”AMINTIRI DIN COPILĂRIE”

Prof.Sava Marinela

Şcoala cu clasele I-VIII Nr.6 Suceava

Opera de maturitate artistică a scriitorului, a fost publicată în ‘‘Convorbiri

literare’’. Primele două părţi au apărut la 1 ianuarie şi, respectiv, la 1 aprilie 1881; partea

a treia a apărut între 1882-1883, iar partea a patra, postum, în 1892.

Cartea este un roman al vieţii inocente, proiectată într-un spaţiu dominat de tradiţii

şi obiceiuri fixate în timp, satul moldovenesc de munte de la mijlocul secolului al XIX-

lea.

Creangă nu are de spus mai mult despre copilărie ca alţii, dar o spune mai altfel

încât ‘‘chiotul lui este mai plin, sună ca o voce minunata, distinsă într-o grotă.’’ ( G.

Călinescu)

‘‘Amintirile din copilărie’’ sunt împărţite în patru capitole distincte, cu povestiri

independente, dar care au o unitate deplină. Asta înseamnă că diferitele episoade ale cărţii

decurg unele dintr-altele, scriitorul povestind, la persoana I, şi dintr-o perspectivă

subiectivă, întâmplări ale propriei vieţi.

Procedeul compoziţional folosit este cel popular, ‘‘al povestirii în lanţ sau al

povestirii în ramă, aplicat cu totul spontan’’. (Ion Rotare)

În structura romanului vom putea descoperi doua dimensiuni: evoluţia spirituală a

lui Nică, pus de autor să se iniţieze în ştiinţa de carte şi atmosfera patriarhală a satului

moldovenesc şi a instituţiilor sale: şcoală, familia, biserica, armata, reconstituită obiectiv,

fapt ce rezultă chiar din mărturisirea autorului: ”vreau să-mi dau sama despre satul nostru,

despre copilăria petrecută în el şi asta-i tot”.

„Amintirile” nu sunt alta decât o galerie de tablouri văzute toate într-o veselie.

„Amintiri din copilărie” este romanul copilăriei, al „copilului universal”, un roman al

formării, idee sugerată şi prin titlu, scriitorul selectând amintirile semnificative-

nearticularea substantivului „amintiri” fiind sugestivă în acest sens. Fără a respecta strict

ordinea cronologică, Creangă povesteşte istoria unei copilării in mediul ţărănesc, de la

primii ani de şcoala si de viaţa, pana la despărţirea de vatra satului. Eroul Nică este

urmărit in multe întâmplări care-l formează ca om. „Amintirile” sunt, in concepţia lor,

1

nişte „amintiri”, adică un număr de întâmplări din copilărie. Universalitatea copilăriei ar

consta in aceea ca, in opoziţie cu restul vieţii, in care omul e stăpânit de griji, ea îngăduie

nelimitat puiului de om ‘‘sa zburde’’, adică sa n-aibă grija de nimic si de nimic sa nu-i

pese, decât…sa-i meargă toate ‘‘după plac’’; ceea ce nu înseamnă decât sa fie: ‘‘sănătos,

sa mănânce si sa se joace’’, după pofta. Copilului trebuie sa aibă cine sa-i poarte de grija.

Tocmai de aceea poate el zburda nepăsător, cum ii e nevoia, pentru ca mama si tata

poarta grija si pentru el. Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul din Humuleşti e universal

reprezentativ pentru toate grijile părinţilor si ale lumii care trec deasupra lui fără să-l

atingă, chiar daca o parte din ele le afla si le pricepea. Nici un copil din ‘‘Amintiri’’ nu e

orfan, bolnav, sărac, oprit de părinţi de la joaca. Păţaniile lui Nică lui Ştefan si ale tuturor

tovarăşilor săi de joaca, cum sunt relatate in ‘‘Amintiri’’, nu pot fi decât păţanii ale

copiilor de pretutindeni.

„Amintiri din copilărie” reprezintă pentru Creangă, si pentru opera sa, momentul

de vârf al geniului sau creator, după cum afirma si George Munteanu, in ‘‘Introducere in

opera lui Ion Creanga’’ : ‘‘unde Creanga a apucat sa se întreacă si pe sine însuşi – o

presimte oricine – e in „Amintiri din copilărie” ; aici epitetul de clasic si se potriveşte si in

sensul antic al termenului, si in acela sustras oricăror determinări temporale sau de alta

natura. Titlul operei e cat se poate de impropriu, iar posibilele motive ale genezei acesteia

au rămas in obscuritatea, ocolite fiind – daca nu ignorante – de fervoarea investigativa .’’

Mama, tatăl, fraţii, bunicul si bunica, mătuşile si megieşii cresc din esenţa lor

morala, cu însuşirile si defectele fundamentale ale ţăranului legat de realităţile tangibile

ale satului si profesiei. Creator de tipuri, Creangă va aplica aceeaşi observaţie, calma si

muşcătoare, asupra colegilor, prietenilor, dascălilor, asupra popilor poetizându-i numai in

potenţa imaginaţiei, tinzând spre epos. „Amintirile” sunt o epopee a satului si o atitudine a

sensibilităţii, o acceptare a vieţii, in ecourile ei, profund umane, cu filozofia ei resemnata.

Oamenii lui Creangă sunt vii ca viaţa, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care

nu se pot desprinde. Ion Creanga este autentic, fiindcă este firesc, este clasic, fiindcă este

nuanţat in omenesc si este mereu proaspăt, fiindcă intuiţiile lui sunt însăşi intuiţiile

naturii omeneşti. Fantezia, curiozitatea, instinctul libertăţii, sentimentul nostalgici pentru

sat si părinţi, sunt tot atâtea intuiţii etice, tot atâtea caractere permanente ale sufletului

infantil. Satul ca realitate sociala si sufleteasca, ţăranul ca expresie a lui, fie matur sau

2

copil, se conturează in „Amintiri” cu o mare forţă plastică. Experienţa de viaţă a ţăranului

este încadrata in câteva realităţi care sunt structurate în tradiţiile satului, în celula familiei,

în şcoală şi biserică. Amintirea obsedanta a Smărăndiţei, vanitatea bărbătească a tânărului

catihet, admirat de fetele satului, când cânta „Îngerul a strigat”, ca şi ecoul cimiliturii

‘‘Tunsul felegunsul’’ , l-au tulburat ori l-au jignit în substratul lui de flăcău căruia a-

nceput „să-i miroase a catrinţă”. La maturitate, mai vede in amintire când „Smărăndţta

începe a mă fura din când în când cu ochiul”, în şcoala de la Humuleşti, iar din amarnica

ei pătimire de pe urmă „Sfântului Neculai”, i-a rămas imaginea feminităţii ei, când „şedea

cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasa, de sărea cămeşa de pe dânsa”.

Secretul popularităţii „Amintirilor” , între toate vârstele de cititori , este omenescul

figurilor si sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridica a vieţii, care se degaja

dintre fapte si psihologii. Creanga exprima acel echilibru clasic dintre aspiraţie si

posibilitatea de realizare, pe care-l naşte structura milenara a satului si orizontul lui moral

de un precis contur. Dincolo de sat si de lumea lui specifică începe târgul şi mahalaua, în

care Creangă, păşind peste copilăria şi adolescenţa lui rurală, devine el însuşi un tip

pitoresc, erou de roman si prilej de zeflemea pentru orăşeni. Sufletul lui de ţăran are o

rezerva etica, în substrucţia lui; ea va ascunde pe ruralul naiv, scoţând în lupta vieţii pe

mucalit si pe viclean, cu falsa lui modestie, cu vorbirea in ‘‘parabole’’ satirice, cu

trăsnăile lui neconformiste, fata de autoritate, in genere, si de cea bisericeasca mai ales.

Observaţia substanţială este exactă în ‘‘Amintiri’’, dar cu totul superficială.

Smaranda, aceasta eroina spune câteva ocări obişnuite la ţară şi atât. Îi lipseşte

desfăşurarea psihologica trebuitoare spre a trăi ca o creaţie de adâncime. Dar este

adevărat ca în totalitatea lor ‘‘Amintirile’’ respira autenticitatea, ceea ce insa n-ar fi de

ajuns ca sa avem o opera literara. Despre stil nu putem iarăşi vorbi, căci ‘‘Amintirile’’ nu

sunt scrise, ci spuse, problema stilului reducându-se şi ea la o chestiune de autenticitate.

Povestitorul, prin judecăţile asupra lumii dinafară, se caracterizează obiectiv numai pe

sine. Mai sunt in ‘‘Amintiri’’ şi alţi eroi care vorbesc si care se definesc prin cuvânt după

legile teatrului. Aceste personaje sunt jucate tot de povestitor, încât în rolul lor intra

conţinutul obiectiv, dar si interpretarea de actor a povestitorului, care e o nota din

conţinutul subiectului însuşi. Cu alte cuvinte, totul este in cele din urma un lung monolog,

valabil prin cat exprima dramatic din sufletul vorbitorului. Creangă descoperă în

3

modalitatea narativa a naraţiunii la persoana I şi în stilul literaturii personale un mijloc de

a-şi exprima fiinţa interioara, experienţa omului si personalitatea scriitorului întâlnindu-se

în actul scrisului. Trecutul este reconstituit pe doua cai : una parcursa de eul narator şi

cealaltă de eul erou. Aceste doua cai nu pot fi separate, deoarece experienţa furnizata de

eul erou este obiectul de reflecţie şi condiţie a verificării gândirii eului narator; iar

gândirea constituie un rezultat al interpretării experienţei directe din spaţiul amintirii.

Creangă nu-şi povesteşte copilăria în chip metodic: din amintiri selectează pe cele ramase

în suflet, făcând sa defileze prin fata cititorului tablouri pline de viata ce ştiu pe rând, sa

înveselească şi să emoţioneze. Faptele trăite, secvenţele evenimenţiale, ţin cont mai puţin

de modul narativ cronologic, organizarea lor fiind făcută prin prisma eroului. Aceste

secvenţe realizează un colaj fără a fi legate unele de altele, naratorul nemaifiind nevoit să

intervină. Ele nu mai analizează sau explica legătura dintre evenimente, lăsând faptele să

vorbească. Creangă manifesta o dorinţa vie de a retrăi în timpul şi spaţiul rememorat,

afirmându-se ca un joc perpetuu intre viziunea eroului subiectiv si cea a naratorului

obiectiv. Modalitatea obiectiva este manifestata prin observarea evenimentelor din

perspectiva eului narator, ar fi realitatea subiectiva, prin trăirea evenimentelor, a

acţiunilor, de către eul erou. Momentul scriiturii este marcat de tonul nostalgic al

aducerilor aminte, şoptite cu glas tremurat de însuşi autorul ‘‘căci sprinţar şi înşelător este

gândul omului, pe ale cărui aripi te poarta dorul necontenit şi nu te lasă în pace, pana ce

intri în mormânt! Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la

adânc, si din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasă întristare!’’

