Boris Akunin

PESCĂRUŞUL

Comedie în două acte

Traducere de Raluca Rădulescu

Bucureşti

1

Personajele

- Irina Nikolaevna Arkadina – 45 de ani, Trepleva după răposatul soţ, actriţă renumită

- Konstantin Gavrilovici Treplev – 27 de ani, fiul ei, scriitor

- Piotr Nikolaevici Sorin – 62 de ani, fratele ei, proprietarul moşiei, adevărat consilier de stat, la

pensie

- Nina Mihailovna Zarecinaia – 21 de ani, actriţă, fostă vecină a lui Sorin

- Ilia Afanasievici Şamraev – 55 de ani, locotenent în rezervă, administratorul moşiei lui Sorin

- Polina Andreevna – 43 de ani, soţia lui

- Maşa – 24 de ani, fiica lui

- Semion Semionovici Medvedenko – 30 de ani, soţul Maşei, învăţător de ţară

- Boris Alexeevici Trigorin – 37 de ani, romancier din capitală

- Evgheni Sergheevici Dorn – 57 de ani, medic

Acţiunea se petrece la moşia lui Sorin, într-o seară de toamnă.

Actul întâi

Un salon din casa lui Sorin, transformat de Konstantin Treplev în cabinet de lucru. În dreapta şi în stânga sunt uşi care dau spre celelalte odăi. În faţă, o uşă de sticlă se deschide spre terasă. În afară de mobila obişnuită de salon, în colţul din dreapta se mai află o masă de scris, iar lângă uşa din stânga, un divan turcesc şi un raft cu cărţi. Cărţi sunt şi pe pervazul ferestrelor, pe scaune… Peste tot, pe dulap şi pe poliţe sau de-a dreptul pe podea sunt păsări şi animale împăiate: ciori, bursuci, iepuri, pisici, câini şi multe altele. În locul cel mai vizibil, parcă în fruntea acestei oştiri, se află un pescăruş foarte mare, împăiat cu aripile desfăcute.

E seară. Arde o singură lampă cu abajur. Aproape s-a întunecat. Se aude foşnetul frunzelor în copaci şi vântul care şuieră prin hornuri şi din când în când şi câte un bubuit surd de tunet, însoţit uneori de strălucirea unui fulger îndepărtat.

Treplev stă singur la masa de scris. Lângă el este un revolver mare, pe care îl mângâie cu un aer absent, de parcă ar fi un pisoi.

Treplev (parcurge în grabă un manuscris): „Afişul de pe gard spunea… Faţa palidă încadrată de părul negru…” Spunea, încadrată… Vorbe goale. (taie) Am să încep cu faptul că eroul a fost trezit

2

de zgomotul ploii, iar restul nu mai contează. Descrierea întunecatei seri cu lună e lungă şi rafinată. (cu asprime) Trigorin şi-a perfecţionat stilul. Acum îi e mai uşor! (Ia revolverul şi ţinteşte un duşman invizibil.) La el, pe un stăvilar străluceşte gâtul unei sticle sparte, umbra roţii de moară se întunecă şi iată, noaptea cu lună e gata. Pe câtă vreme la mine, e şi lumina tremurătoare şi sclipirea paşnică a stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian care se topesc în văzduhul liniştit şi parfumat… E chinuitor. (Loveşte puternic cu revolverul de masă.)

Pauză.

Da, ajung tot mai mult la convingerea că problema nu-i nici cu formele vechi, nici cu cele noi, ci cu faptul că omul scrie fără a se gândi la nici un fel de formă, scrie pentru că asta iese pur şi simplu, din sufletul lui.

Bate cineva la fereastră.

Ce-i asta? (Apucă din nou revolverul şi se uită pe fereastră.) Nu se vede nimic… (Deschide uşa de sticlă şi se uită în grădină.) Cineva fugea pe scări. (Strigă ameninţător). Cine e? (Se năpusteşte pe terasă cu un aer înspăimântător şi se întoarce trăgând-o de mână pe Nina Zarecinaia. Când ajunge la lumină o recunoaşte. Agită mâna în care ţine revolverul.) Nina! Nina!

Nina îşi lipeşte capul de pieptul lui. Speriată, plânge cu sughiţuri, uitându-se cu coada ochiului la revolver. Scena se luminează treptat.

Treplev (înduioşat): Nina! Nina! Dumneata eşti… chiar dumneata… Am avut eu o presimţire! Toată ziua mi-a fost inima grea. (Îi scoate pălăria, pelerina şi şalul. Nina rămâne în picioare cu un aer stingher.) O, scumpa mea, draga de ea, a venit! N-o să plângem, nu, nu! (Îi şterge lacrimile de pe faţă. Nina tresare la atingerea lui.)

Nina: E cineva aici?Treplev: Nimeni.Nina: Încuie uşile, altfel vor intra peste noi.Treplev: Nu intră nimeni.Nina (insistent): Ştiu eu, Irina Nikolaevna e aici. Încuie uşile…Treplev (Încuie uşa din dreapta şi se îndreaptă spre cea din stânga.): Asta nu se încuie. O s-o

blochez cu un fotoliu. (Pune un fotoliu în dreptul uşii.) Nu-ţi fie teamă, n-o să intre nimeni. Nina (Îl priveşte fix): Lasă-mă să te privesc. (aruncând o privire de jur împrejur). E cald, e

bine… Pe atunci aici era salonul. M-am schimbat mult?Treplev: Da… Ai slăbit şi ochii îţi sunt mai mari. Nina, ce ciudat mi se pare că te văd. De ce

nu m-ai lăsat să vin să te văd? De ce nu ai venit până acum? Ştiu că eşti aici de aproape o săptămână… (Enervându-se din ce în ce mai tare.) Am venit de mai multe ori pe zi la dumneata, am stat sub fereastra dumitale ca un cerşetor.

Nina (rezervată): Mie… îmi era teamă că mă urăşti. (Îşi revine şi vorbeşte tot mai repede.) În fiecare noapte visez că mă priveşti şi nu mă mai recunoşti. O, de-ai şti! De când m-am întors, rătăcesc mereu pe-aici… pe lângă lac. Pe lângă casa dumitale... am trecut de mai multe ori, dar nu m-am hotărât niciodată să intru. (Se îndepărtează de el.) Să ne aşezăm.

Se aşază.

(Ciripeşte) O să stăm jos şi o să vorbim. E bine aici, e cald, e plăcut… Auzi vântul? Turgheniev scrie undeva: „Fericit cel ce în asemenea nopţi are un acoperiş deasupra capului, un colţişor călduros” (Tresare, renunţă la tonul liniştit.) Eu sunt un pescăruş… (Îşi trece mâna pe frunte şi pare a gândi profund.) Despre ce vorbeam? A da, Turgheniev… „Şi să le-ajute Domnul pribegilor făr’ de-adăpost…” Nu-i nimic. (Plânge în hohote).

Treplev: Nina, dumneata din nou… Nina!Nina: Nu-i nimic, îmi face bine… (Se stăpâneşte.) N-am mai plâns de doi ani. Aseară târziu

m-am dus în grădină să văd dacă mai e acolo teatrul nostru. Şi l-am găsit. E tot acolo. Am putut să plâng pentru prima oară după doi ani şi pe urmă mi-a fost mai bine, mi-am simţit sufletul mai uşor. Uite că deja nu mai plâng. (Îl ia de mâna în care el ţine încă revolverul, îl priveşte.) Aşadar ai devenit scriitor... Dumneata eşti scriitor, eu actriţă... Ne-a prins pe-amândoi iureşul vieţii. Eram fericită ca un

3

copil, mă trezeam dimineaţa şi începeam să cânt; te iubeam, visam la glorie... şi acum? Mâine dis-de-dimineaţă trebuie să plec iar la Eleţ, la clasa a treia... cu ţăranii. Şi la Eleţ, negustorii mai şcoliţi n-o să-mi dea pace cu dulcegăriile lor. Mizerabilă viaţă!

Treplev (Cu un aer absent, se gândeşte la ale lui.): De ce te duci la Eleţ?Nina: Mi-am luat un angajament pentru toată iarna. E timpul să plec. (Se ridică.)Treplev (O prinde de mână şi o ţine cu forţa. Deja nu mai are aerul acela absent, ci unul

iritat; vorbeşte tot mai repede, iar spre sfârşit aproape frenetic.): Nina, te-am blestemat, te-am urât, ţi-am rupt scrisorile... şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că sufletul meu e legat de dumneata, îţi aparţine pe vecie. Nu sunt în stare să nu te mai iubesc, Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi de când am început să public, viaţa mea e un chin de neîndurat, sufăr... de parcă tinereţea mi-ar fi fost luată deodată şi mi se pare ca am trăit deja nouăzeci de ani.

Îngrozită, ea îşi smulge mâna şi se dă înapoi. El îngenunchează sprinten şi sărută podeaua pe locul în care stătuse ea.

Treplev: Te chem, sărut pământul pe care calci, oriunde aş privi, văd numai chipul dumitale cu zâmbetul ăsta blând, care mi-a luminat cei mai buni ani din viaţă...

Nina (năucită): De ce vorbeşte aşa? De ce vorbeşte aşa?Treplev: Sunt singur, dragostea nimănui nu-mi mai încălzeşte inima, îmi e frig de parcă aş trăi

sub pământ şi orice aş scrie e searbăd, aspru, întunecat. Nina, te implor, rămâi aici sau lasă-mă să merg cu dumneata.

Speriată, Nina îşi pune repede pălăria şi pelerina, în timp ce şalul îi alunecă pe podea.

Treplev: Nina, de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, Nina!... (Ridică ameninţător mâna cu revolverul.)

Pauză

Nina (cu o voce tremurătoare): Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu trebuie să mă conduci, mă duc singură... (Foarte agitată, nu-şi mai poate stăpâni lacrimile.) Dd-dă-mi puţină apă...

Treplev (Îi dă să bea. A trecut din nou de la starea de enervare la o neatenţie visătoare, ba chiar la răceală.): Unde te duci acum?

Nina (lovind paharul cu dinţii): În oraş.Pauză

Nina: Irina Nikolaevna e aici?Treplev: Da. (Zâmbeşte cu răutate.) Joi, unchiul meu nu s-a simţit bine şi i-am telegrafiat să

vină.Nina (Pune paharul de o parte cu un gest ferm şi, oftând adânc, vorbeşte cu vocea ei de

scenă.): De ce îmi spui că săruţi pământul pe care calc? Ar trebui să fiu omorâtă. (Se apleacă teatral peste masă.) Sunt istovită! De-aş putea să mă odihnesc... să mă odihnesc! (Îşi ridică privirea şi îi urmăreşte reacţia). Eu sunt un pescăruş... Nu, nu e asta. Eu sunt actriţă. Da, da!(Auzind râsul Arkadinei şi al lui Trigorin, ascultă cu atenţie, apoi aleargă la uşa din stânga şi se uită pe gaura cheii.) E aici! (Se întoarce spre Treplev.) Da, da, chiar aşa.. Nimic... Da... El nu credea în teatru, râdea mereu de visurile mele şi încet-încet am ajuns să nu mai cred nici eu şi mi-am pierdut curajul... şi apoi zbuciumul dragostei, gelozia, teama permanentă pentru cel mic... m-au copleşit meschinăriile, nimicurile, jucam fără viaţă... Devenisem şi eu meschină, nu mai însemnam nimic, jucam fără nici un sens... Nu ştiam ce să fac cu mâinile, nici cum să stau pe scenă, nu eram stăpână pe vocea mea. Dumneata nu poţi să înţelegi starea asta, când simţi că joci îngrozitor de prost. Eu sunt un pescăruş. Nu, nu e asta... Îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? (Arată spre pasărea împăiată.) Din întâmplare a venit un om, l-a văzut şi, neavând ce face, l-a ucis... Iată un subiect pentru o scurtă povestire. Nu, nu-i asta. (Îşi trece mâna pe frunte şi pare a gândi profund.) Despre ce vorbeam?.. A, despre teatru. Acum nu mai sunt aşa, ca atunci... Acum sunt actriţă adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm, scena mă îmbată şi mă simt minunat. Iar acum, de când sunt aici, merg mult pe jos, merg şi mă gândesc, şi simt cu fiecare zi ce trece, cum forţa mea sufletească reînvie... (Solemn, cu glas răsunător.) Acum ştiu, acum înţeleg, Kostea, în meseria noastră, fie că jucăm pe scenă, fie că scriem,

4

nu gloria, nu strălucirea e importantă, nimic din ce visam eu, ci puterea de a răbda. (Se apropie, îi îndepărtează uşor mâna în care ţinea revolverul, coboară tonul.) Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu am credinţă şi îmi e mai uşor, iar atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă.

Treplev (trist): Dumneata ţi-ai găsit drumul, ştii încotro mergi, iar eu tot mai bâjbâi prin haosul visurilor şi al iluziilor, fără să ştiu cui şi la ce foloseşte. Nu am credinţă şi nici nu ştiu care este chemarea mea.

