1

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII

EUROPENE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

DISCIPLINA: ANALIZA CONFLICTELOR INTERNATIONALE SI MANAGEMENTUL

INTEGRAT AL CRIZELOR

NOTE DE CURS

SEMESTRUL I

2010-2011

2

Conflictele în relaţiile internaţionale contemporane

Consideraţii privind conflictele

Începând cu anii 1960, conflictele etno-politice au devenit una

dintre cele mai stringente problematici ale politicii mondiale, afectând

totodată ţări dezvoltate, cât şi ţări din lumea a treia. Din America Centrala

până în Asia de Sud şi Africa, conflictele armate nu mai sunt crize între

state suverane, ci au devenit în ultimul timp intrinseci, între grupuri de

populaţii care se definesc şi se diferenţează prin identitatea lor etnică,

lingvistică, religioasă sau tribală.

Regimurile totalitare din Europa de est şi Uniunea Sovietică au

suprimat neîntelegerile şi resentimentele dintre grupurile de populaţii.

Acest fenomen se datora şi comunismului, care avea ca scop dizolvarea

diferenţelor naţionale, etnice sau religioase dintre popoare, şi formarea

„omului nou”. Astfel, pe parcursul celor şaptezeci de ani care au urmat

revoluţiei bolşevice şi războiului civil din Rusia, toate conflictele din zona

fostei URSS au fost suprimate, chiar dacă nu s-a întreprins nimic pentru a

elimina ura şi nemulţumirea dintre oameni. Prin urmare, această politică ,

nu a dus, decât la faptul că aceste conflicte au mocnit la foc mic, iar

contradicţiile dintre grupurile etnice au fost exacerbate, odată cu relaxarea

situaţiei politice a ţării. Acest lucru s-a întâmplat odată cu accederea la

putere a lui Mikhail Gorbachev în 1985 şi încercările de democratizare

care au urmat. Ceea ce a urmat, a fost practic comparabil cu deschiderea

„cutiei Pandorei” în privinţa conflcitelor etnice în mozaicul de

nationalităţi al Uniunii Sovietice.1

1 Zoë M. Hunter, Samuel T. Schwabe, Melissa Sinclair, Implications of an Independent Kosovo for Russia’s Near

Abroad, National Defence University, Washington, DC.,2007

3

Definiţii şi tipuri de conflicte

Toate sistemele sociale, de la cele interpersonale la cele

internaţionale, au experienţa conflictelor cu care se întâlnesc zi de zi.

Conflictul este endemic pentru societăţile sănătoase aflate în evoluţie. Cu

toate acestea, tipul de conflict la care se face referire în această lucrare,

este situaţia în care capacitatea unei societăţi de a rezolva conflictele prin

mecanisme de reglementare cum sunt curţile de justiţie au eşuat, iar

părţile în conflict au recurs din nou la violenţe.

Astfel, conflictele pot fi definite, în opinia lui Edward Azar, ca

fiind urmări ale scopurilor incompatibile dintre una sau mai multe părţi,

pentru care nu există un mecanism eficient de coordonare, mediere şi

conciliere.2 Părţile la care se face referire sunt de obicei state, dar şi

comunităţi din interiorul statelor, cum este cazul în tot mau multe

conflicte din lumea contemporană. Termenul violenţă se referă în cele

mai multe cazuri la violenţă fizică, cu toate că nu se desconsideră nici

celelalte forme de violenţă, cum ar fi traumele psihologice sau

emoţionale.

În mod asemănător, Kate Malek, în the Conflcit Resolution

information Source, defineşte conflictul ca fiind în percepţia modernă, „o

criză între două sau mai multe grupuri dintr-o ţară, în care unul din

grupuri luptă pentru independenţă sau putere socială, politică sau

economic mai mare.(de exemplu Cecenia sau Kosovo).”3

Heidelberg Institute for International Conflict Research,

prezintă o definiţie similară, astfel conflictele „sunt ciocniri de interese

(poziţii diferite), în legătură cu valori naţionale ( teritoriu, secesiune,

2 Edward Azar, The Management of Protracted Social Conflict: Theory and Cases . Hampshire, England:

Dartmouth Publishing Company, 1990. 3 Kate Malek, the Conflcit Resolution information Source

4

decolonizare, autonomie, sistem de gândire/ideologie, putere naţională,

predominanţă regională, putere internaţională, resurse şi altele). Aceste

ciocniri au o anumită durată şi un anumit scop, implicând cel puţin două

părţi, (grupuri organizate, state, grupuri de state, organizaţii interstatale)

determinate sa-şi urmeze interesele şi să obţină câştig de cauză.4

Perioada imediat următoare Războiului Rece, în loc sa conducă

spre o nouă eră a ordinii şi stabilităţii în relaţiile internaţionale, a fost

martorta unei serii de izbucniri violente şi a instabilităţii în creştere mai

ales a ţărilor în curs de dezvoltare. S-au schimbat multe pe plan mondial

în ultimele două decenii, însă problemele principale care definesc relaţiile

dintre oameni, şi oameni şi state au rămas aceleaşi. Comentatorul Jack s.

Levy remarcă faptul că „interesul pentru problemele convenţionale, ca

balanţa puterilor, aliantele internaţioanle, cursa înarmărilor, prevenirea

atacurilor şi confruntările dintre superputeri au trecut pe un plan

secundar, cedând locul problemelor noi legate de etno-naţionalism,

fundamentalism religios, degradarea mediului înconjurător, limitarea

resurselor, diplomaţia preventivă, peacekeeping, intervenţiile umanitare şi

conflicte ale statelor mici.”5 Acelaşi autor, observă totuşi şi faptul, că

aceste noi preocupări ale lumii contemporane, reflectă o abordare la un

nivel mult mai restrâns a conflictelor, lucru determinat de un sistem

internaţional mult mai complicat,aflat în evoluţie, decât de o schimbare

radicală a cauzelor războaielor.

Într-un raport al Institutului Aspen din SUA, totalitatea

conflictelor internaţionale este redusă la trei tipuri principale: conflictele

4 The Heidelberg Institute for International Conflict Research (HIIK) at the Department of Political Science at the

University of Heidelberg 5 Jack s. Levy, "Contending Theories of International Conflict," in Chester A. Crocker and Fen Osler Hampson,

with Pamela Aall, eds., Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict (Washington,

DC: United States Institute of Peace Press, 1996), p.3.

5

marilor puteri, conflcitele regionale şi conflcitele comunale.6

a.) Conflicte ale Marilor Puteri:

Rivalităţile cu miza cea mai mare sunt cele dintre marile puteri,

pentru a determina distribuţia puterii. Cu toate, că şansele izbucnirii unui

război între acestea au fost reduse semnificativ, există întotdeauna riscul,

mai ales în perioadele de tranziţie, ca schimbările rapide în distribuţia

puterilor, să declanşeze un conflict. Spre exemplu tensiunile în creştere în

cadrul afacerilor chino-americane sau răcirea relaţiilor dintre Rusia şi

SUA. Vestul se află într-o situaţie favorabilă, moştenind o structură de

relaţii economice şi politice constructivă între America de Nord, Europa

de Vest şi Japonia. Cu toate acestea, status quo-ul favorabil nu trebuie

supraapreciat, competiţia şi conflictele mai ales economice dintre cele trei

centre de putere, evidente mai ales în cadrul World Trade Organization, ar

putea duce foarte repede la ostilităţi şi chiar la alienare.

b.) Conflictele regionale:

Conflictele regionale, determinate de religie, naţionalism,

etnicitate, revendicări teritoriale, cât şi de dispute politice şi econnomice,

sunt o sursă majoră de instabilitate în ziua de azi. Aceste conflicte devin şi

mai primejdioase prin prezenţa armelor de distrugere în masă, în regiuni

ca Africa de Sud, sau Orientul Mijlociu. Conflictele regionale pot acoperi

părţi substanţiale de teritoriu şi pot implica maimulte ţări, ca în cazul

războiului din Republica Democrată Congo. Aceste conflcite sunt

considerate regionale, deoarece nu sunt o ameninţare directă la adresa

întregii lumi.

c.) Conflictele comunale:

6 Managing Conflict in the Post-Cold War World: The Role of Intervention , Report of the Aspen Institute

Conference, August 2-6, 1995 (Washington, DC: The Aspen Institute, 1996), pp. 10-11.

6

Conflictele viitoare cele mai frecvente vor fi conflictele interne

comunale, pentru afirmarea unor identităţi concurente, revendicări

teritoriale, şi instituţii politice. Conflictele comunale sunt rezultatul

dezmembrării statelor, tribalismului, etno-naţionalismului ( de multe ori

incitat de către lideri ambiţioşi care se promovează ca fiind vocea unei

etnii), fundamentalismului radical, resurselor limitate, şi a inegalităţilor

reale sau imaginare

Acestea nu sunt un fenomen nou, însă ele izbucnesc sau reizbucnesc în

momentul de faţă, şi ameninţă cu escalarea în mult mai multe locuri, unde

comunismul sau alte imperii s-au prăbuşit, unde există disparităţi şi

dezordine economică şi unde identitatea etnică a reapărut la suprafaţă

după o lungă reprimare prin regimurile comuniste. Locaţia principală a

conflictelor comunale actuale şi viitoare sunt, conform Institutului, statele

din fosta Uniune Sovietică şi Africa, cu toate că ameninţarea conflictelor

comunale este prezentă în toate regiunile, din Europa de Vest, până în

Asia, Canada, sau Australia.

Acest tip de conflicte pot atrage iniţial într-o mică măsură atenţia

internaţională, însă consecinţele lor pot fi considerabile, mai ales, dacă

încercările din afară de a le gestiona sunt nepotrivite iar eforturile eşuate

de a interveni pot determina şi încuraja alte grupuri insurgente. Dacă nu

sunt oprite, astfel de conflicte se pot întinde într-o regiune geografică mai

largă, prin implicarea diferitelor grupuri entice, şi prin folosirea

propagandei peste graniţe, prin valuri spontane de refugiaţi care năvălesc

spre statele vecine, şi prin folosirea acestor teritorii învecinate pentru a

transporta arme. Natura emoţională, violentă a acestor conflicte poate

rezulta în crize umanitare masive, în abuzuri ale drepturilor omului şi

chiar tendinţe spre genocid.7

7 Roger E. Kanet, ed., Resolving Regional Conflicts (Champaign, IL: University of Illinois Press, 1998).

7

Cu toate acestea, clasificarea conflictelor poate fi un lucru difícil

de realizat, deoarece un conflict paote fi rareori încadrat într-o singură

categorie. Deseori, un conflict prezintă mai multe caracteristici, cu toate

acestea, se poate face totuşi o distincţie între actorii principali şi scopul

urmărit de aceştia. Profesorul Peter Wallensteen conturează în carte sa

From War to Peace: Conflict Resolution in the Global System trei

caracteristici principale ale conflictelor, care într-un fel şi mai ales până la

un anumit punct se aseamănă cu clasificarea Institutului Aspen, fiind însă

puţin mai rafinată decât prima, şi sesizând mai bine elementele

determinante pentru un conflict actual. 8

a.) Conflictele cu caracter internaţional:

Sunt cele în care părţile sunt state suverane. Nu este absolut

necesar, ca forţele armate ale ambelor state să fie implicate direct în

conflict. Este extrem de important a se vedea care dintre actori au

abilitatea de a încheia ostilităţile.

b.) Conflictele care implică o luptă pentru puterea

guvernamentală dintr-un stat.

În mod normal, părţile acestui tip de conflict sunt pe de o parte

părţile care controlează statul iar pe de altă parte un actor non-statal.

Acest tip de conflict poate fi ori o luptă pentru controlul mecanismului

statal ori este determinat de către acţiunile politice ale unui guvern.

Trăsătura semnificativă a acestui tip de conflict este faptul că nu are o

dimensiune teritorială, părţile neputând fi distinse din punct de vedere

geografic.

c.) Conflictele de formare statală (state-formation conflicts)

8 Wallensteen, Peter, From War to Peace: Conflict Resolution in the Global System, Almavist & Wiksell,

Stockholm, 1994, cap. 3

8

Acest tip de conflicte au ca sursă contestarea formei actuale legale

şi teritoriale a statului, şi implică de obicei o parte care încearcă să se

desprindă dintr-o entitate existentă. Prin urmare, actorii implicaţi sunt pe

de o parte un stat, iar pe de alta o minoritate concentrată din punct de

vedere geografic. Conflictele etnopolitice intră de obicei în această

categorie.

Pe lângă actorii principali, şi scourile acestora, conflictele pot fi

clasificate şi pe baza cauzelor care au dus la izbucnirea lor. Este important

a şti ceea ce separă părţile şi le împinge spre război. Prin urmare, se poate

vorbi de conflicte ideologice, religioase, teritoriale sau etnice. În

majoritatea cazurilor, un conflict îmbină mai multe astfel de trăsături.9

Caracterul ideologic al unui conflict este determinat de faptul că

părţile îşi bazează disputa pe un set de doctrine sau credinţe care formează

baza organizării politice sau economice a societăţii.

Pentru a fi un conflict religios, părţile trebuie să fie separate prin

apartenenţa la credinţe diferite. Pe lângă asta, disputa trebuie să fie pe

bază religioasă, acest lucru fiind foarte importnat, deoarece deseori, în

mod eronat, un conflict care implică două părţi de credinţe diferite, este

de multe ori catalogat ca fiind religios. De multe ori, însă, neînţelegerile

religioase se suprapun cu diferenţele etnice sau economice.

Caracterul economic al unui conflict este determinat de

diferenţele economice existente între părţi, sau de faptul că inegalităţile în

bunăstare a unor grupuri, sunt din perspectiva celor mai dezavantajaţi,

injuste sau datorate unor politici implicite ale grupului mai privilegiat.

9 Svante, E. Cornell, Conflict Theories and the Nagorno-Karabakh Conflict: Guidelines for a Political Solution?,

Triton, Suedia, 1997, p.17-18

9

În cazul conflictelor cu caracter teritorial, disputa dintre actori

este proprietatea asupra anumitor teritorii. De cele mai multe ori, acest tip

de conflict este rezultatul unor valuri inegale şi suprapuse de popoare

care s-au stabilit în acea zonă, dar care au fost răscolite de o serie de

conflicte sau revolte din trecut.

Conflictele cu un caracter etnic, comunal sau naţional, implică

părtile care se identifică pe sine, cât si pe duşman prin prisma etniei.

Avest lucru sugerează faptul că părţile au o origine etnică diferită, vorbesc

limbi distincte şi au culturi divergente. Pentru ca un conflict să fie etnic,

este totuşi nevoie ca identitatea etnică să fi fost politizată, astfel încât

vorbim de conflicte etnopolitice.

Componentele conflictelor

Cu toate că două conflicte nu sunt niciodată identice, există o

multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în momentul

evaluării unei situaţii conflictuale.

În primul rând părţile în conflict, acestea sunt grupuri, entităţi

sociale sau indivizi implicaţi în conflict. În conflictele complexe, care

implică mulţi indivizi şi grupuri, identificarea părţilor în conflict este un

punct critic. În această situaţie, este folositor să se pună întrebarea cine

are un interes în această situaţie, sau cine ar fi afectat de schimbări în

această situaţie. Orice persoană sau entitate socială, care este inclusă în

această categorie, este o potenţială parte în conflict. Deoarece există

variaţii în nivelul implicării, părţile îşi asumă deseori diferite roluri în

conflict.

Părţile primare au un interes direct în conflict şi urmăresc scopuri

în conformitate cu propriile interese.

10

Părţile secundare sunt acelea, care au un câştig din desfăşurarea

evenimentelor, însă pot decide să intervină sau nu, sau să participe la

procesul de negociere a soluţionării conflictului. Aceste părţi pot juca un

rol important în faciltarea, disturbarea sau întărirea unui acord.

Părţile terţe la un conflict, sau intermediarii sunt cele care de

obicei intervin pentru a facilita la rezoluţia conflictului şi la îmbunătăţirea

relaţiei dintre părţi. Acestea pot fi imparţiale, fără a avea un câştig din

soluţionarea într-un anumit fel a conflictului, sau se pot poziţiona pe o

parte sau alta a subiecţilor în conflict, însă sunt priviţi în continuare de

către părţile primare şi secundare, ca facilitatori legitimi.

Sursa conflictului- este ceea ce interesează părţile în conflict ( de

exemplu resurse, putere, identitate). Ceea ce este interesant în privinţa

sursei conflictului, este faptul că de multe ori este extrem de greu pentru

mediatorii de conflicte să identifice cu exactitate aceste surse. De cele mai

multe ori problema centrală nu este dezvăluită, părţile luptând pentru o

serie de probleme periferice,. Acest lucru se întâmplă fie deoarece sunt

atât de prinse în conflict încât nu le mai percep obiectiv, fie le este frică să

pronunţe cu voce tare adevărata problemă, simţindu-se prea vulnerabile.

În alte cazuri, se poate ca una din părţi să un recunoască sau să discute

despre o problemă pe care cealaltă o consideră adevărata sursă a

conflictului.

Interese versus valori. Interesele au tendinţa de a lua două forme

principale: problemele care implică interese şi probleme care implică

valori fundamentale. Astfel există: Conflicte de interese şi conflicte de

valori.

Conflictele de interese au loc atunci când părţile sunt de acord

asupra valorii unei poziţii, rol sau resursă, dar nu ajung la un acord în

priviţa cui ar trebui sa aibă controlul asupra acesteia, sau cine ar trebui să

11

deţină o mai mare parte.

Conflictele de valori se înfăptuiesc atunci când părţile au percepţii

diametral opuse în ceea ce priveşte dezirabilul. De exemplu un conflict de

interese ar putea fi acela când un popor indigen care trăieşte in state

diferite denunţă graniţele pe baza principiului de auto-determinare.10

Valorile se nasc ca o expresie culturală a nevoilor, acele motivaţii

şi cerinţe de bază ale dezvoltării umane, care sunt comune tuturor fiinţelor

umane. Aceste nevoi includ securitatea, identitatea, recunoaşterea şi nevoi

de dezvoltare în general. De multe ori, dacă sunt identificate la timp,

aceste nevoi pot fi satisfăcute, iar conflictul se stinge.

Obiectivele sunt ceeace părţile doresc de la un conflict.

Interpretarea greşită a scopurilor adversarului pot duce la o înţelegere

greşită a sursei conflictului. Obiectivele pot fi pozitive, care au în vedere

rezultate tangibile, ca de exemplu graniţe stabile, sau un stat independent,

sau pot fi negative, reflectând dorinţa de a evita un rezultat nedorit, ca de

exemplu împiedicarea unei ţări de a intra în componenţa unei organizaţii

internaţionale.

De obicei este însă mai bine ca obiectivele negative să fie formulate

în obiective positive, deoarece astfel sunt mai uşor de realizat.

Tipare ale conflictelor

Odată ce apar conflictele, acestea se dezvoltă foarte rapid,

devenind un system care se schimbă în contnuu. Înţelegerea modului în

care conflictele se dezvoltă, poate facilita identificarea fazelor dezvoltării

şi uşurează crearea unor prognoze în legătură cu ceea ce va urma.

10 C.R. Mitchell, The Structure of International Conflict . New York: St. Martin's Press, 1981, p.17.

12

De multe ori, condiţiile care determină escalarea unui conflict

sunt date, însă părţile ori nu sunt conştiente de aceste circumstanţe, ori nu

urmăresc o strategie deschisă pentru a-şi atinge scopurile. Din aveste

motive, un astfel de conflict este numit latent. De obicei, persoanele din

afară nu realizează existenţa conflictului, până când acesta devine

manifest, părţile angajându-se în acţiuni reciproce, de cele mai multe ori

ostile. Această distincţie ajuta la explicarea faptului, conform căruia,

unele conflicte par să izbucnească dintr-o dată, fără motiv, pe când în

realitate, ostilităţile au existat cu mult înainte de izbucnirea propriu-zisă.

Pe lângă acestea, este posibil, ca unele izbucniri ale conflictelor să

se transforme în conflicte latente, în momentul, în care părţile au ajuns la

un nivel înalt de epuizare. Totuşi, atâta timp cât problemele care stau la

baza conflictului nu au fost rezolvate, conflictul este doar în aşteptarea

unei noi posibilităţi de escaladare. În momentul, în care conflictele cu

rădăcini adânci sunt în faza latentă, este cel mai indicat să se înceapă

acţiunile de prevenire şi de implementare a păcii (peacebuilding).11

Situaţiile de conflict au propriul ciclu de evoluţie. Aproape toate

conflictele cunosc perioade de escalare şi regres în ceea ce priveşte

evoluţia lor. Acest ciclu este un răspuns dinamic la reacţiile părţilor.

Fazele unui conflict au fost identificate ca fiind: 12

a.) Emergenţa unui conflict este faza când un conflict se

transform din unul latent într-unul manifest. Această fază apare fie pentru

prima dată, fie este urmarea unui ciclu repetitiv al unui conflict.

11 Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007) 12 Louis Kriesberg, Constructive Conflicts: From Escalation to Resolution (Lanham, MD: Rowman & Littlefield,

1998); Friedrich Glasl, Confronting Conflict (Bristol: Hawthorn Press, 1999).

13

b.) Escalarea apare atunci când părţile îşi intensifică acţiunile în

urmărirea scopurilor proprii. Escalarea poate fi vazută sub multe forme,

dar de obicei implică o formă de acţiune ostilă direcţionată către partea

adversă. Violenţa fizică reprezintă un prag, care odată trecut, schimbă

natura conflictului şi relaţia dintre părţi, cărora le va fi astfel mult mai

greu să renunţe din conflict.

c.) Polarizarea are loc, atunci când toate aspectele relaţiei dintre

părţi se deteriorează. Contactul dintre părţi scade, iar comunicarea este

îngreunată. De cele mai multe ori, problemele asupra cărora există cele

două părţi au o poziţie diferită se vor înmulţi.

d.) Extinderea se înfăptuieşte atunci când părţile încep să atragă în

conflict şi alte părţi, aliaţi, sau grupuri de interese, astfel, încât numărul

stakeholderilor cu un interes în rezultatul soluţionării conflictului se

măreşte. Presiunea de a fi de partea uneia sau alteia dintre părţile în

conflict este intensificată, iar numărul problemelor şi neînţelegerilor

creşte cu fiecare nouă parte implicată.

e.) Constrângerea(Entrapment) apare în stadiile terminale ale

conflictelor, când părţile ajung într-un punct, în care nu mai pot să se

retragă în siguranţă sau să dea înapoi, şi sunt constrânse sau să continue

sau chiar să intensifice conflictul. Frica de a nu-si pierde credibilitatea pe

scena politică internaţională, influenţa poloticii şi a opiniei publice din

interiorul ţării, refuzul de a recunoaşte o greşeală extrem de costisitoare,

dorinţa de a se răzbuna sau de a recupera pierderile suferite pe parcursul

conflictului, toate acestea contribuie la implicarea continuă în conflict, în

ciuda pierderilor semnificative.

14

f.) Dezescalarea are loc atunci când părţile, uneori cu asistenţa

părţilor terţe care joacă rolul de intermediari, indică prin acţiunile lor

faptul că sunt dispuse să înceteze comportamentul ostil, fie unilateral, fie

condiţionat. Această dezescalare tinde să inverseze direcţia a ceea ce

putea fi numită „o spirală malignă în creşere” a comportamentului

conflictual.

g.) Dezangajarea este faza, în care părţile se angajează într-

un proces menit să reducă, rezolve sau să încheie conflictul. Procesele de

management conflictual utilizate în această fază trebuie să ia în

considerare două aspecte importante: problemele procesuale şi

problemele de conţinut. Procesul de soluţionare a conflictului trebuie prin

urmare să cuprindă o serie de componente care să abordeze fiecare dintre

problemele sau crizele apărute. În conflictele internaţionale această fază

cuprinde de obicei o serie de etape, incluzând ante-negocerea, negocierea,

implementarea unei soluţii şi consolidarea unui nou parteneriat sau relaţii

diplomatice.

Cu toate acestea, unele conflicte nu trec atât de lin de la o fază la

alta prin pattern-ul ciclic descris anterior. Uneori, conflictele escalează şi

devin polarizate, dezescalând subit şi devenind latente, pentru a izbucni

apoi din nou. Apoi conflcitele trec prin faza extinderii, urmată de

constrângere, găsind în cele din urmă un mod de a dezescala şi a

dezangaja părţile în conflict, cel mai probabil prin asistenţa unor părţi

externe conflictului care intervin pentru a-l încheia. Din punct de vedere

grafic, un conflict poate fi văzut ca o serie de sinapse, care constituie o

spirală destructivă conflictuală.

15

De cele mai multe ori există o tendinţă a părţilor de a-şi întări

poziţiile şi de a-şi mări cererile cu cât sunt antrenate mai mult în conflict.

În cazul în care o parte este pe punctul de a pierde, simte că a investit prea

mult pentru a renunţa fără a recupera pierderile. Pe de altă parte, dacă o

parte este în avantaj, va încerca să împingă miza la maxim, pentru a avea

un câstig maxim.

În analiza conflictelor, se întâmplă deseori, ca acestea să fie

privite ca o entitate singulară, care implică două sau trei părţi, cum este şi

conflictul din Magorno Karabah, care implică, Azerbaidjianul, Armenia şi

provincia Nagorno Karabah. La o examinare mai atentă se va observa, că

pe măsură ce conflictele se dezvoltă şi implică un număr tot mai mare de

părţi şi aliaţii acestora, se interconectează cu alte conflicte şi alte părţi cu

agende independente de conflictul iniţial. Această complexitate crescută

poate crea probleme înţelegerii dinamicii unei situaţii particulare. Totuşi,

această analiză este esenţială pentru elaborarea unor strategii eficiente de

management al conflictului. Pentru a înţelege ceea ce se petrece într-un

conflict, analistul trebuie să privească şi să înţeleagă contextul relaţiilor

pe baza cărora se dezvoltă. Interconexiunea dintre conflicte poate lua

diferite forme, astfel:13

Conflicte ciclice (Serial or nested in time) Un conflict poate fi un

element dintr-o serie de lupte între aceeiaşi adversari. Pentru a înţelege

criza actuală este vital să existe cunoştinţe despre ceea ce s-a întâmplat în

trecut.

Conflicte convergente (Converging or nested in social space)

Grupuri separate se pot coaliza într-o alianţă împotriva unui adversar

13 Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)

16

comun, recurgând din ce în ce mai des la un element comun de

identificare, ca de exemplu pan-arabismul sau apartenenţa la NATO. Şi

adversarul poate însă să recurgă la coaliţii, fiecare entitate având propriile

interese şi motivaţii de a participa la conflictul central.

Conflicte suprapuse (Superimposition or linking of issues) În timp

ce adversarii se confruntă în general din cauza unei probleme, la aceasta

se vor adăuga şi altele care se vor suprapune peste problema iniţială,

intensificând lupta. În timpul Războiului Rece spre exemplu, în cadrul

conflictului dintre SUA şi Rusia Sovietică, probleme precum controlul

armamentului, războaie regionale, sau drepturile omului erau

interconectate, iar uneori se suprapuneau, fiind nevoie să fie soluţionate

prin procese de negociere separate.

