Anul X, Nr. 425, 24 - 30 ianuarie 2014. Preþ 2 lei, 1,5 lei pentru abonaþi.

Sãptãmânal de satirã, care atenteazã la siguranþa naþionalã, bandiţilor!

După ce consilierii ploieșteni au făcut potecă la Direcția Națională Anticorupție, pe motiv că au aprobat premierea FC Petrolul, primarul Iulian Bădescu crede că totul se trage de la fosta directoare economică a primăriei și, cu prilejul ăsta, și-a amintit că postul femeii e vacant. Și-a amintit și altele, dar mai citiți și voi…

Pagina 7

În cazul accidentului aviatic din munţii apuseni, toate guvernele din ultimii 25 de ani au dovedit că au avut un slogan comun: Incompetenţă până la capăt!

”Eu sunt fericit că am scăpat de doamna Crăciunoiu”

Iulian Bădescu, un politician care se simte bine chiar şi cu procurorii DNA la uşă:

Bună ziua, dragi călători,

bine aţi venit la bordul aeronavei România. E ea cam veche, scârţâie din toate

îmbinările, dar, vă asigur, vom ajunge cu bine la destinaţie. De fapt, dumneavoastră veţi ajunge la destinaţie, că eu şi copilotul meu trebuie să vă

părăsim, avem ceva treabă la USL. Dar luaţi-o înainte, vă găsim noi!

T

Zbor deasupra unui cuib de năuci

gura târguluiadevăr grăieşte2

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Alo, DNA-ul, vedeţi că aveţi câteva plângeri şi pentru stadion şi finanţarea de până în 2012!

Ce ne place nouă de băieții ăștia de la DNA! Pe bune, ne uităm la ei de ani de zile și ne sunt atât de dragi! Lăsând la o parte că sunt atât de competenți încât orice dosar care are legătură cu Ploieștiul trebuie rezolvat de niște oameni trimiși de la București, băieții par loviți, pe unele subiecte, de totală amnezie. Mai avem să punem pe se- diul lor un banner mare, pe care să scriem: ”Băăăă, la stadionul Ilie Oană s-au furat vreo zece milioane de eu-ro!”. Adică, nu e posibil să ai toate datele că licitația a fost măsluită, toa-te datele că lucrarea a fost artificial umflată, toate datele că firma care a câștigat trebuia descalificată, toate datele că s-au furat cam zece milioane de euro, iar firma care a construit e în insolvență, toate datele că s-a fu-rat cu complicitatea primăriei, care a acceptat să nu plătească ce datora tocmai pentru a se aduna penalități care să fie achitate din bani publici, și să nu faci nimic. Ba, există sesizări în presă, plângeri oficiale ale primăriei. Degeaba, tati, cum ar spune nenea Vântu. Dacă nu e ordin, nu se face, domnule. Nu mai bine sărim noi la anul 2012 și anchetăm cu prioritate (chiar, mă, cum dracului stabiliți voi pe același subiect ce plângere luați în lucru înainte? Poate ne spuneți și nouă asta!) plângerea unei directoare din primărie? Nu mai bine îi băgați

în belele pe ăștia de-acum, decât pe ăia dinainte? Ce mai, sunteți perfecţi! Bravo! Credem sincer că mamele voas- tre, dar mai ales tăticul vostru mari-nar sunt foarte mândri de voi!Supăraţi sunt, Doamne, supăraţi

După cum ați aflat, aproape toți consilierii locali de la Ploiești au fost chemați să dea cu subsemnatul la DNA, într-un dosar despre care citiți mai multe în interviul de la pagina 7. Când au văzut citațiile, unii dintre ei au constatat că sunt chemați să dea declarații despre niște hotărâri pe le-au votat, dar despre care nu au decât o vagă idee. Mai bine de jumătate dintre consilierii locali care votează după cum le spune partidul, fără ca măcar să citească proiectele de hotărâri înainte de a vota, au fost în situația asta. Și, dacă tot partidul a fost ăla care i-a pus să voteze, s-au dus și ei la partid, să le spună ce să scrie la DNA. În final, cică au ieșit niște declarații cam ca tezele alea din liceu, la care proful te lăsa să copiezi că era băiat de gașcă. Iar dosarul va muri din fașă. În altă ordine de idei, plimbarea asta la DNA i-a iritat maxim pe unii, care au promis că or să facă tot ce pot ca Nicoleta Crăciunoiu să nu-și mai gă- sească un job pe o rază de câteva sute de kilometri în jurul Ploieștiului. Ce să zicem, fiecare cu cât îl duce capul!Avocat personal. Din bani publici

Asta pe care v-o zicem acum e din categoria ălora tipic românești. Un ilustru personaj cu poziţie mare de

conducere într-o instituție publică, trimis în judecată pentru infracțiuni comise în exercitarea funcției sale pu- blice, se apără, la proces, fix pe banii instituției, adică ai noștri. Deși insti- tuția publică cu pricina are un servi-ciu juridic, șeful inculpat pentru fapte penale produse în exercitarea atribu- țiilor de serviciu a încheiat un con-tract cu un avocat din București, să reprezinte instituția în nu știm sigur ce procese. Un lucru e cert: exact avocatul care are contract cu institu-ția și e plătit din bani publici îl re-prezintă la proces și pe directorul trimis în judecată pentru fapte pe-nale. Ce coincidență, nu, pe bune! Stați nițel, să producem absolut toate probele și promitem că de la noi i se va trage un nou dosar penal șme-cherului care-și plătește avocatul din banii noștri și ai voștri.Deci de-aia nu au mai fost bani pentru fotbal, la Conpet?

În anii 2011 și 2012, echipa de fot- bal Conpet Ploiești a avut niște pro- bleme financiare foarte mari, mer-gându-se până la ideea desființării secției. Când ne-am interesat despre ce e vorba, ni s-a spus că e o cheltuială prea mare pentru societate, domnule. Adică, o abureală de doi lei, în con- dițiile în care, dacă aduni trei salarii ale unor șmecheri de pe-acolo, obții banii pentru finanțarea activității spor- tive. S-a vorbit și de transformarea clubului în satelit al Petrolului, ceea ce ar fi fost o treabă bună, dar nici Conpet și nici Petrolul nu au planuri pe linie de copii și juniori. Adică, mai

bine aduci o gloabă la 35 de ani, să te ajute să iei titlul anul ăsta, decât să bagi bani vreo zece ani, ca să iei titlul și o mulțime de bani vreo cinci ani la rând. Fiecare cât îl duce capul, nu? Ah, am mai zis-o pe-asta și mai sus. Loviţi, subit, de modestie

Ca după orice vacanță, în școlile din România se organizează ședințe cu părinții. Să stabilească lumea ce are de făcut, nu de alta. Spre deosebire de ședințele clasice, unde se vorbea despre fondul clasei, fondul școlii, bani pentru bodyguarzi și nevoile materiale ale elevilor, discuțiile din sezonul ăsta se axează pe note, medii, climatul de ordine și liniște în școală. Toată lumea e modestă, toți se des-curcă fără niciun ajutor financiar de la părinți. Loviți de modestie în mod particular sunt profesorii de la co- legiul de mare rezonanță Jean Monnet, care nu vor să mai discute sub nicio formă despre vreun leu pentru școală, după ce o profesoară de religie a devenit vedetă națională la știri, fil- mată în timp ce le cerea elevilor bani pentru școală. Acum, în școlile cu mai puține fițe, părinții nu știu ce să facă: să le ia copiilor telefoane perfor-mante, să-și filmeze profesorii și să scape de dări, sau să dea în continua-re bani la școală?

Zvonerul și Răspândacul

CASETA REDACȚIONALĂ:Acţionari, directori şi redactori şefi: Dragoş Pătraru, dragos@altphel.ro, Radu Baicu, radu@altphel.roReporter special:Răzvan Anghelescu,razvan@altphel.roCultură şi artele care ne doare: M. Ghiţă Mateucă, Toma Dumitrescu,

Nini Hristodorescu, Florin SicoieProbleme de presă: M. Ghiţă MateucăDepartamentul trendy:Raluca BaicuSubiecte nasoale: Departamentul de Investigaţii Sport: Toată lumea care scrie și

despre politicăMai dau la gioale siguranţei naţio-

nale:Adriana Săftoiu, Romeo Hanganu,

Simona Stan, Raluca Anghelache, John Cristea, Bogdan Stoicescu, Oana Stoica, Daciana Ilie

Copii şi juniori: Mădălina Silai Băgătoare de seamă:Cristina UngureanuDistribuţie şi marketing: Ciprian Bocioacă, ciprian@altphel.roCorectură şi tehnoredactare: Monica PătraruTipar: Ringier PrintISSN 2065 - 7463Asociaţia altPHel: Şos. Vestului nr. 33, bloc Rool. Telefon: 0244 599 490Fax: 0344 815 252. E-mail: office@altphel.ro, abonamente@altphel.roAvertisment: Această publicație este

un pamflet și trebuie citită ca atare.

Zvonerul şi Răspândacul vor să-şi facă o firmă de asfaltări, că s-au eliberat nişte locuri pe-aici, de când cu arestările astea, dar caută întâi un spate ca lumea. Şi, ca lumea înseamnă nu de-ăla politic, că am văzut acum că pe termen lung nu te-ajută la nimic. Nu, ei au o propunere pentru poliţişti şi procurori: vă băgaţi, băieţi? Facem şi noi nişte bani sau aveţi alte angajamente? Bârfe, infractorilor!

Nu avem nici loc, nici timp, aici și acum, să recapitulăm lunga listă de infracțiuni pe care le-a comis, de-a lungul anilor, Austrianu&Co. Pentru cei care nu sunt din zonă, o să spu-nem doar că, pe numele lui din bu-letin Sandu Zamfir, Austrianu este unul dintre interlopii celebri din Plo- iești, care nu s-a dat în lături de la niciun fel de țeapă: de la țeapa dată la benzinărie, unde făcea plinul boli- dului de lux, luat și el tot prin în-șelăciune, până la țeapa cu acte în regulă, dată pe firmă. De la țeapa din cafenea, când, în văzul lumii, se ducea la câte unul cu un telefon pricopsit și i-l cerea împrumut, după care pleca cu gadgetul, până la țeapa dată la companiile de gaze, apă și lumină, care furnizau de toate cele, fără a exista contor. Uite-așa, Austrianu și neamul lui - nevasta, cei trei fii și concubinele acestora - au reușit să adune, de-a lungul timpului, peste o sută de dosare penale.

Niște anchetatori sfidați și frustrați

La câte au făcut de-a lungul tim-pului, dacă ar fi trăit în America, Austrienii ar fi adunat sute de ani de condamnare. Cum însă trăiesc în Ro-mânia, ani de zile Austrianu a cunos- cut, preț de câteva zeci de ore, peri-odic, arestul IPJ Prahova. Lucrurile stăteau cam așa: zeci de mascați luau cu asalt strada din centrul Ploieștiului unde-și are interlopul vilele. Intrau cu tam-tam în casă, îl săltau pe Aus-trianu, pe unul sau doi dintre băieți, îi duceau la poliție, reținere 24 de ore, propunere de arestare preventivă, tot tacâmul. Lucrurile mergeau foar- te bine până când se ajungea la Tri- bunalul Prahova. Care a dat, în câteva rânduri, implacabila sentință: ”res-pinge propunerea de arestare pre-ventivă formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti privind pe inculpatul Sandu Zamfir ca inad- misibilă. Anulează mandatul de ares- tare preventivă emis de Judecătoria Ploieşti. Cheltuielile judiciare avan-sate de stat rămân în sarcina acestuia. Definitivă”.

De-a lungul timpului, mai mulți po-lițiști și procurori care s-au dat de ceasul morții să-l înfunde pe marele interlop și-au recunoscut frustrarea. Iar unii dintre ei au avut chiar cura-jul să spună public că degeaba se căznesc ei să-l înfunde pe-ăsta, câtă

vreme Tribunalul Prahova o să con-tinue să-l lase liber.

