79608844 curs aurel v david sociologia natiunilor 1

AUREL V. DAVID SOCIOLOGIA NAŢIUNILOR

Curs

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DAVID, AUREL V.

Sociologia naţiunilor. Curs / Aurel V. David. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

384p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN 978-973-725-747-5

316.356.4

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

Conf. univ. dr. AUREL V. DAVID

SOCIOLOGIA NAŢIUNILOR

Curs

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

Ediţia I

NOTĂ: Cursul Sociologia naţiunilor va fi revăzut, completat şi îmbunătăţit pe măsură ce vor apărea şi vor fi investigate şi receptate analitic şi critic noi repere de cunoaştere şi evaluare / diagnosticare a naţiunilor în actualul context de securitate.

5

CUPRINS

Cuvânt-înainte …………………………………....................………… 13 a) Opţiuni ........................................................................................…. 13 b) Consideraţii programatice ...........................................................… 14

PARTEA I

ELEMENTE DE TEORIE A NAŢIUNII

TEMA 1

NAŢIUNILE – EXPRESIA CAPACITĂŢII OAMENILOR DE A PRODUCE ORGANIZĂRI SOCIALE

SECŢIUNEA I. Naţiunile – organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor”.............………………………...

20

a) Societatea – expresia devenirii oamenilor ca „fiinţe sociale” …. 20 b) Comunitatea – forma generică de organizare socială ..................... 25 c) Ginţile – formele primare explicite de organizare socială ........... 32 d) Naţiunile – organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor” ......... 33

SECŢIUNEA A II-A. Naţiunile – organizări sociale conştiente „de sine” 36 a) Naţiunile – unităţi sociale perene ale procesualităţii sociale ........... 36 b) Naţiunile – organizări sociale conştiente „de sine”......................... 39 c) Naţiunile şi „imaginea de sine” ....................................................... 40 d) Ideologiile – generatoare ale unor imagini eronate despre naţiuni 42 e) Gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni ........................…… 46

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ….. 48 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ................................................ 48 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................ 50 C. Bibliografie minimală ...................................................………….. 51

6

TEMA 2 NAŢIUNILE – OBIECT DE STUDIU SOCIOLOGIC

(STUDIU DE CAZ: NAŢIUNEA ROMÂNĂ)

SECŢIUNEA I. Necesitatea investigării sociologice a naţiunilor .......... 53 a) Neechivalenţele între „organic” şi „mecanic” în caracterizarea naţiunilor .........................................................................................

53

b) Nevoia de repere epistemologice în investigarea naţiunilor ........... 54 c) Obiective ale investigării sociologice a naţiunilor .......................... 55 d) Analiza capacităţii de procesare socială a informaţiilor: premisa înţelegerii şi caracterizării naţiunilor ..............................................

61

e) Valenţe şi posibilităţi oferite de investigarea sociologică a naţiunii 61 f) Naşterea sociologiei româneşti – expresie a necesităţii explicării „trebuinţelor naţiei” ……………………………………………….

64

SECŢIUNEA A II-A. Evoluţii în posibilităţile de investigare sociologică a naţiunii române ........................….

68

a) Teorii folosite în sociologia românească pentru definirea şi caracterizarea naţiunii ............................................................….

68

b) Ideologii implicate în caracterizarea naţiunii române ..................... 74 c) Etnicul – ca „stare de spirit” a naţiunii ............................................ 76 d) Repere teoretice şi dificultăţi metodologice actuale în definirea şi caracterizarea naţiunilor ...........................................................…

77

e) Teorii actuale ale emergenţei naţiunilor .......................................... 79

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 81 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ................................................ 81 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................ 83 C. Bibliografie minimală ..................................................................... 84

TEMA 3

NAŢIUNILE – ORGANIZĂRI SOCIALE GENERATE DE INTERACŢIUNILE DINTRE OAMENI PENTRU SATISFACEREA NECESITĂŢILOR SOCIALE

SECŢIUNEA I. Necesităţile naţiunilor („trebuinţele naţiilor”) ......…... 86 a) Conexiunile organice între „necesităţi” şi funcţiile naţiunilor ........ 86 b) Genurile de necesităţi specifice naţiunilor .............................…… 87 c) Munca şi cultura – premisele satisfacerii „trebuinţelor naţiei” …... 97

SECŢIUNEA A II-A. Evoluţii ale posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor sociale .......................…………..

99 a) Spaţiul public şi procesele sociale .............................................…. 99 b) Procesorii de informaţii sociale ...................................................... 102

7

c) Raţiunea funcţională a procesorilor de informaţii sociale ...............105 d) Consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale ............................… 109

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ….. 111 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ...........................……………. 111 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ...................….113 C. Bibliografie minimală .........................................................……… 114

TEMA 4

PROCESELE SOCIALE CARE ÎNTREŢIN ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONALITATEA NAŢIUNILOR

SECŢIUNEA I. Libertatea şi ordinea socială – premisa şi consecinţa organizării naţiunilor .............................…

116

a) Libertatea socială – procesul social, premisă a organizării naţiunilor 116 b) Familia – nucleul etno-spiritual şi modelul organizaţional/funcţional al naţiunilor ...........................................................………………..

118

c) Comunităţile – suportul întreţinerii organicităţii naţiunilor .......…. 119 d) Clasele sociale – formula ideologică de organizare a naţiunilor … 120 e) Organizaţiile – suportul funcţionalităţii naţiunilor ..................……122 f) Dependenţa situaţiei oamenilor de modalităţile în care se implică în organizaţii .............................…………………………………...

125

g) Consecinţa bunei organizări a naţiunilor: ordinea socială .............. 127

SECŢIUNEA A II-A. Gestionarea necesităţilor organice – cerinţa întreţinerii funcţionalităţii naţiunilor ..........…...

129

a) Premisele funcţionalităţii naţiunilor: normele sociale ................….129 b) Gestionarea patriei şi a etno-spiritualităţii naţiunilor .............…... 130 c) Ideologiile şi falsa gestionare a naţiunii ....................................….. 132 d) Organizaţiile sociale şi gestionarea naţiunilor ............................... 135 e) Consecinţele întreţinerii capacităţii organizaţional / funcţionale a naţiunilor ......…………………………………………………….

138

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 141 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ................................................ 141 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................143 C. Bibliografie minimală ...............................................................….. 144

TEMA 5

NECESITĂŢILE ORGANICE CARE ÎNTREŢIN PERENITATEA NAŢIUNILOR:

„ETNO-SPIRITUALITATEA” ŞI „PATRIA”

SECŢIUNEA I. Perenitatea „etno-spiritualităţii” naţiunilor ..............… 146 a) Etnicul fondator şi succesiunea de generaţii ................................ 146

8

b) Conştiinţa de sine – expresia organicităţii naţiunilor şi a socializării oamenilor în „spirit naţional” ................................

148

c) Expresiile perenităţii etno-spiritualităţii naţiunilor ..................….. 151 d) Identitatea – ca „stare de spirit” a naţiunilor ..........................…….156 e) Naţiunile – liantul civilizaţiilor ...................................................… 157

SECŢIUNEA A II-A. „Patria” şi „corpus”-ul generator de valori sociale (,,poporul”) .............................................

159 a) Patria (ţara) ................................................................................…. 159 b) Poporul – „starea de veghe” şi puterea constructoare a patriei …. 163 c) Suveranitatea naţiunii – expresia legăturii organice între popor şi patrie .....................……………………………………………..

166

d) Reproducerea naţiunilor – expresia devenirii „întru sine” în interiorul patriei .........................................……………………

166

e) Naţiunea exprimă „acţiunea socială” a poporului în interiorul patriei ……………………………………………………………

168

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 171 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ......................................…….. 171 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................173 C. Bibliografie minimală ..........................................................……... 174

TEMA 6

STATUL NAŢIONAL – EXPRESIA POLITICO-JURIDICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ A PUTERII POPORULUI

(DEMOCRAŢIA)

SECŢIUNEA I. Puterea poporului (democraţia) în expresie politico-juridică şi administrativă ...........................….

176

a) Administrarea puterii poporului (democraţia) .......................……. 176 b) Socializarea puterii politice .........................................................…178 c) Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii” .............................180 d) Gestionarea (guvernarea) naţiunii în „stare de securitate” ..............181 e) Asigurarea securităţii sociale .........................................…………. 183 f) Cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor la adresa naţiunii ............. 185 g) Gestionarea violenţei socio-politice ........................................……187

SECŢIUNEA A II-A. Modalităţi de exprimare în faţa agresiunii statului ideologic ..................................………..

189

a) Integrarea ordinii politice legitime în ordinea socială .....................189 b) Prevenirea dependenţei naţiunii faţă de ideologii ........................... 191

9

c) Contracararea agresiunii „statului savant” produs de ideologiile transnaţionale (supranaţionale) şi de „centrele de putere” ........…

195

d) Vindecarea „bolilor” (crizelor) statului ideologic .......................…196

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ….. 201 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ..........................................….. 201 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................203 C. Bibliografie minimală ..............................................................…... 204

PARTEA A II-A SITUAŢII ÎN CARE SE POATE AFLA O NAŢIUNE. MODALITĂŢILE DE GESTIONARE A NAŢIUNII

ÎN „STARE DE SECURITATE”

TEMA 7

ACŢIUNE POLITICĂ ŞI ACŢIUNE SOCIALĂ ÎN EVALUAREA „STĂRII NAŢIUNII”

SECŢIUNEA I. Acţiune politică în evaluarea situaţiei naţiunii. „Starea de drept”....................................................…….

208

a) Ideologiile şi evaluarea doctrinară a situaţiei naţiunii .....................208 b) Factorul politic în evaluarea situaţiei unei naţiuni .......................... 210 c) Dependenţa situaţiei naţiunii de acţiunea politică ...........................212 d) Dependenţa situaţiei naţiunii de modalităţile ideologice de guvernare ................…………………………………………...

214

e) Evaluarea situaţiei naţiunii prin puterea statului ideologic ............. 217 f) Situaţia naţiunii – ca „stare de drept” .........................................…. 219

SECŢIUNEA A II-A. Acţiunea socială în evaluarea situaţiei naţiunii. „Starea de fapt” a naţiunii ...................................

221 a) Sociologia şi evaluarea strategică a situaţiei naţiunii ......................221 b) Relevanţa procesorilor de informaţii pentru evaluarea situaţiei naţiunii 222 c) Relevanţa acţiunii sociale pentru evaluarea situaţiei naţiunii .....… 225 d) Situaţia naţiunii – ca „stare de fapt” .........................................…...227

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 232 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor .........................................…... 232 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................234 C. Bibliografia minimală ....................................................…………. 235

10

TEMA 8 „STAREA DE SECURITATE” A NAŢIUNII

SECŢIUNEA I. Ideologiile şi „starea de securitate” a naţiunii ..............237 a) Mediul de securitate al secolului XXI şi noile agresiuni la adresa naţiunilor...................................................................……………...

237

b) Securitatea naţională – abordare ideologică a „stării de securitate” a naţiunii .........................................……………………………….

238

c) Administratorii „stării de securitate naţională” ............................... 240 d) „Securitatea naţională” – ca securitate a statului ideologic ............ 246 e) „Securitatea naţională” – ca raport de putere socio-politică ........... 248 f) „Securitatea naţională” şi dreptul naţiunilor la securitate ............…248

SECŢIUNEA A II-A. Procesele sociale definitorii pentru „starea de securitate a naţiunii”............................……...

250

a) Democraţia – ca „stare de securitate” a naţiunii ............................. 250 b) Modalităţi procesual-organice de construire a „stării de securitate” 251 c) Expresiile procesuale ale „stării de securitate a naţiunii” ............... 253 d) Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii .................. 255 e) „Starea de securitate a naţiunii” – expresia capacităţii de protecţie în faţa agresiunilor ................................…………………………...

257

f) Statul naţional şi gestionarea naţiunii în „stare de securitate” .........259

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 261 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor .........................................…... 261 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................263 C. Bibliografie minimală .................................................................… 264

TEMA 9

,,STAREA DE INSECURITATE” A NAŢIUNII

SECŢIUNEA I. Ideologiile şi „starea de insecuritate” a naţiunii ...........266 a) Consideraţii teoretice privind „starea de insecuritate” a naţiunii ... 266 b) Insecuritatea – expresia conştientizării unei ameninţări sau pericol la adresa funcţiilor naţiunii ....................................…...

267

c) Insecuritatea – expresie a agresării spiritului de comunitate .……. 270 d) Sursele generatoare de insecuritate ................................................. 273 e) Discontinuităţile produse prin guvernarea ideologică a naţiunii ….275

SECŢIUNEA A II-A. Modalităţi de insecurizare a naţiunii şi consecinţele acestora...............................…….

278 a) Centralizarea decizională ...........................................................…. 278 b) Ideologizarea totală ...................................................................….. 280

11

c) Distrugerea raţionalităţii sociale a organizaţiilor militare ..............282 d) Agresiunea .................................................................................…. 284 e) Consecinţele insecurizării naţiunii .................................................. 287

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 291 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ................................................ 291 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................293 C. Bibliografie minimală ...................................................………….. 294

TEMA 10

SITUAŢIILE CRITICE – PREMISA SAU CONSECINŢA „STǍRII DE CRIZǍ” A GUVERNǍRII IDEOLOGICE

SECŢIUNEA I. Ideologiile şi aşa-numitele „crize ale naţiunii” ......…. 296 a) Interpretarea nesatisfăcătoare a crizelor sub presiunea ideologiilor 296 b) Confruntarea dintre ideologi generează violenţa socio-politică ..... 297 c) Guvernarea ideologică distruge puterea poporului (democraţia) şi provoacă criza socială ............................................................…

299

d) Reacţia de apărare a poporului sau aşa-numita criză a naţionalismului..301 e) Ideologii administrează crizele prin utilizarea forţei .................…. 303 f) Consecinţele provocării aşa-numitei crize a factorului militar ..…. 305

SECŢIUNEA A II-A. Criza socială – situaţie critică generalizată provocată de guvernarea ideologică ............…..

309

a) Sursele crizei sociale ..................................................................…. 309 b) Efectele perverse ale crizei sociale ........................................…… 313 c) Consecinţele crizei sociale: criza statului naţional ....................…. 316 d) Gestionarea unei crize sociale ...................................................…. 318

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 320 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ............................................… 320 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................322 C. Bibliografie minimală ..................................................................... 323

TEMA 11

CRIZA POLITICO-MILITARĂ SAU DISTRUGEREA DEMOCRAŢIEI

SECŢIUNEA I. Condiţionarea ideologică a crizei politico-militare ................………………….

325

a) Criza politico-militară – criză de ordin gestionar (guvernare violentă sau ineficientă) ...............................……………………...

325

b) Condiţionarea ideologică a crizei politico-militare ...................…. 326

12

c) Premisele producerii crizei politico-militare ………………….…. 332 d) Procese sociale caracteristice crizei politico-militare ……………. 334

SECŢIUNEA A II-A. Forme de manifestare şi consecinţele crizei politico-militare ............................………….…

338

a) Forme de manifestare a crizei politico-militare interne .............…. 338 b) Forme de manifestare a crizei politico-militare internaţionalizate … 343 c) Gestionarea crizei politico-militare sau reconstruirea democraţiei ... 348

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ….. 350 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ……………………………… 350 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................352 C. Bibliografie minimală ..................................................................... 353

TEMA 12

STRATEGII DE SECURITATE A NAŢIUNII

SECŢIUNEA I: Abordarea strategică a securităţii naţiunii ................... 355 a) Aplicarea conceptului „strategie” în cazul naţiunilor ..................... 355 b) Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii: gestionarea naţiunii în „stare de securitate” ......................................................………...

359

c) Strategia de securitate a naţiunii – expresia capacităţii de procesare socială a informaţiilor ......................................……………………...

360

d) Informaţia – arma strategică a naţiunilor ...................................…. 363

SECŢIUNEA A II-A: Acţiuni strategice de gestionare a naţiunii în „stare de securitate”.....................................…

368

a) Interesul naţional – expresia strategică a „nevoii de securitate”..... 368 b) Strategii procesual – organice – expresia fiinţării naţiunii ca „unitate socială” ..................................................……………...

369

c) Strategii operaţionale – expresie a devenirii naţiunii ca „putere socială” ..............................................………………….

371

d) Acţiunile strategice – soluţii de gestionare a naţiunii în „stare de securitate” ......................................…………………...

373

SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 380 A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor .....................................……... 380 B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ...................….382 C. Bibliografie minimală ........................................................………. 383

13

Cuvânt-înainte

În condiţiile în care ideologii şi reţelele mediatice încearcă să convingă

oamenii că apartenenţa la naţiuni este iluzorie, iar, dacă o iau în serios, le este dăunătoare, demersul nostru încearcă să ofere răspuns la întrebarea: abandona-rea naţiunilor reprezintă soluţie şi o şansă pentru oameni şi omenire? Animat de dorinţa de a clarifica aspecte cu ample implicaţii şi consecinţe în istoria zbuciumată a naţiunii române, am descoperit dificultăţile interpretării organi-zării sociale fără apelul permanent la reperele teoretice oferite de sociologie. În acest sens, am optat atât pentru procedura de cercetare cea mai complicată, dar care dă acces la investigarea devenirii sociale, cât şi pentru clarificarea problematicii naţiunilor, adică a organizărilor sociale cel mai puţin explorate, dar esenţiale pentru arhitectura socialului. Prin utilizarea posibilităţilor oferite de cercetarea interdisciplinare sociologică şi istorică; am sesizat posibilitatea de a întreprinde analize cuprinzătoare care privesc atât naţiunile, cât şi conexiunile organice de profunzime, dintre naţiune şi oameni, ca fiinţe sociale.

a) Opţiuni Am pornit de la cunoaşterea reperelor teoretice, dar şi a numeroaselor

dificultăţi metodologice existente în domeniul investigării şi cunoaşterii naţiunilor oferite de cele două genuri de investigaţii cu capacităţi explicative neechivalente: investigaţii de tip cauzal şi investigaţii de tip sistemic, fiecare cu posibilităţi, dar şi cu limite.

În acest sens, am optat pentru abordarea fondului problematicii naţiunilor pornind de la piatra de temelie pe care a pus-o sociologul Dimitrie Gusti în definirea şi caracterizarea naţiunii române, receptând critic, în acelaşi timp, demersurile continuate, astăzi, destul de firav, de istorici, şi inadecvat de politologi, deveniţi, în majoritate, sclavii mirajului globalizării.

De asemenea, am receptat analitic idei din abordarea sociologului Ilie Bădescu, care a elaborat o nouă paradigmă de cunoaştere a problematicii complexe a naţiunilor, cea a identităţii naţionale şi a determinat o nouă percepţie asupra unităţii de substrat (sau „specific etnic”) al popoarelor, prin teoria latenţelor sufleteşti difuze.

14

Forma şi conţinutul abordării au ca suport paradigma procesual-organică, elaborată relativ recent de către sociologul Lucian Culda – care propune să se investigheze naţiunile, ca şi celelalte organizări sociale, luându-se în considerare natura informaţional-energetică a proceselor sociale care le întreţin. Conform acestei paradigme, investigaţia are relevanţă numai dacă se acceptă că oamenii şi organizaţiile funcţionează ca procesori de informaţii sociale.

b) Consideraţii programatice Cursul Sociologia naţiunilor: – a fost conceput ca un manual al respectului pentru comunitate;

oricine poate să descopere că omul dă sens vieţii sale când se construieşte astfel încât poate conlucra întru buna convieţuire;

– argumentează prin instrumente ştiinţifice oferite de sociologie că naţiunile există; ele nu sunt perceptibile empiric, fiind organizări sociale accesibile analitic; investigaţiile întreprinse dezvăluie naţiunile ca organizări sociale aflate în devenire şi afectate puternic de erorile oamenilor ce decurg din orizonturile de interpretare folosite (disponibile);

– este o deschidere spre devenirea întru fiinţă; meditând asupra anali-zelor întreprinse, se poate descoperi că opţiunile omului pot fi pozitive numai dacă îl orientează spre buna existenţă, adică spre acea existenţă socială pe care Constantin Noica o numeşte existenţa care face posibilă devenirea întru fiinţă;

– este fundamentat pe o cercetare interdisciplinară; instrumentele oferite de sociologie permit analizarea conexiunilor dintre fiinţa umană şi mediul ei social, responsabilitatea omului pentru mediul pe care-l înnobilează sau afectează prin comportamentul său; dimensiunea istorică, încorporată organic în analiză, conferă posibilitatea oamenilor de a se localiza corect în existenţa socială, de a depăşi falsele localizări ce decurg din percepţii şi atitudini superficiale sau din presiunile derutante ale ideologiilor şi reţelelor mediatice;

– este o posibilitate oferită studenţilor pentru a se dumiri asupra fiinţării lor sociale şi a face opţiuni argumentative în raport de mediul social în care fiinţează şi se afirmă şi de naţiunea căreia îi aparţin; acestea le oferă atât capacitatea de a lucra pozitiv asupra interiorităţii, cât şi posibilitatea de a preveni sau evita situaţiile care îi pot transforma în victime ale subversiunilor; dacă lectura este analitică, studentul poate să afle ce pierde cel care ignoră sau interpretează eronat dimensiunea socială a fiinţării umane; în acest sens, cursul îl iniţiază în formarea propriilor capacităţi de raportare la organizările sociale, cu condiţia ca să adopte o atitudine analitică; acesta obţine repere suficient de nuanţate încât să constate o sporire a coerenţei interiorităţii sale şi o determinare interioară pentru a se depărta de atitudinile superficiale şi inconsecvente;

15

– este util adolescenţilor; le furnizează acestora repere pentru a recepta critic presiunile exercitate de jocurile meschine de interese şi felul în care se realizează susţinerea lor ideologică; ei pot obţine înţelegerea corectă a apartenenţei la „cetate” la vârsta la care sunt în căutarea sensului vieţii;

– este util „omului politic”; acesta descoperă o teorie pe fundamentul căreia poate să conştientizeze ce se dezvoltă atunci când se adoptă poziţii care decurg din incompetenţă, superficialitate sau duplicitate faţă de cei pe care ar trebui să-i slujească în respect pentru ei, dar şi pentru naţiune, care nu este doar o iluzie, o construcţie ideologică;

– este util şi celor dezorientaţi, celor derutaţi de evenimente, celor care trăiesc drama dezrădăcinării, pierderii sensului vieţii; în acest cadru pot fi incluşi şi pe cei care, în căutarea „bogăţiei”, întrezăresc neantul, nonsensul fiinţării întru abundenţa materială şi dominarea sau sfidarea semenilor;

– este util şi celor care vor să se implice în jocurile politice; ei pot descoperi capcanele acestui joc şi posibilitatea ca interpretările greşite date organizărilor şi proceselor sociale să-i pună în situaţia de a acţiona în modalităţi care devin surse ale unor evoluţii periculoase, care generează consecinţe „perverse”, care fac, aşadar, rău şi semenilor şi naţiunilor; omul care îşi asumă responsabilităţi politice îşi formează competenţe care fac posibilă situarea sa pe poziţii realmente constructive, favorabile naţiunilor;

– face posibilă o lectură constructivă, autorul argumentându-şi afirmaţiile şi realizând o expunere care face posibile atitudini critice şi le stimulează; o lectură atentă, analitică face posibilă descoperirea apartenenţei organice a fiinţei umane la organizări sociale şi înţelegerea dependenţei stării acestor organizări de atitudinile oamenilor; studentul descoperă că ignoranţa susţine (încurajează) iresponsabilitatea faţă de starea mediului social în care fiinţezi, dar, în acest caz, omul pierde şi şansa constituirii unei interiorităţi robuste, care să dea sensuri superioare propriei existenţe;

– invită la analize critice ale diferitelor teorii şi imagini despre naţiuni; cunoaşterea acestora oferă posibilitatea de a reconsidera atitudinile şi modalităţile de interpretare şi evaluare a naţiunilor, oferind soluţii pentru elaborarea de prognoze şi gestionarea acestora în stare de securitate;

– oferă explicaţii teoretice, care înţelese, acceptate şi asumate pot produce competenţa necesară fiecărui om pentru a se localiza în existenţa socială; pe acest fundament, oamenii pot interpreta corect evenimentele trăite, în care sunt implicaţi, şi pot face opţiuni care să le ofere şansa de a nu fi un simplu pion în jocuri duplicitare sau subversive;

– are ca fundament lucrarea autorului, Sociologia naţiunilor, iar ca element de comparaţie lucrarea sociologului francez Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et expériences historiques, apărută la Paris în anul 1999;

16

– utilizează cu precădere surse documentare româneşti, îndeosebi cele oferite de sociologii Petre Andrei, Ilie Bădescu, Virgil I. Bărbat, Ioan Biriş, Aurelian Bondrea, Septimiu Chelcea, Ştefan Costea, Lucian Culda, Alexandru Claudian, Constantin Dimitrescu-Iaşi, Dimitrie Drăghicescu, Dan Dungaciu, Mihai Eminescu, H. Fundăţeanu, Grigore Georgiu, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Traian Herseni, Nicolae Paulescu, Nicolae Petrescu, Constantin Rădulescu-Motru, Sorin M. Rădulescu, Ionel Nicu Sava, Constantin Schifirneţ, G.D. Scraba, Eugeniu Sperantia, Florian Tănăsescu etc., de istoricii Nicolae Bălcescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga şi G.D. Iscru, precum şi de filosofii Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea;

– receptează critic sursele documentare străine, aparţinând deopotrivă sociologilor şi ideologilor, precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Georges Ballandier, J.A. Barnse, Jean Michel Besnier, Jean Boudouin, Hedley Bull, Helène Carrère d’Encausse, Daniel Cohen, Dominique Colas, August Compte, Georges Corm, Gil Delanoi, Matei Dogan, Peter P. Druker, Ralph A. Esperson, John Kennet Galbraith, Nathan Gardelo, Ernest Gellner, E. J. Hobsbawn, Huguette Hirsig, Samuel P. Huntington, Robert D. Kaplan, Claudette Lafaye, Thierry Maclet, Alain Minc, Roger Mortelli, Serge Moscovici, Dominique Pellasy, Ignacio Ramonet, Robert B.Reich, Pat Robertson, Pierre Rosanvallon, James N. Rosenau, Giovanni Sartori, George Sőros, Alvin Toffler etc.

Parcurgerea sistematică a acestui curs este şi un exerciţiu intelectual cu ample consecinţe formative, deosebit de util în aceşti ani, când tentaţia superficialităţii este încurajată de ideologii violente sau ineficiente.

Cursul are menirea de a oferi posibilitatea cunoaşterii aprofundate a

sensului şi semnificaţiei naţiunilor, a fondului, formei şi conţinutului acestora, explicării situaţiei lor în diferite contexte socio-politice şi identificării moda-lităţilor de gestionare a naţiunilor în stare de securitate. De asemenea, îşi propune să asigure îndrumarea şi stimularea receptării active, analitice a problematicii actuale şi de perspectivă a naţiunilor.

17

PARTEA I ELEMENTE DE TEORIE A NAŢIUNII

19

TEMA 1 NAŢIUNILE – EXPRESIA CAPACITĂŢII

OAMENILOR DE A PRODUCE ORGANIZĂRI SOCIALE

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Deşi naţiunile s-au născut în timpuri imemoriale şi au devenit

principala modalitate de manifestare a procesualităţii sociale,1 numeroşi ideologi, care domină intervenţiile în „social”, abordează problema naţiunilor de pe poziţii partizane, unilaterale, interpretează naţiunile în modalităţi incorecte, nu vor să înţeleagă faptul că naţiunile nu sunt construcţii abstracte, ci existenţe (organizări) sociale, preiau empiric şi amalgamat diferite interpretări filosofice şi ideologice sau susţin că naţiunile nu există ori că au devenit anacronice.

Tema a fost elaborată din nevoia de a explica sensul şi semnificaţia naţiunilor şi de a demonstra, cu argumentele oferite de sociologie, nocivitatea şi reaua credinţă a investigării naţiunii din perspectivă ideologică.

▲ Obiective – cunoaşterea sensului şi semnificaţiei societăţii, comunităţii,

etno-organizării, ginţii, tribului, poporului, naţiunii (fond, formă, conţinut), pentru a evita confuziile întreţinute de diferite teorii politice şi demersuri ideologice;

– dezvoltarea capacităţii de a argumenta dreptul naţiunilor la existenţă şi a explica diversitatea naţiunilor, precum şi stările „departe de echilibru” ale acestora;

– identificarea modalităţilor de gestionare a imaginii de sine a naţiunilor, relevând implicarea ideologiilor în fundamentarea unor imagini eronate despre naţiuni.

1 Lucian Culda, Stadiul nesatisfăcător al investigării naţiunilor, în

Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 10.

20

SECŢIUNEA I NAŢIUNILE – ORGANIZĂRI SOCIALE DERIVATE

DIN „DREPTUL GINŢILOR” a) Societatea – expresia devenirii oamenilor ca fiinţe sociale Existenţa umană se înscrie în ordinea universală ca o realitate

cognoscibilă, în care oamenii sunt elementele definitorii şi ireductibile ale vieţii şi activităţii generatoare de valori sociale. Oamenii pot fi fiinţe sociale, ca o consecinţă a capacităţii lor de a interacţiona întru satisfacerea necesităţilor, deci ca expresie a unui îndelungat proces de socializare. Socializarea a întreţinut peren nevoia de sociabilitate şi de comuniune, de organizare, construind şi reconstruind, din vremuri imemoriale, o lume a oamenilor, numită generic societate (lat. societas – atis). Omul s-a definit pe sine ca fiinţă de grup în cadrul acestui complex proces social prin gândire, cunoaştere şi acţiune socială, în care a îmbinat mereu interesul cu necesităţile de fiinţare şi afirmare. Astfel a devenit capabil să se integreze şi să se adapteze într-un mediu socio-spiritual organic, conturat sub presiunile unor necesităţi sociale. Acesta i-a permis să creeze organizări sociale, norme şi valori sociale, să-şi afirme identitatea şi să se reproducă.

1. Definirea şi caracterizarea societăţii ▲ Mediul în care oamenii s-au definit ca fiinţe sociale a

generat şi întreţinut conştiinţa socială,2 pe fundamentul căreia au fost identificate, în procesul socializării, necesităţile de fiinţare şi afirmare. Acestea i-au obligat pe oameni să trăiască împreună şi să întreţină relaţii de comunicare şi conlucrare. Însă, necesităţile diferite, generate de simbolul peren la care s-au raportat (geneza), precum şi de realitatea geo-fizică în care s-au născut şi s-au socializat (patria), au diferenţiat modalităţile de asociere, care au fost condiţionate de procesele naturale, intelectuale şi morale.

▲ „Lumea oamenilor”, adică starea în care aceştia întreţin relaţii de asociere din interese care exprimă vag necesităţi sociale este

2 Vezi, Eugeniu Sperantia, Conştiinţa socialmente relatată, extras din

„Revista de filosofie”, vol. XVIII, nr.3-4, Bucureşti, 1933.

21

numită generic societate3 (termen care sugerează organizări sociale). Societatea defineşte mediul necesar satisfacerii „trebuinţelor”, inclusiv ale celor prin care se asigură continuitatea întru fiinţare.4 Ea este expresia nevoii de sociabilitate şi rezultatul socializării oamenilor,5 definind starea de civilizaţie a omenirii.6

▲ „Geneza societăţii” este atemporală, întrucât reprezintă procesualitatea în cadrul căreia oamenii au adăugat stării biotice starea socială şi au devenit „fiinţe sociale”, capabile să genereze organizări sociale. Transcenderea bioticului a fost marcată de procese sociale complexe, în care spiritul s-a întrupat în oameni, iar oamenii s-au perceput pe sine ca „genus”, „genus humanum”, capabili de a organiza şi folosi zestrea geo-fizică („natura”) în funcţie de necesităţi sociale.7

▲ „Societatea” a întreţinut, pe fundamentul nevoii de socia-bilitate, interacţiunile din care s-au dezvoltat relaţiile de comunicare dintre oameni susţinute de nevoile de resurse, de comunitate şi de protecţie. Acestea au conferit oamenilor, ca fiinţe sociale, capacităţile necesare adaptării la mediu, construirii şi reconstruirii mediului de fiinţare prin activităţi generatoare de procese sociale organizante.

▲ „Societatea” a generat procesele sociale care au diferenţiat grupurile socio-umane în funcţie de interesul conjugat cu necesităţile sociale, dar şi de capacitatea de a desfăşura activităţi generatoare de valori sociale. Interesul şi necesităţile, dar şi capacitatea de a le susţine, au generat tendinţa de ierarhizare a oamenilor şi de individualizare a grupurilor.

▲ În procesul devenirii oamenilor, societatea nu a rămas imuabilă, în „stări de echilibru”, întrucât în interiorul ei au fost generate mereu noi necesităţi sociale. Asocierea oamenilor pentru sa-tisfacerea necesităţilor a generat diverse forme de raţionalitate socială,

3 Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 556-557. 4 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005, p. 19– 26. 5 Constantin Dimitrescu-Iaşi, „Maragna” sau nevoia de hrană, în

vol. omagial, Constantin Dimitrescu-Iaşi, viaţa şi opera, Atelierele Grafice Socec Co., Bucureşti, 1934.

6 Mihai Eminescu, Scrieri politice, Editura Minerva, Craiova, 1935, p. 139. 7 Aurel V. David, Europa şi naţiunile sale organice, în Argeş, Serie

nouă, anul 1(35), nr. 4 (235), ianuarie 2002, p. 20.

22

iar ceea ce nu a răspuns acesteia a fost întâmplător sau anormal (patologic). Sociologul român Spiru Haret a sesizat că omul „joacă pentru corpul social acelaşi rol ca atomul pentru corpul material”,8 evidenţiind rolul „moleculelor” exprimate de interacţiunile dintre oameni în procesul socializării.

2. Necesităţile şi valorile generate şi întreţinute de mediul social 2.1. Necesităţile sociale Prin reconstruirea socialului, oamenii s-au reconstruit pe sine,

organizând mediul în care fiinţează în raport de necesităţile sociale. Organizarea socialului este expresia interacţiunilor, raporturilor şi relaţiilor stabilite între oameni şi rezultatul proceselor sociale generate de gândire, cunoaştere şi sociabilitate.

▲ Ideile generatoare de voinţă socială şi cunoaşterea au oferit oamenilor capacitatea de emancipare, adică de depăşire a stării biotice. Pe fundamentul acestora oamenii şi-au construit „dreptul de cetate”, definit în modalităţi diferite de a-şi organiza propria libertate, din care a rezultat şi s-a dezvoltat, în procesul socializării, propria iden-titate. Aceste conexiuni au fost organic legate de necesităţile sociale.

▲ Sub presiunea mediului social, rezultat din interacţiunea proceselor materiale, intelectuale şi morale societatea a suferit modificări în formă, care au indus schimbări în comportamentul oamenilor, transpuse în fapte sociale.9

Mobilurile dezvoltării sociale au fost necesităţile oamenilor care au generat noi idei concretizate în invenţii (inovaţii) şi au produs utilitate. Desăvârşirea oamenilor şi devenirea lor „întru fiinţă” a fost condiţionată peren de libertate.

▲ Expresia libertăţii oamenilor întru satisfacerea necesităţilor sociale este mobilitatea socială. În funcţie de capacitatea şi de modalităţile de satisfacere a necesităţilor sociale, oamenii au definit societatea prin timp istoric – caracterizat de ideile şi activităţile generatoare de valori sociale specifice fiecărei epoci şi prin spaţiu

8 Spiru Haret, Mecanica socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 60. 9 N. Porsena et S. Manolesco, Interdépendence des facteurs sociaux,

Bucarest, 1913, p. 21.

23

social – individualizat prin configuraţia relaţiilor care s-au statornicit între oameni.10

▲ Modalităţile de satisfacere a necesităţilor sociale sunt dependente de procesele sociale pe care le generează şi le întreţine mediul socio-spiritual care-i integrează pe oameni. Acestea sunt rezultatul interacţiunii dintre oameni şi mediu şi expresie a capacităţii de procesare a informaţiilor sociale. Ele întreţin societatea şi o transformă din complexitate în procesualitate, denumită generic viaţă socială.

▲ Societatea oferă cadrul satisfacerii necesităţilor sociale dacă legăturile sociale sunt continue şi intense, întrucât contribuie la menţinerea forţei vii – definită prin oameni. Prin acţiunile sociale, oamenii menţin stările departe de echilibru, iar capacitatea de satisfacere a necesităţilor sociale exprimă starea de civilizaţie11 sau starea desăvârşită a omenirii.

▲ Cultura a semnificat, din vremuri imemoriale şi până astăzi, activitatea socială prin care a fost cultivat spiritul necesar menţinerii capacităţii de a produce şi întreţine civilizaţie.12 Cultura a caracte-rizat viaţa oamenilor în societate, a determinat modalităţile de organizare socială, a întreţinut sensul de difuzare al cunoaşterii, comunicării şi socializării, precum şi modalităţile de generare a valorilor sociale.

2.2. Valorile sociale Societatea a oferit oamenilor posibilitatea de generalizare a

experienţei acumulate în timp istoric. Oamenii s-au cunoscut pe sine prin activităţi productive, adică prin munca generatoare de valori sociale.

▲ Prin activitatea productivă şi creatoare, oamenii au devenit resursă şi valoare socială, construind şi reconstruind socialul numai în comuniune cu ceilalţi semeni. Sursa originară a acestei comuniuni

10 Vezi, Traian Herseni, Realitatea istorică. Încercare de ontologie

regională, Institutul Social Român, Bucureşti, 1935. 11 Spiru Haret, Mecanica socială, p. 157-158. 12 Vezi, Philippe Bénéton, Histoire des mots: culture et civilisation,

Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1975.

24

a fost „sociabilitatea”,13 derivată din necesităţile sociale şi determinată de nevoia oamenilor de a produce resurse materiale (bogăţia), dar mai ales de a se conserva ca individ şi ca specie.

„Sociabilitatea” exprimă cele două postulate ale voinţei oame-nilor, ca fiinţe sociale: voinţa de valoare şi voinţa de împărtăşire a valorilor. Din sociabilitate, în procesul comunicării între oameni, au derivat valorile sociale, îndeosebi civilizaţia.14

▲ Valorile au constituit premisa pe care oamenii au construit raporturile sociale formalizante şi informale.15 Acestea au fost concretizate în modalităţile de organizare şi funcţionare a societăţii prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor. Adevăratul „motor” al dezvoltării vieţii conştiente a oamenilor a fost goana după valori, care a diferenţiat oamenii.

▲ Oamenii au asimilat valorile (valori asimilate) care au produs energii interioare creatoare. Acestea au fost extinse în social, exercitând o influenţă activă asupra atitudinilor mentale. Definitorii în menţinerea oamenilor, ca fiinţe sociale, au fost valorile morale validate social, deci valorile sociale creatoare de „sociabilitate”, menţinute prin muncă şi afirmate prin cultură şi educaţie.

▲ Atribuirea şi producerea valorilor a revenit conştiinţei oamenilor, ca fiinţe sociale. Afirmarea conştiinţei sociale a fost momentul în care se poate vorbi de o viaţă socială conştientă,16 iar despre oameni ca despre fiinţe eminamente sociale. Această concretizare a fost expresia capacităţii societăţii de a se transforma din complexitate în procesualitate şi de a întreţine sociabilitatea.

▲ Fundamentale în devenirea oamenilor, ca fiinţe sociale, au fost valorile circulante, cu ajutorul cărora, societatea, ca întreg, s-a manifestat analog cu fiinţele organice. Acestea au fost produse şi răspândite de elitele sociale – oameni cu competenţe recunoscute în mediul generat şi întreţinut de societate. Acestea au constituit

13 H. Fundăţeanu, Principii de sociologie generală, Institutul de Arte

Grafice Bucovina, Bucureşti, 1925, p. 23. 14 I. Ghica, Proprietatea, în Opere, vol. II, Editura de Stat pentru

Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p. 107. 15 G. D. Scraba, La sociologie par rapport à la philosophie, IV Congresso

internationale di filosofia, Bologna, aprilie 1911, p. 10. 16 Idem, Sociologie, Editura Socec, Bucureşti, 1921, p. 191.

25

procesorii de informaţii prin intermediul cărora au fost construite instituţiile şi organizaţiile.

b) Comunitatea – forma generică de organizare socială Societatea, ca „stare de civilizaţie”, a oferit oamenilor posi-

bilitatea organizării socialului pe baza necesităţilor sociale, ca rezultat al construirii raporturilor sociale raţionale, stabile, generatoare de procese sociale organizante. Necesităţile sociale exprimate în funcţie de posibilităţile oferite de mediul social au determinat, pe lângă nevoia de identitate şi reproducere, nevoia de securitate.17

1. Comunităţile – formele identitare de exprimare a socia-

bilităţii Conexiunile dintre necesităţi (cunoaştere, comunicare, identitate,

reproducere şi resurse) au generat grupurile umane aproximativ definite spiritual şi localizate geo-fizic, cunoscute generic sub denumirea de comunităţi, definite de către sociologul August Compte ca „unitate a speciei umane”.18 Ele au cuprins grupurile umane cu o identitate aproximativă, integrate într-un cadru social nuclear definit prin satul originar, întemeiate pe suportul datinilor şi trăirilor comune şi caracterizate prin raporturi formalizate şi relaţii nemijlocite bazate pe cunoaştere reciprocă şi comunicare directă între membrii acestora.

Comunităţile au fost întemeiate atemporal din punct de vedere social, în vremuri imemoriale aproximativ definite ca timp istoric, pe suportul cunoaşterii comune şi al recunoaşterii reciproce, convingerilor, trăirilor afective faţă de sine şi faţă de semeni, normelor juridice şi morale asumate şi respectate.

▲ Comunitatea semnifică unitatea morfologică generică a organizării sociale, construită din nevoi de cunoaştere, comunicare şi protecţie, pe fundamentul raţiunii sociale.19 Aceasta este consecinţa necesităţii de construire a relaţiilor de vecinătate între oameni, indivi-dualizate prin simboluri, generează sentimentul identităţii oamenilor în

17 G.D. Scraba, La sociologie par rapport à la philosophie, IV Congresse internationale di filosofia, p. 2.

18 Apud, Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, perioada marilor sisteme, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 37.

19 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 26-35.

26

cadrul aceleiaşi unităţi sociale, conservându-le capacitatea de a distinge între social, ereditar şi biologic şi reprezintă stadiul voinţei sociale prin care oamenii îşi manifestă capacitatea de a alege mijloacele şi de a stăpâni scopurile acţiunilor.

▲ Comunitatea a susţinut nevoia explicită de exprimare a voinţei sociale, în cadrul căreia reprezentarea scopurilor şi mijloacelor a depăşit stadiul voinţei embrionare a oamenilor supuşi impulsurilor. Aceasta a fost constituită prin voinţa tuturor şi caracterizată printr-o dinamică socială ale cărei fundamente sunt: gândirea, resursele şi forţa, deci avuţia materială şi zestrea spirituală.

Comunitatea a încorporat o voinţă comună, deci voinţă socială. Aceasta a generat „materialul” care a asigurat unitatea organică a mediului sau a cadrelor vieţii sociale,20 asupra căruia s-a exercitat imboldul de socializare a voinţei. Pe acest fundament s-a construit ordinea socială orientată spre realizarea civilizaţiei umane, definită prin armonie socială, morală şi cultura materială.

▲ Comunităţile au devenit entitatea (organizarea) ai cărei membri au avut nevoi comune, datorită locuirii pe acelaşi teritoriu şi întreţinerii unor relaţii sociale constante şi tradiţionale, consolidate în timp istoric.21 Liantul acestei entităţi a fost „ethnosul” – ordinea normativă interiorizată care a stabilit un ansamblu de principii mai mult sau mai puţin sistematizate, a reglat conduita oamenilor şi a dezvoltat o conştiinţă specifică, conştiinţa etnică.

▲ Mobilurile dezvoltării comunităţilor au fost necesităţile explicite ale oamenilor, de producere a resurselor, de coeziune a grupurilor identitare şi de protecţie în faţa agresiunilor. Aceste necesităţi au născut idei noi, cu o anumită specificitate, concretizate în produse utile. Utilitatea a recreat nevoile, realizându-se astfel cir-cuitul social prin care comunitatea a primit identitate în mediul socio-spiritual organic generat de societate.

▲ Pentru întreţinerea proceselor sociale generatoare de valori sociale, fiecare comunitate a conservat organizaţiile dezirabile. Acestea au primit funcţii explicite, de natură productivă, integratoare şi gestionară, prin care comunitatea a funcţionat ca unitate socială, deci ca parte organică a socialului. Cu această capacitate, comunitatea a făcut

20 D. Gusti, Opere, I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968, p. 341. 21 D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea Albastră,

Bucureşti, 1995, p.1.

27

trecerea de la grupul uman închis în sine la grupul social, ale cărui reprezentări au tins să se organizeze în jurul unor principii dominante şi inteligibile. Astfel, a devenit „organizare”,22 întrucât a creat cadrul social necesar activităţii creatoare a oamenilor, cu obiective şi scopuri determinate.

▲ Comunităţile s-au manifestat ca totalitate de funcţii organice ale vieţii comune. Ele sunt organisme vii, ale căror funcţii au fost generate de posibilităţile de producere a resurselor, explicitate prin aşa-numitele „profesii” sau categorii de muncă în cadrul cărora oamenii desfăşoară activităţi specializate. Pentru fiinţarea şi dezvoltarea fiecărei comunităţi, condiţia fundamentală a fost complementaritatea ocu-paţiilor (profesiilor).

▲ Premisa şi consecinţa capacităţii comunităţilor de a-şi stabili modul de organizare şi de funcţionare şi de a institui normele de „status” şi de „rol” pentru oameni a fost socializarea. Aceasta a contribuit la adaptarea şi integrarea socio-culturală a oamenilor, la menţinerea identităţii fiecărei comunităţi şi a capacităţii acesteia de a se reproduce în modalităţi care să nu insecurizeze viaţa oamenilor.

▲ Munca şi cultura au fost definitorii pentru socializarea oamenilor. Prin socializare, oamenii dobândesc conduite socialmente dezirabile şi îşi însuşesc procedurile sau regulile necesare pentru a putea dezvolta acţiuni dezirabile, predictibile pentru necesităţile co-munităţii. Memoria socială confirmă că socializarea este pozitivă numai în condiţiile în care are o direcţie conformă cu normele şi valorile socialmente dezirabile.

▲ Comunităţile au generat procesele sociale necesare construirii identităţilor comune, fondate pe origine, limbă şi destin, având două simboluri nucleare de identificare: geneza şi patria. Acestea au fost creatoarele comunităţilor, ca societăţi determinate de capacitatea oamenilor de a trece de la conştiinţa individuală la conştientul colectiv care motivează vocaţia sau „creaţia originară”, ca rezultat al interacţiunii dintre firea umană şi munca socială.

▲ În devenirea comunităţilor, definitoriu a fost raportul organic dintre mediul social şi creaţia acestuia, oamenii – consecinţa şi expresia socializării. În cadrul acestui raport s-au definit, au fost

22 Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p. 282.

28

create şi recreate cadrele naturale: natura sau cadrul cosmic şi viaţa sau cadrul biologic şi „cadrele imanente sociale”: timpul sau cadrul istoric şi conştiinţa sau cadrul psihic.

▲ Comunităţile au primit identitate în condiţiile în care, în procesul cunoaşterii, au fost capabile să se raporteze la „geneză” prin succesiune de generaţii, deci să menţină, să întreţină şi să dezvolte legăturile organice între cele trei componente ale conştiinţei etnice, întrucât:

– conştiinţa comunităţii de origine întreţine obiceiurile, tradiţiile şi ritualurile cultului şi constituie baza organizării sociale a oamenilor care se trag din strămoşi comuni, prin succesiune de generaţii;

– conştiinţa comunităţii de limbă generează unitate şi cultură, ca expresie a forţei coezive a cuvântului, cel mai important mijloc de comunicare, gândire şi creaţie al omului, ca fiinţă socială;

– conştiinţa comunităţii de destin dezvoltă capacitatea satisfacerii necesităţilor sociale şi a posibilităţilor de reproducere în mediul social oferit de „societate”.

▲ Condiţia fundamentală pentru fiinţarea unei comunităţi a fost responsabilitatea omului cu competenţe sociale,23 implicat în „social”, iar finalitatea acestui demers a fost „socializarea” oamenilor.24 Conexiunile organice au fost asigurate de capacitatea de autocontrol, adică de „controlul social”.25

▲ Asigurarea funcţionării unei comunităţi a revenit „controlului social”,26 fundamentat pe un ansamblu de mijloace, mecanisme sau instituţii prin care au fost impuse oamenilor exigenţele respectării ordinii sociale şi morale. Viabilitatea sa este dată de capacitatea de exercitare simultană a controlului social exterior – bazat pe normativitate şi instituţii, prin care s-a asigurat ordinea socială şi a controlului social interiorizat – generator de moralitate interioară clădită pe valorile şi necesităţile sociale, prin care se deosebeşte de controlul politic, specific organizărilor socio-politice.

23 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, Editura Lider, Bucureşti, 1994, p. 45-46.

24 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p. 234-239.

25 Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti, 1997, p.199-211.

26 Idem., p. 259-260.

29

2. Consecinţa devenirii comunităţilor: Etno-organizările Responsabilitatea, socializarea şi controlul social au generat noi

capacităţi şi necesităţi sociale, între care cea mai stringentă a fost stabilirea definitivă a comunităţilor pe un anumit spaţiu de vieţuire. Acesta a devenit vital pentru producerea de resurse, asigurarea tre-buinţelor „de satisfacţie” şi a celor „de securitate”.

▲ Comunităţile s-au definit şi au primit identitate proprie în funcţie de geneză şi s-au reîntregit şi organizat în funcţie de spaţiu. Nevoia de conservare a genezei şi de apărare a spaţiului de vieţuire (patria) au generat nevoia de organizare, fundamentată în timpurile imemoriale pe simboluri şi norme comune (cutumele, apoi, în timp, normele scrise), generate de corpus-ul social construit pentru a produce resurse şi pentru a gestiona necesităţile sociale de satisfacţie şi de securitate.

▲ Modelul ancestral de organizare a fost grupul socio-uman primordial: familia. Membrii săi erau legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi trăiau împreună, conlucrau pentru producerea resurselor şi se preocupau de propria lor identitate şi reproducere. Familia a alcătuit elementul nuclear al lumii obiective, al oamenilor conştienţi de sine, din care s-a dezvoltat organizarea socială şi a încorporat organic, „de la facerea lumii” până astăzi, toate activităţile proprii societăţii (producere de resurse, norme morale şi juridice, credinţe, autoritate). În jurul acestei realităţi sociale bine determinate prin geneză şi spaţiu de vieţuire (patria), s-a constituit „grupul primar”27 – caracterizat prin asociere şi cooperare intimă.

▲ Comunităţile au avut capacitatea de a folosi interpretările verbale şi de a le transcende pe cele figurative, precum şi posibilităţi noi de simbolizare, organizante, şi de procesare analitică a informaţiei.28 Astfel, procesarea verbală a informaţiilor sociale a generat activităţi cu finalităţi explicite, orientate spre proiecte sociale, cu o puternică încărcătură simbolică, prin care oamenii au construit noi genuri de percepţii asupra propriei existenţe.

27 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –

teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 321-322. 28 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1996, p. 61-79.

30

▲ În noile orizonturi interpretative, satisfacerea necesităţilor sociale, de natură informaţional-energetică (producerea de resurse), a generat necesităţi gestionare (de organizare şi conducere). Astfel, oamenii cu competenţe profesionale şi socializante au construit orga-nizaţiile, care au contribuit deliberat şi în modalităţi specializate la satisfacerea unor necesităţi sociale.29 Organizaţiile s-au aflat, până astăzi, în „stări departe de echilibru”, întrucât au capacitatea de a se reproduce şi de a se modifica sub presiunile proceselor sociale organizante şi dezorganizante.

▲ Organizaţiile au fost „normate” în timpuri imemoriale prin cutume, apoi prin legi scrise, diferenţiind responsabilităţile oamenilor şi reglementând competenţele acestora. Ele s-au diferenţiat în raport cu finalităţile urmărite: satisfacerea necesităţilor sociale, administrarea organizaţiei, activităţi orientate spre controlul reproducerii etc.

▲ Oamenii care foloseau aceleaşi articulări sonore pentru a denumi sau caracteriza anumite lucruri sau cei care foloseau ca interpretări-cadru aceleaşi simboluri, au constituit „etniile”,30 care, în vremuri imemoriale, s-au identificat printr-un nume (etnonim).

Limba greacă, mijlocul de comunicare în leagănul civilizaţiei europene primordiale, a generat termenul „ethnos”, cu înţelesul de grup de oameni care vieţuiesc împreună în virtutea descendenţei dintr-un strămoş şi care are sentimentul identităţii prin limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente. Limba latină, veche precum istoria scrisă a Europei, a consacrat termenul „natio” cu înţelesul de naştere, seminţie.

▲ Grupul etnic – conştient de geneză, deci, de descendenţa dintr-un strămoş comun („pater”), a fost primul grup uman cu tradiţii culturale comune care a avut sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii.31 Membrii unui grup etnic s-au diferenţiat de ceilalţi membri ai comunităţilor ancestrale prin anumite trăsături sociale specifice: limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente.

29 Vezi, pe larg, Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999.

30 Larousse. Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, coordonatori Raymond Boudon, Philippe Besnard, Mohamed Chekaoui, Bernard-Piere Lécuyer, Bucureşti, 1996, p. 102-103.

31 Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, p. 223-224.

31

Esenţial, însă, a fost sentimentul identităţii şi percepţia conform căreia erau diferiţi de alţi oameni. Ca o consecinţă a acestei necesităţi, etnicul (etnia) a fost desemnat de un nume (etnonim), care s-a bizuit pe aceeaşi origine, tradiţie culturală comună şi o conştiinţă de aparte-nenţă la acelaşi grup unitar prin limbă, teritoriu şi istorie.32

▲ Conştiinţa de comunitate a constituit suportul organic al nevoii de ordine pentru fiecare grup capabil să se raporteze la geneză şi să desfăşoare activităţi generatoare de valori sociale a generaţiilor anterioare şi prezente, în cadrul geo-fizic propriu. Această ordine, în care etnicul a constituit premisa organizării, poate fi denumită generic etno-organizare,33 derivată din nevoia de identitate şi specializată în cadrul comunităţilor ancestrale aproximativ definite. Liantul acestor organizări specializate a fost capacitatea de a transcende ordinea normativă interiorizată în ordine socială explicită.

▲ Etno-organizările s-au constituit din nevoia de apărare a „socialului spiritualizat”, a conservării memoriei colective referitor la geneză şi de protecţie a spaţiului de vieţuire (patria). De aceea, ele sunt simetrice, dar nu similare, fiecare constituind o matrice socio-spirituală, cu identitate proprie, capabilă de a dezvolta modalităţi simbolice de soluţionare a presiunilor generate de propria reproducere.

Fiecare etno-organizare s-a raportat la origine, pe fundamentul căreia s-a construit, în timp, o tradiţie culturală comună, specificată de o conştiinţă de apartenenţă la acelaşi grup, a cărei unitate s-a sprijinit, în general, pe comunicarea în limba proprie, pe un teritoriu şi o istorie comună.

▲ Etno-organizările performante au devenit procesualităţi, cu dinamică socială mai mare decât a comunităţilor. Ele s-au reconstruit continuu, însă, de la geneză, s-au diferenţiat în funcţie de modalităţile neechivalente de procesare simbolică a informaţiilor şi de construire a organizaţiilor în interiorul lor.

Din decalajele interpretative s-au născut diferenţierile privind capacitatea de a se menţine în timp şi spaţiu, de a-şi satisface necesităţile, de a-şi afirma interesele şi valorile, de a se reproduce, de a construi relaţii de conlucrare cu alte etno-organizări sau de a se

32 C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Comunitatea de origine,

de limbă şi destin, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1932, p. 14. 33 Idem., p. 79-107.

32

apăra împotriva tendinţelor expansioniste ale feudelor sau imperiilor, pe care le denumim generic „construcţii socio-politice mecanice”.

c) Ginţile – formele primare explicite de organizare socială ▲ Formele primare explicite de organizare socială au fost

ginţile (lat. gens, gentis), expresia lui „genus humanum” în deve-nirea lui ca fiinţă socială.34 Geneza ginţilor este atemporală, acestea fiind comunităţile conştiente „întru sine” şi „pentru sine”, care, prin raportarea la geneză, şi-au definit şi delimitat spaţiul de vieţuire. Ele au avut identitate asumată în interior şi recunoscută în afară, atât prin memoria istorică, cât şi prin documente sociale.35

▲ Ginţile (sinonime cu „neamurile”) au constituit orga-nizări sociale specializate cu fundament etnic, care au conferit noi competenţe oamenilor. Sub presiunea mediului social întreţinut de zestrea geo-fizică, oamenii, prin interacţiunile, raporturile şi relaţiile de comunicare, au obţinut competenţe verbale explicite şi s-au spe-cializat în funcţie de modalităţile în care s-au implicat în social.

▲ „Ginţile” au oferit oamenilor cu competenţe socializante posibilitatea construirii organizaţiilor specializate pentru producerea de resurse şi transformarea acestora în utilităţi. Resursele create în noul mediu informaţional au contribuit la conturarea şi definirea patriei, ca spaţiu stabil de vieţuire.

▲ Ginţile şi-au definit şi apărat nevoile de resurse informaţionale şi energetice, precum şi nevoile de comunitate, au dezvoltat organizaţiile productive şi integratoare. Acestea au generat noi nevoi – de gestionare a etno-spiritualităţii asumate, precum şi a patriei în curs de definire, adică de protejare, apărare şi afirmare a acestora, ca unitate în diversitate. Astfel, în interiorul ginţilor, pe fundamentul organizaţiilor productive şi integratoare s-au constituit organizaţiile cu funcţii gestionare, care, în memoria socială au primit identitate proprie, sub numele generic de triburi (lat. tribus). Istorio-grafia a numit aceste forme de organizare cu sintagma „comunităţi gentilico-tribale”, în care au inclus atât ginta, cât şi tribul.

34 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura, Tempus

Dacoromânia Comterra, Bucureşti, 2005, p. 35-38. 35 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 424.

33

▲ Ginţile au construit tribul pe fundamentul conexiunilor asigurate de comunităţile de origine comună (sânge), de limbă, de credinţă, de tradiţii, obiceiuri.

Tribul, ca formă de gestionare explicită a „ginţilor”, a funcţio-nat, din necesitatea asigurării resurselor, pe principiul convieţuirii în comun, dar şi pe principiul întreţinerii relaţiilor de comunicare cu unităţi sociale de puteri aproape egale. Astfel, tribul a generat prima formă concretă de organizare socială derivată, în care s-a instaurat un echilibru generic bazat pe echilibre succesive, care au garantat tuturor membrilor ginţilor o anumită siguranţă.

Încercările de organizare empirică, violentă (mecanică) a „socia-lului”, au generat numeroase agregări şi dezagregări ale spaţiului de vieţuire şi ale autorităţii. Astfel au apărut, în timp istoric organizările socio-politice, „construcţiile socio-politice mecanice” (imperiile şi feudele).36

▲ Tribul a devenit forma explicită de gestionare socială, publică, în care segmentul de bază a fost familia extinsă, cu o vechime de trei sau patru generaţii.37 Tribul a definit grupul conştient de sine, constituit din mai multe ginţi sau familii înrudite, care aveau limbă şi credinţe comune, locuiau pe acelaşi teritoriu organizat din nevoi de apărare şi de conservare a spaţiului de vieţuire şi se supuneau unei autorităţii.38 Prin organizarea sub formă de triburi, în cadrul ginţilor a fost posibilă socializarea oamenilor, dar şi dezvoltarea unor procese sociale care au diferenţiat definitiv etno-organizările.

d) Naţiunile – organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor” Necesitatea apărării dreptului ginţilor la identitare (geneză) şi la

patrie, a determinat oamenii conştienţi de sine să reconstruiască socialul pentru a-şi gestiona necesităţile sociale şi a face faţă presiunilor construcţiilor socio-politice mecanice (imperiile şi feudele). Această nouă formă de organizare socială, derivată din dreptul ginţilor este naţiunea (lat. natio = naştere, seminţie), comunitatea organică spiritualizată, conştientă de sine, cu o identitate recunoscută şi cu o

36 G. D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi

Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997, p. 23-24. 37 Larousee. Dcţionar de sociologie, coordonatori Raymond Boudon,

Philippe Besnard, Mohamed Chekaoui, Bernard-Piere Lécuyer, 1996, p. 307. 38 Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 1111.

34

patrie definită, care a păstrat şi conservat fundamentul etno-spiritual (etnicul fondator) ca simbol al identităţii.39

▲ Necesităţile etnicului fondator („ethnos”, „natio”) au generat procesele prin care ginţile au reconstruit „socialul” ca procesualitate diferită ca fond, formă şi conţinut de construcţiile socio-politice mecanice (feudele şi imperiile). Acestea au fost individualizate prin comunicarea verbală şi întipărite în memoria colectivă prin comunicarea scrisă, a celor două elemente nucleare, geneza şi patria. Astfel, naţiunile, ca formă de organizare socială, au legat organic mediul de vieţuire (patria) de spiritul devenirii oamenilor, conservând identitatea generată de „etnicul fondator”.

▲ Naţiunile au fost rezultatul unui complex de procese sociale, exprimate printr-un timp istoric ce a marcat şi conservat în memoria socială devenirea de sine a oamenilor conştienţi de geneză şi de patrie. Ele au exprimat organic capacitatea de transformare a comunităţilor de limbă, de cultură, de tradiţii şi de obiceiuri, formate de-a lungul istoriei, într-o nouă conştiinţă identitară, comunitară, al cărui fundament a fost etnosul.

▲ Naţiunile au încorporat organic procesele sociale definitorii pentru comunitate (etno-organizare). În acelaşi timp, au conservat şi dezvoltat procesele sociale definitorii ale etno-organizărilor cu iden-titate asumată şi afirmată (ginţile) şi au recreat mediul social, cu caracter de perenitate.

▲ În devenirea „socialului”, naţiunile au reprezentat o realitate ontologică „în sine” şi „pentru sine”, întrucât au un „timp” şi un „spaţiu” al lor şi se află în „stări departe de echilibru”. Orice naţiune are un „timp istoric” – care generează ideile şi sentimentele unei epoci şi un „spaţiu social” – construit pe fundamentul proceselor sociale care au menirea să dezorganizeze raporturile de forţă dintre oameni. Din acest motiv, naţiunile s-au aflat în relaţii de confruntare, chiar din momentul genezei, cu construcţiile mecanice – imperiile şi feudele.

▲ Naţiunile au construit şi întreţinut mediul social cel mai favorabil pentru satisfacerea nevoii de spiritualitate şi de cunoaştere „de sine”.

Aceasta a fost exprimată prin cultura generatoare de simboluri şi valori sociale, pe fundamentul cărora oamenii şi-au exprimat interesele şi necesităţile de fiinţare şi afirmare. În noul orizont informaţional, acţiunile şi faptele oamenilor au devenit produse ale


35

nevoilor sociale şi nu ale intereselor de grup din care s-au născut imperiile sau feudele. Astfel, oamenii şi-au menţinut şi afirmat per-manent identitatea, conservându-şi capacitatea de acţiune socială.

▲ În noul orizont informaţional şi energetic, nevoile de producere a resurselor şi de apărare a spaţiului de vieţuire – au fost preluate de către corpurile profesionale şi socializante, generatoare de valori sociale. Acest corpus social, creat în virtutea dreptului ginţilor este denumit generic popor (lat. populus, gr. demos).

Prin popor, naţiunile au refondat conştiinţa de sine, au recreat sentimentul de siguranţă în interiorul patriei pentru toţi cei care produceau resurse în folos propriu şi în folosul naţiunii, au reconstruit tradiţiile, au afirmat public valorile şi interesele şi au devenit o stare care a exprimat comunitatea ideală de sentimente, reprezentări şi credinţe.

De asemenea, prin popor, naţiunile au redefinit sentimentul apartenenţei etnice, prin care oamenii au luat act de sine, ca putere morală şi socială şi instanţă prin care s-a desăvârşit omenirea prin civilizaţie şi au impus construcţiilor socio-politice mecanice dreptul ginţilor, pe care l-au recuperat cu ajutorul tradiţiilor, culturii şi activităţii generatoare de valori sociale.

▲ Naţiunile nu rămân imuabile, aflându-se în permanentă devenire exprimată prin „stările departe de echilibru”.

Perenitatea lor este asigurată de activitatea producătoare de resurse şi generatoare de libertate şi de solidaritate în respectarea intereselor tuturor.40 Rezultatele acţiunilor cu finalităţi productive dobândesc calitatea de produse naţionale, fapt ce confirmă că naţiunea are, în exclusivitate, raţionalitate socială.

▲ Sensul şi semnificaţia naţiunilor sunt identificate numai prin utilizarea reperelor şi instrumentelor sociologice de cercetare / investigare.

Naţiunile nu pot fi înţelese decât dacă se raportează la entităţile sociale care le-au premers în devenirea lor, având ca temelie societatea şi organizările sociale cu fundament etnic ce au derivat şi s-au dezvoltat din aceasta. Astfel se va putea argumenta că naţiunile sunt organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor”, un drept care este astăzi eludat sau blamat de către ideologi.

40 Vezi, contrariul, la Francois Bourricaud, L’individualism institutionel.

Essai sur la sociologie de Talcott Parsons, Presse Universitaires de France, Paris, 1977.

36

SECŢIUNEA A II-A NAŢIUNILE – ORGANIZĂRI SOCIALE

CONŞTIENTE „DE SINE” a) Naţiunile – unităţi sociale perene ale procesualităţii sociale Naţiunile s-au născut în medii comunitare (etno-organizări)

unitare sau eterogene. În situaţiile când au luat fiinţă în medii ete-rogene, funcţionarea organizaţiilor sociale specializate a fost afectată, ca urmare a eterogenităţii simbolurilor etno-organizărilor (ginţile). Naţiunile care au rezistat unor astfel de presiuni au avut capacitatea de a procesa performant informaţiile sociale, în primul rând, în modalităţi interogative, necesare propriei lor deveniri.41

1. Explicarea diversităţii naţiunilor Pentru naţiuni au fost benefice doar organizaţiile cu finalităţi

productive, integratoare şi gestionare care au generat prin gândire şi acţiune socială îngemănarea organică a genezei cu patria. În decursul istoriei, construcţiile socio-politice mecanice – imperii şi feude – construite din interes şi motivaţii ideologice, au încercat să profite de diferenţierea naţiunilor prin geneză şi prin patrie, pentru a le controla, domina sau alunga de la resurse sau din spaţiul de vieţuire.

▲ Naţiunile s-au afirmat în funcţie de formele şi intensităţile proceselor interogative, precum şi de impactul acestora asupra etno-organizărilor încorporate. Pe măsură ce primele naţiuni au devenit funcţionale, au dezvoltat presiuni în etno-organizările cu care s-au mărginit. Asimetria posibilităţilor funcţionale a devenit sursa de presiuni pentru constituirea altor naţiuni. Constituirea lor a fost posibilă pe măsură ce etno-organizările cu identitate asumată şi recunoscută au reuşit să prevină presiunea construcţiilor mecanice – imperiile şi feudele. Individualitatea fiecărei naţiuni a fost şi este asigurată de corpus-ul social producător de resurse (poporul). Acesta a revitalizat în permanenţă tradiţiile istorice şi culturale, a apărat spaţiul de vieţuire al naţiunii şi a conservat capacităţile productive cu finalităţi integratoare.

▲ Diferenţierea naţiunilor este expresia şi consecinţa mo-dalităţilor şi posibilităţilor neechivalente de procesare socială a


37

informaţiilor. Naţiunile, ca organizări sociale derivate, sunt dependente de modalităţile în care interpretorii încorporaţi procesează informaţia socială. În corpul fiecărei naţiuni se dezvoltă procese interogative, dar ele nu pot fi similare şi nu pot să dezvolte consecinţe sociale similare sau echivalente. De aceea, naţiunile nu se pot constitui în modalităţi similare sau echivalente, însă sunt întreţinute de procese sociale similare sau echivalente.

▲ Determinante în procesul de diversificare a naţiunilor au fost modalităţile de satisfacere a necesităţilor de resurse, comunitate şi protecţie.

Consecinţele sociale ale acestora confirmă că naţiunile nu s-au constituit şi evoluat în modalităţi similare, capacităţile lor de interogare fiind neechivalente, iar raporturile asimetrice.42

▲ Diferenţierea cu cele mai importante consecinţe sociale pe planul asigurării conexiunilor între procesele sociale cu finalităţi productive, integratoare şi gestionare este exprimată de capacitatea asimetrică de a produce şi utiliza resurse, începând cu cele primare şi terminând cu cele mediate de interogări.

Decalajul se produce atât pe planul producerii şi utilizării resurselor mediate de interogări simbolice, cât şi pe planul resurselor mediate de teoretizări (scientizări).

▲ Diferenţierile între naţiuni decurg şi din faptul că este puţin probabil ca o naţiune să se constituie în limitele unei anumite etno-organizări.

O naţiune poate să înglobeze mai multe etno-organizări conexate prin numeroase tipuri de relaţii, care au anumite proprietăţi infor-maţionale comune sau similare, ca urmare a cofiinţării lor îndelungate, a schimburilor frecvente de resurse informaţionale, energetice sau umane.

2. Starea „departe de echilibru” a naţiunilor Naţiunile, ca organizări sociale şi unităţi sociale ale procesualităţii

sociale, sunt rezultatul unui proces social în care sentimentul de sine al oamenilor pe care-i încorporează s-a transformat în sinele social exprimat în sinele naţional. El este un sine reflectat sau gândit, care conferă oamenilor capacitatea de a se reconstrui „pe sine”. 43

42 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 153-157. 43 Apud, Ilie Bădescu, Istoria sociologiei – teorii contemporane,

p. 326-328.

38

▲ Dezvoltarea competenţelor profesionale şi socializante este dependentă de capacitatea de a procesa performant informaţiile sociale reieşite din diversele situaţii care creează presiuni asupra funcţiilor naţiunilor. Procesarea socială a informaţiilor poate fi favo-rabilă naţiunii numai în contextul în care aceasta are capacitatea de a transcede modalităţile ideologice de gestionare publică.

▲ Naţiunile s-au aflat în continuă devenire, deci în „stări departe de echilibru”. Ele şi-au construit identitatea într-un îndelungat proces istoric, rezultat al posibilităţii oamenilor de a procesa infor-maţiile sociale. Prin capacitatea de a crea poporul, naţiunile au devenit unităţile sociale perene ale procesualităţii sociale, cu o dinamică specifică, fapt ce explică starea lor „departe de echilibru”.44

▲ În devenirea istorică a umanităţii, naţiunile şi-au asigurat perenitatea prin „stările departe de echilibru”, care au întreţinut continua capacitate de reproducere. Prin aceasta şi-au reprodus capacitatea funcţională, dar s-au reprodus şi organizaţiile şi oamenii care s-au raportat la o naţiune. Poporul întreţine reţelele de conexiuni cu funcţii productive, integratoare şi gestionare, numite câmpuri informaţionale.

Comportamentele acestora, aşa-numitele matrici spirituale sau imagini sociale, particularizează proprietăţile fiecărei naţiuni şi evoluează sub presiunile organizaţiilor sociale pe care fiecare naţiune este capabilă să le întreţină şi să le dezvolte.

▲ Continuităţile şi discontinuităţile produse în procesualitatea socială au întreţinut „starea departe de echilibru”.45 „Starea”, ca situaţie de fapt a naţiunilor, este dependentă de capacitatea lor de a dezvolta raporturi simetrice între oameni şi organizaţii în interior, precum şi cu alte naţiuni, în primul rând, cu cele vecine.

▲ Aflate în „stări departe de echilibru”, naţiunile au fost preocupate, din nevoia de securitate, să-şi evalueze „starea”. Acest demers a fost realizat, de regulă, prin prisma simetriei sau asimetriei raporturilor socio-politice pe care sunt capabile să le întreţină şi să le dezvolte. Astfel, naţiunile se pot afla în „stare de securitate” sau în „stare de insecuritate”, cu diferite grade de manifestare, ca formă şi

44 Vezi, discuţia la Ilie Bădescu, în Dicţionar de sociologie, coordonatori

Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, p. 440-441. 45 Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,

p. 254– 260.

39

fond, în funcţie de asimetriile generate de raporturile socio-politice. „Stările” unei naţiunii sunt, astfel, dependente de capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite de a gestiona securizant sau insecurizant situaţiile cu care se confruntă şi de raporturile cu alte naţiuni. Raporturile simetrice sunt cele care favorizează „starea de securitate”. Naţiunile se află în situaţii securizante, ca „stări departe de echilibru”, numai dacă sunt capabile să menţină şi să întreţină organizaţii cu funcţii gestionare şi să dezvolte raporturi simetrice.

b) Naţiunile – organizări sociale conştiente de sine Prin popor, naţiunile au caracter de universalitate, întrucât

acesta le menţine ca unităţi sociale în diversitate. Istoria lor scrisă se caracterizează printr-un permanent proces generator de valori sociale şi printr-o luptă de ariergardă cu construcţiile socio-politice mecanice – imperiile şi feudele – care au generat ideologiile, ca agenţi de penetrare în corpul naţiunilor, cu scopul de a le transforma şi menţine în „stare politică”. În această confruntare, multe naţiuni au fost „topite” sau fărâmiţate, întrucât n-au fost capabile să-şi conserve şi să-şi apere „geneza” şi „patria”. De aceea, naţiunile au generat propria construcţie socio-politică – statul naţional –, prin care „patria” a fost apărată „în spirit”, adică prin permanenta întoarcere la „geneză”.

▲ Spre deosebire de construcţiile socio-politice mecanice, care sunt rezultatul unor conjuncturi geopolitice, naţiunile sunt produsul unor deveniri istorice a „socialului spiritualizat”.46 Ele au fost capabile să treacă de la procesările simbolice a informaţiilor la cele inte-rogative. Acestea au generat noi capacităţi interpretative, care au făcut posibilă funcţionarea şi reproducerea organizaţiilor şi a oamenilor.47

▲ Naţiunile s-au afirmat ca unităţile sociale ale procesualităţii sociale care au orientat şi au favorizat, în vremuri imemoriale, regruparea etno-organizărilor (,,ginţile”) în funcţie de identitatea clădită pe cele două elemente nucleare: „geneza” şi „patria”. De aceea, construcţiile socio-politice mecanice au agresat mereu „geneza”, limba, religia, obiceiurile, tradiţiile şi spaţiul de vieţuire.

▲ Conştiinţa „de sine” a unei naţiuni, consecinţă a „cunoaşterii de sine”, exprimă „starea de fapt” a naţiunii. Aceasta este produsul

46 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 47– 49. 47 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p.120– 123.

40

organic al „conştiinţei de sine” a etno-organizărilor încorporate şi consecinţa unui proces complex de auto-cunoaştere. Ea se bazează pe „eul naţional” şi pe trăsăturile definitorii ale naţiunii, încorporează „sinele corporal” şi „sinele profesional” al poporului, evoluează „de la sine” sub presiunea proceselor sociale care decurg din necesităţile de conlucrare a oamenilor şi se exprimă prin intermediul activităţilor sociale.

▲ „Conştiinţa de sine” a conservat „geneza” în memoria colectivă şi „patria” prin acţiune socială. Ea s-a manifestat, din timpuri imemoriale, ca „stare de alertă a naţiunilor” şi „arma spirituală” de apărare împotriva imperiilor sau feudelor. Prin conservarea „conştiinţei de sine”, naţiunile au atins nivelul maxim de realizare a „voinţei organice”, transformând omul din „complexitate” în „procesualitate”.

▲ Ordinea socială construită de naţiuni a conservat „sinele”, care a devenit „sinele reflectat sau gândit”,48 transformat prin reflexivitate, în „conduită socială”. Atitudinea obiectivă a unei naţiuni faţă „de sine” a fost legată în mod organic de comunicare, în sensul capacităţii de comunicare a unor simboluri semnificative.