Conflicte intersectate (Cross-cutting conflicts) Conflictele pot fi

complicate de divizarea constantă şi regruparea adversarilor. Spre

exemplu, două guverne pot fi adversare pe baza unei probleme, însă pot fi

de aceeaşi parte când e vorba de o problemă diferită în relaţie cu alte

guverne. Astfel, solţionarea conflictelor va consta în negocieri

multilaterale.

Conflicte interne (Internal conflicts) Conflictele din interiorul

unei părţi la conflictul internaţional, pot avea un impact negativ asupra

comportamentului lor colectiv împotriva unui adversar extern, putând

duce chiar la un alt conflict intern între partenerii la coaliţie.

Conflictele concurente (Concurrent conflicts) Acestea sunt

conflicte externe care au loc în acelaşi timp cu principalul conflict, însă

17

nu implică aceiaşi adversari ca cei din lupta de bază. Spre exemplu,

implicarea guvernului egiptean în războiul din Yemen în 1960 a avut loc

în timpul conflictului egipteano-israelian, cu toate acestea, guvernele

israelian şi yemenit nu au avut nimic de a face unul cu celălalt.

Aspecte ale gestionării conflictelor internaţionale

Conceptele utilizate şi abordările pentru gestionarea conflcitelor

sunt diferite. Cu toate acestea, fiecare metodă serveşte unui scop anume

într-un context determinat. Fiecare metodă are puncte forte şi neajunsuri

datorate in general unor factori extrinseci legaţi de fiecare conflict în

parte.

Conflictul este un element extrem de prezent în societatea noastră,

dar asta un înseamnă că nu am avea mijloacele şi instruméntele necesare

pentru a-l soluţiona. Din contră, multitudinea instrumentelor este

covârşitoare. Adevărata provocare pentru mediatori este calcularea

adecvată şi mixul corect de abordări care trebuiesc utilizate de-a lungul

procesului de la război la pace (tactica), estimarea momentului oportun de

implementare a tehnicilor adecvate (timing), dar şi măsura în care se

aplică tehnicile (intensitatea).

Astfel varietatea abordărilor în privinţa prevenirii,

managementului şi rezoluţia conflictelor se pot utiliza atât de către actori

statali şi nonstatali. Acţiunile actorilor statali pot cuprinde metode

diplomatice, militare sau legale, iar măsurile interprinse de actorii

nonstatali însumează acţiunile ONG-urilor sau organizaţiile particulare de

voluntari din domeniile drepturile omului, asistenţă umanitară, economică

şi socială. Prin urmare, cele mai importante instrumente utilizate pe plan

mondial pentru rezoluţia conflictelor sunt identificate în Preventing and

18

Mitigating Violent Conflicts: A Guide for Practitioners publicat de către

Creative Associates International ca fiind:

Diplomaţia oficială

Diplomaţia este metoda cea mai veche pentru rezolvarea în mod

paşnic a conflictelor dintre state. Diplomaţia prin definiţie este o metodă

de negociere între state şi este tehnica principală utilizată în relaţiile

internaţionale. Modurile de utilizare ale diplomaţiei sunt diverse şi nu

întotdeauna lipsite de controverse. Prin urmare diplomaţia poate fi văzută

ca un mijloc de coerciţie, emiţând sancţiuni sau ultimatumuri, utilizând

stresul, presiunea şi ameninţarea pentru a insufla sentimente de

nesiguranţă şi teamă în sânul părţilor implicate în conflict.

Diplomaţia poate fi şi un instrument de persuasiune, avansând

argumente în scopul determinării şi convinergerii părţilor de a ajunge la

concesii mutuale, iar în acelaşi timp poate constitui şi o procedură de

adaptare gestionând tensiunile prin încercarea de a modifica şi schimba

poziţiile părţilor faţă de anumite probleme. În cele din urmă, diplomaţia

este şi o tehnică prin intermediul căreia se ajunge la o înţelegere,

folosind anumite proceduri pentru a ajunge la înţelegeri formale.14

Diplomaţia oficială, numită uneori şi „Track One Diplomacy”,

constă în mediere, negociere şi alte interacţiuni între reprezentanţi ai

guvernelor, ambasadori şi trimişi speciali. Diplomaţia oficială poate lua

forme pasive, precum conferinţele sau consultări informale ori poate lovi

în forţă prin condamnări. Diferitele abordări ale diplomaţiei oficiale au

caracteristici diferite şi potenţiale de soluţionare a conflcitelor.

14 Inter-American Defense College, Lerche, Charles O., Jr. and Charles O. Lerche III and Abdul Aziz Said. 1995.

Concepts of International Politics in Global Perspective , 4th ed. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall Press.

19

Astfel trimişii speciali (special envoys) sunt reprezentanţi ai

guvernului care călătoresc în zonele de conflict pentru a contribui la

reducerea tensiunii şi rezolvarea disputei. Trimişii speciali evaluează de

obicei circumstanţele, oferă servicii de conciliere şi mediere şi raportează

progresele şi evaluarile guvernului care i-a trimis, dar şi a comunităţii

internaţionale.

Bunele oficii este termenul utilizat când o a treia parte asigură

liniile de comunicare între părţile în dispută, pentru a începe un dialog şi a

deschide calea către înţelegeri viipoare. Deşi bunele oficii se regăsesc

printre instrumentele enumerate de Carta ONU şi sunt considerate parte

din panoplia metodelor paşnice, ele s-au dovedit a avea un rol mai mult

introductiv, fiind utilizate cu predilecţie la începerea negocierilor sau la

iniţierea medierii.15

Medierea, într-un context oficial, se referă la intervenţia formală

a unui reprezentant al altui stat pentru a reduce tensiunile dintre părţile în

dispută şi pentru a încuraja găsirea unei soluţii şi compromisul. Toate

părţile implicate trebuie să ajungă la un consens acceptabil. Statele

mediatoare pot avea o varietate de motive pentru a interveni într-un

conflict anume, cum ar fi dorinţa pentru o stabilitate crescută, câştigarea

simpatiei uneia sau a ambelor părţi, sau menţinerea unui rol dominant

într-o anumită regiune.16

Negocierea este procesul formal care are ca scop ajungerea la o

înţelegere. O a treia parte poate să acţioneze pe post de mediator,

promovând comunicarea. Scopul final al negocierii este obţinerea unui

acord oficial între părţi.

15 Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, p. 171 16 See Zartman, I. William and Saadia Touval. 1996. "International Mediation in the Post-Cold War Era,"

Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict , Washington, DC, United States

Institute of Peace Press, 1996, p. 445-61.

20

Condamnările internaţionale sunt emise ocazional de către state

şi alte instituţii oficiale, cum ar fi ONU, ca răspuns la acţiunile unui alt

stat sau al unui grup de state. Dacă condamnarea oficială îşi atinge scopul,

atunci statul agresor va înceta acţiunile evitând astfel viitoare condamnări

poate mai dure.

Misiunile de stabilire a faptelor sau altfel spus ancheta,

constituie o acţiune preliminară a rezolvării unui conflcit. De obicei

misiunile de stabilire a faptelor sunt compuse din reprezentanţi ai

diferitelor state, de cele mai multe ori organizaţi sub auspicile

Organizaţiei Naţiunilor Unite. O astfel de misiune este constituită în

momentul în care apar informaţii despre activităţi periculoase sau crime

ale unui regim.

Sancţiunile economice şi guvernamentale sunt forma cea mai

coercitivă a diplomaţiei oficiale. Guvernele pot invoca sancţiuni

diplmatice ca răspuns la un eveniment sau acţiuni deosebit de grave

comise de un stat, rupând astfel toate legăturile formale cu acest regim.

Sancţiunile economice pot fi invocate şi pentru a descuraja un anumit

guvern de a desfăşura activităţi dăunătoare sau pentru a sugera

neaprobarea linei politice adoptate de un regim.

Măsuri militare

Măsurile militare sunt luate în scopul soluţionării unei serii de

conflicte. Cu toate acestea, scopul misiunilor militare a fost în ultimul

timp de a controla şi limita anarhia şi violenţa între state. Mijloacele

militare de soluţionare a conflcitelor sunt :

Programele military-to-military au ca scop prevenirea suspiciunilor

21

şi detensionarea relaţiilor dintre guverne prin activităţi comune, resurse în

comun şi schimbul deschis de informaţii.

Tratate de control a armamentului şi de dezarmare colectivă

semnate de către state contribuie la crearea unei atmosfere de înţelegere şi

evitarea conflictelor şi a neîncrederii.

Proceduri de management al crizelor presupun o acţiune

comună între organizaţiile militare şi cele nonguvernamentale pentru a

oferi asistenţă în timpul şi după soluţionarea situaţiei de criză cauzată de o

calamitate naturală sau un conflict.

Forţele de realizare a păcii (peacemaking forces) sunt

organizate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, a unor organizaţii

regionale sau pe bază bilaterală şi implică componente civile şi militare.

Implementarea păcii este o acţiune preemtivă şi caută să evite conflictul şi

să iniţieze un proces de pace.

Forţele de impunere a păcii organizate de obicei prin

intermediul ONU sau a altor organizaţii guvernamentale folosesc în mod

coercitiv puterea militară pentru a pedepsi agresiunea, pentru a remedia

consecinţele agresiunii sau pentru a impune o soluţie la o dispută.

Forţele de menţinere a păcii sunt organizate tot prin ONU şi sunt

trimise în zonele de conflict ca parte a unui acord de pace convenit în

prealabil. Scopul acestor forţe este de a verifica şi monitoriza menţinerea

şi implementarea păcii.

Măsuri legale

În secolul XXI, si mai ales la sfârşitul celui de al II-lea Război

Mondial, dreptul internaţional a devenit şi mai important în definirea

acţiunilor cuvenite ale indivizilor şi ale statelor în situaţii conflictuale.

Astfel, dispunem de legi care definesc crimele de război, crimele

22

împotriva umanităţii, genocidul şi alte afpte violente. Dreptului

internaţional îi lipseşte o agenţie care să monitorizeze implementarea sa.

Acesta este în primul rând un sistem contractual şi consensual bazat pe un

număr de surse diferite: tartate, convenţii şi precedente legale. Conform

Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, dreptul umanitar este o entitate

a dreptului internaţional al drepturilor omului, care se aplică pe perioada

conflictelor armate.17

Instituţiile internaţionale au dezvoltat o serie de măsuri juridice

pentru a coordona conflictele:

Comisiile de anchetă sunt de obicei create de către organizaţii

internaţionale cum este ONU, pentru a ancheta validitatea raporturilor de

comportament ameninţător sau activitate criminală a unui regim. Această

comisie urmând să raporteze organizaţiei care a creat-o şi va sugera

acţiuni viitoare.

Arbitrajul este un proces legal internaţional consacrat în cadrul

căruia părţile la un conflict aleg judecători din cadrul Curţii Permanente

de Arbitraj de la Haga, pentru a revedea disputa şi a recomanda un

remediu. Părţile sunt îndreptăţite să aleagă procedura pe care curtea o va

urma cât şi regulile care vor fi aplicabile.

Adjudecarea constă în gestionarea conflictului de către Curtea

Internaţională de Justiţie a naţiunilor Unite, cu sediul tot la Haga. Fiecare

membru al ONU este obligat să se conformze deciziilor acestei curţi în

orice cauză în care este parte.18

Tribunalele pentru crimele de război s-au creat ca măsuri pentru a

sprijini sistemul legal internaţional în soluţionarea unor incidente deosebit

de grave cum ar fi genocidul în masă, sau alte crime împotriva umanităţii

17 International Committee of the Red Cross, http://www.icrc.org/eng/ihl ( accesat ianuarie 2008) 18 Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale

23

iniţiate de către regimuri. Astfel s-au înfiinţat Tribunalele Penale

Internaţionale temporare pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda.

Diplomaţia neoficială

Abordările neoficiale joacă un rol central în rezoluţia

conflictelor, fie ca precursor pentru negocierile oficiale, fie ca alternativă

atunci când canalele ofiaciale de comunicare devin inflexibile şi se

blochează.

Această aşa numită „Track Two Diplomacy” se referă la interacţiunea

informală, neoficială dintre cetăţeni reprezentanţi ai grupurilor sau

acţiunilor adverse.

Dimensiunile şi formele acestui tip de diplomaţie sunt

multimple şi diverse. Aceste metode includ activităţi neguvernamentale a

unor profesionişti în rezoluţia conflictelor, cât şi interacţiunea altor

indivizi sau grupuri din diferite sectoare de activitate, cum ar fi afacerile,

cercetare, training, educaţie, activişti ai mediului înconjurător, religie,

mass media dar şi opinia publică. Există prin urmare diverse metode

neoficiale create exclusiv pentru rezoluţia conflictelor internaţionale.19

Facilitarea şi dialogul este un proces neoficial, prin

intermediul cărui o a treia parte intervine pentru a susţine părţile în

conflict în realizarea unui dialog eficient. Partea care facilitează dialogul

nu se implică în conţinutul discuţiilor, însă încurajează dialogul

substanţial şi pozitiv.

Workshop-uri pentru rezolvarea disputei (Problem-Solving

Workshops), sunt alcătuite din adversari care provin din grupuri diferite,

dar care nu încearcă să negocieze o înţelegere. În schimb, scopul acestori

workshop-uri este de a pregăti participanţii pentru a activa ca semi-

19 Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)

24

mediatori în cadrul comunităţii din care provin, atunci când este vorba de

anumite probleme dintr-un conflict. Participanţii vor putea prelua şi rolul

de negociatori în discuţii ulterioare. Acetse workshop-uri informale au

fost utilizate în cazul unor conflicte prelungite, atât interne cât şi

internaţionale, cum au fost cele din Irlanda de Nord sau Orientul Mijlociu.

Medierea prin actori non-statali are loc atunci când o atreia

parte la conflict, care nu este un stat, participă activ la negocieri,

încercând să reconcilieze poziţiile părţilor oponente. Un mediator trebuie

să propună formule pentru a rezolva conflictul, însă nu îşi va impune

propriile soluţii.

Asistenţă umanitară

Prevenirea şi rezoluţia conflictelor poate fi realizată şi prin

asistenţă umanitară. În perioada unor catastrofe naturale sau în situaţii de

conflict, ONG-urile se pot uni pentru a oferi ajutor umanitar tuturor

părţilor implicate, indiferent de afilierea politică, etnică sau religioasă.

Asemenea asistenţă cere cooperare şi recunoaşterea publică a situaţiei.

Intervenţia poate conduce la mediatizarea şi promovarea unei soluţionări

pacifiste a situaţiei. Asistenţa umanitară poate lua forma:

Asistenţă umanitară, care include toate formele de asistenţă cum

ar fi cea prin hrană, adăpost, medicală, dar şi consiliere psihologică şi

training al abilităţilor acelor persoane care au rămas fără adăpost ca

urmare a unui conflict.

Asistenţă a refugiaţilor, include oferirea temporară a mâncării,

adăpostului, îngrijirii medicale şi chiar a unor măsuri educative. Eforturile

de strămutare şi chiar repatriere a refugiaţilor urmează de obicei rezoluţiei

conflictelor.

25

Dezvoltarea structurilor guvernamentale

Rezoluţia şi prevenirea conflcitelor s-a efectuat şi prin diferite

programe de susţienere a statelor în situaţii ante- şi post-conflict. Statele şi

organizaţiile internaţionale au oferit asistenţă în dezvoltarea infrastructurii

politice necesare pentru a gestiona mai efficient conflictele sociale. Acest

tip de asistenţă poate cuprinde :

Educarea şi formarea liderilor politici, pentru a asista noul

govern sau guvernul şi instituţiile statului care se formează.

Institution building sau crearea instituţiilor democratice, prin care

statele îşi împărtăşesc know-how-ul şi experienţa cu noul guvern care se

formează. Această metodă ajută la asigurarea faptului că infrastructurii

statului este funcţională şi că nevoile cetăţenilor vor fi îndeplinite.

Monitorizarea alegerilor este de cele mai multe ori condusă sub

auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), însă şi organizaţii

regionale au activat în acest domeniu. Birourile ONU din întreaga lume

asistă ţările la observarea şi monitorizarea alegerilor în state considerate

instabile sau acolo corectitudinea rezultatelor alegerilor sunt puse sub

semnul întrebării. Această metodă asigură acces egal la sondaje de opinie,

legitimitatea rezultatelor şi stabilitatea statului în timpul unei perioade de

insecuritate.

Cu toate că majoritatea literaturii de actualitate din domeniul

managementului şi gestionării conflictelor susţine tot mai mult ideea,

conform căreia conflictele sunt un element pozitiv, şi chiar necesar pentru

funcţionarea unui sistem, vom vedea totuşi, că anumite conflicte, care se

întind pe o perioadă lungă de timp, înghiţind miliarde de dolari, zeci de

mii de vieţi omeneşti, împiedicând statele să se dezvolte într-un mod

armonios şi să ofere un nivel de trai mai ridicat cetăţenilor, fac ajungerea

26

la un compromis extrem de dificilă, părţile considerând că au sacrificat

prea multe pentru a renunţa. Aceste tipuri de conflicte, cum este şi cel din

Nagorno Karabah nu au altă soluţie decât încercarea de a obţine o

rezoluţie cât mai rapidă înainte de a se propaga şi mai mult.

MEDIEREA ŞI NEGOCIEREA CONFLICTELOR

1. Tactici folosite în conflict

Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacţionăm folosesc un

evantai cuprinzător de tactici, care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru

cel ce foloseşte astfel de modalităţi.

Totuşi, dacă ceea ce ne interesează este o relaţie de comunicare

dezvoltată pe termen lung, atunci este important să folosim metode ce

încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează (am

numit aici tehnicile de negociere şi de mediere).

Există un evantai extrem de cuprinzător de tactici care sunt folosite în

conflict, iar utilizarea acestora ţine de o multitudine de variabile, ca:

stilul/compoziţia personal(ă), desfăşurarea acţiunii, influenţele de putere,

obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor" ce urmează rezolvării

conflictului. Iată de ce se cuvine menţionat că nici una dintre aceste

tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de

multe ori în, situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări.

Chiar dacă, spre exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită

de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care

cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este

dispusă să cedeze. Totuşi, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută

mai degrabă cu scopul de a conştientiza cursanţii în privinţa lor şi de a

27

identifica modalităţi concrete de depăşire a situaţiilor în care persoana cu care

ei se află în interacţiune utilizează astfel de tactici.

Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ,

în dezvoltarea unor opţiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor

punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar a

uneia parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi va apărea în scurt

timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu această ocazie că, într-un

mod aparent paradoxal, tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a

avansa pe drumul şi în interesul colaborării.

În acelaşi timp, cunoaşterea acestor tactici şi prezentarea lor

cursanţilor pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot

presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul echipelor

educaţionale, bazat pe încredere şi motivare reciprocă; tacticile menţionate

aici sunt, în special, părţi componente în escaladarea conflictelor, astfel

fiind nimerită utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici de la cele

mai uşoare la cele mai puternice, în funcţie de mărimea conflictului. Tacticile

aşa-zis „uşoare" intenţionează a demonstra că iniţiatorul lor e o persoană care e

împinsă la tactici dure de situaţia prezentă; ele nu epuizează situaţia şi pe

actorii ei. Iată un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de

confruntare la tactici dure să-i permită iniţiatorului conflictului să arate că, de

fapt, cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului.

• Tehnica ingraţierii (flatarea oponentului). După Jones şi Wortman

(1973), ingraţierea reprezintă „o clasă de comportamente strategice ilicite

desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveşte pe

adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calităţi personale" (apud

Rubin, Pruitt, Kim, 1994). Alex Mucchielli (2002) observă că orice

compliment, orice laudă îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza implicită de a

recunoaşte valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naştere unei identităţi

28

valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a

complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Mesajele celui

care flatează vor fi deci considerate din start valoroase.

Chiar dacă, la o primă vedere, flatarea este un comportament unic,

în practică putem vorbi despre mai multe procedee de flatare :

- flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasă de tactici care

exagerează calităţile de admirat ale celeilalte părţi, în timp ce îi diminuează

slăbiciunile; se porneşte de la ideea că este greu ca oamenilor să le displacă

aceia care spun lucruri drăguţe despre ei;

- un set de tactici de ingraţiere (flatare) implică ceea ce ambii autori

amintiţi descriu ca fiind „conformitatea opiniei". în momentul în care ne

exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem în

fapt aceeaşi opinie sau opinii cu un grad crescut de similaritate cu ale

partenerului de conflict - Creând astfel o stare de spirit ce induce atracţie

reciprocă;

- de asemenea, autorii citaţi (mai apoi şi Godfrey) descriu câteva

tactici de autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingraţiator

(flatator); ele vizează prezentarea propriilor calităţi în acord cu ceea ce

se ştie despre oponent, astfel încât acesta să îl considere pe ingraţiator

extrem de valoros.

O astfel de abordare flexibilizează poziţia celeilalte părţi fără a fi

nevoie să se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel, mult mai costisitor

pe planul relaţiilor interpersonale) şi se pot obţine concesii importante,

ingraţierea fiind o modalitate ieftină şi eficientă de înclinare a unei balanţe

conflictuale într-o parte sau în alta. De altfel, nu trebuie uitat că oamenii sunt,

de obicei, mult mai centraţi pe propriul interes şi propria persoană decât pe

ceilalţi: „Gândiţi-vă un moment la contrastul ce există între interesul pasionat

pe care îl aveţi pentru propriile voastre treburi şi atenţia mediocră pe care o

29

acordaţi restului lumii" (Carnegie, 1991, p. 120). De aici rezultă că, dacă

cineva ne acordă atenţie referitor la problemele noastre, acea persoană tinde să

devină importantă pentru noi.

• Există însă şi tactici mai subtile, un adevărat cal troian al

elaborării conflictului, ce presupun găsirea unei modalităţi de a crea confuzie

(Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere

de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale.

Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu -

rar când el se grăbeşte, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după

sine distragerea atenţiei. Distragerea atenţiei presupune însă şi o coordonată

socială, în sensul că acţiunile noastre pot să fie susţinute de către ceilalţi

participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra părţii

adverse. Aşadar, în sens general, această tactică cere devierea suspiciunilor

celeilalte părţi astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, şi nu să

obţinem un avantaj din colaborarea cu ea.

În ceea ce priveşte tacticile folosite în negociere, iată şi câteva dintre

acestea, ele având un impact negativ dacă este să ne referim la incidenţa

comunicaţională a unui atare tip de rezolvare a conflictelor.

• Câteva tehnici le regăsim la A. Cardon (2002), reprezentând

demersuri de eschivă în cazul unui atac din partea partenerului de negociere:

(1) strategia lui „Trebuia să-mi spui" înseamnă a-1 face pe celălalt

responsabil de faptul că tu ai un comportament inacceptabil - logica ar fi

că, dacă nu am primit în prealabil de la acesta o listă completă a tuturor

comportamentelor inadmisibile pe care le-aş fi putut avea, nu am de ce să mă

simt responsabil; (2) schimbarea subiectului funcţionează eficient într-o

discuţie de negociere, deoarece, dacă ridicăm o altă problemă, partenerului

nostru de negociere îi va veni greu ca după epuizarea acestei noi probleme să

revină la subiectul pe care îl trata anterior; (3) găsirea unui „defect" la

30

partener - logica este că nu am de ce să accept criticile unui om dacă am

găsit ceva să-i reproşez; (4) generalizarea reprezintă un alt mijloc eficace

prin care putem dezechilibra argumentaţia folosită de către partenerul nostru

de negociere: dacă acesta critică ceva precis, focalizat din comportamentul

nostru, o expresie de tipul „ai ceva cu mine" sau „ştiam eu că nu ai încredere

în ce fac" ar putea să-1 pună în ipostaza de a încerca să explice că lucrurile

nu stau aşa, moment în care deţinem conducerea respectivului „joc" de

manipulare; (5) dacă aceste tehnici (care pot fi gândite ca etape

consecutive pe un crescendo) nu vor funcţiona, rămâne să adoptăm critica

partenerului, dar îi putem arunca acestuia responsabilitatea pentru schimbul

negativ de cuvinte pe motiv că „nu ştie să spună lucrurile pe un ton şi într-un

mod acceptabil" ; desigur că în acest caz vom face abstracţie de faptul că

discuţia a înaintat în această direcţie, iar tonul şi modul de a discuta au

escaladat într-un conflict din cauza strategiilor de eschivă aplicate de către noi

pentru a controla desfăşurarea negocierii şi pentru a nu pierde prin

acceptarea criticii celuilalt. Alteori se poate folosi jocul „da, dar...", joc în

care negociatorul arată că, personal, ar accepta fără rezerve propunerea

partenerului, dar că există unele dificultăţi de nerezolvat de care nu este

responsabil, care îl împiedică să le pună în aplicare (formulări de tipul „Aş

vrea să fac asta, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, dar...").

Tehnica „salamului" (sau a mozaicului, după unii autori) porneşte de

la ideea că niciodată nu veţi obţine tot ce vă doriţi dintr-o dată. Dar dacă la

început cereţi foarte puţin este posibil să nu fiţi refuzaţi; în pasul

doi/trei/patru întreg „salamul", felie cu felie, va trece în posesia

negociatorului care foloseşte o astfel de tehnică.

• Tehnica „amortizorului" presupune o diminuare a poziţiei celuilalt

prin folosirea unor strategii de reducere la tăcere a acestuia. Joseph De Vito

(1988) ne oferă un evantai larg de astfel de strategii: o persoană izbucneşte în

31

plâns făcând-o pe cealaltă să încerce comportamente pozitive pentru a o

linişti sau poate simula o durere de cap sau de inimă extremă în acelaşi scop

etc. Marea problemă este că niciodată nu putem şti când avem de-a face cu o

strategie şi când este un fenomen natural. La rândul lui, A. Cardon (2002)

ilustrează această tehnică printr-un joc de manipulare distinct (denumind-o

„scena").

Există diferite alte tipuri de manipulare - spre exemplu, o persoană este

în mod special încântătoare, extrem de drăguţă cu o altă persoană, dezarmând-

o astfel pe aceasta să-i mai reproşeze ceva, sau îndepărtarea personală, care

presupune o atitudine rece faţă de cealaltă persoană pentru a o demoraliza; o

dată întâmplat acest lucru, este destul de simplu să fie adusă în direcţia dorită

de prima persoană prin reoferirea afectivităţii în momentul în care lucrurile se

rezolvă.

• Metoda faptului împlinit este un mod riscant, ce poate genera

conflicte; negociatorul îi prezintă problema celeilalte părţi, cerându-i să

accepte condiţiile sale pentru că oricum acţiunea în cauză s-a produs deja.

• Practica standard, deseori întâlnită în învăţământ, este cea care

dispune o parte să-i ceară celeilalte părţi să-i accepte modul de a privi

lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare.

• Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele

urmărite în realitate. Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl

place pe colegul ei de grupă şi îi spune acestuia (deşi el are deja o prietenă)

că nu doreşte decât o relaţie de amiciţie. Ne aducem aminte că diferenţa dintre

intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali

reprezenta o barieră în procesul de interacţiune.

• Retragerea aparentă pune negociatorul care o practică în ipostaza

aparentei retrageri de la masa discuţiei, când de fapt este vorba despre o

situaţie simulantă, el rămânând interesat de problemă. Scopul acestei

32

retrageri este de a obţine o concesie.