Un judecător cu suflet mareCum a reușit un țigan din Călărași,

cu patru clase și fără ocupație, per-formanța de a-și face de cap prin Ploiești fără să-l deranjeze nimeni mai mult de două zile? Evident, cu ajutorul unui avocat care știa niște judecători. Într-un final pe care, la drept vorbind, nimeni nu-l mai aș-tepta, în urmă cu câțiva ani, prin 2009, DNA l-a săltat pe judecătorul Dumitru Rebegea, șef al Secției Pe-nale a Tribunalului Prahova și l-a tri-mis în judecată pentru favorizarea infractorului. A infractorului Sandu Zamfir și a nevestei acestuia, Sandu Irina, ca să fim exacți. În Prahova, se știa de mult timp că Austrianu avea marele noroc de a fi pus în libertate chiar de către șeful Secției Penale a Tribunalului, dar nimeni n-avea nicio probă. DNA a adunat niște probe, inclusiv niște înregistrări ambientale. În februarie 2012, Curtea de Apel București l-a condamnat pe Rebegea la șapte ani de închisoare. În același dosar, favorizații Austrianu și nevas- tă-sa au primit și ei niște pedepse, mai mult simbolice. La scurt timp după condamnare și înainte de re- curs, fostul judecător Rebegea dădea interviuri, mai ceva ca o vedetă, în care povestea, pentru site-urile de specialitate juridică, că magistratul care l-a judecat a avut o atitudine deplasată, care denota subiectivism. Desigur, Rebegea n-a știut în cariera lui ce înseamnă asta, nu? Și după ce Înalta Curte l-a condamnat definitiv la 5 ani și 6 luni protectorul lui Aus-trianu a continuat să dea interviuri, de data asta, de la Mărgineni. Într-un interviu postat pe avocatura.com, Re- begea spune: ”condamnarea mea este o execuție”. Și susține că, la Înalta Curte de Casație și Justiție, ”fiecare are codul lui penal și codul lui de procedură penală”. Cum era pe vre-mea matale la Tribunalul Prahova, nene Rebegea? Așteptăm cu interes un interviu sincer pe tema asta.

Săltat pentru că s-a pus cu cine nu trebuia

În timp ce protectorul Rebegea se lupta cu ”executorii” pe la București, la Ploiești, Austrianu nu a conștien-tizat că steaua lui pălea. A făcut în continuare ce știa el mai bine: să dea

țepe. Și a intrat la apă fiindcă a țepuit pe cine nu trebuia. Pe la începutul lui 2011, unul dintre fiii lui Sandu Zamfir, Lorenz Curcă, a cumpărat de la cântărețul de muzică populară Tinu Vereşezan un BMW X6. Mașina costa 60.000 de euro, iar Curcă i-a dat câteva mii avans, a plecat cu BMW-ul și dus a fost. Gurile rele spun că Vereşezan a reușit să-și recupe- reze în timp record mașina, care a fost luată pe platformă și fără chei din fața casei lui Austrianu, doar fiindcă era prieten bun cu ministrul de interne de la acea vreme, Traian Igaș. Alți țepuiți n-au avut atâta no-roc. După episodul acesta, Austrianu a fost în continuare liber. Mai mult, ca orice om fără ocupație și pe timp de criză economică, interlopul s-a apucat să-și construiască o altă vilă, în buricul Ploieștiului, lângă stadio-nul ”Ilie Oană”. Greșeala aproape fa- tală pentru el a fost că a cumpărat materiale de construcție cu filă cec fără acoperire de la o mare firmă al cărei patron e bun prieten cu unul dintre șmecherii din IPJ Prahova. Atunci a fost ridicat, arestat, iar la Tribunalul Prahova n-a mai avut cine să-l pună în libertate, că Rebegea era un pic ocupat să fie ”executat”.

La Dâmbovița e bine, dar nici la Ploiești nu-i rău

În momentul în care au fost săltați cu mascații din casă, Austrianu și vlăstarele Cosmin și Florin au dat dovadă de un tupeu ieșit din comun. La un moment dat, polițiștii au găsit pe o noptieră o carte de identitate

care nu era a niciunuia dintre mem-brii familiei. ”A cui e asta?”, a întrebat polițistul. ”A adus-o Moș Crăciun”, a răspuns unul dintre puii de interlop. O fi avut dreptate! Asta se întâmpla, într-adevăr, în decembrie 2011. Doi ani mai târziu, în ianuarie 2014, ono- rata instanță a Tribunalului Dâmbo-vița a decis să pună în libertate cla-nul Austrienilor. Iar onorata instanță Curtea de Apel Ploiești, să respingă recursul procurorilor. În prezent, doi dintre băieții lui Austrianu sunt li-beri. El și al treilea fiu sunt arestați în alt dosar. Dar, altminteri, în dosarul de înșelăciune cu 23 de victime, li-beri și ei. Concubina unuia dintre ei și Irina, nevasta interlopului, au fost eliberate cu câteva luni bune în urmă. Întrebarea logică este: a descoperit Austrianu un nou Rebegea la Dâm-bovița și încă unul la Curtea de Apel Ploiești? Răspunsul venit din zona ”profesioniștilor” în justiție a fost că, după doi ani de arest preventiv, ono-rata instanță s-a văzut nevoită să nu reînnoiască mandatele, că ne omoară UE cu drepturile omului. Bine, bine, dar, în ăștia doi ani, ce a făcut ono-rata instanță? Păi, a dat vreo câteva zeci de amânări în dosar. Pe diverse motive. După principiul timpul trece, leafa merge. În ritmul ăsta, în câțiva ani, se prescriu faptele. Hai, liberare!

Nu-i mișto justiția asta, care lasă liberi infractori care ne dau în cap pe stradă?

Departamentul de Investigații

anchetaţii de ieri,

achitaţii de azi 3

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Ştim că n-avem Institutul de Magistratură şi, prin urmare, n-avem nici dreptul să judecăm, dar nu ne putem abţine de la a ne minuna de nebănuitele căi ale justiţiei române, când vine vorba despre nişte personaje care, având la activ peste suta de dosare penale, reuşesc să rămână libere fiindcă aşa vor nişte judecători. Azi, vorbim din nou despre Austrianu. Şi despre povestea lui de dragoste cu tanti Justiţia.

Despre tandreţurile dintre interlopi şi justiţia din România. Azi, cazul Austrianu

Poveștile de succes din societatea românească ne asaltează din toate părțile, de-ți vine să stai locului și să te scarpini în cap, întrebându-te dacă nu cumva tu ești singurul ”insucces” al nației tale. Hai și cu niște exemple!

Baba Cloanța, care la noi ocupă fotoliul de ministru al muncii, în loc să coacă turtă dulce sau ce o mai pune povestitorul să facă, dă din gură mai ceva ca-ntr-o reclamă la placa dentară, cu adeziv cu tot, zicând că alocațiile copiilor sunt mici și indemnizațiile mamelor sunt cam mari. Astea n-ar fi nimic, dacă grandma Mariana n-ar avea și o concluzie: ”să acordăm ajutoarele (alocațiile - n.r.) mai țintit”. Adică, mam’mare vrea să dea bănuți la mai puțini copilași, chipurile, mai defavorizați. De țintit, a nimerit în cine nu trebuia, semn că necesită un control de urgență. Pentru că numai asta nu se mai inventase: discriminarea copiilor.

Poker Face e nimeni altul decât ministrul sănătății. În cazul lui, pensionarea se impune mai devreme,

din ce motiv vreți voi, ca să scăpăm noi, restul. Auzi ce i-a trecut prin cap inimitabilului? Că cine nu se prezintă la controlul preventiv periodic va fi sancționat. În cazul ăsta, nu ar trebui să dea un exemplu și să se sancționeze, că nu prea dă semne că a mers la control? Și să-și amendeze și medicul de familie, că nu i-a dat trimitere la un specialist. Că d-aia se zice ”dacă-i musai, cu plăcere”, nu?

Ca să înțeleagă personajele de mai sus cum stă treaba într-o dimensiune paralelă cu cea în care trăiesc ele, le spunem că unii nu primesc nimic de la ”un guvern care își bate joc de cetățeni”. Nici măcar un premiu, așa cum a făcut poetul Dan Sociu, refuzând ”Cartea de poezie a anului 2013” din partea Institutului Cultural Român. Ca să fim corecți până la capăt, credem că trebuie să ne precizăm poziția față de guvern nu doar refuzând să primim ceva de la el, ci și neacceptând să-i dăm altceva decât o lecție de bune maniere. Parol!

Obligat forțat

votulsau nimic4

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Despre o ministră, un ministru... şi-un poet

Ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu, dovada vie că femeile de 65 de ani nu trebuie să lucreze.

Volosevici şi Anastase, doi parlamentari care au lansat moda dragostei cu năbădăi în PR, preluată şi de alţii.

Şeful ISJ Prahova, Horia Toma, calmând spiritele din buzunarele dascălilor.

Ştiu să croşetez

şi fac nişte poale-n brâu nemaipomenite, dar îmi place munca de birou.

Vom înfiinţa

Banca de Fonduri Şcolare! În rândul patru,

banca de la geam. În rest, rămâne cum am

stabilit.

Pisi, ai uitat ce

motănel cuminte am fost şi ce gheruţe ai scos tu la alegeri?

T

Dihonia din PDL, ça va?Daaa, în PDL Ploiești e cum nu se

poate mai bine, exact ca în cuplul Drăgușanu - Slav. I-am invitat pe cei doi - nu, nu pe Bianca și Victor -, Roberta Anastase și Andrei Volosevici, pe Hepilica, într-o încercare de a face lumină și, de ce nu, de a aduce împăcarea între doi oameni de caracter. Urât sau frumos, nici nu mai contează, caracter să fie. Domnul Volosevici îi reproșează doamnei Anastase că l-a exclus din partid pe Costel Horghidan, totodată consilier local, motivul neoficial fiind un soi de pact de coabitare, la nivel de Ploiești, între PDL și PSD, pe care domnul Horghidan nu l-a respectat. În

replică, doamna Anastase a precizat că explică, nu domnului Volosevici, ci publicului tentat să îl creadă pe fostul primar, cum că totul a pornit de la soțul deputatei, care nu a dorit să danseze în mediul conjugal cu o coajă de banană pe cap, moment în care Roberta a fost apelată pe telefonul personal de către nea Costel. Doamna a recunoscut că domnul Horghidan e o victimă colaterală, de aceea e dispusă să îl reprimească în sânul PDL, dar să nu o pună să își ceară scuze. Cum va evolua această ceartă politică de la Ploiești veți afla într-o emisiune viitoare.

Cătălin Păruță

Dacă ştim şi noi, atunci nu e corupţie!

Caragiale pălește pe zi ce trece, în urbea în care a viețuit odată. Astăzi, și-ar rescrie opera, publicând foiletoane pe vreun blog. Păi, ce marfă mai bună decât învățământul românesc actual ar fi de interes pentru nenea Iancu? Pentru noi? Ei, aș! Pentru noi e divertisment, coane. Și e normal. Abia acum descoperă ministrul că învățământul nu prea e gratuit. Lumea dă bani la educatoare, directoare, învățătoare și profesori, ba chiar și la îngrijitoare, de când era lupul cățel. Deci, fondul clasei e ilegal. Dacă stă pe la vreo ”doamnă”, fie ea învățătoare sau dirigintă. La fel și fondul școlii, din dulapul cu

încuietoare al directoarei. Dacă, însă, sumele trec în sacoșa de rafie cu cifru a unui părinte, minune!, fondurile sunt în regulă, banii sunt curați și, la naiba!, cum să fie altfel, că provin din munca taților și mamelor lor de odrasle deștepte! Asta a explicat Horia Toma directorilor de școli, într-o întâlnire la sediul inspectoratului școlar, cu mențiunea că Asociația Evaz... asta, pardon!, Iluzioniștilor Profesioniști a trimis un mesaj de felicitare pentru modul în care este promovată meseria lor în chiar sistemul educațional românesc. Pam-pam!