Nina (ciulind urechile): Ssst.... Gata, plec. Rămâi cu bine. Când voi deveni o mare actriţă, vino să mă vezi. Îmi făgăduieşti? Dar acum... (Îi strânge mâna.) E târziu deja. Abia mă mai ţin pe picioare... Sunt istovită, îmi e foame...

Treplev (însufleţindu-se): Mai rămâi, îţi aduc ceva de mâncare.Nina (repede): Nu, nu... Nu mă conduce, mă descurc singură... Trăsura e aproape... Înseamnă

că l-a adus cu ea? Ei, şi? Mi-e totuna! Când îl vezi pe Trigorin, nu-i spune nimic... (pe un ton impulsiv). Îl iubesc. Îl iubesc chiar mai mult decât înainte... Un subiect pentru o scurtă povestire... Îl iubesc, îl iubesc cu patimă, cu disperare îl iubesc.

Venindu-şi în fire, îl priveşte îngrozită pe Treplev. Faţa lui e desfigurată de ură, mâna cu revolverul e din nou ridicată.

Nina (cu un zâmbet speriat): Ce bine era înainte, Kostea! Îţi mai aduci aminte? Ce viaţă luminoasă, caldă, veselă şi curată aveam? Şi ce sentimente... ca nişte flori gingaşe şi delicate... Îţi aduci aminte? (Declamă pe un ton monoton, de parcă ar vrea să-l adoarmă cu un cântec de leagăn.) „Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii încornuraţi, gâştele, păianjenii, peştii cei muţi din lumea apelor, stelele de mare şi fiinţele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvânt, toate fiinţele vii, toate fiinţele, toate au pierit, închizând tristul cerc al vieţii. Au trecut deja mii de veacuri de când pe pământ nu mai este nici o fiinţă vie şi sărmana lună în zadar îşi mai aprinde felinarul. În lunci nu se mai aud ţipetele matinale ale cocorilor, iar cărăbuşii nu se mai aud prin păduricea de tei...”

Treplev dă din cap în ritmul frazei, cu ochii pe jumătate închişi, mâna cu revoverul îi atârnă fără valgă. Nina se dă încet

înapoi spre uşa de sticlă şi pleacă în fugă.

Treplev (după o scurtă pauză; vorbeşte şi se mişcă încet, ca un automat): Nu e bine! Dacă o întâlneşte careva în grădină şi îi spune mamei? Asta ar necăji-o...

Se clatină, cutremurat de un hohot de râs înăbuşit. Apoi, timp de două minute, îşi rupe toate manuscrisele în bucăţi tot mai mici şi le aruncă pe jos, lângă uşa de sticlă. Descuie uşa din dreapta şi iese, strângând cu putere revolverul în mână. Lumina de pe scenă scade, rămânând doar ca un cerc în jurul lămpii. După o jumătate de minut, se aude un tunet surd, fără a-i urma însă vreun fulger. După alte câteva secunde, pe lângă uşa de sticlă se strecoară o siluetă grăbită. Din nou răsună un tunet, dar de data asta mult mai puternic. O explozie de lumină inundă brusc scena, o rafală de vânt dechide larg uşa, perdeaua albă se umflă, bucăţelele de hârtie de pe podea îşi iau zborul şi se învârt în aer.

Dorn (încercând să deschidă uşa din stânga): Ciudat, s-ar zice că e încuiată... (Intră şi aşază fotoliul la locul lui.) Cursă cu obstacole...

Intră Arkadina, Polina Andreevna, în urma lor sluga, aducând nişte sticle, Maşa, apoi Şamraev şi Trigorin.

Arkadina: Vinul roşu şi berea sunt pentru Boris Alexeevici. Pune-le aici, pe masă. O să jucăm şi o să bem. Să ne aşezăm, domnilor.

Polina Andreevna (către slugă): Serveşte acum şi ceaiul. (Aprinde lumânările, se aşază la masa de joc. Sluga iese.)

Şamraev (Îl duce pe Trigorin lângă pescăruşul împăiat.): Iată obiectul despre care îţi vorbeam deunăzi... Comanda dumitale.

5

Trigorin (privind pescăruşul): Nu-mi aduc aminte! (Gândindu-se.) Nu-mi mai aduc aminte!Se aude o pocnitură puternică. Toţi tresar.

Arkadina (speriată): Ce-a fost asta?Dorn: Nimic. O fi plesnit ceva în trusa mea de medicamente. Nu vă îngrijoraţi. ( Iese pe uşa

din dreapta şi se întoarce după câteva clipe.) Asta era. A plesnit sticluţa cu eter. (Fredonează.) „Din nou în faţa ta stau fermecat...”

Arkadina (aşezându-se la masă): Of, ce m-am speriat. Mi-am amintit de... (Îşi acoperă faţa cu mâinile.) Am văzut negru în faţa ochilor...

Dorn (frunzărind revista, către Trigorin): Acum două luni a fost publicat aici un articol... o scrisoare din America... şi voiam, între altele, să te întreb... (Îl ia pe Trigorin de mjloc şi-l duce în centrul scenei.) deoarece chestiunea aceasta mă interesează foarte tare. (cu voce scăzută) Ia-o de aici pe Irina Nikolaevna. Konstantin Gavrilovici s-a împuşcat...

Trigorin (pe un ton disperat): A-a-a-a!!! Nu! Nu-u-u-u!!!Arkadina (se năpusteşte spre el): Boria, Borenka, ce-i cu tine! Ce ţi-a spus?Dorn (uluit): Boris Alexeevici! (îşi manifestă în continuare uluiala)Trigorin (plângând cu sughiţuri): E mort, mort! Eu... n-am vrut aşa ceva! Vă jur!Arkadina (îl ia în braţe, îl mângâie pe faţă): Cine a murit? Linişteşte-te, eşti livid. Îţi face rău

să te tulburi aşa, pe urmă n-o să mai poţi să scrii... (întorcându-se către ceilalţi) Boris Alexeevici este atât de sensibil!

Şamraev: Serios? Nu mai spune! La una ca asta nu m-aş fi gândit niciodată.Arkadina: Este atât de închis în sine, atât de absorbit de creaţia lui, iar dacă îl tulbură ceva, se

chinuie apoi multă vreme şi nu mai poate să scrie. Linişteşte-te, dragul meu. Nu există nimic pe lumea asta care să merite lacrimile tale.

Trigorin (se calmează brusc şi o priveşte cu o expresie ciudată): Nici chiar moartea fiului tău?Arkadina (cu jumătate de glas): Eu nu te am decât pe tine, decât pe tine... (Deodată pricepe

sensul cuvintelor lui Trigorin şi se întoarce brusc spre Dorn.) E adevărat? Aşa deci?! Iar s-a împuşcat, nu-i aşa?

Dorn: Şi de data aceasta, din păcate, cu succes. Adică, vreau să zic fără succes.Toată lumea e buimăcită. Maşa cu o voce neplăcută de bas ţipă foarte tare.

Trece o secundă şi i se alătură şi Arkadina, pe un ton mai melodios. Înţelegând că nu poate acoperi vocea Maşei, se prăbuşeşte încet şi graţios. Şamraev şi Dorn o prind în braţe, ciocnindu-se cap în cap.

Şamraev: Pardon.Medvedenko intră în fugă. După el, învârtind cu înverşunare

de roata fotoliul rulant, năvăleşte Sorin.Sorin: Ce? Ce-i asta? S-a întâmpalt ceva cu Kostea?Medvedenko: A fost ucis? Cine a fost ucis?Şamraev: Ce nerozii spui! Prostule! Konstantin Gavrilovici s-a împuşcat.Maşa (se opreşte din ţipat): Evgheni Sergheevici, dă-mi o ţigară. (Fumează şi vorbeşte,

pronunţând răspicat fiecare cuvânt.) Eu-nu-mi-o-voi-ierta-nici-o-da-tă. (Se duce spre fereastră şi rămâne cu spatele la spectatori, ţinându-se de coate.)

Polina Andreevna: Ştiam, ştiam eu că aşa se va sfârşi... Arkadina (susţinută încă de Şamraev şi de Dorn): Doctore, poate că este doar rănit. Data

trecută glontele doar l-a zgâriat un pic. (Se ridică)Dorn (Făcând un semn cu mâna.): Ce tot spui? Nici vorbă! S-a împuşcat direct în ureche şi

creierii îi sunt împrăştiaţi pe tot peretele.Arkadina se prăbuşeşte din nou. Cei doi o prind iar.

Arkadina: Dar... Dar de ce? Pentru ce? De ce tocmai azi, când am sosit eu? A aşteptat dinadins până am venit, numai ca să mă necăjească pe mine! Întotdeauna m-a urât.

Sorin (plângând cu sughiţuri): Ce spui, Irocika, te-a iubit atâta. Oh, sărmanul, sărmanul de el....

Medvedenko: Acum sigur nu-mi mai dau nici un cal. Nici azi, nici mâine. Adică o să trebuiască să merg şase verste pe jos şi încă pe ploaia asta torenţială.

6

Arkadina (Se ridică, îi îndepărtează pe Dorn şi pe Şamraev şi vorbeşte pe un ton tragic.): Trebuie să-l văd.

Trigorin (E deja complet liniştit.): Nu trebuie! Eu mă duc, dar tu nu trebuie să faci asta.Dorn (într-o parte): Of, ce-ţi e şi cu scriitorii aştia. Parc’ ar fi Toma necredinciosul: „Dacă nu

pun eu degetul în semnele lăsate de cuie, nu pot crede…” Şi pe urmă, una-două, folosesc imaginea într-un roman.

Şamraev: Boris Alexeevici, merg cu dumneata.

Ies prin uşa din dreapta. Ceilalţi aşteaptă. Dorn îşi pune vin într-un pahar şi bea. Sorin, îşi acoperă faţa cu mâinile şi plânge pe înfundate. Arkadina a închis ochii îndurerată. Maşa stă în piciare lângă fereastră. Polina Andreevna îşi priveşte neliniştită fiica.

Medvedenko (Se apropie şovăielnic de Maşa.): Maşenka, eu înţeleg. Dar ce-o să faci acum? N-o să faci vreo prostie. Copilul... Maşenka...

Maşa (fără să se întoarcă, plină de ură): Pleacă Medvedenko! Viaţa mea s-a terminat.Polina Andreevna: Dă-i pace. Pleacă. Du-te acasă. E mai bine aşa. Uite Maşenka, ia o

înghiţitură.Medvedenko (se îndepărtează): Pe-aşa o ploaie. O răceală e tot ce-mi lipseşte.

Se întorc Şamraev şi Trigorin. Primul priveşte în jur serios şi preocupat. Al doilea e vizibil şocat. Pierzându-şi echilibrul, se prinde cu mâna de tocul uşii. Arkadina se repede spre Trigorin.

Trigorin: Mi se învârte capul. Imediat....Îmi trece îndată.Arkadina: Nu trebuia să te duci acolo. Ce-i cu el?Trigorin (slab): Zace pe covorul verde. Şi peste tot e sânge...Şamraev (vede că Dorn bea vin şi îşi toarnă şi el): Ce soartă crudă! Te întrebi ce-i lipsea? A

visat să ajungă scriitor. A ajuns. Uite că şi bani au început să vină de la reviste. Acu’ te pomeneşti că aşa e la modă. E romantic să te sinucizi. Cărţile o să i se vândă bine. Şi totul îţi revine dumitale, scumpă Irina Nikolaevna, dumneta eşti singura moştenitoare.

Arkadina: Ajunge, cum poţi într-un asemenea moment... (Se uită spre uşa închisă.) Cred că este insuportabil... roşu pe fond verde. De ce trebuia să se împuşte tocmai pe covorul verde? Toată viaţa... numai pretenţii şi prost gust.

Şamraev: Dacă e să ne gândim, e totuşi un covor persan, cu lucrătură fină. S-ar putea spune că este singurul lucru de valoare din casă. Iar sângele nu se spală. Evgheni Sergheevici, să îi bandajăm rana? Că nici pe masă nu putem să-l punem, o să curgă sânge.

Dorn: Ciudată ocupaţie: să bandajezi un cadavru. Da’ mi-a fost dat să fac lucruri şi mai ciudate. (Se duce în odaia alăturată, fredonând: „Sărmanul cal, pe câmp el a căzut...”)

Şamraev: Acu’ am luat şi cina. Nu trebuia să îl lăsăm singur pe Konstantin Gavrilovici.Arkadina: Cine s-ar fi gândit la una ca asta. Era atât de liniştit, de calm... Oh, am avut o

presimţire. Îţi aduci aminte, Boris, că ţi-am spus: „Această călătorie va fi tristă.”? Inima, inima mi-a şoptit.

Trigorin: Oare putea să-ţi şoptească altceva, dacă în telegramă scria „Piotr Nikolaevici se simte foarte rău. Veniţi cât mai curând”?

Sorin: Aţi venit să-l înmormântaţi pe ăl bătrân, dar o să-l înmormântaţi pe cel tânăr. (Plânge.) Ei da! Asta e! Dumnezeu e milostiv. Poate mă trimite şi pe mine la cele veşnice, ca să nu te mai osteneşti şi a doua oară să vii aici, Irocika. Ne îngropi pe amândoi odată.