• Omul bun/omul rău (se mai regăseşte sub titulatura de „poliţistul

bun şi poliţistul rău"). Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură,

inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când

„omul rău" părăseşte încăperea pentru un timp scurt, „omul bun" prezintă o

ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar prea bună

pentru a fi refuzată. O tehnică similară funcţionează - paradoxal – pe

principiul invers, promovând o discuţie de început cu „omul bun" pentru

asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere şi

încheierea contractului cu „omul rău", care va stabili condiţiile concrete ale

respectivei acţiuni. A. Cardon (2002) observă că înlocuirea unuia dintre

interlocutori în cursul unui proces de negociere este adesea o metodă de a-1

dezechilibra pe „adversar". Astfel, relatează autorul, în unele organizaţii,

negocierile încep prin acte de încântare şi seducţie (folosindu-se din belşug

cuvinte cu impact emoţional ca „încredere", „cooperare" etc), la aceste prime

contacte participând interlocutori fermecători. în momentul negocierii

propriu-zise, atât interlocutorii, cât şi discursul se schimbă. Substituirea

îngăduie abandonarea acordurilor tacite, renunţarea la promisiunile indirecte

şi anularea eventualelor concesii verbale. Această metodă are şi mai mult

succes dacă reprezintă o variantă a „autorităţii limitate" (negociatorul face

unele concesii de natură verbală, apoi, când „partea adversă" pare suficient de

„prinsă", intervine şeful negociatorului iniţial, care schimbă unele dintre

condiţiile negociate de acesta sub pretextul că „subalternul meu nu avea

autoritatea să vă promită aceste lucruri");

• Frontul rusesc. Este o aplicare a strategiei precedente, dar în sfera

problemei, şi nu a oamenilor. Astfel, se oferă două alternative dintre care una

atât de rea, încât partenerul este pus în situaţia de a face orice ca să o evite.

• Tehnica „kamikaze" este folosită de negociatorul care, în situaţii

33

de criză, dacă cererile nu-i sunt satisfăcute, preferă să distrugă totul decât să

cedeze. Filozofia lui este „nici tu, dar nici eu! ".

• într-o altă tactică numită „excursiile vinovate", persoana iniţiatoare

poate face pe cineva să se simtă rău pentru că s-a comportat într-un mod care

1-a rănit pe adversar, iar celălalt poate susţine că a făcut un gest cu totul

neintenţionat. Partea care a fost rănită neintenţionat poate obţine un anumit

comportament compensatoriu. Această tactică presupune însă existenţa unei

greşeli din partea partenerului de conflict, a unui sentiment de culpabilizare în

urma unei erori.

în acest caz, vina poate fi indusă prin trei comportamente mari:

a) amintindu-i unei persoane de o greşeală făcută în trecut şi ispăşită

de mult timp;

b) arătându-i cuiva consecinţe presupuse a fi dezastruoase; cum nu

putem şti ce se va întâmpla în viitor, avem şanse să fim crezuţi;

c) făcând pe cineva să considere că e responsabil de un rău pe care nu

1-a făcut de fapt. în realitate însă, culpabilizarea poate crea un sentiment de

frustrare la cealaltă parte,

care aduce eventual beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung

poate periclita relaţiile dintre părţi.

• Persuasiunea privită ca tactică de rezolvare a unui conflict

presupune ca iniţiatorul conflictului să-1 convingă pe adversar să-şi diminueze

cererile, întrucât această poziţie va fi avantajoasă pentru el ulterior; este o

procedură interesantă: să convingem cealaltă parte că este în interesul

acesteia să ne permită nouă să avem un avantaj. în realitate însă, folosirea

persuasiunii în acest mod este un fenomen foarte delicat şi nu poate fi făcută

superficial fără riscul de a compromite relaţiile dintre părţi, deoarece mai

devreme sau mai târziu, la un moment dat, oponentul va cere o dovadă

34

evidentă a avantajului pe care i-1 promitem în schimbul avantajului pe care

ni-1 oferă.

• În 1966, Freedman şi Fraser au „demonstrat că faptul de a obţine

complezenţa unei persoane în faţa unei cereri de mică însemnătate creşte

substanţial probabilitatea ca persoana respectivă să dea ulterior curs unei

cereri mai mari" (în Influenţa socială - texte alese, 1996, p. 231). Studiul,

efectuat pe femei casnice, pornea de la ideea semnării unei petiţii referitoare

la conducerea prudentă a autoturismelor, majoritatea celor intervievate fiind

de acord cu acest lucru. La un interval de câteva săptămâni, un alt

experimentator a chestionat subiecţii în privinţa acordului la amplasarea unui

indicator mare, grotesc pe pajişte cu inscripţia: „Conduceţi cu grijă".

Concluziile cercetării au relevat că 55% dintre femeile care au semnat petiţia

au fost de acord, faţă de doar 17% dintr-un alt grup, cărora nu li se ceruse

iniţial semnarea nici unei petiţii. Interesant este faptul că, potrivit lui

Cialdini, şi acţiunea opusă celei descrise mai sus poate duce la complezenţă,

deci la rezultate asemănătoare (spre exemplu, formularea unei cereri

excepţionale la început - cel mai probabil respinsă de către partenerul nostru

de negociere - poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării

unei cereri moderate); şi aceasta deoarece persoana care refuză la început

nu se va simţi bine în acea situaţie şi va încerca să facă ceva pentru a nu se situa

în continuare în propriii ochi şi în ochii celor din jur drept o persoană

nerezonabilă. Este vorba despre ceea ce cercetările de psihologie socială au

denumit norma de reciprocitate; astfel, dacă cineva face un bine unei alte

persoane, aceasta se va simţi motivată să focă, la rândul său, acelaşi tip de gest.

Mai precis, dacă într-o negociere cineva face primul o concesie, cealaltă parte

se va simţi datoare să aibă o astfel de conduită de reciprocitate.

în sprijinul acestei idei putem aduce şi experimentul efectuat de către

Milgram în 1963 (apud Hayes, Orrell, 2003) în metroul din New York, unde

35

50% dintre cei cărora li s-a cerut să cedeze locul altei persoane, fără a primi

nici o explicaţie pentru această cerere, s-au supus. Concluzia care s-a impus a

fost aceea că pentru multe persoane este, oricum, dificil să refuze o cerere

directă.celei de-a doua cereri.

Putem observa că, prin prisma experimentelor efectuate de către

Cialdini, atunci când nu există această presiune a concesiilor reciproce,

funcţionează principiul conform căruia indivizii se arată consistenţi în

răspunsurile lor faţă de cererile adresate de ceilalţi. Cu alte cuvinte, putem

urmări modalitatea în care indivizii reuşesc să-şi depăşească tendinţa de

continuitate în deciziile proprii şi să-şi schimbe atitudinea la intervale

temporale atât de mici (observaţia intenţionează să introducă un criteriu de

măsurare a presiunii acestei norme de reciprocitate).

• Tehnica obligaţiilor irevocabile este foarte bine ilustrată de un

citat din Social Conflict: „Aşa cum se putea vedea în vechile filme cu James

Dean şi Marlon Brando, există un joc numit «laşii» (chicken) în care doi

participanţi conduc fiecare câte o maşină, cu viteză mare, în sens opus unul

altuia, astfel încât să se poată întâlni, coliziunea lor provocând moartea celor

doi. Cel ce pierde în acest joc este cel care întoarce maşina primul, fiind

considerat laş, dar el salvează viaţa lui şi a celuilalt" (Rubin, Pruitt, Kim,

1994, p. 62). Ideea acestei tehnici este aceea de a arunca întreaga

responsabilitate pe umerii celuilalt, deoarece doar acesta poate face ceva ca să

salveze situaţia (în acelaşi timp însă, el este învins de acea renunţare). Această

tehnică este foarte des întâlnită la nivelul elevilor şi chiar al studenţilor (spre

exemplu, modul în care adolescenţii preiau obiceiul fumatului poate fi o

rezultantă a tacticii obligaţiilor irevocabile).

Dacă e folosită cu succes, tactica îl forţează pe celălalt să lucreze

astfel încât să se rezolve conflictul, în acest mod iniţiatorul putând uşor să

obţină concesii. Această metodă prezintă avantajul că, şi în cazul în care

36

persoana iniţiatoare nu deţine puterea de a impune un lucru, este suficient să

prezinte problema astfel încât ea să îi apară celuilalt ca fiind ireversibilă; în

fapt, o adevărată rezolvare a problemei presupune un efort considerabil în a

identifica problemele pe care le au părţile şi în a dezvolta o soluţie ce atrage

deopotrivă ambele părţi.

După cum putem observa, aceste tactici şi multe altele se regăsesc în

mod conştient sau nu la nivelul a numeroase strategii de comunicare şi

relaţionare pe care angajaţii le folosesc în special în interiorul microgrupurilor

de discuţie. Din aceste motive, subliniem şi aici necesitatea conceperii şi

utilizării unor exerciţii care să pună cursanţii în situaţia de a înţelege în

profunzime implicaţiile acestora asupra conflictului.

Mecanisme şi instrumente de realizare a păcii

Definiţii şi tipologia NATO a PSO20

PSO sunt operaţiuni multinaţionale conduse imparţial, în sprijinul ONU ori a mandatului

OSCE, implicând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare, fiind destinate să realizeze o

rezolvare politică pe termen lung, ori alte condiţii stabilite în mandat.

Tipologia cea mai bine structurată, ca formă şi conţinut, şi care a fost implementată şi în

forţele terestre este cea adoptată de NATO fiind cea mai uzitată în acest moment. În conformitate cu

cele două documente, operaţiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations – PSO) „sunt operaţii

multifuncţionale conduse imparţial, pentru sprijinirea unui mandat ONU/OSCE, implicând forţe

militare şi agenţii umanitare şi diplomatice, fiind destinate să asigure pe termen lung o rezolvare

politică ori alte condiţii specificate în mandate”21. În categoria acestora intră următoarele tipuri de

operaţii:

20 Directiva Bi-MNC pentru doctrina NATO a operaţiunilor în sprijinul păcii – 16 octombrie 1998.

21 A.J.P. 3.4.1 Peace Support Operations, 1998.

37

– de prevenire a conflictului (Conflict Prevention - CP);

– de realizare a păcii (Peace Making – PMO);

– de menţinere a păcii (Peace Keeping - PKO);

– de impunere a păcii (Peace Enforcement - PEO);

– de construire a păcii (Peace Building - PBO);

– operaţii umanitare (Humanitarian Operation - HO).

Prevenirea conflictului include activităţi diferite, în special, potrivit Capitolului VI din Carta

ONU, variind de la iniţiative diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe, în intenţia de a

preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora şi în alte zone. Prevenirea

conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecţii şi

monitorizări. Desfăşurarea preventivă consistă, în mod normal, din forţe militare şi/sau civili care

sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie; supravegherea;

desfăşurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.

Impunerea păcii este o acţiune, potrivit Capitolului VII din Carta ONU, de folosire a

mijloacelor militare pentru a restaura pacea într-o zonă de conflict. Aceasta poate include tratarea

unui conflict între state sau în interiorul unui stat ale cărui instituţii au intrat în colaps sau pentru a

satisface nevoi umanitare. Operaţiile de impunere a păcii includ: acţiuni de restaurare a păcii şi

securităţii internaţionale; sancţiuni şi embargouri; zone cu interdicţie de zbor.

Construirea păcii este o acţiune post-conflict desfăşurată pentru descoperirea şi identificarea

structurilor care tind să consolideze şi să întărească baza politică în scopul evitării reizbucnirii

conflictului. Include mecanismele necesare pentru identificarea şi sprijinirea structurilor care să

consolideze pacea, să dezvolte un sentiment de încredere şi posteritate şi să sprijine reconstrucţia

economică; poate necesita implicare atât militară, cât şi civilă;

Operaţiile umanitare sunt misiuni desfăşurate pentru a limita suferinţele umane, în

special în condiţiile în care autorităţile din zonă sunt incapabile sau nu doresc să asigure

serviciile adecvate pentru populaţie. Misiunile umanitare pot fi desfăşurate în cadrul unei

misiuni de sprijin a păcii sau în cadrul unei acţiuni complet independente. Posibile misiuni ale

operaţiunilor umanitare sunt:

a. ajutorul şi protecţia convoaielor umanitare;

b. transporturile umanitare;

c. întreţinerea, repararea şi consolidarea infrastructurii;

d. sănătatea şi sprijinul medical;

e. asistenţa în redislocarea refugiaţilor;

38

f. activităţile umanitare de deminare.

Realizarea păcii poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea, concilierea, precum

şi acţiuni cum ar fi: izolarea diplomatică şi impunerea de sancţiuni22. Acest tip de operaţii

constau în efortul de a soluţiona un conflict sau de a menţine pacea prin acţiuni diplomatice,

persuasiune, mediere sau negociere, dar necesitând uneori folosirea forţei militare sau a altor

mijloace23. Bunele oficii constituie un element indispensabil operaţiilor de realizare a păcii şi

reprezintă intervenţia amicală a unui terţ între părţile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui

contact direct24. Sarcinile componentei militare ale forţei de realizare a păcii sunt:

– supravegherea retragerii forţelor de la liniile de demarcaţie;

– asigurarea retragerii armamentului greu în interior;

– monitorizarea graniţelor externe;

– supravegherea schimbului de prizonieri şi controlul refugiaţilor;

– asistenţa în restaurarea infrastructurii civile;

– asistenţa în operaţiuni de deminare şi instrucţiuni pentru folosirea muniţiei explozive;

– sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice;

– asistenţa în restaurarea sau stabilirea unei administraţii civile, respectării legilor şi a

drepturilor omului;

– supravegherea şi demobilizarea zonelor de risc.

Menţinerea păcii reprezintă limitarea, moderarea şi/sau încheierea ostilităţilor între state sau

în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, imparţială, organizată şi dirijată la nivel

internaţional, care foloseşte forţa militară şi civili pentru completarea procesului politic de

soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii. (Deşi expresia „menţinerea

păcii“ nu este în mod special folosită în Carta ONU, este autorizată în cap.VI); Trăsăturile

distinctive ale operaţiilor de menţinere a păcii au fost reliefate într-o manieră empirică de către

Secretarul General al ONU, din practica organizaţiei şi constau în următoarele:

a) operaţiile de menţinere a păcii nu sunt acte de constrângere bazate pe capitolul VII din

Carta ONU;

22 M. Mândru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p. 35.

23 FM 100-23, Peace Operations, Washington D.C., 1994, p. 74.

24 Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001, p. 97.

39

b) forţele de menţinere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate benevol

de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o

anumită operaţiune;

c) forţele nu conţin, de regulă, unităţi din statele membre permanente ale Consiliului de

Securitate şi nici din ţările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a

impus operaţiunea;

d) operaţiunile desfăşurate sunt independente de cele desfăşurate de statul-gazdă; forţele

multinaţionale nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne ale statelor şi nu pot fi în nici

un caz parte beligerantă la un conflict intern;

e) forţele de menţinere a păcii nu pot avea iniţiativa folosirii violenţei armate, dar au dreptul la

legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a poziţiilor pe care le

ocupă, prin ordinul comandanţilor legitimi.

Aceste operaţii urmează negocierilor diplomatice care stabilesc mandatul pentru forţa de

menţinere a păcii. Acesta descrie scopul operaţiei, stabileşte mărimea şi tipul forţei fiecărei naţiuni

participante. De asemenea, în mandat se specifică termenii sau condiţiile pe care ţara-gazdă

intenţionează să le impună forţei prezente sau misiunii acesteia şi are calitatea de a face o evaluare

clară a funcţiilor pe care forţa de menţinere trebuie să le îndeplinească. Prin prezenţa fizică în

locurile predispuse la acţiuni de violenţă, forţa de menţinere a păcii are un important rol

descurajator. Ea culege informaţii prin toate procedeele şi mijloacele de cercetare (posturi de

observare, patrule, supraveghere, monitorizare şi cercetare aeriană).

Operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii s-au dezvoltat în funcţie de obiectiv şi spectru,

generând mai multe etape şi forme mai eficiente în realizarea rezultatelor.

Exemple ale unor misiuni de observare sunt cuprinse în mai multe etape, după cum urmează.

ETAPA I – etapa iniţială în periodizarea generală a operaţiilor de pace:

UNSCOB – Comitetul special ONU pentru Balcani, între 1947-1951, GRECIA

UNTSO – Misiunea Naţiunilor Unite pentru supravegherea armistiţiilor, din 1948 până în

prezent, ISRAEL

UNMOGIP – Grupul militar de observatori ONU pentru INDIA şi PAKISTAN, din 1948

până în prezent

Acestea sunt:

ETAPA II – utilizarea forţelor multinaţionale de urgenţă:

UNEF I şi UNEF II – Forţa de urgenţă a ONU în Orientul Apropiat, între 1956-1957 EGIPT,

respectiv 1973-1979 EGIPT-ISRAEL

40

ONUC – Operaţia ONU în CONGO, între 1960-1964

UNSF – Forţa de securitate ONU în NOUA GUINEE, între 1962-1969

UNFCYP – Forţa ONU de menţinere a păcii în CIPRU, din 1964 până în prezent

ETAPA ACTUALĂ – acţiunea multidimensională a forţei de menţinere a păcii şi

specializarea acesteia – operaţii cu spectru larg (WIDER PEACEKEEPING OPS.) şi cele care

înglobează prevenirea conflictelor, restabilirea, impunerea şi construcţia păcii:

UNPROFOR – Forţa ONU de protecţie în IUGOSLAVIA, între 1992-1995

UNAMIR – Misiunea de asistenţă ONU în RWANDA, din 1993 până în prezent

UNOSOM I şi UNOSOM II – Operaţii ONU în SOMALIA, din 1992 până în prezent;

IFOR, SFOR – Forţa NATO – OSCE de implementare şi stabilizare a păcii în BOSNIA, din

1996 până în prezent.

1. Sarcini generale în operaţii de menţinerea păcii25

Principalele sarcini ce pot fi executate de către forţele armate, în cadrul unei operaţiuni de

menţinere a păcii sunt:

Sarcinile de observare şi monitorizare sunt misiunile de bază ale peace keeping-ului şi au

ca scop stabilirea unui control asupra unei situaţii pentru a obţine cât mai multe informaţii utile

într-un timp scurt. Ele au ca scop prevenirea şi evitarea surprinderii în cazul în care ostilităţile s-

ar declanşa, supravegherea retragerii trupelor regulate sau a grupărilor armate din anumite zone

precum şi monitorizarea atitudinii şi a comportamentului părţilor în cauză. Aceste activităţi sunt

desfăşurate, de obicei, de echipe de observatori a căror utilitate este totuşi variabilă. Personalul

acţionează, de regulă, fără arme sau numai cu armament individual pentru autoapărare deoarece

criteriul imparţialităţii precum şi rolul pe care îl îndeplineşte îi garantează, cel puţin în teorie, o

protecţie acceptabilă. Posibile sarcini:

1. observarea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;

2. confirmarea retragerii forţelor din zona de conflict;

3. monitorizarea zonelor în care sunt condiţii sau semnale de izbucnire a unui conflict;

4. colaborarea cu/sau în sprijinul organizaţiilor neguvernamentale, prin activităţi ca

monitorizarea aspectelor legate de drepturile omului sau organizarea de alegeri şi supervizarea

lor.

Sarcinile de interpunere sunt sarcinile de separare a forţelor. Au ca scop separarea

părţilor aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a focului. Cu toate că aceste

25 A.J.P. 3.4.1. Peace Support Operations, 1998.

41

misiuni se desfăşoară cu acordul părţilor, contingentul care execută această misiune delicată

trebuie să fie credibil din punct de vedere militar pentru a descuraja eventualele conflicte

sporadice care pot degenera. Sarcinile pentru forţa de interpunere sunt:

1. stabilirea părţilor şi a posturilor de observare;

2. stabilirea observării şi a controlului peste drumurile principale şi zonele strategice ale

terenului pentru depistarea zonelor ce oferă avantaj;

3. marcarea şi inspecţia continuă a liniilor de demarcaţie, în scopul micşorării riscurilor,

neînţelegerilor şi tulburărilor;

4. posibile căi pentru ajutor umanitar;

5. escorta convoaielor de ajutor umanitar;

6. monitorizarea încetării focului;

7 stabilirea zonei-tampon şi de începere a demilitarizării.

Sarcinile de asistenţă în fazele de tranziţie sunt misiuni militare care se desfăşoară ca

urmare a unui acord de pace, stabil şi care preced starea de normalitate precum şi desfăşurarea

activităţilor civile, prevăzute în acordul de pace. Scopul este de a sprijini şi de a impune uneori,

în momentele dificile, calmul necesar depăşirii fazei de tranziţie, evitând pe cât posibil situaţiile

oscilante între pace şi război, favorizând drumul spre normalitate, realizând un mediu stabil de

securitate şi asigurând pacea mult dorită. Tipurile de sarcini pentru asistenţa în tranziţie trebuie

să includă:

a. supravegherea retragerii, redislocarea (evacuarea), demobilizarea şi dezarmarea

militarilor şi a forţelor paramilitare ale părţilor;

b. localizarea şi confiscarea armelor, muniţiilor şi a altor bunuri;

c. supravegherea şi sprijinul în localizarea şi identificarea câmpurilor de mine şi sarcina

operaţiunilor de deminare, care se impun;

d. asistenţa în asigurarea sau restabilirea administraţiei civile în interiorul zonei de

misiuni;

e. asigurarea unei autorităţi legale şi sprijinirea poliţiei civile;

f. supravegherea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;

g. coordonarea şi protecţia eforturilor de asistenţă umanitară, inclusiv reconstruirea

infrastructurii;

h. asistenţa în monitorizarea/localizarea/mişcarea/controlul refugiaţilor.

42

’’Necis, mi fili, quantilla ratione mundus regatur!’’

Nici nu ştii, fiule, cu cât de puţină raţiune este condusă lumea!26

Definirea războiului şi metode de intervenţie în vederea

realizării păcii

Istoria atestă o serie de definiţii şi abordări asupra termenului de

„‟război‟‟. Începând cu primul Tratat de drept al păcii şi războiului,

elaborat de Grotius27

din anul 1625, politologii şi istoricii au continuat

lungul proces de analiză a conceptului de război, proces care se

transformă şi capătă noi valenţe şi elemente cu fiecare stare conflictuală,

ce apare la un moment dat, în spectrul sistemului internaţional.

Pe lângă faptul că războiul rămâne tipul cel mai reprezentativ de

conflict, prin pagubele produse, numărul de victime şi frecvenţa lor,

acesta intră şi în categoria flagelelor. Tocmai din această cauză, studiul

războielor a continuat să fie o preocupare majoră, în speranţa găsirii unor

soluţii viabile. Potrivit chinezului Sun Tzî, arta războiului se bazează pe

inducerea în eroare a adversarului, şi prin implicarea clasei conducătoare

adverse în acţiuni ilegale, răspândirea discordiei în societate, toate aceste

acţiuni sunt menite să discrediteze ordinea din ţara adversă. Deşi „‟cei mai

mulţi dintre noi……recunoaştem un război atunci cănd îl vedem‟‟28

,

există numeroase divergenţe de definire în ceea ce priveşte războiul. O

abordare diferită şi specială este cea oferită de Carl von Clausewitz,

conform căruia‟‟ războiul este doar o continuare a politicii cu alte

mijloace‟‟29

. În viziunea lui, războiul nu este doar un act politic, ci un

26, ‟‟Nu ştii, fiule, cu cât de puţină raţinue este guvernată lumea!‟‟, afirmaţie atribuită lui Oxestierna, cancelarul

Suediei în timpul războiului de 30 de ani, citat în ‚’’General System Theory’’, George Braziller, New York 1968,

p.16 27 Frunzeti, Teodor,’’Conflicte Internaţionale şi Gestionarea Crizelor’’, ed.Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,

Bucureşti 2006, p.31 28 Morgan, Clifton, T., „’The Concept Of War. Its impact on Research and Policy’’, Council of Peace Research in

History and Consortium on Peace Research, Education and Development, vol.15, 1990, p.416 29 Clausewitz, Carl von, „’Despre Război’’, ed.Antet, Prahova,p.18

43

„‟adevărat instrument politic‟‟30

, o continuare şi o realizare a relaţiilor

politice cu alte mijloace. În aceste condiţii, intenţia politică este scopul,

războiul este mijlocul şi prin urmare „‟mijlocul nu poate fi gândit fără

scop‟‟. Abordarea lui Clausewitz a reprezentat un moment important

pentru studiul războiului.O definiţie dată războiului dintr-o perspectivă

antropologică, îi aparţine lui David Webster, care afirma că războiul este

„‟ o confruntare planificată între grupuri organizate de combatanţi, care

împărtăşesc, sau cred că împărtăşesc interese commune‟‟31

. Această

definiţie este extrem de generală, folosit în sens larg, războiul include în

sfera lui o mare varietate de elemente aplicabile atât în conflictul dintre

state, cât şi pentru confruntările dintre familii ori acte de eliminare a

adversarilor politici. Asemănator definiţiei anterioare , P.Hayden oferă o

abordare mai complexă, suţinând faptul că războiul reprezintă:‟‟folosirea

controlată şi organizată a forţei, întreprinsă de autorităţi politice şi alte

grupuri organizate caracterizate printr-un lanţ de comandă funcţional‟‟.

O‟Conell constatând caracterul vag al definiţiilor de tip antropologic, a

definit războiul prin câteva elemente32

esenţiale. El s-a concentrat în

special, pe elemental de premediatare şi planificare, centrarea pe grup mai

degrabă decât pe individ şi pe organizarea de tip militar. O‟Conell susţine

faptul că pentru îndeplinirea unor scopuri palpabile şi imediate din

domeniul economic, politic sau oricare ar fi el, participanţii la conflict

sunt în măsură să aplice violenţa letală şi să rişte la rândul lor acelaşi

lucru. În aceste condiţii, el preconizează că rezultatul final al confruntării

va avea un caracter stabil din punct de vedere al duratei.

30 Ibidem 31 Webster, David, ‟‟ The not so Peaceful Civilization. A review of Maya War.‟‟, Journal of World Prehistory,2000,

p.72 32 O‟Connel, Robert, ‟‟ The Ride of the Second Horseman.The Birth and Death of War‟‟, Oxford University Press,

New York, 1995, p.5

44

În lucrarea „‟ Sociologia Războiului‟‟, românul Dimitri Gusti,

susţine ideea că „‟războiul este mai mult decât o simplă chestiune de

strategie, aprovizionare şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă

istorică, toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui

timp se oglindeşte într-însul‟‟. Alţi autori încearcă să definească războiul

prin prisma termenului de conflict. Conflictele sunt fenomene foarte

frecvente, dar numai o parte mică dintre acestea ajung să fie războie.

