Antonin Artaud – Teatrul şi ciuma

(din Antonin Artaud – „ Teatrul si dublul sau”)

„Teatrul şi ciuma” este textul unei conferinţe prezentate de Antonin Artaud

la Sorbona, în 6 aprilie 1933. Ideile expuse au caracter medical exact, fapt ce

dovedeşte studiul unor lucrări de medicină, pentru o descriere cât mai concretă a

ciumei.

Istoria, cărţile sfinte, între care şi Biblia, unele tratate vechi de medicină

descriu din exterior tot felul de epidemii de ciumă, care par a fi reţinut cu

precădere impresia demoralizantă şi fabuloasă pe care au lăsat-o în minte, şi mult

mai puţin trăsăturile lor morbide.

Referitor la răspândirea şi apariţia ciumei sunt foarte multe dubii, nimic

concret. Este foarte straniu cum ciuma reuşeşte să se răspândească pe arii foarte

mari chiar fără a exista contact, sau cel puţin nu se cunoaşte acest lucru. Oricare

ar fi erorile istoricilor sau ale medicinii referitoare la ciumă, ne putem pune de

acord asupra ideii că e o boală ce ar fi un fel de entitate psihică şi nu ar fi

provocată de un virus. Din toate acestea reiese fizionomia spirituală a unui flagel

ale cărui legi nu pot fi precizate ştiinţific şi a cărui origine geografică ar fi stupid să

vrem s-o determinăm, fiindcă toate apariţiile ciumei în decursul istoriei au fost

diferite una de cealaltă, ciuma din Egipt e diferită de cea din Orient, care nu este

aceea a lui Hippocrate, care nu e cea din Siracusa, care nu e cea din Florenţa

(cea Neagră).

Apariţia ciumei duce la prăbuşirea ordinei normale, dispar autoritaţiile

publice, poliţia, armata, se înalţă ruguri pentru a arde morţii, cadavre sunt aruncate

pe străzi, formând adevărate piramide, o duhoare insuportabilă se răspândeşte în

aer. Toate ierarhiile sociale sunt date peste cap, iar ultimii supravieţuitori îşi pierd

minţile. Starea ciumatului ce moare fără ca organismul să-i fie supus

descompunerii, purtând în el un rău absolut, e identică cu starea actorului.

Ciumatul îşi urmăreşte vedeniile, actorul îşi caută sensibilitatea, acţiunea teatrului

şi a ciumei sunt puse pe planul unei adevărate epidemii. În „Cetatea lui

Dumnezeu”, Sfântul Augustin acuza asemănarea dintre ciumă care ucide fără să

distrugă organe şi teatru care, nu ucide dar provoacă multe schimbări în spiritul

popoarelor.

Trebuie să admitem că jocul teatral, precum şi ciuma este un delir, şi este

comunicativ. Teatrul este ca şi ciuma pentru că influenţează un popor şi îl tulbură

cam în acelaşi sens dar de asemenea atât în teatru cât şi la ciumă există ceva

răzbunător şi ceva victorios în acelaşi timp.

Ciuma este de fapt o forţă absolută în care se regăsesc toate puterile

naturii când ea se va împlinii în totalitate. Ciuma duce omul spre fapte extreme,

precum şi teatrul poate duce spre exasperare, ambele fac legătura dintre ceea ce

este şi ceea ce nu este, conflictele ascunse în noi, ies acum la suprafaţă şi se

manifestă în mod evident. O piesă de teatru bună zdruncină psihicul, pătrunde în

inconştient, îţi dezvăluie laturi necunoscute sau de mult uitate.

Artaud face referire la „Annabella” lui Ford, o poveste despre un incest ce

duce psihicul personajelor la extrem, acestea agăţându-se fără ezitare de o iubire

de nerealizat, conştientul lor nu mai funcţionează la parametrii logici. Cei doi sunt

ipocriţi, mincinoşi aruncaţi într-o pasiune supraomenească, răspund la orice cu

aceeaşi monedă, faptele celor doi sunt absolut de neconceput în real, de aici şi

comparaţia cu ciuma căci psihicul omului este împins la extrem.

Teatrul se aseamănă cu ciuma nu pentru că este contagios, ci pentru că

scoate la vedere cruzimea, ce există dar tinde să treacă neobservată, teatrul o

pune în faţa ta. Teatrul relevă imaginea unui măcel, aceste cruzimi au dus la

evoluţia omului, erosul pare oarecum pierdut în timp.

Teatrul este, precum şi ciuma, o criză ce ia sfârşit o data cu moartea sau cu

vindecarea. Totodată ciuma este un rău superior, menit să destrame tot, să scoată

din oameni ceea ce sunt de fapt, este o criză maximă, o purificare extremă.

Artaud îşi exprimă apetenţă pentru refuzul civilizaţiei contemporane secată

şi devitalizată de un raţionalism practicat de secole, fascinaţia în faţa forţelor

nevăzute care ne înconjoară, încrederea în puterea magică a teatrului şi a artei în

general. Iar la nivelul actului poetic, cruzimea e resimţită la modul profund

existenţial.

Patrik Voicu

Teatrologie/Management Cultural - anul III