Cetățeanul falimentat

carabinade vot 5

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

La fiecare început de an şcolar - în sistemul de stat - îmi notez „necesarul minim al clasei“, alături de ceilalţi părinţi: cretă, burete, coli de hârtie, coş de gunoi, pungi menajere, lipsa personalului care să asigure o minimă igienă sălilor de clasă şi toaletelor. Apoi, noi, părinţii, ne împărţim „responsabilităţile“. Cine poate să aducă creta, cine hârtie, cine să fie un fel de „trezorier“ care să adune „fondul clasei“. Ba, la un moment dat, chiar părinţii şi elevii fac curat în sala de clasă, prin rotaţie. Ca părinte, nu mai stai să te întrebi cine e de vină, ci te ataşezi grupului şi accepţi suma cu care să contribui la fondul clasei, ca să existe un minimum de logistică. Putem adăuga aici - mai ales în clasele primare - manualele alternative, care - nu-i aşa - sunt mult mai bune decât cele asigurate de stat de ani şi ani de zile, cu aceleaşi texte prăfuite. Nu te mai gândeşti la Constituţie, care spune că învăţământul este gratuit. S-au amestecat în disputa ultimelor săptămâni două situaţii total diferite: banii pentru cadourile profesorilor cu banii pentru fondul clasei. Primul caz ţine de caracter, de bun-simţ. În schimb, fondul clasei a apărut de nevoie şi nu e impus de

către profesori, ci de subfinanţarea şcolilor. E simplu şi la îndemână să acuzi profesorul. Fondul clasei, de care ministerul se leapădă ca de satana, acoperă nevoi reale ale sistemului, iar ministerul este cel mai puţin îndreptăţit să acuze. Fondul clasei - considerat ilegal - e cel puţin necesar, în condiţiile în care ministerul nu îşi bate capul cu asemenea mărunţişuri. E penibil tot ce spune ministrul Pricopie despre acest fond al clasei. Ori are copiii în şcoli private, ori la clasele respective profesorii nu îndrăznesc să ridice “problema”. De fapt, învăţământul de stat e atât de subfinanţat, încât discuţiile de acest gen, limitate la învinovăţirea profesorilor, nu sunt doar incorecte, ci de-a dreptul diversioniste. Fondul clasei e probabil cea mai benignă nenorocire din acest sistem, dar e un simptom care confirmă boala deja cronicizată a şcolii. Discreditarea profesorilor nu ajută la nimic. Această metodă metonimică - să confunzi partea cu întregul sau invers - are drept consecinţă erodarea continuă şi perseverentă a autorităţii dascălului. Dar putem să punem întrebarea: Ce fel de dascăl? Cine e de vină, până la urmă, că oricine

poate să se numească dascăl în România şi că a fi profesor, una dintre cele mai onorabile meserii în alte ţări, e foarte la îndemână pentru oricine nu îşi găseşte un loc de muncă. Unii dintre profesori sunt eşuaţi prin şcoli, pe salarii de nimic, cu diplome şi note care nu le-ar permite să predea nici măcar o oră. Dar, când selecţia cadrelor e făcută aşa cum e, când cei care ar avea har şi dăruire refuză o meserie lăudabilă, pentru că salariile sunt de o mizerie cruntă, nu trebuie să ne mirăm că şcoala rămâne un loc unde nu înveţi ce eşti, ci ceea ce nu poţi fi, un loc unde întâlneşti oameni care, în loc să te formeze, te deformează. Am tot scris de-a lungul timpului despre şcoală, despre desuetudinea textelor din manualele şcolare, despre incapacitatea de a face din pedagogie prima natură a profesorului, despre modul rudimentar de a preda şi, mai ales, despre faptul că elevul crede că învaţă doar pentru note şi nu pentru el. Şcoala românească e pur teoretică, limitată în a evalua şi nota, şi nicidecum a transforma informaţia în practică. Să argumentezi - e aroganţă maximă să ceri profesorului să convingă elevul de ce trebuie să ştie, nu-i aşa?! - necesitatea învăţării radicalului sau a fracţiei, în raport cu ceea ce îţi va cere viaţa, să faci din geografie un instrument practic, care să te ajute să ştii pe unde umbli şi ce e de văzut, să faci din anatomie un alt instrument util, să pricepi cum aplici ceea ce înveţi la chimie înseamnă altă curriculă, altă programă şcolară, alta metodă de predare, alţi profesori. Obiectivul şcolii nu ar trebui să fie nota din catalog, ci ca elevul să plece zilnic de la ore cu convingerea că şcoala mai dezleagă un mister în drumul spre maturitate.

Când actuala formulă de a evalua şi a asculta un elev e doar o metodă de a umple compulsiv un catalog cu nişte note, nu e momentul să ne înfuriem doar pe profesori.

Ei sunt prelungirea şi reflexia unui sistem profund şi definitiv bolnav. Ca părinte, dacă aş avea banii necesari, mi-aş scoate copilul din acest sistem. Dar, cu cei pe care îi am, încerc doar să suplinesc slăbiciunile şcolii cu pregătirea individuală. Pentru că, tot statul acesta, care trăieşte de pe urma taxelor şi impozitelor plătite de cetăţeni, te îndeamnă să te salvezi individual.

Adriana Săftoiu

Profesorul, reflexia unui sistem bolnav

Mulţi dintre noi trecem nepăsători pe lângă pădurile din ţara noastră. Foarte rar intrăm în ele şi, atunci când o facem, nici nu suntem atenţi şi nici nu ne punem marile întrebări care frământă omenirea de mii de ani. Gen: există extratereştrii în pădurile astea? Sau, mai rău: „Sunt dragoni în copaci?”. Mai sunt şi altele, dar sigur aţi înţeles ideea: nu suntem atenţi şi chestia asta ne costă, pe termen lung.

Nu ne tragem din maimuţă

Nea Ion, din Ghirdoveni, e un altfel de om. În primul rând, e mult mai analitic şi refuză să accepte teoriile astea pe care ni le serveşte guvernul mondial din umbră, care nu vrea ca noi să vedem adevărul. Oricare ar fi ăla. Domnul Ion refuză clişeele şi caută adevărul dincolo de aparenţe, ca să folosesc şi eu nişte expresii mai frumoase. Trebuie să vă spun că are înclinaţii spre paranormal şi, de când se ştie, caută explicaţii la întrebările esenţiale. Nu crede că ne tragem din maimuţă şi nici nu e adeptul teoriei că provenim din ţărână. Aşa că toată viaţa a vrut să afle de unde venim. Din păcate, nu vede în globuri de cristal şi nici nu le are cu alinierea planetelor. Aşa că a luat-o metodic şi, după ce a dat la o parte maimuţele şi praful, s-a oprit la extratereştri. După căutări de ani de zile, omul a descoperit o zonă misterioasă, unde e convins să stau omuleţii verzi.

Ne tragem din extratereştriMai întâi, un pic de teorie. „Domn’e,

e greu de crezut că noi ne tragem dintr-un animal, pentru că atunci vin cu altă întrebare. Animalul din ce se trage? Putem s-o ţinem aşa până mâine, nu? Dar marea întrebare e: cum am ajuns noi să avem un corp aşa de perfect, care funcţionează, teoretic, impecabil? Se poate naşte aşa ceva din întâmplare? Eu zic că este exclus, să fie foarte clar! Să te mai întreb ceva. Dacă n-am construi maşinile astea puternice din ziua de azi, cu atâtea dotări, crezi că ar pu-tea să apară din întâmplare?”, m-a întrebat nea Ion. Şi avea un pic de dreptate, pentru că este greu de cre-zut că o bicicletă, să zicem, se poate

transforma vreodată într-o maşină Ferrari. Aşa e şi cu maimuţele alea. Pentru că a văzut că se poate baza pe logica mea, domnul Ion a continuat: „Şi aşa am ajuns la concluzia că doar o civilizaţie mai avansată ca a noastră a putut să ne construiască, dacă pot să spun aşa. Aşa cum noi, în ziua de azi, putem să facem roboţi. Oamenii îi fac în funcţie de cât de inteligenţi sunt. Extratereştrii ăia care ne-au dat viaţă sunt mult mai deştepţi ca noi. Păi, cum să apară din întâmplare toate organele alea pe care le avem prin noi?”.

Ciocnirea civilizaţiilorConvins că suntem nişte produse

de export, făcute de omuleţii ăia mici şi verzi, nea Ion a început să caute dovezi. Mult timp s-a uitat după far-furii zburătoare, ca orice cercetător aflat la început de drum: „Mai întâi, am fost atent la nave spaţiale, de di-ferite forme, îmbrăcate în laser. Am pierdut multe nopţi încercând să gă-sesc ceva, dar n-am văzut nimic, de ce să te mint? Au fost ceva luminiţe suspecte, dar mi-e greu să spun că era o navă. După vreo doi ani de pânde, am renunţat şi mi-am dat seama că ăştia vin pe alte frecvenţe, pe care n-am eu cum să le văd. Aşa că am început să le caut cuiburile unde se ascund. Din cărţi de specialitate, am înţeles că ăştia se pitesc, în general, prin păduri, aşa că mi-am făcut un aparat care detectează câmpuri mag-netice şi am început să-i caut. Mi-e un pic frică de ei, dar sunt convins că, dacă sunt atât de inteligenţi pe cât îi cred eu, n-or să mă bată”. Totuşi, mereu îşi lua şi un topor la el, în caz că se năştea un conflict între civilizaţii.

Baza extraterestrăÎn urmă cu vreo trei luni, domnul

Ion a găsit o bază extraterestră. Lo- cul se află într-o pădure de la mar-ginea oraşului Moreni (judeţul Dâm-boviţa). „Am căutat prin foarte multe păduri şi am pierdut, pot să spun,

ani întregi, dar până la urmă am găsit ceva. Aparatul a detectat nişte câmpuri magnetice foarte puternice în zona unei păduri din Moreni.”

Normal că s-a întâlnit cu extra-tereştrii. Dar despre asta, în numărul viitor.

Răzvan Anghelescu

martoriilui Prahova

www.altphel.ro

24 ianuarie 20146

Un domn care e convins că extratereştrii şi-au fixat cartierul general într-o pădure.

Domnul Ion crede că a făcut o descoperire care poate schimba soarta umanităţii. Asta ca să înţelegeţi proporţiile reportajului care urmează, în care extratereştrii joacă rolul principal.

Extratereştrii ăştia s-au stabilit în

pădure la noi şi deja ne-au împrumutat obiceiurile. Păi, să vedeţi ce grătare cu mici şi ceafă de porc fac în

week-end. Ar putea să frigă micii cu laserul, dar le place şi lor când iese fum.

Ciocnirea civilizaţiilor este mai aproape ca niciodată

În luna ianuarie 2014, Fundaţia Romanian Angel Appeal, în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova, a demarat programul de dezvoltare personală și de coaching vocațional, destinat copiilor şi tinerilor din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Sf. Filofteia Câmpina.

Programul se derulează pe o perioadă de 3 luni, până la sfârșitul lunii martie, și este construit pe 2 direcții, pentru a răspunde problemelor și provocărilor a 2 categorii de vârstă:

1. Autocunoaștere și dezvoltare personală, pentru copii cu vârste între 7 - 13 ani

2. Consiliere psihologică și coaching vocațional, pentru tineri cu vârste cuprinse între 13 - 18 ani

În programul de autocunoaștere și dezvoltare personală obiectivul îl reprezintă autocunoașterea, dezvoltarea și optimizarea psihocomportamentală a copiilor, prin utilizarea metodelor experiențiale de grup - jocul, terapia prin mișcare și dans, dramatizarea, metafora corporală, artterapia,

povestirea, metafora terapeutică. Prin acest program se urmărește ca fiecare copil să învețe să se cunoască mai bine și să se accepte pe sine așa cum este (cu posibilități dar și cu limite), să îl asculte pe celălalt - să-și exprime părerea, dorințele și emoțiile și să respecte părerea, dorințele și emoțiile celuilalt, chiar și nefiind de acord cu ele, să-și dezvolte capacități cognitive precum atenția, limbajul, gândirea, memoria, creativitatea, să-și reducă și să elimine anxietățile, frustrările, inhibițiile.

Programul de consiliere psihologică și coaching vocațional se adresează tinerilor din cadrul Complexului, cu vârste cuprinse între 13 - 18 ani, și se bazează pe întâlniri și discuții individuale, cu fiecare dintre beneficiari, legate de viitorul educațional și profesional, urmate de stabilirea unui plan individual. Planul va fi discutat atât cu fiecare tânăr în parte, cât și cu personalul instituției, pentru a găsi modurile în care tânărului să-i poată fi facilitată atingerea obiectivelor.

Program de dezvoltare personală şi coaching vocaţional

proba

orală 7

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Iulian Bădescu, un politician care se simte bine chiar şi cu procurorii DNA la uşă:

Luând interviul ăsta, am descoperit o latură nebănuită a fostului meu coleg de breaslă, Iulian Bădescu. Omul este un optimist incurabil, zău aşa, fapt ce se vede încă din titlu. E şi puţin răzbunător, ceea ce veţi vedea citind pagina asta de la cap la coadă.

DNA la Primăria Ploiești. Cât de greu atârnă chestia asta la imaginea unui primar?