▲ Prin conştiinţa de sine, fiecare naţiune îşi afirmă identitatea în raport cu alte naţiuni şi îşi asumă identitatea în raport cu construcţiile mecanice – imperiile şi feudele – pe baza unor interpretări-cadru alcătuite din reţele simbolice (matrici simbolice). Acestea creează oamenilor posibilitatea implicării în procesele sociale în modalităţi care nu produc discontinuităţi, nu provoacă procese sociale dezorganizante cu consecinţe sociale perverse.

c) Naţiunile şi „imaginea de sine” Imaginea, ca „reprezentarea sau ideea pe care şi-o formează

indivizii unui mediu sau al unui segment al publicului”,49 este expresia capacităţilor şi a modalităţilor de a procesa informaţiile. Sursele interpretărilor neechivalente şi eronate ale imaginilor şi reprezentărilor sociale despre naţiuni sunt ideologiile, iar a celor răuvoitoare, agresive, sunt ideologiile antinaţionale.50

48 Vezi, discuţia despre „sine” – Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu

Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, p. 337-338. 49 Roger Mucchielli, Psychologie de la publicité et de la propagande,

Libraires Techniques, Paris, 1970, p. 110. 50 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 49-52.

41

▲ Imaginile despre naţiuni sunt expresia capacităţii acestora de a-şi afirma identitatea. O condiţie esenţială a acestei capacităţi este „conservarea imaginilor”,51 deci păstrarea şi conservarea memoriei, care, prin excelenţă, este socială, iar reconstrucţia imaginilor are funcţie simbolică. Imaginile despre naţiuni evoluează condiţionate de caracteristicile şi stările acestora,52 fiind dependente de capacitatea de utilizare a criteriilor şi regulilor incluse în normele sociale implicite, în simbolurile naţionale, în caracteristicile limbii şi culturii, în performanţele organizaţiilor şi în competenţele oamenilor care întreţin funcţionarea organizaţiilor sociale.

▲ Imaginile despre naţiuni au fost, de regulă, construite prin diferitele caracterizări neechivalente ale acestora. De pildă, într-o accepţiune de uz general, naţiunea a fost percepută, vreme de aproape un secol, ca „forma de comunitate umană stabilă, istoriceşte constituită pe baza unităţii de limbă, de viaţă economică şi de factură psihică, manifestate în particularităţile specifice ale culturii naţionale, ale conştiinţei comune şi ale destinului comun”.53 Interpretarea respectivă a definit naţiunea ca formă statică de organizare, şi nu ca organizare dinamică, aflată în „stări departe de echilibru”.

▲ Imaginile despre naţiuni au evoluat odată cu dezvoltarea conceptului de naţiune. Acesta s-a clădit, în timp, pe măsură ce etno-organizările au evoluat de la anticele „gens” şi „ethnos” la naţiuni (,,natio”), ca organizări sociale care au păstrat ca suport etnicul (,,natio”). În accepţiunea modernă a început să fie folosit din secolele XV-XVIII,54 pe măsură ce au apărut posibilităţi de procesare performantă a informaţiilor sociale. Conceptul de naţiune a evoluat semantic în secolul al XVIII-lea – ,,Secolul Luminilor” –, ca produs al filosofiilor

51 Septimiu Chelcea, Memorie şi identitate, constructe sociale, în

Memorie socială şi identitate naţională, coordonator prof.univ.dr. Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., Bucureşti, 1995, p. 6-7.

52 Ioan Chiciudean, Imaginile sociale despre naţiune; de la imaginile construite spontan la posibilitatea manipulării lor. Oportunitatea gestionării imaginilor sociale despre naţiune, în Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 213.

53 Dicţionar explicativ al limbii române, p. 670. 54 René Johannet, Le principe des nationalités, Paris, 1932, p. 2.

42

politice, în paralel cu cel de patrie, produs al aceloraşi filosofii.55 Ambele au fost înţelese ca surse de legitimare în viaţa politică.56

▲ Nu există o imagine „în sine” despre naţiuni, ci numai imagini ale oamenilor despre naţiuni, în raport de caracteristicile pro-cesorilor lor de informaţii. Aceste imagini sunt diferite, întrucât sursele lor pot fi oameni din interiorul naţiunii – care se raportează la naţiune, oameni aparţinând naţiunii – care conlucrează în cadrul naţiunii respective şi oameni aparţinând unor naţiuni concurente sau agresive.

▲ Imaginile despre naţiuni sunt marcate de civilizaţia pe care o generează şi de statisticile care reflectă „absorbţia de civilizaţie” şi contribuie la construirea „imaginii-robot”. Există interpretări corecte, eronate sau răuvoitoare, în funcţie de calitatea informaţiei de care dispun oamenii şi organizaţiile, dar şi de modul în care este procesată. Acestea creează tipuri de imagini, îndeosebi nefavorabile naţiunilor, deoarece sunt produse, îndeosebi de „centrele de putere” şi de ideologi.

d) Ideologiile – generatoare ale unor imagini eronate despre

naţiuni Informaţiile rezultate din interpretarea socialului au fost

destinate, din vremuri imemoriale, deciziilor sociale, însă ideologii şi arhitecţii centrelor de putere şi statelor de dominaţie de astăzi le utilizează, la fel ca în vremea vechilor imperii de odinioară, în decizii politice.57 Acestea întreţin confuziile şi atitudinile contradictorii care afectează atât posibilitatea oamenilor de a se raporta la naţiune, cât şi existenţa naţiunii.58

1. Ideologiile extremiste construiesc tipuri politice de naţiuni Ideologiile violente, extremiste, auto-legitimate prin violenţă, au

ideologizat excesiv conceptul de naţiune şi au îndoctrinat oamenii pentru a accepta o anumită interpretare. Exemplele de referinţă sunt regimurile totalitare (fasciste-naziste sau comuniste) apărute în Europa.

55 Nouvèlle histoire des idées politiques, coord. Pascal Ory, Paris,

1987, p.129. 56 Apud George Sofronie, Transformările doctrinare ale conceptului

naţiune, Sibiu, 1943, p. 8. 57 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 52-60. 58 Ioan Chiciudean, art. cit., în loc.cit., p. 213.

43

▲ Ideologia fascistă italiană a considerat naţiunea o „unitate morală, politică şi economică”59 realizată integral în statul fascist corporatist, al cărui scop era înregimentarea politică a acesteia.

▲ Ideologia fascistă germană, prin concepţia rasială asupra naţiunii, a reformulat terminologia juridică de naţiune – pe care a integrat-o în domeniul geopolitic – şi de popor, pe care l-a identi-ficat cu rasa, făcând o distincţie clară între noţiunile „german” şi „supus german”.60 Această ideologie, considerată de extremă dreaptă, a creat un stat-partid şi un stat-total, a motivat tendinţele expan-sioniste ale statelor fasciste şi a generat situaţii insecurizante pentru alte naţiuni şi discontinuităţi şi crize pentru propria naţiune.

▲ Ideologia comunistă a dat altă interpretare conceptului de naţiune, care a condus la situaţii ce au dezvăluit incompatibilităţi, au generat şi întreţinut stări sociale conflictuale care au dăinuit atât timp cât au dăinuit relaţiile de putere pe care le-a generat şi întreţinut. Precum se ştie, Lenin a considerat naţiunea o „realitate tranzitorie” care urma să dispară în timp şi să fie înlocuită cu noţiunea de „popor sovietic”. Definiţia dată de Stalin naţiunii a făcut carieră în perioada războiului rece în toate statele intrate în sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice.61

▲ Definirea naţiunii de către ideologiile violente, extremiste, expansioniste, prin agresarea etnicului şi supralicitarea politicului a fost şi este faţa nevăzută a bătăliei dintre centrele de putere. Implicarea ideologiilor violente, agresive, în abordarea conceptului de naţiune generează interpretări nesatisfăcătoare şi „tipuri politice” de naţiuni.62 Naţiunea a fost confundată voit cu tipurile de regimuri politice. Pentru fiecare doctrină politică, aceeaşi naţiune primeşte semnificaţie proprie.

59 Salvatore Saladino, Italia, în Dreapta europeană. Profil istoric,

coord. Hans Rogger şi Eugen Weber, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1995, p. 193-196.

60 Ernst Nolte, Germania, în Dreapta europeană. Profil istoric, p. 228-232.

61 Stalin, Opere, vol.II, Editura PMR, Bucureşti, 1948, p. 318; Francois Châtelet şi Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 333.

62 Dicţionarul limbii române contemporane, volumul al III-lea, M-R, Editura Republicii Populare Române, 1957, p. 163.

44

2. Ideologiile voluntariste subordonează naţiunile unui „centru de putere”

▲ Inconsecvenţa şi partizanatul manifestat în abordarea naţiunii n-au fost eliminate nici prin „corecturile” aduse funda-mentului confesional care a instituţionalizat catolicismul. Acesta a reactivat ideologiile ofensive, voluntariste, potrivit cărora naţiunea poate fi dirijată în funcţie de interesele unui „centru de putere” – definit prin statul papal, de vocaţie universalistă, dar şi de ideologiile conservatoare, care susţin că reglementările ce decurg din dogme trebuie conservate prin orice sacrificii.

▲ Protestantismul – având ca pivot libertăţile individuale – percepe naţiunea ca „obiectul unei libere opţiuni morale” şi a unui „angajament voluntar al individului”.63 În general, pentru teoreticienii-ideologi din spaţiul occidental, supuşi presiunilor cato-licismului şi protestantismului, naţiunea semnifică „o colectivitate de cetăţeni ai unui stat”, indiferent de apartenenţa lor etnică sau culturală. În acest context, statul devine sistemul de referinţă, fără de care nu se poate vorbi de naţiune.64

▲ Capcanele întinse de ideologii alterează interpretarea naţiunii chiar dacă aceasta este conceptualizată prin apelul la invocarea exclusivă a normelor de drept, juridice.65 Prin aceste interpretări se exagerează, pe de o parte, rolul statului – ca sistem de referinţă, iar unitatea culturală şi tradiţia naţională sunt interpretate doar ca „mit” şi „invenţie”. Pe de altă parte, elementele culturale care definesc o naţiune sunt integrate însă într-un sistem socio-politic, clădit pe aşa-numitele „baze comunitare”.66

▲ În lumea ortodoxă, în definirea naţiunii sunt consideraţi preponderenţi factorii spirituali şi culturali faţă de cei economici şi administrativi. Aici fiinţarea naţiunilor a fost afectată de factorul

63 Apud, Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997, p. 124.

64 Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 344.

65 Jacques Ruffié, De la biologie à la culture, Paris, 1976, p. 522. 66 Michael Schudson, La culture et l’integration des sociétés

nationales, în „Revue Internationale des sciences sociales”, nr. 139, fevr. 1994, p. 82.

45

politic constructor de imperii. „Naţiunile – afirmă Dumitru Stăniloae – sunt realităţi voite etern de Dumnezeu. De aceea nu se cuvine să le respingem dreptul la existenţă, ci trebuie să le considerăm ca fapte date, de neînlăturat, chiar în planul de viaţă mai înaltă a religiei, în speţă a creştinismului”.67

3. Ideologiile antinaţionale neagă dreptul naţiunilor la existenţă

▲ Ideologiile care confundă voit interesul naţional cu inte-resul grupurilor socio-politice pe care le generează sau le întreţin, sunt ideologii antinaţionale. Acestea concep raporturile în interiorul naţiunii ca „raporturi de putere” constituite din raţiuni de acaparare de resurse, de deposedare, alungare a celorlalţi de la resurse şi de supunere a majorităţii oamenilor pe care-i încorporează naţiunea. Astfel de ideologii se ascund în doctrinele politice ale aşa-numitelor ideologii transnaţionale sau supranaţionale, care susţin „centrele de putere” în defavoarea naţiunilor. În această categorie se înscriu europeismul şi mondialismul.68

▲ Inconsecvenţele în interpretarea naţiunilor decurg din pre-siuni şi agresiuni ideologice asupra funcţiilor naţiunilor. Naţiunile sunt agresate prin ideologiile constructoare de „centre de decizie”,69 care generează presiuni şi declanşează acţiuni politice menite să dezvolte consecinţe dezirabile doar pentru grupurile socio-politice.

4. Ideologiile naţionale apără dreptul naţiunii la existenţă Teoriile politice care au servit ca suport de agresare, într-o formă

sau alta, a naţiunilor, au generat reacţii definite ca ideologii naţionale, din care s-au născut partidele politice proclamate naţionale.

▲ Ideologiile naţionale definesc cadrul pentru afirmarea naţiu-nilor, întrucât creează doctrine proprii, pe care încearcă să le afirme în raport cu alte naţiuni sau pentru a se apăra în faţa ideologiilor transnaţionale sau supranaţionale (antinaţionale). Doctrinele naţio-

67 Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1939, p. 45. 68 Au delá de la crise, Edition du Seuil, Paris, 1976, p. 159. 69 Lucian Culda, Stadiul nesatisfăcător al investigării naţiunilor, în

Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p.10.

46

nale pot promova reprezentări şi idei privind identitatea naţională (politică, culturală, teritorială).70

▲ Ideologiile care generează doctrinele politice naţionale definesc caracterul unei naţiuni, prin naţionalism. Acesta este un proces social încadrat într-o geometrie, a cărei cunoaştere nu se poate rezuma doar la intuiţie şi deducţie. În tratarea „geometriei naţionalismului”, este nevoie să se pornească de la proprietăţile naţiunii, ca „organizare socială”, o lume reală, obiectivă, organică.

▲ Ideologiile naţionale, deosebite organic de aşa-numitele „ideologii naţionaliste”, consideră ca fundamente ale naţiunii identitatea etno-spirituală şi cultura naţională. Organicitatea naţiunilor este asigurată de capacitatea de întreţinere a proceselor sociale care satisfac necesităţile sociale şi nu de acţiunile politice, fapt ce explică îndărătnicia cu care naţiunile ţin la tradiţii şi la propria identitate.71

▲ Diferenţele de reprezentare a naţiunii prin ideologiile proclamate „naţionale” determină existenţa unei diversităţi de „naţionalisme”. Aceasta generează definiţii neechivalente: o definiţie etnică, având ca fundament geneza şi patria şi o definiţie politică, având ca fundament statul şi ideea de cetăţean, care subapreciază cele două elemente nucleare ale naţiunii. Nevoii de autodefinire naţională, proprie fiecărei ideologii naţionale, îi corespunde naţionalismul constructiv, suportul ideatic necesar oamenilor pentru a construi şi apăra „casa naţiunii””.72

e) Gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni

▲ Imaginile sociale ale fiecărei naţiuni trebuie astfel construite încât să nu producă frustrări pentru alte naţiuni şi să nu agreseze mentalităţile, credinţele, opiniile altor naţiuni. Ele trebuie să fie compatibile cu valorile internaţionale general acceptate, cu principiile dreptului internaţional, cu practicile cele mai uzitate în relaţiile dintre

70 Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti,

1996, p. 251. 71 Nicolae Iorga, Doctrina naţionalistă, în Doctrinele partidelor

politice, p. 42. 72 Vezi o radiografie a naţiunii, la Octavian Goga, Mustul care fierbe,

Editura Scripta, Bucureşti, 1992.

47

state, cu tendinţele care se manifestă în viaţa internaţională pe plan politic, economic, cultural, ecologic şi în domeniul drepturilor omului.

▲ Imaginile favorabile despre fiecare naţiune devin posibile în contextul în care aceasta procesează performant informaţiile sociale. Aceasta este, de fapt, puterea unei naţiuni. Ea nu înseamnă, aşa cum se afirmă de către ideologi, puterea de a supune scopurilor sale modalităţile de gândire ale altor naţiuni şi nici puterea de a crea o stare de dependenţă economică, politică, culturală pentru alte naţiuni.73

▲ Gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni este depen-dentă, în mare măsură, de discernământul social al cetăţenilor. Acesta are un mare rol în fundamentarea corectă a deciziilor şi acţiunilor în spaţiul public.74 În acest proces social, o misiune importantă revine culturii naţionale, care poate deveni armă de apărare a naţiunilor împotriva tendinţelor de globalizare şi de negare a dreptului lor la existenţă.

▲ Definitorie pentru gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni este menţinerea posibilităţilor de comunicare în interiorul naţiunii, între naţiuni şi între naţiuni şi organizările socio-politice. De aceea, o componentă fundamentală a acţiunilor gestionare este construirea capacităţii de identificare, prevenire şi contracarare a agresiunilor informaţionale, întrucât acestea produc consecinţe perverse.

Concluzie

Naţiunea este organizare socială derivată din dreptul ginţilor pe suportul „etnicului fondator”, aflată în stări „departe de echilibru”, cu o identitate asumată şi recunoscută şi cu o patrie definită, care încorporează comunităţi organice, spirituale şi conştiente de sine, se raportează peren la <geneză> prin succesiune de generaţii şi sunt capabile să-şi conserve patria.

73 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, Editura

Lider, Bucureşti, 1994, p. 137. 74 Vezi, pe larg, Constantin Hariuc, Explicaţia procesual-organică a

posibilităţilor agresiunilor informaţionale, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, Editura Licorna, coordonator Lucian Culda, Bucureşti, 1999, p. 43-63.

48

SECŢIUNEA A III-A ELEMENTE DE SUSŢINERE A SCOPURILOR PROPUSE

A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea conceptelor

elaborate sau reformulate 1. Nu putem înţelege naţiunile decât dacă le raportăm la geneză

şi la patrie. Naţiunile sunt creaţii ale oamenilor – ca fiinţe sociale – prin acţiuni sociale generate de nevoia de sociabilitate şi de producere a valorilor sociale. Mediul de geneză al naţiunilor este „societatea ancestrală”, o lume a oamenilor, care a exprimat starea în care oamenii au întreţinut relaţii de asociere generatoare de conştiinţă socială.

„Societatea ancestrală” a constituit mediul în care omul – consecinţa şi expresia socializării, s-a redefinit pe sine prin „învăţare socială”.

2. Nevoia de asociere pentru satisfacerea necesităţilor sociale a generat comunitatea, ca organizare socială în curs de devenire. Aceasta a oferit mediul satisfacerii necesităţilor sociale în funcţie de capacitatea oamenilor de a procesa informaţiile sociale. Comunităţile au generat procesele sociale necesare integrării oamenilor într-un mediu social aproximativ definit, întemeiat pe datini şi trăiri comune, caracterizat prin relaţii nemijlocite, de cunoaştere reciprocă între membrii acestora şi fundamentat pe solidaritatea organică a oamenilor, adică pe voinţa tuturor.

Comunităţile sunt unităţile morfologice ale umanităţii, care au permis satisfacerea necesităţilor explicite ale oamenilor şi au impus responsabilitatea oamenilor cu competenţe sociale, socializarea şi controlul social.

3. Nucleul identitar al organizării sociale este etno-organizarea – organizarea primară cu fundament etnic („ethnos”, „natio”). Aceasta a oferit comunităţilor capacitatea de a se defini, a primi identitate proprie în funcţie de geneză şi a se reîntregi şi organiza în funcţie de spaţiu. Nucleul identitar s-a construit spiritualiceşte, în timp, prin procesarea simbolică a informaţiilor. Comunităţile au devenit conştiente de sine în momentul în care au fost capabile să-şi descopere, prin cunoaştere, geneza, adică descendenţa dintr-un strămoş comun (pater) şi să-şi amenajeze spaţiul de vieţuire (patria).

49

Modelul ancestral de organizare a fost dat de grupul social primordial – familia – care a alcătuit primul nucleu al lumii obiective, din care s-a dezvoltat organizarea socială.

4. Organizările sociale primare explicite au fost ginţile (lat. gens), creaţia lui „genus humanum” conştient de geneză, din nevoia de afirmare a identităţii şi de definire a identităţii în raport cu alte organizări sociale primare născute din conştiinţa de „geneză” şi aflate în căutare de identitate şi de patrie. Fiecare gintă a fost comunitatea conştientă întru sine şi pentru sine care, prin raportarea la geneză, a încercat să-şi definească şi să-şi delimiteze spaţiul de vieţuire, ca „spaţiu al ei”. În interiorul ginţilor s-au constituit organizaţiile cu funcţii gestionare şi integratoare, care, în memoria socială au primit identitate, sub numele generic de triburi (lat. tribus). Istoriografia a numit aceste forme de organizare comunităţi gentilico-tribale.

5. Necesitatea apărării dreptului ginţilor la identitate (geneză) şi la patrie, a determinat oamenii să construiască forma de organizare socială prin care să-şi gestioneze necesităţile sociale şi să facă faţă presiunilor construcţiilor mecanice, imperiile şi feudele. Aceasta a fost naţiunea (lat. natio = naştere, seminţie), adică societatea spirituală, conştientă de sine, construită de oameni, ca fiinţe sociale, exclusiv din necesităţi sociale. Naţiunea a păstrat şi conservat fundamentul etno-spiritual, ca simbol al identităţii. Caracteristicile etnicului fondator („ethnos”, „natio”) au generat procesele sociale care au reconstruit socialul, ca procesualităţi sociale (naţiuni), diferite de construcţiile mecanice. Prin construirea naţiunii (natio), oamenii conştienţi de geneză şi de necesitatea existenţei şi apărării spaţiului propriu de vieţuire, au legat pământul (patria) de spiritul devenirii lor, primind conştiinţă de sine şi identitate.

6. Pentru apărare împotriva construcţiilor socio-politice mecanice – imperiile şi feudele –, naţiunile au creat corpus-ul social – poporul (lat. populus, gr. demos) – care a preluat misiunea generică a comuni-tăţilor ancestrale, de producere de resurse, precum şi misiunile explicite ale aşa-numitelor construcţii gentilico-tribale, de apărare a spaţiului de vieţuire (patria). Prin popor, naţiunile au refondat conştiinţa de sine şi au recreat sentimentul de siguranţă în cadrul patriei pentru toţi cei care produceau resurse în folos propriu şi în folosul naţiunii.

7. Deşi naţiunile sunt organizări sociale ancestrale, pentru definirea lor se poartă şi astăzi o bătălie între social şi politic. Ea este generată de cerbicia cu care naţiunile se opun noilor construcţii

50

mecanice, „centrele de putere”, în spatele cărora se află ideologiile antinaţionale. Ideologiile sunt generatoare de imagini false despre naţiuni: ideologiile extremiste construiesc tipuri politice de naţiuni; ideologiile voluntariste subordonează naţiunile unui „centru de putere”; ideologiile antinaţionale neagă dreptul naţiunilor la existenţă; împotriva tuturor acestora se ridică ideologiile naţionale, care apără dreptul naţiunilor la existenţă.

8. Naţiunile sunt unităţi sociale în diversitate, produsul unor de-veniri istorice. Ele s-au menţinut, din vremuri ancestrale, ca organizări sociale care îngemănează comunităţile spirituale, conştiente de sine, capabile să se raporteze la geneză prin succesiune de generaţii, să-şi construiască şi să-şi apere patria. Prin naţiuni, oamenii au devenit capabili de o altă înţelegere a sinelui, au dobândit un „sine îmbogăţit”, ca proces social generat prin îngemănarea spiritului cu fiinţa sa organică şi cu capacitatea perpetuă a devenirii de sine.

9. Naţiunile sunt organizări sociale conştiente de sine, aflate în stări „departe de echilibru”, capabile să se reproducă, în care conştiinţa de sine a conservat geneza în memoria colectivă şi patria prin acţiune socială. Fiecare naţiune este unică prin formă, spirituală prin geneză, perenă prin fiinţare în cadrul aceleiaşi patrii, organică prin construcţie şi funcţionalitate, necesară prin cultură şi universală prin fondul creator de civilizaţie.

10. Satisfacerea necesităţilor sociale şi permanenta agresare din partea ideologiilor antinaţionale şi a „centrelor de putere” obligă naţiunile să-şi afirme imaginea de sine, deci să-şi păstreze şi să conserve memoria socială. Întrucât aceasta legitimează ordinea socială, gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni trebuie să preocupe în cel mai înalt grad oamenii. Cunoaşterea naţiunilor se realizează numai prin permanenta comunicare în interiorul naţiunii, între naţiuni şi între naţiuni şi organizările socio-politice trans şi supranaţionale.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Cum este definit mediul în care oamenii s-au redefinit pe sine

prin socializare? 2. Care este semnificaţia comunităţii şi ce procese sociale îi sunt

definitorii? 3. Care este nucleul identitar ancestral al organizării sociale?

51

4. Care au fost organizările sociale primare explicite şi ce orga-nizaţii cu funcţii gestionare şi integratoare au construit acestea?

5. Cum este definită naţiunea şi care este rolul etnicului fondator în fiinţarea şi afirmarea acesteia?

6. Cum este definit poporul şi care sunt funcţiile lui generice? 7. De ce se poartă astăzi o bătălie între social şi politic pentru

redefinirea naţiunilor şi ce efecte produce abordarea ideologică a naţiunilor?

8. Care este explicaţia faptului că naţiunile s-au menţinut, din vremuri ancestrale, având caracter de perenitate?

9. Ce semnificaţie au stările „departe de echilibru” în care se află perpetuu o naţiune?

10. De ce este nevoie de întreţinerea imaginii de sine şi de gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni?

C. Bibliografie minimală 1. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 2. Spiru Haret, Mecanica socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. 3. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, perioada marilor sisteme, Editura

Porto-Franco, Galaţi, 1994. 4. D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea

Albastră, Bucureşti, 1995. 5. Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,

Editura Licorna, Bucureşti, 1997. 6. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et

expériences historiques, Armand Colin, Paris, 1999. 7. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1996. 8. Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene,

Bucureşti,1997. 9. C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, Îngrijire de

ediţie, introducere şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.

10. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996. 11. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –

teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996. 12. Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, traducere:

Dora Mezdrea, Editura Lider, Bucureşti, 1994.

52

TEMA 2

NAŢIUNILE – OBIECT DE STUDIU SOCIOLOGIC (STUDIU DE CAZ: NAŢIUNEA ROMÂNĂ)

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Identificarea ideologiilor drept sursa interpretărilor neechi-

valente şi eronate ale naţiunilor obligă oamenii, ca „fiinţe sociale”, să-şi investigheze propria devenire, pentru a cunoaşte disfuncţiile, vulnerabilităţile, riscurile, ameninţările, stările de pericol şi agresiunile potenţiale la adresa acestora.

Memoria colectivă, conservată în documente sociale, confirmă că de-a lungul istoriei scrise naţiunile au fost caracterizate, cel mai adesea, din perspective ideologice, bazate pe justificări filosofice, dar şi pe pasiuni, interese şi reprezentări selective, care au inoculat unor oameni percepţia unui destin diferit de al celorlalţi oameni.

Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că erorile produse de abordarea ideologică a naţiunilor pot fi corectate numai atunci când reperele teoretice ale investigării naţiunilor au ca fundament recursul la sociologie.

▲ Obiective – cunoaşterea reperelor teoretice şi dificultăţilor epistemologice

actuale în definirea şi caracterizarea naţiunilor şi a procesorilor de informaţii care le întreţin;

– relevarea contribuţiei sociologiei româneşti privind definirea şi caracterizarea naţiunilor, în speţă a naţiunii române, precum şi a teoriilor actuale ale emergenţei naţiunilor referitor la fundamentarea nevoii de sociologia naţiunilor;

– dezvoltarea capacităţii de analiză şi utilizare a diferitelor teorii în cercetarea / investigarea naţiunilor, precum şi identificarea con-secinţelor perverse ale gândirii şi acţiunii ideologice implicate în gestionarea naţiunilor.

53

SECŢIUNEA I NECESITATEA INVESTIGĂRII SOCIOLOGICE A NAŢIUNILOR

a) Neechivalenţele între „organic” şi „mecanic” în caracte-

rizarea naţiunilor Europa este arealul în care s-au născut naţiunile, iar limba latină

a consacrat noţiunea din care s-a dezvoltat conceptul, ca expresie a unei realităţi sociale concrete. Geneza noţiunii de naţiune se găseşte în latinescul „natio”, cu semnificaţia „naştere”, „seminţie”, având deci, un înţeles bine definit, ca expresie a capacităţii de reconciliere a libertăţii omului cu conştiinţa şi condiţia sa, de „fiinţă socială”.

▲ Definirile sociologilor pot servi drept postulate, iar plurali-tatea de definiţii are avantaje, dar şi dezavantaje, care sunt speculate de ideologiile constructoare de „state-naţiuni”.1 Astăzi, bătălia se poartă între cei care afirmă caracterul organic al naţiunii – construit pe principiul succesiunii de generaţii într-un anumit cadru geo-fizic, şi cei care caută să impună caracterul artificial, mecanic – conform căruia naţiunile sunt construite, consolidate în timp de crize, revoluţii, războaie şi care sacralizează „vechiul” sau „noul”, în funcţie de situaţie, interes şi conjunctură. Aceste orientări sunt numite generic, orientări tradiţionaliste, primordialiste (organiciste) şi moderniste (raţionaliste).

▲ Abordările şi orientările sociologice tradiţionaliste (orga-niciste) afirmă legătura organică, deci continuitatea între „etnic” şi „naţiune”. De pildă, sociologul Anthony D. Smith susţine „modelul etnic”, în care esenţiale sunt comunitatea de origine şi cultura autohtonă. Conform percepţiei sale, naţiunea este „o colectivitate umană derivată din legăturile de limbă, teritoriu, etnicitate şi religie, ce s-au stabilit între oameni încă din neolitic”, „un fapt organic înrădăcinat în procesele sociale umane şi istorice din cele mai vechi timpuri”.2

La rândul său, Garry Johnson afirmă că există două presiuni esenţiale în constituirea naţiunilor: una care ţine de bagajul genetic al populaţilor, iar cealaltă care ţine de zestrea ei culturală, care se sprijină şi se întăresc reciproc. Conform aprecierilor sale, naţiunile, ca organizări „de tip comunitar”, sunt formule cu rădăcini adânci în

1 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 67-68. 2 Apud, Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 171-172.

54

substratul biologic, reprezentând nivelul culminant atins de tipurile de organizare umană.3

▲ De cealaltă parte sunt cei care afirmă că naţiunile s-au născut în epoca modernă, fiind create de elite în conjuncturi geopolitice favorabile. Pentru Peter Rupp, naţiunea reprezintă „o comunitate de cult politic, având ca obiect de cult un teritoriu şi o istorie”.4 Ernest Gellner spune că naţiunea este o expresie a vieţii sociale, a cărei materie primă este cultura şi organizarea. Cu toate acestea, el apreciază că „naţiunea” nu este un summum de indivizi, ci „o asociere în rândul căreia fiecare membru are o anumită poziţie socială, anumite idealuri, drepturi şi îndatoriri, privilegii şi obligaţii”.5

▲ Există o percepţie cvasi-unanimă, conform căreia naţiunea modernă este grupul uman cu cel mai înalt grad de coeziune socială, autoritatea socială cea mai indiscutabilă şi apartenenţa cea mai clar definită. Însă, unii ideologi mai cred că naţiunile rămân la fel ca în secolul XVIII, închistate în tipare vechi, fără capacitatea de a se adapta la noile condiţii sociale şi, mai ales, politice. De aceea, realitatea concretă pe care o definesc rămâne în formă latentă, în faţa orientărilor spre „universal” şi spre societăţile de tip „globalist”, ieşind în evidenţă doar atunci când naţiunile sunt agresate.6

b) Nevoia de repere epistemologice în investigarea naţiunilor Interpretările socialului fac posibile anumite genuri de investi-

gări, de natură filosofică sau ştiinţifică, în funcţie de limitele diverselor ontologii şi gnoseologii (epistemologii) implicate în investigare.7

▲ Pentru investigarea, definirea şi caracterizarea naţiunilor, modelarea teoretică (ontologică) este o cerinţă fundamentală. Aceasta permite analize pertinente ale proceselor sociale care generează şi

3 Apud, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, p. 55.

4 Apud, Septimiu Chelcea, Memorie şi identitate, constructe sociale, în Memorie socială şi identitate naţională, coordonator prof.univ.dr. Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., 1998, p. 16-17.

5 Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere: Anton Lepădatu, Editura Incitatus, Bucureşti, 2001, p. 11.

6 Thierry Maclet, Republica, excepţie franceză sau idee universală?, în Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale, Polirom , Iaşi, 2000, p. 122.


55

întreţin naţiunile şi confirmă organicitatea naţiunilor în raport cu alte tipuri de organizări. Cu ajutorul ontologiei se pot identifica organizările sociale primare, cele derivate (etno-organizări) anterioare formării naţiunilor, precum şi organizările de tip socio-politic, care transced naţiunile, respectiv cele regionale, transnaţionale, globale.8

▲ Epistemologia procesuală face posibilă o nouă raportare la existenţa socială şi, pe cale de consecinţă, raportarea la „naţiuni”, ca procesualităţi. Investigaţiile respective produc analize scientizate cu ajutorul suportului informaţional pe care-l conferă disciplinele teoretice implicate în diagnozele proceselor sociale şi în proiectarea deciziilor sociale. Ele se pot concretiza în acţiuni cu finalităţi adaptative – care depind de orizonturile informaţionale în derulare şi în acţiuni cu finalităţi inovatoare – care promovează un nou orizont informaţional sau alternative la genurile anterioare de intervenţie în social.9

c) Obiective ale investigării sociologice a naţiunilor

De-a lungul istoriei scrise a omenirii, naţiunile au fost definite confuz, ca îmbinare de fapte – procese teoretice sau estetice, organice sau artificiale, individuale sau colective, universale sau particulare, independente sau dependente, ideologice sau apolitice, statice sau funcţionale, etnice sau civice, continue sau discontinue.10

Oamenii care au investigat organizările sociale au apelat la diferite explicaţii oferite de organicism, contractul social, identitatea colectivă, ori de filosofia istoriei, estetică şi mituri. Fiecare teorie are un anumit specific şi vicii de fond speculate de ideologi, însă fiecare porneşte de la o premisă fundamentală: „Naţiunea este palpabilă şi durabilă, pentru că are în ea sentimentul de existenţă”.11

1. Înţelegerea şi asumarea nevoii de identitate a naţiunilor

Identitatea exprimă, în esenţă, procesul social cu fundament etno-spiritual, întreţinut de fiecare naţiune în timp istoric prin acţiuni

8 Lucian Culda, Sociologia procesual-organică, p. 79. 9 Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,

p. 128. 10 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 70-75. 11 Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques

et expériences historiques, Paris, Armand Colin, 1999, p. 29.

56

sociale, care-i conferă capacitatea de a fi ea însăşi, adică organizare socială şi unitate perenă a procesualităţii sociale.

▲ Identitatea nu se defineşte prin mituri, ci prin realităţile istorice concrete şi prin procesele sociale care au susţinut devenirea naţiunilor. De aceea, filosoful Emil Cioran, crezând că „miturile unei naţiuni sunt adevărurile ei” şi că este posibil ca acestea să nu coincidă cu adevărul, a comis o eroare afirmând că „suprema sinceritate a unei naţiuni faţă de ea însăşi se manifestă prin respingerea autocriticii, prin transformarea în realitate a propriilor iluzii” şi îndoindu-se de faptul că fiecare naţiune nu caută adevărul, ci „puterea”.12

▲ Nevoia de identitate este o cerinţă fundamentală a conştiinţei naţionale, exprimată prin naţionalism.13 În acest sens, Petre Ţuţea afirma că „Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile sale... Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului”.14

▲ Nevoia de identitate este imperios cerută de necesitatea conservării spaţiului naţional, teritoriul naţional (,,casa naţiunii”). Acesta constituie izvorul bogăţiei naţiunii, în care economiştii disting, de obicei, trei factori de producţie: munca, progresul tehnic şi capitalul.15 Spaţiul naţional oferă posibilităţi de afirmare a unei elite politice şi culturale, dar şi masei încorporate în naţiune.

▲ Fiecare naţiune se raportează la etno-spiritualitate şi la spaţiul definit şi asumat ca spaţiu naţional („casa naţiunii”) prin mijlocirea organizaţiilor cu funcţii gestionare şi a elitelor sale. Toate naţiunile au o conştiinţă a spaţiului, iar fiecare naţiune îşi defineşte propriul spaţiu de vieţuire prin delimitarea acestuia de „spaţiile negative" – generate de „forţele de fragmentaţie” (feudele) sau de

12 Citat de Tom Gallagher, în Democraţie şi naţionalism în România.

1989-1999, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 24. 13 Victor Jinga, Problemele fundamentale ale Transilvaniei, vol.I,

Braşov, 1945, p. 87. 14 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Cu o prefaţă de

Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 74. 15 Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Eurosong &

Book, 1998, p. 38.

57

„forţele înglobante” (imperiile) şi prin construirea unor sisteme şi dispozitive de protecţie (apărare, siguranţă şi ordine).16

▲ Nevoia de identitate apare pregnant când este deformată şi agresată de ideologi. Aceştia distrug raporturile informale şi relaţiile de comunicare între naţiuni şi construiesc organizări socio-politice pe baze de interese divergente, cu finalităţi conflictuale. Capacitatea de exprimare a nevoii de identitate este exprimată prin coeziunea oamenilor şi organizaţiilor în interiorul naţiunilor.

2. Argumentarea nevoii de continuitate în spaţio-temporalităţile

generatoare de valori sociale Continuitatea în devenirea naţiunilor este rezultanta conexiunilor

organice între procesele sociale productive, gestionare şi integratoare, pe baza cărora se realizează capacitatea de reproducere sau „starea de securitate” a acestora.

▲ Continuitatea defineşte procesele sociale organizante care se dezvoltă în mediul social construit şi întreţinut de naţiuni, pe fundamentul cărora acestea îşi menţin şi dezvoltă capacitatea de a se menţine în stări de relativă securitate, adică de a se reproduce performant. Aceasta exprimă „stările departe de echilibru” generate de conexiunile dintre organizaţiile cu funcţii productive, gestionare şi integratoare. Ele sunt exprimate în capacitatea de a produce şi utiliza resursele naţionale, de a-şi gestiona propriile valori şi interese, de a-şi asigura stabilitatea şi omogenitatea, de a se adapta la presiunile care agresează organizaţiile pe care le înglobează, de a rezista la provocările proceselor sociale evolutive şi de a preveni şi anihila pe cele dezorganizante.

▲ Continuitatea în timp şi spaţiu este dependentă, în primul rând, de posibilităţile de satisfacere a nevoilor de resurse.

Resursele sunt necesare pentru satisfacerea „nevoilor sociale”, devenite „nevoi naţionale”. Expresia „vizibilă” a acestei capacităţi este ceea ce economiştii numesc „economie sănătoasă”.17 Definitorii sunt resursele umane, premise şi consecinţe pentru celelalte resurse,

16 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare,

Polirom, Iaşi, 1999, p. 11. 17 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997, p. 21.

58

întrucât au rolul de a le îmbina organic şi de a le integra în procese productive de „tip formativ”, asigurând „succesiunea de generaţii”.

▲ Continuitatea unei naţiuni este susţinută de socializările private şi publice din care se dezvoltă competenţele profesionale şi socializante ale oamenilor în interiorul organizaţiilor. Fiecare naţiune îşi gestionează propriile interese, necesităţi şi valori prin activităţi gestionare specifice, transpuse în evaluări, modele şi proiecte, care o diferenţiază şi o individualizează în raport cu alte organizări sociale similare.18

▲ Continuitatea unei naţiuni este întreţinută de statul care serveşte naţiunea, denumit generic „statul naţional”. Aceasta consti-tuie expresia politico-juridică şi administrativă prin care naţiunea protejează, conservă şi susţine activităţile sociale generatoare de valori sociale. De aici decurge nevoia de întreţinere a „stării departe de echilibru” a organizaţiilor şi de prevenire a impunerii aşa-numitului „echilibru socio-politic” prin raporturi formalizate şi relaţii de con-fruntare între organizaţii.19

3. Cunoaşterea nevoii de socializare a oamenilor în condiţii

securizante ▲ Socializarea este „un proces interactiv de comunicare”, cu

scop de „învăţare socială”,20 finalizată cu integrarea oamenilor în organizaţii cu funcţii explicite şi cu formarea competenţelor profe-sionale şi socializante. Interiorizarea normelor şi valorilor sociale permite oamenilor să-şi însuşească regulile sociale generate de ordinea socială şi, prin intermediul organizaţiilor, să menţină şi să întreţină „soli-daritatea socială”, devenită un important proces al „reglajului social”.21

▲ Naţiunile generează şi întreţin mediul social dezirabil socializării oamenilor în interiorul organizaţiilor cu funcţii sociali-zante. Acestea oferă mediul organic pentru socializare în concordanţă cu necesităţile productive, integratoare şi gestionare, fundamental opuse

18 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, 1995, p.7. 19 Apud, Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, traducere de

Mihaela Zoicaş şi Elisabeta Stănciulescu, Polirom, Iaşi, 2000, p. 22-23. 20 Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,

p. 555-556. 21 Larouse. Dicţionar de sociologie, p. 248-249.

59

cadrului politic construit pe suportul interesului din care decurge pretinsa socializare proclamată şi asumată de organizările politice.

▲ Naţiunile socializează oamenii prin corpus-ul generator de valori sociale (poporul). Poporul construieşte organizaţiile care întreţin şi dezvoltă procese psiho-sociale de transmitere-asimilare a atitudinilor, concepţiilor, modelelor de comportament, valorilor şi necesităţilor privind instruirea, adaptarea şi integrarea socială a oamenilor.

▲ Datorită presiunilor de ordin ideologic exercitate astăzi asupra naţiunilor, oamenii acordă atenţie consecinţelor care decurg din socializarea politică. Acest proces de învăţare a credinţelor, con-vingerilor şi atitudinilor politice, îi conştientizează în privinţa efectelor politicului asupra socialului. Socializarea politică influenţează sistemul politic şi, pe cale de consecinţă, situaţia oamenilor în interiorul naţiunii.22

4. Susţinerea nevoii de protecţie în faţa ameninţărilor şi

agresiunilor

▲ Naţiunile fac posibil ca interacţiunile, raporturile şi relaţiile dintre oameni să fie „simţite şi gândite” pozitiv numai dacă organizaţiile cu funcţii gestionare sunt capabile să protejeze oamenii în faţa ameninţărilor şi agresiunilor socio-politice. Interacţiunile, raporturile şi relaţiile interumane sunt „simţite şi gândite” negativ de către acei oameni care construiesc altfel de organizări decât cele sociale, prin raporturi de putere şi nu pe bază de recunoaştere a valorilor celorlalţi şi de satisfacere a necesităţilor sociale. Consecinţele sunt procesele sociale dezorganizante, prin excelenţă antinaţionale.

▲ Ameninţările la adresa naţiunilor au ca indicator afectarea generică a valorilor sociale. Aceasta atrage nevoia de protejare a valorilor sociale, în primul rând a valorilor umane. Sunt actuale cuvintele lui Constantin Rădulescu-Motru, care afirma: „Spune-mi pe cine slăveşte un popor ca să-ţi spun de ce ameninţare se teme în viitor”.23

▲ Agresiunile vizează evident elementul „nuclear” (familia) şi fundamentul genetic legat organic de patrie. Oamenii care se

22 Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 15-22.

23 C. Rădulescu-Motru, Puterea sufletească, în Personalismul energetic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 350.

60

raportează la o naţiune o percep ca „agresare a sinelui” naţiunii,24 fapt ce generează reacţia de autoapărare din partea poporului, iar naţiona-lismul „iese din matcă” şi devine agresiv. De aici decurge nevoia de responsabilitate a oamenilor pentru prezentul şi viitorul naţiunilor,25 precum şi nevoia de reorganizare a celor agresate şi destructurate.26

5. Explicarea nevoii de întreţinere a capacităţii de repro-

ducere a naţiunilor

▲ Reproducerea naţiunii exprimă, pe fond, capacitatea de adaptare continuă a acesteia la evoluţiile socio-politice interne şi internaţionale. Aceasta defineşte capacităţile funcţionale ale oameni-lor şi organizaţiilor, îndeosebi evitarea situaţiilor sociale patologice şi crizelor sistemice; identificarea şi contracararea nonviolentă a agresiunilor sociale; menţinerea competitivităţii în cele mai relevante domenii sociale; valorificarea proceselor sociale favorabile oamenilor şi organizaţiilor; menţinerea dinamicii psiho-sociale a poporului; protejarea şi afirmarea valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale; socializarea continuă a oamenilor în interiorul organizaţiilor.

▲ Procesorii de informaţii întreţinuţi de naţiuni îşi modifică succesiv posibilităţile funcţionale. Aceasta atrage după sine modi-ficarea activităţilor sociale, care generează noi necesităţi sociale, iar cele anterioare capătă alte forme şi amploare. În aceste condiţii se reproduc, succesiv, nu numai oamenii, ci şi naţiunea, în ansamblul ei.

▲ Reproducerea performantă este expresia capacităţii şi posi-bilităţilor fiecărei naţiuni de a se menţine în „stare de securitate”. Aceasta este generată de capacitatea întreţinerii proceselor organizante şi adaptative, generatoare de informaţii sociale şi valorificatoare de informaţii sociale.

▲ Cât timp procesele gestionare se realizează în orizonturi ideologice, controlul pozitiv al reproducerii naţiunii nu este posibil. Problematica reproducerii nu este sesizabilă de pe poziţii ideologice, oricare ar fi acestea, şi nici nu i se acordă atenţie de către ideologi.

24 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, p. 323-324.

25 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 45. 26 Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, Institutul European,

1998, p. 60-61.

61

d) Analiza capacităţii de procesare socială a informaţiilor: premisa înţelegerii şi caracterizării naţiunilor

▲ Devenirea naţiunilor a presupus reorganizarea comunităţi-lor identitare (etno-organizări) în funcţie de capacitatea „etnicului” de a construi şi reconstrui spaţiul de vieţuire. În interiorul naţiunilor, comunităţile etnice s-au împlinit, s-au regăsit, s-au redescoperit şi au conservat spiritul comunitar, însă cu o altă înţelegere a sinelui, pe care l-au îmbogăţit.27

▲ Procesarea informaţiilor semnifică, pe fond, activitatea de căutare şi culegere a datelor, prelucrarea analitică a acestora în vederea transformării lor în informaţii ale căror calităţi (concludenţa, oportunitatea, pertinenţa, relevanţa şi utilitatea) permit luarea deciziilor care privesc întreţinerea stării de securitate a naţiunii. Aceasta presupune cunoaşterea aprofundată a proceselor sociale care au contribuit la devenirea naţiunilor.

▲ Procesarea socială a informaţiilor oferă repere pertinente privind caracterizarea naţiunilor în orice context socio-politic determinat. Acestea sunt necesare diagnosticării şi elaborării pro-gnozelor necesare asigurării fiinţării şi evoluţiei naţiunilor în stare de securitate.

▲ Numai capacitatea performantă de procesare socială a informaţiilor conferă oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante posibilitatea de a se implica benefic în întreţinerea stărilor „departe de echilibru” specifice naţiunilor. Aceasta necesită investigaţii cu caracter aplicativ, analize cu finalitate explicativă şi studii menite a pregăti strategii de intervenţie în procesele sociale care întreţin funcţionarea şi reproducerea naţiunilor.

e) Valenţe şi posibilităţi oferite de investigarea sociologică a

naţiunii În caracterizarea naţiunilor s-au folosit diferite teorii şi metode

oferite de ştiinţele sociale, însă toate au atins, cel puţin tangenţial, problema capacităţii oamenilor de a-şi organiza mediul geo-fizic şi de a-şi conserva spiritul.28

27 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 75-76. 28 Idem., p. 76-81.

62

1. Identificarea şi întreţinerea proceselor sociale organizante ▲ Analiza sociologică a naţiunilor confirmă că devenirea

acestora, ca „unităţi sociale în diversitate”, este un proces social complex încorporat în realitatea istorico-socială concretă, în concordanţă cu valorile şi necesităţile sociale.

Naţiunile generează şi întreţin procese sociale organizante, adică benefice în toate sferele vieţii organice, pe care le reflectă prin capacitatea de asigurare a identităţii şi continuităţii în timp şi spaţiu.

▲ Numai cu ajutorul instrumentelor de cercetare/investigare oferite de sociologie pot fi identificate şi definite procesele sociale benefice fiinţării şi afirmării naţiunilor. Pe acest fundament se poate argumenta că naţiunile se relevă ca „valoare socială” şi nu politică, deci ca „lumea valorilor sociale”. Sociologii se folosesc de expli-caţiile filosofice – întrucât filosofia creează valorile, de cele ştiinţifice – întrucât ştiinţa organizează valorile şi de cele istorice – întrucât istoria defineşte valorile.29

▲ Definitorii pentru înţelegerea şi caracterizarea naţiunilor sunt procesele sociale care le întreţin funcţiile şi componentele orga-nice şi etno-spirituale. Acestea sunt procese organizante, care conferă fiecărei naţiuni capacitatea de a fiinţa în orice context socio-politic determinat. În investigarea lor trebuie să se pornească de la premisa conform căreia, devenirea naţiunilor, ca procesualităţi, este marcată de continuităţile şi discontinuităţile produse de modalităţile de procesare socială a informaţiei.

2. Fundamentarea dreptului naţiunilor ca subiect în relaţiile

internaţionale Coexistenţa naţiunilor (organizări sociale) cu statele (organizări

socio-politice) a fost benefică, dar şi defavorabilă naţiunilor, întrucât ambele organizări şi-au asumat drepturi şi obligaţii reciproce.

▲ Sintagma „dreptul naţiunilor” („droit des gens”, „Volkerecht”) s-a născut în practica politico-statală abia în epoca modernă, prin eliminarea sintagmei „dreptul naturii” de către statele care s-au erijat în purtători de cuvânt ai naţiunilor. Acesta a fost impus de statele puternice, care au „împărţit pacea” pentru naţiuni, ca „dreptul între naţiuni” şi nu „dreptul comun al tuturor naţiunilor”.

29 G.D. Scraba, Sociologie, p. 257.

63

Prin acest artificiu mecanic, dreptul naţiunilor a fost înlocuit cu dreptul internaţional,30 ca drept al statelor, în funcţie de raporturile de putere statornicite între ele.

▲ „Dreptul naţiunilor” se raportează, implicit, la exigenţele vitale ale „universalităţii” naţiunilor şi la valenţele acestora, ca unităţi sociale în diversitate. „Dreptul unei naţiuni la existenţă – afirma Papa Ioan Paul al II-lea – este, cu certitudine anterior tuturor celorlalte drepturi: nimeni, nici un Stat, nici o altă naţiune, nici o organizaţie internaţională – n-a fost vreodată fondată pentru a considera că o naţiune determinată nu va fi demnă să existe”.31

▲ „Dreptul naţiunilor” nu se contrapune „dreptului statelor”. Însă obligă statele să gestioneze naţiunile în funcţie de necesităţi, să nu construiască raporturi de putere, să nu dezvolte tendinţe expan-sioniste, să nu oblige naţiunile să se confrunte între ele şi să nu-şi aroge dreptul de a hotărî soarta naţiunilor în funcţie de conjuncturile geopolitice şi de interesele construcţiilor socio-politice.

▲ Dreptul internaţional, cu consecinţe pe planul securităţii naţiunilor, identifică drept subiect entitatea politico-statală (statul). El stabileşte principii, în spatele cărora se ascunde o ierarhie a „puterilor”, în funcţie de capacitatea de impunere, de acceptare sau de receptare a unui anumit tip de raporturi socio-politice.

▲ Confruntarea dintre ideologii a permis naţiunilor să-şi argumenteze capacitatea de a elimina ierarhizarea puterilor, de a genera, a construi şi a menţine relaţii de comunicare bazate pe încredere, sinceritate, susţinere reciprocă şi afectivitate pozitivă. Această nevoie a decurs din consecinţele generate de permanenta recurgere la forţă a subiectului – „agresor” (imperii, „centre de putere”, organizaţii oculte) în întreaga istorie scrisă a omenirii.

▲ Îndeosebi entităţile politico-statale puternice (statele „de dominaţie”) generatoare şi constructoare de „sfere de influenţă” au reacţionat şi încă reacţionează faţă de iniţiativele care au încercat să impună naţiunea ca subiect al relaţiilor internaţionale. Acestea nu au renunţat la conceptele „echilibrul de forţe” şi „descurajarea”.

30 Hudley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 33.

31 Discours de la Sainteté Le Pape Jean – Paul II a la cinquantième Assemblée Générale de L’Organisation des Nations Unies, New-York, 5 octobre 1995, p. 12-13.

64

Situaţia, elocvent ilustrată în perioada „războiului rece” (un „război al ideologiilor”), s-a încercat a fi reglementată de către „comunitatea internaţională” (neclar definită) la apelul şi presiunea naţiunilor.

▲ Recunoaşterea naţiunii ca subiect al relaţiilor „inter-naţionale” (adică între naţiuni) s-a dovedit însă un proces socio-politic sinuos. Acesta a fost marcat de asperităţi şi chiar de confruntări, ca urmare a neechivalenţelor pe care ideologiile le-au generat şi le gene-rează şi astăzi în definirea sintagmei „naţiuni unite”.

▲ Impunerea naţiunii ca „subiect de drept” în relaţiile inter-naţionale se loveşte, însă, de aceeaşi agresivitate a abordărilor de tip ideologic şi de limitele cadrului oferit de abordarea de „tip sistemic”. Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante sunt conştienţi că ideologii întreţin organizările sociale în „stare de insecuritate”.

▲ Recunoaşterea naţiunii drept „subiectul” de care depinde „starea socialului”, impune, cu necesitate, ample reconsiderări ale conceptului de securitate. Acestea sunt necesare, întrucât abandonarea naţiunilor în mâinile ideologilor nu poate genera criterii satisfăcătoare de evaluare a „stării de securitate”, nici strategii de gestionare a naţiunilor în „stare de securitate”.32

f) Naşterea sociologiei româneşti – expresie a necesităţii

explicării „trebuinţelor naţiei” ▲ Sociologia românească s-a născut odată cu extensiunea

capacităţii de investigare şi cunoaştere a mediului geo-fizic şi spiritual al naţiunii române.

Geneza ei se regăseşte în scrierile istorice ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Olachus, stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, în cronicile oficiale ale ţărilor române, în scrierile bisericeşti, unde argumentele istorice ale vechimii şi continuităţii se împletesc cu crâmpeie de descrieri ale locului şi a fizionomiei „neamului”.33 Primele încercări de investigare sociologică a naţiunii române sunt regăsite la cărturarul Dimitrie Cantemir (1673-1723),

32 General-maior Lucian Culda, Mondializarea socialului şi insecu-

ritatea omenirii. Posibilitatea gestionării mondialului, în Situaţia statelor într-o lume în curs de mondializare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 29.

33 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 81– 85.

65

care a utilizat metoda analitic-descriptivă a realităţii sociale.34 Printre primii investigatori s-a numărat Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). El a întemeiat metoda monografică de cercetare sociologică (dez-voltată ulterior de Dimitrie Gusti), a operat cu conceptele om şi muncă, aşezând la baza întregii activităţi omeneşti „trebuinţele fizice, intelectuale şi morale”.35

▲ În momentul naşterii sociologiei româneşti, naţiunea română („naţia”) exista ca realitate social-istorică concretă. Sociologia românească s-a născut din studiul istoriei românilor şi din necesitatea explicării trebuinţelor „naţiei” şi a modalităţilor lor de satisfacere. De la început s-a definit ca parte integrantă a culturii naţionale, ca „ştiinţă a naţiei”.36

▲ Întemeietorii sociologiei româneşti au descifrat conexiunile organice şi etno-spirituale între raţionalitatea istorică şi cea instru-mentală a naţiunii.

Naţiunea română a fiinţat şi s-a afirmat prin reproducerea perenă a oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii explicite,37 care au asigurat, în timp istoric, conservarea suportului etnic (ethnos, neam, norod), a spaţiului de formare şi de vieţuire (patria), a libertăţii pe care a câştigat-o în lupta cu construcţiile mecanice – imperiile vecine, a corpus-ului generator de valori sociale (poporul), a gestionarului nevoilor sale (statul) şi a raporturilor socio-politice dintre acesta şi oameni (cetăţenia).

▲ Încă de la naşterea sociologiei româneşti, s-a făcut distincţie clară între „naţie” şi indivizii care trăiau în „patrie”, dar nu făceau parte din „naţie”. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, „cărvunarul” moldovean Ioniţă Tăutul vorbea în numele „naţiei”, identificată „cu toţi acei care au un interes pentru patrie”, observând deosebirea între „naţie” şi „clasa boierilor mari” care au stricat

34 Vezi, pe larg, Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Bucureşti, 1901.

35 Vezi, pe larg, Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, 1846-1874, Bucureşti, 1943.

36 Istoria sociologiei româneşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 1998, p. 11.

37 Aurel David, Posibilităţi de evaluare a încercărilor de „soluţionare” a „crizelor politico-militare”, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1999, p. 196-221.

66

„rânduielile” naţiei.38 Revoluţionarii paşoptişti vorbeau, de asemenea, în numele „naţiei”. Dinicu Golescu folosea cuvântul „patrie” şi „neam”,39 afirmate prin muncă şi armonie socială, fratele său Iordache Golescu folosea noţiunile de „neam” şi „norod românesc”,40 iar Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) se identifica cu „naţia mea română”, considerând că „pământul este patria”.41 La rândul său, Ion Codru Drăguşanu (1818-1884) a înţeles semnificaţia naţiunii după peregrinajul în Europa între anii 1835-1844, legând existenţa naţiunii de existenţa statului naţional.42

▲ Primii sociologi români au constatat că naţiunea română exista sub forma „comunităţilor culturale naţionale”, într-un spaţiu geo-fizic sfârtecat de imperii. Afirmarea naţiunii române era împie-dicată de raporturile asimetrice între forma instituţiilor şi conţinutul realităţii sociale. Pentru a depăşi această stare era nevoie de eman-ciparea instituţiilor şi de dezvoltare socială.

▲ Din nevoia de sociabilitate şi de întreg a comunităţilor culturale naţionale care fiinţau pe întregul cuprins al vechii Dacii a izvorât naţionalismul românesc. Pe suportul acestuia, oamenii cu competenţe profesionale şi socializante au conceput un program de redeşteptare naţională, care a avut ca scop realizarea şi păstrarea unităţii naţionale. Cel mai de seamă reprezentant ai acestui curent de gândire naţională a fost istoricul revoluţionar paşoptist şi sociologul Nicolae Bălcescu (1818-1852). El a sesizat că naţiunea română exista de optsprezece veacuri, în care „n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte, transformându-se şi luptându-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al dreptului asupra

38 Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, Cuvânt înainte, studiu intro-

ductiv şi note de Emil Vârtosu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, p. 263-270. 39 Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radocivci

din Goleşti, făcută în anul 1824,1825, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963. 40 Iordache Golescu, Povăţuire pentru buna cuviinţă, Ediţie îngrijită

de dr. Gh. Paraschiva, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975. 41 Vezi, pe larg, S.I. Pop. Concepţia social-economică şi politică a lui

Ion Ionescu de la Brad, în vol. Din gândirea economic progresistă românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

42 Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1835-1844), Editura Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1942, p. 61-62.

67

silei”.43 De asemenea, a considerat că baza „naţiei” este „cetăţeanul” („bunul român”), componenta naţiunii române, dar şi componenta umană a unei „republici democratice”, al unui stat „fără domnie şi boierie”.44

▲ Înţelegerea sensului şi semnificaţiei naţiunii române a devenit posibilă în momentul în care sociologia românească s-a constituit ca ştiinţă. În această acţiune s-au implicat autorii Supplex-ului în Transilvania şi revoluţionarii paşoptişti din cele trei ţări române, care au luat drept bază casa naţiunii (patria), adică teritoriul vechii Dacii şi etno-spiritualitatea ancestrală.

▲ În evaluarea fondului, formei şi conţinutului naţiunii române s-au implicat sociologi, filosofi, istorici, jurişti, dar şi elitele sociale ale „naţiei”, care au simţit nevoia elaborării unei sociologii a naţiunii române.

Astfel, pentru Mihail Kogălniceanu (1817-1891), de numele căruia se leagă toate marile reforme înfăptuite în statul român modern, naţiunea reprezenta civilizaţia, ca formă de „împlinire a omului prin om”.45 La rândul său, C. A. Rosetti (1816-1885), cunoscut ca naţio-nalist în exterior şi individualist (liberal) în interior, a considerat că obiectul ştiinţei sociale trebuie să fie naţiunea.46

▲ Deci, sociologia românească a redefinit şi nu a născut conceptul „naţiune română”, din necesitatea de a răspunde nevoilor sale de identitate şi afirmare. Concluziile primelor investigări socio-logice confirmă că naţiunea română este o naţiune străveche, cu un substrat etno-spiritual ancestral, clădit pe credinţa creştină şi cu un fond genetic specific mediului geo-climatic în care s-a format şi s-a afirmat.47

▲ Sociologia românească, a dezvăluit, de la începuturile sale, „logica socialului”. În acelaşi timp, a oferit sisteme de referinţă care au scos oamenii din capcanele inerente orizonturilor ideologice de interpretare.

43 N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în Opere, ediţia G. Zane, tomul I, partea a II-a, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1940, p. 99.

44 N. Bălcescu, Istoria românilor subt Mihai Viteazul, în Opere, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1953, p. 10.

45 Apud, Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 59.

46 C. A. Rosetti, Discurs cu ocazia jubileului de 25 de ani ai ziarului „Românul”, în Scrierile lui C.A. Rosetti, 1887, p. 252.

47 Gil Delanoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques et expériences historiques, Armand Collin , Paris, 1999, p. 9.

68

SECŢIUNEA A II-A EVOLUŢII ÎN POSIBILITĂŢILE DE INVESTIGARE

SOCIOLOGICĂ A NAŢIUNII ROMÂNE a) Teorii folosite în sociologia românească pentru definirea şi

caracterizarea naţiunii Redescoperirea propriei naţiuni de către români a fost consecinţa

cercetării ştiinţifice a socialului, odată cu „emanciparea naţiei” în contextul făuririi statului naţional român modern.48 Cercetările socio-logice au confirmat însemnătatea fundamentală a proceselor sociale în socializarea oamenilor, în conservarea conştiinţei de sine şi în implicarea oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante în gestionarea trebuinţelor „cetăţii”.49

Rezultatele cercetărilor sociologilor români au fost puse în valoare de „ştiinţa etnicului”, care a confirmat unicitatea şi organi-citatea naţiunii române în diversitatea procesualităţii sociale.

▲ Sociologii români au făcut apel la istorie, iar istoricii nu au produs studii fără reperele teoretice oferite de sociologie.

Astfel, A. D. Xenopol nu a putut explica devenirea istorică decât făcând apel la sociologie, cu ajutorul căreia a explicat „seriile istorice” ale poporului român. Conform percepţiei sale, naţiunile sunt „porţiuni ale omenirii”, nefiind echivalente. Diferenţele între naţiuni decurg din formele specifice de satisfacere a cerinţelor concretizate în „producţii materiale şi spirituale”.50

▲ Elitele socio-politice româneşti de la cumpăna secolelor XIX-XX au făcut apel la sociologie pentru a învăţa „ştiinţa guvernării” într-un mediu geopolitic defavorabil naţiunii române.

• Ion C. Brătianu (1821-1891) a simţit nevoia investigării naţiunii cu ajutorul instrumentarului conceptual pus la dispoziţie de sociologie. El a perceput naţiunile ca „persoane morale”, alcătuite din naţionalităţi („poporaţiuni”), care contribuie la formarea naţiunii prin

48 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 86-95. 49 I. Ghica, Misiunea românilor, în Scrieri economice, vol. III, Editura

Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, Bucureşti, 1937, p. 3. 50 Vezi, pe larg, A.D. Xenopol, Naţiunea română, antologie, îngrijire de

ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.

69

omogenitate, gen comun, energia manifestărilor şi „corpuri vieţuitoare”, care cresc, înaintează şi se dezvoltă în virtutea principiilor vitale pe care le încorporează. Personalitatea unei naţiuni depinde, fundamental, de capacitatea de a-şi asigura autonomia, independenţa şi suveranitatea.51

• Ion Ghica (1817-1897), a explicat ce este naţiunea şi care sunt elementele ei constitutive, din nevoia de o apăra împotriva fenomenului de „înstrăinare”. Elementele constitutive sunt oamenii, învingători sau învinşi, care s-au luptat pentru o idee (ideea naţională), oamenii care „lasă urme în trecerea lor pe pământ” şi care „lasă lucrări de acelea de care se glorifică istoria civilizaţiunii”.52 El credea că datoria fiecărei „naţii” este de „a căuta să devie mare şi puternică pentru a-şi apăra cu succes existenţa; fiecare trebuie să poată conta pe sine însuşi, iar nu să se lase la îndrumarea şi dreptatea celorlalţi”.53

▲ Noi repere privind înţelegerea sensului şi semnificaţiei naţiunii române au oferit marii sociologi români: Ioan Heliade Rădulescu şi Mihai Eminescu.

• Ioan Heliade Rădulescu (1802-1872), în lucrările „Echilibru între antiteze” şi „Amintiri şi impresii ale unui proscris”, a definit naţiunea prin îmbinarea teoriei echilibrului între antiteze şi a metodei dialecticii complementărilor cu teoria regenerării naţionale şi teoria elitelor naţionale. Conform percepţiei sale, izvoarele naţiunii sunt căutate în „epoca de aur”, începută odată cu pătrunderea creşti-nismului în Dacia şi formarea poporului român. Naţiunea română, a fost, de la început, o „societate organizată pe principiile creştinismu-lui primitiv”, creştinătatea având „drept de cetate” în Dacia.

• Mihai Eminescu (1850-1889), despre care sociologul Ilie Bădescu afirmă că „este poetul României eterne şi sociologul României istorice”,54 a investigat naţiunea pornind de la studiul istoriei naţionale şi pe baza observaţiilor ontologice şi sociologice nemijlocite. El a constatat că, în pofida vremurilor vitrege, naţiunea

51 Din scrierile şi cuvântările lui I. C. Brătianu, 1821-1891, vol. I,

partea I, Bucureşti, 1903. 52 I. Ghica, Opere, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti, 1956, p. 16. 53 Idem., vol. II, p. 27. 54 Vezi, „Noua Revistă Română”, serie nouă (an II), nr.1-2, ianuarie-

februarie 1997, p. 114-124.

70

română, străveche, a tins mereu să se integreze în cultura şi civilizaţia europeană şi universală, prin conservarea spe-cificului naţional.55

Mihai Eminescu a apreciat că pe temeiul rasei s-a afirmat poporul român, care nu cuprindea întreaga populaţie a societăţii româneşti, ci numai acele clase care se dovedesc a fi productive. Studiul istoriei românilor de după anul 1700 l-a făcut să înţeleagă că deasupra poporului român s-a aşezat o „pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale, care, afirma el, „nu au nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă”. Astfel, naţiunea română, veche, şi-a pierdut individualitatea şi puterea, care au depins de raportul defavorabil dintre „pătura superpusă” şi „rasa română”.

Pierderea individualităţii s-a datorat – conform percepţiei sale – acaparării puterii de către „pătura superpusă” şi selecţiei negative a populaţiei. În acest context au învins „naturile slabe”, capabile să se adapteze mai bine la un „mediu nedemn” şi s-au creat două ţări: „ţara legală” şi „ţara reală”, precum şi un „stat fals”, ca „stat în stat”.56

▲ Importante contribuţii sociologice, necesare definirii şi caracterizării naţiunii române, au adus istoricii-jurişti transilvani, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu şi Vasile Goldiş. Aceştia au abordat problematica respectivă prin prisma elitelor sociale aflate în spaţiile negative ale „casei naţiunii”, generate de presiunile expansioniste ale imperiului habsburgic (apoi austro-ungar).

• Simion Bărnuţiu (1808-1864) a definit naţiunea pornind de la realitatea timpului său, când românii trăiau în mai multe „societăţi juridice”. Naţiunea română avea dreptul de a trăi în „societatea ade-vărată”, înţeleasă ca „voinţă a tuturor”, capabilă să menţină „ordinea socială” pe bază de raţiune. Astfel de societate trebuia să ia forma statului naţional, ca „stat juridic”, clădit pe fundamentul dreptului raţional. Pentru ca statul să fie adevărat, Simion Bărnuţiu considera că statul trebuie să fie naţional.57

55 M. Eminescu, Articole politice, Editura Minerva, Bucureşti, 1910,

p. 133-134. 56 Idem., Scrieri politice, Editura Minerva, Craiova, 1935, p. 307. 57 S. Bărnuţiu, Dreptulu naturale privatu, Tiparul Tribunei Române,

Iaşi, 1868, p. 261.

71

• George Bariţiu (1812-1893) a definit şi caracterizat naţiunea pornind de la raporturile socio-politice construite prin forţă de către Imperiul habsburgic, în care fuseseră înglobaţi românii din Transilvania.

Conform percepţiei sale, naţiunea are ca fundament etnic poporul (naţionalitatea), căruia „societatea modernă” – clădită pe libertate şi naţionalitate – îi conferă dreptul de a fi condus de o elită politică. Însă, agentul social care face trecerea la stadiul de naţiune (popor condus de o elită politică) este intelectualitatea sa organică, apărătoarea patriei, „cu rostul şi braţul”. De aceea, la baza renaşterii naţionale situa acţiunea de cultivare a limbii şi literaturii.58

• Vasile Goldiş (1862-1934) a definit naţiunea pornind de la relaţia om-natură, care conferă oamenilor posibilitatea de a construi viaţa socială. Aceasta mai cuprinde şi „cultura morală” (relaţiile om-absolut) şi „cultura socială” (relaţiile om-om).

Potrivit concepţiei sale, în construirea şi menţinerea acestor relaţii sunt implicate două elemente fundamentale: ţara (spaţiul, pământul) cu situaţia ei geografică, condiţiile climaterice, posibilităţile ei economice şi poporul (corpus-ul social generator de valori sociale), cu aptitudinile, energiile şi întreg sufletul său.59

▲ Înţelegerea sensului şi semnificaţiei naţiunii române a fost posibilă din momentul în care, cu ajutorul filosofiei, istoriei şi dreptului, sociologii români au elaborat teorii sociologice şi modele bine definite de analiză şi evaluare. Însă, în abordarea problematicii naţiunii române au fost alocate resursele de cunoaştere oferite de diferite concepţii, metode şi modele, doctrine şi teorii, de la pozitivism la teoria solidarităţii omeneşti şi teoria activistă asupra culturii, până la legităţile etico-sociale şi la concepţiile integralist-deterministe care guvernează entităţile sociale. Fiecare a adus elemente necesare, însă nu suficiente în definirea naţiunii române.

• Pozitiviştii au identificat noi repere în caracterizarea naţiunii. Astfel, Spiru Haret (1851-1912) – întemeietorul metodei monografice de investigare a „socialului” –, a definit naţiunea pornind de la societate, înţeleasă ca un corp social. Concepţia sa sociologică (exprimată în

58 George Bariţiu, Scrieri social-politice, Editura Politică, Bucureşti,

1962, p. 4. 59 Vasile Goldiş, Scrieri social-poltice şi literare, Editura Facla,

Timişoara, 1956, p. 255.

72

lucrarea „Mecanica socială”) s-a bazat pe un model matematic de cercetare a fenomenelor sociale, având drept sistem de referinţă „spaţiul social”, iar ca element central individul – considerat agentul vieţii sociale, apoi grupurile sociale. Naţiunea era caracterizată ca „societate în stare socială”, cu un echilibru social durabil, însă „starea de echilibru” nu înseamnă „stare de repaus”.

La rândul său, G.D. Scraba, situându-se pe poziţia pozitivismului dialectic, a făcut apel la filosofie şi la ştiinţă pentru a defini sociologia ca ştiinţă a organizării sociale, singura capabilă să explice naţiunea. El a pornit în investigarea naţiunii de la necesităţi sociale, pentru a ajunge la valori sociale,60 definitorii pentru oameni, ca fiinţe sociale.

▲ Diversele teorii sociologice elaborate în prima jumătate a secolului XX au pus noi pietre de temelie în definirea şi caracte-rizarea naţiunii române.

• Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923), prin „teoria so-lidarităţii omeneşti”, a definit naţiunea pornind de la societate, considerată un „imens laborator de producere a mijloacelor de trai”.61 A concluzionat că naţiunea, ca „organizare concretă a societăţii”, nu trăieşte numai prin bani şi prin produsele sale economice, ci îşi câştigă dreptul la existenţă prin „contingentul de muncă intelectuală”.

• Acordarea priorităţii produselor culturale în definirea naţiunii a condus la alte percepţii, care au întregit cunoaşterea. Astfel, Virgil I. Bărbat (1897-1931), promotorul teoriei activiste asupra culturii, a abordat problema naţiunii cu ajutorul sociologiei culturii şi a edu-caţiei, considerând că naţiunea trebuie să aibă două caracteristici fundamentale: dinamism şi armonie.62

▲ În timp, în gândirea sociologică românească s-au construit marile sisteme de gândire cu „pecete naţională” care au adus ele-mente noi în definirea şi caracterizarea naţiunii.

• Petre Andrei (1891-1940), întemeietorul unui sistem socio-logic bazat pe o concepţie integralist-deterministă, a pornit de la

60 Vezi, pe larg, G.D. Scraba, Sociologie. 61 Vezi, pe larg, Constantin Dimitrescu-Iaşi, „Maragna” sau nevoia

de hrană, în „Revista pedagogică”, Bucureşti anul I, nr.4, 1891. 62 Virgil I. Bărbat, Premisele umane ale cunoaşterii moderne, Bucureşti,

1925.

73

societate, ca organizare, ajungând la forma concretă de popor – definit ca „un fenomen natural, brut, înrudit prin limbă, sol comun, instincte etc.”, şi apoi la naţiune, care constituie „o comunitate civilizată care se creează încet, ca produs cultural înzestrat cu o voinţă morală, cu conştiinţă unitară”. Conform concepţiei sale, procesul evoluţiei naţiu-nii este bazat pe principiul continuităţii instituţiilor în schimbare şi pe activitatea inovatoare a individului.63

• Dimitrie Drăghicescu (1875-1943), promotorul teoriei „aristo-cratizării maselor şi a democratizării culturii”, a pornit în definirea naţiunii de la conştiinţa naţională – ca formă de individualizare a societăţii şi „un produs, o formă a devenirii istorice”. A definit naţiunea, ca „realitate etico-socială”, evidenţiind rolul „oamenilor de seamă” în menţinerea conştiinţei naţionale şi în afirmarea naţiunilor.64

• Nicolae Petrescu (1886-1954), adeptul sociologiei comparate, analizând problema diferenţierilor sociale, locale şi de epocă produse, în chip natural, de procesele sociale, a constatat că acestea se manifestă în limbă, obiceiuri şi mentalităţi, cauza şi efectul fiind factorul etnic rezultat din condiţiile de loc şi timp ale unui grup care a atins o anumită unitate.65 El aprecia că valorile naţionale sunt limba, obiceiurile şi mentalităţile, iar diferenţierile naţionale sunt artificiale, în sensul că definesc proiectul conştient al oamenilor, ca forme provizorii de organizare socială.

• Pentru Alexandru Claudian (1858-1962), naţiunea era o realitate socială independentă de factorul biologic al rasei, o „societate evoluată, clădită pe necesităţi”. Pentru orice naţiune cultura este definitorie, întrucât, reuşeşte să dezvolte ceea ce „datorăm caracterului naţional, dar şi elementele de valoare general-omenească”.66

• La rândul său, Eugeniu Sperantia (1888-1972) afirma că naţiunea este „formaţiunea socială care serveşte în gradul cel mai înalt spiritualitatea omenească”.67 Conform concepţiei sale, naţiunea

63 Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei,

1970, p. 433. 64 D. Drăghicescu, Le rol de l’indvidu dans le détérminisme social,

F.R. de Ruddval Editeurs, Paris, 1904, p. 308. 65 Vezi, pe larg, N. Petrescu, Principiile sociologiei comparate,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994. 66 Vezi, pe larg, Al. Claudian, Cercetări filosofice şi sociologice, Iaşi,

1935; Al. Claudian, Cunoaştere şi suflet, Iaşi, 1940. 67 E. Sperantia, Viaţa, spirit, drept şi stat, în „Gând românesc”,

1938, p. 160.

74

are două valori supreme: idealul naţional – care prezidează viaţa şi unitatea naţiunii şi Dumnezeu – care prezidează viaţa şi unitatea spirituală. Când amândouă domină simultan, una înfăptuieşte unitatea din noi, iar cealaltă unitatea dintre noi.68

b) Ideologii implicate în caracterizarea naţiunii române După a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a declanşat o largă

acţiune de investigare a naţiunii, în care au fost implicate doctrinele şi curentele politice generate de gândirea ideologică românească a acelor vremuri.69 În acest demers au coexistat şi s-au confruntat, după aprecierea sociologului Dimitrie Gusti, trei tipuri de abordări teoretice:70 spiritualismul naţional, materialismul naţional şi empirismul naţional.