Se întoarce Dorn. Are mânecile suflecate şi pare buimăcit. Rămâne în uşă fără să scoată o vorbă, privindu-i pe toţi pe rând, de parcă i-ar vedea pentru prima oară.

Şamraev: Ei, care-i situaţia? L-ai bandajat? Să chem slugile să-l aşeze pe masă?Dorn: Nu.

7

Şamraev: Ce „nu”? Nu l-ai bandajat sau să nu-i chem?Dorn: Nici una, nici alta.Şamraev: Cum aşa?Arkadina: Doctore, arăţi de parcă ai vrea ne spui ceva şi nu îndrăzneşti. Spune, ce se mai putea

întâmpla mai rău de-atâta?Dorn: Întocmai. Am să vă dau o veste. Mai precis, nu numai una, ci două...Şamraev: Dar totuşi, permite-mi să poruncesc să-l aşeze pe masă. Aşa e creştineşte. Noi stăm

aici la taclale şi el zace acolo pe podea. Şi mai e şi covorul pe care trebuie să presărăm amidon cât mai repede. Şi pe urmă să dăm şi cu apă rece. (Dă să plece.)

Dorn (autoritar): Ba o să zacă acolo unde e. Şi nu este nevoie să mai intri. Trimite după şeful de post, Ilia Afanasievici. Domnul Treplev nu s-a sinucis. Asta e prima veste....

Maşa (întorcându-se, scoate un horcăit): Trăieşte?!

Arkadina se ţine cu mâna de inimă. Trigorin dă din cap perplex. Medvedenko îşi aşază cu un gest nervos, ochelarii. Sorin se îndreaptă în fotoliu. Polina Andreevna scapă din mână sticluţa cu valeriană. Şamraev se închină.

Arkadina: Atunci cum i-au ajuns creierii pe perete?Dorn: Konstantin Gavrilovici e mort. Numai că nu s-a împuşcat singur. A fost împuşcat.

Toţi încremenesc. Se aşterne o linişte de mormânt.

Dorn: Data trecută n-am avut timp să văd prea bine rana, îmi era teamă să nu vină Irina Nikolaevna. Am văzut doar că, fără indoială, Konstantin Gavrilovici e mort. Dar de data asta am întors lampa, i-am ridicat capul şi am văzut o gaură în ochiul stâng. La început m-am gândit că va trebui să inchidem imediat sicriul. Dar pe urmă m-a izbit dintr-o dată: nimeni nu se poate împuşca în felul ăsta, glontele să intre prin urechea dreaptă şi să iasă prin ochiul stâng. Revolverul are ţeava lungă, e un Smith-Wesson. Nimeni nu-şi poate răsuci aşa mâna. Nu domnilor, este, fără îndoială, o crimă mascată cu stângăcie de o sinucidere. E clar şi fără poliţie... (Toţi rămân în continuare complet nemişcaţi, doar îl urmăresc cu privirea pe Dorn, care se mişcă încet pe scenă.) Eu cred că s-a întâmplat cam aşa: Konstantin Gavrilovici stătea lângă uşa dinspre terasă, o uşă exact ca asta. Cineva a intrat. A luat revolverul care, dintr-un motiv oarecare, se afla deasupra hârtiilor de pe masa de scris. Pe prima pagină a rămas o pată de ulei pentru arme abia vizibilă, dar proapătă. Apoi, acel cineva a aşteptat foarte liniştit, deşi putea fi chiar foarte neliniştit, dar asta nu contează, a aşteptat aşadar, până când Konstantin Gavrilovici s-a întors. Cum avea deja revolverul, a tras piedica, l-a îndreptat spre urechea lui şi a tras.

Polina Andreevna (compătimitor): Ah!

Maşa se întoarce iarăşi brusc. Şamraev îşi face din nou cruce. Medvedenko îşi dă jos ochelarii, apoi îi pune la loc. Trigorin îşi apropie degetul de urechea dreaptă şi îl mişcă ba într-o parte, ba în alta. Sorin se retrage cu scaunul lui mai departe de ceilalţi.

Arkadina: „Şi zeama blestemată de cucută în porţile urechii deşertă...” 1 Sorin: Să-mi fie cu iertare, dar dacă e aşa, înseamnă că a fost ucis aproape sub ochii noştri.

Criminalul este pe-aici pe undeva, chiar lângă noi! Nu a putut să ajungă prea departe.Dorn (ridicând din umeri): Şi de ce să fi plecat? Pe Konstantin Gavrilovici l-a ucis un om de-

al casei, cineva pe care el îl ştia bine şi a cărui apariţie, judecând după toate aparenţele, nu l-a surprins deloc.

Se repetă stop-cadrul, numai că de data aceasta este mai scurt.

1 Citat aproximativ din piesa Hamlet, prinţ al Danemarcei de William Shakespeare (n.t.)

8

Arkadina: Bine, dar eram aproape toţi în camera asta. Şi eu cu Boris Alexeevici, şi dumneata şi Ilia Afanasievici cu Polina Andreevna, şi Maria Ilinicina. Cine nu era aici? (Se uită de jur împrejur). Fratele meu a rămas să moţăie în sufragerie, dar el este foarte slăbit şi fără ajutor nu putea să ajungă până pe terasă. Nu mai rămâne decât... (Se întoarce spre Medvedenko, dar nu reuşeşte să-şi aducă aminte numele lui de familie) domnul învăţător.

Toţi se uită la Medvedenko.

Medvedenko: Domnilor, domnilor, vă jur... Am stat în bucătărie şi am băut ceai. Apoi am auzit ţipătul Maşei... Nu, nu! Oare eu aş.... (Se încurcă.)

Dorn: M-da. De fapt, nu am mai apucat să vă dau şi a doua veste. Îmi deschid geanta să iau bandajul şi ce văd: sticluţa cu eter chiar plesnise, iar asta s-a întâmplat de puţină vreme.

Şamraev: Şi ce-i cu asta?Dorn: Păi asta înseamnă, mult iubite Ilia Afanasievici, că pocnetul pe care l-am auzit cu toţii,

nu a fost o împuşcătură, ci chiar explozia sticluţei cu eter. Nu a fost bine închisă şi a intrat aer, iar oxigenul în amestec cu eterul devine exploziv şi... poc-poc! Dacă ţii sticluţa cu eter deasupra unei lumânări şi n-o închizi cum trebuie, cu siguranţă va exploda. Mi s-a mai întâmplat, felcerul era beat, nu a pus dopul cum trebuie, sticluţa s-a încălzit la soare...

Şamraev: O clipă, vă rog, mi se învârte capul. De vreme ce Konstantin Gavrilovici este împuşcat, înseamnă că a fost totuşi o împuşcătură?

Dorn: A fost. Dar cu câteva minute mai devreme, când nici unul dintre noi nu era încă în această încăpere. Cina se terminase deja şi noi toţi, sau aproape toţi, ne-am împrăştiat prin casă.

Trigorin: Adică vreţi să spuneţi că...Dorn (răspicat): ...că pe Konstantin Gavrilovici l-ar fi putut împuşca oricare dintre noi.

Toţi încep să se mişte. Dorn: Aceasta este doar o teorie, se-nţelege.Şamraev: Dumneata şi teoriile dumitale! Parcă nici n-ai vorbi ruseşte. Se vede imediat că eşti

neamţ!Polina Andreevna: Cum poţi să vorbeşti aşa cu Evgheni Sergheevici! Dacă n-ar fi descoperit

el toate astea, singurul suspect ar fi fost ginerele tău.Dorn: Mulţumesc pentru vorba bună, Polina Andreevna. Cât despre originea mea germană, eu

nu sunt mai neamţ decât eşti dumneata tătar, Ilia Afanasievici. Strămoşii mei, von Dorn, au venit în Rusia încă din timpul domniei lui Alexei Mihailovici, s-au rusificat foarte repede şi au avut foarte mulţi urmaşi. Aşa au apărut numeroasele ramuri ale familiei mele, unii şi-au luat numele de Vondornov, alţii Fandorin, iar noi am rămas simplu Dorn. Dar asta e de domeniul istoriei şi nu are nici o legătură cu afacerea noastră. Noi avem de rezolvat aici cu totul altă problemă, şi încă una foarte neplăcută. Ar fi bine să ne lămurim repede, de preferinţă chiar înainte de venirea poliţiei. Altfel iese urât. O să ne scoată sufletul cu întrebările lor. Pe criminal, se-nţelege, nu-l vor găsi şi pe fiecare dintre noi, va rămâne pe veci o pată, ca şi cum fiecare dintre noi l-ar fi ucis. Îi ştiţi doar pe vecinii noştri. Iar eu sunt doctor. Cine are nevoie de un doctor-criminal? Şi uite-aşa toată clintela mea se duce de râpă. Şi pe urmă, din ce-aţi propune să trăiesc?

Arkadina: Ei nu, nu putem fi suspectaţi chiar toţi, eu sunt mama lui.Sorin: Iar eu l-am iubit pe Kostea, ca pe propriul meu fiu. Nimeni nu l-a iubit ca mine.

(Speriat se uită scrutător la Arkadina şi îşi lasă capul în jos).Maşa (întorcându-se spre el): Nimeni nu l-a iubit pe Kostea ca dumneata? Da’ ce ştii

dumneata despre iubire? (Râde strident şi se întoarce din nou.)Medvedenko (în grabă): Iar eu i-am purtat întotdeauna lui Konstantin Gavrilovici cel mai

adânc respect. Era naşul fiului nostru.Şamraev: A crescut sub ochii mei şi ai Polinei! Noi am avut grijă de toate, aşa încât

Konstantin Gavrilovici şi Piotr Nikolaevici să trăiască liniştiţi şi să nu le lipsească nimic! Nu, nu ne amesteca pe noi în teoriile dumitale!

Trigorin: Iar eu de ce aş fi vrut să-l ucid pe fiul unicei şi preţioasei mele prietene, Irina Nikolaevna? Dimpotrivă, eu întotdeauna i-am vrut numai binele băiatului.

Dorn (ironic, îi face o reverenţă): Merci, înseamnă că în afară de mine, e clar că nimeni nu avea de ce să-l ucidă pe Konstantin Gavrilovici, toţi l-aţi iubit foarte mult. Eu însă, nu pot spune că l-aş fi iubit. După părerea mea de amator, mortul avea ceva talent literar, şi deşi despre morţi aut bene,

9

aut nihil1, el avea un caracter mizerabil, era un mucos capricios, egoist şi crud. Recunosc, nu-mi plăcea deloc. Ce plăcere o mai fi şi-aia ca la douăzeci şi şapte de ani să-ţi plângi tot timpul de milă şi mai mult de atât, să dispreţuieşti în aşa hal lumea din jur? Cu toate acestea, vă rog să nu luaţi cuvintele mele drept mărturisire a crimei. Sunteţi de acord cred, că o uşoară ostilitate nu este un motiv suficient pentru crimă. Eu sunt singurul dintre cei prezenţi, pe care nu-l leagă de Konstantin Gavrilovici nici un fel de relaţii personale. Pe de altă parte, eu urmăresc de mulţi ani viaţa moşiei şi pe locuitorii ei şi îndrăznesc să cred că mă pricep mai bine decât poliţia la descifrarea peisajului psihologic local. De aceea mă ofer să mă ocup de anchetă. Desigur, dacă nimeni nu are nimic împotrivă. Sau preferaţi să lămurească poliţia toată afacerea?

Pauză.

Trigorin : Mda, într-adevăr cel mai bine e să lămurim lucrurile înainte de sosirea poliţiei. Ei vor tărăgăna ancheta, iar eu trebuie să-mi termin povestirea. (Vorbind doar pentru sine.) Să lucrez, să lucrez şi să uit de toate...

Polina Andreevna: Da, da! Avem încredere în dumneata Evgheni Sergheevici. Cu mintea dumitale organizată vei reuşi să faci lumină în acest coşmar.

Arkadina: Doame, Doamne! Şi eu, mama care şi-a pierdut pentru totdeauna unicul şi iubitul fiu, trebuie să iau parte la această farsă! Lăsaţi-mă să plec, domnilor. Lăsaţi-mă singură cu durerea mea. (Ia o poziţie maiestuoasă.) Boris, du-mă într-un colţişor îndepărtat, unde, ca o lupoaică rănită să pot uita.

Dorn: Irina Nikolaevna, căutarea ucigaşului fiului multiubit este pentru dumneata o farsă?Trigorin (rugător): Are dreptate, Irina. Te rog, să rămânem.

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. (Oftează.) Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Se stinge lumina.

Cortina.

1Despre morţi de bine sau nimic; în original, în limba latină (n.t.)

10

Actul al doilea

Dubla 1

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. (Oftează.) Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Lumina unui fulger pătrunde prin deschizătura uşii ce dă spre terasă şi lasă să se vadă o siluetă.