Evident că atârnă. Ne-am obișnuit ca aceste chestiuni să fie urmărite cu atenție. Din nefericire, aceste situații nu sunt lămurite prea repede. Sper ca de data asta reprezentanții Direcției Naționale Anticorupție să-și facă da-toria cât se poate de repede, pentru a nu se menține această stare de incertitudine vizavi de acest caz.

Ați avut vreo clipă senzația că este un act de imagine din partea procurorilor, așa cum acuză unii dintre colegii dvs. de partid?

Nu am avut cum să am senzația asta, pentru că eu nu am fost che-mat de reprezentanții DNA pentru discuții. Singurul contact pe care l-am avut a fost cu un ofițer al DNA și cu un specialist în finanțe, care au fost prezenți la Primăria Ploiești nu pentru percheziții, așa cum s-a scris, ci pentru a solicita, în mod normal, niște documente. Documentele au fost înaintate, nu a avut loc nicio per- cheziție, sunt actele premergătoare desfășurării unei anchete.

Cei de la DNA nu dau detalii despre acest caz. Pe surse, se spune că tot scandalul a plecat chiar de la un angajat al primăriei.

Din câte știu eu, totul a plecat de la un denunț al fostei directoare eco-nomice din primărie, după ce comisia de disciplină a decis retragerea aces- teia din funcție. Practic, fosta direc-toare economică a primăriei, care a refuzat să pună viza de control fi-nanciar preventiv în momentul în care am făcut prima plată către Pe- trolul, este cea care se pare că a de-clanșat acest scandal, depunând o plângere la DNA.

Credeți că e o răzbunare sau are și motive să facă plângere? Presupun că v-ați interesat…

Din punctul meu de vedere, este o încercare de răzbunare, dar oricum această încercare nu o să rămână

așa, pentru că, dacă această plângere mă vizează în mod direct, o să fac, la rândul meu, o plângere pentru de-nunț calomnios.

Vă așteptați să vă vizeze în mod direct?

Nu știu. Aștept să fiu citat, să văd despre ce este vorba. Dar, dacă mă vizează în mod direct, o să fac această plângere.

Și dacă nu vă vizează în mod direct și rămâneți doar cu tinicheaua de coadă, ca să spun așa? Titlurile din presă rămân: DNA la Primăria Ploiești.

Nu este singurul titlu din presă care nu a fost adevărat și care afectează imaginea mea ca om politic. Trebuie să ne obișnuim că asta este viața de politician în România. Eu îmi văd de treabă mai departe.

Care a fost starea de spirit a consilierilor, în momentul în care au aflat că au fost citați la DNA?

De revoltă, din partea unora, de teamă, din partea altora. Nu este de-loc ușor să apară în presă că ești citat la DNA, pentru familia ta în primul rând, pentru copiii tăi, pentru părinții tăi. Este un lucru care nu este ușor de înghițit, mai ales atunci când știi că nu ai făcut nimic și că totul este perfect legal.

Sunteți sigur de asta?Sunt absolut sigur, pentru că atât

finanțele publice cât și instituția prefecturii, care dă aviz de legalitate,

nu au constatat și nu au acționat în vederea anulării acelor hotărâri de consiliu local. Îmi doresc ca această situație să fie lămurită o dată pentru totdeauna, iar acest demers al DNA, determinat de un denunț calomnios, să fie lămurit.

Eu știu că doamna Crăciunoiu a fost dată afară și în mandatul fostului primar, tot pentru că nu a vrut să semneze niște documente, și că a revenit în funcție în baza unei hotărâri judecătorești.

S-a întâmplat acest lucru, da. Dacă se va întâmpla la fel și de

data aceasta, cum veți lucra cu dânsa?

Nu o să se întâmple la fel, tocmai de aceea și demersul său disperat.

De ce?Pentru că eu am respectat legea

vizavi de activitatea domniei sale de director economic. Domnia sa nu avea abilitatea de a se pronunța asupra le-galității unor hotărâri ale consiliului local și refuzul de a semna viza de control financiar preventiv nu poate fi argumentat de părerea dumneaei că o decizie a consiliului local ar fi ilegală. Domnia sa avea atribuții cla-re pe care nu le-a îndeplinit. Practic, și-a încălcat fișa postului, pe scurt.

Este doamna Crăciunoiu un exemplu pentru eventualii șefi din instituțiile publice că cine nu semnează ce trebuie zboară din

funcție?Nu așa se pune problema. Într-o

firmă privată, dânsa ar fi fost plecată de mult. E vorba de obligația funcți-onarului public de a respecta fișa postului. Din nefericire, din punctul meu de vedere, nerespectarea fișei postului se sancționează mult mai greu în administrația publică decât în mediul privat, motiv pentru care există oameni care lucrează în sis-temul public și care nu fac altceva decât să îngreuneze activitatea. Eu sunt fericit că am scăpat de doam- na Crăciunoiu, care nu a făcut alt- ceva decât să saboteze activitatea Pri-măriei municipiului Ploiești.

Mai aveți și alți directori care au refuzat să semneze câte una-alta? Să ne mai așteptăm și la alte descinderi, controale, ridicări de documente la Primăria Ploiești?

Nu cred că e cazul. Acum, ce vreau eu să subliniez este faptul că această doamnă, cât a lucrat la Primăria mu-nicipiului Ploiești, a creat o situație de nesiguranță, amenințându-i pe an- gajații Direcției economice că o să-i mănânce pușcăria, că ea știe și cu-noaște. Să știți că n-a fost ușor pen-tru angajații Direcției economice să lucreze cu această doamnă.

Pe cine aveți în vedere pentru postul de director economic?

Nu m-am gândit. Trebuie organizat concurs.

Daciana Ilie

”Eu sunt fericit că am scăpat de doamna Crăciunoiu”

Primarul Ploieştiului, Iulian Bădescu, nu degeaba e din USL, aşa că vrea dreptate până la capăt.

Mie nu-mi place să

rămân dator. De-asta am plătit la Petrolul, de-asta o să mă achit şi

faţă de doamna Crăciunoiu, în instanţă.

să dămcu subsemnatul!8

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

De ce nu ne facem bine nici în 2014

Aş vrea să evit în acest articol motivele serioase, care ţin de guvernare, de politica internă sau externă, de starea generală a naţiei, motive care pot contura parcursul nostru în anul care a înce-put. Aş vrea să uit şi de statutul nostru de colonie europeană în care marile corporaţii şi băncile au ajuns să ne stabilească destinul mai mult decât ce-tăţenii şi politicienii acestei ţări. Aş vrea să uit cum capitalul străin a preluat controlul în axa majoră a economiei româneşti, în sectorul financiar-bancar şi în distribuţia de energie. Aş vrea să uit generozita-tea ce ne-a cuprins deodată faţă de statele din jur, pentru care construim gazoducte şi către care ar trebui să trimitem gazele ieftine din producţia in-ternă, în numele aşa-numitei liberalizări în energie dictată de la Bruxelles; asta în timp ce aceste gaze nu acoperă necesarul României, iar preţul plătit pen-tru ele de populaţie creşte constant. Aş vrea să uit scălâmbăielile guvernanţilor când vorbesc despre rezultatele anului 2013, uitând să spună că uşoara creştere economică s-a datorat în cea mai mare parte lui Dumnezeu (agricultura) şi francezilor de la Renault (exportul de dacii). Aş vrea să uit că s-au bătut câmpii un an întreg în legătură cu aurul de la Roşia Montană şi cu exploatarea gazelor de şist, dar nu s-a spus un cuvinţel despre contractul cu OMV care expiră în acest an, contract în baza căruia compania austriacă raportează anual un profit de aproape un miliard de euro, în timp ce închide una dintre cele mai performante rafinării din ţară, Arpechim Piteşti. Aş vrea să uit de clasa politică autohtonă, coruptă, mincinoasă şi falimentară, lip-sită de soluţii şi măcinată de lupte intestine, dar extrem de violentă în a-şi apăra puterea, privile-giile şi influenţa. Sper să uit cât mai repede că am vieţuit un număr enorm de ani cu un preşedinte neiubitor de oameni, demolator, mereu aflat la ori- ginea scandalurilor şi haosului din societatea ro-mânească.

Aş vrea să uit eu multe, dar tot ce v-am înşirat sunt realităţi care ne vor marca viaţa şi în 2014; realităţi care vin să susţină titlul articolului şi să certifice un adevăr dureros: nu ne va fi mai bine nici anul acesta!

Dacă am avea puterea să analizăm cinstit cât de vinovaţi suntem fiecare dintre noi pentru tot ce ni se întâmplă, poate ar mai exista o speranţă a trezirii politice a poporului român. Învăţaţi la şcoală că suntem un popor harnic, viteaz, cinstit, inteligent, îngăduitor, am ajuns, după 23 de ani de democraţie îndoielnică, la concluzia că, de fapt, nu ne prea place munca, dar suntem şmecheri, că suntem uşor de controlat şi manipulat, că nu suntem uniţi, că suntem intoleranţi şi extrem de disponibili în a ne distruge elitele. Eram, zilele trecute, la onomastica unui prieten, lume bună, discuţii interesante. Lângă mine, un domn respectabil, băsist prin convingeri (nu-mi place termenul, dar chiar el l-a folosit). Îşi asuma calitatea, menţionând că, în urmă cu vreo doi ani, s-a reparat o eroare privind pensia mamei sale şi apreciind că este meritul lui Băsescu (eu, mai naiv, l-am întrebat dacă nu cumva este meritul funcţionarului de la Casa de Pensii care a descoperit eroarea). Discuţia a alunecat către alegerile pre-zidenţiale din acest an, iar eu mi-am expus princi-piile în care cred, atunci când vine vorba de un început real de însănătoşire a clasei politice: un

preşedinte înţelept, patriot şi cu calităţi reale de mediator, o lege electorală bună, adaptată condiţiilor din România şi finanţarea de la buget a campaniilor electorale. Omul meu a reacţionat imediat: „Ia dă-mi un exemplu de candidat la preşedinţie care să în-deplinească condiţiile matale!” N-am ce face şi spun: „Ce ziceţi de Dinu C. Giurăscu ?” S-a strâmbat, nici nu a încercat să analizeze dacă academicianul ar fi sau nu o propunere de luat în seamă: „A, nu, că ăsta a intrat în parlament pe listele PC-ului”… Intoleranţa, indiferenţa, fanatismul politicianist, interesele mes-chine nu ne lasă să ne alegem liderii de care cu adevărat am avea nevoie.

Cred că merită spuse toate acestea, ţinând cont că în 2014 vor fi două runde de alegeri - euro-parlamentare şi prezidenţiale - care vor bulversa scena politică românească. Şi ar fi păcat să urmeze din nou patru ani de lamentări, că iar nu am ales cum trebuie…

Ştiţi povestea. N-o mai reiau cu foarte multe detalii. Pe foarte scurt, autorităţile, ca să le spun aşa, au ajuns la avionul care s-a prăbuşit în Munţii Apuseni după aproape nouă ore. Mai scriu o dată: nouă ore. Primul a ajuns un localnic, fără niciun fel de tehnică specială la el. Vreţi să aflaţi de ce s-a ajuns atât de greu la epava avionului? Păi, iată câteva variante.

În primul rând, pentru că nu mai există OTV, cu toţi ghicitorii care apăreau acolo, coordonaţi perfect de domnu’ Dan. Dar uite că i-am închis televiziunea şi acum trebuie să ne bazăm pe autorităţi. Iar asta e nasol, pentru că astea nu sunt în stare să facă nici măcar câteva interviuri cu cei decedaţi.

În al doilea rând, pentru că n-a fost Bianca Drăguşanu în avion. Bă, vă daţi seama ce-ar fi însemnat ca Bianca să fie acolo? În cel mult o oră, reporterii de la Acces Direct ar fi fost la faţa locului, iar peste încă o jumătate de oră, Guţă ar fi compus deja imnul prăbuşirii. Normal că în scenă intra un pic şi Iulia Albu, care ar fi analizat la cald ţinutele victimelor. În semn de solidaritate, Iulia şi-ar fi băgat o şurubelniţă în ochi, ca să abordeze o ţinută pentru accidente aviatice.

Dacă era şi Adrian Cristea în avion, acţiunea de căutare avea un succes şi mai mare, pentru că ar fi intrat în scenă două, trei, echipe de paparazzi, care ar fi trimis poze cu toţi oamenii ăia plini de sânge în câteva minute. N-ar fi lipsit nici un mini-interviu cu Cristea, care ar fi avut următorul titlu: “Intră aici, să vezi ce-a spus Cristea, la doar câteva minute de la momentul impactului”. Evident că în direct intra şi Victor Slav, care şi-ar fi dat şi el cu părerea despre dovada clară că Bianca îl înşală cu Cristea.