Deci, se poate afirma că războiul este cea mai gravă stare conflictuală. Pe

lângă diversitatea de definiţii şi abordări a acestui termen, s-au elaborate

diverse clasificări.33

O primă clasificare este după natura şi scopul

urmărit, în funcţie de care războiele se impart în războie drepte şi

nedrepte. Războiele drepte urmăresc apărarea împotriva agresiunilor

externe, eliberarea popoarelor de sub dominaţie străină şi au în general un

caracter defensiv. Iar cele nedrepte, urmăresc extinderea teritorială,

impunerea controlului asupra economiei şi a bunurilor altor ţări. O altă

clasificare are în vedere participanţii şi actorii implicaţi în război. Se

vorbeşte astfel despre războaiele coloniale, care au dus la destrămarea

sistemului colonial, războaiele de exterminare, războiul de partizani,

numite şi războaie de guerilă, apoi războiul ţărănesc, din epocile

medievală şi modernă, războiul total, în cadrul căruia una dintre părţi

foloseşte toate capacităţile militare, economice, umane, pentru a se apăra

sau a agresa inamicul, şi nu în ultimul rând războiul civil. Războiul civil

este definit în Dicţionarul politic drept:‟‟o formă a luptei de clasă, dusă cu

ajutorul armelor, în scopul cuceririi puterii politice sau al apărării

cuceririlor democratice, împotriva forţelor reacţionare,

contrarevoluţionare‟‟.34

În cadrul acestui tip de război, părţile aflate în

33 Lupu, Corvin, ‟‟ Teoria Relaţiilor Internaţionale’’, ed. Techno-Media, Sibiu, 2005, p.112 34 Dicţionar Politic, ed.Politică, Bucureşti, 1975, p.497

45

conflict sunt segmente ale populaţiei aceleaşi tări, imperiu sau diviziune

politică. Conflictul acesta poate avea cauze religioase, etnice sau

economice. Unele războie civile sunt descrise ca fiind revoluţii, când în

urma lor rezultă schimbări sociale majore. De aceea, unii istorici

cataloghează revoltele populare ca fiind războie civile, dacă acestea sunt

însoţite de lupte armate între structuri militare. Alţi istorici definesc

războiul civil ca pe un conflict cu violenţă susţinută, de durată, între

părţile organizate sau între regiuni bine stabilite, aparţinând aceleaşi tări,

indiferent dacă se manifestă sau nu prin acţiuni militare.

Schimbările majore din mediul de securitate şi apriţia unor

ameninţări noi, au cauzat apariţia unor noi tipuri de război precum cel

fulger, psihologic, electronic, atomic, biologic, spaţial şi bineînţeles mult

controversatul război contra terorismului. Deşi multe dintre acestea există

doar în plan teoretic, ele pot izbucni oricând afectând grav pacea, liniştea

şi chiar existenţa umană. Studiile au arătat, de altfel, ca în ultimii 5600 de

ani, s-au purtat 14.500 de războie, în care au murit 3,5 miliarde de

oameni. S-a demonstrat că, în aceşti ultimi 5600 de ani, doar 292 au fost

fără războie.

Cu toate acestea , războiul face parte din filosofia politică, el nu

este doar o realitate, ci şi un concept. Teoria războiului, se dezvoltă odată

cu evoluţia societăţilor omeneşti, şi nimeni nu ştie unde sau când se va

sfârşi evoluţia. Oricum, războiul urmează drumul societăţii omeneşti, este

un însoţitor permanent al acesteia. Mai mult decât atât, de cele mai multe

ori, lumea îşi raportează, timpul şi evenimentele la realitatea,

continuitatea şi discontinuitatea acestui fenomen: înainte de război, între

două războaie, după război. Războiul continuă să fie un fenomen social

complex, un seism social care duce la descărcarea unor energii acumulate

în timp. Formele pe care le îmbracă un astfel de fenomen sunt şi vor fi din

46

ce în ce mai numeroase şi mai greu de controlat. Tocmai de aceea, există

voci care susţin idea35

următoare, cu cât societatea va fi mai complexă şi

mai dezvoltată, cu atât va fi mai greu de controlat, de gestionat acest

fenomen intrinsec al războiul.

Apariţia unor noi conflicte în sistemul internaţional şi dezvoltarea

celor existente, se conturează ca una din principalele ameninţări la adresa

păcii şi stabilităţii, şi necesită abordări noi asupra conflictelor, care să

surprindă realitatea pentru a putea oferi soluţii practice de gestionare. În

acest context, în anul 1992 Secretarul General al O.N.U, Boutros Ghali a

elaborat un raport intitulat ‚‟‟Agenda pentru Pace‟‟36

, care conţine

fundamentele acţiunilor întreprinse de Naţiunilor Unite în vederea păcii şi

securităţii globale. Secretarul General a dezbătut în acest raport cele patru

operaţiuni O.N.U, de realizare a păcii, specifice perioadei imediat

următoare Războiului Rece. Procesul de construire a păcii începe în

momentul finalizării ostilităţilor între părţile implicate, fie în urma unui

acord sau tratat de pace , fie în urma unei înţelegeri de încetare a focului.

Prima operaţiune care se efectuează în subfaza de escaladare non-violentă

a conflictului, şi care vizează o serie de măsuri menite să reducă, frâneze

sau chiar să elimine tensiunile este Dipolmaţia Preventivă(preventive

diplomacy) Această acţiune are în vedere prevenirea oricărei dispute

dintre principalele partide aflate la conducere, să stopeze eventualele

dispute, înainte să se transforme în conflicte, şi să oprească extinderea

acestora la izbucnirea lor imediată. Diplomaţia preventivă are ca scop

principal reducerea tuturor pericolelor şi creşterea gradului de pace şi

stabilitate. Operaţiunea de impunere a păcii (peace enforcement),

presupune interpunerea în forţă a unor părţi externe între părţile aflate în

35 Mureşan, Mircea, Vaduva, Gheorghe,‟‟ Războiul Viitorului, Viitorul Războiului’’, ed.Universităţii Naşionale de

Apărare, Bucureşti, 2004, p.14 36 A se vedea: http://www.un.org/Docs/SG/agpeace.html, vizitat la 04.03.2008, ora 19

47

conflict, în scopul de a facilita reducerea ostilităţilor, descurajarea reluării

agresiunii şi crearea unui mediu, care să conducă la un acord de încetare a

focului, şi să facă posibilă, ulterior, adoptarea măsurilor de rezoluţie, şi

anume peace keeping, peace building şi peace making. Aceste forţe

militare, menite să conducă operaţiunea de peace enforcement, operează

sub stricta supraveghere a Secretarului General. Potrivit prevederilor din

Carta O.N.U, măsurile aplicate în vederea impunerii păcii pot să includă

întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice sau a comunicaţiilor

rutiere, navale, aeriene, poştale prin radio dar şi întreruperea relaţiilor

diplomatice. De-a lungul istoriei, s-au înregistrat câteva cazuri în care,

sancţiunile aplicate de Consiliul de Securitate în vederea impunerii păcii,

s-au dovedit ineficiente. O situaţie în care au fost aplicate măsuri de

impunere a păcii, s-a petrecut în 1990, în scopul evacuării forţelor

irakiene din Kuwait, cu aprobarea tuturor celor cinci membrii permanenţi

ai Consiliului. Acest lucru a fost posibil datorită încetării războiului civil

şi disponibilităţii Consiliului de Securitate de a acţiona în vederea

obţinerii consensului.Menţinerea păcii (peace keeping) presupune

utilizarea unor forţe neutre, cu acceptul părţilor aflate anterior în conflict,

în scopul menţinerii armistiţiului existent. Academia Internaţională de

Pace de la Stockholm, definea operaţiunile de menţinere a păcii ca

‟‟prevenirea, indiguirea, moderarea şi încheierea ostilităţilor în interiorul

sau dintre state, prin intervenţia unei părţi terţe pacifiste, organizată şi

direcţionată internaţional, pentru a restaura şi menţine pacea‟‟.37

Această

operaţiune, definită şi în capitolul VI al Cartei O.N.U, urmăreşte

descurajarea reîntoarcerii la violenţă şi la separarea părţilor beligerante.

Se preconizează că în viitor, opraţiunile de menţinere a păcii vor implica

noi activităţi, care vor presupune participarea considerabilă a civililor,

37 A se vedea : http://www.strategikon.ro/files/studii/PKPB.pdf, vizitat la 05.03.2008, ora 20

48

ceea ce va antrena noi solicitări în domeniul pregătirii forţelor.

Operaţiunile de realizare a păcii (peace-building şi peace-making)

presupun implementarea mecanismelor care urmăresc restaurarea

infrastructurii guvernamentale şi solicită un grad sporit de consimţământ

din partea părţilor în conflict. Urmărind eliminarea cauzelor conflictului

operaţiunea de peace-building poate fi abordată, în două paliere distincte

în funcţie de problema căreia i se adresează, de strategia utilizată şi de

grupul-ţintă. Astfel, se poate distinge între peace-building propriu-zis,

care urmăreşte reconstrucţia şi dezvoltarea socio-economică şi respectiv

peace-making, care se adresează liderilor politici şi urmăreşte

reconcilierea politică şi a atitudinilor strategice prin mediere, negociere,

arbitraj şi conciliere. Această ultimă fază trebuie să urmărească susţinerea

noului guvern ales şi a societăţii civile, cu ajutorul unor programe special

destinate dezvoltării economiei, consolidarea securităţii şi domeniului

legislativ. Un alt element al acestei faze este reprezentat de recâştigarea

controlului de către actorii interni, prin retragerea misiunilor de menţinere

a păcii(peacekeeping).

Potrivit lui Paul D. Duţă, deşi specificul unui sistem de peace

building, este de cele mai multe ori diferit faţă de altul, se identifică o

serie de cadre38

care acoperă cinci dimensiuni ale sistemelor de

construcţie a păcii, şi anume a)securitatea, b) tranziţia politică, sistemul

de guvernare, c) dezvoltarea socială şi economică, d) sistemul drepturilor

omului, puterea sistemului de justiţie, modelele de reconciliere aplicate, e)

coordonarea, managementul şi mobilizarea resurselor disponibile. Toate

aceste dimensiuni au ca scopuri, activităţi diverse privind crearea unui

mediu sigur atât pentru actorii externi dar şi cei interni, activităţi privind

încurajarea procesului de implementare a democraţiei, reforma

38 Duţă, D. Paul, ‟‟ Instituţii de Securitate’’, Partea Generală, ed.Techo-Media, Bucureşti, 2006, p.99

49

sectorului societăţii civile, revigorarea instituţiilor locale, reformarea

sistemului de justiţie. Cât priveşte dimensiunea drepturilor omului, a

justiţiei şi a reconcilierii, aici se urmăreşte asigurarea supremaţiei legii şi

promovarea dialogului naţional.

Prin urmare, putem concluziona că, o misiune de construire a

păcii reuşită trebuie să respecte fiecare dintre dimensiunile amintite, să

aplice programe adecvate dimensiunii respective, deşi caracteristica

principală a operaţiunilor de menţinere a păcii implică atît acţiuni la nivel

politic cît şi utilizarea forţei armate, diferă fundamental de războaie şi

lupte clasice. Tocmai din această cauză aceste operaţiuni sunt considerate

ca făcând parte dintr-un grup mai mare de acţiuni armate care sunt

cunoscute ca operaţiuni ce diferă de război. Cât despre conceptul de

război se pot spune multe, el este o realitate, şi o forţă în continuă

schimbare, şi mai presus de toate războiul a devenit un instrument de

manipulare şi de impunere a influenţei din partea marilor puteri ale

secolului XXI. Deşi securitatea globală nu mai este ameninţată de un

război de proporţii, marile puteri întreţin aşa numitele „‟conflicte

îngheţate‟‟ şi diverse focare de criză, în diferite colţuri ale lumii , tocmai

pentru a-şi realiza dezideratele menţionate mai sus. În aceste condiţii,

aderarea oricărei ţări la organizaţiile internaţionale este nu doar necesară

ci chiar obligatorie, pentru a asigura un mediu paşnic şi democratic.

Abordare conceptuală şi legitimitatea intervenţiei umanitare

Conceptul de intevenţie umanitară a căpătat amploare şi a produs

interes pentru opinia publică, după anul 1999, când trupele Organizaţiei

Tratatului Atlanticului de Nord au declanşat operaţiuni aeriene, în fosta

Iugoslavie. Însă cercetările asidue, în acest domeniu au condus la

concluzia că noţiunea de intervenţie umanitară are o istorie la fle de veche

ca şi dreptul internaţional. Astfel că cel considerat ‚‟‟părintele dreptului

50

internaţional‟‟39

Hugo Grotius în lucrarea sa ‟‟De jure belli ac pacis‟‟, din

anul 1625, aduce în discuţie termenul de intervenţie umanitară,

reprezentând astfel fundamentul pentru procesul neîntrerupt de analiză şi

discuţii controversate asupra acestui concept.Termenul de intervenţie

umanitară nu se regăseşte doar în domeniul dreptului internaţional, ci este

inclus mai degrabă în vastul spectru al relaţiilor internaţionale, al

ştiinţelor politice şi al moralităţii. Adam Roberts definea conceptul ca

fiind ‚‟‟ o intervenţie militară‟‟40

într-un stat fără acceptul autorităţilor,

având ca scop prevenirea răspândirii suferinţei şi terorii între locuitori.

Tonny Brems Knudsen analizează intervenţia umanitară ca fiind ‚‟‟ o

intervenţie dictatorială sau coercitivă‟‟41

în cadrul unui stat suveran,

motivată sau legitimată de apariţia unor probleme umanitare. După

părerea Marthei Finnemore intervenţia constă într-o intervenţie militară

cu scopul de a proteja ‟‟ viaţa şi bunăstarea civililor străini‟‟42

. De cele

mai multe ori, acest tip de intervenţie în treburile interne ale unui stat , are

ca ţel stoparea, eliminarea suferinţelor psihice, fizice sau de oricare alt tip

în rândul cetăţenilor, cauzate de dezintegrare statală sau abuzuri din

partea autorităţilor statului. O altă definiţie dată de Will Verwey,

surprinde conceptul de intervenţie umanitară în alt sens, şi anume acesta

este înţeles ca fiind aceea acţiune coercitivă, luată de anumite state, la

iniţiativa lor, implicând şi folosirea forţelor armate, în scopul prevenirii şi

încetării acţiunilor de violare gravă a drepturilor fundamentale ale omului,

39 Alexe, Adrian „’Intervenţia umanitară şi principiul neamestecului în treburile interne ce ţin de competenţa

exclusivă a unui stat‟‟, Revista consilierilor juridici din armată, nr.2, 2006 40 Roberts, Adam „’Humanitarian War: Military Intervention and Human Rights’’, International Affairs, vol.69,

nr.3, 1993, p.426 41 Knudsen, Brems, Tonny „‟ Humanitarian Intervention Revisited: Post-Cold War Responses to Classical

Problems’’, London, 1997, p.146 42 Finnemore, Martha, „’Constructing Norms of Humanitarian Intervention’’, New York, Colombia University

Press, 1996, p.154

51

în special ‚‟‟dreptul de a trăi liber‟‟43

şi independent. Autorul român Paul

Dănuţ Duţă, utilizează şi el acest termen, reprezentându-l ca pe o ‟‟

participare masivă a comunităţii internaţionale într-un stat din raţiuni

umanitare, stat care nu-şi mai poate exercita prerogativele, iar populaţia

respectivului stat se află la limita existenţei bilogice.‟‟44

Acesta consideră

necesară susţinerea intervenţiei de o componentă militară şi include în

obiectivele misiunii: protejarea refugiaţilor, distribuirea alimentelor vitale

şi reconstrucţia statală.

Ca o concluzie la aceste definiţii, putem sublinia câteva elemente

comune, şi anume se vorbeşte despre utilizare forţei armate, argumentul

principal în alăturarea dimensiunii militare într-o astfel de intervenţie, este

faptul că din moment ce contradicţiile şi lupta pentru putere dintre partide

cauzează în principal abuzurile, rezolvarea lor necesită implicarea

trupelor. Un alt element specific intervenţiei umanitare şi care o

diferenţiază de operaţinuea de menţinere a păcii sau peacekeeping, este

lipsa consimţământului sau a permisiunii din partea statului în care

urmează să aibă loc intervenţia. Deşi multe intervenţii umanitare sunt

asumate de statele care le efectuează, în prezent s-a dezvoltat o tendinţă

de a include toate intervenţiile sub semnul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Transformările mediului internaţional din anii 1990, căderea

Zidului Berlinului şi sfârşitul Războiului Rece, au marcat trecerea într-o

nouă fază a vechiului sistem umanitar internaţional. Prima fază

45fundamentală pentru dezvoltarea sistemului umanitar a coincis cu

perioada imediat următoare a celor două războie mondiale. Această fază

este marcată de instituirea şi legiferarea unor noi concepte, precum

43 Verwey, D.Wil, „’Humanitarian Intervention in the 1990’s and Beyond: An International Law Perspective’’,

London, Macmillan Press Ltd. , 1998, p.180 44 Duţă, D. Paul, op.cit, p.107 45 Jose Zalaquett „‟ The Legitimacy of armed Humanitarian Intervention. Basic Concepts.‟‟, a se vedea

:http:www.isn.ethz.ch/4isf/4/Papers/isf_WS_II-2_Zalaquett.pdf, vizitat în 10.03.2008, ora 20

52

Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului, Dreptul Internaţional

Umanitar şi Dreptul Internaţional al Refugiaţilor. Anul 1960, odată cu

apariţia mişcării internaţionale a drepturilor omului, care s-a răspândit

rapid în toate colţurile lumii, marchează cea de-a treia fază a sistemului

umanitar. Aceasta coincide cu apogeul Războiului Civil, momente

terifiante pentru popoarele lumii, carcaterizate de măsuri dictatoriale,

foamete şi ravagii datorate conflictelor armate interne. În această perioadă

au fost aprobate noi norme ale Dreptului Internaţional Umanitar şi

mecanisme de protecţie interguvernamentale. Ultima fază care continuă şi

în prezent, a debutat la sfărşitul Războiului Rece, când valori precum

drepturile omului şi democraţia au început să câştige legitimitate

internaţională.

Componentă a sistemului umanitar, intervenţia umanitară a stârnit

interes interes, în rândul autorilor de drept internaţional, încă din secolele

XVI-XVII, când nume clasice precum Vitoria, Gentili, Vattel sau Grotius

au dezvoltat acest concept. De-a lungul secolelor XVIII-XIX, filosofi şi

adepţi ai liberalismului, printre care şi Mill, au alăturat conceptul de

intervenţie umanitară conceptului de drepturile omului. Lăsând la o parte

părerea precursorilor, conceptul modern de intervenţie este în general

asociat cu practica statelor din secolul XIX, când statele au început să

invoce motive umanitare pentru a-şi justifica intervenţiile din anumite

state. Astfel de situaţii sunt considerate atacurile împotriva Imperiului

Otoman, folosindu-se de pretextul protejării populaţiei creştine. Se pare

că în acest secol, s-au înregistrat o serie de intervenţii, de multe ori

nefondate, pe fondul invocării motivelor umanitare, iar acest lucru a fost

posibil şi din cauza gradului ridicat de utilizare şi deţinere, din parte unor

state, a unui imens contingent de utilizare a forţei armate. Din acest

motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite a introdus noi reguli în ceea ce

53

priveşte folosirea forţei ca mijloc de rezolvare a diferendelor la nivel

global. Astfel că în capitolul VII al Cartei O.N.U se stipulează utilizarea

forţei doar în caz de apărare sau securitate colectivă. În aceste condiţii,

rămâne ca singure justificări viabile pentru intervenţia armată în alt stat,

orice ameninţări la pacea şi securitatea internaţională. Mai mult decât atât,

orice intervenţie trebuie să fie supusă acceptului Consiliului de Securitate

O.N.U. Practica a demonstrat că în perioada Războiului Rece, consiliul de

Securitate nu a fost pe deplin capabil să implemeteze un proces de

securitate colectivă, din cauza ‟‟competiţiei ideologice şi confruntării

globale‟‟46

dintre cele două puteri, dar şi din alte cauze precum apariţia

statelor din Lumea a treia. Datorită acestei imposibilităţi, problema

intervenţiei s-a transformat într-o formă de întrajutorare, oferită de

naumite state în scopul apărării drepturilor omului din alte ţări. Prin

urmare perioada Războiului Rece este caracterizată de intervenţii

umnitare unilaterale, iar printre cela mai cunoscute sunt intervenţiile

Indiei din Pakistanul de Est, apoi intervenţia Tanzaniei din Uganda, dar şi

intervenţia Vietnameză în Kampuchea. Deşi au existat cu siguranţă şi alte

motive ale acestor acţiuni, ele sunt considerate intervenţii umanitare prin

prisma faptului că sunt răspunsul unor state la diverse crize umanitare.

Putem susţine faptul că practica statelor de a interveni în probleme interne

ale altor state, din perioada Războiului Rece, nu a fost totalmente legitimă

şi în conformitate cu principiile Cartei.

Sfârşitul Războiului Rece a adus schimbări majore pentru

conceptul şi practica intervenţiei umanitare. Aceste schimbări sunt

cauzate de evenimente, care au urmat perioadei Războiului. Cel mai

important factor a fost transformarea sistemului internaţional, sfârşitul

46 Kardaş, Saban, „‟ Humanitarian Intervention: The Evolution of the idea and Practice’’, a se vedea

http://www.sam.gov.tr/perceptions/volume6/june-july2001/kardas09.pdf, vizitat în data de 10.03.2008, ora 19

54

rivalităţii dintre cele două superputeri aduce permisiunea de a interveni în

politica internă a altor state şi de a proteja drepturile individului. Aceste

fenomene au stat la baza transformării atmosferei politice din perioada

post Război Rece. Astfel că intervenţia umanitară numai reprezenta doar

un răspuns la suferinţele cauzate de guverne represive, ci se direcţionează

spre rezolvarea situaţiilor de conflicte interne, dezintegrarea statală şi

colaps economic. Tipurile de conflict specifice acestei perioade, au fost de

natură internă sau aşa zisele războie civile, care au cauzat creşterea

necesităţilor de implicare umanitară, iar efectele pot fi observate în

numărul mare de Rezoluţii emise de Consiliul de Securitate. În unele

cazuri Consiliul a definit încălcările grave ale drepturilor omului şi

conflictele civile, ca fiind ‚‟‟ameninţări reale la pacea şi securitatea

internaţională‟‟47

şi a decis să impună sancţiuni economice sau să

autorizeze folosirea forţei. Noua componentă umanitară nu se mai

limitează doar la a proteja şi promova drepturile fundamentale ale omului,

ci se extinde incluzând în sfera sa şi probleme legate de crimele de război.

Alături de fenomenul creşterii implicării Organizaţiei Naşiunilor

Unite în diferite activităţi umanitare, nouă eră a adus o transformare

importantă pentru intervenţia umanitară şi anume multilateralismul sau

‟‟multinaţionalul‟‟48

. Pentru că mulţi analişti au fost suspicioşi cu privire

la intervenţiile unilaterale din perioada Războiului Rece, condiţiile de

după acest război au făcut realizabile intervenţiile multinaţionale,

considerându-le chiar necesare, opinie declarată şi de Martha Finnemore

care a precizat:‟‟ intervenţia militară umanitară trebuie să fie acum

multilaterală pentru a putea fi legitimă‟‟.49

Alte voci susţineau faptul că

viitorul intervenţiei umanitare este în strânsă legătură cu acţiunile

47 a se vedea http://www.isisuk.demon.co.uk/0811/uk/hiproject/no.1.html, vizitat în data de 11.03.2008, ora 19 48 Duţă, D. Paul, op.cit, p.176 49 Finnemore, Martha, op.cit, p.176

55

multinaţionale. Putem concluziona că intervenţiile din perioada post

Război Rece s-au carcaterizat prin caracterul multinaţional, intervenţiile

în forţă au fost însoţite uneori de sancţiuni şi embargouri hotărâte de

Consiliul de Securitate în baza capitolului VII al Cartei, iar în unele cazuri

acestea au fost însoţite de inculparea penală internaţională a celor care au

comis crime împotriva umanităţii, putem aminti cazul Rwanda.

Un alt aspect ce ţine de transformările şi evoluţia conceptului de

intervenţie umanitară, se referă la divergenţele privind legitimitatea unei

asemenea acţiuni în alt stat. Şi anume controversa derivă din faptul că

ingerinţa se află în raport conflictual cu principii şi norme de jus cogenus,

cum ar fi principiul suveranităţii, al neamestecului în treburile interne ale

unui stat sau al renunţării la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile

internaţionale. Pe de altă parte, susţinătorii dreptului la intervenţie

încearcă legitimarea ei, prin valori superioare pe care le-ar apăra şi anume

drepturile fundamentale ale omului. Alţi autori au anlaizat faptul că

intervenţia implică şi un conflict axiologic:‟‟ De fiecare dată când o

putere va interveni în sfera de competenţă a unei alte puteri, aceasta nu va

face decât să opună propria sa concepţie asupra dreptăţii şi binelui social,

concepţiei celuilalt, sancţionându-l la nevoie, prin forţă‟‟.50

În acest fel,

dincolo de dimensiunea teoretică, sub aspect practic, intervenţia

umanitară poate constitui pretextul unei agresiuni împotriva altui stat.

O teorie interesantă privind conceptul de intervenţie umanitară,

este lansată şi analizată de Marc-Andre´ Ryter, potrivit opiniei lui, faptul

că scopul intervenţiei umanitare este încetarea suferinţei umane, arată că

acest tip de intervenţie are o înaltă dimensiune morală, care se referă la

50 Antoine Rougier Apud „’Intervenţia umanitară şi principiul neamestecului în treburile interne ce ţin de

competenţa exclusivă a unui stat’’

56

apărarea unor valori.51

Tocmai de aceea intervenţia umanitară este un

subiect atât de important pentru stdiul şi evoluţia eticii în relaţiile

internaţionale. În acest context, principala întrebare morală este de a afla

cănd intervenţia este justificată. Moralitatea şi etica normativă arată faptul

că normele de drept umanitar, au implicaţii mult mai adânci decât cele

sub aspect legal, ba mai mult cele două concepte prescriu felul în care

guvernele ar trebui să se comporte cu cetăţenii săi şi susţin calitatea

morală a intervenţiei umanitare. Mai interesant, în teoria lui Ryter, este

alăturarea a doi termeni relativ diferiţi, la conceptul de intervenţie

umanitară. Primul termen este Legea Naturală, deşi considerată

îmbătrânită ca şi concepţie, aceasta este indispensabilă pentru a dezvolta

moralitatea intervenţiei. Potrivit acesteia, statele sunt subordonate unui

set de reguli universale. Potrivit legii naturale, intervenţia umanitară este

o opţiune reală deoarece admite folosirea forţei, bazată pe imperative

morale pentru a-i proteja pe cei nevinovaţi. Imperativele morale obligă

astfle la luarea de măsuri, atunci când necesitatea o cere, considerându-se

necesar atacarea statului care a maltratat la rândul său cetăţenii

nevinovaţi. Mai exact, intervenţia armată este vazută ca o justificare

morală, atunci când, ea apare ca un răspuns la fapte de asuprire a

poporului nevinovat, de proprii conducători, putem vorbi aici despre

intervenţia umanitară ca fiind o armă morală defensivă. Legea naturală

prevede, de altfel, că operaţiunea de intervenţie umanitară pentru

protejarea celor slabi şi nevinovaţi, nu este doar un drept al statelor, ci în

unele cazuri este chiar o datorie, şi se pledează pentru intervenţiile

multinaţionale, considerându-se a fi mai puternice si legitime. Accelaşi

autor susţine faptul că atunci când intervenţia umanitară este dictată de

51 Ryter, Marc-Andree, „‟ Motives for Humanitarian Intervention and the International Community’’, ed. Prima

Oy, Helsinki, 2003, p.13-20

57

imperative morale, acceptul din partea Consiliului de Securitate, nu mai

este necesar, b amai mult se subliniază faptul că doar statele care respectă

dreturile omului, pot interveni în operaţiuni de protejare a libertăţilor

umane fundamentale din alte state. Cât despre cel de-al doilea termen

utilizat de Ryter, şi anume Teoria Războiului, aceasta este relevantă

pentru intervenţia umanitară deoarece fixează condiţiile pentru o judecată

corectă privind necesitatea şi moralitatea unei anumite intervenţii. Prin

urmare, în concepţia lui Ryter, intervenţia umanitară ţine mai mult de

alternative morale, decăt de respecatrea sau ignorarea dreptului

internaţional, astfel că baza morală şi etică este obligatorie în procesul de

intervenţie.