Polina Andreevna : Ia uitaţi-vă, cine-i acolo ?Dorn (se întoarce şi priveşte cu atenţie) : Dacă nu mă înşel este doamna Zarecinaia. Bună

seara, Nina Mihailovna. Nu te-am mai văzut de un car de ani.Arkadina (tăios): Ea ce caută aici? De ce-a venit? În momentul ăsta şi-a găsit să vină! Nu are

nimic sfânt!Nina (nu-şi poate lua ochii de la Trigorin): Exact acelaşi, nu s-a schimbat deloc...(revenindu-

şi) Treceam prin apropiere. Plouă aşa de tare... Drumul e plin de apă şi trăsura nu mai poate înainta. Sunt udă până la piele. E un adevărat potop... Ştiu, Irina Nikolaevna, că nu vă face plăcere să mă vedeţi, dar nu mă daţi afară pe o vreme ca asta. „Şi să le ajute Domnul pribegilor făr’ de-adăpost...”

Sorin (încearcă să se ridice): Doamne, Nina Mihailovna, draga mea, ce tot spui acolo! Dumneata eşti oaspetele meu, un oaspete de preţ. Nici măcar un fir de aţă nu mai e uscat pe dumneata! Nu-ţi mai trebuie mult să răceşti. Ia pătura mea.

Trigorin (indiferent): Bună ziua, Nina Mihailovna.Dorn: Aşa e, m-am înşelat. Acum cu siguranţă sunt de faţă toţi actorii dramei.

Pauză. Nina se uită uimită la toţi cei de faţă.

Nina: S-a întâmlplat ceva? De ce aveţi feţele astea? Ce-i, vorbeaţi despre mine?Arkadina: Ce îngâmfare! (Îi tremură vocea.) Kostea nu mai e. (Se întoarce spre uşa din

dreapta.) Sărmanul, sărmanul meu băiat! Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Nina (Ducând mâna la inimă, scoate un ţipăt ascuţit, ca o pasăre rănită. Este evident că e o actriţă cel puţin la fel de bună ca Arkadina): Cum adică? Kostea? În ce moment groaznic m-am întors! Ca şi cum inima mea ar fi presimţit ceva! Sărmanul, sărmanul de el! Întotdeauna l-a urmărit umbra nefericirii. (Plânge.) De ce? De ce n-am venit ieri seară, alaltăieri seară, acum trei zile? De atâtea ori am trecut pe-aici, prin apropiere, inima mea simţea, răspundea unei chemări... Dar îmi era teamă că mă va respinge, că mă va alunga... El... el s-a împuşcat din nou? Am ghicit?

Dorn (aspru): Nu chiar, Nina Mihailovna. Konstantin Gavrilovici a fost ucis.Nina (cu un zâmbet buimac, care parcă s-a fi arătat împotriva voinţei ei): Cum adică a fost

ucis? Ce înseamnă că a fost ucis? Îmi amintesc, Evgheni Sergheevici, că îţi plăcea să bravezi cu cinismul dumitale, dar chiar crezi că e momentul pentru astfel de glume! Piotr Nikolaevici, drăguţule, despre ce vorbeşte?

11

Sorin (plânge cu sughiţuri): Da, da, e adevărat. Cineva l-a împuşcat pe Kostea în ureche. Glonţul i-a străpuns capul şi i-a scos un ochi. Kostea zace pe podea, în odaia cealaltă şi nici măcar nu avem voie să-l punem pe masă, pentru că trebuie să vină poliţia să cerceteze dovezile.

Nina (îngrozită se uită spre uşa din dreapta): Inima, trebuie să-ţi asculţi inima... De ce n-am venit mai devreme!

Acoperindu-şi faţa cu mâna, se plimbă nesigură prin cameră. Lângă masa de scris, îşi pierde brusc echilibrul şi se prăbuşeşte. Trigorin şi Şamraev se grăbesc s-o sprijine şi chiar şi Sorin, se ridică din fotoliu cu o neaşteptată uşurinţă, dar se aşază imediat înapoi.

Dorn (cu o voce tunătoare): Înapoi! (Din câteva sărituri traversează camera, se apleacă peste bolnavă şi ridică de sub poalele rochiei şalul pierdut mai devreme de Zarecinaia): Uscat! Bravo, Nina Mihailovna, într-adevăr ai devenit o actriţă nemaipomenit de bună! Acum înţeleg de ce te-ai întors aici.

Arkadina: Cum adică „te-ai întors”? Va să zică a mai fost aici?Dorn: Ridică-te Nina Mihailovna, scena leşinului s-a terminat. (Îi dă mâna Ninei. Ea rămâne

culcată, îl priveşte, dar nu se ridică.) Da, adică a mai fost aici şi şi-a pierdut şalul. Vedeţi, rochia şi pelerina îi sunt complet ude, iar şalul este uscat. L-a pierdut când a mai fost aici, iar ploaia a început abia pe urmă. Bine gândit şi bine jucat. Acum noi toţi ne-am fi grăbit să ne îngrijim de nefericita domnişoară, am fi readus-o în simţiri şi ea s-ar fi ridicat în picioare. A căzut fără şal, s-a ridicat cu şal, observă dacă poţi! Şi dovada ar fi dispărut.

Trigorin: Dovada?Dorn (Privind-o de sus pe Nina): Cu sticluţa cu eter te-ai descurcat de minune. Numai că ţi-a

cam tremurat mâna când ai tras şi revolverul şi-a schimbat direcţia. Dar hai, ridică-te acum. Ce stai întinsă ca o Ofelie înecată. Nu mai poţi face nimic, draga mea, acum va trebui să dai socoteală. De ce i-ai făcut una ca asta lui Konstantin Gavrilovici? Îţi greşise cu ceva? (Se uită cu coada ochiului la Trigorin.)

Nina (fără să se atingă de mâna întinsă de Dorn, se ridică cu graţia unei gimnaste): E frig. Îmi clănţănesc dinţii de frig... Da, am fost aici. Şi tot eu am fost cea care l-a împuşcat.

Arkadina (uluită): Dumneata?! Dar de ce?Nina (zâmbind amar): Am făcut ceea ce dumneata nu te-ai fi hotărât niciodată să faci. Ţi-am

făcut treaba, cred că aşa se cheamă. Noi două, Irina Nikolaevna, se pare că avem acelaşi interes în viaţă... (Arată spre Trigorin.) Am aflat că urma să veniţi. Nu m-am îndoit nici o clipă că îl vei târî după dumneata pe Boris. Vezi tu, Borenka, cu Irina Nikolaevna te-ai transformat într-un căţeluş de companie desăvârşit. Exact ca în Doamna cu căţelul a lui Cehov.

Arkadina: Eşti nebună! Criminalo! Boris, n-o asculta!Nina (nu se uită la ea ci la Trigorin, deşi i se adresează lui Dorn): Am primit nişte scrisori de

la Kostea şi ştiam că-şi pierduse minţile. Îl înnebunea ura faţă de Boris Alexeevici. M-am învârtit în cerc în jurul casei şi am aşteptat. Iar azi, în sfârşit, aţi venit. Am fost aici acum un ceas. (Se uită la ceas.) Mai puţin de un ceas. Am aşteptat până când Kostea a rămas singur şi am intrat chiar pe uşa asta. Am vrut să verific dacă într-adevăr şi-a pierdut minţile chiar de tot. S-a dovedit că era încă şi mai nebun decât mă aşteptam eu. Nu a lăsat o clipă revolverul din mână. Se purta ca un sălbatic. Izbucnirile de furie se transformau brusc într-o indiferenţă rece şi distantă, care mă speria şi mai tare decât agresivitatea de dinainte. Am încercat să-l înduplec, să-l liniştesc, dar şi nervii mei sunt zdruncinaţi... Am răbufnit, mi-am vărsat năduful din... din pricina sentimentelor mele faţă de Boris. Doamne, în ce hal m-am speriat! Vezi bine, eu însămi semnasem condamnarea la moarte a lui Boris Alexeevici. Fără să mai ştiu de mine, am fugit în grădină şi am înlemnit acolo, de parcă aş fi crescut din pământ... (Din cauza emoţiei nu poate vorbi mai departe.)

Dorn: Şi din nou ai stat şi-ai spionat de afară prin fereastra luminată. Iar când Konstantin Gavrilovici s-a dus în odaia cealaltă, ai intrat şi dumneata de pe terasă. Probabil că încă nu-ţi era limpede nici dumitale ce urma să faci.

Nina (lăsând capul în jos): Nu, ştiam... Eram pregătită să... să (foarte încet) să mă ofer lui Kostea... Numai să-l fi îndepărtat de la gândul crimei, numai să-l fi salvat pe Boris... Am rămas lângă uşa de sticlă. M-a luat de umeri, a început să mă sărute pe gât şi deodată am simţit că n-o pot scoate la

12

capăt, că e peste puterile mele... Văd revolverul pe birou. Stă acolo şi luceşte în lumina lămpii. A fost ca un simbol, ca un semn de sus... I-am şoptit: „Stinge lampa!” Şi când s-a întors cu spatele, am apucat revolverul, am tras piedica... Mă pricep să trag cu revolverul. M-au învăţat ofiţerii anul trecut, când am fost în turneu la Piatigorsk... Oh, dar asta nu contează. (Priveşte cu mare atenţie pescăruşul împăiat şi mormăie.) Eu sunt un pescăruş... Sunt un pescăruş... (Iese încet pe terasă şi rămâne acolo nemişcată. Zgomotul ploii se aude mai puternic).

Arkadina (către Trigorin): Nu te mai uita aşa la ea. Toată scena asta a fost jucată ca să te înduioşeze pe tine, poţi să mă crezi, înţeleg perfect trucurile astea. Nu ai de ce s-o plângi. Joacă şi-n faţa juraţilor aceeaşi scenă cu pescăruşul şi o achită imediat... Chiar şi şmecheria cu eterul i-o trec cu vederea. Că doar ce? E tânără, frumuşică, îndrăgostită. O să-şi facă atâta reclamă cu povestea asta! Poţi chiar s-o invidiezi. O să semneze şi un contract bun. Publicul va da năvală să o vadă.

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

(La sfârşitul acestui tablou, ca şi la toate cele care urmează, cu excepţia ultimului, toţi actorii trebuie să fie în aceleaşi locuri, unde erau şi la începutul lui.)

Dubla 2

Pendula bate de nouă ori. Lumina se aprinde din nou.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. (Oftează.) Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Şamraev: Şi cum să ne lămurim? Dacă cel care l-a ucis nu-şi recunoaşte fapta?Dorn: Multiubitul meu Ilia Afanasievici, de aceea i-a fost dată omului partea frontală a

scoarţei cerebrale, unde conform celor mai noi ipoteze ştiinţifice, este concentrată toată activitatea gândirii. În afară de asta, dispunem de două recomandări vechi de când lumea : Cui prodest şi Cherchez la femme.1 Sunt banale, dar nu mai puţin adevărate, aproape toţi criminalii ajung să ucidă exact din aceste două motive.

Medvedenko: Îmi aduc aminte ce înseamnă Cherchez la femme. Dar pe prima uite c-am uitat-o. E în latineşte?

Şamraev (tăios): Dacă nu ştii, atunci taci, nu te face de râs. Cui prodest înseamnă Cine are de câştigat? Şi mai eşti şi învăţător! Da’ de ce ai rămas să înnoptezi aici ? Trebuia să te fi dus acasă.

Medvedenko: Păi doar, dumneata, tătucă, nu mi-ai dat cai. Mi-ai spus că numai ce au venit de la staţia de poştă şi nu se poate să-i înhămăm din nou.

Şamraev: Şi ce-i cu asta, ce dacă nu ţi-am dat? Şase verste! Nu-i capătul lumii, n-ai fi murit. Dacă mă ascultai şi ai fi plecat, nu nimereai în povestea asta.

Medvedenko: A început furtuna şi o adevărată rupere de nori… Pe-aşa o vreme nu-ţi trebuie mult să faci guturai. Eu nu am o sănătate tocmai de fier. Iarna trecută am tuşit mai bine de două luni. Iar să mor, nu-mi permit nicicum. Ce părere aveţi, pe Maşa şi pe copil, sigur că nu-i veţi lăsa pe drumuri, dar eu mai am şi o mamă şi două surioare şi un frăţior. Şi dacă eu nu mai sunt, cine să aibă grijă de ei ?

Maşa (se întoarce, trage în piept fumul de ţigară, cu răutate): Ştim. Am auzit de o mie de ori de ce nu poţi să mori. Şi-apoi vezi, nici n-ai murit. A murit Konstantin Gavrilovici. ( Începe să tuşească şi nu se mai poate opri, tusea se transformă într-un plâns puternic, înăbuşit. Mama ei o bate pe spate, apoi o ia în braţe, plâng amândouă.)

Medvedenko (pe un ton plângăreţ către Trigorin): Ia te uită, iar n-am zis ce trebuie. O să-mi reproşeze multă vreme de aici înainte…

1 Două expresii folosite în original, în latină: Cui prodest – Cui foloseşte şi în franceză Cherchez la femme –

Căutaţi femeia sau Aici trebuie să fie o femeie la mijloc! (n.t.)