E clar că, în aceste condiţii, autorităţile ar fi ajuns la faţa locului în cel mult două ore, mai ales că la Capatos intra în direct şi o doamnă Carmen Harra, care ar fi oferit, prin intermediul unei şedinţe live de spiritism, coordonatele exacte ale avionului. Doar nu putem să ne bazăm pentru aceste detalii pe STS sau mai ştiu eu pe ce combinaţie de litere.

Cred că e un pic şi vina domnului Iovan, pilotul avionului, care n-a avut inspiraţia să aterizeze forţat pe la Arcul de Triumf, în Bucureşti, loc care poate fi foarte uşor găsit de aceleaşi autorităţi competente.

Cum se caută corect locul unui accident

Răzvan Anghelescu

Romeo Hanganu

- Manager proiect instalaţii în construcţii;- Director vânzări de profesie inginer Petrol

şi Gaze pentru distribuţie şi furnizare gaze naturale;- Sudor electric;- Instalator gaze gr. III D;- Instalator sanitare şi termice;- Buldoexcavatorist.

angajează

CV-uri la e-mail: office@eubau.ro, fax: 0344/818613

părerea mea

de rău 9

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

O căldură sufocantă şi lipicioasă te năuceşte de cum intri pe uşă. Dar rezişti! Doar te-ai antrenat în parcarea supraaglomerată şi plină de gropi, ai înfruntat haita de câini din curte, ai trecut de grăsana în halat căcăniu care păzeşte intrarea, (hai, că nu sărăceşti tu din 5 lei!) ai urcat câteva etaje pe jos (la aproape două secole de la inventarea liftului, noi gâfâim încă pe scările spitalelor) şi ai rezistat la mirosul greu de pe coridor. Felicitări! Eşti un supravieţuitor!

Ca în orice salon de spital, şi aici există paturi. Că doar nu ţinem bolnavii pe jos, ca în Somalia. Nu multe, doar opt. Cu saltele din burete, fiindcă nimic nu e mai sănătos, pentru unul care zace, decât buretele învelit în muşama. Ai nimerit un pat ruginit şi slinos? Da, şi? E vreunul altfel?! Uite, nenorocitul de alături doarme cu nasul la doar douăj’ de centimetri de tampoanele pline de sângele pacienţilor din ultimele săptămâni. Şi nu se mai plânge! E murdărie pe jos? Zoaiele ţi se lipesc de tălpi? Dar cine face murdar în salon? Bolnavii neglijenţi şi nesimţiţii de

vizitatori, clar! E o baltă cu ceva gălbui în mijloc, chiar colo, între paturile de vizavi? Nu, nu e ce credeţi dumneavoastră, ci doar o juma’ de piersică din compot, pe care cine credeţi că a scăpat-o pe jos şi a călcat-o cu papucul? Că doar nu asistenta şefă! Noptierele? Mizerabile! Sertarele zdrăngănesc numai când tragi de ele, dar nu te obligă nimeni să le foloseşti. Gândaci, peste tot. Da, şi? Măcar sunt silenţioşi şi inodori. Imaginează-ţi că făceau zgomot sau miroseau urât... Să tot ţii în sertare ceva de-ale gurii, adică periuţa de dinţi, cana, lingura... Pereţii sunt pătaţi şi scorojiţi, dar, la naiba!, aşa ai ajuns? Să te uiţi pe pereţi?! Chiuvetăăă?! Ce minunăţie, are două robinete! Cel de apă caldă e blocat, dar, în schimb, celălalt nu funcţionează. Ei, şi? Baia e la câţiva paşi. Faci un sfert de oră dus şi o jumate’ ntors? Bine că mergi pe picioarele tale. Bolnave, dar ale tale, omule!, înţelegi? Ale tale! De-aia există pereţii coridorului, special pentru tine, ca să te ţii tu, să nu cazi tu, să te ajute pe tine, nerecunoscătorule, care nici nu zici mersi că încă mergi. În fond, puteai să te târăşti, nu? Să faci un

duş? Ha, ha, ha!, ce glumeţi suntem astăzi. Nu vreţi şi jacuzzi?! Ok, la câte grade vă potrivim apa? Să vă mai spun cum e la budă? Cât de bine staţi cu stomacul? Mai prudent este să vorbim despre lenjeria de pat, fiindcă cearşafurile sunt roz. Da, roz ca pantera, ceva foarte şic. Al naibii, vecinul, uite ce bine o duce, a avut noroc şi de pernă! Precis că are pe cineva... Nu ca nenorocitul ăla de la geam, cu picioarele bandajate acum o săptămână. Deocamdată, nu au răzbătut la suprafaţă decât nişte pete mari de un colorit fascinant, de la roşu putred la galben flegmă. Bleah!, ce scârbos! Dar poate că asta e procedura, se schimbă bandajul numai când scot viermii capul.

Doamnelor şi domnilor, firile sensibile să stea acasă. Noi suntem aici într-un spital, v-am avertizat încă din titlu. Doar n-aţi crezut că e vorba de un salon de high-life, nu? Da, dragii mei concetăţeni, suntem într-un salon de spital de la noi din oraş, din Ploieşti, România. Hopa, România! Deci, e un salon de spital european. Ce vi se pare atât de ciudat?!

M. Ghiţă Mateucă

Bogdan-LucianStoicescu

Aşadar, ziua supliciului meu (năclă-irea cu nămolul scos de pe fundul lacului Techirghiol la „băile reci” din Eforie-Sud) din acel sfârşit de august al anului 1971 sosise. Aşa cum îi era felul, neşovăitor şi categoric, care fă- cea ca orice alte comentarii din par- tea mea să fie de prisos, mama sta- bilise încă din ajun programul, ime- diat după ce balaoacheşa de vân-zătoare ambulantă de „namol” îşi luase tălpăşiţa, dispărând în marea de oameni de pe plaja din Mamaia, spunându-i tatei că imediat (în tra-ducere liberă asta însemna chiar de a doua zi dimineaţă, nu mai târziu de ora 8:30) vom pleca spre „Vasile Roaită” (recte Eforie-Sud) la afurisi- tele alea de „băi”. Pomenita staţiune maritimă, aflată la vreo 20 de kilo- metri la sud de Mamaia, îmi era bi-necunoscută. Aici îmi mai petrecusem io vreo câteva „sejururi estivale” (cum glăsuiau mai toate reclamele vremii care te îndemnau să-ţi petreci vacan-ţele pe „litoralul românesc al Mării Negre”) în anii anteriori, însoţit fiind fie de părinţi, fie de rude apropiate (bunici, unchi, mătuşi, veri etc.), fie, uneori, de familii prietene alor mei. Aşa cum am amintit, majoritatea ce- lor din juru-mi numea în continuare

mica staţiune maritimă - aşezată pe un liman, nu pe un grind, precum surata ei mai luxoasă, Mamaia, la răsărit străjuită tot de mare, iar la apus de un alt lac, dar nu cu ape „dulci” precum Siutghiolul, ci sărate potroacă, pestilenţialul (pentru mi-ne, evident!), Techirghiol - „Vasile Roaită” (din pricinile succint arătate mai devreme), doar bunică-mea, fie-i ţărâna uşoară!, se încăpăţâna să-i spu- nă „Carmen Sylva”, pentru că aşa o pomenise ea din perioada interbelică, sub acest nume* purtat de preafru-moasa, inteligenta şi îndrăgita noas-tră Regină (soţie a regelui Carol I al României), patroană a artelor, în ge-nere (ea însăşi fiind o foarte bună poetă), dar şi o energică fondatoare a unei serii de importante instituţii caritabile, această din urmă activitate aducându-i rapid apelativul popular de „Mama răniţilor”.

Informaţiile despre locurile de pe litoral dar şi de aiurea, pe care le vizitam în timpul vacanţelor sau excursiilor, îmi erau furnizate în mică măsură de manualele şcolare ale vre- mii, care, de regulă, prezentau sără-căcios şi anost informaţiile care mă interesau. Pe lângă acestea, îmi vâram

nasul prin tot felul de atlase, ghiduri, lexicoane şi alte asemenea hârţoage din biblioteca părinţilor, iar o altă sursă, poate cea mai importantă (şi dragă mie), o reprezentau poveştile bunicilor (ale căror „idei principale” mi le notam conştiincios în tot felul de carnete şi maculatoare şi pe care le verificam apoi, întrebându-mi pro- fesorii). Şi în cazul acesta (ca şi în cel al Mamaiei), tot regretatul meu dascăl de istorie din gimnaziu şi li-ceu, Ion Mărcuşanu, a fost acela care mi-a elucidat o mare parte a petelor albe privind istoria, geografia, topo-nimia şi chiar etimologia micilor lo- calităţi constănţene înşirate de-a lun- gul litoralului, cunoscute îndeobşte sub titulatura de „staţiuni balneocli-materice”, printre care se prenumăra şi Eforie Sud.

(Va urma)

* Care reprezenta pseudonimul li- terar al Reginei Elisabeta a României (1843-1916), evident, şi nu Maria, cum dintr-o regretabilă eroare (par-donabilă, sper!) a apărut el grafiat în episodul 10 (altPHel, an VIII, nr. 415, 25-31 octombrie 2013, p. 9) al serialului meu.

Refugii estivale (13)

Salonul

Mi-e dor de Giani Cocean...

Co-media

locală10

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Când vrea să atragă atenţia asupra a ceva ieşit

din comun, românul se foloseşte de o expresie pe bază de instrumente muzicale. Militare, la origine, deci de fanfară, cum ar fi: surla, toba, trâm-biţa…

Pe care le combină în fel şi chip, în ideea de

a face cât mai mult zgomot şi, deci, de a capta mai uşor atenţia cititorului: “(fotbalistul a fost primit) cu surle şi tobe”, “(cartea a fost lansată) cu tobe şi trâmbiţe”, ba chiar şi “(gala a fost deschisă) cu surle şi trâmbiţe”.

Gramatical vorbind, expresia “cu surle şi trâmbiţe” nu

este chiar greşită, dar are un mare inconvenient stilistic, fiindcă surla şi trâmbiţa sunt instrumente asemănă-toare, de suflat, adică, ceea ce face ca, prin alăturarea lor, expresia respec-tivă să capete un supărător accent pleonastic, neajuns care o face ne-recomandabilă.

Dar, fatalitate!,“cu surle şi trâmbiţe” este expresia

cu cea mai mare circulaţie, dintre as- tea “zgomotoase”, desigur. E folosită în draci pe net, de exemplu, în dauna expresiei recomandate: “cu surle şi tobe”. Aici, efectul pleonastic este ani-hilat, fiindcă toba este un instrument de percuţie, care completează surla, nu o concurează, ca trâmbiţa.

Şi, fiindcă internetul geme de genii, cineva care se crede

deştept îl pune la punct: “surle şi trâmbiţe” nu “tobe” pe unu’ pe care îl crede prost fiindcă scrisese (altfel, corect, săracu’!): “anunţau cu surle şi tobe”.

Fiindcă decibelii fanfarei nu o satisfac, Nicoleta Du-

mitrescu, “Prahova”, dezlănţuie vacar- mul: “după ce a fost lansată cu salve şi tunuri…”. Deci, de la “surle şi trâm-biţe”, la “salve şi tunuri”.

Frumoasă canonadă! Pe cât de frumoasă, tot pe atâta de

pleonastică, fiindcă salvele nu sunt altceva decât nişte lovituri de tun, nişte bubuituri. De unde şi clişeul ăla inevitabil al tuturor celor care povestesc grozăvii la televizor: “S-a auzit o bubuitură…”.

Dar nimic nu se compară cu bubuitura Nico-

letei: “cu salve şi tunuri”. Mi-a luat piuitul! Abia mai am puterea să vă şoptesc, pe silabe: U-ni-cat! Este o expresie unicat! Nu am mai întâlnit-o în niciun alt text, deşi am cotrobăit prin tot internetul! Deci, invenţie sută la sută Nicoleta, “cu salve şi tunuri” bate la fund oricâte “cu surle şi trâm-biţe” vreţi voi! Hai, ciocu’ mic!

Aş vrea să-l văd pe deşteptu’ ăla care-l pu-

nea la punct pe fraierul cu “surle şi tobe” dacă măcar crâcneşte în faţa Nicoletei. Doar dacă e sinucigaş! Păi, gândiţi-vă şi voi, ce se aude mai tare, surla sau salva? Trâmbiţa sau tunul?