În ‘‘Amintiri din copilărie’’ autorul este povestitor. Textul este o autobiografie

literara; copilăria este evocata de naratorul matur. Autorul si personajul sunt instanţe de

discurs identice. Astfel se poate afirma ca in ‘‘Amintiri’’, faptele sunt prezentate de un

povestitor, pentru ca este profund implicat in ceea ce povesteşte.

Textul debutează cu un dialog între povestitor şi cugetul sau. Iniţiativa dialogului

o are cugetul. Copilul reprezintă cugetul maturului care simte nevoia regăsirii de sine.

Autodefinirea se poate face numai prin redescoperirea universului primar, iniţial.

‘‘Amintirile’’ au scopul de a valoriza psihologic şi social gesturile de iniţiere ale

individului. Este prezentat procesul devenirii dinspre un ‘‘bot cu ochi’’, de la o ‘‘bucata

4

de huma’’, spre fiinţă care deţine logosul-‘‘ asurzeşti lumea cu ţărăniile tale’’. Ţărăniile

sugerează introspecţia. Insul uman este puternic valorizat; este un microcosmos.

În ‘‘Amintiri din copilărie’’, cuvântul cheie este un substantiv propriu,

‘‘Humuleşti’’. Descrierea are trei paliere: satul ca realitate geografica, realitate istorica si

structura umana. Descrierea se face din perspectiva circulara. Amintirea îl situează pe

povestitor in centrul acestui spaţiu. Imaginile artistice care alcătuiesc tabloul sunt

preponderent vizuale. Humuleşti este caracterizat prin trei epitete, raportat la celelalte

sate. Humuleştiul nu este un ‘‘sat lăturalnic, mocnit şi fără priveliştea lumii’’, ceea ce îl

unicizează. Descrierea geografica a satului debutează cu prezentarea vecinătăţilor: din sus

de Humuleşti sunt Vânătorii Neamţului, din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoani, înspre

apus miaza-zi vin mănăstirile Agapia, Văraticul şi alte sate. Locurile se individualizează

fie printr-un sistem de mentalităţi, ‘‘oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata’’, fie prin

ocupaţi: ‘‘vestiţi pentru teascurile de făcut oloiu; Codrenii cu morile de pe Nemţişor si

piuale de făcut sumanii’’, fie prin obiceiuri: ‘‘mai mult de jumătate, după ce-şi scapă

căciula pe balta’’, zice: ‘‘Sa fie de sufletul tatei’’, integrate in text prin propoziţii

atributive explicative. Construcţia ampla a frazelor, cu multe propoziţii principale, fiecare

însoţită de cate o atributiva, nu are rolul de a oferi o prezentare amănunţită a locurilor.

Fiecare dintre acestea se individualizează prin câteva trăsături definitorii. Sugerează în

schimb dinamica trecerii in revista a împrejurimilor Humuleştilor. Punctul central al

geografiei este Cetatea Neamţului. Vecinătăţile exista numai prin raportare la centru, în

acest context, satul Humuleşti, si sunt prezentate numai cu scopul de a sublinia unicitatea

locului.

Descrierea realităţii geografice şi umane este întreruptă de un fals respiro, printr-

un monolog al povestitorului, care formulează în mod explicit dorinţa de autodefinire:

Dar asta nu mă priveşte pe mine … vreu să-mi dau sama despre satul nostru, despre

copilăria petrecuta în el, şi asta-i tot. Sunt concentraţi aici termenii introspecţiei:

apartenenţa la un spaţiu, la o comunitate umana si trecutul. Enunţul final al monologului:

‘‘şi asta–i tot’’, motivează rememorarea sub aspectul definirii sinelui. Sintagma ‘‘sa-mi

dau seama despre satul nostru’’, anticipează argumentele prin care se va sublinia in

continuare unicitatea satului, mult mai puternice decât precedentele.

5

Se prezintă în continuare nu atât o realitate istorica, cât excelenţa istorică a

locurilor. Enumerarea personalităţilor istorice care au trecut prin acele locuri este un mod

de ilustrare a excelentei. Adjectivul pronominal relativ ‘‘câţi’’ ( Câţi domnitori şi

mitropoliţi s-au rânduit … ) , care denumeşte în plan gramatical cantitatea, dar care

primeşte aici valoare stilistica a calităţii, devine tot un atribut al excelentei. Atributul

adjectival câţi /cate determina personalităţi religioase ( mitropoliţi, feţe bisericeşti ) ,

personalităţi politice ( domnitori, feţe politice ) , dar şi oameni obişnuiţi văzuţi din

perspectiva dramei, una de natura afectiva ( câte inimi purtate de dor ) , alta de natura

existenţială. Humuleşti este spaţiul intermediar între profan şi sacru, ceea ce reprezintă

argumentul cel mai important al excelentei. Frecventa termenilor care denumesc

religiosul indica importanta sentimentului religios pentru spaţiul rural.

Rememorarea se face printr-o privire circulara. Ideea este susţinută de timpurile

verbale. Geografia este anunţată prin verbul ‘‘vin’’, timpul prezent. Istoria este marcata

prin verbe la perfect compus. Pentru factorul politic si religios verbul este ‘‘s-au randuit’’.

El sugerează aşezarea într-o ordine prestabilita. Pentru oamenii obişnuiţi, verbul este ‘‘s-

au purtat’’. Pentru oamenii care au trăit drame, verbul este ‘‘a trăi’’, însă suferinţele lor

sunt marcate de doua epitete, ‘‘zdrobite’’ şi ‘‘rătăcite’’.

Autorul este un povestitor fiindcă recuperarea trecutului echivalează cu

recuperarea sinelui ca identitate aparţinând unui anumit spaţiu. Humuleşti este un sat

exemplar si exemplaritatea lui se transmite si povestitorului.

Ca orice scriere ce se dezvolta pe dimensiunea pactului autobiografic, ‘‘Amintiri

din copilărie’’ propune distincţia intre cei doi actanţi, eul narator si eul erou, chiar daca

personajele, locurile, obiectele sunt prezentate in discurs din perspectiva celui care

priveşte, observa, cunoaşte, participa la evenimente; personajul-obiect al ‘‘Amintirilor’’

devine agent al naraţiunii: ‘‘Nu mi-ar fi ciuda încaltea, când ai fi tu ceva şi te miri unde,

îmi zice cugetul meu, dar aşa, un bot cu ochi ce te găseşti, o bucata de huma însufleţită

din sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!’’

În ‘‘Amintiri din copilărie’’ forţa narativa a lui Creanga atinge sublimul. Autorul îşi

păstrează plăcerea de a glumi permanent, privind totul dintr-o perspectiva care amuza,

exagerând, ironizând, autopersiflându-se. Substanţa cărţii e valoroasa, pura, autentica,

prin trei parametri: social, deşi documentar, etnografic ( aflam detalii de viata sociala

6

despre satul moldovenesc de munte din a II-a jumătate a secolului al XIX- lea ) ,

psihologic , ( prin fixarea trăsăturilor mobilităţii sufleteşti ale copilului ) ; estetic – cel mai

important – ( de arta literara fără reproş ) , având aura lirismului evocărilor şi nostalgia

lucrurilor şi oamenilor, îmbinată cu atitudinea de umor de sursa ţărănească ( traducând o

înţelepciune bătrânească, milenara, deportata şi subtila, rafinata ).

Exista între narator şi eroul naraţiunii lui Creangă o diferenţă de vârstă şi de

experienţa care autorizează pe primul sa-l trateze pe cel de-al doilea cu o superioritate,

uneori ironica: ‘‘Ia am fost si eu pe lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma

însufleţită din Humuleşti, care nici frumos pana la douăzeci de ani, nici cu minte pana la

treizeci de ani si nici bogat pana la patruzeci de ani nu m-am făcut.!’’ Genul reconstituirii

in sens larg memorialistic a propriei existente resimţită ca vrednica de a prezenta un

anume interes pentru urmaşi, e foarte răspândit in literatura. ‘‘Amintirile’’ lui Creangă

sunt cu totul altceva. Nu poate fi vorba de o reconstituire cu pretenţii de obiectivitate

ştiinţifică şi cu o anumita destinaţie utilitara de mai târziu, ci este pura. Chiar daca, prin

sine, majoritatea figurilor sunt atestabile istoriceşti, chiar daca exista o funcţie existenţială

a ‘‘Amintirilor’’, Creangă nu procedează disociativ ca un monograf, ci asociativ, ca un

artist, ca un poet epic al evocării.

La începutul fiecărei ‘‘Amintiri’’, Creanga vrea sa descrie satul, casa părintească,

mediul. Descripţia este însă foarte săracă, mai mult o definiţie: ‘‘sat mare si vesel’’, ‘‘in

toata puterea cuvântului’’, ‘‘biserica frumoasa’’. Doar vuirea satului de vatale aduna o

sugestie de activitate rurala. Pentru atâta sărăcie de note, expresia lui Creangă este

umflata, şi totuşi, tocmai acea inutilitate verbala este conţinutul. Aici nu e vorba nici de

Humuleşti, nici de biserica din sat, ci de eroul principal al acestei compuneri dramatice,

care-si începe monologul. ‘‘Drăgăliţă Doamne’’, ‘‘nu ştiu alţii cum sunt, dar eu…’’ ,

‘‘parca-mi saltă şi acum inima de bucurie’’, ‘‘Doamne, frumos era pe atunci…’’, sunt un

soi de efuziuni lirice, care formează nota verbala a personajului, stilul lui substanţial.