13

Trigorin: Diateza pasivă este cea mai prigonită dintre formele verbale şi vinovată este chiar ea. Dumneata las-o mai uşor, fii mai vesel. Ce te tooot plângi? Aşa făceai acum doi ani şi-aşa faci şi acum. Asta nu le place femeilor.

Medvedenko: Dumitale îţi e uşor să vorbeşti. Eşti un om bogat, scriitor celebru, dar eu am o mamă, două surioare…

Maşa: Mai taci! Ajunge! Mamă, spune-i să plece odată! Nu mai suport să-l văd în faţa ochilor! Mai ales acum când, când... (Nu mai poate continua şi arată cu degetul spre uşa închisă, dincolo de care zace cadavrul lui Treplev.)

Dorn (gânditor): Aşadar, e puţin probabil să fi fost Cui prodest. Treplev nu avea nici măcar o para chioară. Prin urmare, rămâne cherchez.

Arkadina: Kostea era îndrăgostit de Zarecinaia, asta ştie toată lumea.Dorn: Nu văd în asta un motiv de crimă. E posibil ca altcineva, îndrăgostit tot de Zarecinaia,

să-şi fi împuşcat rivalul din gelozie? De exemplu, dumneata, Piotr Nikolaevici, parcă aveai o slăbiciune pentru Nina Mihailovna, nu-i aşa?

Sorin: Ţi-ai găsit momentul să glumeşti.Dorn: Mda, nu are logică. Îţi omori rivalul fericit, dar se pare că la acest capitol, Konstantin

Gavrilovici nu se putea lăuda cu mari succese. Ceea ce înseamnă că nu este vorba despre Zarecinaia. Dar poate că a mai fost la mijloc şi-o altă poveste de amor. Ce părere aveţi? (Se întoarce către Maşa.) Iartă-mă, Maria Ilinicina acum, dar chiar foarte delicată cum eşti, dumneata nu ţi-ai ascuns prea tare afecţiunea pentru Konstantin Gavrilovici.

Maşa (tresărind, după o pauză): Da, l-am iubit. Toată lumea ştie. Ştie şi el. (Face dispreţuitor un semn cu capul în direcţia lui Medvedenko.) Şi am să-l iubesc întotdeauna.

Polina Andreevna: Ce tot vorbeşti! Pentru ce? De iubit, iubeşte-l, dar de ce să mai şi spui?Şamraev: Tu singură eşti vinovată că te-ai măritat cu un om de nimic. Şi eu şi mama ţi-am

spus. Trebuia să te duci la Tver, îţi găsisem un loc perfect de guvernantă, într-o familie bună, cu 25 de ruble, aveai şi casă şi masă.

Medvedenko (către Trigorin cu glas tânguitor): Despre mine e vorba, eu sunt „omul de nimic”. Cu mine de faţă. Şi-aşa fac mereu.

Arkadina (nemulţumită de faptul că nu se află în centrul atenţiei): Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Pauză lungă.

Dorn: Dar spune-mi, ce zici de asta, Semion Semionovici, dumneata care am auzit că eşti un tată model? Ţin minte că voiai să te duci acasă pe jos, fără să ţii seama de cele şase verste şi de vremea proastă? Am auzit cum vorbeai despre asta acu’ vreun ceas. Ce te-a făcut totuşi să rămâi? (Se îndreaptă spre Medvedenko şi-l priveşte ţintă.)

Medvedenko (făcând un pas înapoi): Furtuna... A început să tune. Eu nu am voie să răcesc... Am o sănătate şubredă.

Dorn (gânditor): Cherchez la femme, cherchez la femme... Şi nu cumva s-a întâmplat, ceva ce te-a făcut să te răzgândeşti şi n-ai mai plecat?

Medvedenko: Nimic. Doar norii şi fulgerele.Polina Andreevna (se ţine de inimă): Doamne, e oare cu putiinţă? Tu eşti acela, tu ai fost! Eu

ceva... îmi aduc aminte, m-am şi-ntrebat de unde s-a făcut curent. Dar nu era nici un curent, tu erai, stăteai în dreptul crăpăturii!

Dorn (repede): Care crăpătură? Ce curent?Polina Andreevna: Trăgea cu urechea!

Medvedenko se agită dând din mâini, se dă înapoi.

Dorn: A tras cu urechea? Când a tras cu urechea? Cine cu cine vorbea? Şi despre ce?

14

Maşa: Mamă, să nu care cumva să-ţi treacă prin minte...Polina Andreevna (cu patimă): Nu! O vă să povestesc! L-am rugat pe Konstantin

Gavrilovici... să fie mai drăgăstos cu Maşa. Ştiu, că e ruşinos ca o mamă să ceară aşa ceva pentru fiica ei, dar mi se sfâşia inima! Iar el, (arată spre Medvedenko) el a tras cu urechea!

Şamraev (ameninţător): Mai drăgăstos? Tu... tu făceai pe codoaşa?Polina Andreevna: Tu nu vezi nimic din ce se-ntâmplă în jurul tău! Pe tine te interesează doar

recolta de ovăz, fânul şi hamurile! Fiica ta suferă, se prăpădeşte, iar tu...Dorn: Linişte! (Polina Andreevna se opreşte supusă la jumătatea frazei. Dorn se duce la

Medvedenko şi îl apucă zdravăn de umeri, iar acesta clatină din cap.) Aşadar, Semion Semionovici, ai tras cu urechea când soacra dumitale îl îndemna pe Treplev să fie mai drăgăstos cu soţia dumitale şi după asta te-ai răzgândit şi n-ai mai plecat acasă. Se pare că ţi-ai găsit altă treabă, mai interesantă. ( Îl priveşte curios pe Medvedenko.) Iată că într-adevăr „...se vor răscula cei smeriţi”. Răbdarea fiecăruia are o limită, nu-i aşa?

Medvedenko (Se eliberează dintr-o smucitură, îşi îndreaptă umerii şi vorbeşte tare.): Da, Evgheni Sergheevici, da! Cei smeriţi îşi ies din fire, pentru că şi cupa smereniei are o margine. Când se umple, o singură picătură e de ajuns şi dă pe-afară. Trăieşti ce trăieşti, rabzi ce rabzi, vezi totul, înţelegi totul, iar speranţa îţi şopteşte: mai aşteaptă, mai ai răbdare, l-a răsplătit Dumnezeu pe Iov cel atât de încercat de suferinţe... Cum ai putea dumneata, răsfăţat de soartă, preferatul femeilor, să înţelegi, cum e să fii ultimul om de pe pământ! Se spune că fiecare îşi are preţul lui. Eu am ştiut întotdeauna că preţul meu nu este mare, ca la vreo 20 de copeici, iar azi mi s-au deschis ochii complet. Nu 20 de copeici, nici 3 copeici şi nici măcar o jumătate de copeică, ci zero, zero barat, atâta preţuieşte Semion Medvedenko. Dacă valoram fie şi jumătate de copeică, atunci mi-ar fi dat un cal, numai să plec şi să nu le mai stau în drum, să nu le împiedic desfrâul. Dar nici măcar atâta lucru nu au binevoit să-mi dea. O să pleci, gânganie, şi pe propriile picioare. Acest boieraş, acest trântor (arată spre uşa din dreapta) mi-a distrus viaţa! Se pare că ajunsese scriitor de succes, banii de la reviste curgeau, aşa că, drum bun spre capitală, du-te acolo să-ţi arăţi geniul. Dar nu, el stă aici, ca cioara asupra prăzii. Distruge, calcă în picioare, scoate din minţi. Iar Maşenka şi-a ieşit din minţi până la urmă. Nu mai aveam putere să stau şi să mă uit la una ca asta! Şi bea, bea mult. Copilul l-a lăsat în voia sorţii. Iar eu, nu să-l omor voiam, voiam doar să-l rog omeneşte, să plece, să aibă milă de noi. Pentru asta am şi venit, să vorbesc cu el între patru ochi. Iar el s-a uitat la mine ca la un gunoi, a mormăit ceva pe franţuzeşte, ştiind că nu înţeleg şi mi-a întors spatele. Atunci parcă mi s-a întunecat mintea. Am apucat revolverul de pe dulăpior... Mintea mi se-mprăştiase ca fumul. Totuşi gândesc: nu trebuie să ajung la ocnă. În nici un caz, nu trebuie să ajung la ocnă. Doamne, rogu-te, izbăveşte-mă! Şi deodată mi-a căzut sub ochi trusa dumitale. Îmi spun: acolo sunt bandaje, iod. Şi dacă e încă viu Konstantin Gavrilovici? O deschid şi văd sticluţa pe care scria ETER. Atunci mi-am adus aminte ce citisem în revista de pedagogie despre oxigen şi despre încălzirea lui. Şi mi-am mai amintit şi un cuvânt franţuzesc „alibi”. Mi-am găsit şi un alibi. Doamne, ce-o să fie acum cu copilul meu... (Îşi acoperă faţa cu mâinile, şi izbucneşte stângaci într-un hohot înăbuşit.)

Şamraev (cu jumătate de gură): Mă rog, cuvântul nu e franţuzesc, ci latinesc.

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 3

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. Haideţi să facem lumină în povestea asta. Aşadar cineva a intrat de pe terasă, întâi, paşnic, a vorbit ceva cu Konstantin Gavrilovici, apoi a luat revolverul de pe masa de scris, i-a zburat creierii interlocutorului, a încălzit sticluţa cu eter la lumânare şi s-a retras. Prin amestecul treptat cu oxigenul, eterul încălzit a explodat după cinci-şase minute. Pentru a-şi asigura un alibi, criminalul trebuia neapărat să se afle aici, în salon, în momentul exploziei, ba chiar şi în prezenţa unor martori. Altfel

15

vicleşugul şi-ar fi pierdut orice sens. Hai să ne aducem aminte cine a propus să ne mutăm din sufragerie în salon.

Trigorin (ridicând din umeri): Nimeni. Pur şi simplu am terminat de băut ceaiul şi am hotărât să ne continuăm jocul de loto.

Arkadina: Nu, nu! Eu am povestit cum m-a primit publicul din Harkov, iar Maria Ilinicina m-a întrerupt brusc spunând: „Ce zăpuşeală e aici. Să mergem în salon”. De fapt, nimic nu are sens, toate astea nu sunt decât prostii... Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Dorn: Hmm, asta, de bună seamă, cam aşa e. Maria Ilinicina ne-a adus din sufragerie aici.

Toţi se întorc spre Maşa, care stă lângă fereastră, cu spatele la spectatori şi fumează.

Dorn: Şi încă ceva, Maria Ilinicina, de ce m-ai rugat să deschid uşa? (Arată spre uşa care fusese baricadată cu fotoliul.) Îmi amintesc că m-a mirat comportamentul acela de domniţă neajutorată. Nu e stilul dumitale. Sau ştiai că uşa era blocată cu fotoliul? Şi dacă da, de unde ştiai? Ca noi toţi, şi dumneata ai lipsit o bucată de vreme din sufragerie. Ai putea să ne explici unde ai plecat şi cu ce treabă?

Pauză. Maşa se comportă ca şi cum nu ar fi auzit nimic.

Dorn: Maria Ilinicina, eşti bună să răspunzi?Maşa: (fără să se întorcă, cu voce egală şi stinsă, recită un monolog) Am plecat să văd unde e

şi ce face. Adesea îl supraveghez pe furiş. Adică... îl supravegheam. Tata zice că-s proastă, dar eu sunt foarte şireată. Mi se întâmpla să stau pe terasă, lângă fereastră şi să privesc cum Konstantin Gavrilovici scria sau pur şi simplu stătea şi privea focul sau umbla de colo-colo prin odaie, cu părul zburlit, fără să-şi găsească locul. Îmi era teamă să intru. Se supără când intru la el. Adică se supăra. Prezenţa mea îl supără. Adică îl supăra...

Dorn: Nu te mai abate de la subiect din pricina gramaticii. Continuă.Maşa: El era aici. Şi era şi Zarecinaia cu el. Ea repeta una-ntr-una: „Eu sunt un pescăruş. Sunt

un pescăruş”. Ah şi el, cum o privea. Dacă s-ar fi uitat vreodată, măcar o singură dată şi la mine aşa, mi-ar fi ajuns pentru toată viaţa. Mi-aş fi amintit mereu acea privire şi aş fi fost fericită... Nu Zarecinaia este pescăruşul, eu sunt pescăruşul. Konstantin Gavrilovici m-a împuşcat pur şi simplu, nu pentru altceva, ci doar ca să nu zboare deasupra lui, o pasăre proastă cu cap negru! (Se întoarce brusc, rămâne în picioare, îşi cuprinde coatele cu palmele.) Viaţa mea e mizerabilă. Trăiesc într-o izbă de bârne, cu un soţ pe care nu-l iubesc şi nu-l respect. Familia sa cea numeroasă se teme de mine şi mă urăşte. Şi mai e şi copilul! Nu l-am vrut, nu-mi inspiră nici un fel de sentimente în afară de ciudă şi iritare! De ce ţipă noaptea, de ce are nevoie de lapte, de ce murdăreşte scutecele? Eu aş fi putut să trăiesc şi altfel. Aş fi putut să plec, să fac ceva sau măcar să fi rămas cu visele mele până la bătrâneţe. Dar Kostea m-a legat, m-a vrăjit, m-a otrăvit... Cât era de frumos! Numai eu vedeam asta şi nimeni altcineva. În ultima vreme mi se părea că mă priveşte altfel. Nu, nu cu dragoste, nu cu tandreţe, nu sunt chiar atât de oarbă. Dar e bărbat şi are nevoie de o femeie, iar în afară de mine nu mai era nimeni în preajma lui...