▲ Teoria empirismului naţional se regăseşte în diferite forme în doctrinele politice ale poporanismului, ţărănismului, neo-liberalismului, conservatorismului, evoluţionismului, precum şi în aşa-numita „sociologie elitist-etnocratică”.

• Poporanismul, bazat pe teoria ocolirii fazei capitaliste a căii de dezvoltare a societăţii româneşti izvorâtă din confruntarea lui Constantin Stere (1864-1936) cu doctrina social-democrată, a devenit curent „sociologic” prin critica evoluţionismului marxist şi evidenţierea rolului revoluţionar al clasei de mijloc.71 Poporanismul a folosit noţiunile de popor – definit corect ca „totalitatea creatorilor de bunuri materiale” şi naţiune – definită incomplet, al cărei suport fundamental era considerată ţărănimea, forţa ei vitală.72

Din poporanism s-a născut ţărănismul, cu teoria „ţară de ţărani”, iar M. Ralea, unul din promotori, spunea că „toate societăţile manifestă fizionomia elementelor lor dominante în producţia economică”.73 Această doctrină politică a produs teoria „necesităţii sociale”, conform

68 Eugeniu Sperantia, Mic tratat de valori (Valoarea ca gest de convergenţă vitală), în „Transilvania”, an.73, nr.5-6, 1942, p. 25.

69 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 95– 100. 70 D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Ediţie îngrijită de Ilie

Bădescu, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, p. 26. 71 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei.

Teorii contemporane, p. 82-102. 72 Vezi, Constantin Stere, Social-democraţie sau poporanism?, Ediţie

şi prefaţă de Mihai Ungheanu, postfaţă de Ilie Bădescu, Editura „Porto-Franco”, Galaţi, 1996.

73 M. Ralea, Intelectualii şi ţărănimea, în „Dreptatea”, din 9 ianuarie 1928.

75

căreia legea creşterii naturale a populaţiei generează nevoia socială crescândă de alimente, deci populaţia este dependentă de resurse.

• Neoliberalismul, prin Ştefan Zeletin (1882-1934) – fondatorul sociologiei statului, considera că procesul natural al evoluţiei sociale era, în fapt, o dezvoltare de la structura economică spre aşezămintele juridico-politice, care se altoiesc pe această structură, în care rolul burgheziei era fundamental.74 Conform concepţiei sale, dezvoltarea socială creează organizaţii sociale care se dezvoltă treptat, în mod organic.75

• Conservatorismul politic a generat aşa-numitul conservatorism sociologic, reprezentat prin P. P. Carp (1837-1919), care considera că statul nu poate rămâne indiferent la mizeria celei mai mari părţi a naţiunii, ţărănimea, fără să întrevadă soluţii sociale. La rândul său, Titu Maiorescu (1840-1917) a elaborat „teoria formelor fără fond”, conform căreia fiecare popor este unicat, cu idei şi instituţii proprii. De aceea, un popor nu poate împrumuta ideile şi instituţiile altor popoare mai înaintate, în civilizaţie, întrucât acestea sunt pentru el „forme fără fond”.

▲ În definirea şi caracterizarea naţiunii române s-au implicat, cu deosebire, evoluţionismul, dar, în mod deosebit, etno-centrismul.

• Evoluţionismul, prin Henri Sanielevici, a definit naţiunea română pornind de la cei doi factori a evoluţiei sociale: „lupta de clasă” şi „psihologia de rasă”, apreciind că prioritară pentru compa-rarea naţiunilor este psihologia de rasă.76

Aşa-numita „sociologie elitist-etnocratică”, în fapt doctrină politică, a pornit în definirea naţiunii române de la importanţa individului, grupurilor sau structurilor sociale în evoluţia socială („oamenii aleşi”, elite), din care rezultă că societatea se structurează în elite şi mase, între care este o veşnică opoziţie.

• A.C. Cuza, pe baza viziunii organiciste, a dezvoltat ideile lui Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Mihai Eminescu şi B.P.Haşdeu, contrapunând ideea naţională ideii liberale. El a pornit în definirea naţiunii de la „poporaţie” – ca totalitate a indivizilor, dezvoltată în anumite limite geografice, economice, etnice şi politice, care cuprinde

74 Vezi, Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei

istoric, Editura Cultura naţională, Bucureşti, 1925. 75 Ştefan Zeletin, Istoria socială, Bucureşti, 1927, p. 7. 76 H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, Editura Librăriei

H. Steinberg, Bucureşti, 1916, p. 398.

76

naţiunile şi rasele, dar şi grupurile şi clasele diferite ale grupărilor umane.77 Principiul „poporaţiei” este principiul civilizaţiei, deoarece aceasta îşi perfecţionează continuu organizarea şi instituţiile, iar „poporaţia în stare de civilizaţie formează naţia”.78

• Nicolae Paulescu (1868-1931) a dezvoltat o sociologie politică, de natură naţionalist-creştină, abordând naţiunea prin „teoria instinctelor şi pasiunilor sociale”. Conform părerii sale, naţionalismul devine explicit numai atunci când românismul este în pericol, ameninţat de asalturile alogene.79

• Nichifor Crainic (1889-1972) a dezvoltat o sociologie spiritualist-creştină, abordând naţiunea pornind de la societate – un organism ale cărei funcţii vii sunt profesiile. El a considerat că organizarea socială dezirabilă este corporaţia, a văzut în „structura de clasă” o „creaţie diabolică de tip marxist”, iar în lupta de clasă un mijloc de dezagregare socială. De aceea, a apreciat că organismul social nu poate fi alcătuit din funcţii negative, concurenţiale, ci din funcţii creatoare, complementare.80

• Traian Brăileanu (1882-1947), în lucrarea „Teoria comunităţii omeneşti” (publicată postum) a aplicat metoda sistemică în plan social, fiind creatorul unui sistem de filosofie socială, în cadrul căruia sociologia a devenit ştiinţa raporturilor dintre comunităţi. Conform percepţiei sale naţiunea este „comunitatea morală cea mai largă”, distingându-i 6 puteri: biologică, morală, religioasă, estetică, economică şi politică. Traian Brăileanu afirma că prioritară este puterea morală,81 militând pentru „naţionalizarea elitelor”.

c) Etnicul – ca „stare de spirit” a naţiunii Factorul-premisă în devenirea naţiunii române este etnicul – ca

stare de spirit – pe care s-a fundamentat conştiinţa de sine a oamenilor care s-au raportat peren la geneză şi au vieţuit împreună în aceeaşi

77 A.C. Cuza, Despre poporaţie. Statistica, teoria şi politica ei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1929, p. 429.

78 A.C. Cuza, Cuzismul, Iaşi, 1928, p. 13. 79 Vezi, pe larg, N. C. Paulescu, Traité de psyhologie medicale, vol. I-

III, Bucarest, 1919-1922. 80 Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura „Cugetarea”,

Bucureşti, p. 186. 81 Traian Brăileanu, Naţiunea şi puterile sociale, în „Însemnări

sociologice”, anul IV, nr.3, p. 19.

77

patrie.82 Ea încorporează în sine procesele sociale identificate de marii sociologi români Constantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti.

▲ Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), promotorul teoriei personalismului energetic, afirma că fundamentul unei naţiuni îl constituie „înrudirea de sânge, corelaţiunile strânse cu pământul şi multe alte legături de minte şi de inimă, stabilite în decursul unei lungi convieţuiri între locuitorii unei ţări.”83 De aici rezultă că „etnicul este sufletul unei naţiuni”, adică „unitatea de viaţă legată de o orientare conştientă”.84 La baza etnicului se află, după percepţia sa, „conştiinţa comunităţii”, care se exprimă sub forma conştiinţei originii (sub denumirile de ethnos, gens, natio, ethnicus), a conştiinţei limbii şi a conştiinţei comunităţii de destin.

▲ Dimitrie Gusti (1880-1955), fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti,85 definea naţiunea ca „realitate sintetică, în înţelesul că ea formează o totalitate, un întreg viu, indivizibil, cu neputinţă de a fi redus la indivizii care o compun sau la o singură parte din fiinţa ei”. El a fost convins că „naţiunea este cea mai complexă unitate socială”,86 o „comunitate etnică naturală” care se realizează „printr-un efort de fiecare clipă, prin voinţa de a fi, de a trăi şi de a lupta”.

Conform percepţiei sale, naţiunea nu poate fi, deci, desfăcută „de substratul ei etnic, de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice care nu-i aparţin decât ei”.87

d) Repere teoretice şi dificultăţi metodologice actuale în defi-nirea şi caracterizarea naţiunilor

Naţiunile au făcut obiectul a două genuri de investigaţii cu capacităţi explicative neechivalente: investigaţii de tip cauzal şi investigaţii de tip sistemic, fiecare cu posibilităţi, dar şi cu limite.88

82 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 100-101. 83 C.Rădulescu-Motru, Andrei Bârseanu şi naţionalismul, 1924, p. 17. 84 C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, Îngrijire de

ediţie, introducere şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 111-113.

85 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 24-27. 86 Vezi aprecierile, la Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a răz-

boiului, p. 4-7. 87 D. Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Enciclopedia României, I, Statul,

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 17 şi urm. 88 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 102-104.

78

1. Posibilităţi şi limite oferite de analiza determinist-cauzală a naţiunilor

Investigarea naţiunilor în cadrul analizei determinist-cauzale impune acceptarea unei relaţii simultane între cauză-efect şi scopuri-mijloace, impuse de teoria cauzalităţii sociale. Analiza determinist-cauzală se bazează pe principiul statisticii.89 Dacă naţiunile sunt investigate în limitele acestei metodologii, se ajunge la concluzia că existenţa socială, deci organizarea socială, este guvernată de anumite „legi”,90 deci nu de procese sociale.

2. Posibilităţi oferite de analiza sistemică a naţiunilor Teoria generală a sistemelor explică atât echilibrul, cât şi

schimbarea, prezervarea sistemului, dar şi conflictul intern.91 ▲ Analiza de „tip sistemic” aplicată în cazul naţiunilor face

posibilă o altă interpretare a determinismului propriu socialului,92 ca obiect în sine şi ca suport informaţional al investigării unei anumite clase de organizări. Componentele naţiunii, ca sistem social, devin: „actorul” – ca unitate socială, adică subiectul individual sau colectiv al naţiunii; „actorul social” – realizat de un actor orientat spre ceilalţi actori şi „status”-ul (sau rolul) – ca subsistem organizat al actorului sau actorilor care ocupă „status”-uri şi acţionează unii faţă de alţii în termenii unor orientări reciproce date.93

▲ Analiza sistemică produce tipuri politice de naţiuni.94 Po-trivit conceptelor specifice ale paradigmei sistemice (,,complexitate”,

89 Serge Moscovici, Fenomenul reprezentărilor sociale, în vol.

Reprezentările sociale, coordonare şi prefaţa: prof.univ.dr. Adrian Neculau, Societatea Ştiinţifică & Tehnică S.A., Bucureşti, 1995, p. 59, 64 – 67.

90 Ştefan Celmare, Perspective epistemologice, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 1993, p.35-49, 70-87.

91 Ludwig von Bertalanffy, Théorie générale des systémes. Physique, biologie, psychologie, sociologie, philosophie, Dunod, Paris, 1973, p. 201.

92 Vezi, Mihai Drăgănescu, Societatea ca sistem, în Ştiinţa conducerii societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1971.

93 Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1998, p. 197.

94 Vezi, Sergiu Tămaş, Abordarea sistemică în ştiinţa conducerii, în Studiul sistemelor în ştiinţa conducerii, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979, p. 26-27.

79

„structuri”, „funcţii”, „mecanisme de autoreglare” etc.),95 naţiunile pot fi investigate secvenţial ca organizări sociale, cu precizarea că ele sunt considerate „complexităţi”, deci organizări aflate în „stări aproape de echilibru”, deci relativ stabile.

e) Teorii actuale ale emergenţei naţiunilor Pornind de la piatra de temelie pusă de sociologul Dimitrie Gusti

în definirea şi caracterizarea naţiunii române, demersurile sale sunt continuate, astăzi, destul de firav, de istorici, şi inadecvat de poli-tologi, deveniţi, în majoritate, sclavii mirajului globalizării.96

Concluziile sociologului român sunt confirmate de rezultatele investigaţiilor specificului etnic al popoarelor în diferite epoci istorice. Istoricul G.D. Iscru argumentează că, odată apărute, naţiunile devin principalele permanenţe ale istoriei.97 Pe acelaşi făgaş se înscrie şi sociologul Constantin Schifirneţ, care apreciază că naţiunile au geneze diferite, în etno-organizarea din care au evoluat.98

1. Posibilităţile oferite de „teoria latenţelor” Continuator al ideilor şi perspectivei înţelegerii profunde a

naţiunilor, deschise de Dimitrie Gusti, este astăzi sociologul Ilie Bădescu, care a elaborat o nouă paradigmă de abordare a problematicii complexe a naţiunilor, cea a identităţii naţionale.99 Pe baza acestea, a elaborat o nouă abordare a unităţii de substrat (sau „specific etnic”) al popoarelor, prin teoria latenţelor sufleteşti difuze. Pe baza acesteia, a ajuns la concluzia că afirmarea naţiunilor este „un proces care coboară adânc în milenii şi are continuitatea memoriei colective, a unităţii etnospirituale profunde şi complete, acoperind toată harta etnică şi întreaga voinţă populară”, deci „naţiunea este o sinteză specială între un sentiment şi o nouă idee colectivă”. Sociologul Ilie Bădescu este convins că naţiunea poate fi înţeleasă şi caracterizată numai prin depăşirea oricăror abordări de tip ideologic şi identificarea tuturor

95 Dorin Rădulescu, Stelian Minoiu, Emil Stan, Introducere în teoria

sistemelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 22. 96 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 104-107. 97 G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi

Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997, p. 21. 98 Vezi, discuţia, la Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 169-174. 99 Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,

1997, p. 128-129.

80

proceselor sociale, îndeosebi a celor etno-spirituale, care fundamentează posibilitatea şi necesitatea elaborării unei „sociologii a naţiunii”.100

2. Posibilităţi oferite de analiza procesual-organică Paradigma procesual-organică – elaborată relativ recent de

către sociologul Lucian Culda – propune să se investigheze naţiunile, ca şi celelalte organizări sociale, luându-se în considerare natura informaţional-energetică a proceselor sociale care le întreţin. Conform acestei paradigme, investigaţia are relevanţă numai dacă se acceptă că oamenii şi organizaţiile funcţionează ca procesori de informaţii sociale.

Cercetarea de tip procesual-organic oferă un model nou de analiză a naţiunilor, conferind instrumente şi soluţii verificabile în existenţa socială, întrucât porneşte de la premisa: „naţiunea este produsul şi expresia capacităţii oamenilor de a funcţiona de pe poziţii informaţionale noi, diferite de cele anterioare”.101

Paradigma procesual-organică oferă repere care justifică ipoteza: naţiunile sunt procesualităţi, adică organizări sociale aflate în „stări departe de echilibru”, în raport de care se diferenţiază toate celelalte tipuri de organizări sociale, de la familie la organizare statală, de la procesele rurale la manifestările culturale, de la organizările militare la organizările economice. Lucian Culda a ajuns la concluzia că „naţiunea reprezintă principala formă de fiinţare a organizărilor etnice”, întrucât numai etno-organizările au posibilitatea de auto-conservare prin modificări succesive a capacităţilor funcţionale, deci prin reproducere sub formă de naţiuni.102

Concluzie: Naţiunile au devenit obiect de studiu sociologic din necesitatea

înţelegerii corecte a sensului, semnificaţiei şi devenirii lor, pentru a argumenta perenitatea şi caracterul lor organic şi a combate abordările empirice ale ideologiilor generatoare de construcţii mecanice (<feude> şi <imperii>).

100 Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, p.129-158. 101 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1997, p.124-157. 102 Detalii, la Lucian Culda, Procesualitatea socială; Idem., Emergenţa

şi reproducerea naţiunilor; Idem., Organizaţiile.

81

SECŢIUNEA A III-A ELEMENTE DE SUSŢINERE A SCOPURILOR PROPUSE A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea conceptelor

elaborate sau reformulate 1. Naţiunile au devenit obiect de studiu sociologic din nevoia

investigării lor ştiinţifice, ca o consecinţă a neechivalenţei între „organic” şi „mecanic” în înţelegerea şi caracterizarea lor, precum şi a prevenirii transformării lor de către ideologi, în „state-naţiuni”, după chipul „centrelor de putere”. Implicarea sociologiei în definirea naţiunilor este necesară pentru a decela modalităţile de gândire care afirmă caracterul „organic” al naţiunii – construit pe principiul succesiunii de generaţii – şi cele care impun caracterul ei artificial, „mecanic” – conform căruia naţiunile sunt construite, consolidate în timp de crize, revoluţii, războaie şi care sacralizează vechiul sau noul în funcţie de conjunctură.

2. În investigarea naţiunilor este nevoie de epistemologie pentru a face deosebire între abordările empiriste şi raţionaliste şi a identifica posibilităţile oferite de modelarea ontologică, cu ajutorul căreia se pot caracteriza organizările sociale primare, cele derivate (etno-organizări) anterioare emergenţei naţiunilor, precum şi organizările care transced naţiunile, respectiv cele transnaţionale. În acelaşi timp, se pot dezvălui procesorii de informaţii, organizările sociale pe care le generează şi le întreţin, precum şi procesele sociale care se pot produce (organizante şi dezorganizante).

3. Investigarea actuală a naţiunilor răspunde unor nevoi de apărare şi protecţie în faţa ameninţărilor şi agresiunilor: nevoia de identitate – ca unitate în diversitate, cerută imperios de necesitatea conservării matricilor spirituale, a spaţiului naţional, a credinţei „neamului”, a menţinerii autorităţilor publice naţionale; nevoia de continuitate în spaţio-temporalităţile generatoare de necesităţi şi valori sociale – care asigură reproducerea naţiunii sau „starea de securitate”, capacităţile de a produce şi utiliza resursele naţionale, de a gestiona propriile valori şi interese conştientizate ca nevoi naţionale, de a asigura omogenitatea, de a se adapta la presiunile interne şi externe care agresează socio-organizările pe care le înglobează; nevoia de socializare a oamenilor în condiţii securizante – în primul rând socializarea politică, prin presiunile pe care naţiunea le face

82

asupra „politicului” prin organizaţii cu funcţii socializante; nevoia de pro-tecţie a oamenilor în faţa ameninţărilor şi agresiunilor, care impune nevoia de responsabilitate pentru propriul destin; nevoia de reproducere a naţiunii – ca organizare socială cu finalităţi integratoare.

4. Elementul fundamental pentru înţelegerea şi caracterizarea sociologică a naţiunilor este capacitatea de procesare socială a informaţiilor, proprie oamenilor, ca fiinţe sociale. Aceasta a condus la constituirea organizărilor sociale primare, din care s-au dezvoltat organizările sociale derivate, numite etno-organizări, care au generat, apoi, naţiunile – ca organizări sociale derivate din etno-organizări.

Naţiunile sunt, deci, rezultatul competenţelor interpretative ale oamenilor, în cadrul procesualităţii sociale, gestionate de oameni în raport de necesităţi.

5. Capacitatea de investigare sociologică a naţiunilor creează posibilitatea identificării şi menţinerii proceselor sociale organizante şi afirmării „dreptului naţiunilor” ca subiect în relaţiile interna-ţionale, condiţii fundamentale pentru fiinţare şi afirmare, adică pentru a se menţine în „stare de securitate”.

6. Evaluarea sensului dat naţiunilor se poate obţine prin cer-cetarea gândirii sociologice româneşti, a cărei naştere a fost posibilă din necesitatea explicării „trebuinţelor naţiunii române”. Ea a avut un sprijin real în cunoaşterea istoriei poporului român, în definirea naţiunii române implicându-se, deopotrivă istorici, ideologi, psihologi, jurişti, sociologi. Din analiza gândirii acestora, se pot trage concluzii privind doctrinele şi teoriile care au fundamentat, în timp, înţelegerea şi caracterizarea naţiunii române.

7. Sociologia oferă multiple posibilităţi de investigare a naţiunilor, întrucât, aşa cum demonstrează sociologia românească, utilizează teorii performante, foloseşte informaţiile păstrate în memoria socială şi oferă ideologilor informaţiile necesare socializării lor şi prevenirii exceselor derivate din abordările doctrinare specifice ideologiilor violente.

8. Concluzia desprinsă din abordarea sociologică a naţiunii române este că fundamentul etnic, procesele sociale sau schimbul permanent de idei, continua acumulare de cunoştinţe prin care oamenii devin „fiinţe sociale”, precum şi capacitatea etnicului de a organiza societatea, sunt definitorii în fiinţarea naţiunilor. Rezultatele cerce-tărilor sociologice, sintetizate de cei doi mari sociologi, Constantin

83

Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti, confirmă că „etnicul este sufletul unei naţiuni” şi că „naţiunea este cea mai complexă unitate socială”.

9. Investigarea naţiunilor prin instrumentele sociologiei moderne oferă repere teoretice pertinente pentru înţelegerea şi caracterizarea acestora, dar relevă şi dificultăţile metodologice generate de limitele genurilor de investigaţii cu capacităţi explicative neechivalente, cum sunt cele de tip cauzal şi de tip sistemic.

10. Continuarea investigaţiilor este cerută de noile posibilităţi oferite de două teorii recente ale emergenţei naţiunilor: teoria la-tenţelor, a sociologului Ilie Bădescu – care, pe baza paradigmei identităţii naţionale, susţine că „naţiunea este o sinteză specială între un sentiment şi o nouă idee colectivă” şi teoria procesual-organică, a sociologului Lucian Culda, care susţine că oamenii şi organizaţiile, funcţionând ca procesori de informaţii sociale, fac posibile procesele sociale organizante şi dezorganizate, precum şi reproduceri ale organizărilor sociale în modalităţi care sunt marcate de discontinuităţi ce întreţin stările „departe de echilibru”, ca stări naturale ale organizărilor sociale, inclusiv ale naţiunilor.

11. Afirmăm necesitatea ca investigarea naţiunilor să se desfă-şoare în cadrul „sociologiei naţiunilor”, utilizând posibilităţile deschise de gândirea sociologică românească începând cu Ion C. Brătianu, care poate fi socotit întemeietorul unei sociologii a naţiunii şi terminând cu Dimitrie Gusti, prin „Sociologia naţiunii”. Aceasta este cerută astăzi de oamenii cu responsabilităţi pentru soarta „cetăţii”, pentru a identifica liniile de propăşire a fiecărei naţiuni, ca unitate în diversitate şi pentru a argumenta că naţiunile continuă să rămână unităţile sociale definitorii ale omenirii.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Care este explicaţia faptului că naţiunile au devenit obiect de

studiu sociologic? 2. De ce este nevoie de epistemologie în investigarea naţiunilor

şi ce rol are procesarea socială a informaţiilor în acest demers? 3. Care este sensul şi semnificaţia date naţiunii române de către

Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu? 4. Ce teorii sociologice şi doctrine politice au fost implicate în

definirea şi caracterizarea naţiunii române?

84

5. Care sunt concluziile desprinse din gândirea sociologilor Constantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti privind naţiunile?

6. Ce dificultăţi metodologice şi pragmatice generează limitele investigaţiilor de tip cauzal şi sistemic?

7. Care sunt reperele oferite de teoria latenţelor, respectiv teoria procesual-organică privind investigarea şi definirea naţiunii?

8. De ce este nevoie astăzi de sociologia naţiunilor? 9. Căror nevoi sociale răspunde investigarea actuală a naţiunilor? 10. Ce demersuri trebuie întreprinse pentru ca naţiunile să fie

recunoscute şi acceptate ca „subiect” în relaţiile internaţionale? C. Bibliografie minimală 1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –

teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996. 3. Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,

1997. 4. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1996. 5. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 6. Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques

et expériences historiques, Paris, Armand Colin, 1999. 7. Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, traducere de

Alina Mihaela Creţu, Eurosong & Book, 1998. 8. Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere: Anton Lepădatu, Editura

Incitatus, Bucureşti, 2001. 9. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea

Albastră, Bucureşti, 1995. 10. G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi

Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997. 11. Istoria sociologiei româneşti, coordonator Ştefan Costea, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998. 12. C.Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, Îngrijire

de ediţie, introducere şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.

85

TEMA 3

NAŢIUNILE – ORGANIZĂRI SOCIALE GENERATE DE INTERACŢIUNILE DINTRE OAMENI PENTRU SATISFACEREA NECESITĂŢILOR SOCIALE

Consideraţii programatice

▲ Motivaţia temei Acceptarea definirii naţiunilor ca „forme de comunitate umană

stabilă”, constituită istoriceşte pe baza unităţii de limbă, de viaţă economică şi de factură psihică, manifestate în particularităţile specifice ale culturii naţionale, ale conştiinţei comune şi ale destinului comun”1 generează confuzii şi consecinţe perverse în planul înţelegerii proceselor sociale care întreţin naţiunile. Acestea sunt procesualităţi, deci se află în permanenţă în „stări departe de echilibru”, generate de interacţiunile oamenilor pentru satisfacerea necesităţilor. în modalităţi care decurg din capacitatea lor de procesare a informaţiilor.2

Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că necesităţile unei naţiuni nu sunt politice, ci sociale, şi a explicita consecinţele perverse pe care le produc gândirea şi acţiunea politică în planul explicării devenirii naţiunilor.

▲ Obiective – înţelegerea proceselor sociale întreţinute de oameni în spaţiul

public, precum şi a raţiunii sociale a procesorilor de informaţii implicaţi în organizarea şi funcţionarea naţiunii;

– cunoaşterea genurilor de necesităţi sociale exprimate de naţiuni şi conexiunile cu funcţiile acestora în condiţiile unui mediu social stabil sau instabil;

– dezvoltarea capacităţii de analiză şi evaluare a proceselor sociale benefice fiinţării şi afirmării naţiunilor şi argumentarea consecinţelor produse asupra oamenilor prin satisfacerea necesităţilor sociale.

1 Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, p. 670. 2 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p.10.

86

SECŢIUNEA I NECESITĂŢILE NAŢIUNILOR („TREBUINŢELE NAŢIILOR”)

a) Conexiunile organice între „necesităţi” şi funcţiile naţiunilor

Naţiunile fiinţează şi se afirmă prin intermediul oamenilor în interiorul organizaţiilor. Aceştia sunt procesorii informaţiilor sociale care susţin procesele sociale dezirabile reproducerii naţiuni în modalităţi care întreţin stările „departe de echilibru”.

▲ Necesităţile sociale (sinonime cu nevoile şi trebuinţele) decurg din cerinţele funcţionării naţiunilor, fiind specifice „fiinţei sociale” şi comunităţilor la care aceasta se raportează. Fundamentale sunt întreţinerea mediului social care asigură funcţionarea organizaţiilor (nevoia de comunitate), motivarea oamenilor pentru performanţe profe-sionale satisfăcătoare (nevoia de a genera valori sociale), rezolvarea conflictelor interne sau a conflictelor cu construcţiile mecanice – feudele şi imperiile (nevoia de protecţie), controlul asupra spaţiului geo-fizic în care fiinţează (nevoia de gestionare) etc.

▲ Naţiunile generează şi întreţin mediul social necesar atât conştientizării de către oameni a propriilor necesităţi, cât şi al satisfacerii acestora prin acţiuni sociale în cadrul organizaţiilor cu funcţii explicite. Acestea nu pot fi înţelese în cadrul teoretic specific ideologiilor şi doctrinelor politice, care sunt concurente sau se con-fruntă între ele.

▲ În interiorul organizaţiilor încorporate de naţiune, nece-sităţile asumate şi recunoscute devin „necesităţile naţiunii”. Acestea pot fi satisfăcute numai prin activităţi productive, expresie a libertăţii umane.3 Numai prin activităţi productive (munca generatoare de valori sociale) o naţiune se dezvoltă ca procesualitate socială şi se menţine ca mediu social favorabil pentru dezvoltarea oamenilor, ca fiinţe sociale. Toate acestea încorporează în ele activităţi cu finalităţi explicite, generate de munca omenească.4


Vlăsceanu, p.387-389; 4 Apud Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Editura Pacifica,

Bucureşti, 1994, p. 195;

87

▲ „Necesităţile” de fiinţare şi de satisfacţie, care pot fi latente sau manifeste, sunt exprimate organic de funcţiile naţiunii, Acestea sunt necesităţi-premisă generate de funcţia productivă (resurse, materii prime, produse finite, tehnologie etc.), necesităţi – scop, generate de funcţia gestionară (organizarea şi funcţionare, protecţia oamenilor şi organizaţiilor şi soluţionarea conflictelor) şi necesităţi reproductive, generate de funcţia integratoare (construirea şi menţinerea organizaţiilor cu funcţii explicite).

▲ Relevante sunt necesităţile sociale care definesc, întreţin şi susţin libertatea oamenilor şi buna organizare şi funcţionare a fiecărei naţiuni. Buna organizare socială nu generează „omul politic”, ci fiinţa socială – consecinţa şi expresia socializării. Nevoia de raportare la geneză şi la patrie explică de ce oamenii au nevoie de rădăcini într-o lume transnaţională şi de ce au nevoie de comunitate.5

▲ Posibilităţile de satisfacere decurg din poziţia oamenilor în cadrul organizaţiilor cu funcţii explicite şi din dinamismul nece-sităţilor individuale, aflate în evoluţie şi schimbare. Fiecare naţiune are necesităţi de fiinţare (primare) – ca nevoi de subzistenţă, de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de prestigiu, de status social. În acelaşi timp, fiecare naţiune are necesităţi de satisfacţie (afirmare) – ca nevoi de coeziune, omogenitate, unitate, identitate, a căror satisfacere depinde de posibilităţile şi modalităţile de a produce resurse, dar şi de a gestiona naţiunea în condiţii securizante.

b) Genurile de necesităţi specifice naţiunilor

Necesităţile unei naţiuni sunt necesităţi explicite, publice, care decurg din stările „departe de echilibru”. Rolul fundamental în satisfa-cerea acestora revine oamenilor, ca procesori de informaţii sociale, precum şi organizaţilor publice specializate.6 Generic, fiecare naţiune, ca organizare socială cu funcţii explicite, încorporează trei genuri de necesităţi sociale exprimate în „nevoia de resurse”, „nevoia de comunitate” şi „nevoia de protecţie”.

5 Peter P. Druker, Societatea post-capitalistă, Editura Image, Bucureşti,

1999, p. 124. 6 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 114-129.

88

1. Nevoia de resurse ▲ Orice naţiune are nevoie atât pentru fiinţare, cât şi pentru

afirmare, de resurse, ca modalităţi de satisfacere a primelor „nece-sităţi sociale”.7 Acestea exprimă organic capacitatea de a le produce şi de a le folosi în raport de necesităţile sociale, precum şi procesele sociale care-i asigură funcţionalitatea, continuitatea şi reproducerea.8

▲ Producerea de resurse este prioritară în devenirea fiecărei naţiuni. Aceasta se datorează faptului că odată cu producerea de resurse, organizaţiile produc şi oamenii implicaţi în funcţionarea lor. Organizaţiile productive întreţin „spaţii publice”, care contribuie la profesionalizarea şi socializarea oamenilor.

▲ „Bătălia pentru resurse” între „naţional” şi „transnaţional” ori „supranaţional” este pierdută de naţiunile incapabile să dezvolte capacităţi performante de procesare socială a informaţiilor. De aceea, naţiunile care au capacitatea de a procesa performant informaţiile sociale îşi protejează resursele informaţionale, energetice şi umane împotriva tendinţelor acaparatoare ale corporaţiilor transnaţionale sau supranaţionale din care se naşte „imperialismul economic”.

1/1. Resursele informaţionale ▲ Resursele informaţionale sunt constituite din informaţiile

sociale („energiile”) de care dispune o naţiune pentru gestionarea propriilor necesităţi sociale („nevoia de resurse”, „nevoia de comu-nitate” şi „nevoia de protecţie”). Acesta constituie expresia capacităţii oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii explicite de a procesa informaţiile sociale,9 adică de a le transforma în utilităţi.

▲ Naţiunile, ca organizări sociale, procesează fundamental diferit informaţiile sociale faţă de construcţiile socio-politice mecanice (feude sau imperii). Procesările specifice acestora sunt, în esenţă, empirice sau determinist-cauzale, având ca domeniu de referinţă „feno-menele sociale” sau sistemul în care fiinţează anumiţi oameni.

▲ Resursele informaţionale diferă de la naţiune la naţiune, întrucât fiecare naţiune reacţionează selectiv la procesările interoga-

7 Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, tra-ducere din limba franceză de Delia Vasiliu şi Anca Ene, p. 397.

8 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 126, 207-208. 9 Lucian Culda, Organizaţiile, p.70-72.

89

tive (simbolice şi interpretative) şi la produsele acestora. Proprietăţile lor determină o naţiune să fie sensibilă la anumite procesări simbolice sau interpretative, să le stimuleze sau să le descurajeze şi să valorifice rezultatele lor pentru a-şi menţine stările „departe de echilibru”.

▲ Resursele informaţionale ale unei naţiuni pot fi rezultatul unor procesări simbolice (doctrinare, conceptuale) – specifice grupurilor socio-politice sau interpretative (strategice) – specifice grupurilor socio-profesionale. Ambele categorii au importanţă vitală, întrucât sunt purtătoare de „sens şi semnificaţie” şi au capacitatea de a interpreta procesele sociale, de la generare până la consecinţe.10

▲ Resursele informaţionale au finalitate dezirabilă dacă procesorii de informaţii (oameni şi organizaţii) efectuează procesări interpretative (bio-informaţionale). Însă, capacităţile interpretative au limite, fapt ce creează disfuncţii şi dezorganizări dificil de evaluat în timp real, întrucât procesorii de informaţii aparţin, de regulă, unui anumit orizont interpretativ.11

▲ Resursele informaţionale devin resurse de putere ale naţiunilor numai dacă se definesc în raport de procesele sociale organizante. Prin cercetarea teoretică a proceselor sociale se obţin interpretări dezirabile conştientizării consecinţelor disfuncţionale ale utilizării unor teorii socio-politice în interiorul „socialului”.

▲ Atât timp cât naţiunile se raportează la procesări diferite, care pot fi chiar incompatibile, posibilităţile şi ritmurile de repro-ducere sunt diferite. De aceea, neechivalenţa posibilităţilor naţiunilor de a asimila rezultate ale procesării interpretative particularizează modalităţile în care se reproduc.

1/2. Resursele energetice ▲ Resursele energetice ale unei naţiuni sunt rezultatul material

al energiilor (informaţiilor) încorporate în resursele informaţionale. Ele au ca mediu de producere procesele abiotice şi ca premisă producţia informaţională ce decurge din procesări interpretative, fiind finalitatea materializată a acestora.

10 Idem., Orizonturi informaţionale nesatisfăcătoare de gestionare a

naţiunilor, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1999, p. 281.

11 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 190.

90

▲ Resursele energetice se individualizează sub formă de obiecte folositoare oamenilor ca „trebuinţe” de fiinţare, satisfacţie şi afirmare. Acestea sunt numite generic bunuri materiale, semnificând tot ceea ce este destinat satisfacerii nevoilor individuale sau comune, naţionale.

▲ Resursele energetice sunt, fie creaţii individuale (ale oamenilor), fie creaţii comune (ale organizaţiilor), în funcţie de rolul social al oamenilor şi organizaţiilor, dar mai ales de capacităţile productive. Acestea satisfac o necesitate explicită şi sunt disponibile în anumite cantităţi, în funcţie de capacitatea naţiunii de a le produce. Ştiinţele sociale le diferenţiază în raport de domeniul de referinţă cu care operează. În fapt, acestea cuprind tot ceea ce consti-tuie obiectul unui drept sau al unor obligaţii.

1/3. Resursele umane ▲ Resursele umane ale unei naţiuni (oamenii ca fiinţe sociale)

reprezintă expresia capacităţii acesteia de a se reproduce pe plan biologic, dar şi social. Ele sunt definitorii pentru orice naţiune, constituind premise, dar şi consecinţe pentru celelalte două tipuri de resurse, întrucât resursele informaţionale şi energetice se realizează numai prin intermediul oamenilor.12

▲ Resursele umane constituie parte integrantă a „avuţiei naţionale”. Aceasta explică de ce sunt supuse presiunilor mult mai violente din partea construcţiilor mecanice (feude sau imperii, „centre de putere”) decât resursele informaţionale şi energetice.

▲ Numai omul, ca „fiinţă socială”, poate preveni ruperea legăturilor organice care constituie suportul „comunităţii” şi poate reface aceste legături în cazul în care acestea au fost deformate de către construcţiile mecanice.13 În existenţa naţiunilor au fost momente dificile, însă „fiinţa socială” a reconstruit mediul social din nevoia perma-nentă de patrie, ca „spaţiu public” pe care l-a conservat ca „spaţiu spiritual”, raportându-l la „geneză” prin „succesiunea de generaţii”.

▲ Procesorii de informaţii construiţi de naţiuni (oameni şi organizaţii) contribuie la realizarea resurselor informaţionale şi

12 Robert Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996,

p. 9. 13 Aurel V. David, Naţiunea. Între „starea de securitate” şi „criza

politico-militară”, Editura Licorna, Bucureşti, 2000, p. 77.

91

energetice prin relaţiile de conlucrare care decurg din interacţiunile şi raporturile dintre oameni în interiorul organizaţiilor, ca urmare a socializării acestora. De aceea, pregătirea şi instruirea profesională, educaţia cetăţenească sau religioasă a oamenilor presupun procesări interpretative continue, prin care organizaţiile cu funcţii explicite acţionează deliberat asupra oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante.

▲ Naţiunile care au capacitatea să-şi protejeze resursele umane pot preveni procesele sociale dezorganizante şi respinge agresiunile informaţionale. Afirmaţia este verificabilă astăzi, în condiţiile în care asupra naţiunilor şi statelor naţionale se exercită presiuni, în scopul declarat sau ascuns de orientare a „politicii” şi economiei acestui mileniu pe alte baze decât cele naţionale.

2. Nevoia de comunitate ▲ Omul nu se poate menţine şi afirma decât în „comuniune cu

semenii”, adică în „comunitate”. Aceasta întreţine procesele sociale specifice conştiinţei de sine a naţiunii, care generează interpretări specifice ale situaţiei şi poziţiei sale în raport cu alte naţiuni sau cu organizările socio-politice (transnaţionale, supranaţionale, „centre de putere”) şi menţine sau dezvoltă continuu procese şi construcţii simbolice proprii.14

▲ Capacitatea de satisfacere a nevoii de comunitate dezvoltă trăsăturile specifice etnicului fondator din care decurge specificul naţional. Satisfacerea acestor necesităţi conferă naţiunii capacitatea de legitimare în raport cu alte organizări sociale similare, exteriorizată prin sentimente, mentalităţi şi credinţe care întreţin identitatea naţională şi conservă conştiinţa naţională exprimată şi exteriorizată prin naţionalism.

▲ Conştiinţa şi identitatea naţională întreţinute de nevoia de comunitate constituie suportul pe care se clădeşte „naţionalitatea” în expresia sa etnică, juridică şi psihologică.15 Naţionalitatea exprimă conexiunile dintre procesorii de informaţii (resursele umane – oameni, organizaţii, comunităţi, etno-organizarea, stat) şi spaţio-temporalitatea

14 Elena Florea, Naţiunea. Realităţi şi perspective, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 111. 15 George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în dreptul internaţional

public, Bucureşti, 1929, p. 18.

92

specifică naţiunii (normarea juridică şi administrarea socială) care generează procesele sociale integratoare (psihologia naţiunii).16

▲ Satisfacerea nevoii de comunitate întreţine coeziunea, omogenitatea, solidaritatea şi unitatea naţiunii, absolut necesare pentru afirmarea propriei identităţi. Acestea definesc elementele de raţionalitate, legitimare, identitate şi motivare socială, între care se menţine echilibrul necesar pentru ca socializarea oamenilor să construiască corect poziţia şi situaţia lor socială.17 Nevoia de comunitate este sinonimă cu nevoia de libertate.

2/1. Coeziunea naţiunii Coeziunea unei naţiuni constituie expresia capacităţii de

conştientizare de către oameni, ca fiinţă socială, a posibilităţilor pri-vind realizarea obiectivelor comune (comunitare), în cadrul relaţiilor de comunicare bazate pe încredere, sinceritate, susţinere reciprocă şi afectivitate pozitivă.

▲ Relaţiile de comunicare între oameni sunt întreţinute de credinţa naţiunii (religia), de tradiţia istorică a teritoriului naţional („casa naţiunii”) şi de cultura naţională. Acestea sunt evidenţiate în dreptul public şi privat de „pactul social” prin care oamenii recunosc şi acceptă regulile convieţuirii (spiritul de comunitate).

▲ Coeziunea asigură conformarea oamenilor la normele so-ciale şi la ordinea socială, modificându-şi opiniile şi comportamentele în acord cu acestea. În acelaşi timp, generează oamenilor un grad ridicat de satisfacţie, confort psihologic şi sentimentul de securitate, iar situaţiile de anxietate determină o creştere a coeziunii.

▲ Fundamentală în asigurarea coeziunii unei naţiuni este credinţa naţiunii (religia).18 Aceasta semnifică raportarea la „absolut” în forme şi prin ritualuri care întreţin spiritul de comunitate şi pere-nitatea succesiunii de generaţii, până la geneză. O naţiune cu un grad ridicat de coeziune exprimă organic consensul şi adeziunea oamenilor la obiectivele comune, precum şi relaţiile de cooperare între oameni, dar şi între organizaţiile cu funcţii explicite.

16 Vezi, discuţia, la Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 174. 17 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 46-47. 18 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 83-84.

93

▲ Un rol determinant în menţinerea coeziunii unei naţiuni revine conştiinţei de sine, exprimată prin „naţionalism”. Acesta se exprimă ca o componentă procesual-organică a ordinii naturale şi universale şi întreţine ideea de unitate în diversitate.

▲ Sursa destrămării coeziunii unei naţiuni este politicianismul. Acesta îi afectează unitatea spirituală, o sfârtecă în bucăţi şi nu este capabil să genereze relaţii bazate pe comunicare între oameni, ci numai pe raporturi formalizate, structurate şi întreţinute din interes.

2/2. Omogenitatea naţiunii ▲ Naţiunea are capacitatea de a gestiona procesele sociale care

unifică sau standardizează „status”-urile sau rolurile sociale. Ca-racterul său organic presupune o omogenizare educaţională, culturală, simbolică, instituţională etc. Relaţia omogenizare – diversificare este una din cele mai dinamice relaţii pe care le cunosc astăzi naţiunile aflate sub presiunile proceselor socio-politice transnaţionale şi supranaţionale. Liantul omogenizării socio-spirituale este cultura naţională.

▲ Omogenitatea unei naţiuni este expresia capacităţii oamenilor de a întreţine procesele sociale organizante generate de spaţiul social amenajat. Aceasta defineşte capacitatea oamenilor cu competenţe pro-fesionale şi socializante, precum şi a organizaţiilor cu funcţii explicite de a preveni şi elimina diferenţele sociale, spirituale sau structurale.

▲ Omogenitatea unei naţiuni este marcată de specificul etniei din care s-a dezvoltat, dar şi de „pecetea” etniilor („minorităţile naţionale”) care se infiltrează şi se stabilesc prin presiuni sau sunt acceptate în spaţiul naţional de către etno-organizarea care a construit „patria”. Însă, rolul de amplificator în acest proces îl are structura de clasă, adică modalităţile în care se impun şi menţin raporturile socio-politice rezultate în urma producerii şi repartizării resurselor, precum şi diversitatea ideologiilor care se nasc şi se confruntă în interiorul naţiunii.

▲ Gradul de omogenitate al unei naţiuni, care exprimă caracterul ei organic, este influenţat de capacitatea de a se forma şi dezvolta în limitele unei anumite etno-organizări (comunităţi). De regulă, „o naţiune – afirmă sociologul Lucian Culda – este plauzibil să se constituie în limitele unei anumite etno-organizări”, însă „este plauzibil să înglobeze mai multe etno-organizări, care sunt conexate

94

prin mai multe tipuri de relaţii, care au anumite proprietăţi informa-ţionale comune sau similare”.19

▲ Rolul asigurator al acestei omogenităţi revine „corpus”-ului generator de valori sociale (poporul) construit pe suportul etnicului fondator. Prin intermediul acestuia naţiunea se defineşte peren ca mediu dezirabil pentru socializarea oamenilor. Etnicul fondator conservă şi transmite obiceiuri, caractere sau norme de comportament, menţine pre-zenţa „sinelui naţional” şi întreţine identitatea naţiunii.20

2/3. Solidaritatea naţională ▲ Solidaritatea este expresia unei comunităţi „de interese, idei,

credinţe, sentimente, opinii, generatoare ale unui mod unitar de acţiune”.21 Aceasta are ca fundament solidarismul, susţinut de „nevoile naţiei” pentru întreţinerea şi menţinerea armoniei sociale.

▲ În interiorul naţiunilor oamenii se asociază din necesităţi sociale, deci solidaritatea este organică, generată şi întreţinută de organizaţiile cu funcţii explicite (productive, gestionare şi integra-toare). Aceasta nu rezultă din omogenizarea socială a oamenilor, ci din diferenţierile generate de procesele sociale în interiorul cărora oamenii desfăşoară activităţi cu finalităţi productive, gestionare şi integratoare.

▲ Solidaritatea oamenilor întăreşte identitatea naţiunilor, precum şi capacitatea de a armoniza motivaţiile şi acţiunile oame-nilor în respect pentru semeni.

Fiecare naţiune construieşte norme sociale şi defineşte valori sociale, ca „bunuri comunitare” (naţionale), iar oamenii integraţi în organizaţii îşi asumă şi respectă obligaţiile („datoriile”) faţă „de sine” şi faţă de comunitate.

▲ Naţiunile capabile să întreţină stările „departe de echilibru” se caracterizează printr-un înalt grad de solidaritate a oamenilor integraţi în organizaţii, numită generic „solidaritatea naţională”. Aceasta nu este „mecanică” (soliditate), specifică construcţiilor socio-politice (feude sau imperii), în care oamenii se „asociază” sub presiunile

19 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 158. 20 Vazi, discuţia, la Gil Delannoi, La sociologie de la nation.

Fondements théoriques et expériences historiques, p. 14-15. 21 Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu, p. 596.

95

exercitate de un „centru de putere”, cu toate că nu trăiesc sentimente si-milare, nu aderă la aceleaşi valori şi credinţe, nu au voinţe convergente.

2/4. Unitatea naţiunii ▲ Unitatea naţiunii este expresia stărilor „departe de echilibru”

care-i asigură caracterului organic şi forma definitorie de integrare funcţională a oamenilor şi organizaţiilor în corpul naţiunii, ca unitate socială. „Naţiunea – afirma sociologul Dimitrie Gusti – este singura unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere pentru deplina ei realizare o unitate mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi propăşire în propria sa alcătuire. Nici o altă unitate socială nu ocupă un loc asemănător în domeniul vieţii sociale”.22

▲ Unitatea fiecărei naţiuni este legată organic de unitatea spaţiului naţional (,,casa naţiunii”). Acesta reprezintă pământul pe care s-a format naţiunea şi care-i asigură capacitatea de satisfacere a necesităţilor. Pentru naţiune, „spaţiul naţional” constituie „zestrea geo-fizică” amenajată social.

▲ Unitatea spaţiului, ca spaţiu social amenajat, întreţine unitatea naţiunii numai dacă aceasta este capabilă să-şi menţină funcţia gestionară, adică numai dacă statul naţional, prin organizaţiile construite de popor, este capabil să-l apere şi să-l conserve. Mediul geo-fizic şi spiritual întreţinut de naţiune devine spaţiu public (în esenţă spaţiu social), unde oamenii şi organizaţiile desfăşoară activităţi generatoare de valori sociale şi au posibilitatea să-şi gestioneze necesităţile („trebuinţele”), ca „treburi publice” („rei publica”).

▲ Definitorii în menţinerea unităţii fiecărei naţiuni sunt organizaţiile cu funcţii integratoare explicite. Interacţiunile, raporturile şi relaţiile dintre acestea sunt susţinute de aceeaşi „credinţă a naţiunii” (religia), dominanta sa simbolică. În interiorul ei, biserica naţională devine modalitatea organică de exprimare a spiritului comunitar şi organizaţia care conservă, dezvoltă, întreţine şi susţine spiritul de unitate a naţiunii.

22 Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Opere, p. 492.

96

3. „Nevoia de protecţie” ▲ Numai naţiunile, ca organizări sociale, protejează oamenii

şi organizaţiile împotriva insecurităţii şi agresivităţii mediului socio-politic sub presiunea căruia fiinţează şi întreţin relaţii de comunicare. Insecuritatea mediului socio-politic este provocată de raporturile de dominaţie politică, economică şi socială construite de ideologi şi de constrângerile şi privaţiunile impuse. Agresivitatea exprimă comportamentul verbal sau acţional ofensiv al unor oameni sau grupuri socio-politice, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalţi.23

▲ Cele mai frecvente agresiuni sunt cele socio-politice, care au ca ţinte, de regulă, simbolurile, imaginile sociale, anumite orga-nizaţii sau capacitatea de reproducere a naţiunii. Acestea iau forma presiuni-lor dezorganizante selective sau a presiunilor ori acţiunilor distructive. Ele au ca sursă o opţiune ideologică, în spatele oricăror manifestări violente ilustrate de „bătălia pentru resurse” aflându-se o ideologie.

▲ Principala sursă de agresare a unei naţiuni se află în interiorul acesteia, fiind exprimată prin acţiunile ideologilor care au reuşit, prin forţă şi persuasiune, să construiască statul ca „raport de putere”. Ea se conjugă, de regulă, cu agresiunea produsă din afara „casei naţiunii” prin ideologiile antinaţionale, care construiesc „centre de putere”. Ideologii care se implică, din interes, în social şi reuşesc să acceadă la putere, creează „două lumi” diferite în corpul naţiunii, una care domină şi controlează, iar cealaltă dominată şi controlată. Ei admi-nistrează naţiunile prin „centralizare decizională" sau „ideologizare totală”24 cu ajutorul „oligarhiei politice” – denumită de către sociologii Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, „clicocraţie”,25 – de cele mai multe ori în „conlucrare” cu „grupările internaţionaliste” de orice factură.

▲ Rolul fundamental pentru întreţinerea nevoii de protecţie este protecţia socială. Aceasta cuprinde un set de măsuri necesare asigurării unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru


Vlăsceanu, p. 21-22. 24 Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura „Eficient”, Bucureşti,

1997, p. 17. 25 Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cercetător Radu Baltasiu, Fiinţa na-

ţională sub agresiune (I), în „Gândirea militară românească”, serie nouă, nr. 2 / 1998, p. 131-137.

97

toţi oamenii, numiţi ideologic „populaţie” şi, în mod special, pentru anumiţi oameni sau grupuri de oameni aflaţi în dificultate.26 În funcţie de capacitatea de a asigura protecţia socială a oamenilor, naţiunea constituie catalizatorul care „transformă masa informă şi atomizată în grup conştient şi solidar”.27

c) Munca şi cultura – premisele satisfacerii „trebuinţelor naţiei” ▲ „Trebuinţele naţiei” pot fi satisfăcute numai prin acţiunile

sociale ale organizaţiilor cu funcţii explicite şi prin activităţile creative individuale. Acestea generează valorile sociale şi întreţin funcţiile naţiunii, ca expresie a capacităţii de a procesa performant informaţiile sociale şi întreţin starea socială, caracterizată prin recunoaşterea normelor sociale, socializarea şi integrarea socială, control social şi prevenirea manifestărilor deviante şi ale încălcărilor ordinii sociale.28

▲ Pe planul funcţiei productive, generează valori sociale acti-vităţile sau acţiunile care asigură satisfacerea nevoilor de resurse. Acestea contribuie la:

– menţinerea suveranităţii naţiunii asupra resurselor; – satisfacerea nevoilor de materii prime şi de pieţe de desfacere

pentru producătorii, respectiv utilizatorii de resurse; – constituirea resurselor în „capital naţional”; – capitalizarea prin activităţi productive a economiei naţionale; – menţinerea accesului la resurse a corpurilor socio-profesionale; – satisfacerea nevoilor de securitate ale oamenilor şi organiza-

ţiilor productive. ▲ Pe planul funcţiei integratoare, produc valori naţionale

acele activităţi sau acţiuni care asigură satisfacerea nevoilor de comunitate. Acestea contribuie la:

– menţinerea caracterului organic al naţiunii; – evidenţierea forţei culturii de masă, a celor privaţi de resurse; – menţinerea naţiunii ca unitate socială cu fundament etno-

spiritual;

26 Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, Institutul European,

1998, p. 19-23. 27 Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques

et expériences historiques, p. 19. 28 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 129– 131.

98

– atenuarea sau prevenirea diferendelor confesionale între statul naţional şi statele vecine interesate;

– stabilitatea demografică a naţiunii; – menţinerea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prevăzute în

Constituţie ca expresie a voinţei naţionale; – prevenirea „separatismului confesional”, consecinţa încercării

elitelor politice violente de a sparge naţiunea în „unităţi confesionale” şi de a crea pe teritoriul naţional instituţii confesionale impuse de centrele de putere etno-confesională.

▲ Pe planul funcţiei gestionare, generează valori sociale acti-vităţile sau acţiunile care asigură satisfacerea nevoilor de protecţie. Acestea contribuie la:

– menţinerea şi susţinerea capacităţilor gestionare ale naţiunii; – construirea de relaţii de comunicare bazate pe afectivitate

pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere între comunităţile care funcţionează în interiorul naţiunii;

– rezolvarea în mod democratic a problemelor sociale; – realizarea intelectuală a oamenilor înăuntrul „casei naţiunii” şi

menţinerea unei culturi „de masă”, ca fundament al culturii naţionale; – menţinerea stării de sănătate a populaţiei; – abordarea de pe poziţii sociologice a problemelor de ordin

social, politic, economic, militar şi moral-spiritual; – întreţinerea modelelor socio-politice compatibile cu fondul autohton. ▲ Capacităţile productive, integratoare şi gestionare ale unei

naţiuni întreţin „stările departe de echilibru” necesare fiinţării şi afirmării acesteia. Ele asigură dezvoltarea bazei economiei naţionale, menţinerea caracterului naţional al statului şi întreţinerea organizaţiilor cu funcţii profesionale şi socializante, precum şi a mediului social necesar permanentei socializări a oamenilor.

▲ Continuitatea în timp şi spaţiu a proceselor sociale organizante este susţinută organic de cultura generatoare de „valori spirituale”. Cultura defineşte tiparul existenţial al unei naţiuni, îi conferă acesteia caracter de unitate spirituală, întrucât încorporează atât caracteristicile lui „genus humanum”, cât şi tradiţia valorică a etniei din care s-a dezvoltat29 şi constituie, în acelaşi timp, fundamentul matricial al fiecărei naţiuni. 30

29 Dicţionar. Cultura. Termeni şi personalităţi, coordonator Rodica Topor, Bucureşti, 2000, p.163-166;.

30 Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 34.

99

SECŢIUNEA A II-A EVOLUŢII ALE POSIBILITĂŢILOR DE SATISFACERE

A NECESITĂŢILOR SOCIALE a) „Spaţiul public” şi procesele sociale

Fiecare naţiune îşi amenajează spaţiul de vieţuire ca „spaţiu public” întreţinut de interacţiunile, raporturile şi relaţiile de comu-nicare între corpus-ul generator de valori sociale (poporul) şi „colectivitatea politică” sau statul – ca formă de gestionare ideologică a necesităţilor sociale.31

1. Procesele sociale organizante

▲ Procesele sociale organizante sunt expresii şi consecinţe ale transferurilor de informaţii şi de competenţe interpretative, capabile să construiască şi să întreţină organizaţii productive, gestionare şi integratoare specializate. Acestea întreţin capacităţile constructive de relaţii de comunicare bazate pe afectivitate pozitivă, încredere, since-ritate şi susţinere reciprocă, exprimând un indicator social definitoriu pentru aprecierea „stării naţiunii”.

▲ Procesele sociale organizante conferă naţiunilor capa-citatea de a produce şi utiliza resursele naţionale în funcţie de necesităţi. Acestea:

– întreţin nevoile naţiunii privind gestionarea în stare de securitate a propriilor valori şi interese conştientizate ca „nevoi naţionale”, menţinerea stărilor „departe de echilibru” şi adaptarea continuă la presiunile ideologiilor generatoare de construcţii socio-politice meca-nice (feude sau imperii);

– susţin activităţile organizaţiilor şi acţiunile oamenilor cu com-petenţe profesionale şi socializante desfăşurate în scopul satisfacerii nevoilor de resurse, de protecţie şi de comunitate;

– menţin capacităţile naţiunilor de a funcţiona în „spaţiul naţional” ca organizări şi unităţi sociale.

▲ Procesele sociale organizante sunt generatoare de simboluri cu finalităţi integratoare – aşa-numitele „simboluri naţionale”.


100

Acestea definesc atât oamenii care se raportează la naţiune şi organi-zaţiile cu funcţii explicite, cât şi rezultatele acţiunilor sau activităţilor sociale generatoare de valori naţionale.

2. Procesele sociale dezorganizante ▲ Procesele sociale dezorganizante sunt rezultatul acţiunilor

şi activităţilor de natură informaţional-energetică din care apar şi se dezvoltă aşa-numitele crize sistemice: „criza economică” şi „criza politică”. Acestea sunt generate de limitele capacităţilor interpretative şi de modalităţile ineficiente sau violente de gestionare a socialului prin grupuri socio-politice, în funcţie de interes.

▲ Modalităţile ideologice ineficiente sau violente de ges-tionare a „socialului” întreţin un mediu socio-politic instabil, evidenţiat de sentimentul de „marginalizare socială”, „frustrare socială" şi agresivitate.32 Oamenii alungaţi de la actul de decizie devin, împotriva propriei voinţe, doar „receptori” ai deciziilor socio-politice şi, în cele mai multe cazuri, „victime de informaţii".

▲ Sursele proceselor sociale dezorganizante sunt gândirea ideologică şi erorile decizionale rezultate din acesta. Deciziile socio-politice sunt consecinţa raportului dintre deţinătorii, administratorii (gestionarii) şi utilizatorii de resurse, adică între capital – ca resursă informaţional-energetică şi oameni – ca resurse umane, producătorii şi utilizatorii acestuia.33

▲ Una dintre cele mai perverse consecinţe ale erorilor decizionale ale ideologilor care gestionează agresiv „socialul” este centralizarea deciziei. Aceasta generează, pe de o parte, „privilegii”, iar pe de altă parte, „marginalizarea socială" a celei mai mari părţi a oamenilor.

▲ Procesele sociale dezorganizante creează discontinuităţi, disfuncţii şi vulnerabilităţi în capacităţile productive, gestionare şi integratoare ale naţiunii şi generează aşa-numitele „crize sistemice” (economice şi politice). Acestea constituie, concomitent, crize de identitate, legitimare, motivaţie şi raţionalitate.

32 Locotenent Ion Cândea, George Laza, Valorile sociale – mărul

discordiei viitoare ? , în „Spirit militar modern”, nr. 2 / 1998, p. 11. 33 Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia

popoarelor, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998, p.31.

101

▲ „Criza economică” este expresia cea mai elocventă a gestionării ineficiente sau violente a capacităţilor productive ale naţiunii. Ea este întreţinută de acţiunile socio-politice care determină secătuirea spaţiului naţional de resursele necesare producerii de „bunuri materiale” sau care conduc la exploatarea lor neraţională, ori de însuşirea privilegiată a avuţiei produse social. Aceasta este o „criză de raţionalitate”, întrucât exprimă tendinţele divergente între di-feritele grupuri socio-politice privind modalităţile de socializare a producerii resurselor de către corpurile socio-profesionale.34

▲ „Criza politică” este rezultatul gestionării violente sau ineficiente a „socialului” de către grupurile socio-politice care menţin naţiunea în cadrul unui sistem dezirabil doar pentru „clasa politică”. Ea exprimă incapacitatea aşa-numitului „factor politic”, deţinător al puterii, de a preveni izbucnirea conflictuală a tensiunilor dintre deţinătorii de capital şi producătorii de resurse sau între grupurile socio-politice interesate în distribuirea resurselor conform propriilor interese. Criza politică este, în esenţă, o criză de identitate a aşa-numitei „clase politice”, generând reacţia poporului, care se raportează la alte valori şi necesităţi sociale.

▲ Criza economică şi criza politică nu sunt „crize ale naţiunilor”, cum încearcă să le prezinte ideologii, în special cei care afirmă că astăzi omenirea a intrat în faza „post-naţională”, ci crize de sistem socio-politic generat de ideologii ineficiente sau violente. Ele produc, în fapt, procese sociale dezorganizante în interiorul orga-nizaţiilor cu funcţii explicite şi generează criză socială. Astfel de intervenţii în social sunt sursele patologiilor sociale, a stărilor de „boală a socialului”, care grevează asupra funcţiilor naţiunii.

▲ Consecinţele producerii şi întreţinerii proceselor sociale dezorganizante se repercutează negativ asupra funcţiilor naţiunii sau ale unor componente ale acesteia.

Consecinţele respective se exprimă, îndeosebi, prin apariţia unei „crize a creierelor" implicate în social, respectiv a unor personalităţi sau a elitei naţionale, ori evidenţierea doar a „elitelor” fundamentate pe valori rasiste ori integraţioniste şi nu pe cele naţionale.

34 Jurgen Habermas, Comunicare şi cunoaştere, Prefaţa şi îngrijirea

versiunii în limba română: Andrei Marga, Bucureşti, 1983, p. 285.

102

b) Procesorii de informaţii sociale Procesorii de informaţii sociale sunt oamenii cu competenţe

interpretative, profesionale şi socializante, care îşi asumă responsa-bilităţi sau li se atribuie anumite responsabilităţi sociale şi au capacitate de decizie, precum şi organizaţiile cu funcţii explicite (productive, ges-tionare şi integratoare) în gestionarea socialului.35

1. Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante Oamenii, ca fiinţă socială, sunt, prin natura lor, o organizare

energetico-informaţională, capabilă să-şi interogheze şi să-şi mode-leze situaţia existenţială.36

▲ Oamenii constituie elementul central al deciziei, având capacitatea de a lua o decizie în funcţie de rolul şi „status”-ul pe care-l ocupă. Astfel, oamenii se pot afla în interiorul sau în afara actului decizional, ca „procesor de informaţii”, „utilizator de informaţii" (beneficiar) sau „victimă de informaţii".

▲ Situaţia oamenilor defineşte situaţia unei naţiuni, întrucât posibilităţile funcţionale ale acestora condiţionează „stările departe de echilibru”. Aceasta este cu atât mai dezirabilă cu cât posibilităţile informaţionale şi energetice permit întreţinerea relaţiilor care nu dez-voltă tensiuni şi conflicte. Finalitatea procesării sociale a informaţiilor este decizia şi acţiunile privind reglarea proceselor sociale.

▲ Sursa erorilor decizionale, cu consecinţe dezorganizante în planul funcţionalităţii şi organicităţii naţiunilor este aşa-numitul „om politic” (politicianul). În contextul în care ideologiile violente constituie suportul informaţional al grupurilor socio-politice care acced la putere, „omul politic” pe care-l produc construieşte o anumită formulă de putere politică ce îşi arogă dreptul de autoritate în administrarea naţiunii şi utilizează forţa – ca ultim mijloc de soluţionare a problemelor sociale.37

35 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 138-144. 36 Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,

p. 212-223. 37 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice,

vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.113.

103

▲ Numai oamenii cu competenţe profesionale şi socializante au capacitatea de a modela comunicarea care generează şi întreţine procesele sociale dezirabile asigurării trebuinţelor de fiinţare şi de satisfacţie. În mediul social generat şi întreţinut de naţiune, oamenii comunică pentru a conlucra la satisfacerea necesităţilor sociale, prin semne, simboluri, semnale-informaţii, care odată obiectivate, reali-zează conexiunile necesare pentru comunicări ulterioare din care decurg ierarhizările şi specializările, deci diferenţierile dintre oameni, care devin apoi surse ale unor noi posibilităţi funcţionale.

2. Organizaţiile cu funcţii explicite Naţiunile generează şi întreţin mediul social necesar construirii

organizaţiilor, ca organizări sociale parţial conştientizate38 – capabile să susţină procesele sociale dezirabile procesării informaţiilor necesare producerii de resurse, gestionării necesităţilor sociale şi socializării oamenilor. Acestea pot fi organizaţii publice şi organizaţii private, cu funcţii explicite (economice, culturale, politice).

▲ Organizaţiile au limite spaţiale şi temporale bine conturate. Starea lor este caracterizată prin valori teoretice care fluctuează doar în interiorul unor toleranţe determinabile pe cale empirică. Funcţiona-litatea organizaţiilor este afectată de procesele sociale dezorganizante, care produc crizele economice, crizele politice, dar şi „crizele” care paralizează statele şi le fac nefuncţionale.

▲ Naţiunile întreţin organizaţii cu funcţii productive. Produ-cerea sau generarea de resurse în cadrul organizaţiilor reprezintă un proces social permanent şi indispensabil pentru fiinţarea fiecărei naţiuni.

▲ Necesităţile privind socializarea oamenilor în comuniune cu semenii şi întreţinerea capacităţii de acţiune în situaţii sociale tot mai complicate, sunt susţinute de organizaţiile cu funcţii integra-toare. În categoria acestora intră organizaţii cetăţeneşti, care produc socializări pentru relaţii publice, precum şi organizaţii private, de tipul familiei, asociaţiilor şi fundaţiilor.

▲ Fiecare naţiune întreţine organizaţii cu funcţii gestionare. Acestea au rolul de a regla raporturile dintre organizaţii şi dintre oameni şi organizaţii, ca o consecinţă a conştientizării nevoilor de normare socială, de administrare în spaţio-temporalităţile sociale, precum şi de motivare a oamenilor pentru a accepta soluţiile nor-

38 Lucian Culda, Organizaţiile, p. 68.

104

matoare şi a încuraja comportamentele favorabile normelor şi măsurilor administrative adoptate.

3. Statul naţional Organizaţiile cu funcţii gestionare, edifică statul, prin acţiuni

politice, juridice şi administrative şi-i creează competenţele pentru a întreţine instituţiile cu un rol de „gestionare publică”.

▲ Statul care procesează informaţiile prin instituţii spe-cializate în scop productiv şi integrator şi utilizează produsele informaţionale pentru apărarea valorilor naţiunii şi satisfacerea necesităţilor sociale, este stat naţional. 39 Numai un astfel de stat este capabil de a gestiona naţiunea în „stare de securitate”. Aceasta este gestionarea publică, în respect pentru oameni şi organizaţiile pro-ductive şi integratoare.

▲ Naţiunile se suprapun cu statul pe care-l creează şi-l întreţin, doar ca tendinţă. În situaţia în care statele nu funcţionează folosind interpretări corecte ale naţiunilor, nu pot gestiona naţiunile.

▲ Statul naţional organizează spaţio-temporalitatea socială publică prin norme juridice, măsuri administrative, motivări sociale, astfel încât să favorizeze procesele productive, schimbul de resurse şi socializarea oamenilor. De aceea, viabilitatea statului naţional este dependentă de capacitatea poporului de a preveni construirea orga-nizaţiilor auto-intitulate „gestionare”.

▲ Gestionarea publică întreţine conexiunile organice între necesităţile sociale şi „stările departe de echilibru”. Astfel se asigură: condiţiile de satisfacere a necesităţilor sociale, capacităţile de des-curajare a comportamentelor indezirabile din punct de vedere social, cadrul socializării oamenilor, un minim de securitate individuală şi colectivă, gestionarea naţiunii în „stare de securitate”.

▲ Gestionarea publică necesită acţiuni ale oamenilor cu competenţe sociale, specializaţi în organizare şi conducere, capabili să sporească posibilităţile de procesare a informaţiilor sociale cu finalităţi gestionare. Ea este adecvată dacă construieşte capacităţi de rezistenţă a naţiunii la presiunile dezorganizante ale construcţiilor socio-politice expansioniste (imperii) sau distructive (feude) şi adapta-bilitate la evoluţiile sau involuţiile proceselor sociale tot mai complicate pe măsură ce procesele dezorganizante iau forme distructive.

39 Ibidem, p. 102.

105

c) Raţiunea funcţională a procesorilor de informaţii sociale Procesorii de informaţii se justifică funcţional dacă generează şi

întreţin satisfacerea necesităţilor privind suveranitatea naţiunii asupra resurselor, construirea raporturilor simetrice cu alte naţiuni, evitarea relaţiilor de subordonare faţă de organizaţiile transnaţionale, prevenirea agresiunilor informaţionale, constituirea competenţelor profesionale şi normarea comportamentului oamenilor.40

1. Menţinerea suveranităţii naţiunii asupra resurselor

Suveranitatea unei naţiuni asupra propriilor resurse se exprimă în funcţie de capacitatea acesteia de a le produce, proteja şi utiliza în folos propriu.

▲ Resursele pe care este capabilă să le producă şi să le utilizeze o naţiune exprimă în cel mai înalt grad capacitatea acesteia de a satisface necesităţile sociale. O naţiune care îşi pierde suveranitatea asupra resurselor sau le pune la dispoziţia unor grupuri socio-politice, se transformă în societate politică, devine dependentă de „centrele de putere” sau de organizaţiile transnaţionale.

▲ Naţiunea este suverană asupra propriilor resurse dacă statul pe care-l construieşte, statul naţional, este suveran. Duşmanii săi, afirmă Peter P. Drucker, sunt „internaţionalismul şi regio-nalismul”, care îl atacă din afară şi „tribalismul”, care „îl subminează dinăuntru”.41 De aceea, trebuie protejate toate categoriile de resurse pe care le produce şi le utilizează naţiunea.

▲ Menţinerea suveranităţii naţiunii asupra propriilor resurse este apanajul organizaţiei gestionare publice (statul naţional), dar şi al organizaţiilor integratoare, publice şi private. De aceea, toate naţiunile îşi exprimă suveranitatea prin corpus-ul generator de valori sociale (poporul), care întreţine statul, îi menţine caracterul „naţional” şi previne transformarea acestuia în „stat demagogic”.42

40 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 144-151. 41 Peter P. Drucker, Societatea post-capitalistă, Editura Image,

Bucureşti, 1999, p. 123-125. 42 Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto-Franco, Galaţi,

1994, p. 270.

106

2. Întreţinerea raporturilor simetrice cu alte naţiuni Fiecare naţiune este vital interesată de construirea şi menţinerea

raporturilor dintre oamenii şi organizaţiile pe care le întreţine, precum şi cu organizările sociale similare.

▲ Raporturile între naţiuni sunt mediate de relaţiile dintre organizaţiile gestionare pe care le construiesc şi le întreţin. Ele pot fi simetrice – dacă dezvoltă raporturi informale ce susţin relaţiile de „conlucrare” întru satisfacerea necesităţilor sau asimetrice – impuse de raporturile formalizate care generează relaţii duplicitare, de con-fruntare, precum şi evoluţii contradictorii care pot produce decalaje sau conflicte. Raporturile simetrice au ca fundament necesităţile sociale, iar cele asimetrice sau de adversitate, interesele decidenţilor, care încearcă să-şi definească, să-şi impună şi să-şi protejeze propriile interese.

▲ Raporturile simetrice dintre naţiuni sunt permanent destructurate de presiunile „centrelor de putere”. Acestea le afectează capacitatea gestionară, diminuează rolul statului în planul socializării oamenilor şi generează relaţii duplicitare şi de confruntare între oameni şi organizaţii în interiorul naţiunilor.43

▲ Fiecare naţiune este preocupată de construirea şi între-ţinerea, prin intermediul statului naţional, a relaţiilor nonconflictuale cu entităţile socio-politice supranaţionale sau transnaţionale. Acest demers are ca raţiune prevenirea presiunilor de ordin ideologic, economic şi militar prin care entităţile respective urmăresc dominarea, supunerea sau alungarea naţiunilor de la propriile resurse.

3. Prevenirea agresiunilor informaţionale ▲ Astăzi, cele mai utilizate agresiuni la adresa naţiunilor sunt

agresiunile informaţionale, nedeliberate sau deliberate, prin utilizarea armei „informaţie” în locul armelor clasice. Primele dezvoltă presiuni şi intervenţii cu obiective organizante sau dezorga-nizante, iar ultimele decurg din transferul de produse informaţionale între spaţiile socio-politice, sub controlul informaţional al „centrelor de putere”.

▲ Agresiunile informaţionale sunt agresiuni „ascunse”, purtate cu alte arme decât cele clasice. De aceea, naţiunile conştientizează că

43 Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Dacia, Bucureşti, 1998, p. 59.

107

nu mai este suficientă organizarea unor structuri de apărare după model clasic, ci trebuie construite şi întreţinute organizaţii cu funcţii ges-tionare explicite.44

▲ Procesorii de informaţii sociale conştientizează că astăzi agresiunile informaţionale provocate de către organizaţiile socio-politice transnaţionale prin aşa-numiţii „arhitecţi ai noii ordini mondiale” ţintesc suveranitatea naţiunilor. Suveranitatea este ina-lienabilă şi nici o naţiune nu o cedează unei organizări socio-politice, chiar dacă aceasta este construită sub sintagma „naţiuni unite”.45

▲ Capacitatea de procesare socială a informaţiilor conferă naţiunilor posibilitatea de identificare a noilor raporturi care se construiesc în plan regional şi global între ele şi „centrele de putere”. În zilele noastre, acestea încearcă să domine lumea prin întreprinderi şi conglomerate, grupări industriale şi financiare private. Ele sunt puternice, lansează campanii ofensive şi distructive pentru naţiuni, în scopul acumulării de averi uriaşe din munca produsă social de către naţiuni.

4. Constituirea competenţelor sociale (scientizarea deciziilor)

▲ Deciziile în sfera „socialului” constituie expresia capacităţii fiecărei naţiuni de a procesa informaţiile sociale şi de a utiliza posibilităţile oferite de procesele sociale organizante, de a le preveni şi contracara pe cele dezorganizante. Situaţiile sociale cu care se confruntă astăzi naţiunile sunt influenţate de interpretările ideologice ale „socialului” şi, mai ales, de aşa-numitele acţiuni politice.46

▲ Deciziile sunt favorabile naţiunii dacă se fundamentează pe înţelegerea corectă a necesităţilor sociale. Decidenţii se exprimă ca elite sociale, deci procesori de informaţii sociale, şi nu ca „politicieni”, dacă sunt capabili să elaboreze proiecte de decizii prin raportarea la necesităţile organizaţiilor cu funcţii explicite şi să construiască decizii pe fundament ştiinţific.

44 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 281-283. 45 Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia

popoarelor, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998, p. 115. 46 Lucian Culda, Consecinţele contradictorii ale scientizării deci-

ziilor politice, în Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, p. 401.

108

▲ Fiecare naţiune construieşte organizaţii decizionare şi nu grupuri socio-politice care acţionează izolat, din perspective diferite, care pot deveni pradă uşoară pentru ideologi. Aceasta explică de ce gestionarea socialului nu se poate realiza prin modalităţi exclusiv doctrinare, ci prin alternativele pe care le oferă opţiunile strategice, care necesită şi impun adoptarea de strategii de gestionare.

5. Normarea comportamentului oamenilor ▲ Normele reprezintă reguli şi modele care determină ce

comportament este corespunzător sau nu într-o situaţie dată, conform standardelor de comportament cerute de cultura generată şi asumată de naţiune. Pentru a funcţiona, o normă trebuie înţeleasă, acceptată şi asumată de oameni şi organizaţii.47

▲ Este dezirabil ca normele sociale să funcţioneze în toate domeniile vieţii sociale. În mediul social acestea se individualizează sub formă de norme profesionale, tehnice, politice, economice, ştiinţifice, care pot fi generale sau particulare, prescriptive sau proscriptive.

▲ Naţiunile, ca expresie a permanentei raportări la „geneză”, conservă şi „dreptul viu” sau „dreptul obişnuielnic”, ca ansamblu de obiceiuri juridice transmise din generaţie în generaţie prin care s-a reglementat viaţa în perioada genezei. Cu cât o naţiune este capa-bilă să-şi menţină „dreptul viu”, cu atât îşi menţine personalitatea şi identitatea în procesualitatea socială, se simte „ea însăşi”.