Eroul-actor se caracterizeaza singur. Conţinutul obiectiv neavând decât o însemnătate

secundara, este greu din punct de vedere critic de a justifica valoarea scrierii. Nu se poate

măsură monologul nici cu legile teatrului, fiindcă din teatru este numai gestul verbal,

lipsind insa acţiunea propriu-zisa. Un povestitor se impune practic doar prin realitatea

hazului sau, controlat de generaţii felurite, ca si talentul unui actor. Farmecul lui Creanga

7

se dovedeşte inanalizabil, ca si farmecul poeziei eminesciene, unde nici ideea in sine, nici

muzica in sine nu explica nimic. Tot textul ‘‘Amintirilor’’ este distribuit monologic si

dialogic la povestitor ca erou subiectiv si la personaje ca eroi obiectivi, jucaţi însă de

povestitorul însuşi. Sunt mai valoroase părţile cu o umoare verbala mai vie, mai

inveterata.

‘‘Amintiri din copilărie’’ este de un farmec de neegalat. Autorul matur ne vorbeşte

despre isprăvile unui copil de 13-14 ani, trecute demult, dar devenite extraordinare prin

negura vremii. Copilăria apare, sub pana humuleşteanului, ca un tărâm al bucuriei si al

inocentei, lipsita de griji, jocul fiind acum cea mai mare desfătare. Întâmplările sunt

reprezentate scenic, iar autenticitatea trăirii merge pana la identificarea cu personajele,

pentru ca autorul regizează scenele sau participa la jucarea lor. Prin Nică al lui Ştefan a

Petrei, Creangă, îşi ‘‘joaca rolul sau de copil si ne invita, cu bonomie, sa gustam farmecul

vârstei de aur a omului din totdeauna si de pretutindeni’’ . (G. Călinescu)

Plecând de la folclor, Creangă a reuşit sa ridice proza românească din secolul

trecut pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridica la un nivel

neegalat, dovedindu-se un artist profund original.

Ni se înfăţişează, bunăoară, un erou: ‘‘Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce

om vrednic şi cu bunătate mai era!’’ E mai mult o efuziune decât o caracterizare.

Personajul nu trăieşte plastic. Dar hazul monologic al lui Creanga este real. Iată şcoala: ‘‘

În alta zi ne trezim ca iar vine părintele la şcoala cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne

aduce dar de şcoala noua un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos’’. Linia

descripţiei e ştearsă şi insuficientă. Elementul literar este reprezentat aici prin ‘‘drăguţ de

biciuşor’’ si alte îndulciri de acestea, care ne aduc aminte ca avem in fata noastră pe

Creangă. Tot ce e mai indiscutabil, viu, aparţine monologului:

‘‘…Mai !!! s-a trecut de saga, zic eu in gandul meu; inca nu m-a gatit de ascultat si

cate au sa mai fie ! Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor si a tremura

de mânios … Ei, ei ! acu-i acu. Ce-i de făcut, mai Nică ! îmi zic eu, in mine. Şi mă uitam

pe furiş la uşa mântuirii şi tot scăpărăm din picioare, aşteptând cu neastâmpăr să vie un

lainic de şcolar de afara, căci era porunca să nu ieşim câte doi deodată ; şi-mi crăpa

măseaua-n gura, când vedeam ca nu mai vine…’’

8

Precum se vede, nu exista ‘‘proza’’ in ‘‘Amintirile’’ lui Creangă. Partea

naratorului este un monolog care cuprinde foarte putina observaţie si mai mult judecăţi

despre lucruri şi exclamaţii. Aceasta parte este expresia autorului însuşi, si ea trebuie

interpretata, spusa cu glas tare, ca orice compunere făcută să fie auzită. Acesta este

motivul pentru care, conştient sau nu, Creangă citea tare si suna mereu frazele. El concepe

compunerile sale scenic.

Monologul lui Creanga este autentic atât timp cat se supune economiei teatrale,

exprimând cu maxima condensare, prin stilul verbal, pe eroul subiectiv.

‘‘Amintiri din copilărie’’ nu începe aşa cum încep majoritatea scrierilor

autobiografice ale altor scriitori. Creanga nu prezintă din primele rânduri povestea

naşterii, a originii şi a evoluţiei familiei sale în spaţiul Humuleştilor, el începându-si

călătoria în spaţiul copilăriei, raportându-se la primii ani de şcoala. Creangă face apel la

memoria afectiva in procesul sau de narare; el se opreşte, renunţând la ordinea

cronologică, la momentele ce i-au marcat existenta ca persoana, dezvoltarea sa ulterioara.

Creangă foloseşte aceasta modalitate, tocmai din dorinţa de a pune în lumina experienţele

ce l-au ajutat in procesul de formare ca om, in devenirea sa personala.

Exista în scrierea lui Creangă doua dimensiuni temporale diferite, doua nivele ale

realităţii diferite unul fata de altul: prezentul si trecutul. Prezentul este reprezentat de

complexul afectiv actual al scriitorului, personalitatea deja formata, omul matur, trecut

prin toate etapele de formare si transformare. Trecutul este oglindirea situaţiei eului erou,

reprezentarea personalităţii in formare, a copilului lipsit de grija zilei de mâine, pus tot

timpul pe soţii. Prezentul reprezintă o reflectare a trecutului, autorul întorcându-se în timp

pentru a mai fi o data copil: ‘‘Ce-i pasa copilului când mama şi tata se gândesc la

neajunsurile vieţii, la ce poate sa le aducă ziua de mâine, sau ca-i frământă alte gânduri

pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte ca se afla calare pe un cal de

cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie buna şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot

dinadinsul, şi răcneşte la fel din toata inima, de îţi ie auzul; şi de cade jos, crede ca l-a

trântit calul, şi pe bat îşi descarcă toată mânia în toată puterea cuvântului…

Aşa eram eu la vârsta cea fericita şi aşa cred ca au fost toţi copiii, de când e lumea

si pământul măcar să zică cine ce-a zice.’’

9

Finalele de capitole produc nu numai o oprire în lectura, ci şi în evoluţia eroului, a

personajului. Fiecare capitol reprezintă o anumita perioada din viaţa eroului, din drumul

său către maturitate, către împlinirea sa ca persoana. Prin intermediul acestor finale,

Creangă amână intenţionat rezolvarea unei situaţii sau continuarea naraţiunii. Sprijinit de

aceasta tactica, autorul trezeşte nerăbdarea cititorului, făcându-l dornic sa-si continue

lectura. Etapele devenirii personalităţii eului narator sunt punctate, de asemenea, si de

spatiile albe dintre capitole. Aceste spatii albe au o funcţionalitate precisa in procesul

narării, reprezentând o întârziere in narare.

Creangă adună în scrierile lui mult vocabular ţărănesc, dar mai mult cu seama,

proverbe, zicători care alcătuiesc aşa-zisele lui ‘‘ţărănii’’. Însă acestea singure nu pot face

literatura. Daca socotim pe Creanga folclorist, atunci sunt culegeri de ţăranii mult mai

bogate. Creanga are puterea de a crea tipuri vii, arta cu care mânuieşte limba, puritatea

vocabularului, aproape cu desăvârşire lipsit de neologisme, stilul simplu, natural si plastic,

cu propoziţii şi fraze armonioase si ritmate, atât de perfect potrivit cu subiectul si

celelalte.

Ţăranul Creangă nu este însă deloc un ‘‘un talent necioplit’’ cum credea Negruzzi

şi nici un ‘‘autor poporal’’ cum l-a numit Maiorescu. El este un talent rafinat, un mare

artist. Împrejurarea devine izbitoare considerând mai întâi materia de motive folclorice si

chiar primele mijloace ale expresiei populare in poveştile sale.

‘‘Ţărăniile’’ lui Creangă, ca expresii ale înţelepciunii ‘‘prostimii’’, sunt deci

observaţii satirice cu un vădit substrat social, expresii artistice ale umorului, forme in care

însuşi poporul înţelege batjocura, fără a fi obligat sa respecte convenţionalismul celor ‘‘de

sus’’. Expresia oprita de multe ori pe culmea echivocului nu este un semn de jena fata de

o lume serioasa, ci mai degrabă o tehnica impusa de specificul umorului ca forma de

satira. Obscenul nu este la Creangă o obsesie pornografica, chiar si in povestirile zise

pornografice, ci o privire a vieţii ‘‘dinăuntrul’’ ei, cu aerul ‘‘prostului’’ căruia nimic nu-i

scapă şi nici nu ştie să spună ce vede.

Morala lui Creangă este a tuturor realiştilor.

‘‘Arhive de tradiţii’’ sunt toţi ţăranii noştri, daca vrem; sunt chiar doctori în zisa

ştiinţa orala. De aceea in buna parte, credem noi, Creanga nu e gustat de ei. Ţăranii

vorbesc colorat pentru intelectualul de oras. Proverbul, pilda si ingeneral expresiile tipice

10

lor le rezolva dificultati de exprimare individuala si, desi foarte plastice, intre ei si-au

pierdut de mult relieful. Cu ‘‘vorba ceea’’ sau ‘‘aia…’’ , cu ‘‘vorba ăluia…’’ ei

economisesc orice sforţare prezenta, uşurându-se ca au la îndemână un clişeu verbal.

Poate părea curios, dar numai pentru aceasta nevoie practica, iar nu ilustrativa, se folosesc

ei de… pitorescul vorbirii. Creangă nu le aduce decât ceea ce ştiu şi ei, ori de unde ar fi.

Iar arta, pe care un geniu o creează în prelungirea felului lor de sensibilitate, călăuzit de

instinctul sau sigur, n-o pot pricepe de la un anumit nivel în sus. În situaţia ţăranului care

nu face mare haz de cuprinsul ţărănesc al operei lui Creangă, putem ajunge fiecare, după

numeroase lecturi. Când însă ne-am obişnuit, prin lectura repetata, cu mecanica

proverbului, cu topica frazei ţărăneşti, cu totalul de datini si obiceiuri, în sfârşit, cu felul

lor de viata oarecum pietrificata, atenţia ni se muta in alta parte. Fiind vorba de Creangă,

îi părăsim ‘‘arhiva’’ ; zisa erudiţie nu se mai retine, rămânând totuşi fixaţi asupra operei,

care nu se istoveşte. Istoriceşte dar, noi suntem azi mai liberi sa privim scrierile lui,

valoarea lor estetica dăruindu-ni-se în totul. Căci folcloristul, ce vom fi fost fiecare la

câteva lecturi, s-a dat la o parte din fata omului de litere, care priveşte încă.

Căci Creangă, ştiind să scrie pentru oameni în vârsta, diferenţiaţi ca tip colectiv si

individual, a folosit conturul social-ţărănesc, etnic şi naţional, ca sa dea versiunea adulta a

basmului si a povestii.

