăm popoarelor..." 10. Rugăciune •: Rugăciunea 9. dela Utrenie-

(Liturghier pag. 41). (A se vedea „Instrucţiunile" din Nr. 1/1943).

_ , A.

Nr. 1816-1943.

Comunicate Diecezana va trimite fiecărei epitropii parohiale

un colet cu iconiţe sfinte, în valoarea sumei alocate ih bugetul parohiei, pentru premii la examenele de Religie.

Epitropiile parohiale sunt obligate să ridice dela poştă acele colete, achitând costul rambursului.

Arad, la 17 Aprilie 1943. Consiliul Eparhial.

Nr. 1743/1943. P. C. Preoţi sunt incunojtiinţaţi despre apariţia

preţicasfi lucrări „Patimile Domnului lisu5 Hristos" edi tată de curând de cunoscutul maestru în artele grafice Dl Gh. Filip.

După modul ei de prezentare tehnică şi redac ţională, este o lucrare uni.ă în literatura noastră de propaganda religioasa. Textul alcătuit cu deosebită în­grijire de către I. P. C. Arhim. I. Scriban, este înzes­trat cu numeroase ilustraţiuni de mare valoare artistică, iar preţul foarte modest (lei 20) impune a fi răspân­dită în masele noastre de credincioşi.

Librăria Diecezană are la dispoziţie un stoc din care P. C. Preoţi pot comanda atât pentru biblioteca parohială, cât şi pentru comitetul parohial de colportaj.

Arad, la 15 Aprilie 1943. Pentru Prea Sf. Sa Episcopul

Eparh'al Prot. Caius Turicu

consilier referent eparhial

Nr, 1815-1943.

Concurs Se publica concurs din oficiu, cu termen de 8 (opt)

zile, pentru întregirea parohiilor bugetare vacante; 1. Budeşti, protopopiatul G u r a h o n ţ 2. Rostoci, „ * . 3. Brotuna, „ H ă 1 m a g i u 4. Câzăneşti, „ s

5. Cristeşti, n » 6. Mermeşti, „ „ 7. Ocişor, s, 8. Ţoheşti, y, ,j 9. Sânpaul, ,, P e c i c a

10 Halaliş, * S â v â r ş i n 11. Obârşia, » »

V e n i t e : 1. Salarul delâ Stat* 2. Stolele şi birul legal. Parohiile sunt de clasa III (treia). Cererile de concurs, însoţite de actele necesarei

se Vor înainta Consiliului Eparhial ort rom. din Arad. Arad, la 19 Aprilie 1943. •J*. Andrei fraian Cibian

_ E p i s c o p . ' consilier, referent eparhial . Xilografia Diecezana Arad, Inreg. Cam. Iad. fi Com. Nr. 4346/1931. Tipărit 2 1 I V . 1949