▲ Relevante sunt normele juridice, care acţionează obliga-toriu pentru toţi oamenii, în calitatea lor de „cetăţean”48 şi exprimă raportul juridic dintre individ şi statul naţional. Cetăţenia integrează juridic normele şi regulile juridice subsumate normelor sociale gene-ratoare de ordine socială.

▲ Naţiunile gestionează situaţiile dificile sau stările conflictuale prin utilizarea capacităţii de procesare socială a informaţiilor, care exclude producerea de violenţă politică sau militară. Normarea comportamentului oamenilor pe suport strict ideologic este expresia aducerii naţiunii în stare politică, în care deţinătorii puterii (regimul politic) administrează naţiunea prin autoritarism sau dictatură.

47 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 212-214. 48 Dominique Schnapper, în colaborare cu Christian Bachelier, Ce este

cetăţenia?, Polirom, Iaşi, 2001, p. 95.

109

▲ Concretizarea forţei – ca normă de administrare socială –, în locul măsurilor de resocializare a oamenilor, accentuează fisurile produse în plan social şi îndepărtează statul de naţiune, perma-nentizând starea conflictuală. Apelul statului la forţă – ca modalitate preventivă faţă de tendinţele de accentuare a violenţei sociale sau ca o reacţie la violenţă, este rezultatul gândirii ideologice violente.49

d) Consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale 1. Socializarea oamenilor pentru relaţii publice ▲ Oamenii pot să interpreteze corect existenţa naţiunii doar în

contextul în care se realizează buna socializare cetăţenească. Numai o astfel de socializare poate să dezvăluie oamenilor conexiunile dintre propria lor situaţie şi situaţia organizaţiilor pe care le întreţine naţiunea, precum şi relaţiile dintre propria naţiune şi alte naţiuni.

▲ Socializarea oamenilor pentru relaţii publice este afectată de aşa-numita „socializare politică”.50 În cadrul acesteia, procesul de învăţare a credinţelor, convingerilor şi atitudinilor oamenilor este influenţat sau dirijat de către grupurile socio-politice (partide, orga-nizaţii politice).

▲ Cei mai importanţi agenţi ai socializării politice sunt par-tidele politice şi Mass-Media obedientă acestora. Partidele politice sunt cele care oferă membrilor acestora o ideologie şi o doctrină, deci o subcultură politică, pe fundamentul căreia caută căile de soluţionare a unor revendicări şi de impunere a unor raporturi formalizate cu sistemul politic şi cu normele legitimităţii politice generatoare de construcţii mecanice.

2. Menţinerea identităţii prin conservarea capacităţii de

reproducere

▲ Reproducerea naţiunii înseamnă reproducerea capacităţii funcţionale, rolul fundamental revenind şi în acest domeniu oamenilor, expresia şi consecinţa socializării. O naţiune se reproduce

49 Lucian Culda, Conflictele sociale şi conflictele armate, în

Tipologia conflictelor armate contemporane, p. 43-52. 50 Elena Nicolau, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideea,

Bucureşti, 2000, p. 15-21.

110

dacă este capabilă să elimine „nevoia de violenţă”,51 sub orice formă s-ar manifesta aceasta. Reproducerea performantă este posibilă doar prin intermediul organizaţiilor sociale, capabile să genereze şi să valorifice informaţiile sociale în folosul „corpus”-ului generator de valori sociale (poporul).

▲ Expresia organică a reproducerii unei naţiuni este capacitatea de a evita situaţiile sociale patologice,52 adică involuţiile producătoare de dereglări care le afectează sau care pot chiar să le pericliteze fiinţarea şi afirmarea, prin crearea de „societăţi anomice”.53 În astfel de situaţii se răstoarnă valorile, normele devin ambigue sau lipsesc, regle-mentările sunt incoerente. Ele se individualizează ca „stări de boală” a socialului, ca anomalii sociale.

▲ O naţiune se reproduce performant dacă este capabilă să se adapteze la evoluţiile sociale interne şi internaţionale, să fie competitivă în cele mai relevante domenii productive, să aibă capacitatea de a identifica agresiunile sociale, indiferent de natura lor şi de a le contracara în modalităţi care să nu-i afecteze capacitatea de reproducere. Aceasta este expresia capacităţii acesteia de a procesa performant informaţiile sociale şi de a lua decizii prin care să dezvolte procesele organizante de natură productivă, integratoare şi gestionară. Ea este exprimată prin conservarea şi afirmarea identităţii naţionale.

Concluzie:

Naţiunile sunt organizări sociale generate de interacţiunile dintre oameni, care satisfac nevoile de <resurse>, <comunitate> şi <protecţie>, întreţin „spaţiul public” şi procesele sociale organizante, construiesc raporturi şi relaţii de comunicare bazate pe afectivitate pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere reciprocă, menţin identi-tatea şi conservă capacitatea de reproducere.

51 Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa

rituală la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 267.

52 Vezi discuţia despre „patologiile sociale”, la Michel Lallement, Istoria ideilor sociologice, vol.II, Editura Antet, p. l64-167.

53 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol.I, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1999, p. 137.

111

SECŢIUNEA A III-A ELEMENTE DE SUSŢINERE A SCOPURILOR PROPUSE A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea

conceptelor elaborate sau reformulate 1. Fiecare naţiune este o matrice, organizare socială unică,

unitate socială în diversitate, reprezentând principala formă de fiinţare a organizărilor etnice. Naţiunile, ca organizări sociale cu funcţii productive, gestionare şi integratoare, întreţin necesităţile oamenilor în funcţie de capacitatea de a procesa informaţiile sociale, neputând fiinţa decât în libertate.

2. Necesităţile sunt exprimate organic de funcţiile naţiunilor, care generează procesorii de informaţii capabili să susţină procesele sociale organizante, precum şi reproducerea în modalităţi care întreţin stările „departe de echilibru”. Fundamentale sunt întreţinerea mediului social care asigură funcţionarea organizaţiilor, motivarea oamenilor pentru performanţe profesionale satisfăcătoare, rezolvarea conflictelor interne sau a conflictelor cu construcţiile mecanice – feudele şi impe-riile şi controlul asupra spaţiului geo-fizic în care fiinţează.

3. Genurile de necesităţi specifice naţiunilor susţin stările „departe de echilibru”, fapt pentru care rolul fundamental în satisfa-cerea acestora revine oamenilor, ca fiinţă socială şi ca procesori de informaţii, precum şi organizaţilor publice specializate. Ele sunt expresia capacităţii oamenilor de a acţiona în condiţii informaţionale noi, diferite de cele anterioare, precum consecinţa capacităţii oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante de a le satisface. Au ca premisă necesităţile productive, ca scop necesităţile gestionare şi ca finalitate necesităţile integratoare.

4. Nevoia de resurse exprimă necesităţile primare, care asigură funcţionalitatea, continuitatea şi reproducerea naţiunii. Resursele, clasificate în resurse informaţionale, resurse energetice şi resurse umane, generează şi întreţin celelalte necesităţi sociale numai dacă oamenii cu competenţe profesionale şi socializante sunt capabili să le transforme în „capital naţional” şi în „avuţie naţională” prin orga-nizaţiile productive care întreţin spaţii publice profesionale şi socializante şi contribuie la profesionalizarea şi socializarea oamenilor.

5. Nevoia de comunitate este generată de „comuniunea cu semenii” şi de procesele sociale specifice „conştiinţei de sine” a naţiunii.

112

O naţiune este cu atât mai stabilă, cu cât conţine mai multe reţele de simboluri (matrici simbolice) care pot funcţiona ca „interpretări-cadru” eficiente, capabile să susţină procesările informaţionale. Conştiinţa şi identitatea naţională constituie suportul pe care se clădeşte naţiona-litatea în expresia sa etnică, juridică şi psihologică.

6. Satisfacerea nevoii de comunitate întreţine coeziunea – expresia construirii relaţiilor de comunicare bazate pe încredere, sinceritate, susţinere reciprocă şi afectivitate pozitivă, omogenitatea – expresia capacităţii oamenilor de a întreţine procesele sociale orga-nizante generate de mediul social, de a preveni şi elimina diferenţele sociale, spirituale sau structurale şi de a adopta comportamente care nu creează tensiuni şi conflicte sociale, solidaritatea – expresia comu-nităţii „de interese, idei, credinţe, sentimente, opinii, generatoare ale unui mod unitar de acţiune” şi unitatea naţiunii – expresia stărilor „departe de echilibru”.

7. Nevoia de protecţie este consecinţa agresivităţii exprimată în comportamentul verbal sau acţional ofensiv al unor oameni sau grupuri socio-politice, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalţi. Numai naţiunile protejează oamenii şi organizaţiile împotriva agresivităţii, agresiunilor sociale şi a inse-curităţii mediului socio-politic sub presiunea căruia fiinţează.

8. Premisele satisfacerii „trebuinţelor naţiei” sunt munca şi cultura – exprimate prin acţiunile sociale ale organizaţiilor cu funcţii explicite, respectiv prin activităţile creative individuale. Acestea generează valorile sociale şi întreţin funcţiile naţiunii, ca expresie a capacităţii de a procesa performant informaţiile sociale şi întreţin starea socială, caracterizată prin recunoaşterea normelor sociale, socializarea şi integrarea socială, control social şi prevenirea manifestărilor deviante şi ale încălcărilor ordinii sociale.

9. Evoluţiile posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor sociale sunt dependente de spaţiul public – întreţinut de interacţiunile, raporturile şi relaţiile de comunicare între „corpus”-ul generator de valori sociale (poporul) şi „colectivitatea politică” sau statul – ca formă de gestionare ideologică a necesităţilor sociale, de capacitatea de întreţinere a proceselor sociale organizante – expresii şi consecinţe ale transferurilor de informaţii şi de competenţe interpretative gene-ratoare de organizaţii productive, gestionare şi integratoare specializate – şi de prevenire a producerii proceselor sociale dezorganizante – ca rezultat al acţiunilor şi activităţilor de natură informaţional-energetică

113

din care apar şi se dezvoltă aşa-numitele crize sistemice: criza eco-nomică şi criza politică.

10. Procesorii de informaţii sociale sunt oamenii cu competenţe profesionale şi socializante – care îşi asumă responsabilităţi sau cărora li se atribuie responsabilităţi sociale şi au capacitate de decizie –, organizaţiile cu funcţii explicite în gestionarea socialului – şi statul – care derivă din activităţile gestionare publice şi este edificat de orga-nizaţiile cu funcţii gestionare, prin acţiunile normative, administrative şi motivatoare. Raţiunea funcţională a procesorilor de informaţii sociale este de a menţine suveranitatea naţiunii asupra resurselor, de a întreţine raporturi simetrice cu alte naţiuni, de a preveni agresiunile informaţionale, de a constitui competenţele sociale (scientizarea deci-ziilor) şi de a norma comportamentul oamenilor.

12. Consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale sunt socializarea oamenilor pentru relaţii publice, prin care se construieşte dis-cernământul social, loialitatea şi responsabilitatea pentru situaţia (starea) naţiunii şi menţinerea identităţii prin conservarea capacităţii de reproducere. Reproducerea naţiunii înseamnă reproducerea capacităţii funcţionale, iar indicatorul social al capacităţii de reproducere este identitatea naţiunii – expresia capacităţii de legitimare în procesuali-tatea socială şi consecinţa menţinerii, în timp şi spaţiu, a coeziunii, omogenităţii, solidarităţii şi unităţii între oamenii şi organizaţiile care asigură organicitatea naţiunii.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Care sunt genurile de necesităţi specifice naţiunilor şi ce

semnificaţie şi relevanţă au acestea? 2. Cere sunt conexiunile dintre necesităţile unei naţiuni şi

funcţiile acesteia? 3. Care sunt premisele satisfacerii necesităţilor naţiunii (,,tre-

buinţelor naţiei”)? 4. Ce rol au oamenii, ca fiinţă socială, şi organizaţiile publice

specializate în satisfacerea necesităţilor sociale? 5. Ce relevanţă au organizaţiile profesionale şi socializante în

satisfacerea nevoii de resurse informaţionale, energetice şi umane ? 6. Ce semnificaţie au simbolurile, matricile simbolice şi pro-

cesările simbolice pentru satisfacerea nevoii de comunitate?

114

7. Care sunt posibilităţile oferite de organizaţiile gestionare pentru satisfacerea nevoii de protecţie?

8. Care este semnificaţia „spaţiului public” şi ce consecinţe pro-duc procesele sociale organizante şi dezorganizante asupra identităţii naţiunii?

9. Care este raţiunea socială a procesorilor de informaţii între-ţinuţi de naţiune şi ce competenţe şi responsabilităţi sociale primesc aceştia?

10. Care sunt consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale şi ce semnificaţii primesc socializarea oamenilor şi reproducerea naţiunii?

C. Bibliografie minimală 1. Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura „Porto-Franco”,

Galaţi, 1994. 2. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei,

vol. I-II, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995. 3. Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2000. 4. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1997. 5. Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999. 6. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 7. Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques

et expériences historiques, Paris, Armand Colin, 1999. 8. Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,

Editura Alternative, Bucureşti, 1993. 9. Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Opere, Editura Academiei RSR,

Bucureşti, 1966. 10. Robert Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996. 11. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2002. 12. Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti,

1999.

115

TEMA 4

PROCESELE SOCIALE CARE ÎNTREŢIN ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONALITATEA NAŢIUNILOR

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Europa, ca spaţiu geo-fizic unde, în zorii istoriei omenirii, s-au

constituit naţiunile, confirmă nevoia oamenilor conştienţi „de sine” de a se organiza în funcţie de necesităţi. La fel ca în alte spaţii unde au existat condiţii de viaţă, geneza lor atemporală reprezintă proce-sualitatea prin care oamenii au depăşit starea biologică, devenind „fiinţe sociale”.

Trecerea de la „biologic” la „social”, marcată de procese sociale complexe în care „spiritul” s-a întrupat în oamenii capabili să se mani-feste ca „genus” („genus humanum”) şi să organizeze „natura” în funcţie de necesităţi, a determinat umanizarea „socialului” şi a generat o „lume a oamenilor”, pe suportul căreia s-au născut naţiunile, ca orga-nizări sociale şi unităţi perene ale procesualităţii sociale.

Tema a fost elaborată din nevoia de a explica procesele sociale relevate de „trebuinţele” de fiinţare şi de satisfacţie care întreţin organizaţiile cu funcţii explicite ale naţiunilor şi de a argumenta relevanţa acestora în planul apărării, protejării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor naţionale.

▲ Obiective – înţelegerea sensului şi semnificaţiei libertăţii şi ordinii sociale

– ca procese sociale-premisă ale organizării naţiunilor şi a dependenţei situaţiei oamenilor de modalităţile în care se implică în organizaţii;

– cunoaşterea valorii normelor sociale şi organizaţiilor cu funcţii explicite care se implică în gestionarea „patriei” şi „etno-spiritualităţii” naţiunilor;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a proceselor sociale care întreţin organizarea şi funcţionarea naţiunilor şi raportarea critică faţă de falsa gestionare întreţinută de ideologii şi doctrine politice.

116

SECŢIUNEA I LIBERTATEA ŞI ORDINEA SOCIALĂ – PREMISA ŞI CONSECINŢA ORGANIZĂRII NAŢIUNILOR

a) Libertatea socială – procesul social – premisă al organizării

naţiunilor ▲ „Organizarea” defineşte capacitatea unei comunităţi de a

funcţiona ca unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale. Aceasta îi evidenţiază autonomia în raport cu alte organizări similare, precum şi capacitatea perenă de a se adapta la evoluţiile mediului social. Fiind un proces social complex, încadrat într-o spaţio-temporalitate bine definită, organizarea se produce în timp istoric, ca transformare1 şi adaptare a funcţiilor sub presiunea proceselor sociale organizante şi dezorganizante şi a nevoilor de resurse, comunitate şi protecţie.

▲ „Organizarea” exprimă modalităţile şi posibilităţile oame-nilor şi organizaţiilor de a-şi satisface nevoile de resurse, comunitate şi protecţie, precum şi situaţia acestora sub presiunile proceselor sociale.2 Ea este consecinţa socializării, care integrează organic, întreţine şi dezvoltă capacitatea de procesare a informaţiilor prin organizaţii, asigură conexiunile între reţelele de organizaţii productive, integratoare şi gestionare şi generează câmpurile informaţionale sau „matricile spirituale”, care construiesc „imaginile sociale”.

▲ Definitorie pentru organizarea unei naţiuni este libertatea socială, întrucât exprimă posibilitatea oamenilor şi organizaţiilor de a produce resurse informaţional-energetice şi de a se reproduce în cadrul oferit de spaţiul social amenajat. Aceasta este dependentă de capacitatea oamenilor de a construi organizaţii cu funcţii gestionare şi de a le conferi autonomie generatoare de mobilitate socială. În acelaşi timp, libertatea socială conservă şi întreţine unităţile sociale definite prin naţiuni, le conferă capacitatea de exprimare a identităţii şi de satisfacere a nevoilor de reproducere, defineşte şi afirmă procesorii de informaţii, organizaţiile cu funcţii explicite, capacitatea acestora de a construi şi întreţine imaginile sociale.

1 Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I,

Editura Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi, 1998, p. 169. 2 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p.10.

117

▲ Organizarea fiecărei naţiuni este dependentă atât de modalităţile în care fiinţează şi se afirmă familia, comunităţile şi organizaţiile, cât şi de capacitatea de a preveni apariţia aşa-numitelor „clase sociale”, produsul ideologilor. Pe acest temei naţiunea oferă şanse pentru toţi oamenii de a ajunge în vârful ierarhiei sociale, întrucât întreţine mediul social cel mai favorabil pentru recrutarea oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante, precum şi pentru formarea elitelor sociale.

▲ Poziţia socială a oamenilor care fiinţează în interiorul unei naţiuni şi se raportează la aceasta nu este prescrisă prin naşterea lor într-o familie de nobil, sclav sau iobag etc. Naţiunile, ca unităţi sociale, nu conferă posibilitatea ca poziţia socială să fie reflectată şi sancţionată prin legile şi cutumele care consfinţesc separarea societăţii în clase, stări sau caste.

▲ Din libertatea socială decurg mobilitatea socială, ocupaţiile şi acţiunea socială. Acestea conferă oamenilor şi organizaţiilor posi-bilitatea de a gândi şi acţiona în funcţie de valorile, interesele şi necesităţile asumate şi recunoscute, în cadrul spaţiului social amenajat.

• Mobilitatea socială este procesul social generat şi întreţinut de agregarea mişcării oamenilor sau grupurilor sociale (comunităţi, organizaţii), începând cu familia, între diversele poziţii ale spaţiului social construit şi întreţinut de naţiuni. Acest spaţiu nu poate fi definit pe baza unui sistem de categorii sociale, ierarhice sau neierarhice şi nici delimitat prin construcţii socio-politice, care trasează prin forţă sau persuasiune frontiere politice, bariere economice sau cortine spirituale.3

Mobilitatea în cadrul spaţiului social amenajat conferă oamenilor şi organizaţiilor capacitatea de a se reproduce permanent şi performant. Mobilitatea socială permite identificarea mişcării între straturi strict ierarhizate, din care reiese statutul social („status”-ul), constituit fie pe baza prestigiului, fie pe baza unui complex de variabile, care implică şi alte elemente întreţinute de procesele sociale organizante. Dintre toate formele de mobilitate, mobilitatea ocupa-ţională este definitorie pentru organizarea unei naţiuni şi pentru spaţiul social pe care-l întreţine.

• Ocupaţiile (profesiile) reflectă capacitatea oamenilor de a desfăşura activităţi aducătoare de venituri, de a produce bunuri materiale şi spirituale. Acestea conduc la constituirea unui spaţiu

3 Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 175-219.

118

social format din categorii socio-profesionale definite, expresie a capacităţii de satisfacere a necesităţilor sociale.4

• Acţiunea socială se exprimă printr-un complex de transformări provocate mediului social de oameni şi organizaţii pentru satisfacerea necesităţilor şi se concretizează în deciziile sociale.5 Aceasta:

– relevă capacitatea şi proprietatea oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante de a valorifica „în beneficiul semenilor” informaţiile sociale;

– se defineşte în raport de scopurile impuse de necesităţile so-ciale (fundate pe norme, reguli şi principii care decurg din necesităţi), de valorile fundamentale la care se raportează (onoare, demnitate, datorie, fidelitate, eroism, caracter), de tradiţiile şi spiritualitatea naţiunii (tradiţie sau cultură), precum şi de conduita socială cerută de caracterul ei organic;

– exprimă comportamentul oamenilor capabili să se raporteze la normele, scopurile (necesităţile) şi valorile sociale;

– încorporează activităţile cu finalităţi productive (producerea resurselor), pe cele cu finalităţi gestionare (administrative, de apărare şi securitate personală şi de grup, de îngrijire a sănătăţii, de timp liber etc.), precum şi pe cele cu finalităţi integratoare (comunitare, cul-turale, instructive, educative).

b) Familia – nucleul etno-spiritual şi modelul organizaţional /

funcţional al naţiunilor Fiecare naţiune se defineşte ca unitate socială în interiorul

căreia se produc modificări succesive ale funcţiilor în modalităţi de-pendente de capacitatea de procesare socială a informaţiilor.6

,,Naţiunea – afirma sociologul Dimitrie Gusti –, este singura unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere pentru deplina ei realizare o unitate mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi propăşire în propria sa alcătuire. Nici o altă unitate socială nu ocupă un loc asemănător în domeniul vieţii sociale”.7

4 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p. 8. 5 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 45-51. 6 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 162-164. 7 Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, p. 492.

119

▲ Indiferent de modalităţile de organizare, familia este definitorie pentru fiecare naţiune, pentru „arta de a trăi” a fiecărei naţiuni. Fiecare naţiune are un anumit tip de organizare familială, adică de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţii şi femeile de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii (urmaşi).8

▲ Familia constituie nucleul etno-spiritual şi modelul organizaţional/funcţional al naţiunilor. Prin capacitatea perenă de îngemănare organică a „genezei” cu „patria”, familia exprimă şi întreţine microuniversul generator de relaţii sociale de comunicare, bazate pe încredere, sinceritate, susţinere şi afectivitate pozitivă între oamenii conştienţi de sine, precum şi toate trăsăturile fizice şi spirituale ale unei naţiuni, începând cu „vârsta socială”9 şi terminând cu identitatea şi cultura.

▲ După modelul familiei, ca rezultat al socializării, al nevoii de resurse, de comunitate şi de protecţie, se constituie grupurile sociale (comunităţile). Acestea afirmă solidaritatea organică a oamenilor şi întreţin relaţiile de conlucrare pentru satisfacerea nece-sităţilor. După acelaşi model, organizările sociale construiesc, menţin, conservă sau dezvoltă organizaţiile cu funcţii gestionare, cunoscute generic prin sintagma „autorităţi publice”, care întreţin solidaritatea organică şi susţin acţiunile sociale care vizează satisfacerea nece-sităţilor productive, gestionare şi integratoare.10

▲ Naţiunile vor exista atâta timp cât va exista familia, ca nucleu şi model de organizare a „fiinţei sociale”. Cei care vor să distrugă naţiunile vor trebui să distrugă familia, începând chiar cu propria lor familie. Ei vor trebui să renunţe la ideea de a fi născuţi (natio), să accepte că sunt incapabili să se raporteze la geneză prin succesiune de generaţii, dar şi la ideea de a avea o patrie.

c) Comunităţile – suportul întreţinerii organicităţii naţiunilor ▲ Comunităţile sunt expresia capacităţii oamenilor de a se

reconstrui „pe sine” prin cunoaştere, comunicare, cultură şi acţiune socială.11 De aceea, comunităţile, similare în fond, dar diferenţiate în


9 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 121-139. 10 Vezi, discuţia, la Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, p. 107. 11 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 164-166.

120

formă, în timp istoric, au constituit şi constituie suportul conservării organicităţii naţiunilor şi expresia capacităţii de satisfacere a necesităţilor de ordin integrator, prin care naţiunile se raportează peren la geneză.

▲ Organizarea fiecărei naţiuni este condiţionată de comuni-tăţile pe care este capabilă să le genereze şi să le întreţină în spaţiul de vieţuire. Comunităţile reprezintă în corpul naţiunii grupurile umane constituite din nevoia de comunitate, care îşi conservă identitatea prin modalităţi specifice de procesare a informaţiilor sau prin situarea în spaţiul naţional la care se raportează pe fundamentul succesiunii de generaţii.

▲ Naţiunile sunt întreţinute organic de comunităţi teritoriale („aglomeraţiile”), începând cu cătunele (micile aglomeraţii), con-tinuând cu satele şi terminând cu oraşele (marile aglomeraţii).

Acestea sunt entităţile socio-umane ai căror membri sunt legaţi împreună prin locuirea pe acelaşi teritoriu şi prin relaţii constante şi tradiţionale, consolidate în timp. Comunităţile teritoriale conţin, la sacră redusă, toate activităţile proprii unei naţiuni (economie, drept, morală, religie). Comunităţile mici (familia, cătunul, satul), sunt ele-mentele autentice şi organismele vii ale unei naţiuni, bine integrate, întemeiate pe datini şi trăiri comune. Aşa se explică de ce în gândirea naţiunilor ancestrale, cum este şi naţiunea română, există percepţia că „ţăranul este talpa naţiei”.

▲ Expresia elocventă a capacităţii de conservare a orga-nicităţii naţiunilor o constituie comunităţile spirituale – simbolul integrităţii naţionale. Acestea transced condiţiile de spaţiu, prin posibilităţile oferite de relaţiile care s-au stabilit în timp între oamenii care recunosc şi participă la un anumit „cult”. Ele tind să includă tot mai mulţi oameni care constituie grupuri spiritualizate, însă profund implicate în social.

d) „Clasele sociale” – formula ideologică de organizare a

naţiunilor

Organizarea naţiunilor s-a aflat mereu sub presiunea ideologilor care au supus şi au dominat comunităţile generate şi întreţinute de naţiuni. Din epoca modernă, când naţiunile au câştigat definitiv bătălia cu imperiile, realităţile socio-politice se exprimă în modalităţi ideo-logice de structurare a „socialului”, pe verticală, prin aşa-numitele „clase sociale”, pături sau categorii sociale.

121

▲ Generic, „clasele sociale” reprezintă forma de stratificare socio-politică în care apartenenţa la diferite grupuri socio-politice şi raporturile dintre acestea sunt determinate, în aparenţă, de criterii economice.12 Acestea exprimă, în cel mai înalt grad, formula ideologică de organizare a unei naţiuni, întrucât avuţia (bogăţia) – ca finalizate a activităţii de producere de resurse – este acumulată de către grupurile socio-politice care deţin puterea.

▲ Principalii teoreticieni, Karl Marx şi Max Weber au con-siderat „clasele sociale” ca fundament al organizării sociale, cu rol efectiv în dinamica „societăţilor” şi în istorie, dar a căror existenţă este mai mult sau mai puţin conştientizată de oamenii care le compun.

De aici s-a construit aşa-numita şi controversata (hulită sau lăudată) conştiinţă de clasă, dar şi conflictul de clasă – ca necesitate a reorganizării sociale – şi acţiunea de clasă – ca „motor” al dezvol-tării „societăţii”.13

• Concepţia lui K. Marx (numit în cadrul ideologiei comuniste „dascăl al proletariatului”, adică al celor care produc resurse) despre „clasele sociale” derivă din analiza materialist-dialectică relaţiilor de producţie. În concepţia sa, o „clasă socială” este un grup de oameni aflaţi într-o poziţie similară faţă de mijloacele de producţie şi care înde-plinesc acelaşi rol în procesul de producere şi însuşire a surplusului economic.

Teoria marxistă este subsumată analizei sistemului capitalist şi a producţiei de mărfuri. Acest sistem instituie o diviziune fundamentală între burghezie (clasa capitaliştilor) – care deţine proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi proletariat (clasa muncitorilor) – care nu dispune decât de forţa de muncă şi care este nevoit să-şi vândă forţa de muncă pentru a-şi procura mijloacele de trai. În concepţia marxistă, munca productivă este singura creatoare de valoare, iar însuşirea plusvalorii de către capitalişti constituie esenţa exploatării, ceea ce face ca aceste clase să aibă interese opuse şi ireconciliabile.

• Concepţia lui Max Weber despre „clasele sociale” a pornit de la abordarea structurii acestora. Structurarea claselor sociale este determinată mai ales de piaţă, distribuţie şi consum, şi nu de relaţiile

12 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 166-170. 13 Vezi, pe larg, Karl Marx, Opere, vol. III, Editura Politică, Bucureşti,

1955; vol. IV, Editura Politică, Bucureşti, 1958; Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

122

de producţie, cum susţinea Karl Marx. Pe de altă parte, o clasă socială nu este neapărat o formă de comunitate – adică un grup social ai cărui membri dezvoltă anumite sentimente de apartenenţă, solidaritate etc., deşi ea poate reprezenta o bază pentru o acţiune socială.

▲ Naţiunea oferă mediul dezirabil mobilităţii sociale între „clasele sociale” astfel ierarhizate, întrucât oamenii care se raportează la aceasta se consideră egali în aspiraţii, nevoi şi scopuri. Însă, stratificarea socială într-o organizare socio-politică structurată pe clase generează inegalităţile economice, prestigiul (respectul, admiraţia şi recunoaşterea, asociate cu un status social), dar şi puterea.14

e) Organizaţiile – suportul funcţionalităţii naţiunilor Istoria scrisă a naţiunilor confirmă că organizarea este expresia

capacităţii de funcţionare a organizaţiilor care asigură şi întreţin stările „departe de echilibru”.15

▲ Organizaţiile sunt procesualităţi sociale care rezultă din încercarea de reglare explicită a relaţiilor dintre oamenii care concură la realizarea unor anumite activităţi sociale cu finalităţi productive, gestionare şi integratoare.16 Ele sunt administrate de oameni care deţin status-uri şi roluri organizaţional/funcţionale, iar performanţa lor depinde de gradul de autonomie în cadrul organizării sociale.

Organizaţiile au constituit nucleele informaţional-energetice şi umane prin intermediul cărora, din zorii istoriei, în spaţiile geo-fizice unde au existat condiţii de viaţă, naţiunile au modelat evoluţiile din comunităţi (etno-organizări) şi au gestionat noile necesităţi sociale.

▲ Organizaţiile, structurate atât pe „orizontala”, cât şi pe „verticala” organizării sociale, reproduc structura organizaţional / funcţională a naţiunilor, constituind procesorii de informaţii capabili să satisfacă nevoile sale de resurse, de comunitate şi de protecţie. Capacitatea lor de a genera anumite roluri şi „status”-uri sociale, precum şi conexiunile dintre ele asigură buna funcţionare a naţiunilor. De aceea, sunt incompatibile cu „normele” socio-politice impuse de ideologi.

14 Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 13-14.

15 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 170-175. 16 Lucian Culda, Procesualitatea socială, p. 212.

123

▲ Organizaţiile au capacitatea de a satisface anumite necesităţi conştientizate ca nevoi,17 numai dacă îşi desfăşoară activitatea pe temeiul unor norme, principii şi statute sociale, care reglementează relaţiile dintre membrii lor, dar şi relaţiile cu celelalte organizaţii specializate pentru alte finalităţi sociale.18 De aceea, naţiunile consti-tuie organizaţii cu funcţii specializate, a căror structură este alcătuită din roluri instituţionale, în vederea atingerii unor scopuri şi obiective comune (producerea de bunuri şi servicii, educaţia tineretului, apărarea naţională etc.). Organizaţiile realizează aceste obiective prin capacitatea de a dezvolta activităţi cu finalităţi sociale explicite şi prin relaţiile pe care le întreţin cu mediul social în care conlucrează.19

▲ Pentru naţiuni sunt benefice organizaţiile care au ca suport funcţional raţionalitatea clădită pe procesarea interpretativă, întrucât aceasta specializează oamenii pentru anumite genuri de activităţi generatoare de valori sociale. Modalităţile de procesare socială a informaţiilor explică de ce naţiunile au o organizare similară în fond, dar diversă în formă. Ele au devenit active în procesualitatea socială pe măsură ce au dezvoltat capacităţi sistematice de interpretare a existenţei sociale.20

▲ Istoria scrisă a naţiunilor relevă permanenta confruntare între organizaţii şi formulele ideologice de administrare a „socialului”. Din nevoia de organizare în funcţie de necesităţi, romanii au introdus sintagma „populus romanum”, pentru a recrea sentimentul de partici-pare a tuturor la rezolvarea „treburilor publice” („rei publica”). Grecii antici au găsit şi ei o formulă politică – „demos” –, ataşat ideii de democraţie, adică de „putere a poporului”. Când raporturile de putere au destructurat socialul, s-a născut imperiul, care a eludat necesităţile sociale şi a întreţinut interesele socio-politice ale unor grupuri care şi-au arogat dreptul de a administra organizaţiile prin raporturi de putere.

▲ În lupta cu construcţiile socio-politice mecanice (imperii şi feude), naţiunile au apelat, prin intermediul organizaţiilor cu funcţii gestionare explicite, la formule socio-politice, folosindu-se de ideologii. Renaşterea naţiunilor, în epoca modernă, prin refacerea

17 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 89-90. 18 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 91. 19 Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, Polirom, Iaşi, 1998,

p. 33-34. 20 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 9.

124

legăturilor organice între oameni şi organizaţii, a însemnat declinul im-periilor, care s-au sprijinit pe istorii oficiale, religii sau clase sociale pentru a topi sau reforma etnicul.21

▲ În lupta cu imperiile, naţiunile au rezistat, prin organi-zaţiile cu funcţii explicite, chiar în conjuncturi geopolitice în care au fost transformate, brutal, în „stare politică”, iar etnos-ul fondator în „clasă socială” (cum s-a întâmplat la noi cu „rumânii”). Ele au trecut, temporar în stare latentă, pentru a nu dezlănţui fiarele impe-riilor, dar nu s-au „topit”, pentru că au avut capacitatea de a descifra slăbiciunea organizării şi administrării construcţiilor socio-politice mecanice: ideologiile.22

▲ Victoria naţiunilor împotriva imperiilor a fost posibilă în momentul în care au descoperit construcţia politico-juridică în stare să le satisfacă necesităţile şi să reziste agresiunilor imperiilor. Aceasta este statul naţional – expresia ideologică de satisfacere a necesităţilor ei sociale.

▲ Redescoperirea naţiunilor s-a făcut în epoca modernă, când „conştiinţa de sine”, exprimată prin naţionalism, a învins cerbicia imperiilor. Revoluţia franceză a conferit naţiunii suveranitate absolută, făcând din republică expresia ei politică.

▲ În zilele noastre „bătălia” pentru caracterizarea naţiunilor se desfăşoară între aşa-numitele orientări tradiţionaliste, primordialiste (organiciste) şi cele auto-proclamate moderniste (raţionaliste). Pri-mele afirmă conexiunile organice şi continuitatea între etnic şi naţiune, iar celelalte afirmă că naţiunile s-au născut în epoca modernă şi că au fost create de elite în conjuncturi geopolitice favorabile. 23

▲ Capacitatea oamenilor de a procesa informaţiile sociale şi de a se raporta la „geneză” (ethnos, natio) şi la mediul fizic şi spi-ritual în care fiinţează (patria) asigură perenitatea naţiunilor. Chiar „clonele” prin care încearcă unii ideologi savanţi să înlocuiască omul adevărat (,fiinţa socială), la a doua generaţie vor avea nevoie de identitate şi de patrie.

21 Vezi, pe larg, Mircea Eiade, Images et symboles, Paris, Gallimard, 1952.

22 Vezi, pe larg, Raymond Boudon, L’idéologie, ou l’origine des idées reçues, Paris, Fayard, 1986.

23 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 74.

125

f) Dependenţa situaţiei oamenilor de modalităţile în care se implică în organizaţii

Naţiunile întreţin mediul social care diferenţiază oamenii în funcţie de specificul şi finalităţile activităţilor şi de rolurile jucate în gestionarea proceselor sociale.24 Premisele funcţionării complexelor reţele de organizaţii cu funcţii explicite sunt capacităţile de întreţinere a procesele sociale organizante.25

1. Organizaţiile care asigură nevoile de resurse ▲ Organizaţiile construite de naţiune pentru satisfacerea

nevoii de resurse sunt generatoare de valori sociale (bunuri mate-riale, simboluri spirituale, oameni – producători de bunuri sociale şi elite sociale). Funcţia fiecărei organizaţii productive este „de a face cunoştinţele să fie productive”,26 întrucât cu cât cunoştinţele sunt mai specializate, cu atât sunt mai eficiente.27

▲ Organizaţiile cu funcţii productive definesc responsabilitatea pentru organizarea naţiunilor, întrucât generează resursele umane şi competenţele necesare organizării şi funcţionalităţii acestora. Acestea constituie fundamentul organizării şi funcţionării oricărei naţiuni, în jurul cărora se construiesc toate celelalte tipuri de organizaţii prin care naţiunile îşi satisfac nevoile de comunitate şi de protecţie; generează procesele relaţionale necesare satisfacerii nevoilor de resurse; asigură nevoia de performanţă economică, dar şi nevoia de performanţă educa-ţională, pe care construcţiile mecanice nu sunt capabile să le satisfacă; generează civilizaţie şi menţin naţiunile în stări „departe de echilibru”.

▲ Organizaţiile cu funcţii productive au putere socială. Ele confirmă perenitatea percepţiilor marelui sociolog român Mihai Eminescu, care la timpul său afirma că munca are „caracter naţional”. Ea nu este nici astăzi „universal-proletară”, ci aşa cum o definea Mihai Eminescu, „naţional-proletară”.28

▲ Prin organizaţiile cu funcţii productive naţiunile au capaci-tatea de a genera perpetuu raporturi economice pozitive, contribuind

24 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 106. 25 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 175-179. 26 Peter P. Drucker, Societatea post-capitalistă, p. 42. 27 Robert B. Reich, Munca naţiunilor, p. 15. 28 Apud, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 194.

126

la bunăstarea proprie şi la prosperitatea întregii omeniri. Astfel, o naţiune nu se defineşte prin puterea mecanică, specifică imperiilor, ci prin activitatea productivă, încorporată în munca generatoare de valori sociale, care este, în esenţă, naţională şi prin capacitatea de a utiliza resursele în funcţie de necesităţi.

2. Organizaţiile care întreţin nevoia de comunitate

▲ Organizaţiile cu funcţii integratoare satisfac nevoia de comu-nitate şi întreţin caracterul organic al naţiunilor. Acestea regrupează, în funcţie de necesităţi, componentele etno-organizărilor din care au derivat naţiunile şi asigură compatibilitatea între etniile despărţite arti-ficial prin raporturi de putere.29

▲ Organizaţiile care întreţin nevoia de comunitate susţin procesele sociale cu finalităţi integratoare şi întreţin „conştiinţa de sine” a naţiunilor, prin socializarea continuă a oamenilor. Ele devin capacităţi procesual-organice prin care se amplifică posibilităţile de manifestare şi de afirmare a identităţii oamenilor ce aparţin aceleiaşi etnii, chiar dacă etnia este „minoritară”.

▲ Organizaţiile cu funcţii integratoare întreţin conştiinţa comunitară, ca expresie a conştiinţei naţionale şi a capacităţii de satisfacere a nevoii de identitate a naţiunii. Ele contribuie la delimi-tarea spaţio-temporală şi etno-spirituală a naţiunilor, dar se manifestă vag şi difuz în procesele sociale, fiind cu atât mai stabile cu cât conţin reţele de simboluri (matrici simbolice) care contribuie la dezvoltarea tezaurului simbolic al naţiunilor.

3. Organizaţiile care satisfac nevoia de protecţie

▲ Organizaţiile construite de naţiuni pentru satisfacerea nevoii de protecţie sunt cunoscute generic sub denumirea de „organizaţii militare”. Acestea fiinţează în virtutea unei anumite raţiuni sociale prin intermediul organizaţiilor specializate, numite generic „forţele armate”, care cuprind, de regulă, armata, structurile informative ale statului naţional şi structurile de asigurare a ordinii publice.

29 Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia

popoarelor, p. 171.

127

▲ Armata se prezintă ca organizaţie (organizaţia militară), instituţie, corpus social şi „şcoală” a naţiunii. Individualizarea ei ca organizaţie (organizaţia militară)30 este consecinţa reflectării pe plan doctrinar şi acţional a tehnologiei războiului. Ea integrează, în esenţă, un sistem specific de relaţii sociale, unitare, în care se manifestă coeziune de grup şi solidaritate umană.31

▲ Armata se defineşte printr-un „corpus” de reguli etice şi printr-un sens al solidarităţii, dar şi ca un organism social cu autoreglare. Caracteristicile specifice organizaţiei militare derivă din scopul său principal: gestionarea instrumentelor de violenţă. Misiunea sa de a descuraja violenţa tinde să devină preponderentă în com-paraţie cu cea de „a declanşa şi folosi violenţa”.

g) Consecinţa bunei organizări a naţiunilor: ordinea socială

▲ Ordinea socială construită şi întreţinută de naţiuni este fundamental deosebită de „starea de ordine” impusă de ideologi. Aceasta este consecinţa măsurilor politico-militare întreprinse de instituţiile statului ideologic pentru conservarea sistemului politic şi în cadrul căruia orice încălcare a normelor impuse este calificată drept devianţă de la „ordinea instituită” şi sancţionată, de regulă, prin măsuri represive.32

▲ Ordinea socială defineşte capacitatea de întreţinere a „stărilor departe de echilibru” şi de asigurare a funcţionării organizaţiilor gestionare în raport de necesităţile sociale într-un anumit moment al evoluţiei istorice a naţiunilor.33 Ea exprimă în cel mai înalt grad capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite:

– de a promova şi susţine normele şi valorile sociale derivate din nevoile de resurse, de comunitate şi de protecţie, precum şi de a preveni violenţa, tensiunile, conflictele şi agresiunile;

30 Psihologie şi pedagogie militară, coordonator locotenent – colonel Ion Cioloca, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 103-111.

31 Simion Mehedinţi, Către noua generaţie, Bucureşti, 1923, p. 160. 32 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 179-180. 33 Vezi o modalitate de definire, la Sorin M. Rădulescu, Homo

sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi presă Şansa-SRL, Bucureşti, 1994, p. 10-11.

128

– de a menţine echilibrul între clasele sociale construite de ideo-logii, a ierarhiza, a trasa limite protejate prin interdicţii, constrângeri, prin rolurile şi modelele de conduită asumate şi promovate;

– de a asigura coeziunea socială prin valorile şi scopurile reciproc împărtăşite de oameni şi nu prin presiunile autorităţii coercitive (remunerative sau normative).

▲ Ordinea socială este consecinţa modului de raţionalizare a vieţii sociale şi generatorul coeziunii naţiunilor, prin care se exprimă, se menţine şi se afirmă caracterul lor organic.34 În acelaşi timp, reprezintă modelul de promovare a scopurilor şi valorilor de apărat de către naţiuni, fiind definită de regulile de comportament şi fundamentată prin reglementări de drept.35

▲ Ordinea socială este întreţinută de sentimentul şi certitu-dinea satisfacerii nevoilor comune. Aceasta semnifică funcţionarea organizaţiilor cu funcţii gestionare care construiesc normele (regula)36 şi prin respectarea conştientă a regulilor care prescriu modelul de comportament al oamenilor.

▲ Naţiunile capabile să construiască ordine socială se află în „stare de securitate”, a cărei condiţie esenţială este capacitatea de a determina „politicul” să accepte suveranitatea naţiunilor.37 Expresia suveranităţi naţiunilor este „zidirea constituţională a statului”, deci, definirea spaţiului public prin Constituţie.

Istoria politico-statală confirmă că ordinea socială poate fi perturbată, răsturnată simbolic sau slăbită temporar, dar nu poate fi distrusă prin forţa mecanică a imperiilor, întrucât este întreţinută de spirit, de conştiinţa de sine a naţiunilor38 şi de acţiunea socială, care conservă peren geneza şi patria în memoria socială.

34 Vezi, pe larg, Emil Durkheim, De la division du travail social,

Paris, F. Alcan, 1983. 35 Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în

politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 2-3. 36 Hedley Bull, op. cit., p. 49-51. 37 Gh. M. Leon, Economie politică şi politică economică, Bucureşti,

1943, p. 420. 38 Georges Ballandier, Scena puterii, Editura AION, Bucureşti, 2000,

p.45.

129

SECŢIUNEA A II-A GESTIONAREA NECESITĂŢILOR ORGANICE – CERINŢA

ÎNTREŢINERII FUNCŢIONALITĂŢII NAŢIUNILOR a) Premisele funcţionalităţii naţiunilor: normele sociale ▲ Normele sociale semnifică regulile şi modelele care determină

comportamentul oamenilor în contextul acţiunilor sociale. Acestea constituie premisa funcţionalităţii naţiunilor, întrucât contribuie în mod decisiv la construirea şi menţinerea integrităţii naţiunilor, şi la fundamentarea răspunderii pentru respectarea acestora.39

▲ Naţiunile operează cu reguli sociale, în general, şi cu reguli de drept sau juridice, în particular. Importante sunt normele juridice sau relaţiile de drept, care constau în prescripţii generale şi obli-gatorii, emanând de la autorităţi abilitate sau recunoscute şi a căror transgresare este, în principiu, sancţionată de către organizaţiile specializate (tribunale).40

▲ Pentru orice naţiune aflată sub presiunea ideologiilor, o preocupare deosebită o constituie respectarea normelor sociale. Aceasta este apanajul oamenilor cu competenţe profesionale şi socia-lizante, precum şi al organizaţiilor care susţin şi întreţin nevoile de resurse, comunitate şi protecţie.41

▲ Normele sociale întreţinute de naţiuni constituie premisa acţiunii de normarea socială, dacă aceasta se concretizează în reglementări sociale de genul codurilor de legi şi a reglementărilor interne din organizaţii.42 Fiecare normă socială se află în conexiune cu capacitatea de raţionalizare a conduitelor umane.43

▲ Normele sociale sunt apreciate în funcţie de capacitatea oamenilor implicaţi în „social” şi a organizaţiilor cu funcţii gestionare explicite de a le conferi un anumit sens.44 Astfel, legea, ca

39 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 181-183. 40 Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson,

Paris, 1991, p. 31. 41 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 212-214. 42 Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,

p. 313-315. 43 Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus, p. 59. 44 Raymond Boudon, Le just et le vrai, Fayard, Paris, 1995, p. 251.

130

exprimare juridică a normelor sociale, devine premisa gestionării naţiunilor prin organizaţiile cu funcţii gestionare alcătuite din oameni cu competenţe specializate.45

b) Gestionarea „patriei” şi a „etno-spiritualităţii” naţiunilor Naţiunile se organizează şi funcţionează exclusiv în „patria” pe

care o construiesc şi o reconstruiesc sub presiunea propriilor necesităţi şi sub presiunile construcţiilor mecanice – imperiile şi „centrele de putere” – şi se raportează la spaţiul de vieţuire prin mijlocirea organi-zaţiilor cu funcţii gestionare şi a elitelor sociale.46

1. Gestionarea patriei Patria rămâne perpetuu în memoria istorică şi socială numai

dacă oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, precum şi organizaţiile cu funcţii explicite reuşesc să o conserve şi să o ame-najeze în deplină libertate.

,,Patria”, ca zestre geo-fizică şi spaţiu naţional, influenţează perpetuu credinţele, moravurile, obiceiurile şi cultura unei naţiuni.47

▲ Gestionarea patriei înseamnă întreţinerea spaţiului social amenajat, apărarea teritoriului naţional împotriva agresiunilor socio-politice şi prevenirea ocupării sale de către „centrele de putere” expansioniste. În acest, sens, organizaţiile cu funcţii gestionare sunt obligate să acţioneze pentru apărarea „zestrei lingvistice”, protejarea „mătcii”, afirmarea elitelor sociale şi prevenirea formării de spaţii negative.

▲ Patria este gestionată exclusiv prin acţiunile sociale, apanajul oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante. Acestea sunt izvorul bogăţiei naţiunilor, întrucât se întemeiază pe muncă, creează capitalul necesar reproducerii capacităţilor funcţionale şi generează progresul tehnic menit să contribuie la adaptarea naţiunilor la presiunile mediului informaţional.48 Capacitatea de a dispune de

45 Georges Ballandier, Scena puterii, Editura AION, Bucureşti, 2000, p. 72. 46 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 183-187. 47 Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et

expériences historiques, p. 58. 48 Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, „Eurosong&Book”,

1998, p. 38.

131

„zestrea geo-fizică” şi de a fi suverane asupra spaţiului de vieţuire asigură şi întreţine organicitatea naţiunilor, buna organizare şi funcţio-nalitatea chiar în medii informaţionale ostile.

2. Gestionarea etno-spiritualităţii ▲ Etno-spiritualitatea este procesul social care întreţine

organicitatea naţiunilor şi capacitatea lor funcţională. În interiorul acesteia, un loc important îl ocupă credinţele prin care oamenii conştienţi „de sine” îşi definesc identitatea în raport de modalităţile în care se ra-portează la supranatural. Modelele de gândire, sentimentele şi acţiunile care au legătură cu supranaturalul poartă generic numele de „religii”.

▲ Naţiunile sunt permanent preocupate de gestionarea credinţelor generatoare de simboluri etno-spirituale, întrucât acestea susţin valorile naţionale – sursele motivaţiei şi finalităţii acţiunilor sociale. În funcţie de valori se organizează ideile, sentimentele şi comportamentele oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante. Valorile influenţează obiceiurile, deprinderile şi stilurile de viaţă în baza cărora se pot construi şi selecta strategii de acţiune.

▲ Rolul fundamental în întreţinerea etno-spiritualităţii unei naţiuni îl au religia şi biserica naţională. Religia (,,credinţa naţiunii”) generează simbolurile etno-spirituale întreţinute de comunităţi spi-ritualizate ce practică ritualuri specifice fiecărei naţiuni, întreţine convingerile şi practicile sociale care se reunesc într-o „comunitate”, numită generic biserică49 şi îndeplineşte funcţii sociale,50 iar Biserica naţională este instituţia care conservă şi dezvoltă spiritul de orga-nizare al oamenilor conştienţi „de sine”.51

▲ Prin cultivarea credinţelor, naţiunile generează cultura pe fundamentul căreia îşi asigură nevoia de cunoaştere, îşi menţin capacitatea de procesare socială a informaţiilor, îşi reglează viaţa socială prin valori, norme, ritualuri şi simboluri. Cultura încorporează cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, obiceiurile şi celelalte capacităţi spirituale dobândite în diversitatea procesualităţii sociale.

49 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 199. 50 Paul Poupard, Religiile, Editura 100+1 GAMAR, Bucureşti, 2001,

p. 95. 51 Apud, Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European,

Bucureşti, 1998, p. 193.

132

▲ Cultura fiecărei naţiuni constituie parte integrantă a culturii universale. Aceasta întreţine rezistenţa naţiunilor împotriva imperiilor şi a imperialismului „centrelor de putere”.

c) Ideologiile şi falsa gestionare a naţiunii

Ideologii generează raporturile de putere care se modifică în funcţie de conjuncturile geopolitice şi dezvoltă presiuni pentru orga-nizarea naţiunilor pe baza interesului de grup.52 În situaţia în care ideologii acced la putere, impun propriul interes ca „interes naţional” şi administrează puterea în numele naţiunilor.

1. Ideologiile şi administrarea puterii

▲ Ideologiile interpretează organizările sociale prin prisma doctrinelor politice pe care le generează sau la care se raportează. Ele conţin simbolurile – credinţele care construiesc „idolii” la care se raportează construcţiile mecanice (feudele şi imperiile). Sub presiunea ideologiilor, naţiunile îşi menţin funcţionalitatea dacă sunt capabile să-şi asigure suveranitatea asupra spiritului şi patriei.

▲ Liberalismul – produsul şi expresia unui anumit orizont informaţional-ideologic ce proclamă libertatea individuală şi posibilitatea nelimitată de a acumula resurse, chiar în detrimentul celorlalţi oameni, a produs „statul administrator”, care domină subtil „socialul”.53 Funcţionalitatea unui astfel de stat este limitată, dar atâta timp cât lipseşte o soluţie de gestionare mai bună, naţiunile îl acceptă, cu condiţia să nu genereze inegalităţi şi inechităţi.

▲ Ideologiile „reformatoare” ale „statului liberal” aduc în prim plan problematica „umanismului” şi a participării cetăţenilor la actul decizional public.

• Gândirea politică de inspiraţie creştină obligă statul admi-nistrator de „tip liberal” să-şi adapteze „discursul” la valorile moştenite din creştinism şi să accepte compromisul între biserică şi stat.

• Umanismul de „tip republican”, născut din preocuparea menţinerii caracterului laic al statului administrator, a creat doctrine şi

52 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 187-193. 53 Vezi, pe larg, François-Paul Bénoit, La démocratie libérale, Paris,

PUF, 1978.

133

partide politice cu un spectru politic foarte larg – de la radicalii francezi dinaintea celui de-al doilea război mondial, „stânga” conservatorismului britanic şi scandinav, până la „dreapta” partidelor socialiste.54

• Social-democraţia (care cuprinde nucleul partidelor socialiste, diverse „laburisme” europene, democraţia americană de „tip roosveltian”) se individualizează ca apărător al democraţiei politice, completată cu democraţia socială, necesară pentru protejarea societăţii de crize economice şi de crize politice, dar şi pentru prevenirea riscului unei revoluţii de „tip leninist”.

▲ Ideologiile generatoare de „alternative” la statul admi-nistrator de „tip liberal” s-au născut din confruntările de idei privind modalităţile de rezolvare a ecuaţiilor „autoritate-libertate”, „ordine-progres” şi „securitate-dezvoltare”. Acestea militează pentru înlocuirea statului „administrator” cu un alt tip de stat care să impună alte baze privind deţinerea de resurse ale puterii.

▲ Principala ideologie care a construit alternativă la statul administrator de tip liberal a fost „marxismul” şi, în anumite circumstanţe, o parte a social-democraţiei pe care s-a clădit „sindicalismul”.

• Marxismul (ideologie de „extrema stânga”) a considerat că orice stat este un produs al divizării sociale în „clase antagoniste”, deci un produs al capitalismului sau un instrument de exploatare a unei clase (burghezia) asupra altei clase (proletariatul).

• Sindicalismul (cu un spectru larg de gândire şi acţiune, legat de la început de mişcarea muncitorească şi de social-democraţie), acceptă ca deţinător al puterii „clasa socială”.55

▲ Ideologiile de „extrema dreapta” (cu cele două prototipuri, „fascismul italian” şi „nazismul german”) au născut altă alternativă la statul administrator de „tip liberal”. Ele au speculat mai ales situaţiile în care acesta a fost marcat de o acută criză economică şi reducerea profitului pentru deţinătorii de resurse, când „marea industrie” este nevoită să recurgă la dictatură.56

54 Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 90.

55 Jean Fouchard, La gauche en France depuis 1900, Paris, Seuil, 1977, p.66.

56 Vezi, Karl Schmidt, La notion du politique. Théorie du partisan, Paris, Calman-Lévy, 1972.

134

▲ Între aceste ideologii extremiste se află o ideologie violent-distructivă, numită „anarhism”.57 Acesta consideră că orice formă de guvernare, fie că este sau nu sancţionată de sufragiu universal, este o tiranie.58

▲ Toate tipurile de „stat” clădite pe suport ideologic au „boli”, denumite de către politicieni „crize”. Acestea generează incompatibilităţi şi decalaje între oameni, procese sociale dezorga-nizante, stări patologice şi situaţii-limită. Ideologiile contribuie în mod fundamental la construirea status-ului social, adică a poziţiei ocupate de o persoană în aşa-numita „societate”. Fiecare om este evaluat în funcţie de poziţia sa socio-politică, iar recunoaşterea ei depinde atât de persoana în cauză, cât şi de normele şi valorile impuse de către structurile socio-politice.59

2. Partidele politice şi „statul-naţiune” ,,Politicul”, care segmentează corpurile socio-profesionale în

funcţie de capacitatea de a le conferi accesul la resurse, administrează puterea în modalităţile simbolice proprii ideologiilor respective, grupate de cercetătorii domeniului în ideologii „liberale” sau „conserva-toare”, „moderate” sau „extremiste”, cu diferite derivate şi variante. Indiferent de coloratură, politicul acumulează cât mai multe resurse informaţionale, cu scopul de a deţine monopolul asupra acestora.60

▲ Ordinea într-un sistem socio-politic este subsumată admi-nistrării puterii politice. La rândul său, aceasta este dominată şi subordonată intereselor locale sau de grup socio-politic,61 în funcţie de ideologii incompatibile în sens şi semnificaţie.

▲ Administrarea puterii politice este denumită de către ideologi „gestionarea naţiunii”. Astfel, naţiunile sunt confundate voit cu statul, interesele partizane ale grupurilor socio-politice care

57 Vezi, Nicolae Petrescu, Doctrina anarhismului, extras din vol. Doctrinele partidelor politice, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.

58 Frideric Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathusta, Editura Edinter, Bucureşti, 1991, p. 52.

59 Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 55.

60 Vezi, pe larg, Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor. 61 Vezi, pe larg, Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra

ordinii în politica mondială.

135

deţin puterea politică sunt confundate cu necesităţile naţiunilor şi exprimate „în numele naţiunii”. Din aceste raporturi de putere se naşte aşa-anumitul „stat-naţiune”, în care statul se menţine prin puterea instituţiilor cu funcţii administrative.

▲ Partidele politice sunt construcţii ideologice, sistemice, organizate în funcţie de conjuncturi geopolitice.62 Acestea acţionează, aparent organizat, prin procesări simbolice, pentru cucerirea puterii politice. În interiorul sistemului socio-politic, partidele politice înde-plinesc, de regulă, două funcţii: de structurare şi de recrutare.

▲ Cu ajutorul partidelor politice ideologii aduc naţiunile în stări „aproape de echilibru”.63 Aceste „stări” determină tendinţe divergente, de expansiune sau de închistare (izolare), şi generează situaţii insecurizante pentru alte naţiuni şi discontinuităţi şi crize pentru propria naţiune.64

▲ Finalitatea acţiunilor politice este „administrarea puterii”, având drept consecinţă transformarea naţiunilor în „societate politică”.65 Aceasta nu poate fi gestionată, ci doar administrată, exclusiv pe bază de raporturi de putere, cu ajutorul statului ideologic.

▲ Aşa – numitul „om politic”, produsul ideologiilor, intervine în „social” prin intermediul unor grupuri clădite pe fundament ideologic, dintr-un interes dictat de ideologia la care se raportează. Acesta se auto-proclamă gestionarul socialului, însă acţiunile sale sunt consecinţa interpretărilor partizane, transpuse în social cu ajutorul grupurilor socio-politice numite partide politic”.66

d) Organizaţiile sociale şi gestionarea naţiunilor Gestionarea necesităţilor sociale este expresia capacităţii

naţiunilor de a transcede raporturile de putere, construite de ideologi şi de a construi „raporturi de gestionare” instituţionalizate pe fundament juridic şi întreţinute prin analize scientizate.

62 Larousse. Dicţionar de sociologic, p. 202. 63 Vezi, pe larg, Georges Ballandier, Scena puterii. 64 Vezi, pe larg, Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a

societăţii civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. 65 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice,

vol.I, p. 111. 66 Larouse. Dicţionar de sociologie, p. 202.

136

▲ Naţiunile fiinţează şi se afirmă prin intermediul organizaţiilor cu funcţii explicite.67 Între acestea, un rol definitoriu revine orga-nizaţiilor cu funcţii gestionare. Ele constituie procesorii de informaţii sociale care generează status-uri şi roluri sociale dobândite sau atribuite pentru oamenii cu competenţe profesionale şi socializante.

▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare sunt organizaţii publice, specializate, formale şi informale, instituţionalizate, prin care na-ţiunile, prin puterea poporului (democraţia) identifică disfuncţiile, vulnerabilităţile, factorii de risc, ameninţările şi agresiunile la adresa lor şi construiesc mecanismele de gestionare (instituţiile). Funcţionalitatea acestora este întreţinută de elitele sociale, îndeosebi cele intelectuale (culturale) care sunt mai stabile decât cele auto-proclamatele „elite politice”.

▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare produc normele sociale şi administraţiile publice. Ele reglează raporturile întreţinute de naţiuni şi conştientizează nevoile de normare socială, de administrare a „socialului”, de încurajare a comportamentelor favorabile normelor şi măsurilor administrative dezirabile pentru naţiuni.68

▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare procesează informaţiile sociale şi utilizează consecinţele proceselor sociale organizante în folosul corpurilor socio-profesionale. De aceea, fiecare naţiune socializează oamenii pentru roluri (status-uri) şi responsabilităţi bine definite în interiorul organizaţiilor.

▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare devin performante dacă sunt capabile să depolitizeze deciziile şi să transforme ştiinţa în instanţă a legitimităţii puterii politice.69 Ele au rolul de a satisface necesităţile sociale, de a construi şi întreţine relaţii de bună vecinătate cu alte naţiuni şi de a preveni presiunile expansioniste ale „centrelor de putere”.

▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare sunt viabile atâta timp cât nu se constituie în mecanisme de manipulare socială.70 În

67 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 193-199. 68 Apud, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 224. 69 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 202-208. 70 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 228.

137

interiorul lor se întâlnesc, de regulă, elitele71 care asigură o calitate superioară selecţiei valorilor, fiind, totodată, promotoarele noilor valori, conforme cu necesităţile sociale.

1. Întreţinerea relaţiilor de comunicare (bună-vecinătatea)

Vecinătatea este relaţia de apropiere între două sau mai multe naţiuni care au frontiere comune, constituind o relaţie socială care le obligă să conlucreze pentru satisfacerea necesităţilor comune. Con-lucrarea este dependentă de necesităţile comune şi de modul de satisfacere în comun a acestora.

▲ „Vecinătatea” presupune şi impune o orientare comu-nitară, precum şi relaţii de întrajutorare, proiecte comune de acţiune şi chiar roluri specializate pentru gestionarea în comun a unor necesităţi. Naţiunile au „vecinătăţi normale”, „vecinătăţi agresive”72 şi „vecinătăţi violente”.73

▲ Naţiunile întreţin şi satisfac nevoile de cunoaştere neli-mitată a oamenilor, pe fundamentul căreia se asigură, în procesul de socializare, buna convieţuire în respect pentru valorile asumate de către organizările similare. Organizaţiile cu funcţii gestionare asigură şi întreţin relaţiile de comunicare (bună-vecinătatea) între oameni, organizaţii şi naţiuni, ca unităţi sociale.

▲ Naţiunile pot fi integrate prin presiuni expansioniste, într-o ordine internaţională construită pe suportul forţei de către imperii, dar nu pot fi menţinute perpetuu în această „ordine”. Nici un imperiu nu poate înfrânge spiritul naţiunilor.74

2. Prevenirea presiunilor expansioniste ale „centrelor de putere”

▲ Fiecare „centru de putere” este auto-investit cu „imperium”, deci cu autoritatea care reconstruieşte „socialul” prin raporturi de dominaţie. De regulă, „centrele de putere” acţionează aparent arbitrar,

71 Dicţionar. Cultură. Termeni şi personalităţi, p. 99-100. 72 C.Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, p. 107. 73 Phillipe Seguin, Discours pour la France, Paris, 1992, p. 75. 74 Michel Debré, La France et sa défense, în „Revue de la défense

nationale”, janvier, 1972, p. 5.

138

dezvoltând presiuni expansioniste, cu motivaţii neclar definite, de natură economică, politică sau militară, însă acţiunile lor fac parte dintr-o strategie menită să distrugă puterea naţiunilor.75

▲ Imperiile construiesc „centre de decizie” transnaţională care dezvoltă reţele economico-financiare, regionale şi globale în moda-lităţi ce eludează nevoile reale ale oamenilor şi produc dezechilibre ale funcţiilor organizărilor sociale. Acestea operează în mod deosebit, cu decizii ascunse. Centrele de decizie transnaţională impun alte modele de cetăţenie decât cele care decurg din suveranitatea statelor naţionale.

▲ În acest context, creşte rolul organizaţiilor cu funcţii gestionare explicite, întrucât presiunile „centrelor de decizie” transnaţională slăbesc puterea statului naţional. Acţiunile agresive ale construcţiilor socio-politice transnaţionale pot fi contracarate de către organizaţiile cu funcţii gestionare ale naţiunilor, întrucât sunt de conjunctură, iar agresivitatea lor, în modalităţi de cele mai multe ori ascunse – conduce la construirea de societăţi anarhice.

e) Consecinţele întreţinerii capacităţii organizaţional/funcţionale

a naţiunilor

1. Menţinerea organicităţii naţiunilor (integritatea naţională)

▲ Capacitatea organizaţional/funcţională a naţiunilor este de-pendentă de modalităţile în care poporul, prin puterea sa (democraţia) protejează, apără şi satisface nevoile de resurse, comunitate şi protecţie ale oamenilor, organizaţiilor, comunităţilor teritoriale şi spirituale.76

Această putere (democraţia) întreţine şi afirmă caracterul organic al naţiunii, exprimată prin „pacea internă” sau stabilitatea socio-politică internă şi „pacea internaţională” sau relaţia de echilibru şi stabilitate internaţională, exprimate prin securitatea socială.77

▲ Construirea şi întreţinerea „integrităţii naţionale” implică acţiunea socială a instituţiilor statului naţional, îndrituite să asigure,


popoarelor, p. 49. 76 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 199-204. 77 William H. Beveridge, Du travail pour une société libre, Paris,

Domat-Montchrestien, 1945, p. 9.

139

potrivit competenţelor, gestionarea publică a valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale şi răspunderea socială. Între instituţii se relevă legislativul ales, un executiv (guvern) dinamic, o organizaţie juridică (justiţie) independentă, autorităţi comunitare locale, proprietatea pu-blică şi privată şi forţe armate eficace.

▲ Organicitatea naţiunii (,,integritatea naţională”) constituie cerinţă-premisă a răspunderii sociale (civice) pentru oameni şi organizaţii, dar şi pentru instituţiile statului naţional. De aceea, fiecare naţiune îşi construieşte organizaţii civice cu funcţii explicite, care să supravegheze activitatea funcţionarilor publici, agenţilor comerciali şi statului, pentru a determina integrarea acestora în ordinea socială.

▲ În acest demers se relevă decizia autorităţilor cu competenţe stabilite, asumate şi recunoscute de popor. Astfel, statul – ca mo-dalitate ideologică de gestionare publică, devine „administratorul” necesităţilor privind integritatea naţională.78

▲ „Integritatea naţională” – expresia caracterului organic al naţiunii – exprimă sintetic capacitatea oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante, precum şi a organizaţiilor de a elabora şi pune în aplicare „strategii de gestionare”.79 Acestea oferă naţiunilor capacitatea de a-şi defini, apăra şi promova propriile valori şi de a-şi satisface necesităţile în mediul social întreţinut de statul naţional, ţinând seama de evoluţiile mediului internaţional.

2. Răspunderea puterii politice pentru gestionarea naţiunilor

▲ Puterea politică – suportul guvernării – este implicată în constituirea şi întreţinerea aşa-numitei „comunităţi politice”, pe care o suprapune sau o confundă voit cu naţiunea. Problema crucială pentru orice putere politică este cea a legitimităţii guvernării naţiunii.80

78 Lucian Culda, Organizaţiile, p. 75. 79 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schim-

bare, p. 11. 80 M. Duverger, Introduction à la politique, Paris, Gallimard, 1964,

p. 23.

140

▲ Organizaţiile întreţinute de naţiuni sunt preocupate de modalităţile de structurare a puterii politice, întrucât aceasta constituie premisa sau consecinţa diferenţierii formelor de stat şi a răspunderii pentru soarta naţiunii. În funcţie de capacitatea de a menţine politicul în cadru social, naţiunile funcţionează ca unităţi sociale şi societate civilă.

▲ Un rol fundamental în stabilirea răspunderii puterii politie pentru gestionarea naţiunilor revine oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante, care conştientizează că nici o putere politică nu este veşnică. Aceasta este supusă unor ameninţări permanente: ameninţarea adevărului care riscă să-i spargă ecranul aparenţelor, ameninţarea suspiciunii – ce o constrânge să-şi manifeste inocenţa şi competenţa şi ameninţarea uzurii – care o obligă la revigorare periodică.81

▲ Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante sunt capabili să oblige puterea politică să reglementeze raporturile instituite în cadrul regimului politic şi să gestioneze „trebuinţele naţiei” pe baza necesităţilor sociale. Cazuistica în materie confirmă că naţiunile, prin puterea poporului (democraţia) susţin numai regimul politic democratic, care funcţionează în temeiul participării oamenilor şi organizaţiilor la alegerea organismelor puterii de stat.

Concluzie:

O naţiune este funcţională dacă devine capabilă, prin puterea poporului (democraţia), să-şi satisfacă necesităţile de resurse, comu-nitate şi protecţie şi dacă oamenii acceptă să se manifeste ca cetăţeni, îşi asumă responsabilităţi pentru întreţinerea „libertăţii sociale”, asigurarea „ordinii sociale” şi „securităţii sociale” şi atribuie roluri astfel încât organizaţiile să gestioneze „etno-spiritualitatea” şi „patria” în „stare de securitate”.

81 Idem., p. 85.

141

SECŢIUNEA A III-A ELEMENTE DE SUSŢINERE A SCOPURILOR PROPUSE A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea

conceptelor elaborate sau reformulate 1. Procesele sociale organizante, individualizate prin comunicare

verbală, întipărite în memoria colectivă prin comunicarea scrisă, întreţin organizaţiile în interiorul cărora oamenii sunt capabili să-şi satisfacă necesităţile de bază, să se manifeste ca cetăţeni şi să-şi asume roluri prin care se pun „în slujba comunităţii”, dar şi responsabilitatea pentru asi-gurarea „libertăţii sociale”, ordinii sociale şi securităţii sociale.

2. Organizarea naţiunilor este un proces social complex, produs în timp istoric, ca transformare şi adaptare a funcţiilor sub presiunea proceselor sociale dezorganizante şi a nevoilor de resurse, comunitate şi protecţie. Capacitatea de organizare a naţiunilor generează modalităţile de interacţiune, de construire a raporturilor şi de întreţinere a relaţiilor dintre oameni în interiorul organizaţiilor şi dintre organizaţii în procesul cunoaşterii reciproce şi al convieţuirii „în comun”.

3. Procesul social-premisă al organizării naţiunilor este libertatea socială. Aceasta exprimă posibilitatea oamenilor de a produce, în interiorul organizaţiilor, resurse informaţional-energetice şi de a se reproduce în cadrul oferit de spaţiul social amenajat în funcţie de necesităţile sociale, fiind dependentă de capacitatea oamenilor de a construi organizaţii cu funcţii gestionare şi de a le conferi autonomie generatoare de mobilitate socială.

4. Nucleul etno-spiritual care oferă modelul organizaţional/funcţional pentru naţiuni este familia, prin capacitatea sa perenă de îngemănare organică a genezei cu patria. Ea exprimă microuniversul generator de relaţii sociale de comunicare, bazate pe încredere, sinceritate, susţinere şi afectivitate pozitivă între oamenii conştienţi de sine şi defineşte trăsăturile fiecărei naţiuni, începând cu „vârsta socială” şi terminând cu identitatea.

5. Suportul organizării naţiunilor îl constituie comunităţile teritoriale şi spirituale, expresia capacităţii oamenilor de a se reconstrui pe sine prin cunoaştere, comunicare şi cultură. De aceea, comu-nităţile, similare în fond, dar diferenţiate în formă, în timp istoric, au constituit şi constituie suportul conservării organicităţii naţiunilor şi expresia capacităţii de satisfacere a necesităţilor de ordin integrator, prin care naţiunile se raportează peren la geneză.

142

6. Clasele sociale exprimă formula ideologică de organizare a naţiunilor, întrucât reprezintă forma de stratificare socio-politică în care apartenenţa la diferite grupuri socio-politice şi raporturile dintre oamenii sau corpurile profesionale care produc resursele şi oamenii sau grupurile socio-politice care acumulează şi deţin resursele sunt determinate, în aparenţă, de criterii economice, iar în esenţă de criterii politice.

7. Suportul funcţionalităţii naţiunilor îl constituie organizaţiile, procesualităţile sociale care rezultă din încercarea de reglare explicită a relaţiilor dintre oamenii care concură la desfăşurarea unor anumite activităţi sociale cu finalităţi productive, gestionare şi integratoare şi a căror situaţie este dependentă de modalităţile în care se implică în organizaţii. Ele sunt administrate de oameni care deţin status-uri şi roluri organizaţional/funcţionale, instituţionalizate, iar performanţa lor depinde de gradul de autonomie în cadrul organizării sociale.

8. Consecinţa bunei organizări a naţiunilor este ordinea socială, care defineşte capacitatea de întreţinere a „stărilor departe de echi-libru” şi de asigurare a funcţionării organizaţiilor gestionare în raport de necesităţile sociale într-un anumit moment al evoluţiei istorice a naţiunilor. Ea exprimă şi caracterizează modul de raţionalizare a vieţii sociale, întreţine coeziunea naţiunilor şi menţine caracterul lor organic.

9. Premisele funcţionalităţii naţiunilor sunt normele sociale, ca reguli şi modele care determină comportamentul oamenilor în contextul acţiunilor sociale, contribuie în mod decisiv la construirea şi menţinerea integrităţii naţionale, definesc valorile globale şi naţionale şi impun aplicarea universală şi răspunderea naţională sporită pentru respectarea acestora. Definitorii în acest proces sunt capacităţile de gestionare a patriei şi a spiritualităţii naţiunilor.

10. Patria ca zestre geo-fizică a naţiunilor şi spaţiu naţional, este gestionată exclusiv prin acţiunile sociale, apanajul oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante. Acestea sunt izvorul bogăţiei naţiunilor, întrucât se întemeiază pe muncă, creează capitalul necesar reproducerii capacităţilor funcţionale şi generează progresul tehnic menit să contribuie la adaptarea naţiunilor la presiunile mediului informaţional.

11. Etno-spiritualitatea este gestionată prin întreţinerea cre-dinţelor, ca modalităţi de raportare la supranatural, a modelelor de gândire, a sentimentelor şi acţiunilor care au legătură cu supranaturalul („religia”) – şi a culturii, care constituie forma socio-spirituală de rezistenţă a naţiunilor împotriva imperialismului „centrelor de putere”.

143

12. În gestionarea naţiunilor rolul fundamental revine organi-zaţiile sociale, care constituie procesorii de informaţii sociale generatori de status-uri şi roluri sociale dobândite sau atribuite pentru oamenii cu competenţe profesionale şi socializante. Prin puterea poporului” (democraţia), organizaţiile publice, specializate, formale şi informale, instituţionalizate, satisfac necesităţile de gestionare publică a relaţiilor dintre oameni, dintre ei şi organizaţii şi dintre organizaţii, identifică disfuncţiile, vulnerabilităţile, factorii de risc, ameninţările şi agresiunile la adresa lor şi construiesc mecanismele de gestionare (instituţiile).

13. Organizaţiile cu funcţii gestionare explicite întreţin relaţiile de comunicare (bună-vecinătatea) între oameni, organizaţii şi naţiuni, având rolul de a integra organic naţiunile într-o ordine inter-naţională, de a susţine ordinea naţiunilor prin intermediul statului naţional şi de a preveni presiunile expansioniste ale „centrelor de putere”.

14. Consecinţele capacităţii organizaţional-funcţionale a naţiunilor sunt menţinerea integrităţii naţionale, proces social în care se implică instituţiile statului construit şi întreţinut de naţiuni (statul naţional) pentru gestionarea publică, răspunderea orizontală a organizaţiilor cu funcţii gestionare explicite şi răspunderea puterii politice pentru gestionarea naţiunilor în „stare de securitate”.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

1. Ce sens şi semnificaţie socială au organizarea şi funcţionarea naţiunii?

2. Care este rolul oamenilor cu competenţe profesionale şi socia-lizante, precum şi al omului politic în organizarea unei naţiuni?

3. Ce semnificaţie are libertatea socială în planul organizării naţiunii?

4. Ce competenţe primesc organizaţiile productive, integratoare şi gestionare în planul organizării şi funcţionării naţiunii?

5. Cum condiţionează comunităţile sociale organizarea şi funcţio-narea naţiunii?

6. Ce criterii stau la baza organizării şi funcţionării claselor sociale?

7. Ce rol au normele sociale în planul funcţionalităţii naţiunilor şi care este consecinţa fundamentală a bunei organizări a naţiunilor?