Există voci care analizează operaţiunea de intervenţie umanitară

sub aspect, sau ca o problemă exclusiv politică. Statele sunt libere să

decidă dacă doresc implicarea în situaţii de încălcări grave ale drepturilor

fundamentale ale omului. Implicarea ţine de dorinţa politică şi de

asumarea unor riscuri, incluzând riscul de a pierde un număr important de

soldaţi aflaţi în zona respectivă. Aspectul politic ţine şi de dorinţa de

coaliţie cu state puternice în rezolvarea unor situaţii de criză. Coaliţia cu

state puternice şi sprijinul oferit de un stat mai mic, se transformă într-un

posibil ajutor pentru respectivul stat la un moment dat. Apare aici o

întrebarereferitoare la faptul că dacă, este greu să ne imaginăm că un stat

puternic ar avea nevoie de o intervenţie umanitară, atunci doar statele

slabe se află în posibilitatea de a se teme de eventuale intervenţii

umanitare în cazuri de violări grave ale drepturilor omului. Oricum

intervenţia umanitară este o problemă politică, şi precum am mai precizat

ea poate fi oricănd folosită drept pretext pentru a interveni înterveni în

treburile interne ale unui stat sau altul.

58

Situaţia actuală a intervenţiei umanitare reprezintă un răspuns la

nerespectarea drepturilor omului, şi la realizarea păcii şi securităţii

internaţionale. Sfârşitul Războiului Rece a deschis noi porţi acestui

concept, a devenit o provocare pentru statele puternice, a stârnit reacţii

surprinzătoare din partea organizaţiilor internaţionale, iar globalizarea va

amplifica intervenţiile.

Abuzuri şi încălcări grave ale drepturilor omului în timpul

conflictelor armate

Drepturile şi libertăţile omului se află pe unul dintre primele

locuri printre ‟‟valorile imateriale‟‟52

, conştientizate de omenire ca fiind

valori universale. Pentru a ajunge la interpretarea contemporană,

drepturile omului au fost cucerite prin suferinţă şi elaborate de civilizaţie,

pe parcursul a două mii şi jumătate de ani. Astfel că prima mărturie

referitoare la drepturile omului, datează încă din Antichitate, cu prilejul

cuceririi Babylonului, prin Proclamaţia dată de regele persan Cyrus.

Textul este gravat pe un fildeş de elefant, iar o copie a acestuia donată de

Irak, este expusă la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, cu

următorul conţinut:‟‟ Eu, Cyrus, Regele Lumii, Mare Rege, Rege

Atotputernic, Regele Babylonului, Regele Sumerului şi Akkadului...Bine

intenţionat, am intrat în Babylon şi în entuziasmul mulţimii m-am aşezat

pe tronul regal ... Trupele mele numeroase au cucerit fără dificultate

Babylonul, dar eu nu am permis învingătorilor să hărţuiască sau să

terorizeze populaţia din Sumer şi Akkad......M-am ocupat personal de

nevoile babilonienilor, de sanctuarele lor şi le-am promis

bunăstarea.......Am eliberat cetăţenii Babylonului de sub propriul lor jug.

52 Azarov, A., Hufner, K., Reuther, W.,’’Drepturile omului. Mecanisme de protecţie.‟‟Manual, UNESCO,

Chişinău, 2005, p.10

59

Le-am reparat sălaşurile şi le-am ascultat plângerile.....Cetăţenilor din

Ashur şi Susa, Agade şi Ashnuna ... şi din toate oraşele sfinte de dincolo

de Tigru le-am redat sanctuarele care zăceau în ruine de multă vreme,

zeilor le-am redat locul şi pe toţi oamenii din aceste ţinuturi i-am adunat

la locurile lor natale şi le-am redat locuinţele.”53

De-a lungul istoriei, s-au înregistrat o serie de instrumente

juridice privind drepturile şi libertăţile individului. Printre cele mai

importante asemenea instrumente, se numără în ordine cronologică:

Magna Charta Libertatum din 1215, The Petition of Rights din 1688,

Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 1776, Declaraţia

Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului 1789, Carta Naţiunilor Unite 1945,

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 1948, Convenţia Europeană

pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale 1950,

Carta Socială Europeană 1961 şi Tratatul de Instituire a unei Constituţii

pentru Europa semnat în 2004.

În secolul XXI, valorile fundamentale ale civilizaţiei

contemporane, şi anume drepturile omului şi libertăţile de bază, au o

importanţă esenţială pentru relaţiile internaţionale. Omul, drepturile şi

libertăţile sale sunt valori supreme, iar respectarea îndeaproape a acestora,

reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului internaţional. Deşi

nu e cu putinţă să definim acest concept al drepturilor omului, astfel încât

să cuprindem toată complexitatea lui, putem sublinia faptul că drepturile

şi libertăţile umane reprezintă un sistem de concepţii şi idei, despre rolul

şi misiunea omului în comunitatea altor state, sau se poate afirma că

aceste valori stau la baza construirii relaţiilor reciproce în societate. Alte

53 a se vedea :http://www.oado.ro/index.php?unde=rev&id=106&art=723&PHPSESSID=05b33c257f972c41e222be71335b2f1b

, vizitat în data de 15.03.2008, ora 20

60

voci susţin ideea că drepturile omului reprezintă ‟‟modalitatea de apărare

în faţa fărădelegilor şi violenţei, din partea statului la care acesta este

predispus‟‟.54

Personalităţi importante ale sistemului internaţional susţin

acest concept, în funcţie de domeniul pe care îl reprezintă, dacă Papa Ioan

Pavel al II lea susţinea că drepturile sunt declarate şi asigurate în modul

cel mai complet în Evanghelie, Secretarul General al O.N.U Kofi Annan

face o legătură între consolidarea securităţii şi intensificarea protecţiei

drepturilor omului, democraţiei şi echităţii sociale.

Putem aprecia faptul că drepturile şi libertăţile sunt de nedespărţit,

de probleme precum libertate, democraţie, totalitarism, globalizare,

discriminare, cultura păcii, toleranţă, violenţă, extremism, fascism,

terorism, antisemitism, naţionalism, fundamentalism religios, xenofobie şi

lista poate continua la nesfârşit. Ajungem astfel la o problemă foarte

gravă şi actuală în secolulu XXI, este vorba despre încălcarea gravă şi

abuzuri ale drepturilor omului săvârşite în timpul conflictelor armate.

Referindu-ne la faptul că toţi indivizii moştenesc anumite libertăţi civile şi

drepturi politice, cel mai important dintre acestea este dreptul la viaţă şi la

securitatea fizică. A proteja şi a promova drepturile umane înseamnă

siguranţa faptului că oamenii primesc dreptul la o viaţă decentă şi la un

tratament uman. Pe de altă parte, violarea acestor drepturi înseamnă

negarea fundamentelor morale moştenite de indivizi. Exemple în acest

sens, sunt aşa numitele ‟‟crime împotriva umanităţii‟‟55

, incluzând

fenomene precum genocidul, tortura, sclavia, violul, experimente

biologice sau înfometare intenţionată. Numărul imens de persoane ucise şi

alte pagube colaterale, cauzate de războie, reprezintă doar o mică parte

din cantitatea înspăimântător de mare, a devastărilor şi suferinţelor, care

54 Azarov, A., Hufner, K., Reuther, W., op.cit, p.11 55 Kennedy, Helena, „‟ Conflict Resolution and Human Rights-Contradictory or Complementary?‟‟, a se vedea:

http://www.arrc-hre.com/publications/hrepack1/5_01html, vizitat în data de 20.03.2008, ora 21.

61

au marcat diversele conflicte de-a lungul istoriei. Unele dintre cele mai

grave abuzuri asupra omului sunt genocidul, masacrul şi înfometarea

populaţiei. Genocidul este înţeles ca fiind exterminarea intenţionată a unui

întreg grup, fie el etnic, rasial sau religios. Uciderea în masă a anumitor

indivizi, provocarea unor răni fizice sau mentale, impunerea unor măsuri

de prevenire a naşterilor sau transferul de copiii, toate acestea sunt moduri

de distrugere treptată a unui întreg grup. Genocidul este adesea privit ca

fiind cel mai jignitoare măsură adusă împotriva umanităţii. Termenul de

‟‟crimă de război‟‟56

, se referă la violarea aşa-numitelor reguli jus in

bello, de către orice individ, fie el soldat sau civil. Dreptul conflictelor

armate interzice atacurile împotriva civililor şi utilizarea armelor, acre ar

putea cauza suferinţe şi pagube de mediu pe termen lung. Alte tipuri de

crime de război includ măsuri precum luarea de ostatici, incendierea unor

localităţi neprotejate sau fărăr vreo importanţă strategică, tratament

inuman alocat prizonierilor, experimente bilogice şi distrugerea

intenţionată a unor proprietăţi private.57

În opinia Secretarului General al O.N.U, Kofi Annan, susţinută

într-un raport, acesta afirmă că ‟‟scopul principal al conflictelor este

distrugerea civililor sau a unui întreg grup etnic, şi nu distrugerea forţelor

armate.‟‟ 58

Astfel că de cele mai multe ori femeile şi fetiţele sunt supuse

unor tratamente greu de imaginat, fiind violate de către soldaţi sau forţate

să se prostitueze. Cu toate acestea comunitatea internaţională a evitat,

pentru o lungă perioadă de timp, să recunoască acest lucru şi să acţioneze

împotriva stopării, deşi atacurile sexuale, care implică şi mutilări, umilinţe

sexuale sau chiar avorturi impuse, sunt foarte dese şi provoacă multă

56 Paust, J. Jordan, „‟ Human Rights Module: On crime Against Humanity, Genocide, Other Crimes Against Human

Rights War Crimes.’’, Carolina Academic Press, Carolina, 2001, p.130 57 Ibidem, p.131 58 A se vedea: http/www.un.org./ecosocdev/geninfo/afrec/sgreport/pressrel.html, vizitat în data de 20.02.2008,

ora20

62

suferinţă psihică. Lipsa implicării comunităţii internaţionale în astfel de

abuzuri, a dus la o formă nouă de crimă organizată, şi anume traficul de

femei peste hotare, unde sunt obligate la prostituţie iar împotrivirea duce

la asasinate.59

Violenţa sexuală, de pe perioada unui conflict, este văzută

ca un mod de a distruge comunitatea şi de a umili bărbaţii, care se află

astfel în incapacitatea de a-şi proteja soţiile, fiicele sau mamele. Un alt

abuz este şi uciderea femeilor care au un rol activ în mediul politic,

reuşind astfel să răspândească teroarea în masă a populaţiei. Violurile în

masă fac parte, de altfel, din strategia genocidului, menită să conducă la

distrugerea acelui grup. De exemplu, în anii 1990, mass-media raporta

faptul că:‟‟violul şi alte atrocităţi sexuale făceau parte din campania

Sârbo-Bosniacă, de câştigare a războiului‟‟ în fosta Iugoslavie. Mai mult

decât simpla ucidere a populaţiei, forţele guvernamentale preferă

programele de tortură, care poate fi atât fizică, dar şi psihică şi urmăreşte:

‟‟ umilire şi anularea demnităţii personale‟‟60

. Tortura fizică poate include

mutilări, bătăi crâncene, şocuri electrice, pe când tortura de tip psihic

constă în măsuri de privare, pentru populaţie, la hrană, apă, alte resurse

vitale, tortură cu sunete asurzitoare, pentru perioade lungi de timp. Acest

tip de abuz este utilizat de obicei, în rândul deţinuţilor, ca o modalitate de

a extrage informaţii sau date despre anumite fapte. Utilizarea excesivă a

acestui fenomen în ultimii ani, a dus la dispariţia a mii de oameni, care fie

sunt ucişi, fie sunt incendiaţi, după terminarea torturii. 61

Opresiunile

politice reprezintă altă modalitate de abuz, săvârşită în timpul conflictelor

armate. Acestea sunt îndreptate către cei care ameninţă în vreun fel

conducerea ţării, sau se împotrivesc opţiunilor politice, iar abuzurile pot

59 „’Sexual Violence and Armed Conflict:United Nations Response’’, a se vedea :

http/www.un.org/womenwatch/daw/public/cover.htm, vizitat în data de 19.02.2008, ora 21. 60 Cassese, Antonio,‟‟ Human Rights in a Changing World’’, Philadelphia, Temple University Press, 1990, p.90 61 „’Human Rights Today’’, a se vedea : http://www.un.org./rights/HRToday/, vizitat în data de 20.02.2008, ora 18

63

să includă retragerea dreptului la vot sau posibilitatea de e avea un proces

corect. Dar aceste opresiuni pot lua forma unor discriminări, iar invocarea

lor duce la negarea anumitor drepturi fundamentale, fie pe baze religioase,

etnice sau rasiale. Astfel, Apartheid-ul, care neagă dreptul de a aparţine

unei anumite rase, este poate una dintre cele severe forme de

discriminare. Sistemul de Apartheid din Africa de Sud, a instituţionalizat

măsuri rasiale extreme, ca de exemplu emiterea de legi care interziceau

căsătoriile interrasiale sau relaţiile sexuale, dar prevedeau şi teritorii

diferite în care să locuiască alte rase. Anumite categorii de indivizi erau

consideraţi inferiori şi nu erau priviţi ca fiind ‟‟cu adevărat fiinţe

umane.‟‟62

Legile stabilite în timpul acestui sistem, au avut ca ţel

controlul social şi construirea unei societăţi divizate şi caracterizate de o

indeiferenţă totală faţă de drepturile omului.

Există multe voci care au dezbătut interpendenţa dintre violarea

drepturilor omului şi conflicte. Abuzurile duc adesea la izbucnirea unor

conflicte, iar conflictele au drept rezultat violarea drepturilor şi libertăţilor

umane. Nu este deloc surprinzător, prin urmare, că abuzurile sunt uneori

în centrul conflictelor, iar protecţia drepturilor omului este un punct

central în rezoluţiile conflictelor. Violarea drepturilor politice sau

economice reprezintă de multe ori, cauzele principale pentru izbucnirea

crizelor. Când drepturi precum accesul la hrană adecvată, locuinţă,

serviciu sau viaţă socială şi culturală, sunt negate, iar grupuri numeroase

de oameni sunt excluse din procesele decizionale, există o probabilitate

mare de apariţie a unor tulburări sau frământări sociale. Asemenea situaţii

duc deseori la naşterea unor conflicte justificate, în care partidele încep o

luptă aprigă pentru putere şi interese proprii. Se vorbeşte adeseori despre

efectele nocive ale unor conflicte în rândul infrastructurii şi instituţiilor

62 Cassese, A., op.cit, p.122

64

civile, efecte care determină un lanţ de abuzuri. Astfel, când spitalele şi

şcoliile se închid, dreptul la sănătate şi educaţie este clar ameninţat.

Colapsul infrastructurii economice conduce la poluare, la o insuficientă

hrană şi la o sărăcie generală. Aceste forme de crize economice şi violări

grave ale drepturilor fundamentale contribue la viitoare tragedii umane,

sub forma unor boli incurabile, foamete şi lipsa unui adăpost

corespunzător. Crizele instituţiilor guvernamentale nasc şi ele abuzuri

grave în rândul civililor, incluzănd negarea dreptului la intimitate, la un

proces drept, sau la libera circulaţie. În multe cazuri guverenele sunt

militarizate, iar poliţia şi sistemele judiciare sunt corupte, astfel că

arestările arbitrare, detenţiile fără un proces prealabil, execuţiile politice,

asasinatele şi tortura sunt fenomene care se succed în urma conflictelor, şi

care afectează populaţia nevinovată. În situaţii în care se înregistrează

abuzuri extreme asupra drepturilor omului, reconcilierea sau reconstrucţia

păcii devine mult mai dificilă şi mai greu de realizat. Lăsând nerezolvate

problemele ce ţin de problematica drepturilor omului, acestea reprezintă

obstacole în procesul de negociere şi ajungere la un consens.63

O altă problemă spinoasă, mult dezbătută şi care a stârnit interes

pentru comunitatea internaţională, se referă la abuzurile asupra copiilor,

în timpul conflictelor armate. Astfel că Uniunea Europeană şi-a

direcţionat o serie de orientări privind situaţia acestor copiii.64

Se

estimează că în ultima decadă, conflictele armate au costat viaţa a peste

două milioane de copii şi au mutilat alte şase milioane. Conflictele au

lăsat copii orfani, i-au privat de servicii sociale de bază, de asistenţă

socială şi de educaţie. Aproximativ douăzeci de milioane de copii sunt

63 Venthey, M. „’International Humanitarian Law and the Restoration and Maintenance of Peace’’, a se vedea

http://www.iss.co.za/Pubs/ASR/7NO5/Internationalhumanitarian.htm, vizitat în data de 04.03.2008, ora 19 64 A se vedea: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/15634.roo3.pdf, vizitat în data de

.04.2008,ora20

65

mutaţi sau refugiaţi, în timp ce alţii sunt luaţi ostatici, sunt furaţi sau

traficaţi. Sistemele de înregistrare a naşterilor şi de justiţie au încetat să

mai funcţioneze, în timp ce se estimează un număr de cel puţin 300.000

de soldaţi copii, care participă la conflicte. Deşi Convenţia privind

Drepturile Copiilor este ratificată aproape universal, ea este departe de a fi

aplicată în mod universal, tocami de aceea se caută măsuri de protecţie

pentru copiii şi după terminarea conflictelor, de exemplu căutarea

membrilor familiilor lor, reeducarea şi reintegrarea socială, programe de

readaptare psihosociale, participarea la programele de dezarmare,

demobilizare şi reintegrare. În anul 2000, Amnesty International a

publicat un raport privind violenţa şi abuzurile asupra copiilor, numind

aceste fapte drept ‟‟cel mai mare păcat al lumii‟‟65

ţinut secret. Raportul

dezvăluie faptul că problema copiilor torturaţi este posibilă pentru că ei

sunt prinşi în mijlocul războielor sau conflictelor politice, copiii sunt

ţinuţi de multe ori în condiţii care le-ar putea pune în pericol sănătatea şi

securitatea şi nu în ultimul rând, faptul că mulţi copiii suportă bătăi şi

abuzuri sexuale din partea autorităţilor, care ar trebui să-i protejeze.

Reprezentanţii Amnesty International au ţinut să precizeze că aceste

abuzuri continuă să fie ascunse şi ignorate de guvernele din întreaga lume,

în timp ce tot mai mulţi copiii suferă în tăcere fără ca poveştile lor să fie

măcar ascultate. Raportul marchează de altfel, că tortura aplicată copiilor

poate să provoace un impact profund atât fizic dar şi mental în procesul

de dezvoltare a copilului. Cei care sunt torturaţi în mod repetat şi o

perioadă mai lungă de timp, sunt predispuşi la schimbări grave de

personalitate. În întreaga lume se folosesc aceleaşi regim de tortură, sunt

mici diferenţele de comportamnet aplicate copiilor din China sau Brazilia,

65„‟ The Torture of Children, The World’s Secrets Shame’’, Amnesty International Report 2000, a se vedea

http://www.amnesty.org.uk/news_details-p.asp?News ID=13974

66

condiţiile de detenţie din Paraguy nu diferă cu cel din Rusia, iar violenţele

din Sierra Leone nu sunt mai puţin dureroase şi devastatoare decât cele

din Afganistan. Un lucru aproape ireal este faptul că în multe ţări, bătăile

aplicate copiilor aflaţi în arest, sunt considerate ca fiind normale şi

eficiente pentru metoda de interogare. Copiii sunt loviţi cu pumnii, cu

beţe, cu scaune, sunt biciuţi, arşi sau legaţi pe scaunul electric. În urma

acestor tratamente, ei suferă diverse contuzii, hemoragii interne, oase

rupte îşi pierd dinţi sau diferite alte organe. Mai mult decât atât, copiii

reţinuţi sunt atacaţi sexuali, expuşi fie la temperaturi foarte mari sau

foarte scăzute, sunt privaţi de hrană, apă sau somn pe perioade lungi de

timp. Motivul torturării copiilor în perioade de conflict, este invocat

adesea ca fiind simplul fapt, că ei locuiesc în zona inamicului, sau pentru

că fac parte dintr-o anumită categorie religioasă, etnică sau politică.

Considerat ca cel mai grav abuz împotriva copiilor, războiul civil din

Sierra Leone a cauzat moartea a mii de copii, mutilări, violuri, sclavie

sexuală şi obligarea lor de a participa în lupte. În final, Amnesty

International cere guvernelor din întreaga lume să ia măsuri, prin care să

condamne tortura impotriva copiilor, accetuând faptul că prin acceptarea

sau ignorarea acestor forme de violenţă, viitorul nostru şi al copiilor noştri

este compromis.

Alături de copiii, şi femeile, aşa cum am mai menţionat, suferă

abuzuri grave şi de netolerat pentru o fiinţă umană. Un caz mult dezbătut

de comunitatea internaţională, este cazul femeilor transformate în sclave

sexuale pentru militarii japonezi, în timpul celui de-al doilea război

mondial.66

Denumite femei de reconfortare, acestea proveneau din

Coreea(aproximativ 80%), din China, dar şi din alte terotorii ocupate de

japonezi. Femeile erau recrutate pentru popote ale militarilor sau în

66 A se vedea: http://www.comfort-women.org/v2/faqs.htm, vizitat în data de 05.04.2008, ora 22

67

fabrici, sau după cum afirmă unele mărturii, erau răpite de către militari.67

Numeroase bordeluri militare erau conduse de persoane particulare

supervizate de oficialităţi ale armatei. Mai mulţi istorici japonezi,

folosindu-se de mărturiile unor femei de reconfortare, au afirmat că

Armata Imperială Niponă şi Marina Imperială au fost implicaţi direct şi

indirect, în constrângerea, înşelarea, ademenirea şi uneori răpirea unor

femei tinere din teritoriile aflate sub control imperial. Pe de altă parte, alţi

istorici japonezi consideră că nu există nici o dovadă credibilă care să

implice Armata Imperială în actele de constrângere a femeilor. După

părerea lor, răspunderea pentru relele tratamente aplicate femeilor cade în

totalitate, în sarcina patronilor de bordeluri. Pentru a şterge orice urmă de

implicare a Armatei, în aceste evenimente, militarii japonezi au distrus o

cantitate mare de documente, care ar fi putut duce la implicarea lor în

procese de crime de război, tocmai din această cauză este foarte dificil de

apreciat numărul total al femeilor de reconfortare. Cele mai multe surse

media, au estimat un număr de 200.000 de femei asiatice recrutate pentru

a servi în bordelurile militare japoneze, BBC cita ‚‟‟între 200.000 şi

300.000‟‟, iar Comisia Internaţională a Juriştilor cita estimările istoricilor

japonezi de 100.000 pâna la 200.000 de femei.68

Cât despre tratamentul

aplicat femeilor de reconfortare, este de remarcat declaraţiile soladtului

Yasuji Kaneko, care afirma:‟‟ Femeile plângeau, dar nouă nu ne păsa

dacă femeile trăiau sau mureau. Noi eram soldaţii împăratului. Indiferent

unde, în bordeluri sau în sate, noi violam fără nici o reţinere.‟‟69

De

asemenea, zece femei olandeze au fost luate cu forţa în februarie 1944 din

67 O‟Brien, Suzane, ‟‟ Comfort Women. Sexual Slavery in the Japenese Military During World War II’’, New York,

Columbia University Press, 2000, p.100-101, 105-106, 110-111 68 A se vedea: http://archives.cnn.com/2001/WORLD/asiapcf/east/03/29/japan.comfort.women/index.html, vizitat

în data de 04.04.2008, ora 23 69 A se vedea: http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/03/01/AR2007030100578.html, vizitat

în data de 04.04.2008, ora 23.30

68

lagărele de prizonieri din Java, de către ofiţeri ai armatei japoneze, au fost

bătute şi violate, sistematic zi şi noapte în aşa numitele ‟‟staţii de

reconfortare‟‟.70

Sunt multe de spus cu privire la aceste abuzuri, atât de

grave, în rândul femeilor, care reprezintă simbolul perenităţii noastre şi

viitorul nostru. Deşi au fost condamnaţi mulţi dintre cei care au participat

la aceste orgii, istoria s-a repetat şi se repetă şi în secolul în care trăim noi,

deşi pare dificil de crezut pentru mulţi dintre noi. Putem aminti

Holocaustul, care a urmat Celui de al doilea Război Mondial, când

drepturile evreilor au fost grav încălcate, au fost deposedaţi de proprietăţi

şi supuşi soluţiei finale, adică exterminarea rasei, şi cu toate acestea

salvarea evreilor n-a devenit o prioritate în planurile marilor puteri, ci

războiul era purtat împotriva nazismului, cu scopul de a-l înfrânge şi de a

elibera întreaga Europă de sub dominaţia lui Hitler. Putem adăuga cazul

Darfur, Rwanda, Somalia, Afganistan si lista poate continua la

nesfârşit.Aflaţi în ipostaza de a trăi într-un secol al tehnologiei, dar totuşi

carcaterizat de multe abuzuri şi nedreptăti ne stârneşte întrebarea ce

putem face în astfel de cazuri. Dreptul umanitar internaţional a decretat

menţinerea umanităţii în toate circumstanţele, inclusiv în situaţii de

conflict. Legi precum creearea unor relaţii de cooperare şi dialog inter şi

intrastatal, limitarea utilizării violenţei şi monitorizarea îndeaproape a

drepturilor omului, sunt menite să asigure un mediu internaţional sigur şi

paşnic. Probleme gave se întâlnesc în statele, în acre dretul internaţional

nu poate intervene, aici se înregistrează numărul imens de victime

maltratate, prizonieri şi execuţii în masă. S-au înregistrat cazuri în care

iniţiativele de peacekeeping sau prevenire dipolmatică au eşuat, datorită

faptului că în timp ce războiele dintre state se diminuează, numărul de

războie în interiorul satetlor escaladează. Conflictele interne sunt astfel

70 A se vedea: http://foreignaffairs.house.gov/110/ohe021507.htm, vizitat în data de 04.04.2008, ora 23.40

69

urmate de apariţia unor abuzuri în rândul populaţiei nevinovate, percum

genocide, crime împotriva umanităţii, torture, toate aceste violenţe se nasc

fie din considerente identitatre, religioase sau politce.În faţa acestor

abuzuri, liderii trebuie să promoveze normele legale internaţionale şi

drepturile omului. Drepturile şi libertăţile umane reprezintă baza pentru

existenţa noastră ca rasă şi comunitate, dar sunt şi necesare pentru

menţinerea unei atitudini de toleranţă şi respect mutual între oameni. Cele

mai grave abuzuri se nasc atunci când cei aflaţi la putere sunt responsabili

pentru nerespectarea drepturilor omului, în acest caz este mai mult decât

necesar sprijinul extern pentru rezolvarea şi stoparea acestor crime

împotriva umanităţii.