Polina Andreevna: Ce tot spui! Vino-ţi în fire!Şamraev: Făptură neruşinată. (Se repede spre fiica lui, dar Dorn îl apucă de coate cu putere şi

îl opreşte.) Maşa (ca şi cum nimeni nu ar fi întrerupt-o): Mă gândeam că mai devreme sau mai târziu o să

fie al meu. Dar a apărut ea şi i-a sucit din nou minţile. Oh, ea e actriţă, ei îi reuşeşte perfect. Şi nici măcar nu are nevoie de el, pur şi simplu, exersa pentru propria meserie... Stăteam dincolo de fereastră şi mă gândeam: ajunge, e destul! Chiar şi un pescăruş, dacă îl chinui, probabil că loveşte cu ciocul. Aşa am să-l lovesc şi eu cu ciocul în moalele capului sau în fruntea lui înaltă şi strălucitoare sau în

16

tâmplă, unde i se zbate o vinişoară albastră. Eram gata să privesc această vinişoară ceasuri întregi... Mă voi elibera, mă gândeam. Voi scăpa de blestem. Şi atunci voi putea să plec... Să plec... Să plec...

Medvedenko: Maşa, nu eşti în apele tale. Te ponegreşti singură.Şamraev (cu glas tunător): Taci, nenorocitule! Iar tu, mamă, plângi. Fiica noastră este o

criminală! Nenorocire, ce nenorocire!Arkadina (către Trigorin, cu jumătate de glas): Acum nu mai e la modă să fie jucat aşa rolul

tatălui virtuos, poate doar pe undeva prin Cerepoveţ. Trigorin (însufleţit): Pentru că acesta (arată în jur) nu este teatru, ci viaţă. Eu am observat de

multă vreme că oamenii se poartă mult mai firesc când simulează. Uite despre ce ar trebui să scriu.

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 4

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Se plimbă pe scenă, cu mâinile la spate. Gânditor, loveşte cu vârful ghetei bucăţile de manuscris împrăştiate pe jos.

Polina Andreevna: Iar a rupt manuscrisul. (către Arkadina) Asta i se întâmplă des lui Kostea, se supără că scrie prost şi dă-i şi rupe hârtia mărunt-mărunt. Dup-aia slujnica mătură bucăţelele astea de prin toate colţurile. (Plânge cu sughiţuri.) Acum e însă ultima oară... Cine a îndrăznit oare să ridice mâna asupra lui Kostenka al nostru? (Se aşază pe vine şi începe să adune bucăţile.) Ar trebui să le lipim. Dacă e ceva de valoare?

Arkadina: Puţin probabil. De unde să fie ceva de valoare? Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Polina Andreevna (o întrerupe): Al cui e şalul ăsta? Irina Nikolaevna, e al dumitale? Nici eu, nici Maşa nu avem vreun şal ca ăsta.

Arkadina (se plimbă): E ţipător şi combinaţia de culori e vulgară. Eu nu port ceva aşa lipsit de gust.

Polina Andreevna: Şi-atunci de unde a apărut?Dorn se apropie, ia şalul, îl priveşte atent, cântând concentrat:

„Spune, spune, hoinarule, al cui eşti, de unde vii...”. Se apropie şi ceilalţi să se uite la şal.

Şamraev: Ciudat. Foarte ciudat.Polina Andreevna: Se vede treaba că a trecut cineva pe aici înainte să venim noi.Dorn (dând din cap): Mi se pare că pot să ghicesc cine a fost. (fluierând) Aşadar uite care-i

treaba. Semion Semionovici, dumneata povesteai adineauri că te-ai întâlnit cu Nina Mihailovna Zarecinaia nu departe de aici şi că a promis că o să vină în vizită.

Medvedenko: Exact aşa. Numai că mie mi s-a părut că n-o să vină şi că a zis aşa doar din politeţe.

Dorn: Ba deloc, judecând după toate aparenţele, nu era doar de politeţe.Polina Andreevna: O, Doamne! Nu e cu putinţă! (Se închină.) E îngrozitor…

17

Maşa (întorcându-se, cu o voce răsunătoare): Aşa deci, a fost aici cu el? A venit? Ştiu că nu a încetat niciodată s-o iubească. Dar pentru ce a venit? Voia să-l ia cu ea? Şi-au făcut declaraţii?

Polina Andreevna: Maşenka, draga mea, linşteşte-te. Acum nu mai contează, că doar Kostea nu mai e.

Maşa: În ultima clipă a vieţii tot la ea s-a gândit! A rupt manuscrisul pentru că hotărâse să renunţe la scris şi să plece cu Zarecinaia!

Polina Andreevna: Nu, nu! Te asigur că nimic de felul ăsta nu s-a întâmplat! Nu te mai chinui singură!

Dorn (încruntându-se): Un moment! De unde ştii dumneata, de fapt, stimată Polina Andreevna, ce s-a întâmplat şi ce nu s-a întâmplat aici? Vrei să spui că ai asistat la convorbirea lor? Şi apropo, unde ai fost când ai plecat din sufragerie?

Pauză. Polina Andreevna confuză se uită la Dorn şi apoi la soţul ei. Tace.

Şamraev (clătinând puternic din cap): Opreşte-te Polina. Ea e vinovată doar că îşi iubeşte prea mult fiica şi îi e prea milă de ea. Dar pe Treplev, eu l-am împuşcat, uite cu mâna asta. ( Îşi ridică mâna. Toţi se feresc din calea lui. Polina Andreevna îşi priveşte speriată soţul.) Şi nu-mi pare absolut deloc rău pentru ce-am făcut. Oh, multă vreme am fost orb. Am bănuit, am suferit, dar m-am abţinut. Şi numai din laşitate. Şi încotro, vă întreb, încotro aş putea să mă îndrept, dacă aş părăsi locul ăsta blestemat? Unde o să-mi odihnesc oasele la bătrâneţe? Şi iată de ce am fost surd, orb şi mut. Am făcut că nu observ pasiunea ruşinoasă a Maşei, încurajată de propria mamă! (De tulburare începe să tuşească.)

Trigorin: (i se adresează Arkadinei cu jumătate de gură): Aici e o problemă de gramatică.Şamraev: Astă seară am ieşit din sufragerie pe terasă să respir aer curat... N-a trecut nici

măcar un ceas şi mi se pare că s-a întâmplat acum o mie de ani... Arunc o privire pe fereastră (arată spre fereastră) şi ce văd: pe Konstantin Gavrilovici împreună cu doamna Zarecinaia. Discută. Eram uimit, dar desigur, n-aş fi tras cu urechea, nu-mi stă în fire. Numai că Zarecinaia întreabă chiar atunci: „Dar cum, fata aceea în negru e chiar Maria Ilinicina? ” (Maşa se întoarce.) El a îzbucnit dispreţuitor în râs şi a spus: „Fetiţa aceea vulgară m-a plictisit de moarte cu iubirea ei nesuferită”. Da, da, Maşenka, exact aşa a zis! Vă imaginaţi, domnilor, suferinţa unui tată, ascultând aşa ceva! Totul în mine a dat în clocot. Am hotărât să îl distrug cu mâna mea pe cel care ne-a jignit, iar după aia mă duc şi la ocnă dacă trebuie. Numai să plece Zarecinaia, ea n-are nici un amestec în povestea asta, mi-am zis. Şi aşa am şi făcut, mâna bătrânului soldat nu a tremurat. Iar când s-a risipit fumul împuşcăturii, aşa, deodată am început să tremur. Şi nu-mi e ruşine de fapta mea. Doamne, mă gândesc, dar i-am distrus pe toţi! Soţia, fiica, nepotul, cum o să se descurce fără mine. Cine o să-i apere, cine o să-i hrănească? Tot acest vierme? (dă din cap spre Medvedenko) El de ce să pătimească? Nu! Mă gândesc: Konstantin Gavrilovici a făcut destul pe grozavul cu noi în timpul vieţii. Ajunge. Am scornit şi intriga cu sticluţa dumitale de eter. Da, se pare că nu mi-a fost dat... nu mă pricep să înşel pe nimeni. (Îşi întinde înainte ambele mâini.) Ce-i dară, legaţi-l pe Ilia Şamraev, e pregătit să răspundă pentru faptele sale în faţa oamenilor. Iar în faţa lui Dumnezeu va da socoteală sufletul meu.

Dorn: Hm, ceva nu se leagă...Polina Andreevna (îl întrerupe): Iliuşa, iartă-mă, iartă-mă! Nu te-am preţuit, nu te-am iubit, iar

tu eşti un om plin de virtuţi. Sunt vinovată faţă de tine. Pe el, pe el (arată spre Dorn) l-am iubit ani de-a rândul, iar pe tine parcă acum te-am văzut pentru prima oară! Dar am şi eu un suflet. Eu sunt cea care l-a împuşcat pe Konstantin Gavrilovici! Ilia vrea să ia totul asupra lui ca să nu mai fiu eu suspectată! Iliuşenka, tu într-adevăr ai fost surd şi orb, tu nu ştii nimic! Totuşi ce-a fost între Maşa şi Kostea, a fost! Şi copilul e al lui! (Medvedenko îşi ascunde capul între umeri.) N-ar fi fost nimic dacă era din iubire sau măcar din pasiune, dar aşa, la beţie, e jignitor. Şi cu toate astea, pe urmă tot el a strâmbat din nas! Doamne cât am suferit pentru ea, cât l-am implorat să fie mai drăgăstos cu Maşenka! Tocmai eu să nu ştiu câtă nevoie are femeia neiubită, de cea mai mică mângâiere... (Îi aruncă o privire lui Dorn.) Mi-am bătut capul cum să fac, ca să dispară pentru totdeauna din viaţa noastră Konstantin Gavrilovici. Visam că ar pleca în America sau că s-ar duce la lac să înoate şi s-ar îneca. Iar adineaori am ieşit din sufragerie şi m-am dus pe terasă să văd dacă au adunat, înainte să vină furtuna, rufele puse la uscat. Deodată o văd aici, în cabinetul lui de lucru, pe Zarecinaia şi pe Konstantin Gavrilovici

18

împreună cu ea! Am rămas lângă fereastră, am privit, am ascultat... Kostea tot răsucea revolverul în mână, iar eu m-am gândit: „Măcar de te-ai împuşca odată!” Înainte să plece, Zarecinaia şi-a pierdut şalul. Chiar în acel moment, o voce mi-a şoptit: „Iată soluţia: omoară-l şi toţi vor crede că a fost ea.”

Şamraev: Ce prostii spui acolo! N-o ascultaţi, domnilor, vrea să mă protejeze pe mine! Ea nici măcar nu ştie să tragă cu revolverul! Nu ştie nici unde să apese! Iar eu am luat şi premii la regiment! Pe cuvânt de onoare!

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 5

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. Haideţi să facem lumină în povestea asta. Pentru început propun să stabilim unde era fiecare în acel moment.

Trigorin (nervos): Care „acel” moment? Dumneata chiar ştii exact momentul când s-a petrecut crima?

Dorn: Întrebarea e de bun simţ. Când am intrat eu în odaie, după pocnitură, cadavrul încă era cald, din rană sângele curgea şiroaie, iar creierii încă se scurgeau pe perete...

Maşa scoate un ţipăt şi îşi acoperă urechile cu mâinile.Arkadina, clătinându-se, îşi acoperă ochii cu palma, Şamraev o ia de braţ.

Şamraev: Doctore, să spui una ca asta în faţa mamei!Dorn: Ah, încetaţi acum cu melodramele. Între momentul în care am găsit cadavrul şi

momentul în care s-a produs crima, nu a trecut mai mult de un sfert de ceas. Sau hai să zicem, cel mult jumătate de ceas. Adică (Se uită la ceasul de perete, apoi, dând nemulţumit din cap, îl scoate pe al lui.) Konstantin Gavrilovici a fost împuşcat între opt şi opt şi jumătate. În acest interval, corectaţi-mă dacă greşesc cu ceva: (se adresează pe rând fiecăruia) Polina Andreevna a lipsit vreo zece minute pentru a rezolva ceva treburi gospodăreşti. Maria Ilinicina a ieşit în grădină. Ilia Afanasievici, după bunul său obicei, aproape că n-a stat o clipă într-un loc, ba a întrat, ba a ieşit. Domnul Medvedenko nu a fost deloc în sufragerie. Eu am lipsit vreo şapte sau opt minute, pardon, din pricina unor nevoi fiziologice. Boris Alexeevici a trebuit să se retragă, ca să scrie o nouă metaforă. Şi chiar Irina Nikolaevna a dispărut pentru un timp, după care a revenit mai proaspătă şi răspândind un parfum plăcut. Pesemne, obişnuita dichiseală femeiască.