144

8. Ce semnificaţie socială au gestionarea patriei şi a spiri-ualităţii naţiunilor şi ce consecinţe produce gestionarea fundamentată pe suport ideologic?

9. Căror abordări le este specifică sintagma „stat-naţiune” şi ce consecinţe are aceasta în planul definirii, caracterizării şi evaluării naţiunilor?

10. Cine trebuie să stabilească obligaţia şi răspunderea puterii politice pentru gestionarea naţiunilor în „stare de securitate”?

C. Bibliografie minimală

1. Georges Ballandier, Scena puterii, traducere: Sanda Fărcaş, Editura AION, Bucureşti, 2000.

2. Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

3. Hudley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998.

4. Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, traducere de Alina Mihaela Creţu, Eurosong & Book, 1998.

5. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura Licorna, Bucureşti, 1997.

6. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia Comterra, Bucureşti, 2005.

7. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théorriques et expériences historiques, Armand Colin, Paris, 1999.

8. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.

9. Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţio-nalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi presă Şansa-SRL, Bucureşti, 1994.

10. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, traducere în limba română de Mihaela Eftimiu, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.

11. Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

12. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

145

TEMA 5 NECESITĂŢILE ORGANICE CARE ÎNTREŢIN

PERENITATEA NAŢIUNILOR: „ETNO-SPIRITUALITATEA” ŞI „PATRIA”

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Naţiunile au reuşit să dăinuie de-a lungul istoriei printr-o succe-

siune continuă de generaţii, în cadrul căreia determinante au fost capacitatea de conservare a memoriei colective şi voinţa socială. Funda-mentul acestei continuităţi l-a constituit puterea popoarelor de a dispune de ele însele şi de a contracara presiunile construcţiilor socio-politice mecanice şi a ideologiilor violente.1 Însă, există şi astăzi oameni care susţin că naţiunile sunt „rodul unui postulat şi al unei invenţii”2.

Tema a fost elaborată din nevoia de a explica perenitatea naţiunilor şi de a argumenta nevoia de apărare, protejare şi afirmare a componentelor sale etno-spirituale, organice şi funcţionale în faţa agresiunilor construcţiilor socio-politice mecanice (feude şi imperii).

▲ Obiective – înţelegerea sensului şi semnificaţiei etnicului fondator, conştiinţei

de sine şi explicarea perenităţii etno-spiritualităţii naţiunilor şi a identităţii ca stare de spirit a naţiunii care a întreţinut succesiunea de generaţii în cadrul spaţiului de vieţuire al naţiunii;

– cunoaşterea valorii sociale a patriei – ca spaţiu al libertăţii sociale –, precum şi a poporului – ca „stare de veghe” şi putere constructoare a patriei”;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a expresiilor perenităţii na-ţiunilor şi argumentarea ştiinţifică a nevoii de reproducere performantă a naţiunilor.

1 Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et

expériences historiques, p. 72. 2 Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa.

Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 9.

146

SECŢIUNEA I PERENITATEA ETNO-SPIRITUALITĂŢII NAŢIUNILOR a) „Etnicul fondator” şi succesiunea de generaţii

▲ Europa, de la Atlantic la Urali şi de la Oceanul Îngheţat la Mediterana, este o constelaţie de naţiuni care şi-au construit iden-titatea pe suportul „etnicului fondator”, conştient „de sine”.3 Fiecare naţiune, ca succesiune continuă de generaţii în aceeaşi patrie, întreţine şi dezvoltă procesele sociale care menţin oamenii în stare de fiinţă socială. Etnicul (natio), a fost, din momentul genezei naţiunilor, „sufletul” acestora, întrucât a asigurat „unitatea de viaţă legată de o orientare conştientă”.4

Pe suportul etnicului fondator (ca expresie a relaţiei de comu-nicare a oamenilor cu spiritul şi cu patria) s-a dezvoltat organic conştiinţa comunităţii, individualizată sub forma conştiinţei originii (ethnos, gens, natio, ethnicus), conştiinţa limbii şi conştiinţa comu-nităţii de destin.5

▲ „Etnicul fondator”, botezat de ideologi „factorul etnic”,6 a constituit, atemporal, nucleul socio-uman pe suportul căruia s-au născut naţiunile. Acesta a marcat arealul de vieţuire (patria) şi timpul istoric al fiecărei naţiuni, a diferenţiat naţiunile şi a asigurat unitatea lor organică.

▲ „Etnicul fondator” defineşte nucleul socio-uman spiritualizat conştient „de sine” şi de legătura organică cu „patria” construită de oameni în procesul socializării. În jurul acestuia naţiunile şi-au reconstruit, din nevoia de fiinţare şi supravieţuire în situaţii dificile, capacităţile de rezistenţă împotriva imperiilor şi a ideologiilor antina-ţionale. Acesta a fost întreţinut de popor („populus”, „demos”), suportul integrator, expresia socializării oamenilor „în spirit naţional” şi fundamentul menţinerii omogenităţii naţiunii, ca unitate socială în procesualitatea socială.

3 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 209-211. 4 C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, p. 111. 5 Idem., p. 112-113. 6 Vezi, pe larg, N. Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

147

▲ „Etnicul fondator” a constituit suportul conservării valorilor fiecărei naţiuni, exprimate în comunicare, obiceiuri şi mentalităţi. Acesta a generat procesele sociale care au consolidat organizaţiile gestio-nare şi le-a menţinut ca „agent social” al apărării organicităţii naţiunilor.

▲ „Etnicul fondator” a conservat filonul genetic care a men-ţinut naţiunile în permanentă stare de veghe împotriva imperiilor şi a presiunilor ideologiilor agresive, înrudirea de sânge, legătura cu „patria”, precum şi legăturile spirituale „de minte şi inimă”,7 între oameni, ca „fiinţă socială”. Prin conservarea şi afirmarea etnicului, naţiunile au întreţinut solidaritatea umană în situaţii de criză şi de agresiuni din partea construcţiilor mecanice (feudele şi imperiile).

▲ „Etnicul fondator“ a întreţinut permanenta comunicare între oameni şi a reconstruit „socialul” prin continua procesare socială a informaţiilor, în funcţie de necesităţi. Prin etnicul fondator, cu spiritualitatea sa ancestrală, naţiunile s-au menţinut ca organizare socială şi comunitate civilizată, capabilă să întreţină o lume a valorilor culturale, pe care nici o construcţie mecanică n-a reuşit să o distrugă.

▲ „Etnicul fondator” a constituit suportul pe care naţiunile au construit şi reconstruit capacitatea oamenilor de a susţine şi întreţine schimbul permanent de idei, continua acumulare de cunoştinţe, socializarea oamenilor şi crearea competenţelor profe-sionale şi socializante. Prin raportarea la etnicul fondator, naţiunile au legitimat continuitatea în timp şi spaţiu (succesiunea de generaţii, până la „geneză”) şi s-au afirmat ca procesualităţi sociale, cu o istorie şi experienţă de viaţă săvârşită de înaintaşi (strămoşi), acumulată şi transmisă din generaţie în generaţie, cu o cultură specifică, prin care au creat civilizaţie.8

▲ „Etnicul fondator” s-a manifestat cu vigoare mai ales în situaţiile în care naţiunile au fost agresate prin războaie de cucerire de către imperii. Cerbicia cu care naţiunile s-au opus imperiilor, precum şi destinul naţiunilor intrate sub povara imperiilor confirmă că în afara naţiunii nu există viaţă socială, întrucât se destructurează legăturile organice dintre oamenii care, din necesităţi sociale, se raportează la geneză şi la patrie.

7 C.Rădulescu-Motru, Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Bucureşti, 1924, p. 17.

8 D. Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Enciclopedia României, I, Statul, p. 17 şi urm.

148

b) „Conştiinţa de sine” – expresia organicităţii naţiunilor şi a socializării oamenilor în „spirit naţional”

„Genus humanum” sau oamenii conştienţi de sine şi de destinul semenilor, a construit şi întreţinut organizaţiile cu funcţii explicite care au gestionat organizările sociale în funcţie de necesităţi, a impus „pecetea” identităţii pentru naţiuni şi a generat permanent capacităţile de reproducere.

1. Conştiinţa de sine – sau capacitatea de raportare perenă la

geneză şi la patrie

▲ „Conştiinţa de sine” este procesul social care generează nevoia perenă de raportare la „geneză” şi la „patrie”, întreţine „starea de alertă” a naţiunilor împotriva construcţiilor socio-politice mecanice şi a ideologiilor antinaţionale şi susţine modalităţile de exprimare socială a „spiritului naţional”. Conexiunile organice între gândirea şi acţiunea socială au întreţinut şi susţinut peren nevoia de organizare socială, precum şi fluxul energetic al vieţii comune a oamenilor. Acesta a generat şi menţinut relaţiile de comunicare şi con-lucrare bazate pe afectivitate pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere reciprocă între oamenii care fiinţau şi se afirmau în aceeaşi patrie.

▲ Geneza şi patria sunt elementele nucleare, organice, ale naţiunii. Ele au transformat oamenii din complexitate în procesualitate, ca o consecinţă a transformării de sine. Oamenii, ca „fiinţă socială”, au avut capacitatea de a-şi asuma comportamentul şi conduita în interiorul organizaţiilor cu funcţii explicite. Astfel, sinele omului a devenit sinele social, care a exprimat, în fond, o conduită socială.9

▲ „Conştiinţa de sine” este expresia organicităţii naţiunilor, a socializării oamenilor şi a capacităţii de conservare a conexiunilor organice, etno-spirituale, între „geneză” şi „patrie”.10 Aceasta are o dimensiune etno-spirituală atemporală (lat. conscientia = cu ştiinţă), dovadă fiind conservarea ei în memoria socială, cu înţelesul de „a fi în

9 Vezi, discuţia despre „sine” la Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu

Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, p. 337-338. 10 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 211-215.

149

cunoştinţă de cauză”11 şi raportarea ei la oamenii conştienţi de sine în interiorul aceleiaşi patrii.12

▲ „Conştiinţa de sine” a generat naţiunile, ca organizări sociale derivate din etno-organizările care au avut capacitatea „devenirii întru sine” prin procesarea informaţiilor sociale, atât în variantă simbolică, cât şi în variantă interpretativă. Astfel a fost posibilă îmbogăţirea sinelui, care a conferit naţiunilor, ca organizări sociale, o nouă identitate spirituală. Aceasta a conservat fondul etnic (exprimat prin capacitatea de a se raporta la „geneză”) şi a oferit etnicului fondator capacitatea de integrare a gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor oamenilor care s-a raportat constant la geneză şi la patrie.

▲ „Conştiinţa de sine” a întreţinut şi afirmat imaginile „despre sine” ale naţiunilor. Acestea exprimă loialitatea şi respectul oamenilor faţă de trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii şi capacitatea de a comunica cu alte organizări socio-umane similare. Sentimentul de sine este în mare măsură, produsul imaginilor altor organizări similare despre naţiune, dar şi expresia capacităţii naţiunii de a se raporta la alte organizări sociale similare.

2. Conştiinţa de sine ca „stare de alertă” a naţiunilor De la geneza naţiunilor, conştiinţa de sine a generat continuu

procesele sociale necesare afirmării şi întreţinerii identităţii oamenilor, ca fiinţă socială, în cadrul aceleiaşi patrii. Conştiinţa de sine a întreţinut permanenta stare de alertă a naţiunilor în faţa presiunilor expansioniste generate de imperii.

▲ „Conştiinţa de sine” a naţiunilor, a generat procesele so-ciale în interiorul cărora naţiunile şi-au modelat, într-o permanentă „stare de alertă”, identitatea. „A fi conştient” a însemnat pentru oamenii care au avut capacitatea de a se raporta la geneză şi la patrie, a cunoaşte, a reflecta şi a analiza în conştiinţă de cauză evenimentele, trăirile sau experienţele, reale sau posibile, prezente, trecute sau viitoare, în funcţie de necesităţile sociale.

▲ „Conştiinţa de sine” a generat, din vremuri ancestrale, me-morie, atenţie, gândire, inteligenţă, afectivitate, sociabilitate, creaţie,


12 Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, p. 254-260.

150

capacităţi de organizare a oamenilor pentru satisfacerea necesităţilor, pentru a se apăra şi a rezista împotriva construcţiilor socio-politice mecanice. Din acestea au rezultat statele naţionale, ca forme de ges-tionare publică a necesităţilor, care au constituit obstacolele permanente în calea tendinţelor şi presiunilor expansioniste ale imperiilor.

▲ „Conştiinţa de sine” a generat, conservat şi afirmat „eul naţional”. Acesta este un proces social continuu şi complex, care a menţinut naţiunile în stare de alertă”, din nevoia de auto-cunoaştere, de cunoaştere a lumii înconjurătoare, dar şi din nevoia de cunoaştere, prevenire şi contracarare a acţiunilor distructive ale construcţiilor mecanice şi ale ideologiilor violente.

▲ „Conştiinţa de sine” a construit din fiecare naţiune un unicat şi i-a creat sentimentul de a fi „ea însăşi”. Astfel trebuie înţelese vorbele filosofului român Petre Ţuţea, care afirma: „Am fost acuzaţi, noi ăştia de dreapta, că exagerăm puterea naţiunii. Toate popoarele fac aşa. Nemţii se consideră buricul pământului, englezii două buricuri ale pământului, francezii trei buricuri şi jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pământului. Românismul a însemnat pentru generaţia noastră să fim noi înşine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români”.13

▲ „Conştiinţa de sine” a întreţinut „încrederea de sine” în lupta cu construcţiile socio-politice mecanice şi a conservat identitatea spirituală, valorică a naţiunilor. De aceea, ideologii au încercat mereu să o distrugă. Însă, „spiritul” nu a putut şi nu poate fi distrus prin forţa „mecanicului”, iar naţiunile organice nu pot fi distruse de către construcţiile socio-politice, mecanice-feude sau imperii.

3. Conştiinţa de sine – modalitatea de exprimare socială a

spiritului naţional ▲ „Conştiinţa de sine” a generat, încă din perioada genezei,

modalităţile de exprimare a „spiritului naţional”. Aceasta a evidenţiat starea de fapt a naţiunilor şi capacitatea lor de a-şi afirma identitatea în raport cu alte organizări sociale, pe baza unor interpretări-cadru alcătuite din reţele simbolice (matricile simbolice).

13 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 73-74.

151

▲ „Conştiinţa de sine”, prin forţa sa spirituală, împiedică impunerea modelelor mecanice de organizare trans-naţională sau supra-naţională. Aceasta conferă naţiunilor capacitatea de a se opune presiunilor care vizează distrugerea solidarităţii între oameni, a specifi-cului naţional şi etnic şi producerea unor mişcări separatiste în interiorul ordinii comunitare construită pe fundamentul necesităţilor sociale.

▲ „Conştiinţa de sine” este obstacolul de netrecut pentru orice construcţie mecanică ce dezvoltă presiuni pentru devalorizarea identităţii naţiunilor. În consecinţă, ideologii trebuie să ştie că naţio-nalismul, ca modalitate de trăire intensă a „conştiinţei de sine”, este bariera pe care o opun naţiunile în calea tuturor presiunilor ideologiilor antinaţionale, transnaţionale şi supranaţionale. Este permanentul factor de destructurare a mecanismelor „integratoare”, supranaţionale ori transnaţionale şi „arma” naţiunilor împotriva agresiunilor.

Istoria scrisă a omenirii confirmă că naţiunile pot fi înfrânte sau supuse temporar, dar nu pot fi distruse, pentru că ele sunt organizări sociale perene.

▲ Conştiinţa de sine generează pentru fiecare naţiune încrederea „de sine”. La rândul ei, aceasta asigură „coeziunea” – ca expresie a capacităţii de menţinere a proceselor sociale organizante. Astfel, naţiunea formează un „tot”, un organism viu, o viaţă conştientă, o procesualitate socială, iar organizaţiile cu funcţii productive, integra-toare şi gestionare sunt conexate între ele prin procesorii de informaţii sociale şi prin procesele sociale organizante.

▲ „Conştiinţa de sine” generează un grad ridicat de sa-tisfacţie, confort psihic şi un puternic sentiment de „securitate” pentru oameni, organizaţii şi comunităţile teritoriale şi spirituale. Pe acest fundament, poporul construieşte şi întreţine „ordinea socială”. În lupta cu ideologiile antinaţionale şi cu imperiile, orice naţiune se simte obligată să invoce şi să utilizeze etnicul fondator şi spiri-tualitatea (credinţa neamului) pentru apărarea valorilor, intereselor şi necesităţilor sale de fiinţare şi afirmare.

c) Expresiile perenităţii „etno-spiritualităţii” naţiunilor

Sub permanenta presiune a construcţiilor socio-politice mecanice (feudele şi imperiile) conduse de „state majore” impregnate de ideo-logii –, cărturarii naţiunilor (elitele sociale) au încercat să reconstituie

152

istoria scrisă a naţiunilor, trecută sub tăcere de „cronicarii de curte” care au proslăvit capetele încoronate şi construcţiile socio-politice mecanice generate de acţiunile socio-politice violente.14

1. Naţionalismul

▲ „Naţionalismul” s-a născut odată cu naţiunile, adică în timpuri imemoriale. Acesta a constituit expresia conştiinţei de sine, a modalităţilor de exteriorizare a sentimentului identităţii proprii şi de conştientizare şi afirmare a necesităţilor, valorilor şi intereselor fiecărei naţiuni. De la naşterea sa, a exprimat ataşamentul şi solida-ritatea între oamenii care s-au raportat la aceeaşi geneză şi la aceeaşi patrie, precum şi disponibilitatea de a apăra naţiunea în faţa agresiunilor şi pericolelor de orice natură. Deci, „naţionalismul” este, prin geneză şi raţiune, un proces social şi nu un principiu politic şi nu dezvoltă o „virulenţă criminală”, aşa cum cred ideologii.15

▲ De la geneza naţiunilor, „naţionalismul” a semnificat iubirea omului, ca „fiinţă socială”, faţă de naţiunea la care se raportează şi care-i asigură protecţia valorilor etno-spirituale şi satisfacerea necesităţilor sociale.16 Pentru naţiunile obligate să se lupte cu ideo-logiile antinaţionale şi cu produsele acestora (,state de dominaţie) pentru recunoaşterea dreptului la viaţă, naţionalismul a generat energiile care au declanşat revoluţiile şi războaiele de eliberare.

▲ „Naţionalismul” a revitalizat, începând cu epocă modernă, puterea de rezistenţă a popoarelor împotriva imperiilor, prin construirea statelor naţionale.17 Ideologii au speculat consecinţele confruntărilor între state, au confundat voit naţiunea cu statul şi au asociat orice formă de expansiune a statelor cu pretinsa agresivitate a naţiunilor.

▲ „Naţionalismul” a devenit manifest şi a fost obligat să devină ofensiv în secolele XVII-XVIII, odată cu acutizarea luptei conştiente a

14 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 215-222. 15 Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere de Anton Lepădatu,

Editura Incitatus, Bucureşti, 2001, p. 61-63. 16 Nicolae C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, vol. I, Instincte sociale.

Patimi şi conflicte, remedii morale, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 87. 17 Vezi, un studiu de caz, la Claude Carnoouh, Românii: tipologie şi

mentalităţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

153

naţiunilor împotriva construcţiilor mecanice expansioniste – imperiile. De atunci, corpus-ul generator de valori sociale (poporul) a preluat formule ideologice de luptă împotriva construcţiilor mecanice, procesând, în funcţie de situaţie, informaţiile sociale în variantă simbolică, iar naţionalismul a devenit o constantă în fiinţarea şi evoluţia naţiunilor, având rolul de a menţine naţiunile în „stare de veghe”.

▲ Prin „naţionalism” s-a exprimat capacitatea popoarelor de a se legitima în raport cu ideologiile agresive, expansioniste, şi cu imperiile. De pildă, pe pământul Europei, această legitimare fost iniţiată de popoarele francez şi german, în modalităţi de manifestare distincte, care au fost preluate, pe fond, de popoarele Europei de răsărit după anul 1800, graţie elitelor care au cunoscut direct cultura şi civilizaţia occidentală.

▲ Impunerea şi legitimarea aşa-numitului „naţionalism” de către ideologi prin apelul la mitologia istoriei sau la vremurile de „mărire” ale unor capete încoronate care au construit imperii, a generat violenţa construcţiilor socio-politice mecanice. Acestea l-au acaparat sub motivul diferenţierii naţiunilor, din interesul controlului şi dominării de „spaţii vitale” şi al construirii de raporturi de putere pentru a impune ordinea socială.

▲ Acţiunile care au ca scop ocult sau declarat „înfru-museţarea” trecutului, folosirea imaginii de „putere” în raporturile cu alte organizări similare sau faţă de oamenii care se raportează la o naţiune, alterează sensul aşa-numitului „naţionalism”. El poate fi definit impropriu ca naţionalism ideologic, respins de popoare, întrucât este un simplu slogan generat de către elitele politice violente. Filosoful român Petre Ţuţea afirma, în acest sens, că „naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios...Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale”.18

▲ Astăzi, la fel ca în epoca modernă, „naţionalismul” devine manifest, din nevoia de supravieţuire, îndeosebi în situaţia în care naţiunile sunt agresate sau când este penetrat de către ideologiile violente.19 El se afirmă ca o componentă a ordinii naturale şi uni-versale a omenirii, exprimând capacitatea naţiunilor de a se organiza

18 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 74. 19 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 175-176.

154

în funcţie de necesităţi fundamentate pe culturi adânc înrădăcinate şi interiorizate.20

▲ „Naţionalismul”, ca proces social, este astăzi, ceea ce a fost de la geneza sa: un complex de idei şi sentimente orientate spre recunoaşterea şi afirmarea „de sine” a unei naţiuni. În acest sens, filosoful român Mircea Eliade era conştient că „nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi şi să te sinucizi. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidenţa, aceasta nu însemnă nici măcar a fi <naţionalist>. Că unii nu vor să le vadă, e treaba lor. Unui om cu bun simţ însă trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de <român> şi <românism>”.21

▲ „Naţionalismul” a întreţinut, din vremuri ancestrale, cultul muncii pentru „naţie” şi „patrie”, al cinstei, al demnităţii şi al recu-noaşterii dreptului naţiunilor la existenţă şi identitate şi a menţinut naţiunile în „stare de veghe” în lupta cu imperiile. Important este ca oamenii şi organizaţiile cu funcţii gestionare explicite să nu permită penetrarea şi acapararea lui de către elite politice violente ori subor-donarea lui interesului „statelor majore” ale imperiilor.

2. Specificul naţional

Trăsăturile de caracter sau profilul psihologic al unei naţiuni, individualizate prin limbaj, artă, mituri şi obiceiuri, întreţin ceea ce sociologii numesc specificul naţional. Acesta este un complex de determinante etno-spirituale, o sinteză a calităţii culturii şi o expresie a patrimoniului său cultural, prin care se menţine capacitatea naţiunii de a se raporta la etnicul fondator prin succesiune de generaţii.

▲ Omenirea nu poate exista fără naţiuni, întrucât acestea constituie, de la facerea „lumii oamenilor”, temelia organizării sociale şi unităţile perene ale procesualităţii sociale. De la primele încercări de construire a imperiilor cu caracter mondial şi până astăzi, naţiunile au supravieţuit tuturor fluxurilor comerciale şi financiare

20 E. J. Hobsbawn, Naţiuni şi naţionalism din anul 1870 până în prezent, Editura ARC, Chişinău, 1997, p. 177-178.

21 Mircea Eliade, Profetism românesc, în România în eternitate, vol. II, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 60.

155

impuse de „centrele de putere”, care au fost însoţite îndeaproape de ideologii dornice să şteargă „patriile” de pe harta politică a lumii.

▲ „Specificul naţional” este identificat cu „firea neamurilor”. Acesta este generatorul virtuţilor care menţin filonul matricilor etno-spirituale ancestrale pe care nici o forţă mecanică, de tipul feudelor sau imperiilor, nu le poate distruge. Prin specificul său, fiecare naţiune participă la toate experienţele culturale şi de civilizaţie ale omenirii, aducând în aceste experienţe aşa-numitul „coeficient etnic”.22

▲ „Specificul naţional” nu e un „dat” care „se capătă cu vremea” sau un „dar” al ideologiilor sau construcţiilor mecanice, nu se împrumută şi nici „nu se pierde cu vremea”. Acesta se regăseşte mai cu seamă în caracterul etno-cultural al unei naţiuni, fiind identificabil în limbă, în drept, în morală, în literatură, în tradiţii şi în artele frumoase, însă, nu toate ramurile culturii naţionale poartă semnele specificului naţional.

▲ Naţiunile au demonstrat că „spiritul” ce întreţine „spe-cificul naţional” nu poate fi anihilat de construcţiile mecanice şi nici nu poate fi aneantizat de fluxurile comerciale şi financiare concepute de „centrele de putere” cu vocaţie de universalitate. Umanitatea se menţine în „stare socială” numai prin naţiuni. Numai acestea sunt capabile să contribuie la reclădirea socialului în moda-lităţi care să nu provoace surse de insecuritate pentru oameni.

▲ „Specificul naţional” este astăzi principalul obstacol în calea „mondializării” – un concept polisemic, căruia politicienii îi dau sens de „raţiune” şi de „pasiune”. Conceptul ideologic „mon-dializare” a apărut în anii *50, în acelaşi timp cu cel de „globalizare” (termen anglo-saxon evocând pe cel de mondializare). Pentru istoricii şi geografii care fac distincţie între mondializare şi glo-balizare, acest din urmă concept se limitează numai la fluxurile financiare. Cele două concepte s-au impus prin presiuni ideologice în anii *90, în relaţie cu procesul de integrare a pieţelor naţionale (gen Uniunea Europeană) şi cu procesul de decădere a economiei planificate şi înlocuire a acesteia cu economia de piaţă.23

22 Vezi, Ilie Bădescu, Specific etnic, în Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, p. 598-601.

23 Vezi, pe larg, S. Amin, Les Défis de la mondialisation, L'Harmattan, 1996; L. Boltanski, E. Chiapello, Le Nouvel esprit du capitalisme, Gallimard, Paris, 1999.

156

d) Identitatea – ca „stare de spirit” a naţiunilor

▲ Identitatea naţiunilor a exprimat, din timpuri imemoriale, capacitatea de menţinere a conexiunilor organice, perene, între „etno-spiritualitate” şi „patrie”, ca spaţiu social amenajat moştenit prin succesiunea de generaţii.24 Aceasta a întreţinut starea de spirit a naţiunilor, care a definit spaţiile geo-fizice distincte, numite civilizaţii.

▲ „Identitatea” naţiunilor a fost mereu redefinită de ideologi, în funcţie de interes. Neînţelegând nici astăzi ce sunt naţiunile, sau tocmai pentru faptul că înţeleg rolul acestora în procesualitatea socială, unii ideologi continuă să facă presiuni pentru ca naţiunile să fie menţinute în „stare politică”, pentru ca relaţiile inter-naţionale să se definească drept relaţii între state, adică între „puteri” şi nu între organizări sociale.

▲ Pentru afirmarea identităţii, naţiunile n-au nevoie să apeleze la mituri, aşa cum procedează statele auto-investite cu „imperium”. Ele sunt creaţii organice rezultate din procesele sociale organizante ale procesualităţii sociale şi nu ale construcţiilor mecanice, apărute în conjuncturi geopolitice favorabile şi dispărute ca o consecinţă a incapa-cităţii satisfacerii necesităţilor oamenilor şi organizaţiilor sociale.

▲ „Identitatea” a dezvoltat şi întreţinut peren acea „stare de spirit” necesară organizaţiilor cu funcţii explicite pentru a conserva spaţiul (,,casa naţiunii”). Acesta este izvorul bogăţiei naţiunii, în care economiştii disting, de obicei, trei factori de producţie: munca, capitalul şi progresul tehnic.25

▲ „Starea de spirit” care întreţine identitatea naţiunilor generează sinteza specială între sentimentul şi ideea de comunitate, legate organic de „geneză” şi de „patrie”. Epocile şi fazele istorice prin care a trecut omenirea, cu diferitele şi trecătoarele construcţii mecanice, şi-au pus „pecetea” asupra capacităţii popoarelor de a se opune imperiilor şi forţelor de dezagregare internă.

▲ „Spiritul” naţiunilor, generatorul solidarităţii oamenilor „la bine şi la rău”, a întreţinut procesele sociale denumite „credinţa naţiunii” (religia), ca matrice spirituală sub „semnul” căreia

24 Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti, 1997, p. 128-129.

25 Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, p. 38.

157

naţiunile au fost încorporate organic în civilizaţia universală. Construcţiile socio-politice mecanice de tipul imperiilor, formate sub presiunea ideologiilor expansioniste, au încercat să penetreze în interes propriu „spiritul” naţiunilor pe care le-au supus şi dominat.

▲ Naţiunile simt nevoia de afirmare a identităţii numai când aceasta este agresată de presiunile ideologice. Acestea distrug relaţiile sociale şi construiesc organizări socio-politice, pe baze de interese divergente, cu finalităţi conflictuale.

e) Naţiunile – liantul civilizaţiilor

▲ Etno-spiritualitatea naţiunilor reprezintă „semnul” (procesul social) sub care acestea întreţin „starea de civilizaţie” a omenirii şi se manifestă ca unităţi sociale ale civilizaţiei universale.26 Fiecare naţiune generează o civilizaţie proprie, ca expresie a capacităţii de a asimila, conserva şi afirma valorile culturale pe care este capabilă să le producă. Prin aceasta, fiecare naţiune contribuie la clădirea civilizaţiei universale.

▲ Dezbaterile ideologice purtate mai ales după destrămarea imperiului sovietic şi după sfârşitul „războiului rece”, care au marcat o nouă epocă în relaţiile internaţionale, au adus în discuţie aşa-numita „ciocnire a civilizaţiilor”. Aceasta este reieşită din gândirea unor politicieni violenţi, întrucât ocoleşte de multe ori rolul sociologiei pentru a-l înlocui cu cel al „consilierului politic”.

▲ Din confundarea sau asocierea naţiunii cu statul s-a născut sintagma ideologică de „stat-naţiune”.27 Samuel P. Huntington prezice că grupuri sau „state-naţiuni” aparţinând aceleiaşi civilizaţii (occidentale, creştine) se vor uni, probabil, în viitor, în conflictele internaţionale, în timp ce civilizaţiile „asiatice” (confucianiste şi islamice) se vor uni pentru a se opune civilizaţiei occidentale, într-o confruntare care poate fi rezumată de maniera următoare: „Vestul contra restului Lumii”.

▲ Diferenţele de gândire creează, astfel, conflictul de interese, şi nu conflictul între civilizaţii. Prin acestea se evidenţiază tendinţele

26 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 225-227. 27 Vezi, pe larg, Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi

refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998.

158

de dominare, iar metodele sunt aceleaşi din timpuri istorice apuse, adaptate la realităţile prezente.

▲ Imaginara „ciocnire a civilizaţiilor” nu este opera naţiunilor, ci a politicienilor şi a „centrelor de putere”, care sunt actorii prin-cipali ai relaţiilor internaţionale. Ideologii, politicienii şi „centrele de putere” sunt cei care accentuează diferenţele de cultură dintre naţiuni, iar ideologiile violente nu fac decât să mascheze interesele lor conflictuale în spatele diferenţelor culturale.

Ideologii se folosesc de diferenţele dintre „civilizaţii”, pe care le amplifică pentru a crea şi perfecţiona instrumentele necesare promovării intereselor „centrelor de putere”.

▲ În pofida diversităţii întreţinute de naţiuni, coabitarea „civilizaţiilor” susţine progresul ştiinţific şi tehnologic, revoluţia în domeniul informaţiei, precum şi cultura ca suport al integrării mondiale.28 Aşa-numita „civilizaţie occidentală” poate fi luată ca model în privinţa democraţiei.29 Statele din centrul şi răsăritul Europei au luat acest model după dezagregarea Uniunii Sovietice şi schimbările din Europa de Est.

▲ Lumea nu este divizată astăzi în cele 7-8 civilizaţii „croite” de Samuel P. Huntington. „Civilizaţia slavo-ortodoxă” (cuprinzând Rusia, Belarus, Ucraina) face parte din „civilizaţia occidentală”, iar conflictele îndelungate între „est şi vest” au fost, deci, conflicte în interiorul aceleiaşi civilizaţii. „Civilizaţia latino-americană” este născută din civilizaţia europeană occidentală. A considera „civilizaţia japoneză” ca o civilizaţie aparte, în timp ce ea este larg influenţată de confucianism, este o eroare.

Dacă se va ajunge la o confruntare între „civilizaţii”, aşa cum sugerează Samuel P. Huntington, se pune întrebarea: cine vor fi câştigătorii? În această confruntare câştigătorii nu vor fi nici statele, nici chiar ideologii, căci aceştia produc construcţii socio-politice mecanice, care au o existenţă efemeră.

28 Vezi, pe larg, Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet,

Bucureşti, 1995; Konrad Lorentz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

29 Vezi, pe larg, G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.

159

SECŢIUNEA A II-A PATRIA ŞI CORPUS-UL GENERATOR

DE VALORI SOCIALE (POPORUL) a) Patria (ţara)

Patria (lat. pater = tatăl) s-a născut odată cu naţiunile, dovadă că în spaţiul de etnogeneză a naţiunilor, termenul a fost moştenit din limba latină, veche precum pământul Europei. Este arealul geo-fizic moştenit şi stăpânit ab initio de comunitatea (etno-organizarea) din care s-a dezvoltat naţiunea conştientă „de sine”, cu o identitate proprie, ca unitate socială generatoare de cultură şi civilizaţie.30

1. Patria – îngemănarea organică a valorilor sociale

generate de naţiuni

Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cărturarul român Dinicu Golescu folosea cuvântul patrie numai în legătură cu cel de neam, ambele afirmate şi întreţinute prin muncă. Naţiunile se află în legătură organică cu patria, din nevoia de întreţinere a armoniei sociale.

▲ „Patria” este spaţiul geografic gestionat de naţiuni în virutea „dreptului ginţilor”. Comunitatea (etno-organizarea) conştientă de descendenţa dintr-un strămoş comun (pater), reconstituită prin succe-siune de generaţii, delimitează mintal acest spaţiu, îl amenajează social, îl apără împotriva agresiunilor şi generează valori sociale prin care conservă conştiinţa de sine a naţiunilor.

▲ „Patria” este spaţiul geo-fizic şi spaţiul libertăţii sociale în care oamenii, ca „fiinţe sociale”, lasă „urmele” activităţilor sociale desfăşurate întru satisfacerea necesităţilor sociale. Acestea se păs-trează în memoria colectivă şi se integrează organic în civilizaţia universală.

▲ „Patria” reprezintă mediul social care conservă moştenirea genetică şi istorică alcătuită din modele de gândire, simţire şi acţiune socială. Ea conservă etno-spiritualitatea, cu valorile, credinţele, simbolurile, normele, obiceiurile, organizaţiile, instituţiile şi cultura, prin care naţiunile întreţin civilizaţia, ca „stare socială” a omenirii.


160

▲ „Patria” defineşte cel mai înalt grad de integrare socială al oamenilor în comunităţi organice şi în organizaţii cu funcţii explicite (productive, gestionare şi integratoare). În cadrul patriei sunt asigu-rate resursele şi simbolurile necesare menţinerii organicităţii naţiunilor.

▲ „Patria” semnifică, în acelaşi timp, o conexiune de simboluri sociale conservate şi afirmate prin limba naţională (limba maternă) – cel mai complex proces cognitiv al spiritualităţii oamenilor, ca „fiinţe sociale”. Limba este expresia capacităţii oamenilor de a comunica cu semenii, iar fondul ei de cuvinte se încheagă organic în interiorul patriei, reprezentând condiţia fundamentală pentru socia-lizarea oamenilor şi organizaţiilor.

▲ „Patria” conservă „credinţa naţiunii” şi „spaţiul sacral” prin locurile privilegiate, locurile sfinte şi „semnele” spaţiului care conservă, menţin şi afirmă, din „nevoia de divinitate”, raporturile spirituale (simbolice) cu divinitatea – instanţa spiritualizată supremă de apel în faţa agresiunilor. Prin aceste procese sociale, patria imortalizează timpul sacru al fiecărei naţiuni, exprimat în ritualurile şi sărbătorile prin care oamenii îşi regenerează spiritul, îşi modelează conştiinţa de sine şi îşi conservă identitatea.

▲ „Patria” conservă etnosul – cu caracteristicile lui psihice şi culturale. Ea delimitează spaţial poporul (ca semn al suveranităţii), oferă cadrul şi mediul favorabil mobilităţii sociale şi asigură transmiterea în timp a tradiţiilor, credinţelor şi obiceiurilor culturale şi perpetuarea simbolurilor naţionale.

▲ Pământul generator de resurse necesare fiinţării naţiunilor, care-i asigură individualitatea în procesualitatea socială şi statornicia în timp este denumit generic „ţară” (lat. terra). Prin raportarea la ţară (patrie), afirmă istoricul G.D. Iscru, „naţiunea a devenit sursa primară şi fundamentală a energiilor vitale şi salvatoare. Istoria le-a contopit destinele. Şi numai astfel, unite, după legile firii, ele se regăsesc în destinele oamenilor locului”.31

2. Patria – ca spaţiu al libertăţii sociale Libertatea socială exprimă capacitatea corpurilor profesionale de

produce şi utiliza în libertate resursele, în funcţie de necesităţile oamenilor şi organizaţiilor, precum şi a elitelor sociale de a procesa

31 G. D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, p. 8.

161

performant informaţiile în orice context socio-politic. Libertatea socială este întreţinută de organizaţiile gestionare şi de elitele sociale capabile să prevină apariţia şi manifestarea violentă a elitelor politice.32

▲ Toate naţiunile au o conştiinţă a „patriei”, pe care o identifică cu spaţiul de vieţuire, ca spaţiu al libertăţii sociale. De aceea, de la geneză şi până astăzi, fiecare naţiune şi-a definit propriul spaţiu prin delimitarea de „spaţiile negative" şi prin construirea unor capacităţi proprii de securitate, bazate pe informaţii, resurse materiale şi forţă fizică.

▲ Toate naţiunile au „conştiinţa spaţiului”, pe care-l construiesc şi îl întreţin ca spaţiu al libertăţii sociale. Acest demers este posibil numai dacă poporul, prin puterea sa (democraţia) armonizează fron-tierele socio-politice cu cele etno-spirituale.33

▲ Naţiunile se raportează la spaţiu prin mijlocirea organi-zaţiilor cu funcţii gestionare şi a elitelor sociale. Fiecare spaţiu naţional are o matcă – devenită simbol al identităţii naţiunilor şi protejată de către popoare prin procesări simbolice şi interpretative. Matca şi frontiera (marginea) – ca „fenomen social total”34 – constituie simboluri ale libertăţii sociale, prin care sunt judecate manifestările unei naţiuni în „timp istoric” şi întreţin sentimentul şi certitudinea siguranţei în orice context geopolitic dat.

▲ „Spaţiul naţional” întreţine libertatea socială necesară raţionalizării muncii naţionale, puterea poporului (democraţia) şi funcţia gestionară a naţiunii. Aceasta este exprimată prin statul naţional, deci prin puterea poporului (democraţia) de a preveni apariţia aşa-numitelor spaţii negative.

3. Patriotismul – sau „iubirea de patrie”

▲ „Patriotismul” sau „iubirea de patrie” exprimă capacitatea de satisfacere a nevoii de sociabilitate a oamenilor, programaţi

32 Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, p. 67. 33 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 8. 34 Ilie Bădescu, Fenomenul frontierei europene. O definiţie prelimi-

nară, în Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, p. 2.

162

genetic pentru a fi toleranţi cu semenii de acelaşi sânge („selecţia de rudenie”). În acelaşi timp, defineşte starea de spirit care întreţine veşnica legătură a fiinţei sociale cu patria în care trăieşte, unde realizează, după cum se exprima istoricul român A.D. Xenopol, „producţii materiale şi spirituale”,35 şi pe care o amenajează ca spaţiu social.

▲ „Patriotismul” este rezultatul capacităţii oamenilor de a întreţine conexiunile organice dintre procesele de socializare ale oamenilor şi expresia manifestării libertăţii sociale, atestând legă-tura organică dintre naţiune şi libertate. Agenţii socializării, precum familia36 şi organizaţiile cu funcţii integratoare, în primul rând, şcoala şi biserica naţională, confirmă această conexiune.

▲ „Patriotismul” nu poate fi clădit pe suport ideologic, întrucât este generat şi întreţinut de „spiritul” naţiunilor. La timpul său, Mihai Eminescu era convins că „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori. Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. El afirma că „Nu-i nevoie de manifestaţii de uliţă şi nici de fraze”, întrucât „naţia trebuie iubită aşa cum e, cum ne-a lăsat-o Dumnezeu”.37

▲ „Patriotismul” nu dezvoltă tendinţe expansioniste şi nici atitudini de izolare a naţiunilor, aşa cum cred ideologii unei anu-mite formule socio-politice a construcţiei identităţii europene. Pentru că nu-l înţeleg, adepţii „super-statului” european se arată miraţi de faptul că începutul procesului de unificare europeană a deschis cutia pandorei pentru „naţionalisme”.

▲ „Patriotismul” nu generează concurenţă pentru hegemonia statelor naţionale şi pentru accentuarea divergenţelor între naţiunile situate în acelaşi spaţiu de civilizaţie. El generează procese sociale care susţin rolul culturii şi a spiritului naţiunilor organice în „reformarea”

35 Vezi, pe larg, A.D. Xenopol, Naţiunea română, antologie, îngrijire de

ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.

36 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 178-179. 37 Apud, Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 24.

163

Europei. Ca patrie comună, Europa unită, va trebui să fie o „Europă juridică şi procedurală”, care va facilita emergenţa organizaţiilor şi instituţiilor gestionare pe suportul dreptului ginţilor.

b) „Poporul” – „starea de veghe” şi puterea constructoare a

„patriei” Pentru supravieţuire în lupta cu imperiile şi feudele –, naţiunile au

mobilizat permanent poporul („populus”, „demos”), adică orga-nizaţiile sociale producătoare de resurse informaţionale, energetice şi umane, devenite valori naţionale.38 Naţiunile au creat popoarele pentru a-şi gestiona „treburile publice” („rei publica”) şi a recrea puterea de a-şi păstra patria agresată de construcţiile mecanice. 39

1. Poporul – expresie a „stării de veghe” a naţiunii Poporul, ca „totalitatea creatorilor de bunuri materiale”,40 dar

şi spirituale, este expresia organică a capacităţii naţiunii de a-şi construi patria şi de a o reconstrui în urma agresiunii imperiilor şi ideologiilor antinaţionale.

▲ „Poporul” nu reprezintă stadiul premergător naţiunii în evoluţia sa istorică, ci expresia organică a capacităţii de organizare socială a comunităţilor conştiente „de sine”. Folosirea fără discer-nământ a noţiunilor de popor şi naţiune îi determină şi astăzi pe unii ideologi să creadă că naţiunea, asimilată uneori cu „neamul”, a rămas până astăzi un cuvânt „prin excelenţă ambiguu”, şi că „nimeni nu îndrăzneşte să declare că este duşmanul naţiunii”.41

▲ Prin „popor”, naţiunile şi-au apărat şi conservat „patria” şi au exercitat puterea, ca „democraţie” (demos = popor, kratos = putere) în raporturile cu „puterile” expansioniste din exterior sau cu forţele distructive, de dezordine internă, penetrate în corpul naţiunii.

38 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 235-242. 39 dr. Aurel V. David, Europa şi naţiunile sale organice, în „Argeşul”,

revistă de cultură, Serie nouă, anul 1 (35), nr.4 (235), ianuarie 2002, p. 20. 40 Vezi, Constantin Stere, Social-democraţie sau poporanism ?,

Ediţie şi prefaţă de Mihai Ungheanu, postfaţă de Ilie Bădescu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996.

41 Cristian Preda, Tranziţie, liberalism şi naţiune, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 228.

164

Istoria scrisă a omenirii confirmă că această luptă a fost benefică pentru naţiuni atunci când au fost antrenate resursele propriului popor în limitele patriei sale şi a avut consecinţe dezastruoase când, sub pre-siunea ideologiilor violente, au dezvoltat agresiuni faţă de alte naţiuni.

2. Poporul – puterea constructoare a patriei Poporul conferă naţiunii „drept de cetate” şi capacitatea de a

evolua „de la sine”. Istoria scrisă a omenirii demonstrează că na-ţiunile care sunt capabile să se opună construcţiilor socio-politice mecanice şi ideologiilor agresive prin popor şi prin statul construit de acesta, nu pot fi distruse.

▲ „Poporul” reprezintă „tăria” unei naţiuni, conferindu-i capacitatea de regenerare numai dacă este clădit pe suportul „etnicului fondator”, protejează etniile încorporate şi întreţine orga-nizaţii cu funcţii gestionare explicite.

O naţiune este cu atât mai omogenă, cu cât cuprinde mai puţine etnii diferite de etnicul fondator. Interesele politice, dar mai ales incapacitatea organizaţiilor cu finalităţi integratoare de a asigura socializarea oamenilor, generează aşa-numita „problemă a naţio-nalităţilor,42 care poate lua forme conflictuale.

▲ „Poporul” asigură integrarea altor etnii (emigranţii) în spaţiul naţional („patria”), cu condiţia să contribuie la afirmarea naţiunii ca unitate socială şi să nu-i perturbe funcţionalitatea. De aceea, integrarea naţională este problemă de conştiinţă a fiecărui om (exemplu, integrarea magrebienilor în naţiunea franceză) şi un proces social adesea afectat de diferitele „revoluţii” provocate de ideologi în numele democraţiei sau de necesitatea schimbării modalităţilor de repartiţie a resurselor.

▲ Prin „popor”, naţiunile îşi exprimă voinţa („voinţa na-ţiunii”), care încorporează în sine aptitudinile, energiile şi „spiritul” generator de valori sociale.43 Astfel, naţiunile se menţin ca unităţi sociale gestionate de statul naţional, prin Adunarea poporului şi prin aşezarea patriei pe temeiul politico-juridic al Constituţiei – ca lege supremă de funcţionare a organizării sociale. Acestea sunt expresia

42 Vasile Goldiş, Despre problema naţionalităţilor, Editura Politică,

Bucureşti, 1975, p. 89-90. 43 Vasile Goldiş, Scrieri social-poltice şi literare, Editura Facla,

Timişoara, 1956, p. 255.

165

puterii poporului (democraţia) şi conferă naţiunilor statutul de „putere” în lupta cu construcţiile socio-politice mecanice – imperiile şi feudele.

▲ Prin „popor” – ca putere constructoare a „patriei”, se asigură integrarea oamenilor în organizaţii cu funcţii explicite, care generează şi întreţine armonia socială. Acesta este procesul social complex prin care oamenii care se raportează la aceeaşi geneză şi la aceeaşi patrie participă la viaţa socială şi întreţin spiritul de comunitate.

3. Naţiunile construiesc democraţia ca „putere a poporului” ▲ „Poporul” armonizează relaţia între „civic” şi „etnic”.

Astfel, naţiunile se definesc ca unităţi sociale deschise, cu vocaţie universalistă, un „plebiscit de fiecare zi” – cum afirma Ernest Renan.

▲ „Democraţia” nu poate fi universală, în formă, ci numai în fond, căci fiecare naţiune îşi generează propriul „popor” („demos”, „cives”), ca matrice unică. Puterea poporului (democraţia) – exprimate în Adunarea naţională, în deviza „patria în pericol”, în conservarea limbii şi obiceiurilor, în dezvoltarea artelor, în reaprinderea dorului de „patria veche”, străbună, – a făcut posibilă „Declaraţia universală a drepturilor Omului”. Democraţia a devenit bariera pe care n-au reuşit, decât temporar, să o dărâme imperiile prin presiunile ideologiilor antinaţionale sau prin forţa armatelor cuceritoare.

▲ Democraţia, a fost extinsă la scară universală de către naţiuni şi nu de către marile familii politice. Ea nu reprezintă „universalizarea modelului liberal-democratic”, cum o numesc ideologii, ci expresia victoriei naţiunilor în lupta cu imperiile şi cu ideologiile antinaţionale. Odată cu aceasta s-au universalizat drepturile omului, care sunt, în primul rând drepturi sociale, nu politice.

▲ Prin „popor”, naţiunile generează şi întreţin „democraţia”, ca expresie a capacităţii oamenilor şi organizaţiilor de a se implica, conform necesităţilor, în spaţiul public. Oamenii sunt, în acelaşi timp, cetăţean, iar libertatea este folosită în interesul comunităţii.44

▲ Ca expresie a puterii poporului, toţi oamenii au vocaţie de a fi „cetăţeni”, în pofida diferenţelor etnice sau politice. Cu acest principiu de egală demnitate a oamenilor, a fost înlăturată practica

44 Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1835-1844), p. 61-62.

166

politico-statală care a guvernat lumea, întrucât poporul a avut capa-citatea de a refuza ideea alterităţii absolute a unui om faţă de altul.

c) Suveranitatea naţiunii – expresia legăturii organice între „popor” şi „patrie”

▲ „Suveranitatea” este expresia capacităţii fiecărei naţiuni de a dispune de propriul destin.45 Titularul acesteia este naţiunea, însă exprimarea suveranităţii aparţine poporului, prin puterea de a întreţine raporturi simetrice între stat şi cetăţenii săi.

▲ Suveranitatea este indivizibilă, întrucât puterea poporului emană de la naţiune, ca „persoană morală”. Numai naţiunile capabile să se exprime prin puterea poporului şi prin cetăţenii organizaţi în „statul naţional” sunt suverane asupra propriilor resurse şi destin.

▲ Modalităţile de exercitare a suveranităţii sunt dependente de capacitatea naţiunilor de procesare socială a informaţiilor. Din suve-ranitatea naţională rezultă suveranitatea poporului – ce reliefează faptul că deţinătorul „ultim” al autorităţii politice este poporul, care utilizează suveranitatea pentru a crea, a modifica sau a anula guvernarea, şi suveranitatea statului – care exprimă independenţa statului naţional în iniţierea acţiunilor sale în raport cu o forţă externă.

▲ Expresia organică a „suveranităţii naţionale” este capacitatea naţiunilor de a dispune, prin „popor” şi prin „stat”, de propriile resurse, de a le produce, de a le schimba în funcţie de necesităţi şi de a le apăra în faţa agresiunilor sociale. Resursele pe care le produc, le utilizează şi le protejează naţiunile exprimă în cel mai înalt grad capacitatea acestora de a fi suverane.46

d) Reproducerea naţiunilor – expresia devenirii „întru sine” în

interiorul „patriei” Devenirea întru sine a fiecărei naţiuni se exprimă prin adaptarea

acesteia la evoluţiile socio-politice interne sau transnaţionale, competiti-vitatea în cele mai relevante domenii, posibilităţile de a identifica agresiunile, indiferent de natura acestora şi de a le contracara în modalităţi care să nu-i afecteze reproducerea.

45 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 242-244. 46 Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 270.

167

▲ Expresia devenirii „întru sine” în interiorul „patriei” este capacitatea naţiunilor de a se reproduce performant, prin întreţinerea proceselor sociale organizante, care-i asigură funcţionalitatea.47 Reproducerea naţiunilor este dependentă de modalităţile de procesare a informaţiilor sociale, de menţinere a conexiunilor între procesele sociale organizante cu finalităţi funcţionale şi de modificările succesive ale posibilităţilor de funcţionare a procesorilor de informaţii (oameni şi organizaţii).

▲ Devenirea „întru sine” în interiorul „patriei” previne si-tuaţiile sociale patologice,48 care generează aşa-numitele „societăţi anomice”49. Puterea poporului previne „nevoia de violenţă”50 a oame-nilor impregnaţi de ideologii şi a grupurilor socio-politice care se luptă mereu pentru cucerirea puterii în stat.

▲ Devenirea „întru sine” este susţinută, la rândul său, de mo-dalităţile simbolice şi interpretative de satisfacere a necesităţilor sociale. Acestea determină orientările dominante privind atitudinea faţă de popor, naţiune, etno-spiritualitate şi patrie, moralitate so-cială, aspiraţii şi idealuri şi explică de ce procesorii de informaţii sociale (elitele sociale, organizaţiile şi statul naţional) îşi modifică succesiv posibilităţile funcţionale, prin care conferă naţiunilor noi modalităţi de a-şi controla „stările” şi de a orienta reproducerile ulterioare.

▲ Consecinţa cea mai elocventă a devenirii „întru sine” în interiorul „patriei” este continuitatea naţiunilor în timp şi spaţiu. Aceasta exprimă capacitatea de a produce şi utiliza resursele, de a-şi gestiona propriile valori şi interese conştientizate ca nevoi naţionale, de a-şi asigura stabilitatea şi omogenitatea, de a se adapta la pre-siunile interne şi externe care agresează oamenii, organizaţiile şi statul, de a rezista la concurenţa şi provocările proceselor sociale evolutive şi de a preveni şi anihila pe cele distructive sau dezorganizante.

▲ Devenirea „întru sine” în interiorul „patriei” este afectată de agresiunile socio-politice. Acestea sunt produse atât prin deţinătorii

47 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 244– 246. 48 Vezi discuţia despre „patologiile sociale”, la Michel Lallement,

Istoria ideilor sociologice, vol.II, Editura Antet, p. l64-167. 49 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol.I, p. 137. 50 Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa rituală

la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor, p. 267.

168

puterii politice – care administrează puterea în interes propriu, cât şi prin „centrele de putere” supranaţionale sau transnaţionale – care dezvoltă presiuni pentru „reformarea” organizării sociale.

e) Naţiunea exprimă „acţiunea socială” a poporului în inte-riorul „patriei”

Acţiunea socială înseamnă „putinţă” (potestas) a cărei semni-ficaţie este diferită de cea conferită de către acţiunea politică (instituţionalizată, instrumentală).51 Ideologii vorbesc despre „puterea naţiunilor” prin analogie cu puterea construcţiilor socio-politice mecanice de tipul feudelor sau imperiilor.52

▲ Fiecare naţiune exprimă, în esenţă, „acţiunea socială” a poporului în interiorul „patriei”. Astfel, „puterea” nu constă în forţă militară, ci se traduce prin „puterea de viaţă” şi capacitatea de a genera valori sociale.

▲ „Puterea naţiunii” este întreţinută de popor, fiind, deci, opusă oricărui dominaţii impuse de „centrele de putere” şi de ideologiile antinaţionale. O naţiune nu trebuie să fie „puternică”, în sensul exprimat de ideologi, adică să creeze şi să dezvolte resurse pentru a le folosi exclusiv în raporturile de putere. Această susţinere exprimă trufia şi aroganţa oamenilor implicaţi în decizii politice şi, în acelaşi timp, incapacitatea lor de a conştientiza consecinţele ra-porturilor de putere.

▲ Puterea naţiunilor se întreţine prin capacitatea de a crea şi menţine „ordinea socială”.53 Aceasta previne construirea şi reconstruirea puterii de către ideologi în funcţie de conjuncturi geopolitice şi susţine procesele biosociale, ecosociale, economice, politice, comunicaţionale şi socio-spirituale.

▲ Puterea naţiunilor se exprimă prin „elitele naţionale”. Acestea sunt, prin excelenţă, elite sociale, formate din oameni cu competenţe profesionale şi socializante – capabile să gestioneze în mod organic necesităţile de natură politico-militară, economico-socială şi

51 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 246-250. 52 Vasile Goldiş, Scrieri politice, p. 121. 53 Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol.I,

Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1998, p. 185-194.

169

culturală. Fiecare naţiune are nevoie de oameni inteligenţi şi de caracter, pentru a-i apăra identitatea şi a o integra în civilizaţia universală.

▲ Puterea naţiunilor întreţine şi asigură prestigiul acestora. În acest sens, chiar un ideolog ca Ernest Gellner afirmă că „toată lumea ştie că acum puterea şi prestigiul unei naţiuni depind de ritmul de creştere, de economie şi nu de suprafaţa de pe hartă pe care reuşeşte s-o vopsească în culorile proprii”.54

▲ O naţiune este „puternică” dacă este capabilă să reziste presiunilor „centrelor de putere” în lupta pentru supremaţia mon-dială. Pentru a-şi masca politica expansionistă, acestea au relansat, sub altă formă, teoria leninistă a „interdependenţelor”, adică a gravitării naţiunilor mici în jurul celor mari şi puternice.

▲ O naţiune este „puternică” dacă se percepe „pe sine” ca „acţiune socială” a poporului în interiorul „patriei”. De aceea, filosoful Emil Cioran, a gândit ca un ideolog crezând că „miturile unei naţiuni sunt adevărurile ei” şi că este posibil ca acestea să nu coincidă cu adevărul.55

▲ Naţiunile sunt „puternice” dacă au capacitatea să-şi asigure propria securitate, întrucât aceasta este asociată cu „ordinea socială”. Securitatea pentru naţiuni a însemnat, din timpuri imemoriale, capacitatea de „a asigura” mediul satisfacerii necesităţilor sociale şi de „a proteja”56 oamenii, ca fiinţă socială, de a-şi învinge temerile, incertitudinile, de a elimina inechităţile între oameni generatoare de tensiuni şi conflicte.

▲ „Puterea naţiunilor („puterea naţională”) devine, astfel, condiţia primordială şi esenţială a supravieţuirii organizărilor sociale în mediul internaţional generat de ideologi. Acesta întreţine şi dezvoltă procesele complexe, adesea haotice, caracterizate prin mişcări de flux şi reflux, evaluate în modalităţi neechivalente.57

54 Ernest Gellner, Naţionalismul, Editura Librom Antet SRL, Bucureşti, 2001, p. 103.

55 Citat de Tom Gallagher, în Democraţie şi naţionalism în România. 1989-1999, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 24.

56 Vezi, pe larg, Jean Delumeau, Rassurer et protéger, Paris, Fayard, 1989.

57 Philippe Moreau-Defarges, La politique internationale, Editura Hachètte, Paris, 1990, p.16.

170

▲ „Puterea naţiunilor” încorporează, organic, un summum de „puteri sociale”. Acestea sunt exprimate prin capacitatea de procesare socială a informaţiilor şi individualizată prin oamenii, organizaţiile şi statul care produc informaţia (cunoaşterea şi comunicarea), bogăţia (resursele şi valorile sociale, materiale şi spirituale) şi forţa (necesară gestionării violenţei în societate).58

▲ „Acţiunea socială” exprimată de naţiuni constituie funda-mentul pe care se clădesc identitatea, independenţa şi suveranitatea. Cele trei procese sociale definitorii pentru existenţa şi evoluţia naţiunilor – identitatea, independenţa şi suveranitatea – se circumscriu necesităţilor organice ale emergenţei naţiunilor şi pot fi asimilate aşa-numitului „interes naţional”, numai dacă ideologii care-l propo-văduiesc şi îl susţin sunt readuşi, prin acţiuni sociale în interiorul ordinii sociale.

▲ Naţiunile se află astăzi în faţa revalorizării de către ideologi a unei obsesii a trecutului „bipolar” şi a reinstaurării „ordinii pierdute”, o ordine politică şi nu socială. Discursurile alarmiste asupra dezordinii actuale fac referire la „ordinea pierdută”, întrucât „centrele de putere” nu sunt capabile să construiască armonia socială. În locul ordinii se profilează anarhia, care riscă să devină „mondială”.

▲ Întreţinerea capacităţii naţiunii de a se menţine ca putere şi acţiune socială se realizează prin elaborarea şi aplicarea, de către oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, în interiorul organizaţiilor gestionare, a unor strategii naţionale. Acestea trebuie înglobate în conceptul „securitatea naţiunii”, care subsumează strategii menite a satisface necesităţile de resurse, de comunitate şi de protecţie.

Concluzie:

Perenitatea naţiunilor este expresia capacităţii oamenilor conştienţi „de sine” de a întreţine conexiunile organice între etno-spiritualitatea generatoare de comunitate, identitate, socializare şi suveranitate şi „patria” (ţara) construită prin acţiuni sociale ca spaţiu al libertăţii sociale şi conservată prin puterea poporului („democraţia”).

58 Vezi, pe larg, Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002.

171


elaborate sau reformulate 1. Omenirea se prezintă ca o constelaţie de naţiuni, care şi-au

construit identitatea pe suportul etnicului fondator, conştient „de sine”, capabil să asigure perenitatea legăturii organice între spirit şi patrie. Fiecare naţiune, ca succesiune continuă de generaţii în aceeaşi patrie, dezvoltă procesele sociale care întreţin „conştiinţa comunităţii” – individualizată sub forma conştiinţei originii (ethnos, gens, natio, ethnicus), conştiinţa limbii şi conştiinţa comunităţii de destin.

2. Etnicul fondator este nucleul socio-uman spiritualizat care a organizat mediul social, din nevoi de resurse, comunitate şi protecţie împotriva agresiunilor sociale. Interacţiunile, raporturile şi relaţiile dintre oameni întru satisfacerea necesităţilor sociale au generat pro-cesele sociale organizante din care s-au născut naţiunile, ca organizări sociale., al căror suport integrator a fost poporul („populus”, „demos”), expresia socializării oamenilor „în spirit naţional”.

3. Conştiinţa de sine este procesul social care generează peren capacitatea de raportare la geneză şi la patrie, întreţine starea de alertă a naţiunilor împotriva construcţiilor mecanice şi a ideologiilor antinaţionale şi susţine modalităţile de exprimare socială a spiritului naţional. Conexiunile organice între gândirea şi acţiunea socială au întreţinut şi susţinut peren fluxul energetic al vieţii „în comunitate”, bazată pe afectivitate pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere reciprocă între oamenii care fiinţau în aceeaşi patrie.

4. Elementele nucleare, organice, ale naţiunilor sunt spiritul (geneza) şi patria, prin îngemănarea cărora oamenii s-au transformat „pe sine” din „complexitate” în „procesualitate”, şi-au asumat comporta-mentul şi conduita în interiorul organizaţiilor cu funcţii explicite. Astfel, „sinele omului” a devenit „sinele social”, ca „sinele reflectat sau gândit”, care a conferit naţiunilor o nouă identitate spirituală, a întreţinut imaginea despre sine şi sentimentul de sine.

5. Conştiinţa de sine reflectă modalitatea de exprimare socială a „spiritului naţional”, împiedică impunerea modelelor mecanice de organizare trans-naţională, conferă naţiunilor capacitatea de a se opune presiunilor care vizează distrugerea solidarităţii între oameni şi întreţine

172

„ordinea comunitară”, fiind, în acelaşi timp, obstacolul de netrecut pentru orice construcţie mecanică ce dezvoltă presiuni pentru deva-lorizarea identităţii naţiunilor.

6. Expresiile perenităţii etno-spiritualităţii naţiunilor sunt: naţio-nalismul – un proces social complex care semnifică iubirea faţă de propria naţiune, ataşamentul, solidaritatea între oamenii care se raportează la aceeaşi geneză şi patrie, disponibilitatea de a le apăra în faţa agresiunilor şi pericolelor de orice natură, precum şi specificul naţional – un complex de determinante etno-spirituale, o sinteză a calităţii culturii şi o expresie a patrimoniului cultural.

7. Identitatea naţiunilor este, astfel, o „stare de spirit” care conservă memoria etnogenezei, cristalizează psihologia popoarelor, menţine specificul etnic, întreţine procesele sociale organizante, cu finalităţi integratoare şi legitimează naţiunile în cadrul procesualităţii sociale. Aceasta conferă naţiunilor capacitatea de a interacţiona, de a stabili şi întreţine raporturi informale şi relaţii de comunicare şi de conlucrare cu organizările similare, întreţine tradiţiile naţiunilor (culturale, lingvistice politice, religioase, sociale) şi consolidează „fundaţia” acestora (mentală, psihologică).

8. Naţiunile sunt liantul civilizaţiilor, întrucât prin etno-spiri-tualitatea lor întreţin „starea de civilizaţie” a omenirii şi se manifestă ca unităţi sociale ale civilizaţiei universale. Fiecare naţiune generează o civilizaţie proprie, ca expresie a capacităţii de a asimila, conserva şi afirma valorile culturale pe care este capabilă să le producă.

9. Patria – îngemănează organic valorile sociale generate de naţiuni, semnificând spaţiul geografic gestionat de naţiuni în virtutea „dreptului ginţilor”, spaţiul geo-fizic şi spaţiul libertăţii sociale în care oamenii, ca fiinţe sociale, conservă moştenirea genetică şi istorică, etno-spiritualitatea, cu valorile, credinţele, simbolurile, normele, obi-ceiurile, organizaţiile, instituţiile şi cultura.

10. Patriotismul, ca iubire de patrie, exprimă capacitatea de satisfacere a nevoii de sociabilitate a oamenilor, programaţi genetic pentru a fi toleranţi cu semenii de acelaşi sânge („selecţia de rudenie”), defineşte starea de spirit care întreţine veşnica legătură a omului, ca fiinţă socială, cu patria în care trăieşte şi se afirmă pe sine.

11. Poporul – („populus”, „demos”), adică organizaţiile sociale producătoare de resurse informaţionale, energetice şi umane, devenite valori naţionale, – construieşte spaţiul public necesar gestionării „treburilor publice” („rei publica”). El întreţine, prin

173

acţiuni sociale, capacitatea naţiunilor de a-şi construi patria, de a o reconstrui în urma agresiunii imperiilor şi ideologiilor antinaţionale, de a asigura integrarea socială şi armonia între clasele sociale şi de a crea şi întreţine elitele sociale.

12. Naţiunile construiesc democraţia ca „putere a poporului”, întrucât numai poporul este capabil să armonizeze relaţiile între „civic” şi „etnic”, ca relaţii de necesitate. Democraţia este extinsă la scară universală de către naţiuni, ca expresie a victoriei lor în lupta cu imperiile şi cu ideologiile antinaţionale.

13. Expresia legăturii organice între popor şi patrie este suveranitatea cetăţenilor organizaţi în „statul naţional”, care implică existenţa şi buna funcţionare a instanţei deţinătoare de autoritate legitimă, identitatea organizaţiilor cu funcţii gestionare, norme sociale asumate şi supunerea faţă de acestea, precum şi capacitatea de elaborare a deciziilor, fără interferenţe externe.

14. Expresia devenirii „întru sine” în interiorul patriei este reproducerea naţiunilor, care înseamnă reproducerea organizaţiilor cu funcţii productive, gestionare şi integratoare şi creşterea capa-cităţii de reorganizare şi supravieţuire în situaţii critice, respectiv reproducerea oamenilor prin continua lor socializare şi întreţinere a competenţelor profesionale şi socializante.

15. Naţiunile reprezintă, în esenţă, „acţiunea socială” a poporului în interiorul patriei. Astfel, „puterea naţiunilor” nu constă în forţă militară, ci se traduce prin „puterea de viaţă” şi capacitatea de a genera valori sociale, precum şi prin capacitatea de a construi şi a menţine democraţia şi ordinea socială şi de a nu permite să fie recreate de ideologi în funcţie de conjuncturi geopolitice.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Ce semnificaţie socială are „etnicul fondator” şi care sunt

procesele sociale pe care le întreţine în planul afirmării identităţii naţiunilor?

2. Care este explicaţia agresării memoriei sociale a etnicului fondator de către ideologiile violente şi construcţiile socio-politice mecanice (feude şi imperii)?

3. Care este semnificaţia conştiinţei de sine şi cum exprimă aceasta starea de alertă a naţiunilor împotriva construcţiilor socio-politice mecanice?

174

4. Ce semnificaţie are naţionalismul şi ce conexiuni organice există între acesta şi specificul naţional?

5. Ce rol are identitatea naţiunilor în planul cristalizării psihologiei popoarelor şi menţinerii specificului etnic?

6. Ce procese sociale definesc naţiunile ca liant al civilizaţiilor? 7. Ce semnificaţie are patria şi care sunt valorile sociale pe care

le îngemănează? 8. Ce semnificaţie are patriotismul şi care sunt sursele deformării

sale? 9. Care sunt modalităţile de susţinere a nevoii naţiunilor de a-şi

apăra patria? 10. Ce semnificaţie are democraţia şi care sunt cerinţele

construirii democraţiei ca putere a poporului? C. Bibliografie minimală 1. Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,

1997. 2. Claude Carnoouh, Românii: tipologie şi mentalităţi, Bucureşti,

Editura Humanitas, 1994. 3. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1997. 4. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 5. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et

expériences historiques, Armand Colin, Paris, 1999. 6. Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere de Anton Lepădatu, Editura

Incitatus, Bucureşti, 2001. 7. Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Opere, Editura Academiei RSR,

Bucureşti, 1966. 8. G.D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi

Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997. 9. G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, Editura Europa Nova,

Bucureşti, 1995. 10. Paul Sabourin, Naţionalismele europene, traducere de Anca

Alexandrescu, Institutul European, Bucureşti, 1999. 11. A.D. Xenopol, Naţiunea română, antologie, îngrijire de ediţie, studiu

introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1992. 12. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2002.

175

TEMA 6 STATUL NAŢIONAL – EXPRESIA

POLITICO-JURIDICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ A PUTERII POPORULUI (DEMOCRAŢIA)

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Noţiunea „stat” desemnează o entitate socio-politică organizată

pe fundament juridic şi administrativ într-un cadru geografic delimitat. Într-o accepţiune de uz general, statul este considerat formula politico-juridică de organizare a comunităţilor umane care vieţuiesc pe un teritoriu determinat şi recunoscut de entităţile socio-politice (teri-toriul politico-statal). De pildă, în istoria scrisă a spaţiului european, noţiunea „stat” a fost utilizată pentru orice „putere centrală”, de la polis-ul grecesc la statul contemporan, trecând prin Imperiul roman şi regalitatea medievală, indiferent de coloratura puterii politice. Această „putere centrală” se manifestă în funcţie de ideologiile din care a izvorât, din modalităţile în care au fost concepute şi impuse ţelurile politice şi etice, din raţiunea pentru care a fost creată, din mesajul transmis, din capacitatea sa de a produce efecte pe plan social.

Tema a fost elaborată din nevoia de a explica modalităţile prin care naţiunile îşi gestionează public valorile şi necesităţile sociale exprimate prin puterea poporului (democraţia), precum şi raţiunea socială a statului construit şi întreţinut de naţiuni (denumit generic „stat naţional”).

▲ Obiective – înţelegerea sensului şi semnificaţiei puterii poporului (demo-

craţia), a socializării puterii politice şi a gestionării naţiunii în stare de securitate;

– cunoaşterea valorii sociale a statului naţional, ca expresie politico-juridică şi administrativă a puterii poporului, precum şi a modalităţilor de administrare a puterii în numele naţiunii;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a modalităţilor de prevenire a dependenţei naţiunii faţă de ideologii şi de vindecare a bolilor (crizelor) statului produs de ideologii.

176

SECŢIUNEA I PUTEREA POPORULUI (DEMOCRAŢIA) ÎN EXPRESIE

POLITICO-JURIDICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ a) Administrarea „puterii poporului” (democraţia) În evoluţia umanităţii până la intrarea ei în modernitate, naţiunile

au fost mereu împiedicate de imperii şi feude să-şi construiască şi să-şi întreţină propriile capacităţi de gestionare publică a necesităţilor sociale.

▲ Imperiile (regatele) construiesc şi întreţin, în conjuncturi geopolitice favorabile, „statul ideologic”, care înglobează, prin forţă, una sau mai multe naţiuni. Misiunea sa este guvernarea şi admi-nistrarea „socialului” în beneficiul grupurilor socio-politice deţinătoare de resurse prin dominarea, supunerea şi alungarea naţiunilor de la resurse şi decizie.

Indiferent de forma în care funcţionează, construcţiile socio-politice mecanice nu sunt capabile să ofere soluţii de gestionare publică, să menţină procesele sociale organizante, să asigure naţiunilor posibilităţi de reproducere şi să prevină situaţiile critice, îndeosebi agresiunile socio-politice.

Cauzele fundamentale ale acestei incapacităţi sunt abordarea exclusiv sistemică a socialului şi consecinţele acesteia: construcţia statului ca raport de „putere politică”, sub presiunea ideologiilor şi predispoziţia „statului ideologic” la diferite „boli” care afectează naţiunile, le creează „stări de insecuritate” şi „stări de criză”, cu consecinţe dezorganizante pe plan productiv, integrator şi gestionar.1

▲ Naţiunile întreţin mediul social de manifestare a autorităţii cu caracter raţional-legal, întemeiată pe principiile regulilor de drept izvorâte din necesităţile sociale. Această autoritate este impersonală, separă funcţia de persoana care o exercită, iar oamenii care o recunosc se supun dreptului sau normei sociale acceptate şi asumate de către oameni şi organizaţii cu funcţii explicite şi nu gru-pului socio-politic care administrează puterea prin mijloace coercitive (ordine, dispoziţii, ordonanţe de urgenţă).

▲ Naţiunile, ca organizări sociale, conservă, de regulă, autori-tatea de tip tradiţional, bazată pe încrederea în justeţea unor dispoziţii

1 Vezi, pe larg, Duguit, Les transformations du droit public, Paris,

1913.

177

transmise de-a lungul timpului, în funcţie de necesităţile sociale. În evoluţia fiecărei naţiuni, tradiţia conferă legitimitate deţinătorului auto-rităţii, bazată pe o relaţie personalizantă, iar ascultarea, devenită datorie a fiecărui cetăţean faţă de persoana deţinătorului autorităţii îmbracă forma respectului şi conformării faţă de cerinţele autorităţii.

▲ „Statul naţional” îşi extrage legitimitatea din voinţa popo-rului de a conferi funcţiei gestionare a naţiunii expresie politico-juridică şi administrativă. Fundamentul pe care îşi construieşte puterea nu este forţa brută, reprezentată de instituţiile care asigură ordinea socio-politică cu ajutorul violenţei, ci cunoaşterea sau informaţia şi capacitatea de gestionare a violenţei.2

Exercitarea puterii înseamnă, în esenţă, administrarea „puterii poporului” (democraţia) şi impunerea în faţa naţiunii prin autoritatea3 (lat. auctoritas = forţă de convingere) care defineşte ca legitime acţiunile şi deciziile statului.

▲ Prin autoritate, „statul naţional” administrează necesităţile sociale în raport cu interesele individuale şi, mai ales, cu cele ale grupurilor socio-politice. Pe acest suport construieşte procesul de decizie ca o consecinţă a necesităţilor sociale şi oferă un cadru orga-nizat pentru întreţinerea funcţiilor naţiunii.

▲ Prin capacitatea de administrare a „puterii poporului” (,,democraţia”) „statul naţional” exprimă suveranitatea naţiunii, supuse simultan constrângerilor şi presiunilor produse îndeosebi de către „centrele de putere” care definesc mecanic şi impun „ordinea” în relaţiile internaţionale.4

Puterea statului naţional rezidă în capacitatea de a susţine orga-nizaţiile cu funcţii gestionare explicite, de a menţine în funcţiune instituţiile politico-juridice şi administrative şi de a preveni apariţia şi dezvoltarea oricărei forme de politicianism.5

2 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 256-257. 3 Vezi discuţia, la Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile demo-

craţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 27. 4 Louis Belanger, Les relations internationales et la diffusion du

temps mondiale, în, Etudes internationales, vol. XXIV, 3, 1993, p. 549. 5 Vezi, pe larg, C. Rădulescu-Motru, Cultura română şi politi-

cianismul, în Personalismul eneregetic şi alte scrieri, Bucureşti, 1985.

178

b) Socializarea puterii politice ▲ Naţiunile, ca organizări sociale, au socializat puterea poli-

tică şi au construit, prin puterea poporului (democraţia), organizaţii specializate, cu funcţii explicite, pentru a-şi asigura capacitatea de gestionare publică a necesităţilor sociale.6 Pe acest fundament, interacţiunile, raporturile şi relaţiile care întreţin convieţuirea între oameni şi voinţa unităţii socio-politice a oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante, reproduc condiţiile de ordine socială şi capacitatea de ripostă împotriva agresiunilor construcţiilor socio-politice mecanice. Acestea au fost încorporate în expresia politico-juridică şi admi-nistrativă numită generic „stat naţional”, constituit din organizaţiile care susţin necesităţile de bază ale naţiunilor (etno-spiritualitatea şi patria), îşi asumă răspunderi în gestionarea spaţio-temporalităţii pu-blice şi constituie alternativa la formulele de administrare socio-politică întreţinute de construcţiile socio-politice mecanice.