70

TEORIA PACII TEORIA PACII

HEGEMONICEHEGEMONICE

1.Conceptul de teorie a pacii 1.Conceptul de teorie a pacii

hegemonicehegemonice HegemonieHegemonie= termen folosit in ultimele 2 decenii pentru a = termen folosit in ultimele 2 decenii pentru a

desemna primordialitatea sau leadershipul.Frecvent utilizat desemna primordialitatea sau leadershipul.Frecvent utilizat in relatie cu teoria stabilitatii hegemonice , se refera la in relatie cu teoria stabilitatii hegemonice , se refera la sistemul international , capabilitatile unui stat si relatiile sistemul international , capabilitatile unui stat si relatiile celorlalte state cu actorul hegemon.celorlalte state cu actorul hegemon.

Teoria pacii hegemoniceTeoria pacii hegemonice=este un termen folosit in =este un termen folosit in stiintele politice pentru a desemna o pace intre 2 actori stiintele politice pentru a desemna o pace intre 2 actori intre care nu exista un echilibru de putere,dar diferenta intre care nu exista un echilibru de putere,dar diferenta existenta intre cele doua nu le impiedica sa accepte sau sa existenta intre cele doua nu le impiedica sa accepte sau sa respinga acorduri intre ele.Pacea hegemonica se realizeaza respinga acorduri intre ele.Pacea hegemonica se realizeaza intre 2 actori a caror putere este aproximativ egala,in timp intre 2 actori a caror putere este aproximativ egala,in timp ce pacea dominanta presupune existenta unei superputeri ce pacea dominanta presupune existenta unei superputeri care se impune in fata uneia sau alteia dintre puteri.care se impune in fata uneia sau alteia dintre puteri.

Teoria stabilitatii hegemonice Teoria stabilitatii hegemonice a devenit o baza pentru a devenit o baza pentru explicarea cooperarii in sistemul international.explicarea cooperarii in sistemul international.

71

2.Ce a favorizat aparitia 2.Ce a favorizat aparitia

conceptului?conceptului?5 dimensiuni ale conceptului de hegemonie:5 dimensiuni ale conceptului de hegemonie:

MMilitara ilitara ––hegemonul este cea mai puternica forta hegemonul este cea mai puternica forta din punct de vedere militar in lume,capabilitatile din punct de vedere militar in lume,capabilitatile sale militare sunt superioare oricarui sale militare sunt superioare oricarui adversar.Sistemul sau de aliante este superior adversar.Sistemul sau de aliante este superior oricaror alte aliante militare.oricaror alte aliante militare.

EconomicaEconomica--hegemonul are economia cea mai hegemonul are economia cea mai dezvoltata,constituind un partener de baza pentru dezvoltata,constituind un partener de baza pentru majoritatea celorlalte state.majoritatea celorlalte state.

PoliticaPolitica--hegemonul are un vast sistem de aliante hegemonul are un vast sistem de aliante politice si acorduri cu majoritatea statelorpolitice si acorduri cu majoritatea statelor

InstitutionalaInstitutionala--hegemonul si aliatii sai controleaza hegemonul si aliatii sai controleaza institutiile internationale si impun regulile care institutiile internationale si impun regulile care guverneaza lumeaguverneaza lumea

IdeologicaIdeologica--hegemonul determina principalele hegemonul determina principalele aspecte ale politicii la nivel global.aspecte ale politicii la nivel global.

Teoria stabilităTeoria stabilităţţiiii hegemonicehegemonice afirmă că este necesar un afirmă că este necesar un

hegemon hegemon (o (o putere conducătoare capabilă să influenputere conducătoare capabilă să influenţţeze sistemul eze sistemul internainternaţţional), daional), dacă se dorecă se doreşşte succesul cooperarii economice te succesul cooperarii economice internainternaţţionale. ionale.

ÎÎn schimb, declinul unui stat hegemonic este asociat cu n schimb, declinul unui stat hegemonic este asociat cu economii economii îînchise, instabilitate nchise, instabilitate şşi crearea de blocuri regionale i crearea de blocuri regionale concurente. Charles Kindleberger concurente. Charles Kindleberger ((““Economic laws and economic Economic laws and economic historyhistory””)),, care este considerat tatăl acestei teorii care este considerat tatăl acestei teorii, a, arată că rată că instabilitatea economiei mondiale dintre cele două războaie instabilitatea economiei mondiale dintre cele două războaie mondiale smondiale s--a datorat absena datorat absenţţei unei puteri dominante care să fie ei unei puteri dominante care să fie capabilă să stabilizeze sistemul internacapabilă să stabilizeze sistemul internaţţional.ional.

Un hegemon, conform lui Robert Keohane Un hegemon, conform lui Robert Keohane ("Realism and ("Realism and Compex InterdependenceCompex Interdependence““)), e, este un statste un stat

care posedă următoarele caracteristici care posedă următoarele caracteristici:: abilitatea de a crea, a pune abilitatea de a crea, a pune îîn aplicare n aplicare şşi a meni a menţţineine

norme internanorme internaţţionale;ionale;

voinvoinţţa de a face acest lucrua de a face acest lucru dominare decisivă dominare decisivă îîn domeniile economic, tehnologic n domeniile economic, tehnologic şşi militari militar

Această teorie a fost aplicată Această teorie a fost aplicată îîn special pentru a explica cum a n special pentru a explica cum a fost stabilită ordinea economică internafost stabilită ordinea economică internaţţională după cel deională după cel de--al al doilea război mondialdoilea război mondial, sub hegemonia SUA , sub hegemonia SUA şşi pentru a reflecta i pentru a reflecta contrastul cu perioada interbelică contrastul cu perioada interbelică , când Marea Britanie nu mai era , când Marea Britanie nu mai era

îîn stare să joace rolul de hegemon n stare să joace rolul de hegemon , i, iar SUA nu doreau săar SUA nu doreau să--şşi i asume un asemenea rol. asume un asemenea rol.

, ,

72

3.Mecanisme de realizare a pacii 3.Mecanisme de realizare a pacii

hegemonicehegemonice

IntrIntr--un sistem hegemonic de pace,principalele un sistem hegemonic de pace,principalele optiuni legate de politica externa sunt dominate optiuni legate de politica externa sunt dominate de constrangerea statelor minore de catre de constrangerea statelor minore de catre hegemon(aliatii puterilor minore vor fi doar acele hegemon(aliatii puterilor minore vor fi doar acele state supuse hegemonului si hegemonul insusi.) state supuse hegemonului si hegemonul insusi.) prin:prin:

embargo economicembargo economic

impunerea unor modele ideologiceimpunerea unor modele ideologice

folosirea fortei militarefolosirea fortei militare

presiuni diplomatice,economice,politice.presiuni diplomatice,economice,politice.

extinderea influentei prin intermediul companiilor extinderea influentei prin intermediul companiilor transnationale sir pin construirea de baze militaretransnationale sir pin construirea de baze militare

4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor 4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor

internationale intre globalisti si hegemoniinternationale intre globalisti si hegemoni

Ce sustin hegemonii:Ce sustin hegemonii: capacitatea de a si maximiza obiectivele de politica externa depcapacitatea de a si maximiza obiectivele de politica externa depinde de inde de

capacitatea de a impiedica ceilalti actori din sistem sa achizitcapacitatea de a impiedica ceilalti actori din sistem sa achizitioneze puterea ioneze puterea necesara de a se opune efectiv atunci cand interesele lor se vornecesara de a se opune efectiv atunci cand interesele lor se vor confruntaconfrunta

puterea militara este mijlocul esential de maximizare a intereseputerea militara este mijlocul esential de maximizare a intereselor nationale si lor nationale si de securitatede securitate

puterea hegemonica tinde saputerea hegemonica tinde sa--si promoveze propriile interese de securitate fara si promoveze propriile interese de securitate fara sa tina cont de pozitia celorlalti actori din sistemsa tina cont de pozitia celorlalti actori din sistem

principalele amenintari sunt reprezentate de interesele celorlalprincipalele amenintari sunt reprezentate de interesele celorlalte mari puteri te mari puteri din sistemdin sistem

obiectivele de politica externa a statului hegemon primeaza in fobiectivele de politica externa a statului hegemon primeaza in fata ata constrangerilor potentiale ale comunitatii internationaleconstrangerilor potentiale ale comunitatii internationale

puterea hegemonica are capacitatea de a genera o schimbare a regputerea hegemonica are capacitatea de a genera o schimbare a regimurilor imurilor politice din acele state care ameninta pacea si securitatea intepolitice din acele state care ameninta pacea si securitatea internationalarnationala

Ce sustin globalisti:Ce sustin globalisti: disiparitia puterilor statelor nationale in favoarea unei piete disiparitia puterilor statelor nationale in favoarea unei piete libere globale si a libere globale si a

fortelor acesteiafortelor acesteia interdependenta la nivel economic genereaza cooperare si impiedinterdependenta la nivel economic genereaza cooperare si impiedica aparitia ica aparitia

conflictelorconflictelor

pierderea sintagmei de stat national ca actor pe scena relatiilpierderea sintagmei de stat national ca actor pe scena relatiilor internationaleor internationale

73

Teoria Păcii

Democratice

Teoria Păcii Democratice sustine ideea ca de obicei democratiile (

democratiile liberale), nu intra aproape niciodata in razboi unele impotriva

altora. Cu cat democratia din 2 state este mai dezvoltata , cu atat sunt mai

slabe sansele existentei unei violente.

Democratia liberala ar trebui vazuta nu numai ca un pricipiu fundamental

care influenteaza natura guvernarii statelor si legea interna, dar si ca o

unealta care sa diferentieze „prietenii„ de ”dusmani” si „oprtunitatile” de

„amenintari”.

Democratia duce la pace; pacea nu poate fi realizata fara democratie.

Geoffrei Gieseler-> democratiile nu se razboiesc intre el; cu cat o tara e

mai democratica, cu atat este mai putin violenta in general.

74

Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice:

Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti ca precursori ai Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti ca precursori ai bazei bazei

filosofice ai pacii democratice dar Immanuel filosofice ai pacii democratice dar Immanuel KKant a pus bazele tangibile ant a pus bazele tangibile

ale teoriei.ale teoriei.

Kant sustine faptul ca democratiile vor duce la Pacea Eterna.Kant sustine faptul ca democratiile vor duce la Pacea Eterna.

John Norton More, professor in drept la Universitatea din VirginJohn Norton More, professor in drept la Universitatea din Virginia spune ia spune

ca o extensie a pacii democratice ar duce la cel mai tangibil sica o extensie a pacii democratice ar duce la cel mai tangibil si efectiv efectiv

mecanism pt a realize pacea durabila.mecanism pt a realize pacea durabila.

Suportul empiric al pacii

democratice:

• Studiile facute de doua perechi de studenti au aratat ca democratiile au castigat peste trei sferturi din razboaiele de dupa 1815 datorita liderilor democratiilor care au mai multa grija, nu intra primii in razboi, statele nondemocratice facand primul pas.

• Profesorul More afirma ca structurile guvernamentale din democratii sunt mai bune decat modelele totalitare si autoritare inchipuite de Hegel.

75

Pacea democratica:

spatii economice comune in sistemul global;

parteneriate in comert;

impartasirea ideilor pentru diminuarea situatiilor de conflict;

constitutionalismul si consimtamantul public care sa-i constraga pe liderii

politici sa mai porneasca razboaie

sporirea increderii intre democratiile consacrate;

diminuarea posibilitatii de conflict intre ele.

Teoria Pacii Democratice a fost transformata intr-un set de afirmatii repetate constant de comentatori si analisti politici:

Democratiile sunt pasnice daca nu sunt atacate sau amenintate in mod injust de catre regimurile autoritare.

Folosirea fortei de catre democratii este justificata prin faptul ca este indreptata impotriva amenintarilor lansate de statele „ticaloase/paria” ( rogue states) pentru a submina „ modul de viata democtratic”.

Democratiile , prin definitie, nu pot intra in razboi impotriva altor democratii, ca rezulatat al primei afirmatii(1).

Cea mai buna cale pentru asigurarea stabilitatii si pacii globale este promovarea propagarii democratiei.

76

Conform sustinatorilor pacii democratice, statele liberal democrConform sustinatorilor pacii democratice, statele liberal democrate au fost ate au fost

capabile sa mentina intre ele relatii pasnice, dar sunt predispucapabile sa mentina intre ele relatii pasnice, dar sunt predispuse sase sa poarte poarte

razboaie impotriva regimurilor nedemocratice.razboaie impotriva regimurilor nedemocratice.

Democratiile liberale nu sDemocratiile liberale nu s--au atacat reciproc nici macar atunci cand era au atacat reciproc nici macar atunci cand era

in avantajul lor sin avantajul lor s--o faca. Multi dintre ei sunt dispusi sa recunoasca faptul o faca. Multi dintre ei sunt dispusi sa recunoasca faptul

ca statele liberal democrate ataca state nedemocratice ( pe careca statele liberal democrate ataca state nedemocratice ( pe care nu le nu le

considera legitime) cu intentia propagarii valorilor liberal demconsidera legitime) cu intentia propagarii valorilor liberal democratice.ocratice.

Mitul pacea democratica:

• fundamentul teoretic al ,,pacii democratice’’ , elaborate de

Bruce Russett, poate fi impartita in doua parti:

• modelul ,, monadic’’ care sugereaza ca cu cat un stat este

mai democratic, cu atat este mai putin violent cu alte state,

democratii sau nondemocratii;

77

• modelul ,,dyadic’’ – statele democratice nu se razboiesc

intre ele deoarece ele nu sunt predispose la razboi ca alte

tipuri de state.

Rummel a argumentat ca democratiile sunt de fapt cele

mai pasnice dintre regimuri din cauza costurilor

razboaielor, razboaie care pot duce la pierderea pozitiei

de catre lideri, deci conducatorii unor democratii nu

doresc sa porneasca razboaie.

Sustinatorii pacii democratice propun doua explicatii pentru

faptul ca democratiile nu se razboiesc intre ele:

– prima explicatie tine de cadrul institutional si anume democratiile pastreza pacea datorita sistemului ,, checks and balances” ;

– al doilea motiv democratiile impart aceleasi norme democratice, culturale. Conform acestui argument, cultura politica democratica incurajeaza rezolvarea conflictelor pe cale pasnica, care se aplica si peste hotare, printre alte statedemocratice.

78

Critici:

• In timpul razboiului rece necesitatea de aliante

democratice impotriva Uniunii Sovietice explica lipsa de

razboaie intre democratii.

• Dupa cadera Uniunii sovietice nu o singura data au fost

agresiuni intre statele democratice.

• Multi sustinatori ai pacii democratice folosesc

conceptele de democratie si razboi diferit de sensul lor,

ceea ce duce la o imposibila identificare a naturii pacii

democratice.

• Spiro afirma faptul ca teoria precum democratiile nu se razboiesc a

fost distrusa cu Razboiul Civil din USA.

• Farver si Gowa ( critici) afirma ca numai dupa 1945 probalitatea

dintre 2 democratii sa se afle in razboi a scazut si asta nu datorita

cadrului institutional sau cultural al democratiilor ci datorita

Razboiului Rece.

• O alta disputa este pe faptul ca nu democratia produce pace ci

pacea duce la democratie.

79

• Criticii mai spun ca dupa 1980 statele democratizate au fost mai periculoase si instabile,mai inclinate spre razboi decat democratiile mature sau autocratiile stabile.

• Ca o concluzie fericita: pacea, prosperitatea si democratia pot sta impreuna, dar sa ajungi la o pace mondiala dupa ce in anumite zone au avut loc conflicte este o provocare.

Dilema securitatii in Dilema securitatii in

relatiile internationalerelatiile internationale

80

In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare de catre una dintre superputeri reprezenta o inferioritate militde catre una dintre superputeri reprezenta o inferioritate militara ara adusa celeilalte superputeri.O situatie descrisa in studiile deadusa celeilalte superputeri.O situatie descrisa in studiile desecuriate ca fiind o dilemma a securitatii este initiativa cunossecuriate ca fiind o dilemma a securitatii este initiativa cunoscuta cuta ca ca ““razboiul stelelorrazboiul stelelor”” a SUA care a contribuit la prabusirea a SUA care a contribuit la prabusirea URSS.URSS.

DefinitieDefinitie::

Dilema securitatii se produce atunci cand multe dintre Dilema securitatii se produce atunci cand multe dintre mijloacele prin care un stat incearca samijloacele prin care un stat incearca sa--si sporeasca securitatea si sporeasca securitatea conducand la diminuarea securitatii celorlalte state.conducand la diminuarea securitatii celorlalte state.

ConsecinteConsecinte ale ale dilemeidilemei securitatiisecuritatii::

11-- reducerea propriei capacitati militare a statului care initiazareducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema dilema securitatii;securitatii;

22--cresterea valorii pe care adversarul o atasaza ideii de cresterea valorii pe care adversarul o atasaza ideii de expansiune,ingreunand astfel descurajarea adversarului.(pericoluexpansiune,ingreunand astfel descurajarea adversarului.(pericolul l insecuritatii adversarului si reducerea securitatii adversaruluiinsecuritatii adversarului si reducerea securitatii adversarului))

33--consumul inutil de resurse(risipirea resurselor)consumul inutil de resurse(risipirea resurselor)

Dilema prizonierului aplicata in Dilema prizonierului aplicata in

studiile de securitatestudiile de securitate Dilema prizonieruluiDilema prizonierului este un paradox este un paradox, c, componentă centrală a omponentă centrală a teoriei teoriei

jocurilorjocurilor..

Un exemplu concludent al acestui concept o reprezinta cursa inarUn exemplu concludent al acestui concept o reprezinta cursa inarmarilor:marilor:

Două state aflate Două state aflate îîn stare de inamicitie au două opn stare de inamicitie au două opţţiuni: iuni: să se să se îînarmeze narmeze ori sa reducă ritmul de dezvoltare a arsenalului său militarori sa reducă ritmul de dezvoltare a arsenalului său militar , chiar prin , chiar prin îîncheierea unui acord. Dancheierea unui acord. Dacă ambele state reduc arsenalulcă ambele state reduc arsenalul, pacea , pacea şşi economiile i economiile celor două state vor avea de castigatcelor două state vor avea de castigat. D. Daca ambele state se vor inarma, caca ambele state se vor inarma, chiar hiar dacă procesul inarmării va fi costisitordacă procesul inarmării va fi costisitor,, cele două state vor considera că au cele două state vor considera că au făcut totul pentru a fi pregătifăcut totul pentru a fi pregătiţţi i îîmpotriva unui eventual atac al inamicului. mpotriva unui eventual atac al inamicului. Dacă Dacă îîn schimb unul va reduce arsenalul militar,n schimb unul va reduce arsenalul militar, iar celălalt iar celălalt îîl va crel va creşşte, pte, primul rimul stat se va expune riscului de a fi net depăstat se va expune riscului de a fi net depăşşit din punct de vedere militar de it din punct de vedere militar de celălalt statcelălalt stat. . ÎÎn cazul n cazul îîncheierii unui acord, nici unul dintre state nu are cum fi ncheierii unui acord, nici unul dintre state nu are cum fi sigur că celălalt stat respectă acordul sigur că celălalt stat respectă acordul şşi că se va dezarmai că se va dezarma. Prin urmare, de. Prin urmare, deşşi i rezultatul judecărezultatul judecăţţii pare iraii pare iraţţional, singura alegere raional, singura alegere raţţională pentru cele două ională pentru cele două state, care nu pot avea state, care nu pot avea îîncredere unul ncredere unul îîn celălaltn celălalt, e, este să se ste să se îînarmeze.narmeze.

81

TEORIA

INTERDEPENDENTELOR

COMPLEXE

Interdependenta- concept analitic

“Interdependenţă complexă” – procesul economic se desfaşoară între o multitudine de actori, printr-o varietate de canale şi fără existenţa structurilor de autoritate şi ierarhie. Pe aceeaşi axă a evoluţiei spre legături tot mai complexe între diferitele sisteme ale economiei mondiale se înregistrează şi dezvoltarea fără precedent a procesului integraţionist. Există însă şi situaţii în care politicile de integrare şi politicile naţionale nu sunt compatibile, ceea ce duce la apariţia controverselor şi tensiunilor, mai ales la nivel decizional local şi naţional.

Interdependenta se refera la situatiile in care statele sau actorii sunt determinati de anumiti factori externi sa creeze relatii dereciprocitate cu alte state sau actori, lucru ce le limiteaza oarecum autonomia. Interdependenta se creaza prin expansiunea tranzactiilor internationale, pe masura ce costurile acestora ajung sa constranga activitatea politica. Desi aceste relatii impun anumite costuri, beneficiile le pot depasi.

Astfel, principalele intrebari care se ridica sunt:

care sunt caracteristicile lumii mondiale in conditiile interdependentelor extinse?

Cum si de ce se schimba regimurile internationale?

82

Lumea a devenit mult mai interdependenta in ceea ce priveste economia, comunicatiile si aspiratiile umane. Actorii principali ai acestei ere sunt cei non-statali: corporatiile multinationale, organizatiile internationale si miscarile sociale transnationale. In acest context, factorul militar joaca un rol mai putin important.

Keohane si Nye incearca sa dezvolte o teorie coerenta care sa explice schimbarea in politica mondiala. Interdependenta are la baza trei caracteristici:

Actorii principali sunt non-statali cu multiple canale de comunicare;

Agenda relatiilor internationale e formata din mai multe domenii care nu au o anumita ierarhizare;

Forta militara joaca un rol relativ minor atunci cand inderdependenta domina;

Avand in vedere problemele globale(probleme legate de drepturile omului, securitatea economica a societatilor, somajul, imigratia, terorismul international, traficul de droguri, arme, probleme ecologice, boli incurabile), solutia pentru securitate cere o puternica colaborare intre state pentru rezolvarea acestor probleme.

Independenta complexa- Keohane si Nye(argumente):

societatile sunt interconectate in multe moduri;

statele interactioneaza intre ele in multe domenii, securitatea si razboiul nu sunt singurele domenii ale interactiunii;

forta militara nu este centrala in relatiile intre state;

ceea ce conteaza este nu forta militara ci organizatiile internationale;

organizatiile internationale sunt centrul politicii globale, pentru a studia politica globala trebuie sa studiem ceea ce se intampla in interiorul organizatilor internationale;

realismul si teoria sistemului global spun ca statele sarace vor fi exploatate de cele bogate, in schimb teoria independentei complexe spune ca statele sarace sunt avantajate ca se pot folosi de organizatile internationale pentru a se dezvolta.

83

James D. Thompson descrie in “Organization in Action” trei tipuri de interdependenta:

interdependenta comuna – unde organizatiile separate care actioneaza pe cont propriu pot esua daca una sau mai multe dintre ele esueaza. Esecul le ameninta pe toate.

interdependenta secventiala – este liniara ca un lant de furnizare sau o linie de asamblare. O unitate din lant produce ceva necesar pentru urmatoarea unitate, si asa mai departe.

interdependenta reciproca – unde output-ul unei organizatii devine input-ul pentru altele si vice versa.

Interdependenta face ca statele sa se concentreze asupra propriilor beneficii fara sa se opuna altor state care doresc sa-si maximizezeputerea.

Putere si interdependenta

Puterea poate fi exercitata fie prin coercitie militara ,fie prin abilitatea de a controla rezultatele- care se refera la interdependenta asimetrica, in cadrul careia actorii cei mai putin dependenti prinsi intr-o relatie de interdependenta, isi pot utiliza pozitia pentru a-i influenta pe ceilalti.In aceasta situatie, statele se vor concentra pe cooperarea economica mutuala si castiguri politice. Parametrii socio-economici au inlocuit puterea militara ca si indicator al puterii unui stat.

84

Realismul si interdependentele complexe

Prezumtiile realiste au condus la un set de teorii inadecvate care ar trebui considerate ca fiind un tip ideal. Interdependentele complexe furnizeaza un set contradictoriu de teorii, dar care sunt tot un tip ideal.

Ideile realiste:

statele sunt actori dominanti care domina politica internationala;

forta este un instrument acceptabil al politicii;

politica mondiala are o ierarhie a problemelor, cele militare aflandu-se in varf;

Realismul structural cu exceptia SUA nu mai reprezinta principala sursa a orientarii politicii externe a tarilor democratice Occidentale, ci e mai mult sursa pentru statele autoritariste slabe, care nu sunt influentate de interdependenta.

Procesul politic al interdependentelor complexe

Cum pot procesele politice sa transforme resursele de

putere in putere, folosind numeroasele seturi de

obiective ale statelor in interdependente complexe?

Prin:

Stabilirea unei agende;

Relatiile transnationale si transguvernamentale;

Rolul organizatiilor internationale.

85

În ultimii ani, a existat o dezbatere aprinsă în jurul ideii că procesul de globalizare şi interdependenţa crescândă între naţiuni conduce la o lume nouă, în care o reţea umană în dezvoltare transformă structurile politice, economice, sociale şi culturale ale prezentului.

Procesele globale prezente reprezintă o provocare la adresa esenţei relaţiilor internaţionale.

Unii analisti sunt de parere ca aceste fenomene atrag dupa ele dezastre si relatii unilaterale. Altii considera ca fenomenele acestea sunt benefice, deoarece desi uneori ne prezinta o realitate suparatoare, ele sunt in acelasi timp utile.

Pentru multi, sunt doar niste evenimente inevitabile.

Teoria Balanţei de Putere

- Echilibrul de putere -

Balanţă a puterii (echilibru al puterii)

• un principiu cãlăuzitor al diplomaţiei şi politicii europene

• explica importante aspecte ale comportamentelor statelor ce compun sistemul

internaţional

Principiul

• nici unei entităţi din cadrul sistemului internaţional să nu i se permită obţinerea

predominanţei asupra celorlalte

Teoria clasică a balanţei puterii:• o distribuţie specifică a puterii între entităţile ce compun sistemul internaţional

astfel încât nici un stat şi nici o alianţă existentă să nu poată obţine în mod

covârşitor sau predominant puterea.

Ideea non-predominanţei constituie miezul analitic fundamental a oricărei

teorii clasice a balanţei puterii (Chatterje, 1972, p. 51)

86

Teoria balantei puterii a lui

Kenneth Waltz

Una dintre cele mai influente teorii ale

balantei puterii o constituie cea a lui Kenneth

Waltz prezentata în cartea sa “Teoria politicii

internationale”.

În viziunea waltziana constrângerile

structurale vor determina statele sa recurga la

actiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se

vor forma balante de putere, nu în sensul ca o

balanta odata creata va fi mentinuta ci ca, odata

perturbata va fi refacuta.Teoria se bazeaza pe

asumptia ca statele sunt actori unitari aflati într-

un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) si care

îsi doresc sa supravietuiasca (la nivel minim),

dar pot urmari si alte scopuri, mergând pâna la

dominatia mondiala.