Opera lui Creanga ni se comunica aproape pe toata întinderea ei in doua limbaje:

unul literal, explicit, aparent univoc, bun doar pentru istoricii literari ‘‘obiectivi’’, care fac

alergie numai si la ideea unei interpretări plurivalente a literaturii; al doilea ‘‘limbaj’’, cel

simbolic, care face cu putinţă între anume limite ale verosimilităţii, ale plauzibilului,

schimbarea continua a unghiurilor de receptare, respectiv de interpretare a operei. În

cazul lui Creangă se poate vorbi azi de ambiguitatea , marilor opere, plurivalenta lor de

structuri ; ambiguitatea de care poate fi vorba in marea literatura rezulta din plenitudinea

unui mesaj si dintr-o superioara organizare expresiva a lui. Ambiguitatea rezulta din

faptul ca, uneori, sensul urmărit de autor este debordat în toate direcţiile de sensurile

nescontate, dar indulcându-i-se operei din pricina acuităţii si universalităţii percepţiilor.

Destinul fiecărui copil, precizează G. Călinescu, este ‘‘de a face bucuria şi

supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat si-l vor

lua toţi (…) Creangă povesteşte copilăria copilului universal’’.

11

Întreaga opera a lui Ion Creanga poate fi considerata o ‘‘ metafora enorma’’ ,

unificata pana in cele mai mărunte detalii prin viziunea lumii ca spectacol. Sa consideram

din acest punct de vedere opera capitala a povestitorului. Pentru zelatorii interpretărilor

univoce, literale, ‘‘Amintirile’’ … devin prilej de exasperante analize sociologico –

etnografice, care nu–s de fel superflue, insa devin întristătoare prin unilateralitatea lor. Tot

conflictul din ‘‘Amintiri’’… era redus la cearta – pornita din raţiuni economice – care i-a

determinat pe părinţi sa orienteze intr-un fel anume existenta viitorului scriitor.

Început în 1881, ‘‘Amintiri din copilărie’’ constituie, după aprecierea unanima a

criticilor si istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean

I. Creangă, fiind considerata ‘‘primul roman al copilăriei ţărăneşti’’. Deşi opera

autobiografica, faptele, ideile, personajele nu sunt intru totul reale. Rezulta ca personajul

principal al ‘‘Amintirilor din copilărie’’ nu este scriitorul, ci Nică al lui Ştefan a Petrei,

surprins si descris din perioada copilăriei, de când ‘‘a făcut ochi’’ si pana ajunge ‘‘holtei,

din păcate!’’

Universul creaţiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul

‘‘Amintirilor din copilărie’’, satul natal este locul cel mai important şi mai frumos din

lume. Aşa se explica de ce fiecare început şi fiecare sfârşit de capitol din cele patru ale

‘‘Amintirilor’’, cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii satului , la

frumuseţile şi rezonanta istorica o locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.

Humuleştii nu reprezintă numai reperul autobiografic al unui destin uman, cât si

‘‘teritoriul cultural pe care scriitura îl căuta mereu, obsesiv, pentru a-şi descoperi aici

propria substanţa, textul devine astfel o expresie a acestui spaţiu geografic şi spiritual,

dezvăluit pe dimensiunile acelui continuu genealogic matriliniar filtrat: prin conştiinţa

artistica.’’

Spaţiul Humuleştilor reprezintă, pentru autorul ‘‘Amintirilor’’, izvorul de energie,

sursa de inspiraţie, reprezintă originea si originalitatea. Creangă pleacă din Humuleşti

fizic, dar se întoarce psihic în spaţiul copilăriei în anii maturităţii; opera sta sub semnul

satului moldovenesc, in Creanga trăind: ‘‘credinţele, datinile, obiceiurile, limba, poezia,

morala, filozofia poporului, cum s-au format in mii de ani de adaptare la împrejurările

pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de pe suprafaţa vieţii nazionale.’’ Influenţa

12

exercitată de satul natal, de oamenii din sat, de credinţele, de obiceiurile si felul lor de a fi,

reprezintă originalitatea operei lui Creangă, ceea ce-l diferenţiază de alţi scriitori.

‘‘Amintiri din copilărie’’ oferă tabloul fidel al vieţii ţărăneşti dintr-un colt al

Moldovei de sus, de prin jurul anului 1850, marcând toate aspectele specifice.

Fiecare capitol al ‘‘Amintirilor’’ reprezintă, la început sau în interior, imaginea

satului natal si a oamenilor care locuiesc in el. Indiferent de locul pe care îl ocupa in

ierarhia satului, fiecare om, este un prototip al unui ţăran.

În capitolul I, Creangă priveşte satul cu ochi de copil, descrierea fiind o

rememorare a locurilor natale. Creangă este mândru ca s-a născut într-un asemenea sat.

Oamenii, elementul principal al satului, sunt deosebiţi, foarte harnici.

Partea întâi evoca frumuseţile satului Humuleşti ‘‘stau câteodată şi-mi aduc aminte

ce vremuri si ce oameni erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-

Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste

apa Neamţului; sat mare si vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot una: Vatra Satului,

Delenii şi Bejenii.’’; şi mândria de-a aparţine prin naştere acestui sat vechi, răzeşesc: ‘‘Ş-

apoi Humuleşti şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat

vechi, răzeşesc întemeiat în toata puterea cuvântului; cu gospodari tot unul si unul, cu

flăcăi voinici si fete mandre, care ştiau a învârti hora, dar si suveica, de vuia satul de

votale în toate părţile, cu biserica frumoasa si nişte preoţi şi dascăli şi poporali ca aceia, de

făceau mare cinste satului lor’’.

Creangă ne face cunoştinţă cu primele sale personaje. Atât de frumos ne vorbeşte

despre preotul Ioan de sub deal, care era ‘‘om vrednic şi cu bunătate’’, despre bădiţa

Vasile a Ilioaei, care era dascălul bisericii ‘‘un holtei zdravăn, frumos şi voinic’’. Aceştia

umblau din casa in casa si-i sfătuiau pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură. La şcoală s-

au adunat o mulţime de băieţi şi fete, intre care se afla şi Nică, ‘‘un băiet prizărit, ruşinos

şi fricos…’’; cea dintâi şcolăriţă era Smărăndiţa popii, ‘‘o zgâtaie de copilă agera la minte

şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte si din nebunii’’. Părintele se

interesa de tot ce se petrecea în şcoală, daca erau cuminţi copiii, daca învăţau, si astfel,

le-a adus un scaun nou, si i-a pus numele ‘‘Calul Bălan’’, pe care l-a lăsat in şcoala. Dar

nu acest cadou era cel mai important pentru copii, ci un drăguţ de biciuşor de curele, care

era împletit frumos, pe care părintele l-a adus, şi pe care l-a numit ‘‘Sfântul Nicolai’’;

13

după cum era hramul bisericii. Aceasta era prima amintire legata de şcoala, care ni-l

prezintă pe moş Fotea, cojocarul; acesta a împletit biciuşorul. Bădiţa Vasile, îl asculta pe

preot, şi când copiii nu ştiau, le număra greşelile şi astfel, câte greşeli aveau, de atâtea ori

făceau cunoştinţă cu Sfântul Neculai. Smărăndiţa a fost prima săraca, care a luat bătaie.

De atunci, ea, ‘‘ şedea cu mâinile la ochi si plângea ca o mireasa, de sarea cămaşa de pe

dânsa.’’ Ce copii erau! După prezentarea satului, a scolii, a personajelor ce au legătura cu

ea, autorul trece la povestirea unei întâmplări din viaţa de elev. În lipsa preotului si a

dascălului, copiii prindeau muştele în ceaslov şi le făceau capătul. Filele pline de sânge au

fost observate de preot, care si-a pus mâinile pe cap; i-a chemat pe copii si i-a poftit pe

Calul Bălan şi i-a mângâiat cu ‘‘ Sfântul Neculai’’. Nică îl numea pe ‘‘Sfântul Niculai’’,

‘‘făcătorul de vânătăi’’; Nică a lui Ştefan a Petrii, după ce a reuşit să scape de duşmanii

lui Nic-a lui Costache şi Toader a Catincăi, i-a spus mamei ca nu mai merge la şcoală,

chiar daca-l omoară. Preotul si cu tatal sau, l-au luat cu binişorul, si l-au dus iar la scoala.

‘‘Ca, da, e păcat sa ramai fără leac de învăţătura’’, zicea părintele. Un alt episod important

din viata lui Nică este lăurea ‘‘cu arcanul’’ a învăţătorului Vasile. Aceasta practica era

frecventa în viaţa comunităţilor din acea perioada, şi deci şi în Humuleşti. Faptul ca tinerii

refuzau sa facă armata, determinau autorităţile să recurgă la tot felul de motive pentru a-i

prinde si a-i înrola. Aşa se întâmplă şi în ‘‘Amintiri’’: sub pretext ca Vodă va trece, în

drum spre mănăstiri, prin Humuleşti, vornicul scoate lumea din sat ‘‘la o claca de dres

drumul’’. Învăţătorul îşi îndeamnă şi el elevii sa dea o mana de ajutor ‘‘sa nu zică Vodă

când a trece pe aici ca satul nostru e mai leneş decât alte sate’’. Mândria omului de la sat,

de a fi tot timpul gospodar, de a-şi îngriji locul unde sta, duce la aceasta receptivitate in a

participa in îngrijirea satului. Dar motivul pentru care au fost scoşi oamenii la claca, a fost

acela de a-l lua la oaste pe învăţătorul Vasile. Când l-a prins pe bădiţa Vasile, i-au pus

cătuşele, să-l trimită la Piatra. Femeile blestemau cu lacrimi de foc, iar mama lui bădiţa

Vasile îşi petrecea băiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort. ‘‘Las’, mama, ca lumea asta

nu-i numai cat se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mângâind-o; şi în oaste trăieşte omul

bine, daca este vrednic. Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi

mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!’’

Ce greu le era acum tuturor fără bădiţa Vasile. Ca urmare a acestui fapt, şcoala a fost

închisă pentru un timp; în sat exista şi ‘‘dascălul Iordache, farnaitul de la strana mare’’ ;

14

acesta era bătrân şi cam avea darul suptului. La strana se bâzâia, nu mai era atât de

frumos. De ajunuri, copiii fugeau înaintea popii, la Crăciun nechezau ca mânzii, iar la

boboteaza strigau chiralesa de clocotea satul.