▲ Capacitatea de socializare a puterii politice a permis fiecare naţiuni să construiască şi să întreţină organizaţiile necesare funcţionării democraţiei şi să realizeze consensul între oameni, în calitate de cetăţeni. Democraţia – ca „putere a poporului” – susţine pluralismul politic şi ordinea socială şi întreţine structura socio-politică rezultată din voinţa liber consimţită a cetăţenilor, exprimată de oamenii conştienţi „de sine” şi de rolul lor în viaţa publică.

▲ „Statul naţional” este creaţia oamenilor cu competenţe profe-sionale şi socializante. Acesta este construit şi întreţinut din necesităţi sociale şi nu din interese politice. El are fundament social, constituie cadrul politico-juridic şi administrativ necesar vieţii organizate în comunitate şi exprimă „starea de pace” pe care naţiunile o apără în faţa „stării de război” în care se află permanent construcţiile mecanice supranaţionale (de tipul imperiilor) sau infranaţionale (de tipul feudelor).

▲ Naţiunile au „gândit” statul ca produs al explicaţiilor socialului, prin transcederea interpretărilor ideologice. Raţiunea lui este de a apăra atât viaţa, cât şi libertatea cetăţeanului şi proprietatea acestuia faţă de actele arbitrare ale „suveranului” („megastatul” creat de ideologii şi de imperii).7

6 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 257-260. 7 Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului

XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 70.

179

▲ Prin puterea poporului (democraţia), naţiunile au construit „statul naţional” în momentul în care au reuşit să proceseze per-formant informaţiile sociale, să descifreze slăbiciunile construcţiilor socio-politice mecanice şi să lupte împotriva acestora cu aceleaşi mijloace – politice şi ideologice. Istoriografia reţine în memoria socială procesele sociale caracteristice trecerii de la construcţiile meca-nice de tip „feudă” la cele de tip „liberal” sau aşa-numitul stat „burghez”. Prin apelul la liberalismul pe care l-a naţionalizat, poporul a asigurat victoria naţiunilor împotriva construcţiilor politice infranaţionale.

▲ Prin socializarea puterii politice, naţiunile au fost capabile să întreţină, concomitent, organizaţii cu funcţii productive, ges-tionare şi integratoare. Ele au obligat liberalismul, prin puterea poporului (democraţia), să-şi reformeze obiectivele, să ajungă, „în numele păcii civile”, la un compromis istoric cu poporul, şi să accepte statul fundamentat pe „consens politic” şi pe toleranţă civică.8

▲ Expresia politico-juridică şi administrativă a organizării statale naţionale este regimul (sistemul) socio-politic naţional. Acesta este construit de popor prin puterea sa (democraţia) şi întreţinut prin continua socializare a oamenilor întru satisfacerea necesităţilor sociale.9

▲ „Statul naţional” este îndrituit de popor să definească normele sociale şi să le modifice pe cele existente pentru a răspunde necesităţilor de gestionare publică. Această capacitate se numeşte suveranitate. Astfel, naţiunile devin, prin popor, „putere suverană”, iar fiecare acţiune politico-juridică şi administrativă, definită ca „act de stat”), este marcată cu însemnele puterii sale suverane, cu „spiritul” său.

▲ În „statul naţional”, cetăţenii au posibilitatea de a participa, cu şanse egale, la competiţia pentru configurarea organismelor puterii. Cucerirea puterii se bazează pe reguli sociale stabilite constituţional, iar poporul decide alegerea formaţiunii socio-politice care să administreze naţiunea. Raporturile dintre cetăţean şi stat sunt întreţinute de or-ganizaţiile cu funcţii integratoare – precum biserica –, organizaţiile nonguvernamentale, sindicatele, asociaţiile, prin intermediul cărora oamenii pot să-şi exprime libertatea de expresie sau opţiunile, în funcţie de necesităţile sociale.

8 Vezi, amănunte, la Jean Boudouin, Introducere în sociologia politică, Editura Armacord, Timişoara, 1999, p. 69-88.

9 Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideea, Bucureşti, 2000, p. 11.

180

c) Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii”

▲ „Statul naţional” nu domină naţiunile prin instrumentele de putere specifice grupurilor socio-politice sau a „claselor sociale”. Acesta nu se află în „stare de dependenţă” faţă de ideologii sau de construcţiile mecanice transnaţionale sau supranaţionale. El dispune de buna înţelegere a necesităţilor de gestionare publică, ce-l justifică funcţional şi are capacitatea de a gestiona naţiunea în „stare de securitate”.

▲ Instituţiile politico-juridice şi administrative, alcătuite din oameni cu competenţe profesionale şi socializante desemnaţi să administreze puterea poporului (democraţia), exercită puterea politică „în numele naţiunii”.10 Spre deosebire de cele ale statului ideologic, acestea nu sunt instituţii de control a acţiunilor individuale sau de grup ori instituţii de reprimare a oricăror acte care pun în pericol secu-ritatea aşa-numitei „clase politice” aflată la guvernare, definită de ideologi „siguranţa statului”.

▲ Misiunea acestora este asigurarea protecţiei naţiunii în faţa agresiunilor socio-politice şi a manipulărilor ideologice. Aceasta îl obligă să prevină construirea statului ideologic – ca „raport de putere politică” prin care grupurile socio-politice care deţin puterea contro-lează, supun şi alungă naţiunea de la resurse şi de la actul de decizie.

▲ Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii” constituie un act de legitimitate al poporului. Pe fundamentul său, ideologii (politicienii) sunt împiedicaţi să reconstruiască şi să menţină statul ca instrument de putere politică pentru grupurile socio-politice care acced la putere, exploatând conjuncturile geopolitice marcate de crize sociale.

▲ Instituţiile naţionale asigură şi întreţin raţionalitatea socială a statului, ca modalitatea ideologică de satisfacere a necesităţilor de gestionare publică şi capacităţile de reproducere a naţiunii în „stare de securitate”. Prin „zidirea constituţională” a statului de către popor, instituţiile sale sunt îndrituite să creeze şi să folosească toate resursele de putere: informaţia, resursele materiale şi forţa, pentru desfăşurarea vieţii socio-politice în conformitate cu normele ordinii sociale. De aceea, preocuparea lor de căpetenie nu este construirea şi reconstruirea aşa-numitei „societăţi civile”, în funcţie de conjuncturi


181

geopolitice, ca în cazul statului ideologic, şi nici susţinerea perma-nentă a doctrinelor politice prin care să convingă poporul să se solidarizeze cu clasa politică.

▲ Accederea la putere în „statul naţional” este un proces socio-politic complex, iar „puterea” determină deseori schimbări în atitudini, comportament, motivaţii şi conduită pentru oamenii care o deţin în numele poporului. Puterea statului naţional decurge din capacitatea de socializare a partidului politic11 aflat la guvernare şi de elaborare şi aplicare a unui program de guvernare care să transceadă deciziile de tip ideologic.12

d) Gestionarea (guvernarea) naţiunii în „stare de securitate”

▲ Raţiunea funcţională a „statului naţional” este gestionarea (guvernarea) naţiunii în „stare de securitate”.13 El funcţionează ca „organism reglator” al proceselor socio-politice, asigurând respectarea legilor, buna funcţionare a administraţiei publice şi contracararea presiu-nilor „centrelor de putere” clădite pe alte principii decât cele naţionale.14

▲ Statul naţional asigură guvernarea naţiunii pe bază de lege – expresia voinţei organice a naţiunii. Definitorii pentru guvernarea (administrarea) naţiunii sunt instituţiile care creează legile (Parlamentul), cele care administrează „treburile publice” (Guvernul) şi cele prin care sunt sancţionate acţiunile generatoare de procese sociale dezorga-nizante (Justiţia). Acestea constituie fundamentul puterii sociale a statului naţional.

▲ Instrumentele guvernării sunt instituţiile naţionale (lat. institutio = aşezământ, întemeiere, înfiinţare),15 în esenţă, instituţii sociale, capabile să întreţină şi să salvgardeze libertatea individuală şi comunitară. Acestea sunt formate din oameni cu competenţe profesionale şi socializante aleşi sau desemnaţi de popor, prin puterea

11 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 237. 12 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 353. 13 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 262-265. 14 Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Instincte sociale,

patimi şi conflicte, remedii morale, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 87-88.

15 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 59-60.

182

sa, atât pentru satisfacerea trebuinţelor oamenilor şi organizaţiilor, cât şi pentru îndrumarea comportamentului organizaţiilor cu funcţii productive, gestionare şi integratoare, prin reguli de influenţare şi de control social.16

▲ Principala raţiune a existenţei şi funcţionării instituţiilor naţionale este identificarea şi contracararea surselor de insecuritate la adresa naţiunii. Aceste surse, denumite generic „surse de fragmentare" ale spiritului (genezei) şi patriei, sunt identificate după „natura” lor: surse de natură politică, economică, socială, religios-spirituală.17

▲ Prevenirea şi contracararea acestor surse „de fragmentare” a naţiunii sunt determinate de capacitatea poporului de construi instituţiile cu funcţii gestionare. Pentru administrarea „treburilor publice” (rei publica) poporul creează şi întreţine instituţiile integrate în „administraţia de stat”, atât la nivel central cât şi local. Aceasta include serviciile centrale din diferite ministere şi serviciile lor externe, de-partamentale şi zonale sau locale, a căror activitate este subsumată satisfacerii necesităţilor economice (întreţinerea capacităţilor de pro-ducere a resurselor energetice, efectuarea de prestări de servicii, reglementarea circulaţiei bunurilor şi controlul distribuirii lor echitabile) şi a celor cultural-educative (axate pe transmiterea, conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural, susţinerea activităţii creatoare, educarea estetică a oamenilor, socializarea şi educarea tinerei generaţii, dezvoltarea unor modele de educaţie naţională).

▲ Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante constituie elementul-cheie al funcţionării instituţiilor naţionale. De aceea, poporul creează cadrul organic de manifestare a „funcţionarului public” şi defineşte, prin puterea sa, statutul general al funcţiei publice, codifică drepturile şi îndatoririle funcţionarilor, le garantează siguranţa locului de muncă, continuitate în exercitarea atribuţiilor şi un minim de inde-pendenţă faţă de puterea politică.

În statul naţional, elitele sociale devin elite gestionare. Prin intermediul acestora, politica devine „funcţionalizată”,18 iar poporul

16 Dicţionar. Cultura. Termeni şi personalităţi, coordonator Rodica

Topor, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2000, p. 127-129. 17 Alexandre Alder, Les conflits à caracetère religieux dans le monde,

în „Defense nationale”, nr.6, 1995, p. 22; 18 Larousse. Dicţionar de sociologie, p. 15-16.

183

este capabil să contrabalanseze o politizare excesivă a administraţiei, dar şi să sporească autonomia comunităţilor locale şi a reprezentanţilor aleşi în faţa administraţiei centrale. Legitimitatea instituţiilor naţionale este conferită de popor prin statut (carta), care defineşte sistemul de valori apărate şi funcţiile, regulile sau normele de funcţionare, precum şi resursele informaţionale, energetice şi umane care le conferă capacitate de acţiune.

▲ Prin guvernare, „statul naţional” asigură bunul mers al „tre-burilor publice” şi întreţine raporturile politico-juridice formalizate şi relaţiile de comunicare între stat şi cetăţean. Cetăţenia este procesul social pe fundamental căruia se construieşte capacitatea de administrare a „treburilor publice”, întrucât defineşte dispoziţia de „a înfăptui ceva pentru ţara ta”. „Fără cetăţenie – afirmă Peter P. Drucker19 – unitatea politică, fie ea numită <stat> sau <imperiu> nu poate fi decât o putere. Puterea este atunci singurul lucru care menţine unitatea”.

e) Asigurarea securităţii sociale

▲ Funcţionarea statului naţional în virtutea „normei” şi a „regulei” care legitimează activitatea politico-statală îi conferă caracterul de „stat social”.20 În acest tip de stat, norma socială:

– este principala formă de raţionalizare a acţiunilor şi con-duitelor sociale;

– reglementează comportamentul şi acţiunea socială, care, prin definiţie este, o acţiune licită;

– permite oamenilor şi organizaţiilor să adopte un comportament social şi să respecte regulile de conduită socială, să desfăşoare acţiuni sociale şi să aleagă, în situaţii sociale specifice, soluţiile compatibile cu valorile sociale;

– întreţine naţiunea ca un „univers” organizat de funcţii, roluri şi ierarhii de autoritate.

▲ Statul naţional întreţine şi dezvoltă cadrul normativ necesar aplicării normelor sociale. La timpul său, Mihai Eminescu spunea că

19 Peter P. Drucker, Societatea post-capitalistă, p. 137-138. 20 Aristide Cioabă, Statul social, Editura Institutului de Teorie Socială,

Bucureşti, 1999, p. 45-46.

184

statul trebuie să fie reazimul singur al naţiunii şi să-şi îndeplinească rolul prin ocrotirea meritului şi a muncii. „Noi primim ideea statului – afirma Mihai Eminescu – ca apărător al meritului legitimat, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale ale unei generaţii, ca un element moral alături de imoralitatea eventuală a tendinţelor existente în societate”.21

▲ Indicatorul gestionării (guvernării) naţiunii în „stare de securitate” este „securitatea socială”.22 Aceasta exprimă solidaritatea socială oamenilor conştienţi „de sine” în faţa riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor şi impune justiţie socială – bazată pe drepturi şi obligaţii egale pentru oameni în procesul conlucrării întru satisfacerea nece-sităţilor sociale.

▲ „Securitatea socială” exclude dominarea naţiunii de către grupurile socio-politice care deţin puterea. Pe acest fundament, statul naţional previne exercitarea guvernării în numele aşa-zisului „interes naţional” exprimat prin intermediul grupurilor socio-politice care se luptă pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice.

▲ Prin capacitatea de a asigura „securitatea socială”, statul naţional se deosebeşte de orice formă de „megastat”. El este fundamental diferit faţă de orice construcţie politico-statală care, „chiar şi în forma sa cea mai puţin violentă, sub paravanul demo-craţiei, ia în considerare proprietatea cetăţeanului doar pentru a o ţine la discreţia colectorului de taxe”.23 Instituţiile sale acţionează pe baza cunoaşterii necesităţilor sociale, în scopul menţinerii ordinii, legalităţii, echilibrului, stabilităţii sociale şi a păcii sociale.

▲ „Statul naţional” îşi păstrează raţiunea atâta timp cât este capabil să asigure „securitatea socială” a cetăţenilor săi, deci, atâta timp cât instituţiile se află „în serviciul naţiunii”. Aşa se explică de ce, în situaţiile în care ideologii reuşesc să acapareze puterea pe care o exercită în folos propriu, eludând nevoia de securitate socială, poporul îl „reformează” şi îl eliberează din strânsoarea ideologilor.24

21 Apud Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 184-185. 22 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 265-267. 23 Peter F. Drucker, Societatea post-capitalistă, p. 98. 24 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p. 10.

185

f) Cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor la adresa naţiunii

Principala „armă” cu care se apără naţiunile în faţa ameninţărilor de orice natură este informaţia.25 Începând cu epoca modernă, naţiunile au fost mereu obligate să lupte pentru supravieţuire, cu imperiile, nu atât prin confruntări clasice, de tipul războaielor de apărare, cât mai ales pe „frontul secret”, printr-un „război secret”, „războiul informaţiilor”.

▲ Informaţia constituie principala resursă de putere a naţiunii, fiind necesară în procesul luării deciziilor politico-statale naţionale pentru întreţinerea stărilor „departe de echilibru”. În statul naţional, informaţia nu mai constituie exclusiv un produs cu valoare comercială, ca în cazul statului ideologic, şi nu este utilizată în lupta pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice ori în lupta pentru supremaţie între state sau pentru impunerea unor „sfere de influenţă”.

▲ Informaţia este indispensabilă pentru puterea „statului naţional”, ea fiind componentă a „puterii poporului” (democraţia). Informaţia socială este procesată şi utilizată în decizii sociale numai pe fundamentul legilor organice care exprimă modalitatea socială de aplicare a normelor sociale.

▲ Pentru apărarea în faţa ameninţărilor la adresa naţiunii, „statul naţional” construieşte şi întreţine instituţii specifice. Acestea procesează informaţia în „interesul naţiunii” şi nu în interesul puterii politice sau a grupurilor socio-politice care se luptă pentru cucerirea puterii.

▲ Fiecare componentă a administraţiei centrale şi locale a statului naţional trebuie să dispună de o strategie informativă pentru serviciul public. Legislaţia oricărui stat naţional condamnă activitatea de culegere ocultă a informaţiilor, însă, în faţa agresivităţii „centrelor de putere”, instituţiile abilitate de popor sunt obligate să o utilizeze ca pe un mijloc de cunoaştere a agresiunilor pregătite de „centrele de putere” sau de sursele de fragmentaţie din interiorul spaţiului naţional.

▲ În lupta cu „centrele de putere”, dar şi pentru gestionarea eficientă a agresiunilor sociale, naţiunile sunt obligate să întreţină capacităţi informative performante. Astfel, capacitatea de procesare a informaţiilor sociale prin structuri informative specializate (numite ge-neric servicii de informaţii) devine o necesitate cerută de supravieţuirea


186

naţiunilor în condiţiile „războiului informaţional”26 declanşat către „centrele de putere”.

▲ Informaţiile care privesc securitatea (siguranţa) „statului naţional” sunt subsumate exercitării funcţiei de protecţie a naţiunii. Ele sunt obţinute de către structurile sale informative, de regulă, în mod secret. Secretul este expresia nevoii de acoperire cu informaţii a actului de decizie politico-statală. De aceea, informaţiile care ţin de interesul statului naţional sunt protejate sever, nu numai din punct de vedere material, dar şi prin controlarea modului cum sunt manipulate şi prin verificarea persoanelor îndrituite să le cunoască pentru raţiuni de serviciu.

▲ Gestionarea eficientă a informaţiei măreşte posibilităţile ei de utilizare de către autoritatea decizională şi micşorează capaci-tatea de utilizare de către forţele antinaţionale.

Transpunerea în viaţa socială a normelor referitoare la categoriile de informaţii codificate ca „secret de stat” şi a celor codificate ca „secret de serviciu” este expresia voinţei poporului exprimată prin puterea acestuia (democraţia), care impune normarea categoriilor de informaţii în dreptul intern.

▲ Prin instituţiile sociale pe care le construieşte, „statul na-ţional” armonizează permanent legislaţia internă cu cea internaţională în domeniul informaţiilor. Statul naţional respectă principiile sta-tornicite în dreptul internaţional, care conferă cadrul general de acces la informaţii de utilitate publică.

▲ Pentru culegerea de informaţii pentru „securitatea naţiunii”, structurile informative ale statului naţional folosesc oameni spe-cializaţi şi tehnici specializate, subsumate celor trei componente ale activităţii informative: spionaj, contraspionaj şi dezinformare.

Toate resursele umane care încadrează structurile informative ale statului naţional constituie personalul specializat aflat în serviciul naţiunii, căruia i se asigură, în mod permanent, o instruire şi o educaţie corespunzătoare.

▲ Căutarea, identificarea şi recrutarea surselor secrete urmează, de regulă, o metodologie a structurilor informative, diferind de la stat

26 Vezi, pe larg, Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete

străine, vol. I-II, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000.

187

al stat, în funcţie de necesităţi şi posibilităţi. În cadrul instituţiilor cu funcţii explicite de cunoaştere a surselor de insecuritate, statul naţional constituie servicii (compartimente) specializate în procesarea infor-maţiilor cu relevanţă pentru securitatea naţiunii.

g) Gestionarea violenţei socio-politice

▲ Instituţiile cu funcţii de gestionare a violenţei, deci de pro-tecţie a naţiunii în faţa agresiunilor socio-politice, sunt întreţinute de statul naţional din necesitatea apărării acesteia în faţa oricărei forme de conflictualitate. Singurele forme de conflictualitate considerate legitime de către naţiuni sunt lupta pentru apărarea democraţiei şi războiul de apărare împotriva agresiunii „centrelor de putere”.

▲ Gestionarea violenţei presupune contracararea agresiunilor împotriva naţiunii, atât din afara cadrului politico-statal, cât şi din interiorul său. Aceasta revine forţelor armate, ca principala instituţie cu funcţie de apărare a naţiunii împotriva oricăror forme de agresiune. Astfel, statul naţional întreţine forţele armate din două raţiuni: de natură funcţională şi de natură socială.

▲ Gestionarea publică a instrumentelor de violenţă în „statul naţional” este atributul „ armatei” şi a „forţelor de ordine publică” (care poartă denumiri diferite, precum Jandarmerie, Garda Naţională etc.). Acestea sunt instituţii militare, organizate potrivit legii, ca insti-tuţii naţionale, în forme care depind de necesităţile sociale şi valorile protejate, precum şi de posibilităţile de întreţinere cu resurse. Ele „poartă amprenta unor valori istorice şi a unor tradiţii anume”,27 specifice fiecărei naţiuni.

▲ Statul naţional întreţine caracterul „naţional” al instituţiei militare prin: conferirea atribuţiilor, ca expresie a voinţei poporului şi nu al unor ideologi care impun o putere politică violentă sau obedientă faţă de „centre de putere”. Aceasta presupune şi impune întreţinerea raţionalităţii sale sociale prin caracterul, competenţa şi profesionalismul personalului de comandă şi de execuţie.

27 Morris Janowitz, Organizaţia militară în societăţile industriale, în

Armata şi societatea, volum coordonat de Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 45.

188

▲ Poporul, prin puterea sa (democraţia), conferă Armatei responsabilităţi politice, derivate din nevoia gestionării proceselor sociale dezorganizante pe planul stabilităţii interne, dar şi în prevenirea şi respingerea unei agresiuni externe. Responsabilitatea politică a instituţiei militare derivă din cele trei funcţii cu care este investită: reprezentativă, consultativă şi executivă.

▲ Pentru îndeplinirea misiunilor specifice, instituţia militară naţională este înzestrată de popor cu resurse coercitive, strategice şi organizaţionale. Acestea o transformă într-un corpus social omogen la nivelul gândirii şi acţiunii, ancorat în realitatea socială, dar cu o anumită doză de conservatorism,28 criticat adesea de ideologi.

▲ „Statul naţional” transformă Armata în „şcoală a naţiunii”, în care se cultivă „anticorpii" pentru combaterea „viruşilor" interni sau externi care pot afecta valorile sociale generate de naţiune.

Acest lucru l-a perceput şi regele Carol al II-lea, când în discursul rostit la 25 octombrie 1937, cu ocazia ceremoniei de intrare a fiului său Mihai în rândurile oştirii, afirma că „pentru Naţiune, Oştirea este o şcoală, este o egalizare a claselor, este o ideală înfrăţire naţională”.29

▲ Instituţiile sociale întreţinute de „statul naţional” concură la menţinerea raţiunii sociale a Armatei prin întreţinerea cadrului politico-juridic care asigură în permanenţă un „echilibru de putere" între structurile de autoritate civile şi militare. Într-o armată naţională, militarii nu pot să devină adepţii nici-unei ideologii violente, întrucât profesionalismul le conferă capacitatea de a discerne între interesul proclamat de anumite grupuri socio-politice şi necesităţile sociale. Ei se află „în serviciul naţiunii”.

Astfel, „statul naţional”, este construit de naţiuni în cadrul geografic definit de „spaţiul naţional” prin puterea poporului (democraţia), pentru exercitarea puterii raţionale „în numele poporului” şi „în folosul naţiunii” şi pentru a gestiona naţiunile în „stare de securitate”.

28 Ionel Nicu Sava, Introducere în sociologia militară, în Armata şi

societatea, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 32-34. 29 Carol al II-lea regele României, Însemnări zilnice, vol. I, Ediţie

îngrijită, note, glosar şi indice de Viorica Moisuc, Nicolae Rauş, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 127.

189

SECŢIUNEA A II-A MODALITĂŢI DE EXPRIMARE

ÎN FAŢA AGRESIUNII STATULUI IDEOLOGIC

Statul construit de ideologi este un „stat demagogic”, întrucât se manifestă prin „raporturi de putere” pe care le impune „beneficiarilor”. Acesta asigură doar realizarea intereselor grupurilor socio-politice care deţin puterea. Rămân perene cuvintele lui Mihai Eminescu, care afirma că statul ideologic este o „organizaţie de paraziţi” şi „salariaţi” în slujba unui partid, sau „maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici”.30

a) Integrarea ordinii politice legitime în ordinea socială

▲ „Statul naţional” constituie expresia politico-juridică şi administrativă a gestionare a necesităţilor sociale în orice context socio-politic determinat. Prin intermediul său, poporul întreţine spaţiul public necesar libertăţii sociale, asigurării securităţii indivi-duale şi comunitare, susţinerii nevoilor de socializare permanentă a oamenilor şi descurajării comportamentelor indezirabile din punct de vedere social.31

▲ „Statul naţional” nu este produs al ideologiilor, deci nu recurge la soluţii ideologice de gestionare publică.32 Modalităţile de gestionare publică nu exprimă interesele grupurilor socio-politice care administrează puterea, ci necesităţile reale de gestionare publică. Ele devin, astfel, repere pentru stabilirea obiectivelor acţiunilor gestionare publice, făcând posibile strategiile de gestionare publică.33

▲ „Statul naţional” integrează „ordinea politică legitimă” în „ordinea socială” administrată de oamenii cu competenţe profe-sionale şi socializante şi nu de aşa-numitul „om politic”, şi, mai ales,

30 Apud D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 185. 31 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare,

Polirom, 1999, p. 20. 32 General maior dr. Corneliu Soare, Sociologia şi ştiinţa militară, în

Sociologia militară. Studii, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.128. 33 Vezi, pe larg, la Lucian Culda, Organizaţiile.

190

de către „politicieni”.34 El nu acţionează arbitrar, nu monopolizează gestionarea naţiunilor, nu domină „socialul”, însă construieşte şi oferă soluţii pentru situaţiile-problemă35 cu care se confruntă naţiunile.

▲ „Statul naţional” oferă soluţii sociale la situaţiile sociale critice şi gestionează „crizele sociale” prin strategii de securitate a naţiunii. Acestea nu se subordonează formulei ideologice exprimată în aşa-numitul „interes naţional”, ci necesităţilor sociale.36

▲ Identificarea şi cunoaşterea proceselor socio-politice care favorizează transformarea „ordinii sociale” în „ordine politică” constituie o preocupare constantă a „statului naţional”. Această nevoie este asigurată prin instituţiile specializate, care sunt obligate, în virtutea prerogativelor, să realizeze:

– prevenirea producerii şi escaladării violenţei politice, prin reglementări pe cale juridică a „disputelor”;

– construirea cadrului pentru prevenirea gestionării insecurizante a naţiunii;

– fundamentarea juridică a dreptului naţiunii de a legifera, sens în care se conferă autonomie organului legiuitor (Parlamentul) în sistemul autorităţilor statale;

– fundamentarea juridică a conceptul de „putere naţională”; – fundamentarea juridică a modalităţilor de reprezentare în

viaţa publică;37 – fundamentarea corectă a răspunderilor organizaţiilor militare

pentru prevenirea „situaţiilor-limită” şi conferirea legitimităţii şi autorităţii;

– apelul de „ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale de securitate pentru gestionarea unor situaţii sociale critice şi numai pentru a sprijini naţiunea;

– sancţionarea elitelor politico-militare generatoare de „crize sociale”.

34 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 275-278. 35 Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului

XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 70. 36 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, p. 27. 37 Vezi, pe larg, Maurice Duverger, Les partis politiques, Librairie

Armand Collin, Paris, 1967.

191

b) Prevenirea dependenţei naţiunii faţă de ideologii

Raporturile statului naţional cu naţiunea pe care o gestionează sunt influenţate de ideologiile implicate în guvernare, în „administrarea socialului”, pe care acestea o confundă voit cu administrarea puterii politice şi cu interesul partidelor sau grupurilor socio-politice care acced la putere, administrează puterea şi folosesc toate mijloacele posibile, politico-militare, pentru a păstra puterea.38

1. Prevenirea exceselor liberalismului

▲ „Liberalismul”, ca ideologie care a deschis „lupta” pentru construirea formei de stat generată de necesităţile sociale, s-a impus în confruntarea cu construcţiile mecanice (imperii sau feude) numai atâta timp cât a exprimat necesităţile deţinătorilor de resurse energetice, devenite capitaluri comercializabile. Pe fundamentul acestor necesităţi, adepţii liberalismului au revitalizat poporul şi l-au transformat în armă de apărare a naţiunilor împotriva construcţiilor mecanice.

▲ Tendinţele de monopolizare a resurselor de către deţinătorii puterii produc mutaţii în planul „conştiinţei de sine” a poporului, iar organizarea socială se divizează în „ţara legală” şi „ţara reală”, aflate permanent în stare conflictuală. Legitimitatea statului, ca organizaţie gestionară a naţiunii, nu este dată de menţinerea lui sub forma „societăţii politice şi civile” în interiorul căreia se exercită, în armonie libertăţile individuale, întrucât monopolizarea resurselor exclude armonia socială, iar libertăţile individuale devin doar apanajul celor care deţin resursele.

2. Prevenirea deformării umanismului

Demersurile ideologiilor „reformatoare” privind înlocuirea statului de „tip liberal” se concentrează în jurul problematicii „umanismului” şi a participării cetăţenilor la actul decizional public. Însă, principalele doctrine politice „reformatoare” concep în modalităţi diferite, concu-renţiale, aceste procese sociale.


192

▲ Gândirea politică de inspiraţie creştină, care este implicată în organizarea şi funcţionarea statelor naţionale din arealul european şi american, concepe umanismul în mod exclusivist. Obligativitatea statului administrator de a-şi adapta „discursul” la valorile moştenite din creştinism şi de a accepta compromisul între biserică şi stat, este susţinută de bisericile naţionale numai dacă acestea satisfac necesităţile sociale specifice fiecărei naţiuni.

▲ Umanismul de „tip republican” este preocupat de menţinerea caracterului laic al statului administrator, de progresul individual, colectiv, moral şi material al oamenilor. Statul naţional preia din această doctrină ideile referitoare la „instrucţia publică”, precum şi modalităţile de realizare a coexistenţei liberalismului (drepturile omului, sufragiul universal, regimul parlamentar, separaţia puterilor, individualismul şi devierile sale, proprietatea şi competiţia) cu „statul administrator” , ca stat suveran şi omnipotent.39

▲ Pentru prevenirea deformării umanismului, statul naţional preia din gândirea politică creştină elemente de ideologie „creştin-democrată”, în care creştinismul se relevă ca o componentă spirituală a „puterii poporului” (democraţia). Astfel se întreţine „moralitatea publică”, se previne construirea unei clase politice în detrimentul cor-purilor profesionale, precum şi a unor partide politice „conservatoare” (de dreapta) sau „democratice” (de stânga), incapabile să gestioneze „umanismul” într-o manieră dezirabilă tuturor oamenilor.

▲ Social-democraţia, auto-definită ca apărător al „democraţiei politice”, are ca obiectiv construirea „democraţiei sociale”, protejarea naţiunii de „crize economice” şi de „crize politice” şi prevenirea riscului unei revoluţii de „tip leninist”.40 Statul naţional preia elementele din această doctrină politică oscilantă, îndeosebi cele privind asumarea misiunii de gestionare a unei „noi ordini sociale”, gândită ca o „social-democratizare” a statului administrator, precum şi pe cele privind democraţia parlamentară, concepută ca democraţie reprezentativă, adică „democraţie pentru toţi”.

39 Francois Châtelet, Evelyne Pisier, op. cit., p. 90. 40 Vezi, Jacques Droz, Le socialisme démocratique, Paris, Armand

Collin, 1966; Michel Rocard, Questions à l’Etat socialist, Paris, Storck, 1972; Willy Brandt, Bruno Kreisky, Olof Palme, La social-démocratie de l’avenir, Gallimard, Paris, 1976.

193

3. Prevenirea instituirii dictaturii

Practica politico-statală confirmă că în conjuncturi geopolitice tensionate pot accede la guvernare grupuri socio-politice cu fundament ideologic violent – marxist, sindicalist şi extremist.

▲ Dictatura de tip marxist constituie expresia impunerii prin violenţă a dogmatismului, sectarismului şi oportunismului unui sistem politic violent, susţinut de instrumente de coerciţie (armată şi poliţie). Marxismul – ca ideologie de extrema stânga – este preocupat de construirea „statului-partid”, pe considerentul că statul administrator este produsul capitalismului şi al divizării sociale în „clase antagoniste”.41

• Prin instituţiile sale, statul naţional trebuie să prevină: – stările de tensiune şi conflictele socio-politice; – declanşarea „crizei economice”. • Prin puterea poporului (democraţia), statul naţional trebuie să

prevină proletarizarea corpurilor profesionale, care în condiţii sociale precare se transformă în „proletariatul” visat de marxişti, în „poporul înarmat”, şi care foloseşte violenţa, poate cuceri puterea şi poate institui, pe timp scurt, o „dictatură nemiloasă” a majorităţii (cei lipsiţi de resurse) împotriva minorităţii (deţinătorii de capital).

▲ Anarhizarea mişcării sindicale şi transformarea organizaţiilor sindicale în grupuri de presiune pentru „umanizarea” democraţiei pot genera modalităţi violente de organizare, similare cu cele impuse de regimurile totalitariste. Sindicalismul, care acceptă ca deţinător al puterii „clasa socială” producătoare de bunuri materiale, este impregnat de ideologii cu „derive” extremiste, de „stânga” sau de „dreapta”, în funcţie de conjuncturile în care se află statul „administrator”.

• Prin instituţiile sale, statul naţional trebuie să prevină: – conjuncturile socio-politice în care sindicalismul degenerează

în extremism; – transferul funcţiilor gestionare în favoarea „organismelor

sindicale”;42

41 Marx-Engels, Opere, vol. I, Editura de Stat pentru literatură,

Bucureşti, 1957, p. 225. 42 Jean Fouchard, La gauche en France depuis 1900, Paris, Seuil,

1977, p. 66.

194

– situaţiile în care organizaţiile sindicale se erijează în structuri socio-politice;

– pătrunderea sindicalismului în instituţiile statului naţional. • Prin puterea poporului (democraţia), statul naţional trebuie să

prevină producerea acţiunilor vizând „transformarea socială” pre-conizată de sindicalism prin acţiune directă şi grevă generală (paralizarea puterii politice).

▲ Dictatura impusă de ideologiile de extrema dreapta este expresia capacităţii de coerciţiune a „statului-total” şi impunerii ca doctrină de stat şi ca practică politică, a naţionalismului agresiv şi rasismului. Ideologiile de „extrema dreapta” speculează mai ales situaţiile în care statul administrator este marcat de o acută criză economică şi de reducerea profitului pentru deţinătorii de resurse.43

• Prin instituţiile sale, statul naţional trebuie să prevină: – posibilitatea ca un partid de extrema dreapta să mobilizeze prin

propagandă în jurul său întreaga naţiune şi să acceadă la putere; – transformarea statului în „maşină de război” împotriva tuturor

celor pe care ideologia extremistă îi categoriseşte ca „duşmani” – fie în interior, fie în exterior;

– dependenţa totală faţă de stat a categoriilor socio-profesionale; – acumularea de către stat a resurselor de putere. • Prin puterea poporului (democraţia), statul naţional trebuie să

prevină acapararea mijloacelor de producere a violenţei de către gru-purile care exercită puterea politică şi confundă problema securităţii naţiunii cu „securitatea statului”.

4. Prevenirea instaurării anarhiei

▲ Prevenirea instaurării anarhiei este o problemă vitală pentru statul naţional. Anarhismul – clădit pe o ideologie violent-distructivă44 şi care consideră că orice formă de guvernare, fie că este sau nu sancţionată de sufragiu universal, este o tiranie – reprezintă un pericol permanent pentru statul naţional.

43 Claude Mauriac, La corporation dans l’ Etat, Paris, Brière, 1941,

p. 5. 44 Vezi, Nicolae Petrescu, Doctrina anarhismului, extras din vol.

Doctrinele partidelor politice, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.

195

• Prin instituţiile sale şi prin organizaţiile cu funcţii gestionare, statul naţional este obligat să prevină:

– anarhizarea comunităţilor teritoriale şi spirituale; – constituirea de organizaţii, sub diferite acoperiri, care să

iniţieze şi să desfăşoare activităţi de distrugere a statului; – infiltrarea anarhismului în mişcarea sindicală şi întreţinerea

„anarho-sindicalismului” sub lozinca recuceririi libertăţii absolute, limitate de stat.

• Prin puterea poporului (democraţia), statul naţional trebuie să prevină înlocuirea statului, ca organizaţie gestionară a naţiunii, cu „masele” (neclar definite), care să preia funcţiile instituţiilor şi puterea „în propriile mâini” şi să construiască o „nouă societate”, fără reguli şi fără guvernare, din care se naşte tirania (despotismul).

c) Contracararea agresiunii „statului savant” produs de ideo-

logiile transnaţionale (supranaţionale) şi de „centrele de putere”

▲ Ideologiile transnaţionale, prin excelenţă antinaţionale, sunt cele care construiesc „centre de putere” şi de decizie transnaţionale.45 Ele au, de regulă, capacitatea de a construi „statul savant”, o construcţie ideologică modernă, care a preluat modalităţile de administrare a puterii de la vechile imperii şi dezvoltă permanent tendinţe de acaparare a resurselor informaţionale ale naţiunilor.46

▲ Prin noul tip de „organizare a spaţiului” de către „statul-savant” emanat din „centre de putere” se speră că odată ce naţiunile sunt aduse în situaţia să trăiască acest sentiment, el devine realitate. Procesele socio-politice perverse pot fi intensificate dacă acţiunea de organizare a „spaţiului dominat” este dublată de provocarea şi exacerbarea naţionalismului pentru ca statul naţional, odată adus în „stare de criză”, să poată fi agresat şi distrus, iar naţiunea supusă.

▲ „Statul savant” construit instituie noi raporturi de putere prin resursele de putere de care dispune, îndeosebi informaţie şi tehnologie. Acesta este promotorul construirii unei „noi ordini inter-naţionale”, alta decât cea construită de naţiuni.

45 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 284-288. 46 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 354.

196

▲ Noul imperialism nu reprezintă doar o simplă deposedare a naţiunilor de resurse, ci o umilire, o ofensă şi un prejudiciu adus fiinţei umane. Obiectivele „statului savant” nu pot deveni realitate decât dacă în corpul naţiunii se dezvoltă procese sociale dezor-ganizante care generează elite politice obediente faţă de „centrul de putere” şi apoi violente faţă de propria naţiune, reprezentată prin corpus-ul producător de valori sociale (poporul).

▲ Pentru prevenirea oricăror situaţii din care ar putea rezulta un anumit interes expansionist din partea aşa-numitului „stat savant”, statul naţional trebuie să-şi întărească toate resursele de putere (informaţie, resursele energetice şi forţă), combinate cu o diplomaţie ofensivă.

• Prin instituţiile sale, statul naţional trebuie să contracareze: – agresiunea ideologiilor antinaţionale care construiesc state

„de dominaţie” (superputeri, imperii) şi exercită asupra instituţiilor cu funcţii gestionare publice presiuni politice, economice şi militare;

– tendinţele şi posibilităţile de creare şi de folosire a elitelor politice obediente faţă de „centre de putere” pentru ideologizarea „totală” a naţiunii.

• Prin puterea poporului (democraţia), statul naţional trebuie să contracareze tendinţele grupurilor socio-politice care îşi dispută re-sursele naţiunii de a construi un sistem politic (oameni, instituţii etc.) obedient oricărui „centru de putere” şi de a întări în folos propriu mijloacele de forţă (armată, servicii de informaţii şi forţe poliţieneşti) pentru a le utiliza în funcţie de propriile interese.

d) Vindecarea „bolilor” (crizelor) statului ideologic

▲ În toate situaţiile în care anumite grupuri socio-politice vio-lente cuceresc puterea prin înlăturarea puterii poporului (democraţia), statul este clădit pe raporturi de putere. În orice tip de stat ideologic puterea politică este impusă şi legitimată prin forţă, iar exercitarea ei se face prin soluţii politice, impuse naţiunii („comunităţii”).47 Aceasta este o falsă autoritate, întrucât puterea este impusă prin coerciţie.

▲ În situaţia în care ideologiile reuşesc să impună la guvernare grupuri care acţionează doar în interes propriu, în procesul de


197

socializare a oamenilor în interiorul organizaţiilor se produc disfuncţii şi discontinuităţi, iar statul îşi alterează sau îşi pierde caracterul naţional. Expresiile acestor consecinţe sunt „bolile” (crizele) pe care le induc în corpul naţiunii.

1. Vindecarea „bolilor” (crizelor) statului – administrator al

puterii Nici una din ideologiile constructoare de stat administrator al

puterii nu este capabilă să satisfacă necesităţile sociale pentru toţi oamenii pe care-i înglobează şi care se raportează la o naţiune.

▲ „Liberalismul” nu este capabil să menţină statul gândit de Hegel ca o „domnie a competenţei”,48 ca „raţionalitatea în act”, adică instanţa supremă care realizează interesul general dincolo de contradicţiile generate de nevoile sociale şi care transformă indi-vidul în „cetăţean”. Erorile şi consecinţele disfuncţionale determină decidenţii liberali să accepte mereu „compromisuri” economice şi politice, care erodează ideologia liberală şi produc încercări succesive de reconstrucţii doctrinare.

▲ Ideologiile „reformatoare” ale statului administrator al puterii nu sunt capabile să facă din stat un „ansamblu organic”, chiar dacă-l fundamentează pe o „putere” aparent „liber consimţită” şi-l clădesc prin aşa-numitele mecanisme „democratice” şi pe suportul „statului de drept”. Toate aceste ideologii impun naţiunilor soluţii prin „lege”, care este concepută şi impusă prin intermediul raporturilor de putere. Pe aceste temelii sunt structurate serviciile publice, pe care guvernanţii le controlează şi le reorganizează în funcţie de capacitatea de a impune noi reguli de drept.

▲ Reformele preconizate de către ideologii reformatori nu sunt capabile să prevină competiţia pentru acapararea de resurse, deci pentru acapararea puterii, în scopul asigurării, „prin mărire”, a propriei securităţi. „Dreptul” este folosit pentru realizarea acestor deziderate, birocraţia şi controlul juridic sunt concepute pentru a sparge orice bariere naţionale, iar presiunile ideologice produc pro-cese sociale dezorganizante, dar şi elite politice retorice sau violente, care acaparează procesul decizional în scopul deposedării şi alungării celorlalţi de la resurse, al supunerii acestora.

48 Vezi, pe larg, G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului,

Editura Academiei, Bucureşti, 1969.

198

• „Creştin – democraţia” construieşte statul ca un raport de putere, relevat prin faptul că sprijinul acordat autorităţii politice este condiţionat de sprijinul cerut de către aceasta pentru autoritatea spirituală a bisericii.

• „Umanismul republican” nu este capabil să realizeze „feri-cirea tuturor cetăţenilor”, întrucât aceasta implică solidarismul (solidaritatea umană), un proces social definit de „actele de voinţă colectivă”, adică de legile care trebuie să remedieze nedreptăţile şi să restabilească „egalitatea” între cetăţeni. Însă, faptul că guvernanţii şi guvernaţii participă la realizarea „fericirii” ca act de voinţă, pre-dispune decidenţii republicani la un anume radicalism, la impunerea unor raporturi de putere.

• Social-democraţia este incapabilă să-şi ducă misiunea până la capăt, cu toate că produce aşa-numitul „stat savant” prin care se pun în surdină certurile politice. Odată ajunşi la putere, social-democraţii se află în faţa alternativei: „stat administrator” sau „stat partid”.49

▲ Statul-administrator, construit de ideologi pentru a controla naţiunile, este lipsit viabilitate, întrucât „administratorul” puterii este „omul politic”, rezultatul „socializării politice”. Acesta este îndrituit de puterea politică să lucreze în „interes general” şi să pre-vină numeroasele opoziţii şi conflicte între stat şi societatea civilă, însă nu este capabil să acţioneze decât în funcţie de conjuncturi şi situaţii geopolitice.

▲ Statul administrator de „tip liberal”, dar şi cel „reformat”, sunt predispuse la trei categorii de „boli” („crize”), care-şi au geneza în modalităţile de rezolvare a „problemei puterii”, percepută doar ca un „loc care trebuie ocupat”. De ceea, tendinţele de transformare a pluralismului în elitism, permanenta predispoziţie la dezordine şi explozie socială şi alunecarea spre autoritarism sau spre anarhie trebuie prevenite şi contracarate de popor, prin puterea sa (democraţia).

2. Vindecarea „bolilor” (crizelor) „statului-partid” (total) Ideologiile care construiesc „alternative” la statul de tip liberal

concep statul ca o „putere impusă”, expresia forţei, a violenţei politice şi militare şi a măsurilor administrative. Fiecare tip de putere produce,

49 Vezi, pe larg, Alain Bergounioux, Bernard Manin, Le social-

démocratie ou le compromis, PUF, Paris, 1979.

199

în esenţă, modalităţi ideologice de gestionare a socialului, generând, într-un fel sau altul, dezechilibre şi discontinuităţi în corpul naţiunii, ca organizare socială. De regulă, o putere „impusă” este mai predispusă la dezechilibre decât o putere „liber consimţită”.

„Statul partid”(total), este, în esenţă, „maşina de război” folo-sită împotriva tuturor „duşmanilor declaraţi” de către partidul-unic. Acesta este construit de ideologii de extrema „stânga”, sau „dreapta” cu scopul de a domina naţiunile.

▲ Ideologiile de „extrema stânga” odată ajunse la putere prin partidul-unic ideologizează total naţiunea şi transformă într-o veri-tabilă organizaţie manevrată de acesta prin „cultul personalităţii”.

• Marxismul creează un nou tip de stat, în care puterea este apanajul unei clase. Gândirea şi acţiunea politică marxistă, cu varianta sa leninistă, „revoluţia mondială”, sau „revoluţie moderată” ori „euro-comunismul”50 nu s-au dovedit capabile să înlocuiască statul administrator.

• Sindicalismul nu este capabil să gestioneze naţiunile, întrucât este foarte uşor „încălecat” de ideologiile politice violente, îndeosebi de „ideologia comunistă”, care-l transformă într-o curea de transmisie a ideilor sale. Mişcarea sindicală este capabilă să socializeze parţial capitalismul şi să dezamorseze conflictele „de clasă”, dar nu este capabilă să creeze o alternativă viabilă la statul administrator.

▲ „Statul-partid” („statul-total”) ce decurge din ideologii de „extrema stângă” (comuniste) este, prin definiţie, „stat ateu”, marcat permanent de „boli” (crize). Acestea sunt induse de atitudinea dictatorială adoptată faţă de libera asociere a producătorilor liberi; auto-proclamarea sa ca „stat de drept”, în virtutea capacităţii statului de a crea dreptul; acapararea forţată a umanismului, prin pro-clamarea omului drept „capitalul cel mai preţios”, însă cu condiţia să se conformeze cerinţelor ideologice, care trebuie contracarate de popor prin puterea sa (democraţia).

▲ Ideologiile de „extrema dreaptă” (cu cele două prototipuri, „fascismul italian” şi „nazismul german”), odată ajunse la putere prin partidul de „tip fascist”, mobilizează naţiunile prin sloganuri

50 Vezi, Perry Anderson, Sur le marxism occidental, Paris, Maspero,

1977.

200

populiste, instaurează „statul-total” şi impun naţionalismul agresiv şi rasismul ca doctrine de stat şi practici politice.51 Există premisele ca acest tip de stat să fie instaurat şi atunci când statul administrator de „tip liberal” este confruntat cu dezordine politico-socială şi când eşuează tentativele mişcării muncitoreşti de a construi o alternativă.

▲ „Statul-partid”(total) ce decurge din ideologii de „extrema dreaptă” (fasciste, naziste), este predispus la „bolile” (crizele) gene-rate de orice ideologie extremă, dar, în plus, produce şi „boli” (crize).

Acestea decurg din natura violentă a obiectivelor de natură rasială şi expansionistă, pe care şi le propune: transformarea naţiunii într-o veritabilă „maşină de stat”; acapararea totală a puterii în scopul aplicării prin măsuri violente a concepţiei „securităţii prin mărire”. Tendinţele respective trebuie contracarate de popor, prin puterea sa (democraţia).

▲ Practica politico-statală confirmă că în orice tip de „stat-partid” (total) ideologia totalitară devine în scurt timp necredibilă şi intolerabilă. Astfel se dezvoltă atitudini ostile din partea poporului, în faţa cărora statul totalitar pune în mişcare un arsenal de mijloace de reprimare, însă nu este capabil să prevină pierderea resurselor de putere.

Refacerea statului naţional este un proces social complex, în care este nevoie de obiectivarea şi socializarea puterii politice prin „puterea de stat”, ca expresie a democraţiei şi a necesităţilor de gestionare a „treburilor publice” . 52

Concluzie:

„Statul naţional” reprezintă modalitatea de exprimare politico-juridică şi administrativă a „puterii poporului” (demo-craţia), exercitată în numele naţiunii în scopul gestionării acesteia în „stare de securitate” prin întreţinerea necesităţilor sociale, asigurarea securităţii sociale, prevenirea dependenţei faţă de ideologii şi vindecarea bolilor (crizelor) statului „administrator al puterii” şi ale „statului-partid” (total).

51 Vezi, Karl Schmidt, La notion du politique. Théorie du partisan,

Paris, Calman-Lévy, 1972. 52 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,

Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 21.

201


elaborate sau reformulate 1. „Statul naţional”, ca entitate socio-politică organizată pe

fundament politico-juridic şi administrativ într-un cadru geografic delimitat în interiorul spaţiului naţional este construit de naţiuni prin puterea poporului (democraţia) pentru exercitarea puterii raţionale „în numele poporului” şi „în folosul naţiunii” şi pentru a gestiona naţiunile în „stare de securitate”.

2. Statul naţional se află în permanenţă sub presiunea ideo-logiilor şi a construcţiilor mecanice, care construiesc, în conjuncturi geopolitice favorabile, statul ideologic, având ca obiectiv guvernarea „socialului” în beneficiul grupurilor socio-politice deţinătoare de resurse prin dominarea, supunerea şi alungarea naţiunilor de la resurse şi de la actul de decizie.

3. Statul naţional, ca expresie politico-juridică şi administrativă a puterii poporului (democraţia), este singura formă de stat care administrează puterea poporului (democraţia), socializează puterea politică, exercită puterea politică „în numele naţiunii”, gestionează (guvernează) naţiunea în „stare de securitate”, asigură securitatea socială, cunoaşte şi previne ameninţările la adresa naţiunii şi ges-tionează violenţa socio-politică.

4. Administrarea „puterii poporului” (democraţia) presupune o ierarhie a funcţiilor, exercitarea funcţiilor conferite pe fundamentul legitimităţii şi autorităţii care-i definesc drept legitime acţiunile şi deciziile, determină ascultarea, ca datorie a cetăţenilor şi impune res-pectul şi conformarea cetăţenilor faţă de cerinţele autorităţii naţionale, bazată exclusiv pe competenţele celor care au legitimitatea să exercite funcţii publice reieşite din suveranitatea naţiunii.

5. Socializarea puterii politice exprimă capacitatea poporului de a construi, prin intermediul statului, instituţii specializate pentru a susţine capacitatea de gestionare publică a necesităţilor sociale şi a produce oameni cu competenţe profesionale şi socializante, a menţine ideologiile în limitele „socialului” şi a contracara tendinţele construcţiilor mecanice de a impune naţiunilor starea „aproape de echilibru” sau „starea politică”.

202

6. Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii” semnifică acţiunile prin care instituţiile statului naţional, alcătuite din oameni cu competenţe profesionale şi socializante desemnaţi să administreze puterea poporului (democraţia), exercită puterea politică pe baza normelor sociale emanate de naţiune, asigură protecţia naţiunii în faţa agresiunilor sociale şi a manipulărilor ideologice şi previne construirea statului ideologic – ca „raport de putere politică”.

7. Statul naţional gestionează (guvernează) naţiunea în „stare de securitate”, întrucât are capacitatea, prin instituţiile pe care le creează şi le întreţine, de a guverna pe bază de lege, de a conduce apărarea acesteia în faţa agresiunilor externe, de a menţine ordinea socială, deci, de a da oamenilor siguranţa de care au trebuinţă pentru a trăi şi pentru a se reproduce. El funcţionează ca „organism reglator” al pro-ceselor socio-politice, asigură respectarea legilor şi buna funcţionare a administraţiei publice şi contracararea presiunilor „centrelor de putere”.

8. Statul naţional asigură securitatea socială, necesară între-ţinerii solidarităţii sociale a oamenilor conştienţi „de sine” în faţa riscurilor, ameninţărilor, agresiunilor şi întreţine justiţia socială – bazată pe drepturi şi obligaţii egale pentru oameni în procesul con-lucrării întru satisfacerea necesităţilor sociale. Securitatea socială exclude dominarea naţiunii de către grupurile socio-politice care deţin puterea şi previne administrarea (guvernarea) acestora în numele aşa-zisului „interes naţional”, exprimat prin intermediul grupurilor socio-politice care se luptă pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice.

9. Prin instituţiile cu funcţii explicite, statul naţional este preocupat permanent de cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor la adresa naţiunii – generate de „centrele de putere”, – prin procesarea informaţiilor sociale „în interesul naţiunii”, precum şi de gestionarea violenţei socio-politice, din necesitatea apărării naţiunilor în faţa oricărei forme de conflictualitate. Formele de exprimare a puterii poporului (democraţia) faţă de ideologii şi de statul ideologic sunt dependente de capacitatea instituţiilor create şi întreţinute de a procesa pe suportul necesităţilor informaţiile cu relevanţă pentru securitatea naţiunilor.

10. Statul naţional integrează „ordinea politică legitimă” în ordinea socială administrată de oamenii cu competenţe profe-sionale şi socializante şi nu de aşa-numitul „om politic”, şi, mai ales, de către politicieni. El nu acţionează arbitrar, nu monopolizează gestionarea naţiunilor, nu domină socialul, însă construieşte şi oferă soluţii pentru situaţiile-problemă ale naţiunilor.

203

11. Prevenirea dependenţei naţiunii faţă de ideologii presupune şi prevenirea exceselor liberalismului, a deformării umanismului de către ideologiile reformatoare ale statului administrator de tip liberal (creştin-democraţia, umanismul republican şi social-democraţia), a instituirii dictaturii de către marxism, sindicalism şi ideologiile extremiste (marxism, fascism), precum şi a instaurării anarhiei.

12. Statul naţional este obligat să contracareze permanent agresiunile „statului savant”, produs de ideologiile transnaţionale (supranaţionale) şi de „centrele de putere”, care dezvoltă un nou imperialism, tinde să organizeze, pe baza acaparării de spaţii, orga-nizări sociale cu caracter regional, continental sau chiar mondial, întrucât noul imperialism nu reprezintă doar o simplă deposedare a naţiunilor de resurse, ci o umilire, o ofensă şi un prejudiciu adus fiinţei umane şi să vindece „bolile” (crizele) statului ideologic.

13. Prin puterea sa (democraţia) şi prin instituţiile statului naţional, poporul trebuie să fie preocupat, prin acţiuni sociale, de vindecarea „bolilor” (crizelor) statului administrator al puterii (transformarea „pluralismului” în „elitism”, permanenta predis-poziţie la dezordine şi explozie socială şi tendinţa de a aluneca permanent spre autoritarism sau spre anarhie), precum şi de vindecarea „bolilor” (crizelor) „statului-partid” (total), manifestate în atitudinea dictatorială adoptată faţă de libera asociere a pro-ducătorilor liberi, auto - proclamarea sa ca „stat de drept”, în virtutea capacităţii statului de a crea dreptul şi acapararea forţată a umanismului, prin proclamarea omului drept „capitalul cel mai preţios”, însă cu condiţia să se conformeze cerinţelor ideologice.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Ce semnificaţie are statul naţional şi care este raţiunea socială

a acestuia? 2. De ce statul naţional se află în permanenţă sub presiunea ideo-

logiilor şi a construcţiilor socio-politice mecanice (feude sau imperii)? 3. Care sunt formele de administrare a puterii poporului (demo-

craţia)? 4. Care este sensul şi semnificaţia administrării puterii poporului

(democraţia) şi ce presupune aceasta în planul exercitării funcţiilor naţiunii?

204

5. Care este rolul instituţiilor specializate pentru susţinerea capa-cităţii de gestionare publică a necesităţilor sociale?

6. Ce semnificaţie are gestionarea naţiunii în „stare de securitate”? 7. Prin ce acţiuni asigură statul naţional securitatea socială şi

cum se fundamentează aşa-numitul „interes naţional”? 8. Care sunt modalităţile prin care statul naţional integrează

„ordinea politică legitimă” în ordinea socială? 9. Ce presupune şi ce impune prevenirea dependenţei naţiunii

faţă de ideologii? 10. Care sunt bolile (crizele) statului administrator al puterii,

„statului-partid” (total) şi ce acţiuni trebuie întreprinse pentru vinde-carea acestora?

C. Bibliografie minimală 1. Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinei în

politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998. 2. Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului

XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 3. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura

Licorna, Bucureşti, 1996, p. 354. 4. Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999; 5. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 6. Peter F. Drucker, Societatea post-capitalistă, Editura „Image”,

Bucureşti, 1999; 7. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, „Eurosong & Book”, 1997, p. 27; 8. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura

Floarea Albastră, Bucureşti, 1995. 9. Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare,

Polirom, 1999. 10. Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice,

Editura Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994. 11. Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideea,

Bucureşti, 2000. 12. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2002.

205

PARTEA A II-A SITUAŢII ÎN CARE SE POATE AFLA

O NAŢIUNE. MODALITĂŢILE DE GESTIONARE A NAŢIUNII ÎN „STARE DE SECURITATE”.

207

TEMA 7 ACŢIUNE POLITICĂ ŞI ACŢIUNE SOCIALĂ

ÎN EVALUAREA „STĂRII NAŢIUNII”

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Orice realitate socială este o realitate definită, deci naţiunea este

o realitate socială definită şi asumată de oamenii care se raportează la aceasta prin valori, interese şi necesităţi comune. Când oamenii consideră că o situaţie este reală, „ea devine reală prin consecinţele ei”,1 întrucât condiţia şi comportamentul uman depind nu de o situaţie dată, ci de o situaţie „aşa cum este ea definită”. Oamenii nu apar unii altora aşa cum sunt, ci aşa cum sunt definiţi. Însă, ideologiile, indi-ferent de modalităţile de manifestare, definesc situaţia din perspectiva sistemului social (analiza sistemică), în care situaţia, exprimată ca „stare” – o mărime interioară a sistemului, condiţionată de acţiunile politice şi de coordonata timp.2

Tema a fost elaborată din nevoia de a explica nocivitatea abordărilor ideologice care consideră că „stă în puterea omului” să înfiinţeze realitatea socială pentru oameni, grupuri socio-politice sau naţiuni şi să o desfiinţeze, ca pe o firmă comercială, aşa cum le dictează „dorinţele”, atitudinile şi interesele.

▲ Obiective – înţelegerea sensului şi semnificaţiei situaţiilor (,,stărilor”) în

care se poate afla o naţiune în raport de contextul socio-politic; – cunoaşterea consecinţelor perverse ale gândirii ideologice şi

acţiunii politice în evaluarea „stării naţiunii” şi caracterizarea „stării de drept” a naţiunii;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a „stării de fapt” a naţiunii şi relevarea gândirii şi acţiunii sociale în acest demers.

1 Apud, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei

– teorii contemporane, p. 306. 2 Dorin Rădulescu, Stelian Minoiu, Emil Stan, Introducere în teoria

sistemelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 22.

208

SECŢIUNEA I ACŢIUNEA POLITICĂ ÎN EVALUAREA SITUAŢIEI NAŢIUNII.

„STAREA DE DREPT” a) Ideologiile şi evaluarea doctrinară a situaţiei naţiunii

▲ Practica politico-statală confirmă că abordarea situaţiei unei naţiuni din perspectivă ideologică este dependentă de doctrinele utilizate. Ideologiile sunt sursele interpretărilor neechivalente şi eronate ale imaginilor şi reprezentărilor sociale despre naţiuni. Orice doctrină politică consideră că situaţia naţiunii pe care o administrează este „bună” dacă puterea politică pe care o construieşte este lipsită de primejdii, în comunitate domneşte „pacea”, chiar dacă aceasta este impusă cu forţa.3

▲ Abordarea ideologică a situaţiei unei naţiuni nu poate produce criterii satisfăcătoare de evaluare a acesteia,4 întrucât este supusă multiplelor condiţionări generate de sfera „politicului”, care transced sfera „socialului”. Dacă puterea politică este „la adăpost de orice pericol”, sau „în siguranţă”, ideologia constructoare de stat este proclamă de către aparatul de propagandă al acesteia ca deţinătoare absolută a adevărului. Ideologii sunt puţin interesaţi de starea „de sănătate” a naţiunii şi de libertatea de decizie şi acţiune a oamenilor dacă acestea nu le afectează interesele. Ideologii nu sunt preocupaţi să asigure naţiunii statutul de „partener“ în relaţiile cu ceilalţi „subiecţi” decât dacă pot construi relaţiile cu aceştia din poziţii de dominaţie.5

▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni de pe poziţii ideologice creează pentru „popor” sentimentul de „frustrare socială”, care constituie o importantă sursă de agresivitate6 şi generează condiţiile apariţiei aşa-numitelor „nuclee conflictuale”. Ideologii nu au capacitatea de evaluare corectă şi pertinentă a situaţiei unei naţiuni

3 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 305-308. 4 General-maior Lucian Culda, Mondializarea socialului şi insecu-

ritatea omenirii. Posibilitatea gestionării mondialului, în Situaţia statelor într-o lume în curs de mondializare, p. 29.

5 M. Duverger, Introduction à la politique, Paris, Gallimard, 1964, p. 23.

6 Locotenent Ion Cândea, George Laza, Valorile sociale – mărul discordiei viitoare ? , în „Spirit militar modern”, nr. 2 / 1998, p. 11.

209

pentru că sunt permanent în concurenţă şi confruntare pentru impunerea doctrinei propriului partid, pentru care construiesc cadrul teoretic de accedere la putere. Doctrinele politice generează construcţii socio-politice neechivalente, a căror „stare” este afectată de „bul-versarea politică” creată de politicieni şi de politicianism şi în care este dificil de identificat şi definit interesul naţional, întrucât fiecare grup socio-politic afirmă că acţionează în numele interesului naţional.

▲ Ideologiile impun imagini despre naţiuni în funcţie de „principiile” pe care sunt clădite şi în interesul grupurilor socio-politice se raportează la ele. Acestea se modifică, evoluează şi, prin consecinţele lor sociale contribuie la devenirea naţiunilor7 numai în măsura în care poporul este capabil să integreze „politicul” în „social”.

Însă, fiecare ideologie care construieşte o putere socio-politică ce-şi arogă dreptul de a administra o naţiune generează un anume interes, pentru a obţine o interpretare cât mai bună a imaginilor acesteia în raport cu alte naţiuni. De aceea, fundamentale în definirea situaţiei naţiunii pe care o administrează sunt încercările de a demonstra, în interesul propriei imagini, prin orice mijloace, că există o „voinţă politică” în interiorul naţiunii, ca voinţă de viaţa comună.

▲ Manipularea imaginii se realizează prin intermediul unor oameni impregnaţi de ideologii, dar şi a unor organizaţii constituite pe suport ideologic în interiorul naţiunii sau în afara ei (transna-ţionale sau supranaţionale). Cele mai uzitate manipulări sunt cele privind capacitatea naţiunii de a produce imagini şi reprezentări „de la sine”, precum şi cele privind componentele specializate ale naţiunii în gestionarea necesităţilor sociale.

De aici decurge necesitatea gestionării permanente a imaginilor sociale despre naţiuni prin procesorii de informaţii sociale, construiţi, întreţinuţi şi protejaţi de popor împotriva violenţelor ideologice.

▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni este falsă în contextul în care asupra ei se produc presiuni sau agresiuni ale „centrelor de putere”, prin aşa-numitul „terorism mediatic”, care poate acoperi sau pregăti o agresiune militară.

7 Ioan Chiciudean, Imaginile sociale despre naţiune; de la imaginile constituite spontan la posibilitatea manipulării lor. Oportunitatea ges-tionării imaginilor sociale despre naţiune, în Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 209.

210

Agresiunile devin, în fapt, surse de insecuritate, care afectează capacitatea productivă, gestionară şi integratoare a naţiunii. Prin acestea se pot crea imagini defavorabile naţiunilor, care privesc originea, teritoriul, limba, economia, dar şi apartenenţa la o anumită naţiune.

De la presiunile mediatice, „centrele de putere” trec, de regulă, la agresiuni mediatice, dar şi la agresiuni informaţionale sau clasice. Îndeosebi presiunile mediatice oferă cadrul elaborării de strategii destabilizatoare, care astăzi nu se mai bazează pe ameninţările clasice şi nucleare, ci pe controlul oamenilor prin intermediul resurselor informaţionale.

▲ Implicarea ideologilor în gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni alterează discernământul social al cetăţenilor. Aceştia nu mai au posibilitatea evaluării corecte a cadrului normativ impus şi a acţiunilor socio-politice. Din această cauză, estimarea consecinţelor sociale ale deciziilor politice şi sesizarea acţiunilor de dezinformare şi de diversiune împotriva naţiunii devin aleatorii.8

b) Factorul politic în evaluarea situaţiei unei naţiuni Factorul politic („politicul”) sau „universul relaţiilor politice”,

auto-definit ca segment al relaţiilor sociale cu un anumit specific, deci ca „socialul conştient de sine”,9 nu este capabil să susţină evoluţia unei naţiuni, pentru că o menţine ca sistem, deci ca „societate politică”.

▲ Ştiinţa „politicului” (politologia) abordează situaţia naţiunii ca „stare de sănătate”, de integritate fizică şi psihică a sistemului socio-politic care integrează oameni şi „comunităţi” auto-definite din interes. „Politicul”, în oricare din formulele sub care se prezintă, evaluează situaţia unei naţiuni în funcţie de modalităţile ideologice de procesare a informaţiilor sociale.10

▲ În momentul în care ideologii reuşesc să constituie orga-nizaţii care acced la putere, ei construiesc o anumită formă de „putere politică ” ce îşi arogă dreptul de autoritate în definirea situaţiei naţiunii. Puterea politică are la dispoziţie cele trei resurse ale

8 Serge Moscovici, Fenomenul reprezentărilor sociale, în, Repre-zentările sociale, coordonare şi prefaţă: prof. univ. dr. Adrian Neculau, Societatea Ştiinţifică & Tehnică S.A., Bucureşti, 1995, p. 64-67.

9 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 111.


211

puterii – cunoaşterea,11 bogăţia şi violenţa, însă nu orice „putere” le poate utiliza cu aceeaşi intensitate, fiind obligată, în ultimă instanţă să recurgă la violenţă – ca ultim mijloc de soluţionare a problemelor cu care se confruntă naţiunea.

▲ Evaluarea situaţiei naţiunii din perspectivă ideologică obligă la constrângeri sociale şi serveşte, în acelaşi timp, ca multiplicator al resurselor (averii) şi forţei (violenţei) puterii politice. Evaluarea cea mai falsă este făcută de o putere politică „de joasă calitate”, adică de către acea putere politică ce dezvoltă permanent violenţă în corpul naţiunii, chiar dacă aceasta se ascunde uneori îndărătul unei legi.

▲ Situaţia unei naţiuni este percepută în funcţie de „pacea internă“ (sau stabilitatea şi echilibrul sistemului politico-statal) şi de „pacea internaţională” (sau relaţia de echilibru şi stabilitate interna-ţională, orientate spre prevenirea conflictelor şi cooperare). Ideologii nu sunt capabili să dezvăluie factorii generatori de insecuritate, întrucât nu pot depăşi barierele care pun în pericol domeniul de referinţă,12 apreciind că distribuţia puterii politice este „distribuţia pe temeiul puterii”. Ideologii cunosc, însă, faptul că puterea politică este acceptată de naţiune doar dacă este „legitimă”.13

▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni, din perspectiva „poli-ticului”, se face prin analiză politică (gr. analysis), apanajul puterii politice. Această analiză, chiar dacă acoperă întreaga arie a fenomenelor politice, precum puterea şi autoritatea, procesele concrete de admi-nistrare (guvernare) a naţiunii, sistemele politice, activitatea „omului politic”, viaţa partidelor şi alte aspecte ale vieţii socio-politice, nu este capabilă să definească „starea de fapt” a naţiunii.

▲ Evaluarea se face prin elite politice, adică profesionişti ai politicii. Acestea stăpânesc propriile sisteme de recrutare şi prezintă o anumită omogenitate socio-politică şi culturală, tinzând să creeze şi să recreeze tipul de societate în care cetăţenii şi organizaţiile lor nu deţin puterea politică. Elitele politice se implică în „gestionarea socialului” pentru realizarea propriului interes, însă dezintegrează

11 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, p.20-24. 12 Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 13. 13 Robert D. Kaplan, Anarhia care va veni, spulberând visele ulte-

rioare războiului rece, Editura Antet, p. 97.

212

funcţia gestionară a naţiunii şi o integrează în înalta administraţie a statului.14

▲ „Politicul” clădit pe ideologii produce evaluări partizane. Ideologiile liberale aşează la temelia evaluării situaţiei naţiunii libertăţile individuale, însă apără interesele de grup (propriul partid), cele conservatoare dirijează naţiunea în funcţie de interesele unui „centru de putere”, iar cele extremiste gestionează violent nece-sităţile sociale şi impun formule politice de organizare şi funcţionare prin dominarea şi supunerea naţiunii.

c) Dependenţa situaţiei naţiunii de acţiunea politică Mijlocul ideologic care construieşte situaţia unei naţiuni este

„politica” – acţiunea politică,15 definită de ideologi ca activitate de elaborare şi aplicare a deciziilor privind rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în ansamblul ei sau în unele domenii ale sale.

▲ Din acţiunea politică, expresia gândirii „omului politic”, rezultă organizarea politică a naţiunii.16 „Omul politic” se consideră îndrituit a interveni în „social” pentru a determina şi obţine susţinerea celorlalţi oameni în vederea exercitării directe a puterii în interiorul naţiunii. El încearcă permanent să construiască şi să întreţină un „uni-vers” de „relaţii politice”, identificate ca segment al relaţiilor sociale, care au un anumit specific, marcat de interesul de grup socio-politic.

▲ „Omul politic” organizează şi guvernează naţiunea în funcţie de interpretările partizane ale „socialului”. Finalitatea demersurilor politice este transformarea naţiunii în societate politică,17 exprimată prin organizarea şi funcţionarea acesteia pe bază de raporturi de putere, prin care puterea politică domină, controlează şi supune socialul.

▲ Acţiunea politică produce şi întreţine procese socio-politice, specifice sistemelor, precum şi relaţii proclamate ca fiind „relaţii sociale”, dar care nu sunt clădite pe „sinele social”. De aceea,

14 Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 60.

15 Vezi, Julien Freund, Qu’est ce que le politique, Paris, Sirey, 1965, passim.

16 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 311-315. 17 Vezi, pe larg, Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii

politice, vol. I.

213

interdependenţa dintre oameni este gândită negativ de către toţi acei oameni care construiesc altfel de organizări decât cele sociale, prin raporturi de putere şi nu pe bază de satisfacere a necesităţilor sociale.

▲ Acţiunea politică este premisa şi consecinţa modului de construire a puterii politice şi a capacităţii acesteia de a produce resurse, cu ajutorul cărora să controleze şi să domine „socialul”. Orice putere politică este preocupată de „a face bani” şi de a le regulariza cantitatea şi calitatea pentru a controla viaţa unei naţiuni. Evaluarea în funcţie de acest indicator este empirică, conjuncturală, fiindcă este supusă fluctuaţiilor aşa-numitei „inflaţii”, o invenţie ideologică greu de descifrat de către cei care produc resurse şi nu au timp de teorii şi explicaţii politice. Inflaţia determină mărimea ratelor de interes, în primul rând pentru „speculanţii” de capital, adică pentru cei care îşi însuşesc violent avuţia produsă social.18

▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni prin intermediul acţiunii politice este dependentă de agenda politică, individualizată prin problemele economice, energetice, militare, sociale, cărora oamenii politici, în special politicienii, le acordă atenţie deosebită. În raport de aceasta, clasa politică, adică grupurile socio-politice aflate la putere, dar şi cele din aşa-numita „opoziţie” care tind spre putere, manifestă o atitudine exteriorizată prin dezbateri, propuneri de politici publice, elaborare de decizii politice.

▲ Orice acţiune politică reuşeşte să impună modalităţi de evaluare a situaţiei unei naţiuni în funcţie de gradul de politizare a societăţii,19 adică în funcţie de semnificaţia politică a unei situaţii concrete. În evaluare – acţiune politică prin excelenţă –, se implică, temporar, oameni şi grupuri sociale care, în mod obişnuit se dezin-teresează de politică. Prin aceasta se politizează procesele sociale ce nu comportă asemenea caracter, precum arta şi ştiinţa, iar politica dezvoltă, în anumite circumstanţe, manifestări fanatice.20

▲ Evaluările sunt empirice, întrucât clasa de „politicieni” care se autoproclamă „patrioţi” formează un grup socio-politic


popoarelor, p. 144. 19 Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura

civică, p. 209. 20 Robert B. Reich, Munca naţiunilor, p. 258.

214

(„patrioţi de meserie”), fără trecut şi fără tradiţii, care impun aşa numita „recunoaştere socială” prin vorbe meşteşugite. Aceştia fac din politică o speculă, un mijloc de trai, trăiesc bine şi se îmbogăţesc pe seama statului, căruia îi alterează caracterul naţional. Empirismul evaluării este apanajul politicianismului, individualizat prin practici imorale şi demagogice, prin care câţiva oameni sau „cetăţeni” reuşesc o practicare „meşteşugită” a drepturilor politice.21

▲ În situaţiile în care nu reuşesc să convingă asupra situaţiei prezentate, ideologii recurg la mobilizare politică. Prin aceasta nu ezită să readucă în primul plan al atenţiei opiniei publice o idee sau un program politic prin care promit „marea cu sarea”. Dar consecinţele sunt, de cele mai multe ori contrare, întrucât generează procesul de alienarea politică, dar şi de radicalizare politică, generatoare de tensiuni şi conflicte între diferite grupuri socio-politice.

▲ Naţiunea nu poate fi evaluată prin acţiuni politice, întrucât „raporturile de putere” construite de ideologi creează aşa-numita „stare de tensiune”, specifică sistemelor socio-politice. Evaluarea situaţiei unei naţiuni prin acţiunea politică este integrată într-un sistem socio-politic, a cărei reglementare nu este naturală, ci produsul unor acţiuni socio-politice structurate şi orientate de un anumit interes, la care participă aşa-numiţii „actori sociali”, care sunt, în fapt, grupuri socio-politice.22

d) Dependenţa situaţiei naţiunii de modalităţile ideologice de

guvernare Ideologii afirmă că raţiunea existenţei „politicului” este „ges-

tionarea politică a naţiunii”, transpusă în practica politico-statală prin guvernare. Gestionarea denumită recent şi management, cu multiplele sale înţelesuri originare (mânuire, manevrare, îndrumare, conducere, administrare, negociere, tranzacţie),23 este interpretată prin expresia „conducere pe bază de abilitate” sau dirijarea eforturilor în

21 Vezi, pe larg, C. Rădulescu – Motru, Cultura română şi politi-cianismul, Bucureşti, 1904.

22 Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, Polirom, Iaşi, 1998, p. 47.

23 Emil Mihuleac, Bazele managementului, Editura Romfel S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 11.

215

vederea folosirii resurselor în mod eficient, în vederea realizării obiectivelor propuse.24

▲ Modalităţile ideologice de guvernare sunt subsumate unui sistem socio-politic, evaluat în funcţie de capacitatea de a fi con-dus,25 exprimată în termeni de „putere”. Analiza stării naţiunii din perspectivă sistemică este produsul relaţiei inerţie – mişcare, aflate în raporturi invers proporţionale, care se pot modifica sub influenţa actului de conducere, iar actul conducerii determină starea naţiunii, ca potenţial interior, atitudine, stabilitate, capacitate şi dinamism.26

▲ Ideologii se folosesc de întregul arsenal de mijloace socio-politice pentru a-şi asigura capacitatea de guvernare, de la „politică” la „biopolitică” – pentru controlul asupra viitorului vieţii socio-politice. Astfel, gestionarea ideologică (guvernarea) devine un amalgam de elemente uzuale ale politicii: putere, conexiuni şi incertitudini. „Bio-politica” creează şi controlează o ordine socio-politică globală, „pe măsura puterii umane în natură”,27 însă, inegala distribuţie a autorităţii creează întotdeauna o sursă de conflict şi o ineficientă capacitate de evaluare a situaţiei unei naţiuni şi chiar o alterare a definirii naţiunii.