Puterea

• Concept de bază in relaţiile internationale

• Puterea – limbaj politico – diplomatic > putere = stat

• Putere – întregul arsenal folosit de un actor pentru a influenţa şi controla alt actor = “putere socială” (Fairclough, 1989)

ARSENAL:

- abilitati fizice

- aspecte psiho – culturale

- combinatii ale celor doua

- în termenii realismului = capabilităţi la dispoziţia statului

DISTINCŢIE:

• echilibru al puterii ca politică (încercarea deliberată de a preîntâmpina predominanţa)

• sistem de politică internaţională în care modelul de acţiune între state are tendinţa de a limita sau de a modifica dorinţa de hegemonie şi are drept rezultat un echilibru general

87

Ce presupune diplomatia coercitiva?Ce presupune diplomatia coercitiva?

• Diplomatia de coercitie difera de strategia descurajarii care reprezinta eforturi in vederea opririi unui adversar de la a incerca o actiune care nu a fost inca initiata, diplomatia coercitiva incearca sa anuleze actiunile care au fost deja desfasurate de catre adversar. Isi propune sa convinga oponentul sa inceteze agresiunea mai degraba decat sa-l nimiceasca pentru a-l opri. Strategia diplomatiei coercitive se refera la a folosi doar atata forta cat sa demonstreze hotararea de a proteja interesele cuiva si de a sublinia credibilitatea hotararii cuiva de a folosi mai multa forta decat este necesar.I se da oponentului sansa sa se opreasca sau sa se retraga inainte sa foloseasca forta sau inainte sa escaladeze folosirea ei. Diplomatia coercitiva este dependenta de coordonarea stransa a comunicarii cu adversarul si se apeleaza la negocieri astfel incat costurile politice si psihologice sa fie mici cu riscul escaladarii mai mic decat in strategiile militare traditionale.

•Diplomatia coercitiva

Conditii necesare pentru punerea in aplicare a

acestei strategii:• Puterea care realizeaza

coercitia trebuie sa creeze in minte oponentului:

• Sensul dorintei urgente de bunavointa fata de cererea acestuia, o convingere ca puterea siluitoare e mai motivata sa-si obtina pretentia exprimata oficial decat este oponentul sa se opuna.

• O teama a unei escaladari de neacceptat in cazul in care cererea nu este

acceptata.

E important ca pretentiile sa nu fie

prea mari, astfel incat oponentul sa

nu-si piarda intelesul indeplinirii

cererii. E necesara realizarea unui

echilibru in ce priveste interesul

partii adverse (cererile trebuie

limitate cu grija la ce este essential

pentru a se angaja interese

importante ale oponentului).

Ultimatumul full-blown are

urmatoarele componente:

• O cerere specifica pentru oponent

• Timp limitat pentru raspus

• O amenintare punitiva pentru

adversar in vederea descurajarii lui.

•Diplomatia coercitiva

88

• Variante ale diplomatiei coercitive:

• Try and see – in cazul variantei “incearca si vezi” numai primul element al ultimatumului, o cerere clara si precisa e transmisa iar puterea constrangatoare nu anunta o limita de timp sau incercarea de a crea un sens puternic al rezolvarii urgente a cererii.

• Un exemplu concret de “care pe care” este momentul acordului incheiat intre Kennedy si Hrusciov care a sfarsit criza rachetelor.

• Diplomatia coercitiva depinde in mare masura de context.

•Diplomatia coercitiva

• Perspectiva neconditionala asupra conflictelor

• Imaginea coplesitoare a razboiului

• Tehnica provocarii

• Motivatii asimetrice favorizand statele ce folosesc

diplomatia coercitiva

• Teama oponentului de o pedeapsa pentru

nesupunere

• Calcule gresite nesemnificative

VARIABILELE DE CARE

DEPINDE SUCCESUL

DIPLOMATIEI COERCITIVE.

89

• Kennedy & Hrusciov actioneaza precaut pentru evitarea conflictului armat

• Ambii apeleaza la principiile mangementului de criza

• Kennedy transforma tactica expectativa intr-un ultimaum

Factorii care au dus la

solutionarea crizei:

• teama de un razboi termo-

nuclear

• folosirea tehnicilor de

gestionare a crizelor

• imaginile presedintilor unul

fata de celalalt

Utilizarea diplomatiei

coercitive in cazul Cubei

Nate Silviu, noiembrie 2009

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

90

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.Dilema prizonierului Dilema prizonierului este este un joc de tip sumă nonun joc de tip sumă non--zerozero şşi reprezintă i reprezintă

o dilemă socială ca pe un joc o dilemă socială ca pe un joc îîntre două persoanentre două persoane, c, care arată are arată cum pot conduce hotărârile racum pot conduce hotărârile raţţionale individuale la rezultate ionale individuale la rezultate colective neoptime.colective neoptime.

termen formulat de către Albert Tucker de la Universitatea Princtermen formulat de către Albert Tucker de la Universitatea Princetoneton

Descrierea situaDescrierea situaţţieiiei::

Doi prizonieri sunt bănuiDoi prizonieri sunt bănuiţţi că au săvâri că au săvârşşit o infracit o infracţţiune. Pediune. Pedeapsa eapsa maximă pentru această infracmaximă pentru această infracţţiune este de cinci ani. Celor doi prizonieri iune este de cinci ani. Celor doi prizonieri li se face o propunere pe care cei doi o cunosc. li se face o propunere pe care cei doi o cunosc. Dacă unul dintre ei Dacă unul dintre ei mărturisemărturiseşşte te şşi astfel i astfel îîşşi i îîmpovărează partenerulmpovărează partenerul, a, atunci scapă tunci scapă nepedepsit nepedepsit –– celălalt trebuie să ispă celălalt trebuie să ispă şşească o pedeapsă de cinci aniească o pedeapsă de cinci ani. . Dacă cei doi decid să nu mărturiseascăDacă cei doi decid să nu mărturisească, , rămân doar dovezi prezumptive rămân doar dovezi prezumptive care le vor aduce o pedeapsă de doi anicare le vor aduce o pedeapsă de doi ani. D. Dacă amândoi mărturisescacă amândoi mărturisesc, pe , pe fiecare fiecare îîl al aşşteaptă o pedeapsă de patru aniteaptă o pedeapsă de patru ani. Prizonierii sunt chestiona. Prizonierii sunt chestionaţţi i separat unul de celălaltseparat unul de celălalt, astfel , astfel îîncât nici unul dintre ei nu va cunoancât nici unul dintre ei nu va cunoaşşte te nici nici îînainte nainte şşi nici după chestionare inteni nici după chestionare intenţţia celuilalt.ia celuilalt.

Vor coopera cei doi prizonieri pentru a minimaliza pierderea totală a libertăţii sau unul dintre ei,

având încredere că celălalt va coopera, îl va trăda pentru a fi eliberat?

91

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Dilema prizonierului poate fi numită paradox, deoarece

decizia prizonierilor luată individual şi conştient (aceea de a mărturisi) şi decizia colectivă (aceea de a tăinui) sunt divergente.

Matricea recompenselor arată Matricea recompenselor arată îîn felul următorn felul următor

(cooperare vs defectare (cooperare vs defectare îîn studiile de securitate)n studiile de securitate)::

B tăinuieşte B mărturiseşte

A tăinuieşte A:−2 / B:−2 A:−5 / B:0

A mărturiseşte A:0 / B:−5 A:−4 / B:−4

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Semnificaţia rezultatelor:

0...„temptation”: Recompensă pentru trădare unilaterală (libertate)

−2...„reward”: Recompensă pentru cooperarea lui A cu B (doar pedeapsă de doi ani)

−4...„punishment”: Pedeapsă pentru trădare bilaterală (patru ani de pedeapsă)

−5...„sucker's payoff”: Pedeapsă pentru înşelarea încrederii

Cele patru modalităţi de combinare existente nu depind numai de propria

decizie, ci şi de deciziile complicilor (interdependenţă comportamentală).

B tăinuieşte B mărturiseşte

A tăinuieşte A:−2 / B:−2 A:−5 / B:0

A mărturiseşte A:0 / B:−5 A:−4 / B:−4

92

În mod individual, pare să fie pentru

fiecare avantajos să coopereze.

Prizonierul se gândeşte astfel: Dacă

celălalt cooperează, îmi pot reduce

pedeapsa la patru ani, dacă

cooperez şi eu; însă dacă celălalt

tăinuieşte faptele săvârşite: pot să-

mi reduc pedeapsa de la doi ani la

zero prin declaraţia mea! Deci

trebuie să mărturisesc faptele orice

s-ar întâmpla!. Decizia de a

mărturisi faptele săvârşite nu

depinde de comportamentul

celuilalt şi pare să fie întotdeauna

avantajos să mărturisească. O astfel

de strategie care este aleasă fără a

ţine cont de decizia oponentului

este denumită strategie dominantă.

ExplicaExplicaţţieie

Cei doi prizonieri ar fi totuşi mai

avantajaţi dacă amândoi s-ar decide

să tăinuiască faptele. Atunci ar primi

fiecare doar câte doi ani de detenţie.

Locul de desfăşurare a jocului

împiedică înţelegerea dintre cei doi

prizonieri şi provoacă astfel o trădare

unilaterală prin care trădătorul speră

să obţină pentru sine cel mai bun

rezultat achitarea (dacă celălalt

prizonier tăinuieşte faptele) sau să

primească o pedeapsă de patru ani în

loc de cinci (dacă celălalt prizonier

mărturiseşte). Dacă amândoi fac

acest lucru, îşi înrăutăţesc astfel şi

individual situaţia, deoarece acum

fiecare primeşte câte patru ani în loc

de câte doi ani.

MatriceaMatricea

93

Dilema prizonierului constă din această divergen ţă a strategiilor

posibile. Presupusa analiză progresivă, raţională a situaţiei induce pe

cei doi prizonieri la mărturisire, ceea ce conduce la un rezultat prost

(alocare care nu este optimă).

Rezultatul mai bun ar fi atins prin cooperare, însă acesta este

susceptibil de trădarea încrederii.

!!! Jucătorii raţionali se întâlnesc într-un punct care în acest caz este

denumit echilibru Nash pareto-ineficient.

ConcluzieConcluzie

Echilibru Nash

Echilibrul Nash este un termen central al teoriei

matematice a jocului. Prin jocuri este descrisă o

stare a echilibrului strategic, plecând de la care un

jucător nu are nici un avantaj, schimbând de unul

singur strategia. Definiţia si demonstrarea

existenţei echilibrului Nash au fost făcute in anul

1950 în disertaţia publicată de matematicianul

John Forbes Nash Jr.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

94

În contextul unei teorii a jocurilor în care punctul de vedere

dominant era acela că în problemele de negociere nu există o

soluţie determinată, nu se putea afirma despre soluţia unei

astfel de probleme decât că (presupunând că părţile sunt

agenţi raţionali) nici una dintre părţi nu va accepta o înţelegere

care să îi ofere mai puţin decât ar fi obţinut în absenţa

înţelegerii şi că părţile nu vor încheia o anumită înţelegere atâta

timp cât este disponibilă o altă înţelegere prin care una dintre

părţi ar obţine mai mult fără a diminua din cât obţine cealaltă.

Cu alte cuvinte, soluţia se va afla pe curba de optimalitate

Paretto, dar nu putem specifica punctul în care se va încheia

înţelegerea, acesta depinzând de “psihologia jucătorilor”.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Echilibru Nash

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Vom considera două persoane, R (Rich) şi P (Poor), una foarte

bogată şi alta săracă, care trebuie să împartă suma de 100$. Ei

pot împărţi această sumă în orice mod doresc, numai că trebuie

să hotărască împreună cum vor face acest lucru. Dacă nu

reuşesc să ajungă la o înţelegere (prin negociere), atunci nici

unul dintre ei nu va primi nimic din această sumă. Faptul că

soluţia trebuie să se afle pe curba de optimalitate Pareto (şi nu

în interiorul ei) reprezintă faptul că întreaga sumă va fi împărţită

(nu se vor împărţi doar 90$, sau o altă sumă mai mică decât

100$).

Echilibru Nash

95

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Deasemenea, soluţia nu se poate afla în exteriorul frontierei

Pareto, deoarece acest lucru ar însemna depăşirea sumei de

100$, după cum se poate observa în grafic. Însă mai departe

de atât nu putem merge în ceea ce priveşte modul de

împărţire. Ştim doar că soluţia se află pe curba de optimalitate

Paretto, şi în interiorul acesteia. Pentru a putea spune mai

multe despre soluţia care se va obţine, se introduce în

discuţie un aspect suplimentar: valoarea asociată de fiecare

jucător în fiecare dintre soluţiile posibile. În acest fel se va

putea identifica printr-un calcul matematic punctul în care cei

doi vor cădea de acord. Acest punct reprezintă soluţia Nash.

Soluţia Nash

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Sărac (P) Bogat (R)

Bani ($) Utilitate Bani ($) Utilitate

100 1,0 0 0,0

90 0,9 10 0,4

85 0,85 15 0,5

80 0,8 20 0,6

70 0,7 30 0,7

60 0,6 40 0,78

50 0,5 50 0,85

40 0,4 60 0,91

30 0,3 70 0,96

20 0,2 80 0,98

10 0,1 90 0,99

0 0,0 100 1,0

Utilitatea medieUtilitatea medie

Vom considera unitatea de măsurare a

utilităţii ca fiind utilitatea obţinută în

cazul în care jucătorul în cauză primeşte

întreaga sumă, iar utilitatea medie,

aceea asociată punctului în care

jucătorul este indiferent între a primi cu

siguranţă suma din punctul respectiv

sau o şansă egală de a primi totul sau

nimic. Acest punct în care jucătorul este

indiferent între a obţine cu siguranţă

suma respectivă sau a risca să obţină

totul sau nimic este punctul de interes.

Sub acest punct jucătorul este dispus

să rişte în negociere.

96

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Sărac (P) Bogat (R)

Bani ($) Utilitate Bani ($) Utilitate

100 1,0 0 0,0

90 0,9 10 0,4

85 0,85 15 0,5

80 0,8 20 0,6

70 0,7 30 0,7

60 0,6 40 0,78

50 0,5 50 0,85

40 0,4 60 0,91

30 0,3 70 0,96

20 0,2 80 0,98

10 0,1 90 0,99

0 0,0 100 1,0

În cazul celor doi care au de împărţit 100$,

utilitatea medie se obţine la o sumă diferită.

Dacă pentru cel bogat, R, se obţine, aşa cum

este de aştetat, la 50$, acest lucru însemnând

că îi este indiferent între a obţine cu siguranţă

50$ şi a avea o şansă egală de a obţine 100$

sau 0¤ (a se renunţa la înţelegere), pentru P nu

se întâmplă la fel. Pentru P la suma de 15$ se

atinge utilitatea medie, adică lui P îi este

indiferent dacă obţine sigur 15$ sau are o

şansă egală de a primi 100 sau nimic. Punctul

în care se vor înţelege va fi, conform acestui

model, cel în care produsul utilităţilor celor doi

este maxim, mai exact cel în care utilitatea

medie este atât pentru R cât şi pentru P de 0.7,

adică R primeşte 70$ iar P primeşte 30$.

Putem observa acest lucru dacă privim în

tabelul, în care este reprezentată variaţia

utilităţii în funcţie de sumă pentru fiecare

jucător.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Privind pe grafic, se observă

că punctul de pe curba

Paretto în care cei doi cad la

înţelegere este punctul din

care poate fi desenat

dreptunghiul cu aria cea mai

mare, având ca vârfuri

originea sistemului,

respectivul punct Paretto şi

intersecţia dintre paralele

duse la fiecare dintre axe şi

axa opusă. De fapt acesta se

obţine la o împărţire de 73/27

în favoarea bogatului.

Graficul soluţiei

97

Soluţia Nash arată că în acest joc al negocierii are de câştigat

cel care asociază o valoare medie unei sume cât mai mari,

deoarece el are o capacitate de ameninţare mai mare (din

moment ce jucătorul celălalt asociază aceleiaşi sume o utilitate

mai mare, are mai mult de pierdut). Acestă solu ţie se bazează

pe probabilitatea ca într-un proces de negocieri repetate,

indiferent de la ce sumă din interiorul intervalului (0, 100),

exceptând valorile extreme, se începe negocierea, jucătorul

care are mai mult de pierdut (în utilitate, nu în bani) din

rezistenţă (neacceptarea ofertei aflate în discuţie) va fi cea care

va face o ofertă mai favorabilă pentru celălalt jucător.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Soluţia Nash

Cu alte cuvinte P este mai deschis negocierii şi este dispus

să facă oferte mai avantajoase pentru R, în timp ce R nu se

află în această situaţie. Deoarece el asociază o utilitate mai

mică pentru o sumă mică de bani, el este dispus să rişte mai

mult şi are de câştigat din negociere. În schimb P, săracul ,

asociază o valoare mai mare sumelor mici şi din acest motiv

se teme să rişte pierderea acestora pentru un câştig mai

mare.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Soluţia Nash

98

Jocul laşului (menţionat şi ca puiul jucăuş) este un joc în care doi

jucători se angajează într-o activitate din care poate rezulta o

vătămare serioasă, dacă cel puţin unul dintre ei nu cedează.

Acest joc este, în mod comun, aplicat în cazul folosirii a două

vehicule cu motor de către doi conducători care pornesc unul

înspre celălalt, iar primul care virează pierde şi este umilit, fiind

numit laş. (Un astfel de exemplu poate fi văzut în filmul Rebel

Without a Cause, în care două personaje conduc maşinile în

direcţia unei stânci.) În practică, acest tip de joc, dacă este jucat

într-adevăr, este cel mai probabil să fie jucat între adolescenţi sau

între tineri agresivi, deşi nu este deloc popular. Principiul jocului

este de a crea presiune, până când o persoană cedează.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Jocul laşului

Sintagma jocul laşului poate fi folosită şi ca o metaforă pentru o

situaţie în care două partide se angajează într-o demascare din

care nu au nimic de câştigat şi doar din cauza mândriei nu

cedează.

Lui Bertrand Russell îi aparţine faimoasa comparaţie a jocului

laşului cu politica în cazul situării pe marginea prăpastiei, o

metodă de negociere în care fiecare parte întârzie să facă concesii

până când termenul limită este iminent. Presiunea psihologică

poate forţa un negociator să încuviinţeze evitarea unui rezultat

negativ. Poate fi o tactică foarte periculoasă; dacă nici una din

părţi nu "virează", este sigur că va apărea o coliziune.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Jocul laşului

99

Teoria jocului (în eng. game theory ) este o ramură a matematicii

aplicate care abordează problema comportamentului optim în

jocurile cu 2 sau n persoane. Teoria jocului reprezintă un model

abstract de luare a unei decizii; nu trebuie confundat cu o

explicaţie de luarea a unei decicizii în realitatea socială. Punctul

comun al tuturor jocurilor imaginat în cadrul teoriilor este ideea

de strategie.

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Concluzii

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

Concluzii

În exemplele virtuale imaginate de diverşi teoreticieni, prin joc se înţelege

o situaţie care implică doi sau mai mulţi decidenţi, numiţi jucători care

sunt puşi în faţa situaţiei de a-şi alege o strategie pentru a-şi maximiza

recompensele primite ca urmare a propriilor acţiuni raportate la mutările

celorlalţi.

În aceste jocuri jucătorii au interese opuse, în totaliatate sau parţial, acest

aspect cauzând un anumit comportament şi o anumită strategie în

abordarea jocului. Strategiile sau combinaţiile de strategii ale jucătorilor

sunt recompensate cu un anumit punctaj. La finalul jocului are loc o

comparare a rezultatelor şi o corelare a acestora cu strategiile efectuate.

100

MinimaxMinimax

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor îîn R.I.n R.I.

alte exemplealte exemple

Bătălia sexelorBătălia sexelor

101

Ce este pacea? Ce este războiul?

opusul războiului? conflict?

violenţă?

Cum rămâne însă cu ceilalţi factori? Cât de importantă este siguranţa?

Care este rolul jucat de justiţie?

Conflicte vor exista întotdeauna şi pretutindeni. Întrebarea decisivă este:

dacă aceste conflicte pot fi soluţionate sau nu prin folosirea violenţei?

Războiul este un conflict armat de masă care are următoarele

trăsături:

•două sau mai multe forţe armate participă la lupte, unde cel puţin

una dintre forţe dispune de o armată regulată sau de alte trupe

guvernamentale.

•demersurile celor doi participanţi se desfăşoară într-o formă

organizată, condusă de la centru, chiar dacă ele nu sunt mai mult

decât o defensivă armată sau atacuri planificate (operaţiuni de

gherilă, război de partizani).

•conflictul armat nu este constituit din confruntări spontane şi

sporadice. Ambele părţi acţionează în mod sistematic.

102

Din 1945, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război.

Incidenţa războaielor a crescut constant: 1945: 3 războaie, 1955: 15

războaie, 1975: 21 războaie, 1985: 33 războaie, 1995: 43 războaie.

Durata războaielor a crescut: 41 de războaie au durat mai mult de 10 ani, 26

de războaie, mai mult de 5 ani.

Numărul morţilor şi dimensiunile distrugerilor au crescut. Mai mult,

numărul victimelor de război din rândul civililor a crescut şi el: Participarea

populaţiei civile în rândul victimelor de război a crescut de la aprox. 50%

până la sfârşitul anilor 70, la 75% în anii 80 şi la aproape 90% în anii 90. În

total, războaiele de după 1945 au revendicat între 25 şi 35 de milioane de

vieţi omeneşti.

Între 1945 şi 1992 s-au sfârşit 124 de războaie, dintre care 28 prin victoria,

şi 36 prin înfrângerea atacatorului, 7 prin întreruperea luptelor, 16 prin

împăcarea părţilor implicate fără ajutorul unui mediator, 37 cu ajutorul

medierii unor părţi terţe.

"Nu există nici o cale către pace.

Pacea este calea!" - Mahatma Gandhi

"Îngrijeşte-te de mijloace, scopurile

se vor îngriji ele însele de ele."Importante pentru Gandhi sunt aşadar

mijloacele - non-violenţa -, şi nu scopurile

- căutarea unei păci (utopice) care să fie

realizate într-un viitor îndepărtat.

Importante pentru Gandhi sunt

aşadar mijloacele - non-violenţa -,

şi nu scopurile - căutarea unei păci

(utopice) care să fie realizate într-un

viitor îndepărtat.

Pacea este acolo unde se

termină violenţa şi unde începe

cooperarea. Diferite trepte de

cooperare şi de integrare

marchează drumul spre pacea

"maximală", care nu este

definită în sensul unei stări fixe

de agregare şi care rămâne o

idee regulatoare sau o utopie

(pozitivă).

103

Ernst-Otto Czempiel

Pace “pozitivă” vs. Pace “negativă”

Conceptul 'negativ' de pace înţelege pacea ca pe un non-război. Satisfacţia

constă în faptul că nu există război. Prin aceasta nu se înţelege însă numai

absenţa războiului, ci şi înlocuirea acestuia cu alte mijloace non-violente

de confruntare.

Pacea este aşadar un proces ce are loc într-un sistem internaţional şi care este

caracterizat de un mod non-violent de soluţionare a conflictelor.

Pacea domneşte atunci când conflictele sunt reglementate, în cadrul unui

sistem internaţional, fără a se face uz de forţă militară.

Înlăturarea uzului

organizat de forţă

militară şi continuă ca

un proces în care

actele de violenţă sunt

în descreştere, iar

justiţia distributivă

sporeşte."

O altă deosebire faţă de celălalt continuum este faptul că prin "sporirea justiţiei",

alături de gradul de (non-)violenţă, apare un nou criteriu de departajare a diferitelor

faze ale păcii. Acest lucru subliniază, încă o dată, strânsa legătură dintre pace şi

justiţie.

Pentru mulţi profesionişti, punerea în practică a nonviolenţei e mai

profundă decât abţinerea folosirii unui comportament sau limbaj violent.

Aceasta înseamnă că unui om îi pasă de ceilalţi, chiar şi de cei care nu

sunt de acord cu el. O implicaţie a acesteia este necesitatea de a-i păsa

cuiva de aceia care nu practică nonviolenţa.

104

De ce avem nevoie de educaţia pentru pace?

Educaţia pentru pace este o educaţie socială şi politică: educaţie socială

ca transpunere a ‚principiului pedagogic’, de deconstrucţie a

‚structurilor suverane’ şi de amplificare a participării şi co-determinării a

tuturor celor ce participă la viaţa şcolară. Educaţia politică (pentru pace)

ar trebui structurată în jurul unor „probleme-cheie“.

Johan Galtung

CORELAŢIA CIVILI – MILITARI ŞI

SOCIETATEA CIVILĂ ÎN TEATRUL DE

OPERAŢII MILITARE

105

Introducere

Conceptele civili – militari şi societate civilă. Corelaţie

Prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul de operaţii. Misiuni

Operaţia civili – militari

2.1. Scop general şi obiective

2.2. Forţe şi mijloace participante

2.3. Forme şi procedee de acţiune

2.4. Dinamica acţiunilor

2.5. Conducere

2.6. Logistica

Organizarea structurilor civil-militare în Armata României. Misiuni

Concluzii şi propuneri

Încheiere

CUPRINS

CIMIC (Civil-Military Co-operation/Cooperare Civili – Militari), activitatea este

destinată ”înlesnirii interacţiunii dintre comandanţii forţelor din teatrele de

operaţii militare şi societatea civilă, în general, iar în particular, pentru asigurarea

succesului misiunii militare într-un mediu civil extrem de eterogen”

Conceptul civili-militari

Wikipedia: termenul de CIMIC reprezintă: funcţia prin care un comandant

intră în legătură cu agenţiile civile active pe teatrele de operaţii.

Doctrina NATO

3 funcţii CIMIC:

Susţinerea forţei. Orice activitate desemnată a crea sprijin

pentru forţa militară din partea populaţiei indigene;

Legături (relaţii) civili – militari. Coordonarea şi

planificarea comună cu agenţiile civile în susţinerea de

misiuni.

Susţinerea mediului civil. Prevederea cu o varietate de

forme de asistenţă (expertiză, informaţii, securitate,

infrastuctură, capacitate de construcţie, etc.) a populaţiei

locale în sprijinul misiunilor militare

106

Conceptul societatea civilă

Definiţia 1. Societatea civilă – un întreg sistem de structuri, care implică

cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizaţie

neguvenamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală.

Gellner Ernest: societatea civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii

neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa

statul şi care, fără a-l împiedica să-şi îndeplinească rolul de menţinere a păcii

şi de a judeca imparţial cu privire la interesele majore, este totuşi capabil să-l

împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii

Gellner, Ernest, Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei

Conceptul societatea civilă

Instituţiile neguvernamentale nu sunt cu necesitate formale, pe lângă ele, societatea

civilă cuprinde şi:

grupurile mici, care, în interiorul comunităţilor, oferă un cadru de socializare, recreere,

discuţie, ajutorare ş.a.m.d.;

grupurile de interese, create pentru susţinerea unor scopuri clare şi precise;

vecinătatea, acel grup social constituit în special în mediile cu orientare comunitară

(sate tradiţionale, comunităţi etnice), structurat pe baza unor relaţii puternice de

întrajutorare şi intercunoaştere, a unor proiecte comune de acţiune;

asociativitatea, ce poate fi alcătuită din asociaţii locative, profesionale, recreative;

mişcările sociale, definite prin acţiunile sociale provocate de grupuri mari de oameni

care se manifestă împreună deliberat;

antreprenoriatul social, bazat pe microcredite şi credite sociale;

sfera publică deschisă, transparentă, activă în microcomunităţi şi care se dezvoltă în

relaţie cu spaţiul public securizant pentru persoana individuală;

civilitatea, ca sumă de sacrificii, iniţiative, acţiuni eficiente pe care fiecare şi le asumă

pentru creşterea calităţii vieţii comunitare;

familia, ca instituţie de bază a societăţii civile.