Poţi să sufli-n surlă cât te ţine trâmbiţa, îţi trage Nico-

leta una “cu salve şi tunuri” ce n-a văzut DEX-ul, care se încăpăţânează să le explice separat dar şi să le pună împreună, pe motiv că salva este trasă de tunuri (bine, şi de puşti, dar nu facem aici un seminar de armurărie), deci expresia “cu salve şi tunuri” este profund viciată pleonastic, ca şi “cu surle şi trâmbiţe”.

Este ca şi cum am spune… ăăă… caut ceva care să

facă zgomot… “cu şuiere şi sirene” sau “cu zurgălăi şi clopoţei”.

Eh, după atâtavacarm, începi să o iei razna. Şi să

ţi se pară normal că nopţile sunt foarte, foarte lungi: “Trenul Eurostar nu ar trebui să circule pe sub Canalul Mâ-necii în noaptea de duminică spre joi” (Iuliana Enache, mediafax.ro). Noroc că a urmat noaptea de joi spre luni, când trenul şi-a reluat circulaţia, ast-fel încât totul a intrat în normal.

Bine, astase întâmplă acum, în timpurile noas-

tre, dar să ştiţi că nu este nimic nou sub soare. În sensul că la fel era şi pe timpul romanilor, este adevărat, nu cu nopţile, ci cu zilele, ne luminează Ioan Popescu, stiriactuale.ro: “Prima zi de Saturnalii la Roma începea la mijlocul lunii decembrie şi continua până pe 1 ianuarie”.

A naibii zi,ce lungă mai era în antichitate, dura

cam vreo două săptămâni. Ăia oa-meni, frate, romanii, că ştiau să pe-treacă (Saturnaliile astea erau o săr-bătoare foarte şmecheră, n-am eu timp acuma, da’ ce v-aş mai povesti, băute, sex, orgii, carnaval, ceva fru-mos, ce să mai…).

Şi noi, ăştia, urmaşii lor, venim şi noi, sanchi,

vrăjeală!, după 2.000 de ani, că am inventat şi noi noaptea cea mai lungă, de duminică până joi, adică noaptea de doar patru zile. Mare scofală!

Bine, în timpurile noastre, graţie progre-

sului tehnologic din eprubetă, pro-babil, se mai petrec şi alte minunăţii: “Corpul unui bărbat şi al unei femei”. Aveau corp comun, adică doi în unu?!

Nu, nu! Este doar o lectură cu rea-voinţă

din partea mea, ca să fac puţin pe

nebunul, cum că era nevoie de pro-numele demonstrativ “cel” înainte de “al unei femei”, pentru a face expri-marea clară şi a justifica acordul la plural (e subiect multiplu: “corpul … şi cel”) cu predicatul: “au fost apoi descoperite…”.

Şi prostioare de-astea de exprimări neglijente

sunt cu sutele, cu miile: “În Dane-marca, un bărbat a fost ucis de o cărămidă proiectată în momentul prăbuşirii unui imobil la 60 de kilo-metri nord-vest de Copenhaga”.

Maaamă, da’ ce departe a zburat! O simplă

cărămidă! Mă întreb ce forţă e aia care a azvârlit-o la 60 de kilometri… Şi când te gândeşti că traiectoria ar fi revenit la limite rezonabile, dacă deşteapta de ziaristă de la mediafax.ro ar fi pus o virgulă strict obligatorie după “imobil”.

Sau, şi mai bine, ar fi dat o altă topică propoziţiei:

“În Danemarca, la 60 de kilometri nord-vest de Copenhaga, un bărbat a fost ucis de o cărămidă proiectată în momentul prăbuşirii unui imobil”. E?! Nu-i mai clar aşa?

Bine, ar mai fi o problemă şi cu “proiec-

tată”, dar, dacă nu eşti cârcotaş nesu-ferit, aşa, ca mine, înţelegi destul de repede ce înseamnă aici “proiectată”. Chiar dacă în DEX acest sens se află pe ultimul loc în topul definiţiilor lui “a proiecta”: “6. A arunca (cu forță) un corp solid; a împrăștia cu presiune un lichid sau o pulbere”.

Alt exemplu de neglijenţă: “o femeie fiind omo-

râtă anterior în cursul zilei de căderea unui copac la Amsterdam, conform poliţiei. Aceştia au sfătuit populaţia să rămână în case”. Care “aceştia”?

În fine, de glume proaste cu limba română

se ţin şi băieţii de la “ziaruloval.ro”, forma aia simpatică nefiind de ajuns ca să-i scutească de prostii: “Cristi a devenit atras de televiziune”. I-auzi la ei: “a devenit atras”.

Nici nu e mare lucru! Uite, şi eu devin în-

cântat că am mai descoperit un fur-nizor mişto pentru Co-media locală: “reuşeşte de fiecare dată să bine dis-pună audienţa”. Serios? Trebuie să fie tare glumeţ! Cineva mai sobru ar fi scris corect: “să binedispună”.

M. Ghiţă Mateucă

Bubuitura Nicoletei bate la fund surla şi trâmbiţa

pagina de

nevoie bună 11

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Titlu: Hours.Gen: Dramă.Capete de afiș: Paul Walker, din nou

într-un rol de tip sensibil, nu doar furios și iute, cum îl știe mai toată lumea.

Bile albe: Scenariul, care exploatea-ză tragedia din timpul și din urma uraganului Katrina, din 2005, când un tip vine cu nevasta la spitalul din New Orleans, copilul se naște prematur, dar femeia moare, iar proaspătul tătic ră-mâne captiv lângă fetița aflată într-un incubator și căreia trebuie să-i asigure supraviețuirea 48 de ore.

Bile negre: La dezastrul din 2005, se adaugă recenta moarte a actorului principal, Paul Walker, așa că filmul beneficiază de o publicitate macabră. Titlul mi se pare neinspirat, pentru că poate fi confundat cu The Hours și chiar cu seria Rush Hour. Filmul e chiar bun, intens, poate și pentru că nu m-am putut abține să nu mă întreb cum ar fi decurs o astfel de situație într-un spital din România.

CinePhil Collins

Se vor împlini, zilele acestea, 50 de ani de la primul turneu american al The Beatles în Statele Unite; dacă pentru noi, aici, la capătul pământului, faptul nu va fi avut nicio relevanță cale de foarte mulți ani, pentru americani și, prin extensie, pentru fenomenul muzical în general, a fost una din inflexiunile ce vor marca definitiv evoluția în acest domeniu, dar și în cel social, cel puțin.

În 1963, Beatles ajunsese la o notorietate ce depășise de ceva vreme limitele Europei; așa se face că și în Statele Unite era programată în seara zilei de 22 noiembrie 1963, la televiziune, la nivel național, o abordare a fenomenului Beatlemania ce răvășise de-a dreptul media de pe alte meleaguri, cu setea-i din ce în ce mai neostoită pentru mondenități, din orice domeniu, dar din ce în ce mai disponibile dinspre trupele rock. Se preconiza și difuzarea unor melodii de succes ale grupului (Love Me Do sau Please, Please Me), dar, pe 22 noiembrie, președintele Kennedy va fi asasinat în Dallas, totul translatându-se pentru decembrie 1963. Este de adăugat că managerul grupului, Brian Epstein, va iniția și o campanie de promovare radiofonică, valoric foarte consistentă pentru acele vremuri și, ca urmare, melodia I Want To Hold Your Hand, lansată în State pe 26 decembrie 1963, se va vinde într-un milion de exemplare ca pâinea caldă și va atinge primul loc în top la mijlocul lui ianuarie 1964.

De aici până la a iniția primul turneu peste ocean pentru stimularea vânzărilor, n-a mai fost decât un pas; cucerirea Americii începe din 7 februarie 1964, când cei patru Beatles părăsesc aeroportul Heathrow din Londra conduși de vreo patru mii de fani, pentru a fi așteptați pe aeroportul J. F. Kennedy din New York de „doar” trei mii de americani, ce au riscat o blind date cu „unii” despre care se cam ducea vorba în cele timpuri.

Și invazia începu cu o isterie și va continua ani buni și pe alte meleaguri, în aceeași notă, dar nu discordantă, cu cei ce i-au venerat.

Dan Costineanu

Britanicii (2) - British Invasion (2)

Moartea, cel mai bun agent de vânzări

Patefonu’ din podu’ lu’ Tătăitzoo

Rochie de mireasă cu vedere la chiloţi

Am ajuns, în sfârşit, să avem de-a face şi cu un creator uşor obsedat, care în tinereţe a pipăit babe prin au- tobuze aglomerate şi chiar şi le ima- gina goale. Aşadar, cazul este grav, boala e bine instalată, iar medica-mentele cu greu pot face faţă la aşa ceva. Culmea e că obsedatul a ajuns, între timp, un respectabil designer indian, care s-a apucat de făcut rochii de mireasă, precum cele pe care le

vedeţi în poză. Vă imaginaţi cum arată rochiile lui sexi? Dar să revenim la astea pe care le vedem, pentru că, aşa bolnav cum e, creatorul indian a reu- şit să facă şi ceva bun. Şi mă refer la partea transparentă a acestor rochii de mireasă, care au toate vedere la chiloţi. Păi, nu e bine să ştie lumea, şi mai ales tatăl băiatului, cum ara- tă, în realitate, fata? Vorbim totuşi de o căsătorie, unde e bine să nu fie prea

multe secrete, mai ales la început de drum. Să ştie şi rudele băiatului cu cine îşi uneşte acesta destinul.

Car cu playboy

Moda e o chestie complicată, pe care foarte puţini o înţeleg. Poate şi pentru că designerii au, în general, probleme cu capul. Iar asta se reflectă foarte bine în creaţiile lor. Totuşi, sunt şi părţi bune în aceste opere de artă, desenate sub influenţa pastilelor, şi aspectele astea pozitive o să încercăm noi să le arătăm în această rubrică de modă.

weni, widi,wiki!12

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Boii, tot boi, da’ mulţi

Ca să închidă gura cârcotașilor care zic pe la colțuri că administrația nu se ocupă, dom’le, cum trebuie de monumentele arhitectonice ale Prahovei, niște oameni de bine și-au pus mintea la contribuție, au obținut bani de la Administrația Fondului Cultural Național și au dat drumul unui site în care sunt inventariate 1069 de monumente din județ, pe www.monumenteprahova.ro. Cică, ”pentru educarea tinerilor în spiritul conştientizării valorilor arhitectural-istorice”, ceea ce trebuie

să recunoașteți că nu sună rău deloc. Personal, am apreciat că e singurul loc, poate, unde se mai vede ”Casa cu prăvălie Ilie Lumânărarul”, acum bazarul ăla ordinar de la Hale. Ca să fie clar: facem niște poze cu clădiri vechi, de patrimoniu, le punem pe un site și chiar într-o expoziție, două, mâncăm o gustărică și tinerii vor conștientiza valorile arhitectural-istorice care le vor umple inimile de demnitate. Corect?

Arondul de seară

Avem nişte monumente. Şi, ce?

Se apropie de doi ani un cont de Facebook dedicat șoferilor care parchează ca niște boi și intitulat chiar așa: ”aiparcatcaunbou”. Nu e greu de ghicit că e plin de poze cu mașini lăsate de-a-n boulea peste tot, pe trotuar, în mijlocul drumului ori chiar aiurea în parcările special amenajate și care n-ar avea farmec dacă n-ar fi și ele blocate. De câte un bou, firește, sau chiar mai mulți. S-au adunat în jur de 9.000 de aprecieri la pagina cu pricina, ceea ce mie mi se par destul de puține, ca și cum restul

celor care circulă, la volan sau per pedes, și care au un cont de Fb sunt din categoria ”adrisanților”. Care nu trebuie decât să parcheze ”ca un bou”, ca să beneficieze, gratuit, de un autocolant lipit pe mașină cu textul ”Ai parcat ca un bou”. Sigur, femeile sunt discriminate și la capitolul ăsta, așa că n-ar fi rău ca Bianca Drăgușanu să se implice în această campanie. Să vezi atunci like-uri și share-uri!