▲ În fond, prin guvernare (lat. gubernare = a dirija) se exercită conducerea şi controlul asupra afacerilor publice cu ajutorul instituţiilor centrale şi locale care utilizează, în acest sens, un aparat specializat (birocraţia). Aceasta este suportul aparatului de stat, format din ansamblul agenţiilor care asigură sarcinile administraţiei, prin care puterea politică confiscă, de fapt, puterea naţiunii, sprijinindu-se pe înalţii funcţionari ai statului.

▲ Ideologii care construiesc o putere politică şi susţin statul administrator al puterii prezintă situaţia naţiunii, având la dispoziţie „mijloacele de informare în masă”. Prin aceste mijloace, oamenii sunt manipulaţi cu lozinci atrăgătoare, persuasive, de cele mai multe ori, lipsite de conţinut şi de raţionalitate socială, întrucât se schimbă în funcţie de conjuncturi şi de „strategiile” elaborate în scopul acumulării

24 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 315-320. 25 Ioan A. Popescu, Teorie şi practică în analiza sistemelor de

conducere. Evaluarea sistemului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p. 39.

26 Elena Florea, Naţiunea. Realităţi şi perspective, p. 228. 27 Herman Bryant Maynhard jr., Susan E. Mahrtens, Al patrulea val.

Afacerile secolului XXI, p. 131.

216

de resurse de putere.28 Evaluările sunt nesatisfăcătoare datorită perma-nentelor dispute ideologice, care dramatizează existenţa oamenilor şi generează soluţii socio-politice insecurizante pentru corpurile produ-cătoare de resurse, precum şi confruntări politice, dominate de interese de grup, centrale şi locale.29

▲ Ideologiile constructoare de putere politică definesc situaţia unei naţiuni prin intermediul organizaţiile politice (partidele). Practica politico-statală confirmă că acestea nu au conştiinţă de sine şi nu sunt capabile să-şi interpreteze corect menirea socială. De aici rezultă insuficienţa măsurilor gestionare, consecinţele dramatice ale deciziilor politice pentru naţiuni, costurile enorme pe care cetăţenii le suportă pentru întreţinerea „statului”, dar şi dezinteresul în creştere al cetăţenilor pentru situaţia statului şi chiar apariţia unor organizări sociale care pot să devină alternative la soluţia politică.30

▲ Orice regim politic, fie totalitar, fie democratic, generează şi întreţine un anumit etos şi cultură politică, menite să sprijine regimul politic, respectiv să asigure buna lui funcţionare.31 Astfel, cultura politică devine premisa şi consecinţa socializării politice, element defi-nitoriu în evaluarea situaţiei unei naţiuni din perspectivă ideologică.

▲ În toate cazurile, socializarea politică influenţează sistemul politic. Procesul de învăţare a credinţelor, de formare a convingerilor şi atitudinilor politice, nu împiedică oamenii să descifreze efectele nocive ale politicului asupra socialului. Practica politico-statală confirmă că evaluarea situaţiei naţiunii în raport de modalităţile ideologice de guvernare se face prin prisma aşa-numitului „interes naţional”, echi-valat cu interesul de stat.32

▲ Nici o putere politică construită de ideologi nu reuşeşte să-şi menţină viabilitatea, deci să guverneze naţiunea, decât în funcţie de conjuncturi geopolitice favorabile. Politicienii explică, de regulă,

28 Rémi Kauffer, Corporaţiile americane în lupta împotriva Europei.

Arma dezinformării, Editura Incitatus, f.a., p. 157. 29 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 353. 30 Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,

Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 34. 31 Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia,

Bucureşti, 2000, p. 27. 32 Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în

politica mondială, p. 61-62.

217

această incapacitate prin necesitatea alternanţei la guvernare, exprimată în dorinţa alegătorilor de a impune alţi „actori” care să-i conducă. Explicaţiile sunt fundamentate de sociologie, pornind de la faptul că ideologii gestionează ineficient sau violent naţiunea, ca organizare socială.

▲ Modalităţile de gestionare politică (guvernare) violentă sunt consecinţele „centralizării decizionale” şi a „ideologizării totale”. Acestea generează „starea de insecuritate” a naţiunii, percepută de ideologi, în mod fals sau voit, ca „stare de criză” a naţiunii.

• „Centralizarea decizională" este expresia concentrării puterii politice în mâna deţinătorilor de resurse şi individualizarea rezultatului violenţei politice combinată cu utilizarea violenţei ca resursă de putere asupra funcţiei integratoare a naţiunii. Astfel, puterea politică, mani-festată prin capacitatea „de a impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea”,33 instaurează în societate un „raport de dominaţie" prin agenţii de putere, care sunt „clienţii” guvernanţilor şi funcţionarii statului creat de puterea politică.

• Evaluarea este falsă în situaţia în care când naţiunea este supusă unei ideologizări totale, întrucât aceasta ignoră orice abordare sociologică. Situaţia unei naţiuni este apreciată în funcţie de îndoctrinarea oamenilor, pornind de la un cod fals de valori, dar şi de la un cod real de interese, iar ordinea socială este consecinţa guvernării, definită ca ordine de stat.34

e) Evaluarea situaţiei naţiunii prin puterea statului ideologic Statul ideologic, indiferent dacă este construit de liberalism,

social-democraţie, creştin-democraţie, marxism, sindicalism, ideologii extremiste, violente (fascismul şi comunismul), este un raport de putere, clădită pe informaţie, resurse (bogăţie) şi forţă (violenţă).35 Raporturile dintre oameni se bazează exclusiv pe doctrinele emanate de ideologiile care se află mereu în concurenţă şi confruntare pentru

33 Sergiu Tămaş, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, p. 220. 34 Vezi un model de percepţie a riscurilor de insecuritate într-un

context geopolitic determinat, la Doina Ghimici, Riscuri de insecuritate în Estul Europei, în „Noua Revistă Română”, serie nouă, nr. 3-4, iunie-iulie 1996, p. 172-179;


218

accederea la putere sau pentru menţinerea puterii pe care reuşesc să o construiască.

▲ Ideologii construiesc statul ca „raport de putere politică”, consecinţă a abordării sistemice a „socialului” şi „gestionează” naţiunea ca „administrator al puterii”. Pentru ideologi, gestionarea înseamnă impunerea modalităţilor de realizare a intereselor şi concepţiilor grupurilor soco-politice aflate la putere, prin mecanisme speciale de folosire şi distribuire a puterii, cu ajutorul cărora se stabilesc poziţiile pentru persoanele care exercită status-uri şi îndeplinesc roluri asociate acestora, determină schimbarea în atitudini, comportament, motivaţii şi conduită, atât pentru cei care conduc, cât şi pentru cei care sunt conduşi.

▲ Statul ideologic nu este capabil să evalueze şi să definească corect situaţia naţiunii, fiindcă este predispun, în permanenţă, la boli (crize), pe care naţiunea este obligată să le „tămăduiască”, pentru a-l face raţional. Capacitatea evaluativă a unui astfel de stat depinde de modalităţile de funcţionare a instituţiilor, de formele şi intensitatea luptei politice, dar şi de resursele umane şi materiale pe care le are la dispoziţie pentru a controla şi domina socialul.

De aceea, orice evaluare instituţională este rezultatul unui „compromis” cu ideologiile concurente, care se sprijină pe „social”, însă numai cu scopul de cuceri puterea sau de a li se oferi o „felie” din controlul şi dominarea organizării sociale.

▲ Evaluarea situaţiei naţiunii în funcţie de puterea statului este subsumată modalităţilor de definire doctrinară a acesteia de către ideologiile implicate în guvernare. Orice ideologie proclamă public că administrează socialul, însă, în fond, administrează puterea.36

▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni este falsă, prin definiţie, dacă puterea politică este dependentă de ideologiile şi „centrele de putere” transnaţionale. Aceasta se află sub presiunile aşa-numitului „stat savant”, care acaparează, în prima fază, resursele informaţionale ale naţiunii. În evaluare, acest tip de stat dispune de un „aparat” tehnico-ştiinţific extrem de eficient în spaţiul forţelor de producţie, care construieşte un anumit tip de ordine, prin care urmăreşte să intro-ducă o transformare foarte profundă a spaţiului dominat.37

36 Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului

XX, p. 90. 37 Idem., p. 433;

219

▲ Din perspectiva raporturilor inter-statale, naţiunile sunt evaluate în contextul „noii ordini internaţionale”, alta decât cea construită de naţiuni din necesităţi sociale. Situaţia naţiunii este dependentă de „jocul rivalităţii” cu alte state care construiesc state „de dominaţie” (superputeri, imperii) şi exercită asupra naţiunilor o gamă variată de presiuni politice, economice şi, în ultimă instanţă, militară, ale căror efecte sunt vizibile imediat sau în timp.

f) Situaţia naţiunii – ca „stare de drept”

Ideologii evaluează situaţia unei naţiuni prin instrumentele politico-juridice de normare a sistemului socio-politic, pe care le impun socialului.38 Statul ideologic, indiferent de ideologiile care l-au produs, se foloseşte permanent de principiile dreptului, cu ajutorul cărora îşi legitimează raţiunea, funcţiile şi misiunile, ca administrator al puterii conferite de naţiune.

▲ „Starea naţiunii”, conferită de normele politico-juridice, este expresia abordărilor sistemice a necesităţilor sociale. Ea este o „stare de drept”, care creează şi întreţine imaginile sociale în funcţie de capa-citatea statului de a crea legi şi a le impune socialului. Politicul evaluează situaţia unei naţiuni în funcţie de capacitatea statului de a aşeza socialul pe fundament politico-juridic consfinţit de Constituţie.39

▲ Interesul de moment şi de perspectivă al oricărei puteri politice este stabilirea şi impunerea respectării normelor de drept susţinute de acţiunea politică. Practica politico-statală confirmă că naţiunile au fost administrate (guvernate) pe fundamentul mai multor Constituţii, expresie a regimurilor politice construite în circumstanţe geopolitice favorabile. Aceasta confirmă că „starea de drept” este dependentă de „circumstanţe”, „estimări”, „ansamblu de măsuri şi organisme” responsabile, fiind definită prin norme politico-juridice alterate de implicarea ideologilor în fundamentarea lor.

▲ Pentru impunerea „stării de drept”, puterea politică se sprijină pe instituţii, cărora le conferă dreptul de a stabili norme care organizează existenţa oamenilor obligaţi să trăiască împreună.

38 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 322-324. 39 Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura

civică, p. 58.

220

Prin acestea, statul întreţine procesele sociale dezirabile asocierii politice necesare acumulării continue de resurse de putere.40

▲ Prin evaluare situaţiei naţiunii ca „stare de drept”, ordinea socială capătă un sens restrictiv. Fenomenele socio-politice disfuncţio-nale sunt interpretate ca simptome ale proceselor de dezorganizare socială. Astfel, ordinea socială primeşte o imagine coercitivă, bazată pe constrângere şi forţă. Din această cauză, ordinea socială tinde mereu spre propria depăşire, ca urmare a acţiunii unor forţe socio-politice interne, din a căror confruntare rezultă neîntrerupt o tendinţă de schimbare a ordinii sociale.

▲ Pentru definirea „stării naţiunii” ideologii recurg la aşa-numitele „amendamente” ale actelor normative, inclusiv a Constituţiei, prin care adaugă, modifică sau elimină părţi din textul acestora, în scopul îmbunătăţirii imaginii în ochii a ceea ce numesc „opinie publică”. Puterea centrală impune ţelurile politice şi etice în funcţie de raţiunea pentru care a fost creată („în numele lui Dumnezeu”, „în numele raţiunii”, „în numele naturii umane”, „în numele clasei”, „în numele poporului”, „în numele naţiunii”), de mesajul transmis („ordine”, „libertate”, „progres” etc.), de forţa sa de inteligibilitate şi de capacitatea sa de a produce efecte pe plan social.

▲ Prin proclamarea „stării de drept”, puterea politică îşi arogă funcţiile de apărare a ordinii instituite. În acest sens, impune temeiul juridic diferendelor dintre oamenii acaparaţi de ideologii sau dintre grupurile socio-politice, de apărare a societăţii prin instrumente politico-juridice împotriva agresiunilor din interior sau din afară şi de folosire, în ultimă instanţă, a „violenţei organizate şi legitime”,41 asupra căreia deţine monopolul.

De aceea, definirea situaţiei naţiunii, ca „stare de drept”, produce efecte sociale imprevizibile, întrucât în corpul naţiunii se produc procese sociale dezorganizante, cu efecte perverse. În astfel de situaţii, naţiunea, ca organizare socială, este obligată să le „amendeze” prin acţiuni sociale menite să construiască normele de drept pe funda-mentul necesităţilor sociale.

40 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 137. 41 Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I,

p. 321.

221

SECŢIUNEA A II-A ACŢIUNEA SOCIALĂ ÎN EVALUAREA SITUAŢIEI NAŢIUNII.

„STAREA DE FAPT” A NAŢIUNII

a) Sociologia şi evaluarea strategică a situaţiei naţiunii Fiecare naţiune se organizează în funcţie de necesităţile sociale,

iar fiinţarea sa este dependentă de capacitatea de a conserva etnicul originar (fondator) şi patria („casa naţiunii”), care o legitimează în relaţiile cu alte naţiuni sau cu „centrele de putere”.42

▲ Evaluarea corectă a situaţiei naţiunii nu decurge din abordările doctrinare, ci din cele strategice, apanajul oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante. Acestea presupun şi impun acţiunea socială îndreptată în scopul menţinerii capacităţii naţiunii de a se implica în procesele transnaţionale generate de ideologiile care construiesc imperii sau „centre de putere”.43

▲ Premisa sociologică în evaluarea situaţiei unei naţiuni este capacitatea de gestionare a imaginilor sociale, deci definirea ei ca unitate socială care imprimă sensul diversităţii procesualităţii sociale şi „principala valoare a mondialităţii”.44 Imaginile reale despre naţiune devin posibile în contextul în care procesează per-formant informaţiile sociale prin organizaţiile cu funcţii explicite. Aceasta este, de fapt, capacitatea (puterea) unei naţiuni prin care descoperă adevărul „despre sine”, şi-l asumă şi se conformează lui.

▲ În evaluarea situaţiei unei naţiuni se utilizează „indicatorul social” – un instrument de măsurare a caracteristicilor specifice faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale. Acesta facilitează descrierea, evaluarea şi anticiparea funcţionării oricărei organizări sociale sau a unei componente a acesteia. Indicatorul social facilitează nevoia de cunoaştere, starea prezentă şi evoluţia trecută, precum şi nevoia de a dirija în mod sistematic şi conştient dezvoltările viitoare. Astfel, există indicatori „de stare” şi indicatori „de evaluare”.

42 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 325– 328. 43 Ion Chiciudean, Gestionarea imaginilor naţiunii, în Situaţia

naţiunilor. Surse de insecuritate, coordonator Lucian Culda, p. 79. 44 Apud, Dan Dungaciu, Naţiunea şi naţionalismul în dezbaterea

europeană, în „Noua Revistă Română”, nr. 6-7/1996, p. 62-63.

222

▲ Situaţia unei naţiuni poate fi descifrată doar prin analiză de caz, – ca metodă de diagnoză, cu valoare de prognoză. Prin aceasta se cercetează aspecte prezente din viaţa socială şi nu se exercită un control asupra comportamentelor şi acţiunilor oamenilor, deci fiind total deosebită de experiment. Exprimarea situaţiei unei naţiuni se face prin documentele sociale (lat. documentum).

▲ Cel mai elocvent indicator de evaluare, dar şi de „stare”, a unei naţiuni, este cultura creatoare de civilizaţie, întrucât omul „cultivat” este, prin excelenţă „fiinţă socială”, creatoare de valori sociale. Cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, obiceiurile şi toate celelalte capacităţi şi obiceiuri pe care o naţiune le dobândeşte în calitate de unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale, sunt definitorii pentru imaginea unei naţiuni.45

b) Relevanţa procesorilor de informaţii pentru evaluarea

situaţiei naţiunii Procesorii de informaţii sociale gestionează naţiunea şi îi asigură

funcţionalitatea prin acţiunile sociale menite să-i menţină caracterul organic. Aceştia produc evaluări reale a situaţiei unei naţiuni.46

▲ Evaluarea situaţiei naţiunii este reală dacă este făcută de oameni cu competenţe profesionale şi socializante şi de „organizaţii” cu funcţii explicite. Aceştia dispun de capacitatea de a procesa performant informaţiile sociale, de a organiza naţiunea în funcţie de necesităţile sociale, de a favoriza evoluţiile sociale securizante şi de a preveni procesele sociale insecurizante.

▲ Naţiunile îşi construiesc structuri informale,47 prin care rezistă presiunilor grupurilor de interese construite de ideologi, precum şi presiunilor organizaţiilor politice. Acţiunea lor conduce la creşterea interesului cetăţenilor pentru situaţia statului, dezvoltă presiuni pentru împiedicarea unui control social total din partea organizaţiilor politice şi conferă cetăţenilor statutul de „beneficiari” ai gestionării publice. Astfel de organizaţii fundamentează evaluări prin analize scientizate.

45 Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, p. 95. 46 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 328-333. 47 Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, Polirom, Iaşi, 1998,

p. 35.

223

▲ Situaţia „de fapt” a unei naţiuni este consecinţa moda-lităţilor în care se modifică, succesiv, capacităţile funcţionale ale procesorilor de informaţii sociale şi activităţile sociale care gene-rează noi necesităţi sociale. În aceste condiţii se reproduc succesiv, nu numai oamenii, ci şi organizaţiile şi naţiunea, în ansamblul ei.48 Expresiile capacităţii de procesare performantă a informaţiilor sociale sunt capacitatea de organizare, ordinea socială şi gestionarea naţiunii în condiţii securizante.

1. Capacitatea de organizare Modul de organizare a unei naţiuni este unul dintre indicatorii

generici de „stare” a acesteia, întrucât are ca fundament „socialul” şi nu factorul politic exprimat în puterea politică.

▲ Organizarea unei naţiuni are ca fundament modelul oferit organizarea familiei – elementul nuclear şi de geneză49 care oferă elemente în constituirea şi fiinţarea comunităţilor, a organizaţiilor şi a statului naţional, prin excelenţă, stat social. Familia îndeplineşte funcţiile de manifestare a afectivităţii, de socializare, de producere de re-surse, de educaţie şi de reproducere biologică, economică şi educaţională.

▲ Organizarea unei naţiuni depinde, în măsură covârşitoare, de capacitatea poporului de a tempera violenţa politică. Astfel, situaţia „de fapt” este consecinţa capacităţii de prevenire şi contracarare a unor procese sociale dezorganizante. Rolul funda-mental în privinţa organizării îl au procesorii de informaţii sociale – omul cu competenţe profesionale şi socializante, organizaţiile cu funcţii explicite şi statul naţional.

▲ Statul naţional, prin funcţia gestionară conferită de naţiune, este protectorul şi apărătorul identităţii naţionale. Prin capacitatea sa organizatorică, naţiunea devine funcţională, întrucât are capacitatea de a da expresie politico-juridică şi administrativă necesităţilor de gestio-nare publică.

2. Ordinea socială ▲ Ordinea în viaţa socială este fundamentul pe care naţiunile

construiesc modelul de comportament care susţine scopurile elementare

48 Vezi, pe larg, Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, 1996.

49 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 183-186.

224

şi primare ale vieţii sociale.50 Aceasta defineşte succesiunea, mai mult sau mai puţin regulată a unor procese sau relaţii sociale, vizând ele-mentele organice ale naţiunii (geneza şi patria) într-un anumit moment al evoluţiei sale istorice.

▲ Ordinea socială este indicatorul fundamental al „stării de securitate” a unei naţiuni. Prin ordinea socială, naţiunea asigură „zidirea constituţională a statului”, adică puterea de a-i defini spaţiul de manifestare în cadrul unei Constituţii care exprimă consensul organi-zaţiilor cu funcţii explicite.

▲ Prin ordinea socială instituită, poporul temperează „poli-ticul” şi, mai ales violenţa politică. Aceasta depinde de capacitatea naţiunii de a construi partide gestionare şi nu protestatare51 care generează procese sociale dezorganizante şi produc dezordine politică, cu grave consecinţe în social.

▲ Prin ordinea socială naţiunea asigură raţionalitatea vieţii sociale. Pe baza acesteia, fiecare naţiune îşi protejează valorile şi apără viaţa oamenilor – pe care o pune la adăpost faţă de orice formă de violenţă. Nu există ordine socială fără reguli rezultate din nece-sităţile sociale. Ordinea socială impune ca legile să nu servească doar anumite clase sociale, conducătoare, dominante, ci fiinţei umane, ca fiinţă socială.52

3. Gestionarea naţiunii în condiţii securizante ▲ Gestionarea unei naţiuni în condiţii securizante este

expresia conjugării acţiunilor „corpus”-ului social generator de valori sociale (poporul) cu cele ale statului – ca modalitate ideologică de gestionare a necesităţilor sociale. Prin popor, naţiunea apără şi protejează statul de „birocratizarea artificială” sau de birocratizarea punitivă,53 realizând, astfel, gestionarea publică.

▲ Gestionarea publică devine un indicator de evaluare a situaţiei unei naţiuni, întrucât contribuie la acumularea permanentă de resurse informaţionale, energetice şi umane, la menţinerea şi

50 Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, p. 49-51.

51 Ph. Braud, Sociologie politique, Paris, 1994, p. 344-349. 52 Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în

politica mondială, p. 2-3. 53 Apud, Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, p. 22-23.

225

afirmarea „rânduielii” statornicite, nu impuse, a disciplinei şi ordinii sociale. Gestionarea naţiunii trebuie să asigure condiţiile de satisfacere a necesităţilor sociale productive şi integratoare, de reali-zare a unor servicii de interes comun, precum şi cadrul dezirabil socializării oamenilor prin organizaţii gestionare publice.

▲ Gestionarea publică devine cu atât mai eficientă, cu cât naţiunea este capabilă să construiască şi să întreţină continuu organizaţii cu funcţii gestionare, întrucât acestea socializează şi protejează oamenii. Astfel, situaţia unei naţiuni este dependentă de modul în care statul serveşte naţiunea, adică de modul în care îi protejează, îi conservă şi îi afirmă nevoile, valorile şi interesele.

c) Relevanţa acţiunii sociale pentru evaluarea situaţiei naţiunii Situaţia unei naţiuni depinde, fundamental, de acţiunea socială,

percepută ca activitatea umană semnificativă, rezultatul unui proces social delimitat în timp şi spaţiu, de realizare colectivă a unui obiectiv social clar formulat la nivelul conştiinţei.54

▲ Acţiunea socială, apanajul omului cu competenţe profesionale şi socializante, este subordonată satisfacerii necesităţilor sociale.55 Ea are o finalitate reproductivă a resurselor informaţionale, energetice şi umane, a capacităţilor productive, gestionare şi integratoare ale naţiunii şi se realizează de către corpurile producătoare de resurse.

▲ Acţiunea socială este integratoare, productivă (logică) şi raţională, adică reproductivă, dacă porneşte de la necesităţi sociale. Formele de individualizare exprimă starea culturală a naţiunii, suportul spiritual necesar producerii valorilor sociale. Cultura modelează con-duitele sociale, contribuind la afirmarea identităţii naţionale şi la construirea relaţiilor simetrice cu celelalte naţiuni.

Indicatorii de „stare” rezultaţi din acţiunea socială sunt lo-cuirea (continuitatea) neîntreruptă în aceeaşi „patrie” şi capacitatea de producere şi distribuţie a resurselor.

1. Locuirea (continuitatea) neîntreruptă în aceeaşi „patrie” Locuirea (continuitatea) exprimă capacitatea naţiunii de a-şi con-

serva patria (,,casa naţiunii”), ca expresie a perenităţii conexiunilor


Vlăsceanu, p. 16-18. 55 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 333-339.

226

generate de procesele sociale pe baza cărora s-a construit în timp istoric identitatea naţională.

▲ Spaţiul („patria”) exprimă organic „starea” naţiunii, oferind, în acelaşi, timp, posibilitatea evaluării acesteia. De regulă, este asumat de naţiune sub presiunea propriilor necesităţi şi sub presiunile construcţiilor mecanice, imperiile, care construiesc „centre de putere”. De aceea, pentru orice naţiune, conservarea spaţiului este vitală, iar capacitatea de a-l folosi în mod liber, este o problemă de supravieţuire.

▲ Spaţiul naţional este indicatorul de „stare a naţiunii”. Acesta conferă posibilitatea de a identifica modul în care organizaţiile cu funcţii gestionare şi elitele sociale au capacitatea de a-l menţine şi reconstrui ca spaţiu social amenajat, de a-i conserva matca – simbol al identităţii naţionale, de a-i întări marginile şi de a afirma conştiinţa spaţiului, prin armonizarea hotarelor politice cu cele etnice.56

▲ Locuirea neîntreruptă în aceleaşi spaţio-temporalităţi este o condiţie esenţială a propriei supravieţuiri, exprimând capacitatea naţiunii de a-şi reproduce capacitatea funcţională. În acest context, naţiunea produce resurse informaţionale, energetice şi umane şi le utili-zează în funcţie de valorile şi interesele care o definesc. Aceste resurse satisfac nevoile naţionale, exprimate de o economie sănătoasă.57

2. Producerea şi distribuţia resurselor Producerea de resurse este un indicator definitoriu de evaluarea

situaţiei unei naţiuni, întrucât atât resursele informaţionale, cât şi re-sursele energetice şi cele umane sunt prioritare în devenirea acesteia.58

▲ Producerea de resurse în cadrul organizaţiilor productive conferă naţiunii capacitatea de a întreţine „spaţii publice” profe-sionale prin care contribuie, în mod decisiv, la profesionalizarea şi socializarea oamenilor. Pentru producerea resurselor, astăzi naţiunile sunt nevoite să desfăşoare o adevărată bătălie cu „centrele de putere” şi sub presiunile ideologiilor transnaţionale.59

56 Ilie Bădescu, Fenomenul frontierei europene. O definiţie preli-minară, în Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I, p.2.

57 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, p. 21.

58 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 126, 207-208.

59 Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 397.

227

▲ Resursele informaţionale devin un indicator fundamental de „stare a naţiunii”, întrucât acestea reprezintă finalitatea cognitivă a procesării sociale a informaţiilor. Ele constituie „puterea naţiunii”, întrucât producţia informaţională face posibilă producţia resurselor energetice (bunurile materiale) şi reconstruirea capacităţilor productive în funcţie de necesităţi.

▲ Resursele energetice sunt „indicatorul de stabilitate”, dar şi „indicatorul de prosperitate” al unei naţiuni. Acestea reprezintă expresia energiilor (informaţiilor) încorporate în capacităţile de mate-rializare a resurselor informaţionale în obiecte.

▲ Resursele umane constituie indicatorul de „stare biologică şi socială” al unei naţiuni. Acestea sunt expresia capacităţii de a se reproduce pe plan biologic, dar şi social. Ele au rolul de a le îmbina organic şi de a le integra în procese productive de „tip formativ”, definind, în acelaşi timp, elementul esenţial de continuitate a unei naţiuni („succesiunea de generaţii”).

d) Situaţia naţiunii – ca „stare de fapt” ▲ Situaţia unei naţiuni trebuie să definească „starea de fapt”

a acesteia. Ea este încorporată în memoria socială care legitimează ordinea socială pe care naţiunea este capabilă să o producă şi să o conserve.60 Imaginile despre fiecare naţiune evoluează în funcţie de caracteristicile procesorilor de informaţii,61 fiind, însă, puternic marcate de „civilizaţia” pe care o produce şi de statisticile mondiale care reflectă „absorbţia de civilizaţie”.

▲ Identificarea şi definirea „stării de fapt” a naţiunii este o necesitate de ordin strategic, cerută de nevoia de „stare de securitate”.62 În esenţă, aceasta este dată de starea elementului nuclear (familia), care exprimă „arta de a trăi”, fiind evidenţiată prin libertatea dezvoltării umane, instruirea naţiunii şi calitatea vieţii, relaţiile inter-umane şi gradul de protecţie a oamenilor în faţa agresiunilor.

▲ „Starea de fapt” a unei naţiuni este dată de „starea socială”, putând fi evaluată numai prin identificarea proceselor sociale care se

60 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 339-354. 61 Ioan Chiciudean, art. cit. în loc. cit., p. 213. 62 Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica

frontierei, vol.I-II.

228

produc şi care întreţin naţiunea. Oamenii pot să interpreteze corect existenţa naţiunii doar în contextul în care se realizează buna socializare cetăţenească.

▲ „Starea de fapt” este exprimată organic de socializările publice, întrucât acestea construiesc discernământul social, loia-litatea şi responsabilitatea pentru situaţia naţiunii. Acestea creează şi întreţin competenţele profesionale şi socializante, menţin şi dezvoltă funcţia integratoare a naţiunii. Ele sunt în strânsă relaţie cu capacitatea naţiunii de a produce resurse în funcţie de nevoile sociale.

▲ „Starea de fapt” a naţiunii poate fi comensurată numai prin investigarea sociologică a acesteia. Numai printr-o astfel de investigare naţiunea devine subiect şi „obiect de studiu”, prin defi-nirea relaţiilor sociale care se construiesc între oameni şi organizaţii.

1. Libertatea dezvoltării umane – ca libertate socială ▲ „Libertatea” – ca posibilitate a oamenilor de a-şi satisface

necesităţile sociale, înseamnă eliberarea omului de orice factor perturbator care împiedică realizarea acestor necesităţi. Aceasta necesită eliminarea oricărei forme de autoritarism, prin care o putere politică restrânge drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dar şi a dictaturii şi a anarhiei, care împiedică funcţionarea naţiunii ca societate civilă.

▲ „Libertatea” este un indicator suis-generis al situaţiei unei naţiuni, întrucât reprezintă cea mai importantă valoare socială. Aceasta are drept consecinţă morală, responsabilitatea omului, ca fiinţă socială, faţă de propria sa devenire. Ea este expresia capacităţii omului cu competenţe profesionale şi socializante de a preveni impli-carea ideologilor în organizarea şi funcţionarea naţiunii.

▲ Libertatea socială exprimă posibilitatea oamenilor şi orga-nizaţiilor de a produce resurse şi de a dispune de spaţiul naţional în vederea satisfacerii propriilor necesităţi şi se defineşte prin mediul social care asigură mobilitatea socială şi ocupaţiile (profesiile). Ele devin indicatori de evaluare a situaţiei unei naţiuni, întrucât au ca premisă libertatea individuală, ca libertate de gândire şi de acţiune a omului definit ca „procesor de informaţii”.63

63 Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon,

p. 175-219.

229

2. Instruirea naţiunii şi calitatea vieţii ▲ Instruirea unei naţiuni este rezultatul procesului educaţional

care contribuie la socializarea oamenilor în cadrul oferit de procesele sociale organizante. Instruirea – ca proces social, construieşte raporturi sociale între oameni şi pune la dispoziţia acestora mijloacele necesare socializării lor.

▲ Instruirea are ca finalitate educaţia care întreţine şi susţine normele de comportament ale oamenilor în interiorul organizaţiilor. Astfel, educaţia naţională se defineşte ca ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective.

▲ Consecinţa bunei instruiri este socializarea oamenilor, ca „proces interactiv de comunicare”, cu scop de „învăţare socială”.64 Aceasta se finalizează cu integrarea oamenilor, ca „fiinţe sociale”, în organizaţii cu finalităţi socializante şi raportarea lor perenă la naţiune.65

▲ Calitatea vieţii este indicatorul evaluativ, dar şi „de stare” a naţiunii. Ea derivă din capacitatea naţiunii de a-şi afirma propria identitate, fiind rezultanta modalităţilor de raportare a condiţiilor de viaţă şi a activităţilor care compun viaţa umană la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane.

▲ Calitatea vieţii se exprimă prin indicatori de evaluare, identificaţi pe planul funcţiei productive a naţiunii în procesele sociale dezorganizante. Procesele sociale dezorganizante au drept consecinţă crearea în corpul naţiunii a aşa-numitelor „societăţi paralele”; pauperizarea celei mai mari părţi a poporului; decapitalizarea prin violenţă a economiei naţionale; nesiguranţa celor lipsiţi de putere şi de resurse; scăderea rezistenţei la boli; alungarea naţiunii reale de la resurse de către elitele politice violente.

3. Gradul de protecţie a oamenilor în faţa agresiunilor Naţiunea, prin funcţiile sale, protejează oamenii împotriva agre-

sivităţii,66 generată de factorii ereditari, de influenţele psihologice şi culturale şi de modelele socio-politice impuse de ideologi.


65 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 96-97. 66 Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu, p. 21-22.

230

▲ Sursele agresiunilor la adresa naţiunilor sunt ideologii constructori de regimuri politice violente. Înţelegerea obiectivelor urmărite de ideologi (politicieni) oferă reperele necesare prevenirii şi evitării acţiunilor distructive, întrucât aceştia construiesc statul ca „raport de putere”, generează şi produc agresiunile sociale care îi afectează pe toţi oamenii cu competenţe profesionale şi socializante.67

▲ Situaţia unei naţiuni este dependentă de capacitatea de a apăra oamenii cu competenţe profesionale şi socializante împotriva ideologilor (politicienilor) generatori de dictatură sau totalitarism, dar şi de anarhie. Agresiunile socio-politice generate de ideologi (politicieni) determină apariţia situaţiilor sociale patologice,68 dere-glează naţiunea şi-i periclitează existenţa, o transformă în „societate anomică”,69 în care valorile sunt răsturnate, normele sunt ambigue sau lipsesc, reglementările sunt incoerente.

▲ Situaţia naţiunii depinde de capacitatea de a preveni şi a opri producerea stărilor conflictuale şi de a preveni şi respinge agresiunile la adresa ei. Astfel „starea de fapt” a naţiunii decurge din capacitatea de menţinere a omului cu competenţe profesionale şi socializante în sfera deciziei, depinzând implicit de accesul la re-sursele materiale, de prevenirea instaurării dominaţiei prin ideologi (politicieni) şi de „zidirea constituţională” a statului.

▲ Fundamentală pentru „starea de fapt” a unei naţiuni este protecţia socială. Aceasta se realizată prin acţiuni sociale menite să asigure un nivel de bunăstare şi securitate socială pentru popor şi, în mod special, pentru grupurile sociale aflate în dificultate existenţială. Ea constituie problema socială care generează permanent nevoia de refondare a solidarităţii,70 caracteristică naţiunilor.

4. Relaţiile dintre oameni Naţiunile se organizează pe principii integrative, care sunt

inserate în viaţa socială în funcţie de necesităţi.71 Construirea relaţiilor inter-umane, pornind de la necesităţile sociale, este necesară pentru ca

67 Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cercetător Radu Baltasiu, Fiinţa naţională sub agresiune ( I ), în „Gândirea militară românească”, p. 131-137.

68 Vezi discuţia despre „patologiile sociale”, la Michel Lallement, Istoria ideilor sociologice, vol.II, p. l64-167.

69 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol.I, p. 137. 70 Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, p. 19-23. 71 Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, p. 107.

231

naţiunea să funcţioneze sau să acţioneze ca un organism viu şi ca unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale.

▲ Relaţiile inter-umane construite de naţiune au ca model familia şi comunităţile umane. Acestea exprimă „solidaritatea or-ganică” în cadrul naţiunii, precum şi solidaritatea cu toţi oamenii care produc valori sociale prin care contribuie la menţinerea omului, ca fiinţă socială.72

▲ După modelul familiei se constituie grupurile sociale care creează şi afirmă din necesitate „solidaritatea organică”. Pentru a înlătura conflictele care pot apărea în raporturile dintre oameni, relaţiile dintre acestea sunt instituţionalizate.73

▲ Relaţiile inter-umane sunt dependente, în mare măsură, de capacitatea naţiunii de a construi organizaţii cu funcţii gestionare capabile să se implice în procesele sociale şi de a întreţine procesele sociale organizante. Acestea întreţin responsabilitatea socială, întrucât prin organizaţiile pe care le creează şi le întreţine, fiecare naţiune devine responsabilă de viitorul ei.74

▲ Relaţiile dintre oameni sunt construite organic, de naţiune, prin popor, în interiorul „patriei” şi întreţinute de organizaţiile cu funcţii gestionare explicite. Naţiunea construieşte, întreţine şi dezvoltă relaţiile dintre oameni ca relaţii sociale, organice, care exclud „obedienţa” faţă de „cei puternici” (deţinătorii de capital sau forţă brută) sau faţă de ideologiile constructoare de raporturi de putere şi faţă de „centrele de putere” ori faţă de capitalul străin încurajat să acapareze resursele naţiunii şi, implicit, resursele primare ale vieţii. Devine, astfel, necesară trecerea de la administrarea (guvernarea) naţiunilor, specifică ideologilor, la gestionarea naţiunilor în respect pentru toţi oamenii.

Concluzie: Situaţia unei naţiuni nu poate fi evaluată de către ideologi,

grupuri sau partide politice prin profesionişti ai politicii, care au în vedere „starea de drept”, ci prin investigarea sociologică ce utili-zează analize scientizate pentru a identifica „situaţia de fapt” şi a o evalua în raport cu necesităţile fiinţei umane, ca fiinţă socială.


73 Constantin Schifirneţ, Sociologie, 1999, p. 63-70. 74 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 45.

232

SECŢIUNEA A III-A ELEMENTE DE SUSŢINERE A SCOPURILOR PROPUSE

A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea conceptelor

elaborate sau reformulate – 1. Evaluarea situaţiei („stării”) unei naţiuni este crucială mai

ales în momentele dificile, care-i afectează funcţionalitatea. Implicarea ideologilor în acest demers, prin analiză sistemică, explică, în bună măsură, diversitatea de situaţii a căror semnificaţie poate fi descifrată numai dacă evaluarea porneşte de la investigarea proceselor sociale care generează imaginile reale despre naţiune.

2. Ideologii manipulează imaginile şi evaluează doctrinar situaţia unei naţiuni, în funcţie de doctrinele folosite. Fiecare doctrină politică produce interpretări aproximativ corecte, eronate sau răuvoitoare, impune imagini despre naţiuni în funcţie de principiile pe care este clădită şi consideră că situaţia naţiunii pe care o administrează este „bună” dacă puterea politică pe care o construieşte este lipsită de primejdii, în comunitate domneşte „pacea”, chiar dacă aceasta este impusă cu forţa.

3. Factorul politic („politicul”) nu este capabil să evalueze corect situaţia unei naţiuni, întrucât procesează simbolic informaţiile sociale în folosul clientelei politice, menţine naţiunea în stare sistemică (societate politică) şi o defineşte în funcţie de modalităţile ideologice de procesare a informaţiilor, prin analiză politică şi prin intermediul elitei politice, adică prin profesionişti ai politicii, care aparţin „mediului decizional central”, ca „elite ale puterii” unificate, şi nu ale naţiunii.

4. Situaţia unei naţiuni este dependentă de acţiunea politică, expresie a gândirii „omului politic”(politicianul), care administrează naţiunea în funcţie de interpretările partizane ale „socialului”, o politizează prin intermediul partidelor politice, care se ramifică în „social”, construiesc un sistem de relaţii în planul vertical şi orizontal al organizării sociale, şi acţionează organizat pentru cucerirea şi menţinerea puterii.

5. Evaluarea situaţiei unei naţiuni prin mijlocirea acţiunii politice se face în funcţie de riscurile de insecuritate pentru puterea politică şi pentru statul ideologic construit de aceasta. Naţiunea nu

233

poate fi evaluată din perspectivele acţiunii politice, întrucât raporturile de putere construite de ideologi creează aşa-numita „stare de tensiune”, specifică sistemelor socio-politice.

6. Ideologii constructori de putere politică prezintă fals situaţia naţiunii, având la dispoziţie „mijloacele de informare în masă” prin care oamenii sunt atraşi cu lozinci persuasive, de cele mai multe ori lipsite de conţinut şi de raţionalitate socială, sunt dezinformaţi prin instrumentele statului ideologic, sunt controlaţi prin instituţii de control a acţiunilor individuale sau de grup şi prin instituţii de reprimare a oricăror acte care ar pune în pericol funcţionarea şi siguranţa sa.

7. Evaluarea situaţiei naţiunii prin puterea statului ideologic pro-duce, de asemenea, o imagine falsă, întrucât capacitatea lui evaluativă depinde de modalităţile de funcţionare a instituţiilor, de intensitatea luptei politice, dar şi de resursele pe care le are la dispoziţie pentru a controla şi domina socialul. De aceea, orice evaluare instituţională este rezultatul unui compromis cu ideologiile concurente, care se spri-jină pe social numai cu scopul de cuceri puterea şi a domina naţiunea.

8. Starea reală a unei naţiuni este „starea de fapt”, exprimată prin capacitatea (puterea) unei naţiuni de a descoperi adevărul „despre sine”, a-l asuma şi a se conforma lui. De aceea, evaluarea situaţiei unei naţiuni este o acţiune strategică, iar situaţia reală rezultă din cunoaşterea socialului şi din percepţiile şi reprezentările individuale şi colective despre naţiune, depinzând de procesele sociale care se dezvoltă ca urmare a capacităţii omului de a genera valori sociale.

9. În evaluarea situaţiei unei naţiuni, sociologia utilizează „indicatorul social” – un instrument de măsurare a caracteristicilor proceselor sociale. Situaţia unei naţiuni poate fi descifrată doar prin analiză de caz şi este exprimată prin documentele sociale, ca „urme” ale faptelor sociale. Cel mai elocvent indicator de evaluare, dar şi de „stare” a unei naţiuni, este, fără îndoială, cultura naţională creatoare de civilizaţie, care devine „oglinda” cea mai fidelă a identităţii naţiunii.

10. În evaluarea situaţiei naţiunii, rolul hotărâtor îl au procesorii de informaţii sociale – oamenii cu anumite competenţe, responsa-bilităţi şi roluri sociale şi organizaţiile cu funcţii gestionare explicite –, ale căror acţiuni sunt coordonate de necesităţile sociale. Evaluarea situaţiei naţiunii este reală dacă este făcută de oameni cu competenţe profesionale şi socializante şi de organizaţii cu funcţii explicite, care fundamentează evaluări prin analize scientizate.

234

11. Definitorie în evaluarea situaţiei naţiunii este acţiunea socială, alternativa la acţiunea politică, întrucât este rezultatul unui proces social de realizare colectivă a unui obiectiv social clar formulat la nivelul conştiinţei, de reproducere a resurselor informaţionale, energetice şi umane, a capacităţilor productive, gestionare şi integratoare ale naţiunii, realizată de către corpurile producătoare de resurse.

12. Indicatorii de „stare” rezultaţi din acţiunea socială sunt locuirea (continuitatea) neîntreruptă în aceeaşi „patrie” şi capacitatea de producere şi distribuţie a resurselor. Primul relevă capacitatea naţiunii de a-şi conserva patria („casa naţiunii”), iar al doilea posibi-litatea de a produce şi utiliza resursele naţionale în raport de propriile necesităţi şi de a întreţine spaţii publice profesionale prin care con-tribuie, în mod decisiv, la profesionalizarea şi socializarea oamenilor.

13. Situaţia reală a unei naţiuni este definită prin „starea de fapt”, încorporată în memoria socială. Aceasta legitimează ordinea socială, putând fi comensurată numai prin investigarea sociologică, ca rezultat al cunoaşterii proceselor sociale care definesc capacitatea de a produce şi utiliza resurse, de a-şi asigura caracterul integrator şi de a-şi gestiona valorile şi interesele în funcţie de necesităţile sociale.

14. „Starea de fapt” a unei naţiuni este dată de starea socială, de modalităţile în care se realizează socializarea cetăţenească, fiind definită, în esenţă de starea familiei, care exprimă „arta de a trăi” a fiecărei naţiuni. Ea este evidenţiată prin libertatea dezvoltării umane – ca libertate socială, instruirea naţiunii şi calitatea vieţii, relaţiile inter-umane şi gradul de protecţie a oamenilor în faţa agresiunilor.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. De ce este importantă evaluarea situaţiei („stării”) unei naţiuni

mai ales în momentele dificile, care-i afectează funcţionalitatea? 2. Ce semnificaţie are „starea de drept” a unei naţiuni şi cine se

implică în fundamentarea şi argumentarea acesteia? 3. Cum manipulează ideologii imaginile unei naţiuni şi cum

evaluează situaţia unei naţiuni în funcţie de doctrinele folosite? 4. De ce nu este capabil factorul politic să evalueze corect

situaţia unei naţiuni? 5. Ce consecinţe produc acţiunea politică şi puterea statului

ideologic în planul imaginii şi evaluării situaţiei unei naţiuni? 6. De ce nu poate fi evaluată corect o naţiune prin instrumentele

folosite de ideologi?

235

7. Ce semnificaţie are „starea de fapt” a unei naţiuni şi ce procese sociale o definesc?

8. Ce rol poate juca mass-media în evaluarea „stării de fapt” a unei naţiuni?

9. Care sunt instrumentele utilizate de sociologie în evaluarea situaţiei unei naţiuni?

10. Ce rol are acţiunea socială în evaluarea situaţiei naţiunii? C. Bibliografie minimală 1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –

teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996. 2. Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în

politica mondială, traducere de Margareta Petruţ şi Emilia Plăcintar, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998.

3. Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

4. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura Licorna, Bucureşti, 1994.

5. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia Comterra, Bucureşti, 2005.

6. Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.

7. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, traducere de Sorin Alexandru Şontea, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.

8. Herman Bryant Maynhard jr., Susan E. Mahrtens, Al patrulea val. Afacerile secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1997.

9. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.

10. Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia popoarelor, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998.

11. Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, traducere de Gabriela Cămară, Institutul European, 1998.

12. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, traducere din limba engleză de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

236

TEMA 8

„STAREA DE SECURITATE” A NAŢIUNII Consideraţii programatice: ▲ Motivaţia temei: Cele mai multe sisteme teoretice fac distincţia între două „stări”

posibile: „starea de securitate” şi „starea de insecuritate”, avându-se în vedere „grade” de securitate sau insecuritate.1

În limba română, termenul „securitate” este atestat documentar în „Hronicul” lui Gheorghe Şincai,2 cu înţelesul de „a fi la adăpost de orice pericol”, „a fi în siguranţă”, „a avea sentimentul de încredere şi linişte datorate absenţei oricărui pericol”.

Tema a fost elaborată din nevoia de a explica „securitatea” ca proces social specific organizărilor sociale, de a cunoaşte modalităţile de operaţionalizare a conceptului „securitate” în cazul naţiunilor şi de a depăşi gândirea ideologică ce-l utilizează doar pentru a defini securitatea statului ideologic.

▲ Obiective – înţelegerea semnificaţiei „stării de securitate” a naţiunii, şi a

expresiilor sale organice şi procesuale; – cunoaşterea consecinţelor perverse ale definirii securităţii

naţiunii de către ideologi şi politicieni, precum şi ale administrării securităţii naţiunii de către aceştia;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a modalităţilor procesual-organice de construire şi întreţinere a „stării de securitate” într-un context socio-politic determinat.

1 Vezi o modalitate de analiză a „stării naţiunii” realizată de către

prof.univ.dr. Aurelian Bondrea în următoarele lucrări: Starea naţiunii. 1918-1996. Concluzii şi opţiuni pentru România de mâine, pentru viitorul popo-rului român, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1996; Starea naţiunii 2000. România încotro?, vol.I, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000; România la începutul secolului XXI. Starea naţiunii 2004, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004.

2 Dicţionarul limbii române, Serie nouă, tomul X, partea a II-a, litera S, Editura Academiei, 1987, p. 635.

237

SECŢIUNEA I IDEOLOGIILE ŞI „STAREA DE SECURITATE”

A NAŢIUNII

a) Mediul de securitate al secolului XXI şi noile agresiuni la adresa naţiunilor

Practica politico-statală actuală confirmă că naţiunile se află în plină „eră informaţională”, deci într-un nou mediu de securitate, în care statele naţionale consideră că securitatea trebuie definită în contextul cel mai larg, pluridimensional, datorită proceselor sociale dezorganizante cu care se confruntă la începutul mileniului III: agre-siunile informaţionale, ameninţările transfrontaliere, corupţia, crizele de identitate, insecuritatea economică şi terorismul.

O astfel de „ordine-dezordine” – expresie a bătăliei între „naţional” şi „transnaţional” – impune naţiunilor acumularea de cunoştinţe – ca bază a bunăstării, astfel că informaţia devine un factor de producţie la fel de important ca forţa de muncă şi capitalul.3

▲ Naţiunile se află sub presiunea fenomenului „globalizare”. De la aceasta ideologii aşteaptă creşterea bunăstării şi menţinerea echi-librului „ordinii stabilite”, fără a accepta că agresiunile transnaţionale pot produce, în continuare, consecinţe perverse pentru statele naţionale.

Ele sunt evidenţiate de problemele resurselor globale de materii prime, de problemele de mediu, de pieţele deschise şi ratele flotante de schimb, de transformarea capitalului şi a forţei de muncă în „mărfuri globale” şi a comerţului într-o componentă semnificativă a venitului naţional, de proliferarea armelor şi tehnologiilor militare, de fricţiunile provocate de ideologi între culturi şi valori, de conflictele intrastatale (la fel de probabile ca cele interstatale) şi de pătrunderea mass-media globală în corpul organizărilor sociale.

▲ Naţiunile se confruntă astăzi cu problema difuzării informaţiei în aşa-numita „societate post-industrială”. Aceasta este total deosebită de epoca industrială, în care capacităţile productive foloseau ierarhia birocratică drept mijloc pentru a face economii considerabile în producţie, informaţia se transmitea prin canale restrânse, iar luarea deciziei era centralizată. Astăzi structurile socio-politice post-industriale elimină nivelele intermediare de conducere şi


238

se organizează pe sarcini pentru mai multă flexibilitate. Informaţia este puternic difuzată şi accesibilă tuturor, iar luarea deciziei este adesea, descentralizată. În acest context, au apărut noi concepte în producţie, pornind de la premisa de „a gândi diferit”.

▲ Analiştii politico-militari vorbesc astăzi tot mai mult de „războiul nou”, ca de o provocare şi o sfidare în faţa ordinii acceptate a secolului XXI. Definiţia acestui război este variabilă – atotcuprinzătoare dar şi specifică, clară, dar şi vagă. Acest „nou război” este un război împotriva naţiunilor, întrucât procesele sociale care îl determină sunt: disparităţile Nord-Sud (adică discrepanţele între „bogaţi” şi „săraci”), recidivismul politico-confesional, iden-tităţi naţionale confuze sau absente, normele internaţionale impuse de „centre de putere”, prost definite sau articulate din perspectiva interesului, precum şi percepţiile limitate de ideologii sau ignoranţă din partea oamenilor sau grupurilor socio-politice care au acumulat resursele în detrimentul popoarelor.

▲ În acest „nou război”, naţiunile trebuie să se apere prin conlucrare, colaborare şi cooperare.

Nevoia respectivă este cerută de faptul că forţele provocatoare de „dezordine” se bazează pe avantajele conferite de accesul liber la tehnologiile avansate (agenţi biologici, electronică avansată, noi capa-cităţi în domeniul armelor, comunicaţii prin Internet), de circulaţia globală uşoară a oamenilor, a materialelor şi ideilor, de costurile crescânde ale protecţiei societăţii (limitarea disponibilităţii de a finanţa apărarea), de numărul crescând de grupuri alienate (conflictul între generaţii, pierderea încrederii în procesul de schimbare), de noile cauze politice pentru vechii marxişti/extremişti şi de dezvoltarea urbană şi declinul rural.

b) Securitatea naţională – abordare ideologică a „stării de

securitate” a naţiunii Ideologiile implicate în social definesc securitatea ca rezultat al

acţiunilor „omului politic”, al grupurilor socio-politice (partidele politice) şi al sistemelor socio-politice (statele ideologice) şi ca stare „de sănătate, de integritate fizică şi psihică”4 a acestora. Orice abordare ideologică a problematicii securităţii unei naţiuni reduce

4 Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1997, p. 401-402;

239

noţiunea securitate la aspecte relevante pentru doctrina politică folosită.5 Ideologii (doctrinarii) nu acceptă că securitatea se defineşte ca produs al evoluţiei istorice şi sociale a comunităţilor umane şi ca rezultat al modalităţilor de procesare socială a informaţiilor, pornind de la necesităţile sociale şi nu de la interese.6

▲ Ideologii, prin ideile, reprezentările şi miturile elaborate în vederea orientării comportamentului „cetăţenilor” în problemele administrării naţiunii, percep „securitatea” ca „stare de echilibru” construită prin raporturi de putere între forţele socio-politice existente în anumite conjuncturi. Echilibrul de putere este exprimat prin sistemul de legi, instituţii şi acţiuni politice destinate prevenirii riscurilor la care este expus, în principiu, poporul, şi prin care se alocă resurse de putere, cu titlu de drepturi prevăzute de lege şi nu ca ajutor filantropic. De aceea, pentru ideologi, securitatea este subsumată sistemului socio-politic (statul) şi percepută ca măsuri de protecţie a acelor oameni sau grupuri socio-politice care produc resurse în bene-ficiul puterii politice sau nu atentează la puterea politică.7

▲ Nici o modalitate de abordare a problematicii „securităţii”, chiar de pe poziţii ideologice şi prin raporturi de putere, nu poate face abstracţie de necesitatea proiectării ei prin raportarea la un „subiect” şi la numeroasele domenii ale vieţii sociale. Pentru orice tip de subiect, securitatea este sursa, expresia şi consecinţa stării sale de „sănătate” fizică şi psihică, înţelesul ei implicând sentimentul şi certitudinea că valorile şi interesele care-l definesc sunt protejate faţă de orice sursă de insecuritate, de ameninţări sau de agresiuni. Mo-dalităţile neechivalente de interpretare a acestora explică numeroasele sintagme derivate din noţiunea securitate.

Analizele sistemice, care au ca domeniu de referinţă sistemele socio-politice, îndeosebi statul, pot dezvălui factorii generatori de insecuritate la adresa acestora, dar nu sunt capabile să ofere soluţii de prevenire şi contracarare şi de gestionare a naţiunii în situaţii dificile, din cauza modalităţilor doctrinare de gestionare.8


civică, p. 86. 7 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, p. 12. 8 Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 13.

240

▲ Definirea conceptului „securitate” a fost şi este grevată de incapacitatea ideologilor implicaţi în „social” („oameni politici”, politicieni) de a procesa informaţiile sociale în modalităţi ştiinţifice, degrevate de orice influenţă ideologică. Diversitatea de definiţii este expresia neechivalenţelor rezultate din interpretările teoretice date subiectului socio-politic administrat, precum şi din modalităţile de interpretare a conexiunilor dintre subiecţi, adică dintre state.

Astfel, „securitatea naţională” este percepută doar ca raport de putere în cadrul relaţiilor internaţionale, în care subiectul de drept este statul şi nu naţiunea, chiar dacă acesta este subordonat doar intereselor unor grupuri care deţin puterea politică.

c) Administratorii „stării de securitate naţională”

Ideologii administrează naţiunea prin puterea politică şi implică în construirea securităţii sistemului socio-politic pe care-l produc, factorul politic şi puterea militară. Astfel, securitatea devine expresia integrării socio-politice, ca „stare de coeziune” a sistemului socio-politic, fiind comensurată prin gradul de interacţiune politică mutuală, întemeiată declarativ, prin consimţământ, şi ascuns, prin coerciţiune.9

1. Ideologii (politicienii) şi partidele politice

Factorul politic („politicul”) construieşte „starea de securitate” în cadrul relaţiilor politice pe care este capabil să le creeze, să le menţină şi să le dezvolte prin partidele (organizaţiile) politice aflate la putere sau în aşa-numita opoziţie.

▲ Relaţiile politice sunt definite de ideologi ca „relaţii sociale” sau sunt confundate voit, din interes, cu acestea. Între „politicul conştient de sine”, însă cu o conştiinţă efemeră, şi „socialul conştient de sine”, cu o conştiinţă perenă, nu pot fi stabilite relaţii, căci primul reprezintă forma, iar al doilea fondul organizării sociale.

Politicul este capabil să determine, numai în anumite conjuncturi geopolitice, evoluţia, prin reconstrucţie, a unei organizări sociale, printr-o guvernare eficientă, însă tendinţele sale de a modela naţiunea


241

sub formă de societate politică10 îl aduce în conflict cu socialul, a cărei „stare” dezirabilă este cea „departe de echilibru”.

▲ Incapacitatea factorului politic de a asigura „starea de securitate” a naţiunii este consecinţa administrării puterii prin măsuri politice cu finalitate coercitivă. Prin astfel de măsuri se urmăreşte încadrarea socialului în ordinea impusă de ideologiile „liberale” sau „conservatoare”, „moderate” sau „extremiste”, cu diferite derivate şi variante.

▲ Puterea politică construită de aceste ideologii îşi arogă dreptul de autoritate în guvernarea naţiunii, având la dispoziţie forţa ca ultim mijloc de soluţionare a problemelor cu care se confruntă. Administrarea naţiunii, care este, de fapt, administrarea puterii în folosul grupurilor socio-politice investite sau auto-investite cu „imperium”, se realizează prin decizii politice, ca act de opţiune sau de voinţă politică, din mai multe alternative disponibile pentru un anumit mod de acţiune, în abordarea unei probleme de interes public.11

▲ Orice putere politică investighează şi găseşte, aproape întotdeauna, motivaţii şi explicaţii pentru deciziile luate, conştientizate sau nu, în funcţie de interesul urmărit. În funcţie de acestea îşi asigură propria securitate, prin acţiuni politice menite să dirijeze şi să influenţeze comportamentul cetăţenilor. Motivaţiile sunt exteriorizate, de regulă, prin declaraţii politice sau printr-un comportament orientat spre scopul urmărit, întotdeauna subordonat obiectivelor de control şi dominare a socialului. Când peste social e linişte şi „Vodă se hodine”, politicienii consideră că sistemul socio-politic administrat de ei este funcţional şi că pot să fundamenteze noi politici pentru a acumula resurse material-financiare şi a-şi rotunji veniturile.

▲ Pentru a-şi asigura „stare de securitate”, orice putere poli-tică îşi pregăteşte decidenţii, în cadrul socializării politice, pentru a exercita anumite roluri şi responsabilităţi, recunoscute sau asumate. Aceştia deţin şi capacitatea coercitivă, indiferent dacă apelează sau nu la ea, indiferent dacă o utilizează sau nu.

Astfel, puterea devine o forţă legitimată, care construieşte o „stare de satisfacţie”, identificată cu „starea de securitate”, întrucât

10 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 111;

11 Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, p. 69.

242

nu se pune problema unei legitimităţi „în sine” a puterii, ci doar a unei legitimări a ei de către „subiecţi”,12 identificaţi cu grupurile socio-politice care se luptă pentru putere. În acest context, acţiunea politică13 este transformată de puterea politică în mijlocul menit să protejeze privilegiile unei minorităţi („clasa politică”) faţă de majoritate (poporul). Capacitatea puterii politice de a asigura evoluţia proceselor sociale generatoare de stabilitate a sistemului socio-politic, de a pre-veni disfuncţionalităţile acestuia şi, în „situaţii-limită”, de a administra situaţiile conflictuale în folos propriu este definită de puterea politică „securitate naţională”. Aceste deziderate sunt greu de atins, întrucât politicile, chiar dacă se auto-definesc „naţionale”, nu sunt compa-tibile cu necesităţile sociale datorită modalităţilor diferite de procesare socială a informaţiilor.14

▲ În construirea „stării de securitate naţională”, ideologii acordă o importanţă deosebită acţiunilor organizaţiilor politice. Ei nu pricep (sau nu vor să priceapă) că acestea sunt produse (consecinţe) ale presiunilor propriilor ideologii pentru administrarea organizării sociale, în funcţie de interesul puterii politice. Acestea nu au o conştiinţă de sine şi nu reuşesc să-şi interpreteze corect necesităţile sociale. Prin astfel de „gestionari”, „securitatea naţională” devine un raport de putere, între cei care deţin puterea şi cei care se supun ei.

▲ Astăzi, în „era informaţională”, organizaţiile politice (parti-dele) apelează şi beneficiază de posibilităţile deschise de cercetarea ştiinţifică, pe baza cărora încearcă să aducă naţiunea în „stări aproape de echilibru”. Însă, pornesc de la aceleaşi premise oferite de raporturile de putere, care nu pot genera altfel de stat decât cel ideologic, incapabil să modifice radical raporturile cu cetăţenii, ca „beneficiari” ai gestionării. De aceea, poporul îl respinge şi îl obligă, prin acţiuni sociale, să treacă de la raporturile de putere la raporturi de gestionare prin conlucrare între organizaţiile cu funcţii gestionare explicite pe fundamentul unor norme sociale rezultate din procesarea informaţiilor sociale.

12 Dan Claudiu Dănişor,ibidem, p. 113. 13 Vezi, Julien Freund, Qu’est ce que le politique, Paris, Sirey, 1965,

passim. 14 M. Duverger, Introduction à la politique, Paris, Gallimard, 1964,

p. 23.

243

▲ Puterea politică este mereu preocupată de implicarea aşa-numitei „societăţi civile” în construirea „stării de securitate naţională” şi de definirea instituţiilor şi organizaţiilor (politice şi civile), dar mai ales a celor militare, care să o administreze. Structurile şi funcţionalitatea acestora sunt dependente, de regulă, de consimţă-mântul comunităţii politice, al cetăţenilor, deci, al celor guvernaţi.

Ideologii omit faptul că naţiunea se află în „stare de securitate” numai dacă este capabilă să determine politicul să accepte ideea de suveranitate a statului naţional, ca expresie a puterii suverane a naţiunii şi nu a grupurilor socio-politice care deţin puterea.

▲ „Securitatea naţională” devine „securitatea naţiunii” numai în condiţiile în care puterea politică ce administrează naţiunea îşi menţine caracterul „naţional”. În construirea şi menţinerea acesteia sunt abilitate numai organizaţiile „de securitate” care definesc statul naţional, întrucât numai acestea dispun de capacitatea de gestionare publică pe fundamentul necesităţilor sociale şi sunt sprijinite de popor pentru a funcţiona ca autorităţi legitime.

2. „Forţele armate” – ca instituţii ale statului ideologic

▲ „Forţele armate ”, în care sunt cuprinse, de regulă, armata, structurile informative secrete şi structurile de asigurare a ordinii publice, reprezintă, din punct de vedere ideologic, instituţii construite de stat care fiinţează şi acţionează în virtutea unei raţionalităţi socio-politice. Armata, clădită pe reguli etice elaborate, promovate şi respectate judicios şi pe spiritul de corp, adică ataşamentul colectiv faţă de anumite doctrine şi modele profesionale („etosul profesional"), este supusă la presiuni din două direcţii: din partea ideologiilor constructoare de stat, pentru a o menţine ca instituţie15 a statului şi din partea corpus-ului producător de valori sociale (poporul), pentru a o menţine ca organizaţie gestionară a nevoii de securitate a naţiunii, în concordanţă cu spiritul şi nevoile naţiunii.16

15 Psihologie şi pedagogie militară, coordonator locotenent-colonel

Ion Cioloca, p. 112-114. 16 Morris Janowitz, Organizaţia militară în societăţile industriale, în

Armata şi societatea, volum coordonat de Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 45.

244

▲ Orice putere politică îi conferă Armatei responsabilităţi politice. Acestea derivă din cele trei funcţii cu care este investită:

– funcţia reprezentativă – adică de a reprezenta necesităţile pentru securitatea militară a naţiunii;

– funcţia consultativă – sau de a analiza şi raporta consecinţele implicaţiilor alternative ale statului pe plan militar;

– funcţia executivă – de a transpune în fapt, prin mijloace militare („manu militari“) deciziile de gestionare publică privind securitatea militară.

▲ O putere politică violentă nu este preocupată de dezvoltarea gândirii militare şi nici de creşterea capacităţii de „expertiză" a armatei în scopul folosirii acesteia pentru gestionarea violenţei şi a mijloacelor de violenţă. În situaţia în care la putere se instalează grupuri socio-politice clădite pe ideologii violente, care controlează şi domină socialul, armata este impregnată de ideologii şi clientelism, care-i alterează funcţiile şi misiunile şi o transformă în resursă a puterii politice.

▲ Relaţiile dintre armată şi puterea politică, precum şi compe-tenţele care-i sunt conferite în funcţie de regimurile politice, pot fi investigate, folosind, pe fond, concluziile rezultate din studiul de caz al naţiunii române.17 Din acesta reiese că, în situaţia în care o putere politică devine violentă, impune armatei atribuţiile şi reuşeşte să le „zidească” constituţional. Astfel, armata poate deveni instrument al acesteia şi poate fi folosită ca resursă politică, deci ca generator de violenţă împotriva opoziţiei politice sau chiar împotriva propriei naţiuni deposedată şi alungată de la resurse şi de la actul decizional public.

▲ În orice stat ideologic, armata are rol de administrare a situaţiilor critice, numite „crize”, de asigurare a stabilităţii interne, dar şi de prevenire şi respingere a unei agresiuni externe, din afara spaţiului politico-statal. Cea dintâi responsabilitate politică derivă din aşa-zisul statut de forţă constabulară – care constă în capacitatea de a fi în stare operaţională şi a acţiona în orice moment, pe baza capa-cităţii sale proiective, utilizând minimum de forţă.

▲ În statul ideologic instituţia militară este transformată, de regulă, în „forţă poliţienească" de către elitele politice violente, obediente unor „centre de putere” din afara cadrului naţional.

17 Vezi, pe larg, Ioan Muraru şi colectiv, Constituţiile române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993.

245

Acestea o folosesc în acţiunile de schimbare socio-politică, în folos propriu, acţionând în complicitate cu poliţia sau cu structurile informative secrete ale statului, care-şi pierd, la rândul lor, caracterul naţional. Sub presiunea ideologiei constructoare de stat, elitele mili-tare se implică în politică.

▲ Elitele deţinătoare ale puterii politice consideră periculoase sau impredictibile unele categorii ale „populaţiei" pentru instituţia militară. De acea, ideologii construiesc norme socio-politice prin care le îngreunează, mascat sau pe faţă, accesul în elitele militare, iar statul – expresia juridică a puterii politice, creează elitelor militare obediente un standard de viaţă ridicat, pentru a se identifica cu acesta şi a putea fi utilizate în situaţii de criză.

▲ Armata este apreciată de către ideologi doar dacă este capabilă, prin acţiuni de forţă, să îngusteze câmpul de manifestare a violenţei în „societate". În acelaşi timp, puterea politică aflată în pierdere de resurse de putere o reformează continuu pentru a putea construi, pe structura corpului de comandă, un „guvern de rezervă" sau chiar o „societate de refugiu" în situaţii-limită.

▲ În cadrul statului ideologic, conexiunile dintre factorul politic (auto-intitulat „civil") şi factorul militar (armata) depind de modul de structurare a raporturilor şi relaţiilor dintre comunitatea politică şi ordinea politică. Ele sunt instabile, conducând, în conjuncturi nefavorabile puterii politice, la intervenţia militarilor în politică şi la „pretorianism”, în care armata se transformă în „decident politic”. Practica politico-statală confirmă că, în interes naţional, militarii trebuie să susţină orice ideologie non-violentă, care identifică „secu-ritatea naţională” cu „securitatea naţiunii” şi construieşte strategii pentru a preveni situaţiile în care ideologiile politice violente aduc naţiunea în stare de criză.

▲ Orice stat ideologic este permanent preocupat de asigurarea „ordinii publice”. De aceea, forţele de ordine publică sunt militarizate şi supuse unui regim militar, pentru a putea acţiona, sub jurământul depus faţă de puterea politică, împotriva oricărei mişcări sociale, consi-derate „atentat contra puterii politice”.

Acestea sunt folosite pentru a reprima orice mişcare, chiar politică,18 sub argumentul „ultraj”, „defăimare”, „tulburare a ordinii

18 Detalii, în Legea asupra organizării Poliţiei Generale a Statului, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1922.

246

publice”, „conspiraţie”. Prin astfel de argumente autorităţile politico-statale instituie măsuri excepţionale, fără să ţină seama de voinţa poporului (prin decrete, ordonanţe de urgenţă), codificate ca „stare de urgenţă”, „stare de asediu” sau „stare de necesitate”. Astfel, forţele de ordine publică sunt folosite împotriva oricăror acţiuni care pun în pericol ordinea de stat, adică periclitează regimul politic, codificat, de regulă, ca „pericol de stat”.

▲ Orice stat ideologic este permanent preocupat de cunoaşterea, prin proceduri ascunse, secrete, a situaţiei existente în corpus-ul social. De aceea, Serviciile de informaţii ale statului sunt construite de puterea politică într-un sistem de instituţii, care au obligaţia de a strânge, pe diverse căi, informaţiile necesare asigurării siguranţei şi stabilităţii politico-statale. Toate statele construite de ideologi posedă structuri profesionalizate de obţinere de informaţii şi de prevenire a unor acţiuni îndreptate împotriva siguranţei statului, care au anexate structuri pentru reprimarea oricăror mişcări sociale.19 Informaţiile sunt folosite în luarea deciziilor politice şi administrative.

d) „Securitatea naţională” – ca securitate a statului ideologic În contextul abordărilor de tip sistemic, care consideră statul –

adică sistemul socio-politic – ca domeniu de referinţă şi subiect în relaţiile internaţionale, „starea de securitate naţională” este definită în funcţie de stabilitatea entităţilor politico-statale naţionale şi de sistemul de relaţii statornicite în plan regional şi universal.20 În funcţie de natura relaţiilor socio-politice pe care statele au reuşit să le reali-zeze, „securitatea” este percepută ca „pace internă“ (sau stabilitatea şi echilibrul necesar organizărilor sociale pe care le administrează sub sintagma „gestionării”) şi „pace internaţională” (sau relaţia de echilibru şi stabilitate internaţională, în fapt, interstatală, orientate spre prevenirea conflictelor şi cooperare între state).21

▲ Doctrinar (ideologic), valorile şi interesele protejate şi pro-movate au fost circumscrise entităţilor politico-statale, deci statelor.

19 Vezi, Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura

Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999. 20 Dr. Mihail Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de

securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Bucureşti, 1993, p. 34-35. 21 Vezi, România şi politica de alianţe, IRSI, 1993, p. 5.

247

De aceea, politicienii, dar mai ales militarii integraţi în instituţiile create de ideologi, au considerat securitatea dependentă de o „constelaţie” de circumstanţe, măsuri şi organizaţii capabile să prevină sau să neu-tralizeze orice ameninţare sau pericol la adresa statului.22

Conceptualizarea sistemică a securităţii are ca elemente de construcţie „circumstanţe”, „estimări”, „stare de fapt”, „ansamblu de măsuri şi organisme” responsabile, iar ca subiect „entităţile” politico-statale, definite prin norme juridice, alterate însă de impli-carea ideologiilor în fundamentarea lor.

▲ Ideologii, care construiesc „securitatea” prin mărirea statelor pe care le controlează şi le domină, aduc, în cele din urmă statele la decădere, pentru că devin victimele propriei puteri, pe care nu o mai pot controla. Când puterea devine globală, se dezintegrează de la sine, întrucât natura puterii se revoluţionează, se redefineşte şi, odată cu ea, securitatea redevine apanajul naţiunilor.23 Atâta timp cât ideologii confundă, din interes, naţiunea cu statul, conceptul „secu-ritate naţională” se referă, în fapt, la securitatea statului şi nu la securitatea naţiunii.

▲ Ideologii şi „centrele de putere” pe care le construiesc sunt nevoite să accepte, sub presiunea naţiunilor, că „securitatea” este expresia modalităţilor concrete de manifestare a sociabilităţii, al prevalenţei relaţiilor de cooperare faţă de cele de „tip confruntare”.24 Izvorul său lăuntric este reprezentat de nevoia de securitate, resimţită de orice subiect generator de relaţii socio-politice. Însă, preocupările vizând asigurarea securităţii sunt legate, istoriceşte, de bătălia continuă dintre ideologi pentru reconstruirea socialului prin raporturi de putere, dar şi de bătălia dintre naţiuni şi construcţiile mecanice – feudele şi imperiile. De aceea, însăşi noţiunea securitate a însoţit îndeaproape ideea şi acţiunea de forţă, de limitare a mijloacelor de forţă sau de excludere a forţei din practica relaţiilor socio-politice, şi, pe cale de consecinţă a celor sociale.

22 Maior Teodor Repciuc, Concepte de securitate – origini şi

sensuri, în „Revista trupelor de uscat”, nr. 1/1994, p. 58. 23 General-maior Lucian Culda, Mondializarea socialului şi insecu-

ritatea omenirii. Posibilitatea gestionării mondialului, în Situaţia statelor într-o lume în curs de mondializare, p. 29.


248

e) „Securitatea naţională”– ca raport de putere socio-politică ▲ Implicarea ideologilor în definirea „stării naţiunii” explică,

în bună măsură, diversitatea de concepte „securitate”. Ele sunt expresia diferitelor baze teoretice prin care entităţile politico-statale şi-au fundamentat măsurile şi dispozitivele de prezervare a propriei „sănătăţi sociale”.25 Aceasta explică existenţa, în acelaşi timp, a conceptelor „echilibrul de forţe” şi „descurajarea” (disuasiunea), ambele construite mental şi acţional pe raporturi de forţă, deci din perspectivă ideologică.

▲ Toate conceptele impregnate de ideologii identifică drept subiect entitatea politico-statală (statul). Ele stabilesc o ierarhie a „puterilor”, în funcţie de capacitatea de impunere, de acceptare sau de receptare a unui anumit tip de relaţii, definesc statul ca generator de securitate sau victimă şi identifică drept mijloc de asigurare a „stării de securitate” – forţa, în special forţa militară.

▲ Confruntarea între „social” şi „politic” în statornicirea ordinii asumate de către umanitate continuă şi astăzi, în condiţiile intensificării presiunilor pentru „globalizare”. Impunerea naţiunii ca subiect al relaţiilor inter-naţionale se dovedeşte, însă, un proces social sinuos, marcat de asperităţi şi chiar de confruntări, ca urmare a neechivalenţelor pe care ideologiile le-au generat şi pe care le gene-rează şi astăzi în conceptualizarea sintagmei „naţiuni unite”.

▲ Pentru ideologi, modificarea resurselor de putere ale statelor, sub presiunea naţiunilor, înseamnă căutarea altor sensuri ale puterii, care nu se pot desprinde de interesul partizan sau de grup socio-politic, întrucât derivă din violenţă, bogăţie şi cunoaştere.26 De aceea, „securi-tatea naţională” continuă să semnifice, în pofida realităţilor sociale, un raport de putere socio-politică, iar naţiunile, prin corpus-ul generator de valori sociale (poporul) sunt nevoite să continue lupta pentru existenţă cu construcţiile socio-politice mecanice (feude şi imperii).

f) „Securitatea naţională” şi dreptul naţiunilor la securitate Naţiunile, ca organizări sociale, au dreptul la „securitate” aşa

cum au dreptul la existenţă, întrucât „securitatea naţiunilor” are ca fun-dament necesităţile sociale şi nu interesele grupurilor socio-politice.27

25 Idem., p. 373-376. 26 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, p. 11. 27 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 376-377.

249

Toate naţiunile au necesităţi comune, dar şi necesităţi specifice, în funcţie de modalităţile de procesare a informaţiilor sociale cerute de gestionarea genezei şi patriei. De aceea, securitatea fiecărei naţiuni este în interesul naţiunilor vecine şi al tuturor naţiunilor pământului şi se realizează în cadrul „securităţii comune”.

▲ Dreptul la „securitate” este subsumat „dreptului ginţilor”, iar recunoaşterea acestuia de către construcţiile socio-politice meca-nice este o necesitate a umanităţii. Construirea acestui drept impune depăşirea modelelor ideologice de gândire prin care securitatea este concepută ca un sistem de relaţii între statele care comunică prin intermediul ideologilor şi grupurilor socio-politice care deţin puterea politică în numele naţiunilor pe care le administrează.