Arkadina (tăios): Măcar pe mine scuteşte-mă de cercetările dumitale. Eu sunt mama lui! Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Dorn (ascultând răbdător până la sfârşit, cu o plecăciune): Cu tot respectul pentru sentimentele materne, nu pot să vă exclud din ancheta mea, altfel se pierde exactitatea matematică a experimentului. Aşadar, rezultă că toţi, incluzând-o şi pe umila dumneavoastră slugă, toţi au avut fizic posibilitatea, subliniez, posibilitatea strict fizică...

Sorin: Cu excepţia mea. Mie din păcate, tocmai posibilitatea fizică îmi lipseşte. Da! şi n-am plecat din sufragerie din cauza (dezarmat, manifestându-şi nedumerirea) dificultăţii de a mă deplasa.

Polina Andreevna: Da, dumneata fără ajutorul cuiva n-ai fi ajuns nicăieri, sărmanul de el!Dorn (îl priveşte pe Sorin cu atenţie): Excelenţă, este clar că te-ai aflat în tot acest timp în

sufragerie. Dar, dacă nu mă înşel, imediat după ce am terminat de băut ceaiul, când ne-am împrăştiat cu toţii, dumneata ai rămas acolo absolut singur. Cât despre incapacitatea de a te deplasa singur, nu e întru totul adevărat. Ba chiar e complet neadevărat. Iar eu, în calitate de doctor care te tratează de atâta

19

vreme, ştiu foarte bine că boala domniei tale este în mare măsură rodul imaginaţiei. Din acestă pricină nici nu-ţi prescriu medicamente adevărate, ci doar valeriană. Dacă voiai, ai fi putut alerga ca un tinerel.

Sorin (cu glas tremurător): Evgheni Sergheevici, asta e o ticăloşie! Dumneta, se pare, insinuezi că... Eu l-am iubit pe Kostea, ca pe propriul meu fiu!

Arkadina: Spuneţi şi domniile voastre ce se alintă! Adică, eu, mama lui, pot fi bănuită, iar tu nu? Chiar aşa nu se poate, să respectăm până la capăt exactitatea matematică. (către Dorn) Continuaţi, Monsieur Dupin,1 chiar devine interesant.

Dorn (se uită în continuare la Sorin): Se pare că fotoliul dumitale era aşezat lângă fereastră, nu-i aşa? Înainte de furtună, era înăbuşitor şi ai cerut să se deschidă larg fereastra. Şi aplecându-te peste pervaz, te tot uitai în grădină. Ce-ai văzut acolo aşa de interesant?

Sorin: Pur şi simplu mă uitam în grădină. Siluetele copacilor erau smulse din întuneric într-un mod straniu de luminile fulgerelor îndepărtate.

Dorn: Am înţeles. Dar, spune-ne, de ce ai trimis telegrama aceea ca să îţi chemi sora de urgenţă? Nu ai suferit nici un atac de apoplexie, asta am stabilit imediat împreună.

Sorin: Nu eu am trimis-o, ci ei...Şamraev: Da’ cum era să n-o trimitem când gemeaţi şi repetaţi întruna: „Mor! Irocika,

Irocika...”?Dorn: Mi s-a mai povestit şi că în ultimele zile, nu l-ai părăsit nici o clipă pe Konstantin

Gavrilovici. Unde se ducea el, acolo erai şi dumneata. Chiar şi să dormi ţi-au aşternut în camera lui. Şi asta, la drept vorbind, pentru ce?

Sorin (murmură): Eu... mie îmi era teamă, că o să mi se facă rău în timpul nopţii. Că o să mor şi n-o să fie nimeni lângă mine... E o prostie, desigur.

Dorn: Nu aveai de ce să mori. O să trăieşti mai mult decât noi toţi. Ai un stomac sănătos, o inimă puternică. Doar cu nervii stai mai prost, de fapt suferi de ipohondrie. Am văzut că ai în fotoliu cartea lui Veinhoffer, Psihozele maniacale în lumina celor mai noi descoperiri ale psihiatriei. Vrei să spui că pe deasupra te consideri şi bolnav sufleteşte?

Sorin (repede): Nu eu... (Speriat îşi duce mâna la gură.)Dorn (la fel de repede): Dar cine? Konstantin Gavrilovici? Şi mie, sincer să fiu, mi se părea că

nu e tocmai bine. Ai observat la el simptome ale psihozei maniacale? Care?Sorin (Stă o vreme nemişcat, lăsă capul în jos şi vorbeşte după o pauză.): În ultima vreme,

Kostea devenise pur şi simplu iresponsabil, trăia cu obsesia uciderii. Tot timpul purta cu el fie o puşcă, fie revolverul. Împuşca tot ce-i ieşea în cale: păsări, animale sălbatice, domestice... nu demult a împuşcat un porc din sat.

Şamraev: Ce porc!? Acum trei zile a împuşcat cocoşul în coteţ. Că, vezi Doamne, cânta noaptea şi îl împiedica să scrie. Cum o să mai ouă acum găinile fără cocoş?

Sorin: Da, şi cu cocoşul la fel. Slugilor ajunsese să le fie frică de el. Luni, Iakov a scăpat din mână o farfurie, în timp ce Kostea era aici, aşezat la masa de scris. A venit în fugă, l-a luat pe Iakov de umeri şi a început să-l de cu capul de perete. Abia au reuşit să-l îndepărteze, cu forţa. De asta am încercat să nu-l las singur pe Kostea nici măcar o clipă, de asta am şi dormit în aceeaşi odaie cu el. Nu puteam şti ce-i trece prin cap. Iar joi, aşa din senin, Kostea l-a împuşcat pe Dagoniai. Dulăul nostru cel bătrân şi blând, pe jumătate surd, care îşi trăia ultimele zile. Atunci am simulat atacul. M-am gândit că venirea Irocikăi o să-i facă bine lui Kostea. Dar nu l-a ajutat, ba chiar i-a făcut şi mai rău.

Dorn: Ar fi trebuit să-mi spui toate astea. L-aş fi dus la sanatoriu.Sorin: Am vrut. Dar nu se putea: l-ar fi legat la mâini, i-ar fi turnat apă rece în moalele

capului, ca lui Poprişcin.2 Iar Kostea n-ar fi rezistat. El este mândru şi independent.Dorn (încet): Şi de asta, dumneata ai hotărât că aşa o să-i fie mai bine?

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

1 Detectivul Dupin apare în nuvela Crimele din strada Morgue publicată de Edgar Allan Poe în anul 1841 şi este considerat precursorul lui Sherlock Holmes sau Hercule Poirot (n.t.)2 Axenti Ivanovici Poprişcin este personajul principal din nuvela lui N.V.Gogol - Însemnările unui nebun, care

îşi pierde complet minţile şi ajunge la ospiciu.

20

Dubla 6

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Trigorin îşi şterge lacrimile cu mâneca. Arkadina stă alături de el şi îl mângâie pe umăr.

Arkadina: Nu trebuie să plângi. Ai un suflet prea sensibil. Vezi, eu sunt mama lui şi nu plâng. Mi-a împietrit inima. Te rog, nu plânge.

Dorn: Întrebarea principală este: de ce? Cui îi încurca socotelile Konstantin Gavrilovici? Cine îl ura sau cine se temea atât de mult de el încât să-i zboare creierii cu un revolver de calibrul 45?

Arkadina (clătinând din cap cu amărăciune): Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi, da; da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Dorn (ridică uimit din sprâncene): Irina Nikolaevna, o clipă te rog... Ai spus: „cu faţa la pământ, cu braţele desfăcute”? Dar dumneata nu ai intrat în odaia aceea. Cum se face că ştii cu atâta exactitate în ce poziţie zace Konstantin Gavrilovici? Că doar eu n-am descris-o.

Arkadina (cu un gest convulsiv ţinându-se cu mâna de gât): Eu... eu exact aşa îl văd. Este imaginaţia mea de actriţă. Inima de mamă la urma urmei. Da, da, inima de mamă are darul profeţiei... (Pauză. Toţi se uită la ea.) Ce? De ce vă uitaţi toţi aşa la mine? Doar nu vă gândiţi... că mi-am ucis propriul fiu? De ce-aş fi făcut-o? Pentru ce?

Trigorin (se îndepărtează brusc de ea, ţipă isteric): De ce? De ce?! Ştiu de ce! O, femeie! Messalina! Oh, trebuia să ghicesc imediat! Desigur! Tu niciodată, niciodată nu m-ai lăsat să trăiesc, mereu ai stat în calea fericirii mele! Tu m-ai distrus, mi-ai supt tot sângele picătură cu picătură, ca o păienjenoaică!

Arkadina (strident, cu gesturi urâte): Boris! Vino-ţi în fire! Eu pe tine te iubesc mai mult decât viaţa!

Trigorin: Exact! Mai mult decât viaţa! Viaţa mea! Şi (arată spre uşă) viaţa lui! De câte ori nu te-am implorat: lasă-mă să respir, lasă-mă să iubesc, lasă-mă să trăiesc! Dar nu, tu nu dai drumul prăzii din pânza ta! Eu sunt prada. Prada păienjenoaicei! (Râde isteric.)

Şamraev: Nu înţeleg nimic. Delirează. Evgheni Sergheevici, trebuie să-i dai câteva picături de valeriană.

Dorn: Aşteaptă, Ilia Afanasievici, nu delirează deloc. Arkadina: Nu, nu! E obosit, e istovit, nici el nu ştie ce spune. Trigorin (se uită la pescăruşul împăiat): Cu câtă precizie, cu câtă graţie a împuşcat pasărea

asta neroadă... Semăna cu un efeb atenian, străpungând vulturul cu săgeata. De ce, de ce m-ai luat de aici acum doi ani? Mi-ai zdrobit inima! Mi-ai băgat-o pe gât pe prostănaca aia exaltată. În locul diamantului m-ai amăgit cu un ciob de sticlă! Eşti geloasă, lacomă şi nemiloasă! Tu ştiai, că de dragul lui aş fi făcut orice! Aş fi fost în stare chiar să te părăsesc!

Arkadina: Nu! Asta nu-i adevărat! Eu te-am ocrotit mereu, ţi-am vrut numai binele! Eu voiam să fii fericit, să fii Dumnezeul meu, prinţul meu fericit! Oare eram o piedică în calea distracţiilor tale cu băieţaşi şi cu fetiţe? Nu, eu înţeleg perfect nevoile unei firi de artist.

Trigorin: Sigur că nu m-ai împiedicat. Pentru că ştiai că nu erau decât capricii trecătoare. Dar inima mea a rămas aici, pe malul acestui lac vrăjit! Fiul tău a tras în inima mea ca în pasărea albă. Eu sunt pescăruşul! În ultimii doi ani eu nu am trăit, doar am lâncezit. Ah, cât te-am implorat să mă aduci aici...

21

Arkadina: Te-am luat de aici acum doi ani, pentru că altfel te-ar fi împuşcat cu adevărat. Oare ai uitat că te-a provocat la duel, când ţi-ai mărturisit sentimentele? De ce am cedat rugăminţilor tale, de ce te-am luat cu mine? Te-ai jurat că totul a trecut, că e uitat şi acoperit de cenuşă. M-ai înşelat! Ah, cum te uitai la el când v-aţi întâlnit!

Trigorin: Da. M-am uitat la el şi am simţit un fior de voluptate, am simţit plenitudinea vieţii, forţa adevărului şi posibilitatea unei fericiri adevărate, de nedescris. De parcă aş fi dormit şi deodată m-am trezit. Eram condamnat la închisoare pe viaţă şi deodată în faţa mea s-au deschis larg uşile temniţei. Tu le-ai ferecat din nou şi de data asta pentru totdeauna. (Plânge în hohote.)

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 7

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Trigorin (cu o veselie forţată): Interesant. Asta îmi poate fi de folos. Tocmai scriu o povestire poliţistă în stilul lui Charles Barbara,1 de altminteri, genul acesta de povestire în literatura noastră, din păcate, încă nu s-a scris. Cât m-am chinuit, şi tot nu mi-a ieşit nimic: psihologia criminalului nu e convingătoare, ancheta bate pasul pe loc.

Arkadina: O povestire poliţistă. Într-adevăr? Nu mi-ai spus. Este original şi nou în literatura rusă. Sunt convinsă că o să fie genială. (Dându-şi seama la timp de propria greşeală, se uită spre uşa închisă şi schimbă tonul.) Sărmanul, sărmanul meu băiat! Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Dorn (gânditor): M-da, chemarea a amuţit. Nu cred că-ţi stă dumitale, Boris Alexeevici, gândul la Charles Barbara. Apropo, Konstantin Gavrilovici s-a plâns că i-ai adus o revistă în care era publicată o povestire de-a lui şi nici măcar paginile nu i le tăiaseşi. Tot restul revistrei era citit, numai povestirea lui nu. Dumneata intenţionat ai vrut să-l jigneşti? Sau îl considerai într-atât de lipsit de talent încât nu era cazul să citeşti ce scrie?