Prezentarea acestor obiceiuri este urmata de un alt eveniment din viata satului,

hramul satului si al bisericii. Şi această sărbătoare este la fel de importanta, ca şi marile

sărbători creştine, pentru comunitatea humuleşteană, dar nu numai. Cu aceasta ocazie, se

făcea slujba mare la biserica, iar gospodarii se pregăteau, întindeau mese pentru toţi

musafirii. Acum Creangă ne introduce un alt personaj, cel mai important: mama. Autorul

ne-o prezintă pe mama sa, care era atât de bună şi de darnica. Creangă îşi aminteşte cu

mult drag de acei ani, în care mama sa învăţa cu el acasă, cum se bucura aceasta când îl

vedea ca se trage la carte, de tatăl său, care-i spunea in bătaie de joc: ‘‘Logofete, brânza-n

cui, lapte acru-n călămări, chiu si vai prin buzunări!’’ Smaranda găsea o mângâiere

nebănuită în descoperirea cărţii si citea singura nu numai in psaltire, ca femeie

bisericoase, cum îi zicea bărbatul ei, ci si din Alexandria, având deci revelaţia unui

univers al poveştilor aflate din lectura proprie. Pentru ea, ideea ca într-adevăr ‘‘cine are

carte are parte’’ capătă un înţeles deosebit, care-l proiecta pe omul învăţat într-o lume

superioara, inaccesibila celor de rând. Pentru feciorul ei, care dobândise de mic o

asemenea stare încât sa o fi învăţat şi pe ea sa descifreze tainele cărţilor de demult,

Smaranda nutrea în sinea ei mult mai mult decât îndrăznea s-o mărturisească. Voia

numaidecât –zicea – să-şi facă băiatul popă, dar gândul ei îl vedea mult mai departe de

hotarele Humuleştilor şi de pragul bisericii din sat. Îl visa ‘‘un al doilea Cucuzel, podoaba

creştinătăţii’’ şi cercetase, cu privire la soarta lui Nică, ‘‘toţi zodierii si cărturăresele’’ ca

sa afle ca îi e dat ‘‘să petreacă printre oameni mari’’. Ca despre băiatul ei se vorbea

oarecum in sat, pentru înzestrarea cu minte pe care i-o va fi lăudat părintele Ioan, e cert,

de vreme ce Smaranda se întâlnea cu ‘‘femeile bisericoase din sat’’ . Acestea , îl apreciau

pe Nică şi spuneau ca are sa fie om mare, ca e plin de noroc, ca are un glas de înger.

Mama sa, dorea atât de mult ca el să înveţe, sa ajungă popă. Aceasta se ruga de soţul ei să-

i dea bani lui Nică, pentru a face şcoala, dar el spunea ca nu are bani pentru Nică.

Smaranda s-a supărat foarte tare, zicându-i soţului ei: ‘‘Ştiu eu, sa nu crezi ca doarme

Smaranda, dormire-ai somnul de veci sa dormi! … Ai sa te duci in fundul iadului, si n-are

15

sa aibă cine te scoate, daca nu te-i sili să-ţi faci un băiet popă! De spovedanie fugi ca

dracul de tamaie. La biserica mergi din Paşti în Paşti. Asa cauti tu de suflet?’’

Tatăl, potolit şi robit ca întotdeauna, fără disperări, dar şi fără nădejdi, măsurând toate

după albia vieţii lui şi a neamului sau, avea oroare de planuri măreţe. Nici nu visa să-şi

vadă feciorul ajuns popa, nici nu credea ca lucrul acesta e posibil. Fără carte, omul care

munceşte cum a apucat din părinţi e oricând la locul lui, nici cu capu-n nori, nici cu traista

goala, ca sa aştepte sa-i dea stăpânul de mâncare. Smaranda îl va fi descoperit pe dascălul

Simion Fosa, din Ţuţuieni, în Târgul Neamţ, dincolo de Ozana. Dar Ştefan adăugă ‘‘că nu

face băietul astă atâtea husaşi, cu straie cu tot, câţi a dat pe el pentru dânsul pana atunci’’

şi făcea socoteli peste socoteli! Salvarea a fost tatăl Smarandei, David Creangă care l-a

luat pe Nică şi l-a dus la Broşteni, împreună cu Dumitru. Creangă face din nou apel la

stilul ţărănesc, la descrierea prin ochii omului simplu. ‘‘Si satul Broşteni fiind împrăştiat

mai ca toate satele de la munte nu se ruşina lupul si ursul a se arata ziua-amiaza-mare prin

el; o casa ici, sub tihăria asta, alta dincolo de Bistriţa, sub alta tihărie, mă rog, unde i-a

venit omului la îndemâna să şi-o facă.’’ Creangă ne descrie atât de amănunţit casa

Irinucăi care, avea ferestrele cat palma, care era acoperita cu scânduri, îngrădită cu răzlogi

de brad şi aşezată chiar sub munte, pe malul stâng al Bistriţei, aproape de pod. Irinuca era

o femeie măritată, avea ‘‘o fată bâlcază şi lălâie, de-ţi era frică sa înnoptezi cu dânsa în

casă’’. Toată averea Irinucăi era ‘‘cocioaba de pe malul stâng al Bistriţei, bărbatul, fata şi

boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă’’. Aici,

Nică şi cu Dumitru trec prin multe ‘‘greutăţi’’.

Şcoala, care era într-o casa luată cu chirie, nu pare sa-l fi impresionat pe a Ionica

din Humuleşti în nici un chip. Era toată, în mic, cam cum o visase, pentru toate satele:

adică avea o singura sala de clasa, lunga de 8 m. si lata de 6, 40 ,in care se aflau vreo 9-10

bănci lungi, ca pentru 12 şcolari fiecare, un uliuc cu nisip pentru scriere, o tabla în părete

si o masa pentru învăţător. Nici profesorul despre care se vorbea ca era ‘‘un om de mijloc,

roşcovan, uscăţiv, bun la inima şi glumeţ, dar iute la manie si aspru’’, si pe care David

Creanga, ca atâtea alţii, îl ridicase in slavi, nu pare sa fi lăsat urme în amintirile aceluiaşi

Ionica. Ducându-se la şcoală şi având plete, profesorul a poruncit să-i tundă, rămânând

astfel tunşi chilug; apoi au luat râie de la caprele Irinucăi, mergeau şi se scăldau în

Bistraţa, cum îi învăţase o babă, dar de râie n-au scăpat.; urnesc o stanca de la locul ei, si

16

aceasta se duce drept în tinda Irinucăi, apoi în Bistriţa, de clocotea apa. Când au vazut ce-

au facut, si-au strans lucrurile, au plecat cu pluta la Borca, la fratele lui Dumitru, pe care-l

chema Vasile. Bătrâna Nastasia, văzându-i acasă ‘‘de bucurie a şi tras un bocit’’ şi în mai

puţin de o săptămână îi şi vindeca de râie. Bătrânul plăti ‘‘fără vorba’’ stricăciunile făcute

de băieţi către Irinuca săraca.

Aceste scene pe care le-am enumerat pe scurt, prind culoare. Sunt din cale-afara de

hazlii. Aceasta prima parte se termina cu întoarcerea lui Nică în satul natal, după ce a

trecut printr-o serie de peripeţii. Întoarcerea are loc în Vinerea –Saca, înainte de

încheierea postului Paştelui. Acum se încheie şi prima etapa a procesului de devenire a

personajului Nică.

Partea a doua se deschide cu reluarea descrierii satului natal, care e plina de lirism,

in special când înfăţişează casa părintească- leagăn al copilăriei fericite: ‘‘Nu ştiu alţii

cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din

Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoara cu motocei la capăt, de crăpau

maţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem

a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii de-a

mijoarca, si la alte jocuri si jucării pline de hazul si farmecul copilăresc, parca-mi saltă şi

acum inima de bucurie! Si, Doamne, frumos era pe atunci, căci si părinţii, şi fraţii şi

surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau

de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de

parca era toata lumea mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic şi copilăros ca vântul în

tulburarea sa.’’ Observam puternicul ataşament afectiv al autorului fata de orizontul

copilăriei din felul cum enumera, pornind de la general ( ‘‘casa părintească’’ ) , detaliile

specifice ale unui interior ţărănesc si apoi ‘‘alte jocuri si jucării pline de farmecul

copilăresc’’. Creangă, trăieşte aceste clipe, in care ne prezintă casa părintească, locul

naşterii sale, tovarăşii de joacă, familia sa, atât de bine, încât avem sentimentul ca toate s-

au petrecut ieri, si ca ne aflam si noi alături de el, de parca noi am fi prietenii cu care s-a

jucat atât de frumos.

Creangă ne introduce nu doar în spaţiul satului, ci şi al casei părinteşti. Casa este

specific ţărănească, un spaţiu de basm, în care totul este atât de frumos, de vesel, unde te

17

simţi foarte bine, unde eşti alături de oamenii pe care-i iubeşti foarte mult si care te iubesc

la randu-i.

Figura centrala ce guvernează copilăria lui Nică, este mama sa. ‘‘Si mama care era

vestita pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele

dintre nori după o ploaie îndelungată: ieşi copile cu părul bălai şi râde la soare, doar s-a

îndrepta vremea, şi vremea se îndrepta după râsul meu…’’ Mama devine astfel un

personaj atat de apropiat de sufletul copilului, un model drept de urmat, un sprijin. După

ce mărturiseşte cu veneraţie dragostea sa nesfârşită faţă de mama, I. Creangă ne

îndeamnă: ‘‘Mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singura este vesela si

nevinovata’’.

În acest capitol, Creangă ne vorbeşte atât de frumos despre mama sa, care l-a

crescut si care avea atâta grija de el, iar când se lovea, mama sa, ‘‘bătea pământul, sau

peretele, sau vrun lemn’’ , de care se pălea la cap, la mână sau la picior, zicând: ‘‘Na,

na!’’, şi îndată-i trecea durerea.