107

Corelaţia civili – militari şi societate civilă

Corelaţia civili – militari şi societate civilă pe teatrele de operaţii presupune aşadar

relaţii de colaborare şi sprijin reciproc, existente sau care se stabilesc între instituţia

militară, autorităţile centrale (locale), organizaţiile internaţionale,

neguvernamentale şi populaţia civilă, ce au ca scop final îndeplinirea obiectivelor

părţilor implicate.

Guvernele, organizaţiile neguvernamentale, organizaţiile internaţionale şi forţele

armate colaborează pe timpul operaţiilor pentru a construi noi societăţi stabile

sau pentru a oferi ajutor în timpul situaţiilor de criză (de urgenţă civilă).

Din perspectiva civilă, cooperarea cu militarii este deosebit de utilă în primele

faze ale operaţiilor. Aşadar, cooperarea civili-militari va beneficia de prezenţa

oportună a misiunii militare, ce dispune de mijloace şi experienţă care vin să le

suplimenteze pe cele existente.

În perioada Războiului Rece, CIMIC-ul a fost confundat cu ideile de „sprijin al naţiunii

gazdă”, „asistenţă umanitară”, „acţiuni în caz de dezastre” etc., deoarece evenimentele în

care forţele militare participau la misiuni de menţinere a păcii (situaţii de răspuns la crize)

erau foarte puţine, devenind tot mai frecvente după 1990.

Prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul de operaţii.

Misiuni.

Treptat prezenţa structurilor civili – militari în teatrul de operaţii a dobândit noi valenţe,

devenind parte ale activităţilor militare, putem spune chiar domeniu distinct al acestora şi

implicit parte a operaţiilor în sprijinul păcii, incluzând sprijinul acordat de către forţele

militare guvernelor sau autorităţilor locale din zona/teatrul de operaţii.

CIMIC-ul reprezintă astăzi o activitate militară, o parte a operaţiilor de sprijin al păcii,

care ar putea include sprijinul acordat unei autorităţi locale sau naţionale. Unele dintre

activităţile CIMIC contemporane rămân legate de construirea de drumuri, poduri, şcoli,

spitale sau acordarea de sprijin autorităţilor civile şi asigurarea de provizii populaţiei

civile.

108

Prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul de operaţii.

Misiuni.

DOCTRINA NATO: CIMIC-ul reprezintă “coordonarea şi cooperarea în sprijinul

misiunii între comandantul forţei şi populaţia civilă, incluzând autorităţile naţionale şi

locale, precum şi organizaţiile şi agenţiile internaţionale, naţionale şi neguvernamentale”.

VERSIUNEA ONU: prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul

de operaţii reprezintă “o relaţie de sprijin reciproc, planificare integrată şi schimb

constant de informaţii, necesar la toate nivelurile, între forţele militare şi organizaţiile şi

agenţiile umanitare, care acţionează pentru îndeplinirea unui scop comun ca răspuns la o

situaţie de urgenţă umanitară”.

UNIUNEA EUROPEANĂ: conceptul CIMIC este definit ca: “sarcini sau activităţi

specifice desfăşurate de forţele UE, izolat sau în parteneriat, cu una sau mai multe

organisme civile, întotdeauna în sprijinul misiunii comandantului”.

Operaţia civili – militari

Scop general

Scopul imediat al CIMIC-ului este de a stabili şi

menţine deplina cooperare a comandantului cu

autorităţile civile, organizaţiile, agenţiile şi populaţia

din aria de comandă a operaţiilor, pentru a-i permite

acestuia să-şi îndeplinească misiunea. Reuşita poate

include şi suportul direct de implementare a unui plan

civil.

Scopul pe termen lung al operaţiei civili – militari, este

de a ajuta crearea şi susţinerea condiţiilor care vor

susţine îndeplinirea obiectivelor în cadrul operaţiei

militare.

109

Operaţia civili – militari

Obiective:

să intre în legătură cu actorii din zona civilă, din mediile apropiate;

să se angajeze într-o planificare comună cu structurile civile apropiate înainte

şi pe timpul operaţiei;

să se preocupe continuu de evaluarea mediului local civil, incluzând nevoile

locale, în scopul de a identifica apariţia oricărui tip de insuficienţă şi să găsească

modul prin care aceasta ar putea fi acoperită;

să supravegheze coordonarea activităţilor în mediul civil de către forţele

militare, inclusiv a fondurilor necesare specialiştilor funcţionali;

să depună eforturile către o tranziţie uşoară şi oportună a responsabilităţilor

civile către autorităţile propriu-zise;

să lucreze cu staf-urile aliate în toate aspectele operaţiunilor;

să consilieze comandantul cu privire la toate cele întâmpinate.

Forţe şi mijloace participante

Interacţiunea personalului CIMIC va lua în calcul participarea unor tipuri variate de

actori cum ar fi organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale,

comunităţile locale, cele guvernamentale, alte forţe militare ostile sau aliate şi chiar

mass-media.

MIJLOACE PARTICIPANTE

CAPABILITĂŢI

politici, doctrine şi concepte

deplin dezvoltate;

înţelegerea şi abilitatea de a

pune doctrina în practică;

capacitatea fizică a

personalului instruit, unităţi

formate şi resurse susţinătoare;

Aspectul conceptual al capabilităţii

cuprinde politica, doctrina,

planificarea şi procedurile

comandamentelor şi include

supervizarea şi coordonarea

comportamentului relaţiilor civili –

militari în timpul antrenamentelor şi

operaţiilor.

CONCEPTUALITATEA

110

Forţe şi mijloace participante

MIJLOACE PARTICIPANTE

Reprezinta aspectele de instructaj asupra

capabilităţilor, dar care nu este limtat doar

la cursuri, prezentări, conferinţe si

seminarii, precum şi monitorizarea şi

aplicarea lecţiilor învăţate.

INSTRUIRE, EDUCARE, EXERCIŢII

ŞI CONŞTIENTIZARE GENERALĂRESURSELE FIZICE

Aspectul fizic al capabilităţilor

cuprinde resursele necesare ale

comandantului pentru a executa

activităţi de tip CIMIC în

situaţiile date. Din cauza faptului

că o situaţie diferă de cealaltă,

compoziţia acestor bunuri de

cele mai multe ori nu poate fi

prescriptivă.

Forme şi pricipii de acţiune

Întâietatea misiunii. NATO conduce operaţii civili – militari pentru a susţine misiunile

militare. Operaţia civili – militari permite unui comandant să dezvolte o interfaţă cu

mediul civil în rândul căruia operează şi să atragă deplin factorii civili în planurile sale.

Comanda militară. Este responsabilitatea comandanţilor să conducă activităţi CIMIC la

toate nivelurile, să atingă unitatea necesară a comandamentului şi a unităţii, să susţină şi să

recunoască importanţa integrării efortului general. Comandanţii trebuie să fie precauţi la

impactul operaţiilor militare în mediul civil şi la impactul mediului civil asupra operaţiilor

sale. Aceştia trebuie să prioritizeze şi să conducă activităţile CIMIC în aşa fel încât

eficienţa militară este menţinută fără adăugarea unor obiective lipsite de sens sau

compromiţătoare civililor aflaţi oricum în suferinţă.

111

Forme şi pricipii de acţiune

Economia. Comandantii trebuie să caute să evite folosirea bunurilor şi a echipamentelor

militare în sarcinile non-militare. Resursele militare sunt finite şi trebuiesc gestionate cu

grijă pentru a păstra capabilităţile militare, să folosească de fiecare dată doar minimum

necesar pentru a susţine populaţia civilă sau organizaţiile civile. Comandanţii trebuie să

fie atenţi la reducerea dependenţei pe termen lung a civililor faţă de resursele militare.

Odată ce au fost furnizate provizii şi ulterior s-a redus sprijinul cu resurse pentru

populaţia civilă, relaţiile civili – militari s-ar putea denaturarea generând o stare de

neîncredere în rândul opiniei publice faţă de forţa militară.

Prioritizarea şi concentrarea. Bunurile existente pentru operaţiile civili – militari sunt

într-o oarecare măsură limitate, prin urmare ei a trebui să se concentreze pe sarcini de

maximă prioritate. Concentrarea are avantajul de a îmbunătăţi percepţiile civililor asupra

forţei militare şi determinarea către acţiune în interes civil.

Forme şi pricipii de acţiune

Obligaţii legale şi consideraţii umanitare. Comandanţii au responsabilitatea

legală de a se supune legilor conflictului armat. Structura juridică va consilia

comandantul despre aceste lucruri. Comandanţii trebuie să caute, date fiind

constângerile misiunii, să reducă efectul operaţiilor militare asupra non-

combatanţilor. Acest aspect este fundamental în consolidarea legitimităţii misiunii.

Drepturile umane ale indivizilor şi grupurilor trebuiesc respectate şi protejate în

concordanţă cu legislaţia internaţională şi legea conflictelor armate.

112

Principiile CIMIC

Reprezinta PERCEPŢII care influenţează coordonarea

operaţiei civil – militar aflate deasupra spectrului conflictual.

Acestea se împart în două categorii distincte:

1. principii ce guvernează coordonarea militară a CIMIC-ului. Aceste

principii ghidează procesele militare interne, care includ dezvoltarea unui

plan de susţinere CIMIC şi reglementează executarea lui.

2. principii ce guvernează relaţiile civil – militari. Aceste pricipii oferă

orientare cu privire la stabilirea şi menţinerea unor relaţii civil – militari

eficiente cu outorităţile civile, agenţiile coordonatoare, organizaţii şi

populaţie.

Dinamica acţiunilor

Relaţiile dintre NATO şi organizaţiile civile

În scopul de a armoniza contribuţia forţelor NATO la activitatea

organizaţiilor civile care lucrează în zonele de operaţii este necesar a se

dezvolta o relaţie eficientă între acestea. Operaţia civili – militari este

instrumentul de comandă pentru dezvoltarea acestor relaţii în aria de

operaţii comune (JOA). Aceste relaţii vor fi susţinute pe baza celor stabilite

între NATO şi respectivele organizaţii internaţionale şi neguvernamentale la

nivelul de comandă strategică şi la niveluri mai înalte. Cu toate că pot exista

relaţii instituţionale între Comandamentul NATO şi aceste organizaţii relativ

apropiate, se vor dezvolta şi relaţii mai puţin formale, bazate pe aplicarea

cunoştinţelor de lucru asupra mecanismelor de planificare şi activităţi de

instruire comună.

113

Dinamica acţiunilor

Operaţia civili – militari o nouă dimensiune civilă

Operaţia civili – militari, joacă un rol important de-al lungul configuraţiei

unui conflict. Ea contribuie la realizarea unui mediu stabil în care misunea

poate fi completată mult mai uşor. Bineînţeles că o forţă poate fi parţial

dependentă de instituţiile civile şi de populaţie pentru resurse şi informaţii,

şi se bizuie pe autorităţile civile pentru a furniza securitate în diferite zone.

Însă este posibil să câştige deplina libertate de acţiune şi mişcare fără

cooperarea acestor autorităţi civile. Personalul CIMIC va juca un rol

central în evaluarea nevoilor imediate ale populaţiei locale şi organizaţiilor

neguvernamentale. Aceste evaluări vor fi cheia panificării operaţionale,

întâlnesc nevoile locale imediate, obţinând stabilizarea şi un plan matrice

pentru o tranziţie calmă către autorităţile civile.

Conducerea operaţiilor civili - militari

Stadiul pre-operaţional. În faza incipientă, înainte de operaţie, personalul CIMIC este

implicat în planificări, educaţie, şi training. Este decisiv ca ei să valorifice relaţiile existente

cu partenerii civili operaţionali pentru a se angrena într-un plan integrat. În acelaşi timp,

personalul CIMIC va lucra cu toate celelalte categorii de personal pentru a se asigura că toţi

factorii civili relevanţi sunt integraţi în procesul de planificare.

Stadiul operaţional – responsabilităţi generale. Scopul CIMIC este de a asigura o

eficientă cooperare civili – militari în sprijinul misiunii comandantului. Stabilirea de relaţii

formale şi informale trebuiesc menţinute cu actorii civili existenţi, unii dintre aceştia pot

activa pe aria de operaţii comune înainte ca forţele NATO să apară.

Şase tipuri de sarcini se cer a fi îndeplinite în stadiul operaţional:

COMUNICAREA

COORDONAREA

SCHIMBUL DE INFORMAŢII

STABILIREA DE ÎNŢELEGERI

OPERAŢII CIVILI – MILITARI

EVALUAREA

114

Conducerea operaţiilor civili - militari

Stadiul operaţional – responsabilităţi specifice. În faza iniţială a operaţiilor de răspuns

la situaţii de criză, sarcinile imediate preluate în mod normal de către organizaţiile civile

ar putea fi realizate şi de către forţele militare pentru motive logistice imediate, umanitare

sau ca prim pas în crearea unor infrastructuri durabile. Acţiunea mai poate fi solicitată

pentru a preveni grupurile criminale, ostile şi necooperante de a prelua controlul

serviciilor cheie, facilităţilor, sectoarelor sau posturilor administrative. Forţa ar putea cere

asistenţa operaţiilor de tip civili – militari în gestionarea unui număr mare de refugiaţi sau

persoane strămutate.

Sarcini implicate. Personalul CIMIC trebuie să se concentreze pe încurajarea agenţiilor

civile locale şi internaţionale susţinătoare pentru a-şi asuma deplina autoritate pentru

implementarea civilă. Organizaţiile civile trebuiesc încurajate pentru asumarea

responsabilităţilor de îndeplinire a funcţiilor civile şi descreşterea nivelului de asistenţă

din partea forţelor militare. Relaţiile stabilite în această etapă şi mai departe, ce

ajustează evaluările progresului obţinut în implementarea civilă, sunt cruciale în

eficientizarea unei tranziţii calme a responsabilităţilor.

Conducerea operaţiilor civili - militari

Etapa de tranziţie. Primul rol al operaţiei civili – militari în faza de tranziţie este de a

asista autorităţile civile stabilite să opereze în afara forţelor NATO sau a ariei de

operaţii comune. În timp ce forţa militară se reduce ca număr, la fel şi scopul sau

responsabilităţile sale, operaţiile civili – militari vor continua să asiste transferarea

diferitor tipuri de responsabilităţi către zona civilă, acele responsabilităţi asumate de

forţa militară în trecut, înainte de apariţia agenţiilor şi organizaţiilor autorizate.

Personalul CIMIC va înceta de asemenea executarea oricăror funcţii care nu mai sunt

necesare odată cu stabilizarea treptată a zonei.

115

Logistica

Un sistem logistic integrat cu o mare mobilitate, permite degrevarea completă a unităţilor

luptătoare şi de sprijin de luptă de sarcini administrative. Acest sistem trebuie să fie capabil

să acorde sprijin logistic în locul unde este necesar, în volumul cerut şi la momentul oportun.

Structurile logistice sunt dimensionate în raport cu specificul teatrului de operaţii şi al

misiunii de luptă trebuie să aibe un grad de flexibilitate şi adaptabilitate ridicat, astfel încât

să-şi poată modifica oportun organizarea şi profilul funcţionalităţii, în concordanţă cu

cerinţele de suport logistic ale forţelor pe care le deservesc.

Organizarea structurilor civil-militare în Armata României

În cadrul Statului Major General se află Biroul Cooperare Civili-Militari în Direcţia

Planificare Strategică (J5), care reprezintă structura specializată la nivel central pe linia

cooperării civili-militari şi este principalul coordonator al activităţilor CIMIC din Armata

României.

Biroul stabileşte politica în domeniul cooperării civili-militari, elaborează concepţia,

doctrina şi manualul, în domeniu, întocmeşte ghiduri operaţionale şi concepţia de

pregătire a personalului CIMIC din Armata României, pregăteşte personalul CIMIC, care

pleacă în misiuni în afara graniţelor ţării.

În Armata României, a avut loc

înfiinţarea Grupului CIMIC, de nivel

batalion, în cadrul Forţelor Terestre, ca

urmare a îndeplinirii obiectivelor de

parteneriat, pe linie CIMIC.

116

Pentru participarea la operaţii, grupul CIMIC nu se dislocă în întregime, ci

numai anumite elemente din compunerea sa (companii generale CIMIC,

plutoane CIMIC, echipe funcţionale de specialişti CIMIC).

Organizarea structurilor civil-militare în Armata României

El va reprezenta centrul de expertiză în domeniul CIMIC şi va avea misiunea

de a pregăti personalul CIMIC din Armata României, la nivel tactic.

Grupul CIMIC este organizat după standarde NATO şi se află în procesul de

operaţionalizare deplină, în vederea participării la misiunile pentru care a fost proiectat.

Privind din perspectiva realizării unor structuri multinaţionale de cooperare civili-

militari, trebuie menţionată iniţiativa unor state membre NATO din Europa, care au

înfiinţat grupuri CIMIC multinaţionale, astfel: Germania, Polonia, Norvegia, Olanda,

Cehia, Danemarca au înfiinţat Grupul CIMIC “NORD”, iar Italia, Turcia, Grecia,

Ungaria, Spania – Grupul CIMIC “SUD”.

Misiuni

117

Misiuni

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele Balcanice

Silviu Nate, iulie 2008

118

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele Balcanice

Silviu Nate, iulie 2008

PATRU actori civili internaţionali implicaţi în Balcani

expertiză recunoscută în emiterea de rapoarte şi analize

CALITĂŢI

formatori de opinie la nivel internaţional

expertiză în acordarea de asistenţă umanitară

monitorizare în materie de respectarea drepturilor omului

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele Balcanice

EULEX

Ţările participante:Majoritatea statelor UE, Norvegia, Elveţia, Turcia şi Statele

Unite ale Americii.

Cea mai mare misiune civilă lansată vreodată sub auspiciile Politicii Europene de Securitate şi

Apărare.

Obiective: Asistă autorităţile din Kosovo, autorităţile judiciare şi agenţiile de

impunerea legii pentru crearea unui mediu de stabilitate.

Dezvoltă şi întăreşte sistemul independent şi multi-etnic al justiţiei şi

sistemul multi-etnic de poliţie, asigurându-se că aceste instituţii nu sunt

viciate de interferenţe politice şi aderă la standarde internaţionale şi

europene recunoscute.

Realizări:EULEX în deplină cooperare cu Programele de Asistenţă ale Comisiei

Europene îşi implementează în continuare mandatul pentru a conduce,

monitoriza şi consilia responsabilităţile executive locale.

În mai 2008, au lansat Campania “Come to Europe” – “Veniţi spre Europa”.

Silviu Nate, iulie 2008

119

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele BalcaniceSilviu Nate, iulie 2008

Amnesty International

Ţara de origine: Marea Britanie

Are birouri în 80 de state. Nu este prezentă în România, efectuează raporturi asupra ţării noastre.

Contribuie la stoparea abuzurilor în materie de drepturile omului prin

mobilizare publică şi presiune guvernamentală, asupra grupurilor politice,

companiilor şi corpurilor interguvernamentale.

Obiective:

Realizări:

Cei 200 de cercetători de la Secretariatul Internaţional de la Londra şi diverşi

coordonatori şi organizatori din filialele naţionale emit rapoarte periodice cu

privire la respectarea drepturilor omului în diferite state de cele mai multe ori

axate pe aspecte nefavorabile.

Organizaţia Amnesty International a cerut comunităţii internaţionale să îi

aducă în faţa justiţiei pe membrii contingentului românesc din Kosovo acuzaţi

de uciderea cu gloanţe de cauciuc a doi etnici albanezi în cursul protestelor

desfăşurate în februarie 2007 la Priştina.

A monitorizat procese de crime de război în Bosnia.

A semnalat abuzuri cu privire la tratamentul deţinuţilor în Bosnia şi Herţegovina.

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele BalcaniceSilviu Nate, iulie 2008

Human Rights Watch

Ţara de origine: Statele Unite ale Americii

Human Rights Watch se opune violării drepturilor fundamentale ale omului,

care includ pedeapsa cu moartea şi discriminarea pe criterii de orientare

sexuală. Organizaţia promovează libertăţile religioase şi ale mass-media.

Obiective:

Realizări: A monitorizat şi continuă să monitorizeze prosesele în cazul crimelor de

război, crimelor împotriva umanităţii şi genocid în Bosnia şi Herţegovina.

A semnalizat mai multe incidente cu privire la încălcarea drepturilor omului

în Bosnia.

A promovat cooperarea cu Tribunalul ONU pentru judecarea crimelor de

război din Bosnia şi Herţegovina.

120

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele BalcaniceSilviu Nate, iulie 2008

Organizaţia Internaţională

a Asociaţiilor de Crucea

Roşie şi Semiluna Roşie

Ţara de origine: Elveţia

Obiective:

Realizări:

Mişcare umanitară internaţională a cărei misiune este aceea de a proteja viaţa

şi sănătatea oamenilor, de a asigura respectul faţă de fiinţa umană şi de a

preveni şi alina suferinţa oamenilor, fără vreo discriminare în ceea ce priveşte

naţionalitatea, rasa, religia, clasele sociale sau opiniile politice.

A semnalat faptul că 18.000 de persoane sunt încă dispărute în războaiele din

Balcani din perioada 1992 şi 1995.

Efectuarea unor transporturi de ajutoare umanitare constând în produse

alimentare, medicamente şi echipamente medicale care au fost distribuite în

toate punctele de Cruce Roşie din Kosovo.

cooperează cu refugiaţii care se întorc la locurile de origine pentru a fi

compensaţi pentru proprietăţile pierdute

Implicaţiile societăţii civile în conflictele Balcanice

CONCLUZII

Prima operaţie de gestionare a crizelor a fost lansată de UE în decursul

anului 2003. Până în momentul de faţă, Uniunea Europeană a desfăşurat operaţiuni

de tip militar, civil sau civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu,

Asia de Sud-Est, Europa de Est şi Caucazul de Sud. De cele mai multe ori, diferenţa

dintre operaţiunile militare şi cele civile în cadrul PESA este superficială, astfel

multe misiuni civile implică sprijin militar, iar operaţiuni militare sunt urmate de

misiuni civile sau de programe de asistenţă şi dezvoltare ale Comisiei Europene.

Pe 16 decembrie 2002 este formalizat un acord între Uniunea Europeană şi

Alianţa Nord-Atlantică care pe fond reprezintă baza unui potenţial parteneriat

strategic UE-NATO în Balcani. Este consacrată formula clasică ce recunoaşte

121

necesitatea desfăşurării unor operaţiuni de gestiune a crizelor sub egida UE, „where

NATO as a whole is not engaged.” 71

Un prim pas esenţial în dezvoltarea arhitecturii europene în problemtica de

gestiune al crizelor îl constituie Declaraţia de la Petersberg adoptată de Consiliul

Ministerial de la Petersberg la 19 iunie 1992 prin care UEO îşi asumă sarcina de a

desfăşura sub egida sau în cooperare cu ONU sau CSCE operaţiunile de tip

Petersberg: misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii, misiuni

ale forţelor combatante pentru gestiunea crizelor, inclusiv misiuni pentru

restabilirea păcii. Trebuie să precizăm faptul că sarcinile de tip Petersberg sunt

prin esenţa lor misiuni de gestiune, de management al crizelor complet diferite de

operaţiunile de misiunile de apărare colectivă. Acest tip de operaţiuni vin în

întâmpinarea acelor riscuri şi instabilităţi balcanice care de la începutul anilor 90

afectau securitatea comunităţii euro-atlantice.

Dintre sesizările organizaţiilor neguvernamentale prezente în Balcani, merită

menţionat comunicatul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) care a

anunţat că mai mult de 17.000 de persoane sunt înca date dispărute după conflictele

din fosta Iugoslavie din anii '90. Aproximativ 13.450 de persoane sunt date dispărute

în urma conflictului din Bosnia, 2.386 în urma războiului din perioada 1991-1995

din Croaţia şi 2.047 de persoane în urma conflictului din Kosovo (1998-1999).

Potrivit estimărilor iniţiale, războiul din Bosnia s-a soldat cu moartea a

aproximativ 200.000 de persoane şi cu circa 2,2 milioane de refugiaţi (jumatate din

populaţia totală a ţării), dar un raport al Centrului de Cercetare şi Documentare din

Sarajevo, publicat recent, a avansat cifra de 100.000 de morţi. Mai mult de 20.000

de persoane au fost ucise în timpul războiului din Croaţia, iar conflictul din Kosovo

s-a soldat cu 10.000 de morţi72

.

PRISTINA, Kosovo – Amnesty International, Human Rights Watch şi

Comitetul Helsinki din Norvegia au declarat pe10 martie 2008 că misiunea condusă

de UE în Kosovo (EULEX) trebuie supusă unei verificări mai atente şi să dea

dovadă de o mai mare responsabilitate decât predecesoarea sa, UNMIK. „UE trebuie

să conducă prin exemplu dacă doreşte să acorde ajutor pentru dezvoltarea

drepturilor omului şi supremaţiei legii în Kosovo”, se afirma într-o declaraţie

comună emisă de cele trei ONG-uri. Organizaţiile au insistat de asemenea ca forţele

NATO din Kosovo să fie supuse unei monitorizări mai atente.

71 EU- NATO Declaration on ESDP, în Jean-Yves Haine From Laeken to Copenhagen European defence: core

documents, vol.III, Chaillot Papers, no.5, The European Union Institute for Security Studies, Paris-February 2003,

pp.178

72 A se vedea:

http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/peste_17.000_de_disparuti_dupa_razboaiele_iugoslave_146978.htm

l , vizitat la data de 03.06.2008, ora: 21:03.

122

Cele 3 ONG-uri au reiterat criticile anterioare aduse misiunii ONU,

menţionând în special reacţia poliţiei UNMIK la demonstraţiile mişcării

Vetevendosje (Autodeterminare) din februarie 2007. Poliţia a tras cu gloanţe de

cauciuc expirate, ucigând doi protestatari şi rănind alţi câţiva.73

Putem spune că asistăm la un „război de interese” al organizaţiilor

neguvernamentale din spaţiul american şi cel european, dorinţa celor dintâi numiţi

de a se implica şi monitoriza excesiv anumite procese sociale din zona balcanică

crează vaşnice dispute în plan internaţional şi mediatic. Deşi anumite organizaţii

neguvernamentate au o anumită tradiţie şi reputaţie pe scena globală, gradul de

expertiză şi eficienţă al acestora lasă multe semne de întrebare, astfel tind să li se

asocieze imaginea cu diferite interese politice. Concluzionând cu o oarecare doză de

sarcasm, am putea spune ca ONU este „cel mai de succes ONG” la scară globă,

deoarece autoritatea şi finalităţile acestei organizaţii se regăsesc cu precădere în

zona umanitară. Balcanii au fost dominaţi în ultima perioadă de încadrări şi rapoarte

nesatisfăcătoare produse întocmai de către societatea civilă - aceste entităţi având un

puternic rol de formator de opinie pentru instituţiile internaţionale şi populaţie în

ansamblu.

73 A se vedea: http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/newsbriefs/2008/03/11/nb-06 ,

vizitat la data de 07.06.2008, ora: 19:38.