Userul fiziologic

13

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

a greşi e omeneşte,dar e împotriva politicii firmei

Recunosc, fotografia asta e un pic mai veche. Cred că am vrut s-o dau spre analiză Departamentului de In-vestigaţii, dar până la urmă a căzut tot pe mine această responsabilitate uriaşă. În primul rând, în poză avem o mică parte din Muzeul Ceasului, din Ploieşti, care, după cum vedeţi, este sprijinită cu nişte lemne şi cu puţin ci-ment. Despre aranjamentul scândurilor nu pot să vă spun mare lucru, pentru că nu mă pricep. Adică, sincer, n-aş şti să vă spun dacă sunt puse bine, în aşa fel încât clădirea să nu se dărâme. Oricum, pericolul e destul de mare, pentru că, dacă bate vântul un pic mai tare, nu ştiu dacă rezistă propteaua. Paguba n-ar fi atât de mare, pentru că, din ce ştiu, cele mai valoroase ceasuri au fost demult furate din muzeu. Poate că ar fi fost necesar să se angajeze câţiva oameni cu muşchi, care să stea în jurul clădirii şi s-o spri- jine cu palmele. Nu ştiu, dar mi s-ar părea mai sigur aşa.

R.A.

Cea mai ieftină masă: pofta-n cui!

Ai zice că, atunci când te-ncearcă foamea, nu te mai uiți la bani, dar când trăiești din leafă-n leafă ai grijă și la nota de plată, vinovată de multe indigestii. Noroc cu ofertele astea de haleală la botu’ calului, de care te împiedici peste tot, chiar dacă io am găsit una care m-a lăsat cu burta goală. De foame ce mi-era, că altă explicație nu găsesc, nu am putut să mă hotărăsc între o cupă de meniu de doi lei și un meniu întreg cu ”șntel” - cum ar veni, ăștia își trăgeau deja bacșișul din farfurie, nu? - și jur că de vină nu a fost berea gratis, pentru că și aia costa zece lei. În condițiile astea, nu mă mir că am ajuns consumatori de supă la plic, din aia cu tăiței, pe care dracu’ știe din ce îi fac chinezii, dar te umfli în stomac și, pentru câteva ore, ești ca peștele-balon.

Lins pe bot

Ce face tehnologia românească dintr-o antenă!

Ne-am obişnuit să lăudăm în neştire tehnologiile japo-neze, de parcă doar ăia sunt în stare să inventeze roboţi sau dispozitive electronice de ultimă oră. Să ştiţi că avem inventatori pricepuţi şi la noi în ţară, care se descurcă şi ei cum pot, cu posibilităţile reduse pe care le au. Şi să luăm cazul acestei antene, ca să vă demonstrez că şi ro-mânii sunt pricepuţi. După cum vedeţi, dacă începe să plouă, se deschide automat o umbrelă verde, care ţine pericolul departe. Nu ştiu exact cum se întâmplă, dar ideea e foarte bună. Şi sigur asta e doar ce se vede, acum, pe timp de ploaie. În caz că bate prea tare soarele, sunt convins că apare o mână, care dă cu cremă de protecţie pe antenă, ca să nu intre prea multe radiaţii în ea. Evident că şi dacă îngheaţă se întâmplă ceva şi bănuiesc că, în acest caz, antena ia brusc foc, până se topeşte gheaţa. Aşa că să nu-i mai lăudăm atât pe japonezii ăia!

Robotul calului

Vântul dăunează grav muzeului

culturae un lucru foarte mare14

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Fără să fie, propriu-zis, o carte, dar nici o bro-

şurică (are, totuşi, 100 de pagini, A4, full color), tâmpenia asta (că mai bine nu i-oi putea zice) este o dovadă de cât de multe tâmpenii se pot face pe bani publici de către toţi tâmpiţii care au ajuns să lucreze prin instituţiile alea tâmpite pline de tâmpiţi aduşi acolo de tâmpiţii de şefi, pe cel mai tâmpit criteriu din câte criterii tâm-pite pot exista la angajarea unui tâmpit - e tâmpitul nostru!

Veţi crede căam luat-o razna. Nu, încă nu. Mai am

un pic. După ritualul de exorcizare de mai sus, mi-am mai revenit, aşa că voi duce până la capăt tâmpenia asta de cronică la tâmpenia asta de tipăritură pe care, tâmpitul de mine, vreau să v-o prezint astăzi, deşi nici eu nu ştiu ce, naiba, este - carte, nu!, album, nu!, pliant publicitar, nu! Atunci, ce? O tâm- penie, cum v-am spus din capul locu-lui, de era să mă duceţi la balamuc!

Deci, această tâmpenie (e clar, n-o scot din „tâmpenie”) se

numeşte „Misteriosul drum al lui Vlad Ţepeş”. Titlu de roman comercial de doi bani. Pe copertă, fiindcă pe pagina de titlu poartă alt nume: „Album de prezentare comuna Cicăneşti”. Ăsta nu poate fi titlu de carte, nici măcar de album şi, în general, aşa ceva nu poate fi titlu de nimic. În afară de titlu de tâmpenie, bineînţeles. Păi, aţi pomenit o tâmpenie mai mare ca asta, că pe copertă e un titlu şi pe prima pagină, altul? Că eu, care am văzut ceva tâmpenii la viaţa mea de cro-nicar altPHel, nu-mi aduc aminte.

Deşi e plină de texte şi de fotografii, ditamai tâm-

penia asta nu are autori, în sensul că nu există nicio semnătură, pe nicăieri, nicio referinţă, măcar una indirectă, ceva de genul „lucrare, pardon, tâm-penie realizată de...”. Tâmpenie, tâm-penie, da’ uite că celor care au scris textele şi care au făcut pozele (şi astea de tot rahatu’; a, am uitat să spun de texte că sunt o mizerie?!, bine, spun acum: textele sunt o mizerie) le-a tre- cut prin neuron să nu se facă de râs, semnându-se, text: Sculă, foto: Zdrulă.

Dar tot am găsit

pe cineva căruia să-i spun verde-n faţă ce tâmpenie a făcut. Pe coperta a IV-a apar următoarele persoane (mă rog, juridice, dar persoane): „Minis- terul Dezvoltării Regionale şi Turis-mului, Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regio- nal, Direcţia de Gestionare Fonduri Comunitare pentru Turism, Organis-mul Intermediar pentru Turism”. Probabil că, pe-aici, prin hrubele as-tea, vegetează şefii ăia inteligenţi care au aruncat banii pe tâmpenia asta!

Despre faptul că Uniunea Europeană - Fondul Eu-

ropean pentru Dezvoltare Regională şi Guvernul României (vezi coperta) pot accepta să se cheltuiască fonduri serioase pe o tâmpenie ca asta, ce pot să zic? Că e o tâmpenie, bineînţeles!

În fine,a sosit momentul să dau şi nişte

exemple. La cronica altPHel, tratăm cu respect chiar şi tâmpeniile. Deci, uite de ce este o tâmpenie. Fiindcă e plină de tâmpenii. Să încep cu fotografiile, fiindcă ele sunt foarte importante într-o lucrare de promovare cultural-turistică a unei localităţi, a unei zone, aşa cum vrea să fie tâmpenia asta. Din cele 75 de fotografii, abia dacă alegi vreo cinci - şase cât de cât apropiate de acel minim nivel profesional care, în mod normal, face publicabilă o fo- tografie. Celelalte gem de un diletan- tism greu de suportat. De la calitatea tehnică - încadrare, unghi, perspec-tivă, proporţionalitate, cromatică, con- trast, claritate, lumină, la cea artistică - temă, subiect, compoziţie, idee, me-saj, emoţie, nimic nu este făcut cu mână de profesionist şi ochi de artist. Sunt pozate nişte „peisaje” pline de crăci, râpe, noroaie şi muşuroaie, cu nişte vaci tăiate la jumate, cu nişte ruine obturate de un zid care mă-nâncă trei sferturi din cadru, ori prea întunecate, ori prea spălăcite, nişte prim-planuri cu trunchiuri de copaci (o minune, cum se confundă brazii cu pinii!) şi tufe de mărăcini, vreo două biserici, câteva planuri generale, cu nişte case minuscule în fund... Ce să spun? O tâmpenie! Dacă tot erau bani europeni de cheltuit, ca să arătăm străinilor, mai ales lor, nu?, că de-aia e şi în engleză!, cât de minunat de frumos este la noi la Cicăneşti şi ce

vacanţă fantastică pot petrece acolo englejii, nemţii, franţujii, evreii şi ja-ponezii, de ce n-or fi angajat dăştepţii ăia de la Ministerul Turismului un fotograf ca lumea, un profesionist care să ştie să facă fotografii pro-fesionale? Unul care să ştie că, mai ales în domeniul promovării turistice, fotografiile fără oameni care să zâm-bească fericiţi în concediu la ţară, ci numai cu vaci, pozele fără clădiri - restaurant, pensiune, gospodărie ţărănească, ci numai cu ruine, pozele fără drumuri moderne, ci numai cu viroage - astea nu pot să „vândă” marfa turistică a Cicăneştilor, ci doar să-i avertizeze pe turişti: Here is not paradise!

Textele?Concepută (ce-am zis?, scuze!), câr-

călită sub formă de fleşuri („Povestea înfiinţării comunei”, „Lacul fără fund”, „Trasee turistice”, „Biserica Sf. Trei-me” etc., sunt vreo 30), informaţia este redactată cu atât de multe negli-jenţe de limbă şi cu atât de grave erori de formă şi de conţinut şi prezentată într-o manieră atât de stupidă şi de ridicolă, că îţi vine să urli, pe ideea că, dom’le, de ce, mama dracului, se mai învaţă la şcoală limba română, dacă tot nu ne foloseşte la nimic? Româna?! Da’ să vezi istoria... Bine, nici geografia nu mai este ce-a fost: „culoarul Rucăr - Bran ce desparte judeţul Argeş de judeţele Sibiu şi Braşov”. Numai de Braşov, tată! Sibiul este mult prea departe! Mai treci nişte munţi - Piatra Craiului, Iezer, Făgăraş, oho, Sibiul n-are nicio treabă cu Rucăr - Bran! Băi, dar ce facem noi, aici? Vă învăţ eu, turist, pe voi, autori de ghid turistic, cum vine treaba cu potecile? Nu trebuia invers? Păi, cine a luat banii, frate?

Ziceam de istorie?Uite istorie à la Cicăneşti, adică tâm-

pită: „Cetatea lui Vlad Ţepeş (sau Vlad Dracul)”. Pe dracu’, Vlad Dracul! Ăsta nu e Vlad Ţepeş, ci tac-su, tot domnitor, normal, al Ţării Româneşti. Şi îi zicea „Dracul”, nu de la necuratul, ci fiindcă era cavaler al Ordinului Dragonului. Deoarece contemporanii lui valahi habar n-aveau ce e ăla un ordin cava-leresc şi cu se mănâncă dragonul, nor- mal că l-au poreclit „Dracul”. La fel ca şi contemporanii noştri, care îl con- fundă pe Vlad Ţepeş - fiul cu Vlad Dracul - tatăl, şi acum, după aproape 600 de ani. Probabil că este un inter- val prea scurt pentru a învăţa istoria propriei ţări. Pe care, altfel, ai pre-tenţia să o promovezi turistic direct din Ministerul Turismului. Ca să vină

gujbeţii de aiurea la tine în ogradă şi să le vinzi tu gogoşi istorice. N-ai să vezi! Tâmpiţilor!

Ştiţi ce e o „fortăreaţă”?Ştiţi, normal, aşa că nu e niciun pe-

ricol să vă rămână în cap tâmpenia asta: „Cetatea... a fost fortăreaţă şi în acelaşi timp punct strategic de apă- rare”. I-auzi! Noi credeam că o „fortă-reaţă” este „în acelaşi timp” salon de modă, coafor, centru SPA, aşa ceva. Că tâmpiţii care au scris tâmpenia asta nu cunosc diferenţa dintre „tem-poral” şi „temporar” („culturi agricole temporale”) este normal, că, na!, de unde s-o cunoască? Ei lucrează în mi- nister, ce treabă au cu şcoala?! Dar că nu s-a găsit vreun tâmpit mai do- xat care să facă măcar o minimă co- rectură, înainte ca tâmpenia să mear-gă la tipar, aşa ceva este un afront impardonabil adus limbii române şi o jignire a cititorilor: „la ânceput s-a numit”, „fiind opriţi la amsă”, „până ân vârful dealului”, „achiziţionarea s-a fcput”, „ternul forestier”, „moartea caestuia”, „locomotiva cu abură”, „po-deeţ de lemn”, „ântr-o oră”, „pe care se amnevrau avgonetele”...