Pentru Nică, ‘‘vremea trece cu amăgele’’ şi el ‘‘creste pe nesimţite’’. Amintirile

reţin doar amăgelele, pentru ca Nică cel din carte, oricum va fi fost cel adevărat, să nu

simtă de fel creşterea. Dacă ‘‘tot alte gânduri îi zburau prin cap şi alte plăceri i se

deşteptau în suflet’’, ‘‘Amintirile’’ reţin numai gândurile care, chiar în schimbarea lor

unul după altul, rămân copilăreşti; şi plăcerile inedite numai când cel puţin aparent încă

sunt ale jocului. Gândul copilului devenea gândul omului, adică altceva, calitativ diferit,

‘‘căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale cărui aripi te poarta dorul necontenit

si nu te lasă în pace, pana ce intri în mormânt’’. De asemenea gând trebuia ferit Nică, cel

din poveste, care n-are habar ca ‘‘din veselia cea mai mare poţi să cazi deodată în

urâcioasa întristare…’’

Smaranda nu se putea odihni pentru ca băieţii ‘‘ridicau casa în slavă’’, şi-atunci îi

ameninţa ca va lua ‘‘varga din coarda’’ si-i ‘‘va croi de le vor merge peticele’’ ; ea se

plângea soţului sau, Ştefan a Petrei, ca-i scot ‘‘peri albi’’ toata ziulica, şi ca s-a saturat de

ei ‘‘ca de mere pădureţe’’, exprimându-şi, într-o aprigă imprecaţie, năduful ( ‘‘mânca-i-ar

pământul să-i mănânce!’’ ) pe care o corectează imediat insa: ( ‘‘Doamne, iarta-mă!’’ ).

Când venea tatăl copiilor noaptea ‘‘de la pădure din Dumesnicu’’, ei ‘‘îl spăriau’’,

‘‘sărindu-i în spate pe întuneric’’, iar când omul ‘‘se punea sa mănânce’’, băieţii

18

‘‘scotoceau maţele de prin ocniţe şi cotruţă’’ si le ‘‘flocăiau’’ si ‘‘le şmotruiau’’ dinaintea

lui, oblingând-o pe Smaranda sa-i ameninţe, zicându-le: ‘‘pughibale spurcate ce

sunteţi!’’ , ‘‘nici o lighioaie nu se poate aciuia pe lângă casa de răul vostru’’. Constatând

ca încă ‘‘nu i-a săcelat’’ în acea zi, deci nu i-a bătut, îi ameninţa: ‘‘Acuş ieu varga din

coarda si va croiesc de va merg petecele!’’

Tatăl, cat era de ostenit le lua apărarea, îi ‘‘săruta mereu pe fiecare’’, ‘‘îi dădea huţa’’,

bucurându-se că au ce mânca şi că sunt cu toţii sănătoşi, şi amintindu-i soţiei ca ‘‘le-a

trece lor zburdăciunea, când or fi mari, şi i-or lua grijile înainte’’. El apelează la o zicală

populară care spune ca : ‘‘Daca-i copil, sa se joace, daca-i cal, sa tragă si daca-i popa, sa

citească’’.

Nemângâiată, Smaranda îi enumera soţului ei câte ‘‘drăcării’’ pot ei să facă într-o

zi întreaga. Cum ‘‘Zahei cel cuminte’’, imediat ce aude toaca la biserica, ‘‘fuge si el afara

si începe a toca in stative, de pârâie păreţii casei si duduie fereştrile’’, iar ‘‘stropşitul de

Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele si cu vătrariul face o hodorogeala si un tărăboi de-ti iè

auzul’’.

Este comica relatarea Smarandei care se plânge ca asta se întâmplă în toate zilele,

de câte doua-trei ori, că băieţii ‘‘îşi pun câte o ţoală în spate si câte un coif de hârtie in

cap’’ si cântă ‘‘Aliluia si Doamne miluieşte, popa prinde peşte’’. Stârneşte hazul Ştefan a

Petrei care îi da o replica mucalita soţiei sale: ‘‘Pai, da, mai femeie, tot eşti tu bisericoasa

( … )încaltea ţi-au făcut si băieţii biserica aici pe loc, după cheful tău’’.

Smaranda îşi ceartă soţul ca ‘‘le da nas’’ copiilor si le ‘‘ţine hangul’’ si observa ca

aceştia ‘‘se uita ţintă’’, la părinţi de parca au de gând ‘‘să-i zugrăvească’’, deci aşteptând

rezultatul disputei pe tema educativa. Precizarea ei ca la treaba copiii ‘‘se codesc’’, se

drâmboiesc si ‘‘se sclifosesc’’, provoacă zâmbetul cititorului.

Fragmentul relatează în continuare că Smaranda era nevoita să devină brutală cu

copiii care nu se potoleau nici după ce toţi ai casei se culcaseră. Ei ‘‘se luau la hârjoană’’,

de aceea ‘‘biata mama’’ era nevoita sa le dea câteva ‘‘tapangele la spinare’’, si mai

îndesate, zicând: ‘‘-Na-va de cheltuiala, ghiavoli ce sunteţi!’’

Autorul exprima compasiunea fata de mama nevoita sa le suporte permanent

zburdălniciile, într-o fraza specifica, notata laconic: ‘‘Şi numai aşa se putea linişti biata

mama, de răul nostru, biata sa fie de păcate!’’

19

Pentru a trage concluziile la cele relatate anterior, I. Creangă apelează la

interogaţia retorica si la expresia familiara, specifica oralităţii: ‘‘Ş-apoi socotiţi ca se

mântuia numai cu atâta? Ti-ai găsit! A doua zi des-dimineaţă le începem din capăt, se

adresează sieşi: Mai pasa de tine minte toate cele si acum aşa, daca te slujeşte capul, bade

Ioane’’.

La fel se procedează când pare a fi pierdut firul povestirii; prin digresiuni, se

reîntoarce, solicitând înţelegerea ascultătorilor: ‘‘Însă vai de omul care se ia pe gânduri !

Uite cum te trage pe furiş apa la adânc şi din veselia cea mai mare cazi deodată în

urâcioasa întristare!’’ ( … ) ‘‘Hai mai bine despre copilărie să povestim …’’

Forţa lui Creangă se manifestă când narează. Atunci exprimarea este vie, autentica,

fraza bogata in verbe, devine evocatoare, iar întâmplările se întipăresc definitiv in mintea

cititorului .

O trăsătură caracteristică a Amintirilor, detectabila , de care ne ocupam, este

dinamismul anecdotic, rapiditatea cu care se derulează întâmplările. Ne referim la pasajele

care înfăţişează năzdrăvăniile pe care le fac băieţii în casa părintească: ghiduşiile la

sosirea tatălui, flocăitul matelor, ‘‘toaca’’ in stative, sau mersul cu plugul, în ajunul

Sfântului Vasile; smântânitul oalelor, cearta cu moş Chiorpec ciubotarul, furtul cireşelor

din grădina mătuşii Mărioara, a pupezei din tei, la scăldat, toate isprăvi de pomină al cărui

erou este acelaşi şturlubatic Nică al lui Ştefan a Petrei.

Formulele de marcare a schimbării de la un episod la altul, de felul: ‘‘D-apoi cu

smântânitul oalelor ce calamandros făceam’’, ‘‘Şi tocmai-mi-te! îndată după cea cu

cireşele, vine alta la rând’’- aduna naraţiunea laolaltă, şi o organizează sub forţa

magnetica a plăcerii de a povesti. Prin aceasta calitate a sa, I. Creangă se înrudeşte cu Ion

Neculce si M. Sadoveanu, fiind incontestabil, ‘‘Homer al nostru’’, cum l-a numit G.

Ibrăileanu.

Să exemplificăm cu un alt pasaj rapiditatea cu care se derulează întâmplările în

acest capitol: ‘‘La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu

paie, de-l înnăduşea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra

paielor si făceam un chef de mii de lei, ştiind ca mie are să-mi deie coada porcului s-o frig

si băşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu si s-o zurăiesc după ce s-a usca; s-apo vai de

urechile mamei, pana ce nu mi-o spărgea de cap!’’

20

Belşugul verbelor, precum si repetarea conjuncţiilor coordonatoare sugerează

febrilitatea acţiunii, forfota personajelor, cu toate gesturile lor.

Toate aceste evenimente se desfăşoară sub semnul vitezei, al grabei copilăreşti

spre jocul ce depăşea, anumite limite devenind obraznicii, si provocau dezordine; de aceea

seria sinonimica a verbelor ‘‘ a se juca’’, ‘‘a bate’’, este foarte ampla, cuprinzând o serie

de termeni si locuţiuni specifice: ‘‘a ridica casa în slavă’’= a face zgomot, a face tărăboi;

‘‘a şmotri’’= muştrului, a chinui pe cineva; ‘‘a da paiele’’= a încuraja la obraznicii, a da

cuiva nas, a atâta; ‘‘ a face otrocol’’ =a se năpusti, a provoca dezordine; ‘‘a da la om ca

cânii prin bat’’ = a fi foarte obraznic, a fi prea îndrăzneţ; ‘‘ a se întrece cu de diochiul’’ =

a merge prea departe, a se întinde prea mult; ‘‘ a se drâmboi’’ = a se bosumfla, a boci în

gura mare; ‘‘a se lua la hârjoană’’ = a se încăiera în joacă; ‘‘ a jnăpăi’’ = a bate;

substantive care denumesc pedeapsa: ‘‘tapangea’’ = lovitura cu palma; ‘‘nănaşa’’ = varga,

nuia; ‘‘ a cosi în bătaia’’ = a nimici, a omorî în bătaie; ‘‘a secela’’ = a ţesela, a bate ( in

sens figurat ) .

Vorbind despre arta narativă în ‘‘Amintiri’’ , vom încerca să demonstram ca

personajele din aceasta opera folosesc cu dibăcie arta vorbirii. Lunga discuţie dintre

părinţii lui Nică, arata în acest capitol, de care vorbim, este ilustrativa in acest sens.

‘‘Bucuria cuvintelor’’ pune stăpânire pe cele doua personaje în egală măsură, dar mama

rămâne vioara întâi. Portretul ei moral e conturat, cum am văzut, numai cu ajutorul

mijloacelor lingvistice. În replicile ei, violenţele de limbaj abunda, deşi ele ascund, de

cele mai multe ori, un zâmbet, abia reţinut: ‘‘Ara! D-apoi aveţi la ştiinţă ca va prea

întreceţi cu dediochiul!’’ - zice ea, amenintându-şi copiii că va trece imediat la represalii.

‘‘Acuşi ieu varga din coarda si va croiesc de va merg peticele!’’ Sa observam aici

expresiile de un pitoresc uimitor ale personajului: ‘‘ Vă întreceţi cu dediochiul’’, ‘‘ va

croiesc de va merg petecele’’, care dau coloritul frapant de care au vorbit cei mai mulţi

exegeţi ai operei crengiste.