Trigorin (evident gândindu-se la altceva): Lipsit de talent? Ba din contră. Era extrem de talentat. Acum pot să recunosc că îl invidiam foarte tare pentru talentul lui. Cât de frumos suna, câtă vigoare avea fraza lui. Erau acolo şi sclipirea paşnică a stelelor, şi sunetele îndepărtate ale unui pian care se topesc în văzduhul liniştit şi parfumat… Deja vezi noaptea de vară, îi respiri parfumul, îi simţi răcoarea. Pe când eu scriu despre un banal gât de sticlă, strălucind în lumina lunii şi asta-i tot, imaginaţia îmi este secătuită. Şi ce-i cu paginile netăiate ale povestirii, o mârşăvie măruntă, o banală înţepătură! În lumea noastră, a scriitorilor, stă în firea lucrurilor. Iar povestirea era minunată, am citit-o încă de la Petersburg.

Arkadina: Tu într-adevăr crezi că avea talent? Atunci de ce nu mi-ai spus până acum? Cu siguranţă aş fi citit ceva din scrierile lui. Sau acum spui aşa, de milă?

Trigorin (tot cu un aer absent): Nu de milă, ci din indiferenţă. E mort. Nu-l mai invidiez. (ca şi când ar vorbi pentru sine) Şi gândul la fantasticul celor întâmplate... Este absolut necesar...

Dorn: Dar este adevărat ce spun criticii despre dumneata: că tot ce scrii în cărţi trebuie neapărat să experimentezi pe propria persoană?

1 Charles Barbara (1817-1866) - scriitor francez realist, dar şi autor al unor romane poliţiste sau SF (n.t.)

22

Trigorin: Da, trebuie să încerc tot. Ca să nu sune fals.Dorn: Acum câteva clipe spuneai despre povestirea poliţistă că „nu ţi-a ieşit nimic”.

(Accentuează ultimul cuvânt.) Aşa-i? Am auzit eu bine?Trigorin (Se întoarce brusc spre Dorn şi se uită la el extrem de atent, pentru prima oară în tot

acest timp ): Nu-mi amintesc. Aşa am spus?Şamraev: Da, aşa ai spus.Arkadina (nemulţumită): Şi ce-i cu asta?Dorn (încet, către Trigorin): Nu ţi-a ieşit? Şi ce, acum o să-ţi iasă?

Trigorin tresare, nu spune nimic.

Dorn: Spune, Irina Nikolaevna, de ce l-ai adus mai precis, pe Boris Alexeevici cu dumneata? Este un om ocupat, uite, are şi o povestire de terminat. Din câte ştiu eu, pe Boris Alexeevici nu-l leagă amintiri prea plăcute de această moşie. Data trecută abia aţi evitat un scandal. Din nou vă cer iertare, cred că e de prisos să amintesc de întâmplarea cu Zarecinaia, puţin probabil ca vreunuia dintre voi să-i facă plăcere.

Arkadina (se uită cu adoraţie la Trigorin): Însuşi Boris m-a rugat. Mă gândeam să vin singură, dar el a spus că vrea să-l vadă pe Kostea. (Trigorin face un gest cu mâna, vrând parcă să o oprească, dar Arkadina nu observă, pentru că deja s-a întors către Dorn.) A spus: „Fratele tău zice că în ultima vreme Konstantin Gavrilovici este obsedat de ideea uciderii: împuşcă orice fiinţă vie şi până la urmă o să omoare şi un om. Trebuie să-i studiez comportamentul, asta o să mă ajute pentru portretul psihologic al criminalului.”

Dorn (către Trigorin): Ei şi cum a fost, te-a ajutat? (Trigorin face un gest nedefinit.) Care v-a să zică, nu te-a ajutat... Dar totuşi povestirea s-a urnit din punctul mort. Din punctul mort... e un calambur. Aşadar, în momentul de faţă, psihologia criminalului nu mai reprezintă pentru dumneata un mister? Ce ziceai mai devreme? Că este absolut necesar să descrii fatasticul celor întâmplate?

Face un pas către Trigorin. Acesta se dă îndărăt. Răsună un tunet, apoi fulgeră şi lumina se stinge.

Dubla 8

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (îşi verifică propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar, doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul. Haideţi să facem lumină în povestea asta.

Trigorin (cu o veselie forţată): Interesant. Asta îmi poate fi de folos. Tocmai scriu o povestire poliţistă în stilul lui Charles Barbara, de altminteri, genul ăsta de povestire în literatura nostră, din păcate, încă nu s-a scris. Cât m-am chinuit şi tot nu mi-a ieşit nimic: psihologia criminalului nu e convingătoare, ancheta bate pasul pe loc.

Arkadina: O povestire poliţistă. Într-adevăr? Nu mi-ai spus. Este original şi nou în literatura rusă. Sunt convinsă că o să fie genială. (Dându-şi seama la timp de propria greşeală, se uită spre uşa închisă şi schimbă tonul.) Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...

Şamraev (i se adresează lui Trigorin cu jumătate de gură): Textul îmi sună cunoscut, l-am mai auzit undeva. E din vreo piesă?

23

Trigorin (dând din cap în semn de aprobare): Evgheni Sergheevici, ştii ce, dă-mi voie să fac eu asta. În povestirea mea descriu un detectiv perspicace. Încerc să mă pun în locul lui.

Dorn (zâmbind ironic): Te rog, ai onoarea, fiindcă eu nu ştiu cum să abordez problema...Trigorin: O vom face după toate regulile ştiinţei deductive.Medvedenko (se arată interesat): Despre ce ştiinţă e vorba? Deductivă? N-am auzit de o

asemenea ştiinţă. Probabil este una dintre cele mai noi.Trigorin: Într-adevăr, i se spune ştiinţă, dar este vorba despre banalul spirit de observaţie şi

despre capacitatea de a ajunge la concluzii logice.Dorn: Spirit de observaţie! E perfect! Dacă-i aşa, explică-mi, te rog, un singur lucru.

Adineauri dumneata spuneai despre povestirea poliţistă că „nu ţi-a ieşit nimic”. Aşa-i? Am auzit eu bine?

Trigorin (nerăbdător): Despre literatură vorbim după aceea. Mai întâi, dacă nu aveţi nimic împotrivă, hai să lămurim cine l-a ucis pe Konstantin Gavrilovici. În această afacere bate la ochi un lucru cam ciudat.

Şamraev: Care anume?Trigorin: Cel mai ciudat în toată povestea este trucul cu explozia eterului... Spune doctore, de

ce trusa dumitale cu medicamente se afla tocmai în acea odaie?Dorn: Când am venit eu, Piotr Nikolaevici era întins acolo în fotoliu. L-am consultat şi trusa a

rămas acolo.Trigorin: Rezultă că şi criminalul ştia acest lucru. Noi de pildă, Irina Nikolaevna şi cu mine,

am ajuns de puţină vreme şi nu am intrat deloc acolo, iar despre existenţa trusei dumitale şi cu atât mai puţin a sticluţei cu eter nu puteam şti. E logic?

Dorn: Nu în totalitate. Aţi fi putut vedea trusa în momentul crimei sau imediat după şi aţi fi acţionat apoi din intuiţie.

Trigorin: Să vezi o geantă mică şi neagră într-o odaie întunecată? Am citit ceva de felul ăsta în filozofia chineză, acum nu-mi amintesc exact. Acolo ardea doar o lampă, într-un colţ. În asemenea condiţii e greu să vezi o geantă, ba să-ţi şi dai seama că este o trusă cu medicamente şi că în ea poate fi eter. Şi toate astea când fumul împuşcăturii încă nu se risipise, sângele fierbinte gâlgâia din rană şi în orice moment putea intra cineva. Şi apoi, care dintre cei de faţă are destule cunoştinţe de chimie, ca să poată pune la cale un astfel de truc? Eu, de pildă, numai acum de la dumneata, am aflat că eterul încălzit, în amestec cu oxigenul , formează o altă substanţă. Eu la şcoală, am avut întotdeauna nota unu la ştiinţele naturii. Ce să mai zic de Irina Nikolaevna, care nu cred că ar fi în stare să-şi amintească nici măcar formula apei. Dar dumneata, Piotr Nikolaevici?

Sorin: Nu ştiu nici eu din ce motiv, dar îmi amintesc: H2O. De altminteri, cu aceste noţiuni, cunoştinţele mele de chimie se epuizează, din păcate.

Trigorin: Aşa m-am gândit şi eu. Maria Ilinicina, din câte am auzit, a primit educaţie doar acasă...

Şamraev: Dar o educaţie foarte bună, vă asigur! Eu însumi am învăţat-o pe Maşa toate materiile.

Polina Andreevna: Ilia, de ce te mândreşti cu asta? Pentru ca băniuala să cadă asupra fiicei tale?

Trigorin: Dar dumneata cum stai cu chimia, Ilia Afanasievici?Şamraev (cu demnitate): Eu sunt clasicist de formaţie. Pe vremea mea în familiile de nobili nu

se studiau ştiinţele exacte.Trigorin: Da, se înţelege. Polina Andreevna, la fel de puţin probabil să ştie despre procesele

chimice mai mult decât procesul de acrire a verzei, muratul castraveciorilor şi prepararea miraculoaselor dulceţuri, pe care le-am mâncat cu poftă la ceai. Rămâne domnul învăţător. Ce materii predaţi la şcoală Semion ă-ă-ă Sergheevici?

Medvedenko: Semionovici. Conform programei: limba rusă, aritmetica, geografia şi istoria. Chimia nu am studiat-o nici măcar la liceul pedagogic. Nu e necesară pentru şcolile de zemstvă.

Trigorin (către Dorn): Vezi ce absurditate rezultă, domnule doctor? Cine putea să ştie, mai bine decât dumneata despre conţinutul genţii, despre sticluţa cu eter şi despre condiţiile în care această substanţă aparent inofensivă explodează?

Polina Andreevna: Cum îndrăzniţi! Nu ştiţi ce fel de om este Evgheni Sergheevici! Tot judeţul se roagă pentru el! Câte vieţi a salvat, câţi oameni a ajutat! Evgheni Sergheevici este un sfânt, este

24

protectorul tuturor fiinţelor vii. El tratează cu aceeaşi dăruire şi oamenii şi necuvântătoarele. El adună puii căzuţi din cuib, le oferă adăpost câinilor şi pisicilor fără stăpân. Toată leafa pe asta i se duce. Unii chiar râd de el! Este secretarul Asociaţiei Guberniale pentru Apărarea Animalelor! L-au invitat şi la Moscova, la congres şi a ţinut aşa un discurs că au scris toate ziarele despre el!

Trigorin: Asociaţia pentru Apărarea Animalelor? Aceea ai cărei membri, anul trecut au atacat grădina zoologică din Ekaterinoslav şi au eliberat toate păsările din colivii? Iar acum doi ani la Moscova au bătut un dresor de circ până aproape l-au omorât pentru că şi-au bătut joc de lei şi de tigri? Deci şi dumneata, Evgheni Sergheevici eşti membru al acestei asociaţii de fanatici? Ah, deci despre asta era vorba... Atunci totul este limpede. (Se întoarce şi se uită la şirul de animale împăiate)

Dorn: Limpede? Ce ţi se pare aşa de limpede, domnule cinic? Da, îi apăr pe fraţii noştri mai mici de cruzimea oamenilor şi de despotismul lor. Omul este singura specie biologică din totalitatea celor ce există pe faţa pământului, care se poartă foarte necuviincios cu biata noastră planetă lipsită de apărare. Murdăreşte apele, taie pădurile, otrăveşte aerul şi cu mare uşurinţă, parcă în joacă, omoară acele fiinţe vii, care n-au avut norocul să se nască cu două picioare, cu sprâncene arcuite şi bărbie dublă! Acest Treplev al dumitale era un adevărat criminal, mai ceva decât Jack Spintecătorul. Ăla măcar ucidea ca să se distreze, dar nemernicul ăsta ucidea de plictiseală. Ura viaţa şi toate fiinţele vii. După el, n-ar fi trebuit să mai rămână pe pământ nici lei, nici vulturi, nici potârnichi, nici cerbi încornuraţi, nici păianjeni, nici peştii cei muţi, nimic în afară de „spiritul universal al lumii”. Natura să fie la fel ca proza lui lipsită de viaţă şi sufocantă! Trebuia să pun capăt acestui desfrâu sângeros. Victimele nevinovate aveau nevoie de răzbunare. (Arată spre pasărea împăiată.) Şi totul a început cu această pasăre, ea a fost prima victimă. (Întinde mâna spre pescăruş.) Te-am răzbunat, sărman pescăruş!

Toţi rămând nemişcaţi, lumina se micşorează, pescăruşul este uşor luminat. Ochii de sticlă i se aprind, ca nişte scântei. Răsună un ţipăt de pescăruş, care treptat se înteţeşte şi la final este aproape asurzitor. Pe fondul acestor sunete cade cortina.

Cortina

25