N-am timp, n-am spaţiu şi, desigur, nici chef să

vă prezint chiar toate tâmpeniile din această tâmpenie. Totuşi, cred că mai încape una mică: „Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obli- gatoriu poziţia oficială a Uniunii Eu-ropene sau a Guvernului României”. Nu reprezintă poziţia, ci doar banii. De care s-a ales praful. Fiindcă la aşa ceva se pricepea ministresa de atunci a turismului, Elena Udrea. Îi prăduia din toate poziţiile.

M. Ghiţă Mateucă

O tâmpenieSunt vreo zece ani de când scriu cronică de carte la pagina asta de cultură altPHel şi credeam că le-am văzut pe toate. Adică toate tâmpeniile care se pot publica. Aiurea!

Vătraşii (statornicii sau sedenta-rii) reprezentau cea de-a doua cate-gorie importantă după lăieţi. Ei de- ţineau locuinţe fixe, nemaifiind ţi-gani decât cu numele, deoarece îşi uitaseră treptat limba şi, odată cu ea, obiceiurile şi modul de viaţă tra- diţional al neamurilor lor care nu renunţaseră la viaţa nomadă. Au fost printre primii ţigani care şi-au dat la şcoli copiii. Mare parte dintre vătraşi s-au stabilit la sate, aşa cum aminteam, însă mulţi dintre ei au migrat şi spre localităţi urbane, sta-bilindu-se, de regulă, în periferiile marilor oraşe. Dacă în mediul rural mulţi dintre ei au continuat să se ocupe sistematic de agricultură sau au prestat diferite alte munci (cân-tăreţi, frizeri, croitori, cizmari, fierari, zidari, coşari, potcovari, cărămidari, spălătorese, bucătărese, aşa cum fu- seseră obişnuiţi pe vremea când erau robi la curţile boiereşti sau mănăs-tireşti), alţii au continuat să practice meseriile din timpul vieţii nomade, ale căror secrete erau transmise din tată-n fiu. „Neamurile de romi repre-zintă o europenizare a organizării tradiţionale din vechea Indie, prin trecerea în prim-plan a corporaţiilor meseriaşilor indieni, care au înlocuit vechile canoane şi precepte ale cas- telor, devenite anacronice şi inope-rante social“ observă, pe bună drep- tate, Vasile Burtea, doctor în socio- logie, conferenţiar în cadrul Univer-sităţii din Bucureşti, unul dintre spe- cialiştii noştri de primă mână în domeniul atât de delicat al relaţiilor interetnice şi al minorităţilor naţio-nale.

Alte meserii practicate de vătraşi: creşterea şi comercializarea cailor de rasă (aprigii geambaşi), o îndelet-nicire care în ultimii 15 ani a re-născut, mai ales prin judeţele Arad, Brăila şi Braşov; produceau obiecte din oase de animale (piepteni, mâ-nere, ornamente, plăsele etc.), fiind numiţi cocalari (probabil urmaşi ai

prelucrătorilor de fildeş din India), dar s-au reorientat rapid, atunci când produsele lor n-au mai avut căutare, majoritatea dintre ei devenind gu-noieri sau negustori de fulgi şi vase de bucătărie; rudarii (băieşii, lingurarii, corfarii - confecţioneri de coşuri din nuiele împletite - sau blidarii, despre care am amintit ceva mai devreme, descendenţii străvechilor aurari din India) erau cei care căutau şi prelu-crau aurul şi lemnul de esenţă moale şi culegeau fructele de pădure dar care, pe la finele secolului al XVIII-lea, când aurul s-a împuţinat considera-bil, s-au dedicat exclusiv prelucrării lemnului; gaborii (ţigani ardeleni care şi-au luat numele de la fostul stăpân al moşiei unde au fost robi, având ca semn distinctiv al rangului lor cele-brele pălării negre cu boruri largi) sunt negustori, tinichigii sau practică diferite meserii moderne, fără însă a se dedica uneia anume; argintarii (în ale căror mici comunităţi încă se mai practică judecata şi căsătoria tradiţionale) se îndeletnicesc cu con- fecţionarea de podoabe, fiind exce-lenţi bijutieri, ei reprezentând o elită a neamurilor ţigăneşti, în ziua de azi mai putând fi întâlniţi în Bucureşti şi în judeţele Teleorman, Ialomiţa şi Tulcea; căldărarii (despre care am amintit săptămâna trecută şi care au

fost sedentarizaţi ultimii), excelenţi confecţioneri de căldări, tigăi, oale, alambicuri din tablă de aramă şi din aluminiu, au trăit de la bun început în corturi, călătorind în căruţe cu co-viltire, mulţi prezervându-şi stilul tra- diţional de viaţă, la ei păstrându-se „funcţia” de bulibaşă (şef) şi practica judecării (kris) de către sfatul bătrâ-nilor comunităţii; în sfârşit, dar nu în cele din urmă, ursarii (care dresau urşi, desigur, pe care apoi îi plimbau prin târguri, cântându-le şi punându-i să danseze, mai ales spre deliciul co-piilor, sau să-i „calce” pe muşteriii cu dureri de şale sau pe aceia cu cârcei la cârcă!) - care aveau strămoşi ma- gicieni, dresori, saltimbanci, înghiţi-tori de săbii sau scuipători de flăcări - au învăţat meseriile altor neamuri, după ce ocupaţia lor n-a mai avut căutare, pe la începutul secolului trecut, iar după sedentarizare s-au strâns în grupuri relativ compacte, păstrându-şi limba şi tradiţiile.

În ultimii ani, tot mai mulţi ţigani şi-au uitat sau au ajuns să-şi ignore total comunitatea. Mai mult de o tre- ime dintre ţiganii care trăiesc în Ro- mânia de azi nu se mai recunosc drept membri ai unor neamuri anume, se arăta într-o lucrare („Ţiganii între ignorare şi îngrijorare”, ed. Alterna-tive, Bucureşti, 1993) coordonată de sociologii Elena şi Cătălin Zamfir. În aceeaşi lucrare se aminteşte şi faptul că unele neamuri ţigăneşti - cum au fost netoţii sau ciurarii - au dispărut aproape complet. Cei mai mulţi din-tre cei care încă se consideră azi parte dintr-un neam sunt: vătraşii (13,8%), căldărarii (5,9%), rudarii (4,5%), spoitorii (3,7%), mătăsarii (3,2%), ursarii (2,7%), cărămidarii (1,5%), gaborii (1,4%) şi florarii (1,2%).

(Va urma)Toma Dumitrescu

d’alesufletului 15

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

www.fairplaydeprahova.ro

Ceata lui Piţigoi, aoleu ce tărăboi: moare-un rege, se nasc doi! (XII)

Unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile, Fiodor Mihailovici Dostoievski, şi-a început viaţa adultă din ipostaza de revoluţionar (condamnat la moarte pentru crezul său, apoi, cu sentinţa comutată de Ţar în închisoare pe viaţă, trăindu-şi „Amintirile din Casa Morţilor” în Siberiile spre care aveau să se îndrepte nu puţine dintre personajele sale) şi şi-a sfârşit-o în postura de reacţionar, după cum o dovedeşte ultimul său roman important, „Demonii”.

Să fie oare aceasta o legitate generală a vieţii omeneşti, suspendată între revolta dintâi şi conformismul de pe urmă? Să fie exemplele contrare, de eterni revoluţionari sau de perpetui conformişti, doar nişte excepţii menite să întărească regula? Poate că da, deşi aici s-ar cuveni adus un amendament: există o mare diferenţă între „conformism” şi „conservatorism”, între banalizare şi recristalizare.

Nu ştiu dacă putem separa valorile conservatoare de crepusculul maturităţii, de bătrâneţe. Dar ele dau un farmec anume acelor ani, în primul rând prin noutatea reevaluărilor pe care le aduc, noutate în niciun fel previzibilă în desenul de până atunci al existenţei.

Este momentul în care, răvăşiţi de amintiri, revenim la locuri, clipe şi oameni pe care multă vreme i-am crezut uitaţi. Ca în cazul bătrânului doctor din „Fragii sălbatici”, târât de memorie, uneori dincolo de limita coşmarului, spre adolescenţa de care fugise cu un egoism cinic.

Oricât de raţională ne-ar fi fost viaţa, oricât am fi fost de lucizi sau de organizaţi, conservatorismul anilor târzii se bazează în bună parte pe instinct. Departe de a fi expresia unor principii, el reflectă o nostalgie a Paradisului Pierdut al copilăriei dintotdeauna.

E miraculos că ne putem sfârşi viaţa astfel, purtaţi de o vrajă de care nu ne mai credeam apţi. Generaţie după generaţie, căpătăm, în acel vârtej final de stări, sentimente şi conexiuni neaşteptate, răscumpărarea unei întregi existenţe.

Într-o eternă reîntoarcere.Florin SICOIE

Despre eterna reîntoarcere

Texte cu elice

16

www.altphel.ro

24 ianuarie 2014

Dragoş Pătraru

România, statul care există doar pe hârtieDupă tot spectacolul ăsta din

ultimele zile, ne-am cam lămurit cu privire la România. Ăsta nu e stat. Îi tot auzim pe politicieni, din ce în ce mai des, vorbind despre statul de drept. Unii-l protejează, alții îi dau la gioale, chiar dacă și unii și alții susțin că-l apără pe statul ăsta de drept, sub privirile mirate ale străinilor, care nu prea pricep ce se întâmplă și mai vin din când în când pe-aici să ne verifice. Uite, asta se întâmplă! Pentru a putea sta în orice poziție, drept, strâmb, crăcănat, un stat trebuie să existe. Or problema noastră tocmai asta este. În aproape 25 de ani de tranziție de la comunism la democrație, de la comunism la statul de drept, noi n-am clădit nimic. Statul presupune reguli, presupune respectarea unor legi, separarea puterilor, proceduri concrete, instituții funcționale, transparență, totul cu un singur scop: binele cetățeanului.

Vi se pare că ceva din ceea ce se întâmplă în România are legătură cu binele public? Cu bunăstarea cetățenilor acestei țări?

Eu văd doar corupție generalizată, care paralizează practic țara. Văd

cete de infractori care se dau mari oameni de afaceri, văd politicieni care lucrează pentru acești infractori și ne vorbesc toată ziua despre țărișoara lor, pentru care se sacrifică, văd o societate bolnavă, la propriu și la figurat, un sistem educațional pus intenționat pe butuci, un sistem sanitar în colaps, un sistem de valori bulversat total, în care nu contează cât de pregătit ești pentru o meserie, ci recomandarea de la partid, mai ceva ca înainte de ‘89.

În România asta, oameni mor cu zile în fiecare oră. Pe trecerile pentru pietoni, în spitale sau în case, de frig și de foame. Doar unele morți sunt mediatizate în exces. Atunci când se întâmplă, așa cum a fost cazul tragediei din Apuseni, cineva ne pune parcă în față o oglindă. Și ne vedem așa cum suntem, ca nație: năuci, nepregătiți, scandalagii, hoți, leneși, nepăsători. Am construit în 25 de ani o Românie cinică, mai atentă la morții spectaculoși decât la viii onești care își fac treaba cu pasiune și competență. Pentru că sunt și mulți dintr-ăștia, dar ei se pierd în mulțimea gălăgioasă.

Desigur, nu poți reseta o țară. Am încercat în ‘89, dar operațiunea nu a reușit. Copiii securiștilor noștri vor fi securiștii copiilor noștri, spune o vorbă veche. Asta se întâmplă acum. Trăim într-un spațiu în care legile există doar pentru cei mai slabi, iar scopul celor care câștigă alegerile nu este niciodată binele cetățenilor. Am văzut asta și-n cazul demisiei ministrului Stroe. A fost nevoie de trei zile de scandal pentru ca tipul să-și dea demisia. Dacă nu ar fi fost acest val de nemulțumire, într-un an electoral, Stroe ar fi rămas pe post, de unde, am văzut, nici Ponta și nici Antonescu nu l-ar fi deranjat.

Așadar, e posibil ca statul să fie și cum îl facem noi, cetățenii simpli și corecți? Deci, dacă fiecare dintre noi face scandal atunci când vede o faptă de corupție, o nedreptate, un prost numit politic într-un post cu care nu are vreo legătură, avem șanse să sperăm la un stat funcțional? E posibil. E al dracului de greu, dar e posibil. Dar câți din țara asta sunt dispuși să ducă zilnic o astfel de luptă, cu prostia, cu incompetența, cu hoția?