Satul apare în perioada Crăciunului, cu datinile si obiceiurile specifice acestei

perioade a anului, precum si a îndeletnicirilor omului de la sat. Îmbrăcând haina umorului

specific al lui Creangă, prezentarea satului constituie de fapt, crearea unei imagini a

spaţiului rural cu tot ce ii este specific, cu obiceiurile si cu practicile oamenilor. În

prezentarea fiecărei amintiri, Creangă ne aduce în faţa ochilor satul natal. În orice

21

povestire a vreunei peripeţii sau năzdrăvănii a copilului apare o referire la Humuleşti. De

pilda, în timp ce îşi aminteşte cum a stricat cânepa unchiului sau, Creangă deviază de la

subiect, făcând o scurta prezentare a îndeletnicirilor din sat ‘‘Căci trebuie sa va spun ca la

Humuleşti torc si fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; si se fac multe giguri de sumani si

lai si de noaten, care se vând, si pănură, si cusute; si acolo pe loc, la negustori armeni,

veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Tîrgu-Frumos, şi de pe aiurea,

precum si de la iarmaroace din toate părţile. Cu asta se hrănesc humuleştenii, răzeşi fără

pământuri, si cu negustoria din picioare: vite, cai, oi, porci, brânză, lână, oloi, sare şi făina

de păpuşoi; sumane mari, genunchere si sărdace; iţari, bernevici, cameşoaie, lăicere, şi

scorţuri înflorite; ştergare din borangic alese, si alte lucruri ce le ducea lumea la târg de

vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maici, cărora le vine cam peste mână târgul’’.

Cu cât haz ne povesteşte Creangă despre ziua în care s-a dus cu tovarăşii la urat ;

când popa Oslobanu nu i-a primit, zicându-le: ‘‘ De- abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi

început? Ia staţi oleacă, blestemaţilor, să vă dau eu!’’ Atunci copiii au fugit zicându-i

popii, cum se zice celor care nu primesc: ‘‘Drele pe podele şi bureţi pe pereţi; câte pene

pe cucoţi, atâţia copii burduhoşi’’. Supărat din cale-afara, Nică vorbeşte despre popă ‘‘ -

Mai, al dracului venetic şi ceapcăn de popă! … Cât pe ce era sa ne ologească boaita cea

îndrăcită, vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde

slujeşte; curat Ucigă- l- crucea l-a colăcit să vie şi să-şi facă budihacea casa la noi în sat.

Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, ca nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la

biserica in vecii vecilor! Si pana-l mai menim noi pe popa, pana-l mai boscorodim , pana

una alta, amurgeşte bine.’’ La fel au patit si la Vasile-Anitei. Aici, soţia lui iese cu

cociorva aprinsa după ei. Îngheţaţi, flămânzi, supăraţi ca nu i-a primit, se întorc spre

casele lor. ‘‘Dar bun pocinog a mai fost s-aista, zicem noi, oprindu-ne in răscrucile

drumului din mijlocul satului, aproape de biserica. Încă una-doua de aiestea, si ne scot

oamenii din sat afara ca pe nişte lăieşi. Mai bine sa mergem la culcare. Şi după ce ne

arvonim noi si pe la anul, cu jurământ, sa umblam tot impregna, ne-am despărţit unul de

altul, răbegiţi de frig şi hămăsiţi de foame, si hai fiecare pe la casa cui ne are, ca mai bine-

i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul in anul acela.’’

Ideea des întâlnită în spaţiul rural, potrivit căreia să te trezeşti înainte de răsăritul

soarelui, apare şi în ‘‘Amintiri din copilărie’’, Creangă prezentând aceasta idee tot sub

22

forma unei anecdote, personajul principal fiind o pupăză ce-si avea cuibul intr-un tei.

Evenimentul are loc înaintea începerii postului Sfântului Petru. Smaranda, într-o

dimineaţă, vine la Nică şi-i spune: ‘‘Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei

sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti meargă bine toata ziua? …’’ Nică

cum se trezeşte, este trimis de mama sa, sa duca de mâncare prăşitorilor pe care i-avea

tocmiţi, tocmai în Valea Seaca. Pornit la drum, şi auzind pupăza, Nică, având ciuda pe ea,

s-a oprit la tei pentru a o prinde. ‘‘Taci, lelita, ca te-am captusit eu! îi mai pupa tu si pe

dracul de-acum!’’ Când s-o scoată afară, s-a speriat de creasta ei, şi a scăpat-o. A pornit

apoi, cu multa întârziere, spre ogor. Întors de la lingurari, iar se abate la teiul pupezei, şi

se chinuie cu ea, pana reuşeşte să o prindă. Ajuns acasă, urcă pupăza în pod, o leagă de

picior şi o lasă acolo vreo doua zile. Mătuşa Mărioara vine ‘‘c-o falca-n cer şi cu una in

pământ’’ la Smaranda, si-i spune ca Nică a furat pupăza. Acesta, auzind toata discuţia, ia

pupăza si o duce la târg, sa o vândă. Dar aici, da peste un moş, care se face ca-l

interesează pupăza, si astfel, o dezleagă de aţa de la picior, si-i da drumul. Nică, supărat,

da să-i ia moşului sumanul în loc de bani; are loc un conflict intre cei doi. Băiatul află ca

tatăl său este în târg, şi se furişează printre oameni, pentru a fugi. ‘‘Lasă-l, măi! L-aş lăsa

eu, dar vezi ca nu mă lasă el acum!’’ Înaintea lăsatului secului, oamenii din mediul rural

pregătesc bucate alese, din carne, lapte si oua, pentru a putea posti. Creanga ne descrie o

astfel de masa bogata: ‘Şi a doua zi, taman in ziua de lăsatul secului de postul Sân-

Petrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poale-n brâu, şi

pârpâlind nişte pui tineri la frigare, si apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic,

cheamă pe mătuşa lui moş Andrei la noi …’’.

Un alt moment important din viata satului este prezentat prin obligaţiile pe care le

are femeia in cadrul familiei. ‘‘Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai

totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-

i nivideasca şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pana-n grinda,

aşteptă cusutul; pieptănuşii în laiţa n-avea cine-i ţinea de coada; roata şedea în mijlocul

casei, si canura toarsa nu era pentru băcătură! S-apoi, vorba ceea: ‘‘Nu şedea, ca-ţi şede

norocul’’; ţevi de făcut la sucala; copil de tata in albie, pe lângă alţii vro cinci-şase, care

aşteptau sa le faci de mâncare. Treaba era acolo, nu încurcală; si încă se cerea degrada,

căci venea fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este.’’ Alături de acest pasaj,

23

autorul ne prezintă un alt obicei, şezătoarea, in care oamenii se adunau pentru a face tot

felul de lucruri; ‘‘ Aşa ne duceam noi băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca sa ne luam

de urat, ceea ce la tara se cheamă şezătoare si se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al

sau; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Mărioara, şi cum sfârâia fusul,

aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi ! Martor îmi este Dumnezeu ! Şi-mi

aduc bine aminte ca odată, noaptea, la o claca de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi

un şoarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copila, de n-as fi fost eu acolo.’’

Un alt eveniment, pe cât de important, pe atât de hazliu, în care, cât de supărat ai

fi, n-ai pute sa nu razi pe seama lui. Nică, fiind copilul cel mai mare, este pus de către

Smaranda, sa stea cu cel mic, sa-l legene. Nică ‘‘o asculta’’ pe mama; fiind o zi frumoasa

şi călduroasă, acesta s-a dus la scăldat. Smaranda, supărată foc ca nu-l găsi pe băiat, se

gândi ca numai la scăldat e. S-a dus la apa, a luat hainele lui Nică, şi l-a lăsat aşa, de mai

mare pomina. Nică, murea de ruşine, căci fetele când îl văzură, se ghiontiră una pe alta,

de-i venea sa le strângă de gât, nu alta! Şi uite-aşa, prin grădinile oamenilor, dând de

necaz şi cu câinii lui Trăsnea, se întoarce spre casa. Plin de umor, spune mamei:

‘‘Mămucăi, iacătă-mă-s!’’ Se apropie de Smaranda, îi ia mana cu sila si i-o săruta,

zicându-i: ‘‘Mamă, bate-mă, ucide-mă , spânzura-mă, fă ce ştii cu mine; numai da-mi

ceva de mâncare, ca mor de foame!’’ Mama, cu bunătate, i-a dat mâncare, dar i-a spus ca

s-a şters de la inima ei. Atunci Nică, ca s-o îmbuneze şi să-l ierte, făcea curat în casa,

matura ‘‘ca o fata mare’’; mama când a văzut toata casa curata, i-a zis: ‘‘ Dumnezeu sa te

înzilească, Ionică, dragul mamei, si sa–ti dea de toate darurile sale cele bogate daca te-i

purta cum vad ca te porţi de-o bucata de vreme încoace!”

Acest capitol, se încheie cu autoprezentarea lui Nică: ‘‘Ia, am fost si eu, in lumea

asta, un bot cu ochi, o bucata de huma însufleţită din Humuleşti, care nici frumos pana la

douăzeci de ani, nici cu minte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am

făcut. Dar şi sărac aşa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de când sunt, niciodată n-

am fost!’’

Partea a III-a ne aduce iar pe meleagurile satului natal al lui Creangă. După ce face

o lauda a satului Humuleşti, care nu-i ‘‘un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea

lumii’’, cum sunt alte sate, Creangă evoca locurile ‘‘vrednice de amintire’’ care

înconjoară vatra natala: Vânătorii Neamţului, Boiştea, Ghindăuanii, Plebea, Filioara,

24

Bălţăteşti, Topolina şi Oacea; iar peste Ozana, ( vine ) Târgul Neamţului cu vestita

Cetatea Neamţului. Mândria autorului răzbate mai ales când numele mănăstirilor: Secul şi

Neamţul ( ‘‘altădată fala bisericii romane si a doua vistierie a Moldovei’’ ), Agapia ( ‘‘cea

tăinuită de lume’’ ), Vărăticul ( ‘‘unde si-a petrecut viaţa Brâncoveanu cea bogată şi

milostivă’’ ) . De aceea, conchide autorul, ‘‘câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la

scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit sa treacă măcar o data prin Humuleşti

spre mănăstiri’’.

În 1852, când s-a deschis şcoala domneasca din Târgul Neamţului, Nică,

‘‘împreună cu alţi băieţi’’, au stat ‘‘aproape de Ghica-Vodă, care era de fata la acea

serbare’’. Şi văzându-i pe copii ‘‘îmbrăcaţi cu cămeşuice cuscute cu bibiluri ( … ) , cu

bondiţe mândre, cu iţari de tigaie şi încălţaţi cu opincuţe, spălaţi şi curat pieptănaţi’’,

Domnul le-a spus părinteşte: ‘‘ – Iată, copii, şcoala şi sfânta biserica, izvoarele mângăierii

şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi va luminaţi şi pre Domnul lăudaţi’’, ceea ce a

‘‘ brăzdat adânc inima norodului adunat acolo’’, dar şi a băieţilor ‘‘doriţi de învăţătura’’ ,

între care se afla şi Nică ‘‘cel mai bun de hârjoana şi slăvit de leneş’’. Apoi autorul evoca

din nou locurile natale, oamenii, flăcăii, fetele din sat de care trebuia sa se despartă pentru

totdeauna, punându-l pe erou să trăiască intens drama înstrăinării irevocabile. Creangă ne

poarta pe la şcolile unde a învăţat: şcoala domneasca din Târgu Neamţ, ‘‘fabrica de popi’’

din Fălticeni, cu desele petreceri de la gazda humuleştenilor, Pavel Ciubotariul. Aici apar

vestiţii colegi: Nică Oslobanu, Trăsnea, Davidică, Ion Mogorogea, Zaharia lui Gâtlan, ca

şi moş Bodrangă, un om ‘‘fără căpătâi, însă de tot hazul’’, care ‘‘slujea toata casa’’,

spunea povesti şi cânta din fluiere, sau popa Buliga, ce-i ziceau si Ciucălău, cel veşnic

‘‘tămâie si aghezmuit’’, care juca de-a valma cu catiheţii ‘‘de-i pălălăiau pletele’’.

Fragmentul se încheie cu o ‘‘clăcuşoară’’: bătaia dintre I. Mogorogea si Pavel,

plina de savoare şi înfăţişată la dimensiuni homerice, în urma căreia dascălii se muta ‘‘la

un ferar, peste drum’’, răzleţindu-se in cele din urma unii de alţii, prin desfiinţarea

catiheţilor si trecerea celor mai tineri dintre ei la Socola.

Partea a IV-a a ‘‘Amintirilor din copilărie’’ nu ni-l mai prezintă pe Nică, ca fiind

copilul care prinde pupăza din tei, care fură cireşe, ci este acum ‘‘holtei din păcate’’, iar

satul natal ii apare ca loc al primelor iubiri. Acest capitol, evoca despărţirea de satul natal

al lui Nică, care pleacă la Socola, în ziua in care se sărbătorea tăierea capului ‘‘Sfântului

25

Ioan Botezărorul’’ si in care satul era îmbrăcat în mare sărbătoare. De aceea, legătura cu

satul natal, este acum mult mai strânsă: ‘‘Cum nu se da scos ursul din bârlog, ţăranul de la

munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu

dus din Humuleşti in toamna anului 1885, când veni vremea sa plec la Socola, după

stăruinţele mamei . Şi oare de ce nu m-as fi dus din Humuleşti, nici in ruptul capului,

când mereu îmi spunea mama ca pentru folosul meu este acesta? Iaca de ce nu: drăgălţă-

Doamne, eram si eu acum holteiu, din păcate! Şi Iaşii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu

erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu si mai ales prin căşlegile de

iarna, fiind nopţile mari, mă puteam repezi din când în când, păslind-o aşa cam pe după

toaca, si tot înainte, sara pe lună, cu tovarăşii mei la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi,

ţinând tot o fuga, ca telegarii.’’ Nică îşi iubea satul, casa părintească, familia, prietenii atât

de mult, încât nu dorea sa se despartă de ei, chiar dacă ştia că la Iaşi va face o şcoala,

care-i va fi de folos. Şi, într-adevăr, să-l credem pe Nică! E foarte greu sa te desparţi de

tot ce ti-e mai drag, de toţi aceia pe care i-ai iubit si te-au iubit. Uneori, viata îţi oferă

multe plăceri, bucurii, dar… , si neplăceri. În schimb, trebuie sa facem tot ce ne stă în

putinţa si tot ce credem ca e mai bun spre folosul nostru, numai sa atingem telul dorit si sa

ducem la bun sfârşit obiectivele pe care ni le-am propus. Sa ne punem pentru o clipa in

locul lui Creanga! Ce-am face? Oare n-am gândi, n-am face la fel ca el ? Cu siguranţă …

Toţi suntem oameni; toţi ne-am născut pentru a moşteni pământul, pentru a ne întemeia o

familie, si pentru a ne stinge din aceasta frumoasa viata , pe care Dumnezeu ne-a dat-o, si

pe care, tot El trebuie sa ne-o ia. Care persoana nu s-a jucat, n-a copilarit in orasul sau in

satul sau ? Care persoana nu si-a legat prietenii? Nici una! Fiecare individ, parcurge mari

trei etape ale vieţii: copilăria, adolescenta si maturitatea. Fiecare are frumuseţile ei. Cert

este, ca in toate aceste etape, orice persoana îşi face prieteni. Toţi ne închegăm prietenii,

pe care ni le dorim sa le avem toata viata; dar uneori, din diferite motive, nu le putem

duce la bun sfârşit. Oricum, prieteniile care se realizează la vârsta copilăriei, sunt cele mai

frumoase! De ce? Când suntem copii, activitatea noastră cea mai importanta este jocul.

Acum pe noi nu ne interesează nimic altceva ; nu ştim să urâm, nu ştim sa ţinem

supărare, chiar daca uneori aceasta îşi face apariţia; ne bosumflam repede, si zicem: ‘‘Nu

mă mai joc niciodată cu tine!’’, dar, în câteva clipe, totul devine frumos ca înainte; se uita

totul. Copilăria este curata, frumoasa, plina de dragoste, de căldură, de blândeţe, de voie

26

buna! Cum sa trecem peste toate aceste amintiri ale minunatei copilării? Oare noua, nu ne

era greu sa renunţăm la ce-am avut drag, aşa cum îi era si lui Nică? Săracul Nică! Sa plece

si sa-si lase in urma toţi prietenii, familia, casa părintească, satul natal, tot ceea ce iubeşte

mai mult decât orice. Dar poate, lui Nică îi era frica de necunoscut. Poate, in sinea lui, îşi

dorea sa ajungă ‘‘om mare’’, dar nu dorea sa se duca in alt loc, departe de tot ce l-a legat.

Eroul devine conştient de însemnătatea acestei plecări: acum se desăvârşeşte devenirea sa

personala, odată cu aceasta expediţie. De acum înainte , putem spune ca eroul va parcurge

drumul iniţierii, care-l va forma ca om , devenind astfel, matur. Plecând, Nică renunţă la

tot ce-i este drag: ‘‘ Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare si limpede

ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-

mi erau mama şi tata, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu

care, in zile geroase de iarna , mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, si-n zilele

frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile si luncile umbroase,

prundul cu ştioalnele, ţărânile cu holdele, câmpul cu florile si mandrele dealuri, de după

care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârsta a tinereţii!’’ Creangă realizează o descriere

monumentala a spaţiului din care a pornit in lunga călătorie numita viaţa, locul de unde a

luat tot ceea ce are el mai bun. Iar acest spaţiu i-a marcat toata existenta, devenind

conştient de acest fapt atunci când trebuie sa se despartă de aceste locuri, pentru a explora

altele. Dar nu numai satul ca spaţiu l-a marcat pe Creangă, ci si locuitorii lui, cu toate

evenimentele la care luase parte: ‘‘Asemenea, dragi-mi erau şezătorile, clăcile, horele si

toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire! De piatra de-ai fi

fost si nu se putea sa nu-ti salte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopţii, pe

Mihai scripcarul din Humuleşti umblând tot satul cate c-o droaie de flăcăi după dânsul şi

cântând.’’ Plin de regretul părăsirii satului natal, Nică pleacă la Iaşi, începând astfel o

noua etapa a vieţii.

Creangă îşi încheie copilăria aici. El nu mai este copil, plecarea sa, ducând la

maturizare. Satul cu toate frumuseţile şi minunăţiile lui, vor rămâne mereu în inima, în

gândul şi în sufletul lui Creangă.

27

BIBLIOGRAFIE

CREANGĂ POVESTIND COPIILOR ‘‘Amintiri, poveşti, anecdote ilustrate’’, Editura Porţile Orientului, Iaşi, Casa Şcolilor GEORGE MUNTEANU ‘‘Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 G. CĂLINESCU ‘‘Ion Creangă ( Viaţa şi opera)’’ , Editura Minerva, Bucureşti- 1978 VLADIMIR STREINU ‘‘Ion Creangă’’ Editura Albatros SAVIN BRATU ‘‘Ion Creangă’’, Editura Tineretului CONSTANTIN CIOPRAGA ‘‘Ion Creangă’’, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1977 MIHAI APOSTOLESCU ‘‘Ion Creangă între mari povestitori ai lumii’’, Editura Minerva, Bucureşti- 1978 CONSTANTA BĂRBOI ‘‘Ion Creangă’’, Editura Meteora Press, Bucureşti ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.1., Editura Albatros ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.2., Editura Albatros NICOLAE CONSTANTINESCU ‘‘Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb’’, Editura Albatros, Bucureşti, 1983 LITERATURA ROMANA, clasele V-VIII, REFERINŢE CRITICE, Editura Saeculum I. O. , Editura Vestela, Bucureşti, 1995 TEODOR TANCO ‘‘Lumea transilvana a lui Ion Creangă’’, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 MIRCEA SCARLAT ‘‘Posteritatea lui Creangă’’, Editura Cartea Romaneasca, Bucureşti, 1990 CONSTANTIN PARASCAN ‘‘Povestea vieţii lui Ion Creangă’’, Editura Casa Editoriala REGINA, Iaşi, 1996 BASMELE COPILĂRIEI Antologie de ghiozdan pentru clasele I-IV, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2003 LECTURI MINUNATE pentru şcolarii mici, ‘‘Culegere de texte pentru clasele I-II’’, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2001 SINTEZE LYCEUM ‘‘Destinul unui clasic’’, Studii si articole despre ION CREANGĂ, Editura Albatros, Bucureşti, 1990

28