▲ Recunoaşterea naţiunii ca subiect de drept în relaţiile inter-naţionale (între naţiuni) devine chintesenţa acţiunilor sociale prin care omul va fi capabil să construiască o singură „lume”, alcătuită din unităţi organice ale procesualităţii sociale. Acest proces social complex elimină starea de „victime eterne” pentru naţiuni faţă de construcţiile mecanice, previne „stare de insecuritate” generalizată, precum şi situaţiile de criză în care naţiunile sunt aduse prin acţiunile politice constructoare de raporturi de putere. Misiunea de a construi securitatea fiecărei naţiuni revine poporului, prin statul naţional.

▲ Dreptul unei naţiuni la „securitate” impune, cu necesitate, recunoaşterea de către construcţiile socio-politice mecanice (feude sau imperii) a dreptului la autodeterminare a fiecărei naţiuni, precum şi a suveranităţii statului naţional, ca fundamente ale organizării şi funcţionării dezirabile a omenirii. În acest context, cultura are un rol fundamental, întrucât, din perioada genezei şi până astăzi, a permis naţiunilor să supravieţuiască în faţa presiunilor construcţiilor socio-politice mecanice şi le-a asigurat acestora identitatea în procesualitatea socială.28

▲ Fiecare naţiune are, în mod egal, dreptul la „securitate”. Aceasta semnifică dreptul de a-şi construi şi trăi viaţa conform cu tradiţiile proprii, de a-şi apăra geneza şi patria, de a-şi construi viitorul şi de a educa oamenii cu competenţe profesionale şi socializante şi, mai ales, tinerele generaţii, excluzând, în mod natural, orice violare a drepturilor fundamentale ale fiinţei umane, ca fiinţă socială.

28 Apud, Catherine Durandin, Istoria românilor, p. 193.

250

SECŢIUNEA A II-A PROCESELE SOCIALE DEFINITORII

PENTRU „STAREA DE SECURITATE A NAŢIUNII”

a) Democraţia – ca „stare de securitate” a naţiunii Omul, ca fiinţă socială, nu-şi poate manifesta libertatea decât în

mediul social construit şi amenajat, atât securitatea individuală, cât şi securitatea comună trebuie înţelese ca securitate socială.29

▲ Naţiunea creează mediul social prin care democraţia este transpusă de la popor la „comunitate” şi la organizaţii, obligând statul să accepte principiul guvernării prin popor. Astfel, „puterea” naţiunii nu este coercitivă, ca în cazul construcţiilor mecanice, întrucât funcţia ei gestionară generează necesităţi de cooperare şi conlucrare între procesorii de informaţii sociale (oameni şi organizaţii).

▲ „Starea de securitate” se construieşte procesual-organic pe fundamentul „puterii economice”, „puterii militare”, „puterii umane”, „puterii mediatice” etc., expresii ale capacităţii de procesare perfor-mantă a informaţiilor sociale. Toate aceste „puteri” sunt construite prin procesorii de informaţii pentru a conferi naţiunii capacitatea de a se opune tendinţelor expansioniste şi agresiunilor informaţionale ale „centrelor de putere”, care vizează, în final, capacitatea de repro-ducere a naţiunii.

▲ „Starea de securitate” conferă naţiunii capacitatea de a se reproduce performant ca organizare socială şi unitate socială cu sens, în modalităţi favorabile reproducerii oamenilor şi care nu afectează alte naţiuni, organizări socio-politice sau organizaţii transnaţionale ori „centre de putere”.30 Astfel, naţiunea se dezvoltă ca societate civilă, care-şi construieşte securitatea prin puterea socială pe care o conferă oamenii şi organizaţiile.31

▲ Realizarea „stării de securitate” impune elaborarea unor strategii naţionale. Acestea sunt construite şi utilizate de fiecare naţiune pentru a fiinţa şi a se afirma în condiţii securizante, se funda-mentează prin acţiuni sociale şi se realizează prin organizaţiile cu funcţii explicite.

29 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 378-381. 30 Lucian Culda, Organizaţiile, p. 125. 31 G.D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, p. 23-24.

251

b) Modalităţi procesual-organice de construire a „stării de securitate”

Perenitatea unei naţiunii, ca organizare socială, este consecinţa întreţinerii capacităţii de valorificare a proceselor sociale organizante prin care îşi construieşte organizaţiile necesare producerii resurselor informaţionale, energetice şi umane şi utilizării acestora în funcţie de necesităţile sociale.32

1. Producerea şi utilizarea de resurse în funcţie de necesităţi

▲ Resursele naţiunii sunt conştientizate, printr-un continuu proces de socializare, ca „nevoi sociale” şi devin „nevoi naţionale”, ca „nevoi de trebuinţă”, dar şi „nevoi de satisfacţie”. Expresia „vizibilă” a acestei capacităţi este ceea ce economiştii numesc „economie sănătoasă”, al cărui scop evident este „de a produce bunuri, de-a oferi în mod efectiv servicii şi de a distribui veniturile rezultate de-aici într-o manieră acceptabilă din punct de vedere economic”.33

▲ Principala avuţie a unei naţiuni o constituie resursele umane („creerele” şi inteligenţa). „Starea de securitate” a fiecărei naţiuni este dependentă de capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite de a preveni presiunile forţelor centrifuge ale aşa-numitei „economii mondiale” care subminează legăturile organice ce-i unesc pe oameni, ca fiinţă socială (geneza şi patria).

▲ „Bătălia pentru resurse” este o bătălie acerbă şi continuă între organizările sociale – naţiunile –, care produc resursele prin popor şi construcţiile mecanice – imperii sau feude –, care „pândesc”, construiesc politici agresive, şi, în conjuncturi geopolitice favorabile, deposedează naţiunile de resurse. Practica politico-statală confirmă că această bătălie este pierdută numai de naţiunile incapabile să dezvolte capacităţi performante de procesare socială a informaţiilor prin care să contracareze ideologiile constructoare de raporturi de putere.34

32 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 381-388. 33 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, 1997, p. 21. 34 Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti,

1996, p. 9.

252

2. Întreţinerea şi reconstruirea spiritului de comunitate „Starea de securitate” a unei naţiuni este expresia şi consecinţa

capacităţii acesteia a produce socializări private şi publice capabile să genereze competenţe profesionale şi sociale care să menţină şi să dezvolte funcţia integratoare a naţiunii.

▲ Definitorii în asigurarea „stării de securitate” ca „stare de comunitate”, deci de organizare socială cu caracter integrator, sunt procesorii de informaţii sociale (elitele sociale), pe care-i construieşte şi-i întreţine naţiunea. Acţiunile sociale cu caracter integrator asigură continuitatea naţiunii în timp şi spaţiu şi mobilizează corpus-ul generator de valori sociale (poporul), cu suportul său etnic („etnicul fondator”), pentru realizarea întregului naţional.

▲ Indicatorul relevant al „stării de securitate” este identitatea naţională, generată şi exteriorizată printr-un complex de sentimente, mentalităţi şi credinţe, care-i conferă naţiunii satisfacţia de a fi „ea însăşi”. De aceea, nevoia de identitate şi de afirmare a acesteia este vizibilă mai ales în situaţiile dificile în care se poate afla o naţiune sau în situaţii-limită, marcate de agresarea funcţiilor productivă şi gestio-nară de către construcţiile socio-politice mecanice (feude şi imperii).35

▲ Perenă în acest proces social rămâne „conştiinţa de sine”, întreţinută şi reconstruită prin procesări simbolice în funcţie valorile şi de necesităţile sociale. Prin conştiinţa de sine, naţiunea îşi reconstruieşte capacitatea de a opune rezistenţă la presiunile infor-maţionale care nu sunt compatibile cu propriile simboluri, de a întări sentimentul apartenenţei oamenilor la mediul social spiritualizat şi de a întreţine procesele sociale care clădesc ansamblul de caracteristici şi însuşiri care disting oamenii de aceeaşi origine etnică, pe cei care au istorie comună şi o limbă comună.

3. Gestionarea prin acţiuni sociale a necesităţilor sociale ▲ Funcţia gestionară are rol decisiv în conservarea „conştiinţei

de sine” şi în apărarea „casei naţiunii”, deci în construirea şi men-ţinerea „stării de securitate” generatoare de cultură şi civilizaţie. Numai statul naţional serveşte naţiunea, generând atât sentimentul, cât şi certitudinea că aceasta este mediul social cel mai favorabil oamenilor, în interiorul căreia aceştia devin producători de cultură, deci de civilizaţie.

35 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 146.

253

▲ „Starea de securitate” a naţiunii este exprimată vizibil de capacitatea de gestionare a necesităţilor sociale prin acţiuni sociale.

Ea se construieşte prin strategii de gestionare eficiente, ca apanaj al statului naţional şi al organizaţiilor cu funcţii gestionare, care transced orice abordare ideologică.

▲ Statul naţional gestionează naţiunea în „stare de securitate” prin acţiuni sociale, care-i conferă puterea să-şi întreţină nevoile de gestionare publică. Pe acest temei, statul naţional este obligat să edifice cadrul politico-juridic şi administrativ ce defineşte regulile de organizare socială şi normele de guvernământ care stau la baza deciziilor ce privesc „treburile comune”36 (rei publica).

▲ Statul naţional gestionează naţiunea în „stare de securitate”, deci asigură securitatea individuală şi colectivă dacă este capabil să descurajeze comportamentele indezirabile din punct de vedere social, periculoase pentru oameni şi naţiune şi să asigure serviciile de interes comun. Aceste nevoi impun acţiunea conştientă a resurselor umane specializate în probleme de organizare şi conducere.37

c) Expresiile procesuale ale „stării de securitate” a naţiunii Capacitatea de procesare socială a informaţiilor fiind în devenire,

naţiunile nu sunt şi nu pot fi statice, întrucât sunt organizări sociale dinamice, aflate în „stări departe de echilibru”.38 Definitorii pentru devenirea unei naţiuni sunt continuitatea, adică succesiunea în timp a generaţiilor pe suportul organic al genezei, şi conservarea spaţiului de vieţuire (patria) sau „casa naţiunii”, ca spaţiu social amenajat.

1. Continuitatea naţiunii Continuitatea – noţiune prin care filosofiile explică socialul –

este expresia şi consecinţa capacităţii naţiunii de a se menţine în stări de relativă securitate, pe fundamentul întreţinerii unei anumite configuraţii a proceselor sociale organizante care permit reproducerea sa performantă.39

▲ „Continuitatea” este expresia capacităţii naţiunii de a-şi repro-duce permanent, chiar şi în situaţii dificile, capacitatea funcţională.

36 Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului

XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 70. 37 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p.7. 38 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 388-392. 39 Vezi, pe larg, Lucian Culda, Sociologia procesual-organică.

254

Aceasta întreţine oamenilor care se raportează la naţiune sentimentul propriei securităţi, exprimat prin acceptarea şi promovarea valorilor sociale pe care mediul social construit este capabil să le genereze.

▲ „Continuitatea” unei naţiuni se defineşte ca fundament al „stării de securitate”, întrucât întreţine conexiunile procesuale necesare propriei reproduceri. Acestea sunt identificabile pe planul: capacităţii de a produce şi utiliza resursele, de a-şi gestiona propriile valori şi interese conştientizate ca nevoi naţionale, de a-şi asigura stabilitatea şi omogenitatea, de a se adapta la presiunile interne şi externe care agresează organizaţiile pe care le înglobează, de a rezista la concurenţa şi provocările proceselor sociale evolutive şi de a preveni şi anihila pe cele distructive sau dezorganizante.

▲ Continuitatea în timp a naţiunii se realizează prin popor, adică prin corpus-ul generator de valori sociale. Prin popor, ca expresie a capacităţii lui de a-şi manifesta puterea (democraţia), naţiunea îşi conservă şi îşi dezvoltă funcţiile şi întreţine statul, care gestionează public necesităţile sociale exprimate de nevoia de continuitate.

2. Conservarea spaţiului naţional Orice naţiune se menţine în „stare de securitate” dacă este

capabilă să-şi folosească liber spaţiul de vieţuire şi să asigure libertatea socială a oamenilor şi organizaţiilor, necesară susţinerii capacităţii funcţionale.40

▲ Spaţiul naţional conferă organizaţiilor cu funcţii gestionare fundamentul social necesar dezvoltării proceselor sociale care au rolul de a menţine, consolida şi întreţine funcţiile naţiunii. În acest spaţiu, poporul întreţine competenţele profesionale şi socializante, creează bogăţie (avuţie) prin acţiuni sociale care satisfac trebuinţele de resurse, de comunitate şi de protecţie în faţa agresiunilor.

▲ „Conştiinţa spaţiului”, prezentă peren la fiecare naţiune, constituie suportul organic al acţiunilor sociale ale oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii gestionare şi susţine demersurile privind armonizarea hotarelor socio-politice cu cele etnice, pe fundamentul „mătcii” şi „frontierei”, în raport cu necesităţile sociale. Astfel, spaţiul naţional devine indicator de evaluare a tuturor manifestărilor unei naţiuni în istorie şi se conservă în memoria socială ca element definitoriu al identităţii naţionale.

40 Vezi, pe larg, Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, p. 38.

255

▲ În raport cu spaţiul, orice naţiune are sentimentul şi certitudinea că este în „stare de securitate” dacă, prin popor, ca expresie a puterii acestuia (democraţia), îşi menţine „matca” şi „marginile”. Fiecare naţiune îşi conservă matca – simbolul identităţii naţionale, dar şi marginile – construite prin succesiune de generaţii pe suportul etnicului fondator – şi împiedică ideologii sau construcţiile socio-politice mecanice (feudele şi imperiile) de a-l transforma în spaţiu politico-statal, marcat prin frontiere artificiale.41

d) Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii sunt, pe

fond, capacităţile de conservare şi afirmare a conştiinţei şi identităţii naţionale, precum şi menţinerea capacităţii de reproducere.42

1. Conservarea conştiinţei naţionale ▲ „Starea de securitate” a unei naţiuni este susţinută de

capacitatea de conservare a conştiinţei naţionale, exprimată prin naţionalism. Acesta este procesul social menţinut şi dezvoltat pe fundamentul acţiunilor sociale productive, gestionare şi integratoare care definesc capacitatea fiinţei umane, ca fiinţă socială, de a se raporta peren la geneză şi la patria în care fiinţează.

▲ „Naţionalismul” este un proces social peren, specific tuturor naţiunilor şi expresie a conştiinţei naţionale, constituită pe fundamentul „genezei”. Acesta se construieşte şi se reconstruieşte, exclusiv în funcţie de necesităţile sociale, prin oamenii cu competenţe profesionale şi socializante şi prin organizaţiile cu funcţii integratoare, printr-un continuu proces de socializare.

▲ Numai naţiunile, prin corpus-ul generator de valori sociale (poporul) şi prin organizaţiile socializante sunt capabile să menţină naţionalismul în „stare naturală”, deci ca proces social. Forţa sa spirituală irezistibilă trebuie folosită, prin acţiuni sociale, doar în contextul în care naţiunea este agresată, „starea de securitate” este afectată de construcţiile mecanice – feude sau imperii – şi este nevoie de reclădirea unităţii naţiunii pe fundamentul puterii poporului (demo-craţia) şi în jurul statului naţional.

41 Ilie Bădescu, Fenomenul frontierei europene. O definiţie preli-minară, în Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I, p. 2.


256

2. Conservarea identităţii naţionale ▲ Identitatea naţională este simbol şi indicator al „stării de

securitate”, întrucât orice naţiune tinde să-şi afirme permanent propria imagine şi propria identitate. Promovarea şi protejarea acestora depind de procesele sociale productive, integratoare şi ges-tionare care asigură continuitatea naţiunii în timp şi spaţiu. Definitorie în acest proces social de conservare a identităţii naţionale este cultura, suportul spiritual pe care naţiunile trebuie să-l folosească astăzi pentru a face faţă presiunilor noilor imperii.43

▲ „Identitatea naţională” se defineşte şi un indicator al capa-cităţii fiecărei naţiunii de a stabili şi menţine relaţii de conlucrare şi parteneriat cu celelalte naţiuni, precum şi al raporturilor dintre naţiuni şi organizările socio-politice generate de „centrele de putere” („statele de dominaţie”). De aceea, în construirea şi întreţinerea „stării de securitate”, capacitatea de menţinere a naţiunii ca unitate socio-culturală este definitorie.

▲ Conservarea identităţii naţionale este premisa şi consecinţa definirii „stării de securitate” a unei naţiuni, relevată prin capa-citatea poporului de a întreţine, prin acţiuni sociale, procesele sociale organizante. În acest proces social complex şi continuu, rolul fundamental îl au procesorii de informaţii – oamenii cu competenţe profesionale şi socializante şi organizaţiile cu funcţii explicite. Aceştia fiinţează şi funcţionează pe fundamentul necesităţilor sociale care afirmă identităţile comunităţilor sociale integrate organic în naţiune şi conservă ceea ce, generic, poartă numele de identitate naţională.44

3. Menţinerea capacităţii de reproducere ▲ „Starea de securitate” oferă naţiunii capacitatea de a

procesa continuu informaţiile sociale, prin organizaţiile cu funcţii productive, integratoare şi gestionare. Necesităţile sociale obligă procesorii de informaţii să-şi modifice succesiv funcţionalitatea şi să genereze acţiuni sociale, care au ca finalitate reproducerea succesivă a oamenilor, organizaţiilor şi a naţiunii, ca organizare socială.

▲ Capacitatea de reproducere a oamenilor şi a organizaţiilor oferă acestora atât sentimentul, cât şi certitudinea că interesele lor

43 John Naisbit, Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p.125.

44 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, p. 11.

257

sunt echivalente cu interesele naţiunii. Fiecare naţiune ajunge la „starea de securitate” numai dacă „se reproduce”45 performant, adică dacă este capabilă, prin organizaţiile cu funcţii reproductive, să se adapteze la procesele sociale care întreţin securitatea socială, să fie competitivă în cele mai relevante şi per-formante domenii (îndeosebi în domeniul economic), să identifice agresiunile sociale, să le prevină prin acţiuni sociale şi să le contracareze în modalităţi care să nu-i afecteze capacitatea funcţională şi organizaţională.

▲ Expresia capacităţii de reproducere este conservarea şi dezvoltarea modalităţilor de producere şi de utilizare a resurselor, de gestionare, prin acţiuni sociale, a propriilor valori şi interese şi de conservare a identităţii pe suportul „genezei” şi în cadrul „patriei”.

Aceasta conferă naţiunii suportul social („puterea”), exprimată prin popor (democraţia), de a produce şi utiliza resurse informaţionale, energetice şi umane necesare pentru a preveni presiunile antinaţionale (supranaţionale sau transnaţionale), dar şi pentru construirea şi men-ţinerea structurilor gestionare necesare apărării împotriva agresiunilor directe ale „centrelor de putere” sau ale construcţiilor socio-politice înglobante (supranaţionale sau transnaţionale).

e) „Starea de securitate a naţiunii” – expresia capacităţii de

protecţie în faţa agresiunilor „Starea de securitate” a naţiunii poate fi întreţinută numai prin

acţiunea permanentă a organizaţiilor cu funcţii de cunoaştere şi contracarare a ameninţărilor şi agresiunilor socio-politice.46

1. Protecţia prin cunoaşterea şi contracararea ameninţărilor (pericolelor)

▲ Fiecare naţiune îşi construieşte capacităţi (organizaţii) informaţionale, capabile să utilizeze informaţia, printr-o strategie construită de popor la nivel naţional, cu caracter public sau secret. Acestea sunt vitale pentru identificarea şi prevenirea presiunilor expansioniste (de acaparare) ale imperiilor („centrelor de putere”) sau ale celor distructiviste (de fărâmiţare) ale construcţiilor mecanice de tipul feudelor. 47

45 Lucian Culda, Posibilităţile de scientizare a concepţiilor de secu-ritate, în „Noua Revistă Română”, Serie nouă, nr. 1-2 / 1997, p.145.

46 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 398-403. 47 Vezi, Henri Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară,

Bucureşti, 1991.

258

▲ Pentru a face faţă războiului informaţional desfăşurat de „centrele de putere”, statul naţional întreţine organizaţii specializate de cunoaştere şi prevenire a agresiunilor. Acestea sunt numite generic structuri informative sau servicii de informaţii), ca instituţii specializate capabile să obţină informaţia cu relevanţă securitatea naţiunii. Serviciile de informaţii îşi menţin raţionalitatea pentru care au fost create, dacă sunt construite, în interesul naţiunii, ca servicii publice.

▲ Poporul, prin puterea sa (democraţia), integrează toate structurile informative ale statului naţional în „comunitatea infor-mativă”, căreia-i conferă statutul de organizaţie gestionară în slujba naţiunii. Prin aceasta sunt prevenite tendinţele unor grupuri socio-politice ineficiente, violente sau obediente unor „centre de putere” de a controla şi a subordona capacitatea informativă a statului naţional şi a o folosi în interes propriu sau în interesul unor „centre de putere”.

2. Protecţia prin prevenirea şi contracararea violenţei socio-

politice Istoria politico-statală confirmă faptul că naţiunea, în demersurile

sale perene de a-şi asigura „starea de securitate”, nu este ferită de vio-lenţa generată de ideologiile care se confruntă mereu pentru a construi puterea politică.

▲ Prin puterea poporului (democraţia), naţiunea îşi construieşte organizaţii gestionare pentru a preveni şi contracara violenţa puterii politice (violenţa „de sus”), marcată prin tiranie, dictatură, des-potism şi autoritarism. Acestea sunt necesare, întrucât violenţa puterii politice generează o reacţie violentă a socialului (violenţa „de jos”), individualizată prin mişcări sociale (răscoale, revoluţii), care afectează capacitatea funcţională a naţiunii şi, pe cale de consecinţă, capacitatea de reproducere.

▲ În acest demers, funcţia de protecţie revine organizaţiilor militare (armatei) sau forţelor armate, ca principala instituţie cu funcţie de prevenire a oricăror forme de violenţă politică. Prin menţinerea raţiunii privind gestionarea instrumentelor de violenţă şi de prevenire a violenţei în societate,48 organizaţiile militare sunt capabile să se situeze în afara oricărui „joc politic”, să prevină politizarea

48 Morris Janowitz, Organizaţia militară în societăţile industriale, în Armata şi societatea, volum coordonat de Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, p. 45.

259

(ideologizarea) elitelor militare şi a întregului corpus militar şi să funcţioneze exclusiv din necesităţi de gestionare publică a instrumen-telor de violenţă, ca instituţii naţionale.

3. Protecţia prin apărarea naţiunii în faţa agresiunilor

politico-militare ale „centrelor de putere” În devenirea lor, naţiunile nu dezvoltă tendinţe agresive, expan-

sioniste, precum imperiile, însă au fost mereu obligate să se apere împotriva agresiunilor politico-militare ale „centrelor de putere”, declanşate cu scopul declarat sau ascuns de a controla, a-şi însuşi resursele naţiunilor. În limbajul politico-militar acestea sunt denumite războaie de apărare.

▲ Organizaţiile cu funcţii de apărare au rolul de a identifica, preveni şi respinge agresiunile (pericolele) politico-militare iniţiate şi declanşate de construcţiile socio-politice mecanice – feudele şi imperiile, prin care acestea atentează la suveranitatea, integritatea şi unitatea naţiunii. O astfel de misiune este posibilă numai dacă poporul este capabil să le confere statutul de instituţii democratice, să le înzestreze cu capacităţi prevenire şi de respingere a agresiunilor politico-militare, să le ferească de ideologii şi de clientelismul politic.

▲ Organizaţiile cu funcţii de apărare susţin şi întreţin „starea de securitate” a naţiunii în contextul în care, pe timpul producerii agresiunilor politico-militare, sunt capabile să garanteze atributele statului naţional (suveranitate şi independenţă), dar şi „ordinea constituţională” fundamentată prin Constituţie. Ele sunt obligate să se subordoneze exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suve-ranităţii, independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale, să prevină statutul de instrument şi resursă de putere politică şi să se menţină „în slujba naţiunii”.

f) Statul naţional şi gestionarea naţiunii în „stare de securitate” Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” este expresia capa-

cităţii statului naţional de a sprijini şi promova democraţia, ca „putere a poporului”, şi de a acţiona, prin instituţiile create şi întreţinute, exclusiv în folosul propriei naţiuni.49

„Starea de securitate” a naţiunii impune o discontinuitate majoră: trecerea de la gestionarea indirectă, ideologică, la cea scientizată. De


260

aceea, în locul doctrinelor politice, ca modalitate ideologică de gândire, se impune folosirea sintagmei „strategii de gestionare”.50

▲ Statul naţional administrează (gestionează) naţiunea şi nu puterea, numai dacă instituţiile create se definesc ca instituţii sociale,51 în esenţă, organizaţii cu funcţii gestionare, şi asigură guvernarea numai pe bază de lege, ca expresie a puterii poporului (democraţia) şi a „voinţei naţionale”. Instituţiile naţionale cu funcţii explicite iniţiază legile cerute de necesităţile sociale şi gestionează aplicarea lor.

▲ Misiunea statului naţional este guvernarea (gestionarea) naţiunii în „stare de securitate”, prin cunoaşterea, prevenirea şi contra-cararea agresiunilor sociale şi apărarea naţiunii în caz de agresiune.

Statul naţional are menirea de „a gestiona" procesele sociale productive şi de a asigura conexiunile cu cele integratoare, pentru ca naţiunea să se menţină ca unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale şi să-şi dezvolte capacităţile de a face faţă presiunilor ideo-logiilor violente şi ale „centrelor de putere”.

▲ Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” este, deci, expresia capacităţii statului naţional de a obiectiva şi socializa puterea politică şi de a crea şi aplica normele juridice, precum şi formele şi limitele de exprimare politică, ce sunt predeterminate prin norme juridice.52 Aceasta se realizează cu ajutorul instituţiilor naţionale, al căror fundament de putere este capacitatea de procesare socială a informaţiilor. Gestionarea revine autorităţilor naţionale, subordonate puterii poporului (democraţia).53

Concluzie: „Starea de securitate” a naţiunii este expresia puterii poporului

(democraţia), construită pe „dreptul ginţilor” şi pe capacitatea de a menţine naţiunea în „stări departe de echilibru” necesare asigurării continuităţii în timp, (succesiunea de generaţii), conservării spa-ţiului de vieţuire („patria” sau „casa naţiunii”) – ca spaţiu amenajat social, conservării conştiinţei şi identităţii naţionale şi întreţinerii capacităţilor de reproducere în cadrul „patriei”.

50 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, p. 11.

51 Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 59-60. 52 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,

Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 21. 53 Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I,

p. 236-237.

261


elaborate sau reformulate 1. Noţiunea securitate, utilizată din epoca de geneză a

naţiunilor, exprimă starea (situaţia) rezultată din acţiunea proceselor sociale organizante, ce semnifică pace, calm, lipsă de primejdii, a fi la adăpost de orice pericol, a fi în siguranţă, de a avea sentimentul generator de încredere, linişte, protecţie, apărare în faţa unui pericol sau lipsa unui pericol şi certitudinea că valorile şi interesele sunt protejate în faţa oricăror ameninţări sau agresiuni.

2. Abordarea problemei securităţii naţiunilor trebuie să pornească de la cunoaşterea mediului intern şi internaţional de securitate şi a agresiunilor la adresa naţiunilor, de la înţelegerea binomului „ordine-dezordine” – expresie a bătăliei între „naţional” şi „transnaţional”, a efectelor fenomenului „globalizare”, a modalităţilor de difuzare a in-formaţiei în aşa-numita „societate post-industrială”, a noilor concepte în producţie, a efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a noilor evoluţii în politică, a noului război împotriva naţiunilor, iniţiat de forţele provo-catoare, ideologii, construcţiile socio-politice şi „centrele de putere”.

3. Ideologii percep „securitatea naţională” doar ca raport de putere în cadrul relaţiilor internaţionale (interstatale), care asigură echilibrul de putere rezultat al acţiunilor „omului politic”, a gru-purilor socio-politice (partidele politice) şi a sistemelor socio-politice (statele ideologice) şi, ca stare, de sănătate, de integritate fizică şi psihică a acestora, subsumate sistemului socio-politic (statul) pe care-l construiesc. Aceasta este exprimată prin sistemul de legi, instituţii şi acţiuni politice destinate prevenirii riscurilor la care este expus sistemul şi prin măsurile de protecţie al acelor oameni sau grupuri socio-politice care realizează resurse în beneficiul puterii politice sau nu atentează la puterea politică.

4. Ideologic, administratorii „stării de securitate naţională” sunt factorul politic (ideologii, politicienii şi partidele politice) şi „forţele armate” – ca instituţii ale statului ideologic, care asigură integrarea socio-politică şi coeziunea sistemului socio-politic, comensurată prin gradul de interacţiune politică mutuală, întemeiată declarativ, prin con-simţământ, şi ascuns, prin coerciţiune sau prin modalităţi de integrare

262

politică ce au ca fundament disciplina, adică alinierea doctrinară la directivele şi imperativele puterii politice sau „conformitatea” pe baze de interese.

5. Ca securitate a statului ideologic, „securitatea naţională” semnifică securitatea sistemului socio-politic, fiind definită în funcţie de stabilitatea entităţilor politico-statale şi de sistemul de relaţii sta-tornicite în plan regional şi universal şi semnificând „pace internă“ (sau stabilitatea şi echilibrul necesar organizărilor sociale pe care le administrează sub sintagma „gestionării”) şi „pace internaţională” (sau relaţia de echilibru şi stabilitate internaţională, în fapt, interstatală, orientate spre prevenirea conflictelor şi cooperare între state).

6. Naţiunile ajung şi se menţin în „stare de securitate” numai dacă sunt capabile să conserve dreptul ginţilor, fundamentat pe satisfacerea necesităţilor sociale comune şi specifice organizărilor sociale şi pe capacitatea de gestionare a genezei şi patriei, şi nu pe interesele grupurilor socio-politice.

7. „Starea de securitate” a naţiunii este exprimată prin democraţie, întrucât numai poporul, prin puterea sa, este capabil să menţină naţiunea în „stări departe de echilibru” prin construirea şi reconstruirea echilibrului social între cele trei funcţii ale naţiunii (productivă, gestionară şi integratoare), printr-un complex de procese sociale organizante, evolutive, în care se implică oamenii cu compe-tenţe profesionale şi socializante şi organizaţiile cu funcţii explicite, prin acţiuni sociale ce depăşesc orice abordare de tip ideologic.

8. Modalităţile procesual-organice de construire a „stării de securitate” sunt producerea şi utilizarea de resurse în funcţie de necesităţi, întreţinerea şi reconstruirea „spiritului de comunitate” şi gestionarea prin acţiuni sociale a necesităţilor sociale. Rolul funda-mental în aceste acţiuni sociale îl au organizaţiile gestionare care întreţin sentimentul şi certitudinea că mediul social conferă oamenilor capacitatea de a produce cultură, deci civilizaţie.

9. Expresiile procesuale ale „stării de securitate” a naţiunii sunt continuitatea, adică succesiunea în timp a generaţiilor pe fundamentul genezei– care asigură capacitatea neîntreruptă a procesorilor de informaţii de a menţine legăturile organice între geneză şi patrie, derularea permanentă a acţiunilor sociale, întreţinerea proceselor de socializare a oamenilor în interiorul organizaţiilor cu funcţii explicite, utilizarea informaţiilor sociale în decizii sociale, şi conservarea

263

spaţiului de vieţuire (patria) sau „casa naţiunii”, ca spaţiu social amenajat, definit prin popor, prin puterea poporului (democraţia).

10. Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii sunt conservarea conştiinţei şi identităţii naţionale şi menţinerea capacităţii de reproducere, pe fundamentul cărora naţiunea este capabilă să menţină, să dezvolte şi să diversifice modalităţile de producere şi de utilizare a resurselor, să întreţină „spiritul de comunitate” şi să-şi asigure protecţia în faţa agresiunilor la adresa patriei.

11. „Starea de securitate a naţiunii” este expresia capacităţii de protecţie şi apărare în faţa agresiunilor. Aceasta presupune şi impune cunoaşterea şi contracararea ameninţărilor şi stărilor de pericol prin organizaţii specializate, capabile să utilizeze informaţia ca resursă de putere a poporului, prevenirea şi contracararea violenţei social-politice – prin organizaţii gestionare capabile să prevină şi să contracareze violenţa puterii politice (violenţa „de sus”) marcată de tiranie, dicta-tură, despotism şi autoritarism, şi apărarea naţiunii în faţa agresiunilor politico-militare ale „centrelor de putere”.

12. Rolul fundamental în gestionarea naţiunii în „stare de securitate” revine statului naţional, singura modalitate ideologică de gestionare publică, capabilă să ofere soluţii sociale la orice situaţie critică şi să evite producerea crizelor sociale. Prin aceste soluţii este gestionată reproducerea naţiunii în cadrul unor strategii de securitate a naţiunii, degrevate de orice abordare ideologică.


1. Cine are interes de a reinventa problematica securităţii naţiunii şi cel rol au ideologiile transnaţionale şi antinaţionale în acest demers?

2. Ce relevanţă socială are mediul intern şi internaţional de secu-ritate în planul întreţinerii securităţii naţiunilor?

3. Cum percep ideologii şi „omul politic” securitatea naţională? 4. Cine sunt administratorii stării de securitate naţională din

perspectiva gândirii şi acţiunii ideologice? 5. Ce semnificaţie are securitatea statului ideologic şi cum se

manifestă aceasta în planul securităţii sistemului socio-politic? 6. Prin ce procese sociale ajunge o naţiune la „starea de secu-

ritate” şi ce semnificaţie are în acest sens capacitatea de gestionare a genezei şi patriei?

264

7. Ce conexiune organică există între „starea de securitate” şi „democraţie” şi cel rol au în acest proces „stările departe de echilibru”?

8. Care sunt modalităţile procesual-organice de construire a „stării de securitate” a naţiunii?

9. Care sunt expresiile procesuale şi organice ale „stării de securitate”?

10. Ce rol are statul naţional în gestionarea naţiunii în „stare de securitate”?

C. Bibliografie minimală 1. Aurelian Bondrea, România la începutul secolului XXI. Starea

naţiunii 2004, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004. 2. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, traducere din limba engleză de

Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995. 3. Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1994. 4. Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999. 5. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 6. G.D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi

Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997. 7. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996. 8. Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, traducere de

Alina Mihaela Creţu, Eurosong & Book, 1998. 9. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele

omului, traducere de Sorin Alexandru Şontea, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.

10. Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, traducere de Horaţiu Stamatin, Polirom, 1999.


12. Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

265

TEMA 9 ,,STAREA DE INSECURITATE” A NAŢIUNII

Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Cercetarea teoretică abordează problematica situaţiilor critice în

care se poate afla o naţiune din mai multe perspective. Toate genurile de abordări, integrate în sintagma „problema socială"1 generează şi nece-sită noi investigări pentru explicarea abaterilor de la „starea socială".

„Insecuritatea”, ca situaţie critică, este un proces social pervers, definit ca „stare emoţională resimţită la nivel individual, de grup sau social, ce se traduce în conştientizarea unei ameninţări potenţiale sau actuale şi ruperea echilibrului afectiv care caracterizează tonusul vieţii relaţiilor sociale".2

Tema a fost elaborată din nevoia de a susţine cu argumente ştiinţifice că „starea de insecuritate” a naţiunii este consecinţa distrugerii democraţiei (puterea poporului) de către o putere politică violentă sau ineficientă, precum şi a agresiunilor din partea construcţiilor socio-politice mecanice (,,centrele de putere”).

▲ Obiective – înţelegerea semnificaţiei sociale a „stării de insecuritate”, a

proceselor socio-politice care o întreţin şi a procesorilor de informaţii care o produc şi susţin;

– cunoaşterea modalităţilor ideologice de insecurizare şi a consecinţelor acestora în planul organizării şi funcţionării naţiunii;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a surselor generatoare de insecuritate şi identificarea modalităţilor de cunoaştere, prevenire şi contracarare a acestora.

1 Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti,

1997, p. 14. 2 Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu, p. 302.

266

SECŢIUNEA I IDEOLOGIILE ŞI „STAREA DE INSECURITATE”

A NAŢIUNII

a) Consideraţii teoretice privind „starea de insecuritate" a naţiunii

▲ Cercetarea teoretică a situaţiilor critice cu care s-au con-fruntat naţiunile s-a bazat mult timp pe abordările de tip „cauzal” şi „sistemic”. Acestea au pornit de la identificarea surselor care alterează „starea de securitate naţională”, percepută ca „securitatea statului”.3 De regulă, sursele din care se dezvoltă procesele sociale dezor-ganizante au fost clasificate după natura lor (economică, socială, culturală, politică etc.) şi s-a considerat că acestea sunt amplificate de aşa–zisele „surse colaterale”, de natură informaţională, comunicaţio-nală, psihologică, ecologică, militară etc. Ele sunt numite în practica politico-statală, riscuri la adresa statului, considerate, de regulă, şi riscuri pentru naţiune, existând în acest demers multe confuzii între riscuri şi ameninţări sau chiar între riscuri şi stări de pericol.

▲ Prin abordare sistemică, „starea de insecuritate” a naţiunii este percepută doar ca o perturbare a „integrării” în sistemul socio-politic, construit în funcţie de conjuncturi. Ea este perceptibilă doar atunci când structura sistemului îşi pierde capacitatea de menţinere a stabilităţii şi atunci când se produc incompatibilităţi între trebuinţele de satisfacţie şi cele de securitate ale naţiunii şi este concepută ca o stare de insecuritate a sistemului, de natură structurală, care este, însă, neierarhizabilă, întrucât nu depinde de modificările întâmplătoare ale mediului social. Acesta are ca punct de referinţă statul aflat într-un context determinat de condiţiile oferite de mediul socio-politic

▲ Relevarea „stării de insecuritate” este dificilă prin abordarea de „tip sistemic”, întrucât defineşte naţiunea ca sistem socio-politic sau complexitate organizată. Aceasta cuprinde şi structurile normative, concepute însă pentru fiecare sistem socio-politic doar din punctul de vedere al organizării pe verticală, prin definirea ierarhiilor de la vârf spre bază. Potrivit teoriei sistemelor, „starea de insecuritate” a naţiunii este dependentă de contextul în care grupurile socio-politice şi instituţiile


267

cu funcţii de protecţie constată pericolul critic pentru stabilitate şi simt ameninţarea din partea „socialului”. Dificultatea definirii „stării de insecuritate” se datorează imposibilităţii identificării limitelor în care pot fluctua valorile teoretice ale naţiunii – percepută ca sistem socio-politic.

b) „Insecuritatea” – expresia conştientizării unei ameninţări sau pericol la adresa funcţiilor naţiunii

1. Ameninţarea

▲ „Ameninţarea” este consecinţa punerii în aplicare a unor planuri şi strategii ce potenţează un pericol potenţial la adresa valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunii. Aceasta este amplificată de marja erorilor şi greşelilor făcute de decidenţi pe linia gestionării resurselor informaţionale, energetice sau umane şi între-ţinută de interesele competitorilor la „masa succesorală” a naţiunii.4

,,Competitorii” respectivi, uneori oculţi, identifică, de regulă, vulnerabilităţile naţiunii, subminează funcţiile naţiunii, răspândesc zvonuri sau desfăşoară acţiuni de spionaj, pregătind, în acest fel agresiuni informaţionale sau clasice.

▲ Pericolul potenţial este perceput mai ales în contextul în care agresiunile produse din interiorul naţiunii prin elite politice violente se conjugă cu presiunile şi agresiunile întreprinse din afara cadrului naţional. În spatele acestora se află, aproape întotdeauna, ideologiile antinaţionale (cu variantele transnaţionale şi supranaţionale). Ele produc presiuni de ordin politic şi psihologic asupra „centrelor de putere” (superputeri, state „de dominaţie”, imperii), le obligă să uziteze de forţa lor militară, economică şi informaţională pentru a aduce naţiunile într-o anumită ordine preconizată, în care să le pună la dispoziţie resursele (materiale şi umane) şi să le oblige să renunţe, parţial sau total, la atri-butele de independenţă şi suveranitate. „Ameninţarea” este evidentă din momentul în care „politicul” domină „economicul” şi „socialul”.

▲ În situaţia în care „politicul" domină „economicul”, guvernarea este ineficientă, întrucât generează tensiuni şi stări conflictuale, iar în corpul naţiunii apare aşa-numita „centralizare

4 Ibidem, p. 412-417.

268

decizională”.5 Aceasta construieşte un raport de dominaţie în interiorul naţiunii, precum şi ierarhia deţinătorilor de putere – care decid pentru naţiune şi în numele naţiunii. Politicile promovate de oligarhia politică generează surse (riscuri) de insecuritate pe plan socio-cultural, ca rezultat al procesării ideologizante a informaţiilor sociale şi a deciziilor luate în folosul unor grupuri de interese. Naţiunea îşi pierde caracterul organic, se rupe în „naţiunea legală” (grupurile socio-politice care au în faţă legea şi în spate forţa militară) şi „naţiunea reală” (corpus-ul generator de valori sociale – poporul), marginalizată, alungată de la resurse şi în urmă, supusă, prin violenţă.

▲ Guvernarea politică ineficientă poate conduce la „ideolo-gizarea totală”, în contextul în care „politicul" domină „socialul". Aceasta este expresia îndoctrinării, a acaparării oamenilor de către ideologii, inducând în corpul naţiunii „boala” partidele politice – birocratizarea. „Ideologizarea totală” facilitează apariţia grupurilor de presiune şi a actorului socio-politic denumit „clasă politică”, nedefinită, eterogenă (pe principiul „cine se aseamănă se adună”), care distruge clasele sociale, corpurile profesionale, nu se mai preocupă de funcţia productivă a naţiunii, ci numai de cea gestionară şi transformă naţiunea într-o „piramidă politică”, predispusă la dezechilibrare şi răsturnare în orice moment, întrucât pulverizează naţiunea în grupuri socio-politice, fiecare cu propriul interes pe care încearcă să-l impună prin forţă.

▲ Atât „centralizarea decizională”, cât şi „ideologizarea totală” sunt forme de agresare a naţiunii prin elite politice violente sau incompetente. Ambele „împing” poporul în afara actului decizional şi îi creează o „stare de insecuritate”, întrucât îi diminuează sau îi distrug capacitatea de a dispune de resursele pe care le produce şi îl împiedică să-şi definească interesele şi să-şi satisfacă necesităţile sociale. Astfel, naţiunea este lipsită de capacitate de decizie, cu efecte indezirabile pe planul identităţii şi al capacităţii de a-şi apăra valorile şi interesul în orice context geopolitic determinat.

2. Pericolul ▲ Pericolul exprimă sentimentul existenţei vulnerabilităţilor pe

plan productiv, gestionar şi integrator. Sentimentul de pericol apare şi

5 Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 17.

269

se dezvoltă acolo unde funcţiile naţiunii prezintă vulnerabilitate şi risc ridicat, conform principiului potrivit căruia „odată breşa făcută, restul devine inutil”. Spre acele funcţii se îndreaptă agresiunile, pentru a slăbi puterea de rezistenţă a naţiunii. Situaţiile insecurizante afectează posibili-tăţile integratoare ale naţiunii, le dezorganizează şi produc discontinuităţi în capacitatea de gestionare publică, deci reduc funcţionalitatea naţiunii.

▲ Premisa „stării de pericol” o constituie reducerea funcţio-nalităţii capacităţilor productive, ca urmare a gestionării ideologice a necesităţilor sociale şi a subordonării corpus-ului generator de valori sociale (poporul) de către grupurile socio-politice care deţin puterea. De pildă, în cazul naţiunii române aceasta a avut aproape caracter de permanenţă, datorită guvernării ideologice a socialului. De aceea, în perioada interbelică, numeroşi cercetători români au acordat atenţie agresiunilor economice şi au reuşit să identifice rolul deciziilor ideologice în provocarea „stării de pericol” la adresa naţiunii române.6

▲ „Starea de pericol” este evidentă în momentul în care „corpus”-ul generator de valori sociale (poporul) este alungat de la actul de decizie, ca efect al structurării puterii socio-politice sub presiunea ideologiilor violente sau obediente unor „centre de putere”.

În această situaţie, numai oamenii care se află în interiorul actului decizional au capacitate şi libertate de decizie, iar cei aflaţi în afara lui sunt supuşi aşa-numitului proces de „marginalizare socială". Aceştia devin, împotriva propriei voinţe, doar „receptori" şi „executori" ai deciziilor socio-politice şi, în cele mai multe cazuri, „victime de informaţii”, iar corpus-ul generator de valori sociale (poporul) îşi pierde puterea (democraţia) care să-i asigure capacitatea de a decide în conformitate cu necesităţile sociale.7

▲ „Starea de pericol” devine relevantă în contextul în care violenţa sau ineficienţa destructurează sau paralizează actul decizional. Modalităţile de structurare a deciziilor politice generează, de regulă, nemulţumirile celor care se află în afara actului decizional. Acestea se transformă în nemulţumiri de tip „tensionat", creează stări conflictuale în corpul naţiunii ori între naţiuni şi au ca obiective răsturnarea ordinii sistemice generate de ideologiile violente.

6 V. Madgearu, Măsuri financiare extraordinare, Bucureşti, 1921, p. 18.

7 Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.162-168.

270

▲ Una dintre cele mai acute surse generatoare de „stare de insecuritate” este „privarea de decizie” a poporului. În astfel de situaţii, în corpul naţiunii apar şi se dezvoltă raporturi de dominaţie, care generează o acută luptă pentru recuperarea deciziei din mâinile deţinătorilor deciziei sau pentru distribuirea „echitabilă” a acesteia.8

▲ Pericolul devine manifest în situaţia în care caracterul naţional al statului este alterat prin distrugerea raţionalităţii sale sociale de către elitele politice transformate în „oligarhii”. În astfel de situaţii, elitele politice violente dezvoltă presiuni dezorganizante asupra funcţiilor statului, care-i afectează „zidirea constituţională”.

c) „Insecuritatea” – expresie a agresării spiritului de comunitate

▲ Naţiunile nu produc „stări de insecuritate” pentru oamenii şi organizaţiile pe care le încorporează. Acestea sunt induse de către factorul politic care administrează socialul în condiţiile procesării incorecte, ideologice, a informaţiilor sociale sau de către presiunile expansioniste ale „centrelor de putere” care ţintesc la dominarea spiritului şi patriei.9

▲ Provocarea „stării de insecuritate” şi inducerea acesteia în corpul naţiunii este marcată de conştientizarea de către comunităţile teritoriale şi spirituale a unei ameninţări actuale sau potenţiale. Aceasta este exprimată prin agresarea „spiritului de comunitate” ce caracterizează tonusul relaţiilor de conlucrare între oameni din nevoia de comunitate. Din acestea decurg sentimentul de incertitudine (urmată adesea de teamă) şi de risc la adresa identităţii şi a capacităţii sale de reproducere. Aceşti indici ai „stării de insecuritate” sunt expresia şi consecinţa deciziilor care produc involuţii pe plan productiv şi integrator, „stări sociale patologice”, aşa-numitele „crize sistemice” sau aduc naţiunea în „situaţii-limită”.

▲ Sursa acestei „stări” este actul decizional care îmbracă „haina politicului” impregnat de ideologii, care afirmă nevoia constrângerii socio-politice asupra oamenilor şi organizaţiilor, generând, astfel, o insecuritate generalizată. Un astfel de act

8 Ştefan Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1925, p. 153.


271

decizional – apanaj al elitelor politice violente sau al ideologiilor antinaţionale – este consecinţa guvernării politice ineficiente sau agresării naţiunii, care este „împinsă” în afara actului decizional, i se diminuează capacitatea de a dispune de propriile resurse, de a-şi defini, afirma şi apăra valorile şi interesele.

1. Incertitudinea

▲ „Incertitudinea” este „starea” care exprimă incapacitatea naţiunii de a prevedea şi controla procesele sociale organizante necesare menţinerii capacităţii de reproducere. Aceasta decurge din dificultăţile construirii procesului de decizie necesar identificării celor mai oportune soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale, exprimând, deci, incapacitatea corpus-ului social generator de valori sociale (poporul) de a realiza procesări interogative performante.

▲ Elementul central al deciziei este omul. Acesta poate fi „procesor de informaţii”, „utilizator ( beneficiar) de informaţii" sau „victimă de informaţii”, în funcţie de rolul social pe care-l are şi de capacitatea de a procesa informaţiile sociale. Deciziile care îmbracă „haina politicului" sunt impregnate de ideologii, în funcţie de poziţiile pe care se situează procesorii de informaţii, toate afirmând, într-o formă sau alta, nevoia constrângerii sociale sau a utilizării forţei pentru a menţine controlul socio-politic asupra oamenilor. Acestea întreţin raporturi „de excludere" pe criterii politice, ideologice, care creează „insecuritatea generalizată"10 pentru oamenii aflaţi într-o poziţie socială precară.

▲ Utilizarea actului de decizie în folos propriu de către gru-purile socio-politice deţinătoare de resurse generează vulnerabilităţi în corpul naţiunii şi provoacă acţiuni empirice pentru menţinerea proceselor sociale organizante. În astfel de situaţii, apare o sursă suplimentară de incertitudine, întrucât fiecare procesor de informaţii încearcă să facă intenţiile şi strategiile sale cât mai puţin predictibile, expresie a concurenţei şi conflictului.

▲ „Incertitudinea” produce o serie de consecinţe perverse în planul organizării şi funcţionalităţii naţiunii. Acestea se exprimă prin

10 Lucian Culda, Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti, 1995, p. 231.

272

amânarea deciziilor pe o perioadă considerată de interes, luarea unor decizii eronate, blocarea procesului de decizie sau amânarea nedefinită a deciziilor (indecizia), oscilaţia între alternative şi faze ale procesului de decizie, anxietate, scăderea coeziunii sociale, scăderea motivaţiei performanţei, dificultăţi de realizare a consensului. Astfel, mari cate-gorii socio-umane sunt private de resurse, determinând reacţii violente din partea acestora.

2. „Riscul” generator de procese sociale dezorganizante Precum se cunoaşte, riscul semnifică probabilitatea producerii

unor evenimente, de regulă, nedorite de naţiune, ca expresie a incerti-tudinii generate de insuficienţa cunoaşterii proceselor sociale.11

▲ Orice proces social conţine o anume sursă de risc, în funcţie de posibilitatea producerii lui şi de consecinţele producerii acestuia. Importantă este asumarea riscului, adică disponibilitatea unui decident de a opta pentru decizii cu risc ridicat, atunci când acesta produce procese sociale dezorganizante.12

▲ „Riscul” este asociat, de regulă, politicianismului, un fenomen social patologic în interiorul căruia indivizi sau grupuri socio-politice sunt preocupate, din interes, pentru a menţine naţiunea în „stare politică”. Politicienii îşi asumă riscul doar atunci când pro-priile interese sunt afectate. De aceea, corpus-ul producător de valori sociale (poporul) trebuie să determine politicul să acţioneze raţional şi să menţină sub control incertitudinea specifică acţiunii socio-politice.

▲ Pentru o naţiune există riscul de a-şi pierde identitatea, conştiinţa de sine, spaţiul de vieţuire, de a-şi altera funcţiile productivă, gestionară şi integratoare sau de a fi victimă a unei agresiuni în condiţiile în care administratorii puterii o guvernează exclusiv din perspective ideologice. De regulă, formele de risc sunt identificate printr-o evaluare statistică a evenimentelor sau consecinţelor indezirabile ale acestora şi prin cunoaşterea surselor care generează şi produc procese sociale dezorganizante în corpul naţiunii.


Vlăsceanu, p. 516. 12 Apud, Aurelian Bondrea, Starea naţiunii. Concluzii şi opţiuni

pentru România de mâine, pentru viitorul poporului român, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1996, p. 42.

273

d) Sursele generatoare de insecuritate

Sursele „stării de insecuritate” a naţiunii sunt gestionarea ideo-logică ineficientă sau violentă şi agresiunile socio-politice.13

1. Gestionarea (guvernarea) ideologică ineficientă sau violentă

▲ Ideologii care construiesc puterea politică transpun în „social” propria viziune privind producerea şi utilizarea de resurse, dar şi modalităţile de socializare şi de protecţie pentru oameni. Din aceste neechivalenţe se nasc procese sociale dezorganizante care gene-rează tensiuni şi conflicte, pe care le câştigă, de regulă, cei care deţin puterea şi pierd cei lipsiţi de puterea de decizie, deci şi de posibilitatea de a avea acces la producerea, dar mai ales la utilizarea resurselor.

▲ Atât gestionarea (guvernarea) ideologică ineficientă, cât şi cea violentă, devin surse de insecuritate pentru naţiune în condiţiile în care ideologiile aflate în confruntare impun o putere politică cu o viziune exclusivistă în ce priveşte producerea de resurse, cu reper-cusiuni asupra socializării oamenilor. Aceasta generează crizele sistemice (economică şi politică), întrucât deciziile sunt justificate ideologic, fapt ce atrage represiunea trebuinţelor şi separă grupurile socio-politice. Ele sunt crize de raţionalitate, produse sau provocate, în care elitele politice violente conlucrează cu ideologiile antinaţionale.

▲ Administrarea ideologică a naţiunii – ineficientă sau violentă – generează aşa-numitele „fenomene antinaţionale”.14 Acestea consti-tuie vectorii „de străpungere" şi de „dezintegrare" ai naţiunilor, care-i afectează capacitatea de reproducere şi o obligă să-şi modifice matricile simbolice.

2. Agresiunea

▲ „Agresiunea" (lat. agresio = atac) defineşte atacul la funcţiile naţiunii, în primul rând la funcţia ei gestionară – statul –, atât din interiorul naţiunii, cât şi din afara cadrului politico-statal. Ea generează relaţii conflictuale în interiorul naţiunii, iar naţiunea devine subiectul agresat. Din această percepţie s-a născut „dreptul

13 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 420– 424. 14 Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, p. 131.

274

păcii” şi „dreptul războiului”, în care ideologii se confruntă prin implicarea naţiunilor integrate în sintagma „stat-naţiune”.15

▲ Spre deosebire de agresiunea la adresa statului, agresiunea împotriva naţiunii este un atac la libertatea umană, întrucât este îndreptată împotriva „corpus”-ului generator de valori sociale (poporul), care astfel este lipsit de dreptul la „autodeterminare”.

Agresiunea urmăreşte să împiedice naţiunea de a fi ea însăşi, adică de a-şi menţine puterea (democraţia) pentru a hotărî asupra propriului destin. De aceea, toate naţiunile sunt mereu preocupate de menţinerea, conservarea şi afirmarea acest drept, ca „drept al ginţilor”.

▲ „Agresiunea” împotriva naţiunii este produsă din interior de „oligarhia politică", de cele mai multe ori în „conlucrare” cu „grupările internaţionaliste" de orice factură. Oligarhia politică, denumită de sociologii Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, „clicocraţie”,16 constituie guvernarea pe temeiul „algoritmului politic" (adică prin „târguială") şi percepe ca singur criteriu de distribuire a pozi-ţiilor (pârghiilor) în instituţiile statului, doar apartenenţa la partidele din „arcul" guvernamental. Ea acaparează, deci, actul decizional, prin controlul tuturor „porţilor" de intrare în toate domeniile vieţii sociale, parazitând instituţiile şi organizaţiile naţionale.

▲ Agresiunile de orice natură generează un complex de procese sociale dezorganizante, începând cu situaţiile sociale patologice, trecând prin aşa-numitele „crize sistemice” şi terminând cu „situaţiile-limită”. Atunci când acestea reuşesc, transformă naţiunea în societate anomică, în care valorile sunt răsturnate, reglementările devin incoerente, iar normele sociale devin ambigue sau lipsesc, în funcţie de obiectivele „controlorilor puterii”. Naţiunea decade la stadiul de societate fără reguli, iar în corpul ei slăbeşte gradul de integrare socială.

▲ Agresiunile prin elite politice violente produc consecinţe dezorganizante pe toate planurile funcţionale ale naţiunii. Situaţiile-

15 Marian Mitea, Problematica apărării şi agresării naţiunilor în dreptul internaţional. Evaluări critice, în Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, p. 285-309.

16 Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cercetător Radu Baltasiu, Fiinţa naţio-nală sub agresiune ( I ), în „Gândirea militară românească”, serie nouă, nr. 2 / 1998, p. 131-137.

275

limită rezultate din situaţiile sociale patologice şi din aşa-numitele crize sistemice ating funcţia gestionară (statul) şi teritoriul naţional („casa naţiunii”), producând dezordini în organizaţiile care-i întreţin fiinţarea, cu consecinţe imprevizibile pe planul reproducerii.

e) Discontinuităţile produse prin guvernarea ideologică a naţiunii

Discontinuitatea semnifică întreruperea conexiunilor pe care le asigură funcţiile naţiunii pentru întreţinerea capacităţii de a evolua în timp şi spaţiu. Aceasta este marcată prin procesele dezorganizante care produc variaţii bruşte şi în salturi ale valorilor sociale produse prin popor sau prin treceri de la o valoare socială la alta, îndepărtată de ea, care obligă naţiunea să caute alte simboluri pentru a fiinţa şi a se afirma.17

1. Discontinuităţi în plan productiv (producerea de resurse)

Producerea şi utilizarea resurselor informaţionale, energetice şi umane este definitorie în privinţa asigurării identităţii şi capacităţii de reproducere a naţiunii.18

▲ Discontinuităţile pe acest plan au ca premisă prevalenţa proceselor gestionare de „tip confruntare” faţă de cele de „tip conlucrare”. Resursele odată produse, devin „nevoi” ale oamenilor, în general aceleaşi, dar diferenţiate de ideologii care îşi arogă rolul de a crea modele sociale şi deci „modele de nevoi” pentru diferite cate-gorii de oameni, organizaţii sau comunităţi teritoriale ori spirituale. De regulă, nevoile sunt percepute în mod diferit de cei care deţin resursele faţă de cei lipsiţi de resurse.

▲ Discontinuităţile sunt, de regulă, generate de acţiunile violente sau ineficiente ale aşa-numitelor „elite politice”. Acestea sunt evidenţiate, în primul rând, prin „inovaţiile” concepute în domeniul economiei naţionale, marcate de încercări neadecvate şi inoportune de restructurare a acesteia, concomitent cu impunerea soluţiilor care reduc capacităţile productive şi conduc la creşterea dependenţei faţă de „cen-trele de decizie” trans sau supranaţionale.

17 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 424-435. 18 D. Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1923, p. 82.

276

▲ Discontinuităţile sunt rezultatul limitelor de a produce şi a folosi resursele proprii, precum şi a modalităţilor în care statele „de dominaţie” (superputerile) acced la resursele naţiunii respective. Acestea afectează nevoile fundamentale de natură informaţională şi energetică ale unei naţiuni. Identificarea sau sesizarea lor depinde, în primul rând, de gradul de libertate al oamenilor sau organizaţiilor cu anumite roluri şi modalităţi de conştientizare şi de satisfacere a acestor „nevoi”.19

2. Discontinuităţi în planul integrator

▲ Discontinuităţile sunt expresia prevalenţei modalităţilor de guvernare de „tip concurenţial” – motivate ideologic – sau chiar de „tip confruntare” – impuse de ideologii violente, faţă de cele de „tip conlucrare”, pe suportul necesităţilor sociale. Premisele acestora sunt modalităţile ideologice de socializare a oamenilor, întrucât nu favorizează evoluţiile sociale securizante, oamenii nu se raportează la naţiune în modalităţi care să-i menţină identitatea şi capacitatea de reproducere, afectând dominantele simbolice ale naţiunii.

▲ Premisa acestor discontinuităţi o constituie „spargerea” patrimoniului cultural sau deposedarea naţiunii de tezaurul ei cultural. Ele creează presiuni pentru clădirea unor noi simboluri care, deşi alterate, sunt impuse ca naţionale, având repercusiuni evidente, mai ales asupra identităţii şi imaginii sociale a naţiunii.

▲ Sursa care generează cele mai profunde discontinuităţi în plan integrator este agresiunea construcţiilor socio-politice meca-nice din afara cadrului naţional („centrele de putere”, statele „de dominaţie”). Acestea creează şi impun regimuri politice obediente, „exportă” revoluţie, „implementează” democraţie, construiesc structuri politico-statale care depăşesc nivelul naţional, modifică armătura culturală şi impun alte simboluri decât cele naţionale.

▲ Discontinuităţile produc consecinţe perverse pe planul coe-ziunii, omogenităţii, unităţii şi identităţii naţiunii. Acestea sunt mai vizibile la naţiunile care se dezvoltă în medii eterogene, generatoare de simboluri specifice, pentru integrarea funcţională a cărora naţiunile

19 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p. 8.

277

trebuie să dezvolte presiuni operaţional-analitice şi integratoare de pe poziţii concurenţiale sau chiar de confruntare.20

3. Discontinuităţile în planul gestionar

▲ Discontinuităţile sunt generate, în primul rând, de pre-valenţa modalităţilor ideologice de guvernare (de „tip confruntare") faţă de cele de gestionare (de „tip conlucrare"). Aceasta se datorează acţiunilor elitelor politice violente sau incapacităţii de a preveni şi respinge agresiunile socio-politice şi alterează caracterul statului naţional.

▲ Discontinuităţile sunt exprimate de dificultăţile de organizare şi conducere, care provin atât datorită complexităţii mediului socio-politic, cât şi caracterului insecurizant al acestuia. Situaţiile insecu-rizante în care se poate afla o naţiune sunt consecinţa acţiunilor socio-politice ale unor oameni care, odată ce acced la putere, impun soluţii (norme) prin care modifică ordinea socială în beneficiu propriu sau a grupurilor socio-politice pe care le reprezintă.

▲ Discontinuităţile pe acest plan întreţin „starea de inse-curitate” a naţiunii, întrucât poporul este privat de capacitatea de procesare a informaţiilor sociale, iar naţiunea, în ansamblul ei, este privată de informaţie. Într-un asemenea context, ineficienţa sau violenţa puterii politice face posibile agresarea prin manipulări subtile, izolarea statului de naţiune şi transformarea „centrelor de putere” în „receptori" ai problemelor naţiunii, dar şi în „amplifi-catori" ai „stării de insecuritate”.

▲ Discontinuităţile cu cele mai grave consecinţe pe plan gestionar provin din presiunile expansioniste şi din agresiunile care vizează statul naţional, în ansamblul său. Când acestea reuşesc să afecteze, să altereze sau să distrugă funcţiile statului naţional, organizaţiile cu funcţii gestionare nu mai sunt capabile să creeze şi să menţină relaţii de parteneriat cu naţiunile vecine şi devin, la rândul lor, agresive, iar caracterul lor naţional se alterează. Ideologii clasifică statele în „state slabe” sau „state puternice”, în funcţie de capacitatea acestora de a dezvolta agresiuni.21

20 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, p.27. 21 Richard Wagner, Popoare în derivă. Europa de Est la răscruce de

epoci, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 73.

278

SECŢIUNEA A II-A MODALITĂŢI DE INSECURIZARE A NAŢIUNII

ŞI CONSECINŢELE ACESTORA Modalităţile de gestionare politică violentă care aduc naţiunea în

„stare de insecuritate” se evidenţiază, de regulă, prin centralizare decizională şi prin ideologizare totală.

a) Centralizarea decizională

▲ „Centralizarea decizională" este expresia concentrării puterii politice în mâna deţinătorilor de resurse şi individualizarea rezul-tatului violenţei politice combinată cu utilizarea violenţei ca resursă de putere asupra funcţiei integratoare a naţiunii.22 Aceasta produce, în aparenţă, o omogenizare politică a naţiunii, dar, în realitate, se manifestă ca un tip de „agresare generalizată" a acesteia, prin faptul că stabileşte violent ierarhia deţinătorilor de putere.

▲ Orice putere politică violentă decide „pentru naţiune” şi „în numele naţiunii”, cine este „prieten" şi cine este „duşman". Aceasta impune şi mijloacele de acţiune, care se structurează pe două com-ponente: reprimare prin forţă în interior şi război sau alte forme de acţiune în exterior, susţinute, în toate cazurile de instituţii specifice de administrare a violenţei politico-militare – armata şi poliţia.

▲ Principalele mijloace prin care este agresată naţiunea sunt definite în „politicile” practicate de „clicocraţie” în domeniul producerii de resurse informaţionale, energetice şi umane. Deşi această „clicocraţie" se auto-defineşte „elită reformatoare”, în scop propagandistic şi prin publicitate zgomotoasă, nu este capabilă a controla procesele sociale care se dezvoltă în corpul naţiunii, întrucât deciziile sunt impregnate de ideologii, fără o procesare reală a informaţiilor sociale.

▲ Coloratura ideologică a deciziilor sociale nu poate asigura echilibrul social, fapt care are repercusiuni negative asupra canti-tăţii şi calităţii potenţialului uman. Politicile neadecvate pot genera surse de insecuritate în domeniul economic, începând cu erodarea bazei economice şi terminând cu eşecul aşa-ziselor „reforme"


279

preconizate de orice tip de oligarhie politică. Acestea sunt expresia „bătăliei pentru resurse”, sesizată în acerba concurenţă pentru accesul la tehnologie, materii prime, pieţe de desfacere şi credite externe, care ies în evidenţă în funcţie de decizia economică. 23

▲ „Bătălia pentru resurse" şi acapararea resurselor informa-ţionale şi energetice de către o anumită oligarhie, creează inegalitatea economică şi socială. De regulă, oligarhia politică se „războieşte" cu propria naţiune pentru a o deposeda de resurse, cedând, însă, în faţa pre-siunilor venite din partea oligarhiei internaţionale, căreia, în schimbul menţinerii puterii, îi cedează resursele naţionale, i le pune la dispoziţie şi concură la alungarea naţiunii de la propriile resurse.

▲ Centralizarea decizională, în orice formă, generează, pe de o parte „privilegii”, iar pe de alta „marginalizarea socială” a celei mai mari părţi a naţiunii. Aceasta produce fenomene sociale grave, precum pierderea capacităţii şi posibilităţii marilor corpuri profe-sionale de a produce resurse (numite generic „şomaj"); „alienarea" socială sau lipsa de „protecţie socială"; incapacitatea de acces la aşa-numitele „nevoi sociale" şi, în primul rând, la cultură, prin apariţia „nevoilor primare" sau a celor de strictă necesitate pentru vieţuire, adică hrană şi îmbrăcăminte; dereglări în normarea socială, datorate incapacităţii reglementării raporturilor dintre stat şi popor sau dintre diferite grupuri socio-politice; dereglări pe plan demo-grafic, prin scăderea „stării de sănătate" a populaţiei; diminuarea numărului şi calităţii procesorilor de informaţii, prin aşa-numitul „exod de inteligenţă”.

▲ Inegalitatea materială determină inegalitatea socială, fapt care contribuie la apariţia şi evoluţia aşa-zisului tip de „societate dură". Aceasta nu oferă siguranţă socială pentru oameni, nu reduce inegalităţile sociale, nu corectează discriminările acumulate şi nu permite ascensiunea oamenilor pe trepte socio-economice în funcţie de competenţe. Impunerea nevoilor sociale de către elitele politice şi împiedicarea sau alungarea naţiunii de la aceste „nevoi" creează reacţii de autoapărare (sub sintagma „dreptate socială"), care se indi-vidualizează prin violenţă contra puterii politice.

23 Colonel Alexandru Manafu, Securitatea naţională şi războaiele economice, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, anul IX, nr. 2 / 1998, p. 108-113.

280

▲ „Centralizarea decizională” generează şi întreţine un mediu social instabil, amplificat de regulă, din surse de agresiune de natură externă. Acestea pot provoca conflicte interetnice, agresiuni culturale, religioase şi pot crea „frontiere" între diferitele organizaţii, cu consecinţe indezirabile pe plan integrator.

Abordarea acestor procese sociale de pe poziţii ideologice agresive generează sentimentul de frustrare socială, care constituie o importantă sursă de agresivitate24 şi creează condiţiile apariţiei de şi dezvoltării aşa-numitelor „nuclee conflictuale”, întrucât produce dis-funcţionalităţi între comportamentul instituţionalizat şi cel colectiv.

▲ „Centralizarea decizională” denaturează rolul puterii în stat şi situează „economicul" şi „socialul" la discreţia „politicului". În contextul în care gestionarea politică ineficientă agresează grav economia naţională şi identitatea culturală, naţiunea îşi pierde suveranitatea, iar politica socială devine o simplă lozincă, întrucât ea devine componentă a politicii de stat, apanajul elitelor oligarhice. Un astfel de stat nu mai are capacitatea de reglare a conflictelor socio-politice, întrucât, atât intoleranţa politică, cât şi anarhia politică, pe care le generează, conduc la apariţia terorii.25

b) Ideologizarea totală ▲ Orice sistem socio-politic creează şi dezvoltă roluri dife-

renţiate şi instituţii specializate, legate între ele printr-o complicată reţea de relaţii ierarhice. În tot acest proces socio-politic intervin, de facto, ideologii, care clădesc sisteme politice pe suportul centralizării politice sau prin fragmentare politică. Apare, astfel, îndoctrinarea, pornind de la un cod fals de valori dar şi de la un cod real de interese.26

▲ O putere politică aflată în posesiunea tuturor resurselor de putere ignoră „socialul”, deci, poporul şi puterea acestuia (demo-craţia).27 Deciziile fundamentate ideologic, în funcţie de modalităţile de

24 Locotenent Ion Cândea, George Laza, Valorile sociale – mărul discordiei viitoare ? , în „Spirit militar modern”, nr. 2 / 1998, p. 11.

25 Hannah Arendt, Crizele republicii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 158-159.

26 Konrad Lorentz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 119.


281

definire a riscurilor sau surselor de agresiune şi, mai ales, a celor denumite riscuri „de criză şi conflicte”,28 produc efecte perverse.

▲ Ideologii se confruntă pentru câştigarea de noi aderenţi, iar toţi cei care se sustrag influenţei unei anumite ideologii sunt consideraţi cazuri „patologice" de către aderenţii acesteia. În acest context, ideologia naţională este prinsă în vârtejul confruntării dintre ideologiile care au adus la putere o oligarhie politică, fiind exacerbată, transformată în „naţionalism excesiv” sau „spartă” în „n” naţio-nalisme, care distrug spiritul de comunitate.

▲ Într-o astfel de „bulversare politică" se manifestă o lipsă gravă de definire a interesului naţional, întrucât fiecare ideologie care ţinteşte puterea politică se autodefineşte ca promotoare şi apărătoare a interesului naţional. Pe acest fond, în corpul naţiunii se produce ideologizarea totală, ca expresie a agresării ideologiei naţionale de către ideologiile antinaţionale – supranaţionale sau transnaţionale –, adică de către „marile familii politice". Acestea sar la „beregata naţionalului”, acuzat de izolaţionism sau de extremism şi intoleranţă.

▲ Agresarea naţiunii în „spirit” este sprijinită, de regulă, de către oligarhia politică deţinătoare a puterii politice, interesată să domine funcţiile productivă şi gestionară. „Transnaţionalul” („supranaţionalul”) ţinteşte, astfel, funcţia integratoare, lovind în omogenitatea, coeziunea şi unitatea naţiunii. Pe termen lung, ideologizarea totală poate avea efecte de bumerang, prin trezirea din aparenta „letargie" a elitelor naţionale (sociale) şi prin reacţii violente din partea poporului.29

▲ „Ideologizarea totală” induce în corpul naţiunii „boala” de care suferă, în general, partidele politice, adică „birocratizarea”. Astfel, factorul politic, generatorul, dar şi victima ideologizării totale, se transformă în „piaţă politică”,30 unde se legalizează înşelătoria împotriva pieţelor propriu – zise, iar în corpul naţiunii apare aşa-numita

28 Vezi un model de percepţie a riscurilor de insecuritate într-un context geopolitic determinat, la Doina Ghimici, Riscuri de insecuritate în Estul Europei, în „Noua Revistă Română”, serie nouă, nr. 3-4, iunie-iulie 1996, p. 172-179.

29 Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia popoarelor, p. 63.

30 Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, p. 70-71.

282

„clasă politică”, nedefinită, eterogenă, dar privilegiată, care ia locul tradiţionalelor clase sociale.

▲ O putere politică oligarhică încearcă să menţină sub control „corpus”-ul generator de valori sociale (poporul). Elite politice violente creează o „prăpastie” între „vârful” şi „baza” piramidei socio-politice şi generează premisele instituirii unor sisteme politice bazate pe „dictatură" sau pe demagogie (de „tip populist"). Rămân deci eterne cuvintele lui Petre Ţuţea care afirma că „Partidele politice sunt caii la carul de aur al istoriei românilor. Când devin gloabe, poporul român le trimite la abator”.31

▲ „Ideologizarea totală” generează sintagmele „fiecare împo-triva tuturor” şi „toţi împotriva fiecăruia”, conduce la „anarhie”, adică privează naţiunea de funcţia sa gestionară, statul, şi sparge naţiunea în grupuri restrânse, bazate pe alianţe de rudenie, clanuri, interese. Sub masca stăpânirii puterii politice, prin „ideologizare totală”, elitele politice violente acaparează, de fapt, resursele naţiunii şi puterea ei de decizie. Se profilează, astfel, un „nou tip de societate”, în care atât politicul (asociat cu sistemul politic), cât şi politica (acţiunea politică) se reconstruiesc prin raporturi de putere, pe alte baze decât cele naţionale.

c) Distrugerea raţionalităţii sociale a organizaţiilor militare ▲ Consecinţele perverse ale modalităţilor de procesare socială a

informaţiilor se reflectă, fără îndoială, şi pe planul organizaţiei militare, numită generic „Armată”. Orice putere politică tinde să o transforme într-un instrument al statului şi să o folosească pentru administrarea violenţei în numele lui. În orice situaţie, „armata” intră în vizorul politicului, iar ideologii o definesc, cu unele nuanţe, în acelaşi mod, ca „organizaţie special instruită”, căreia îi revine, în cadrul statului, rolul de „a gestiona" violenţa socio-politică prin violenţă militară.32

▲ Armata creată şi întreţinută de naţiune este „armată naţională”, iar raţionalitatea ei se deosebeşte fundamental de cea a armatelor construite de imperii, „centre de putere” şi state „de dominaţie”. Aceasta îşi menţine caracterul „naţional” atâta timp cât gestionează violenţa socio-politică „în numele naţiunii” şi ca expresie a voinţei naţiunii, deci a misiunilor conferite prin Constituţie şi atâta timp cât nu

31 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 82. 32 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 444– 446.

283

provoacă sau nu produce violenţă ca urmare a presiunilor venite din partea statului ideologic sau a „centrelor de putere” şi în numele acestora.

▲ Puterea politică menţine Armata ca „actor socio-politic" în funcţie de interes şi de capacitatea de a manevra elitele militare în folos propriu, fapt pentru care ea se poate situa în interiorul sau în afara deciziei politice. Aceasta depinde de ascendentul asupra puterii politice, în care un rol fundamental îl joacă atât „masa" – prin număr şi valoare, cât, mai ales elitele militare, prin relaţiile stabilite cu puterea politică.

▲ Ca „actor”, Armata nu are acces la „toată” informaţia de care are nevoie, fiindu-i astfel afectat sentimentul „sacrului”, adică acel sentiment care să-i permită şi să o determine să acţioneze „în numele naţiunii" şi nu al statului oligarhic. Ideologiile care nasc puteri politice oligarhice recunosc în armată o „organizaţie special instruită”, căreia îi transferă responsabilitatea legitimă, fundamentală şi specifică de utilizare în mod sistematic, dar numai în cadrul statului şi „în numele statului”, a „violenţei organizate”.

▲ Atât „centralizarea decizională”, cât şi „ideologizarea totală” produc desuetudinea conceptului „apărare naţională".33 Din „apă-rarea naţiunii”, acesta se transformă în „apărarea statului”, identificat cu puterea politică oligarhică. Transformarea armatei, poliţiei şi a structurilor informative secrete în instituţii socio-politice, conduce la abordarea de pe poziţii ideologice a oricărei mişcări sociale.

▲ O putere politică oligarhică creează elite militare după modelul elitelor politice violente, deci elite militare violente sau obediente. Acestea menţin organizaţiile militare în situaţia de „instrument de forţă al statului”, creează stări tensionale34 în aceste organizaţii, reduc capacitatea poporului de a le construi ca suport al puterii sale şi le obligă la violenţă.

Organizaţiile militare se menţin ca putere a naţiunii, înglobând informaţie, resurse şi forţă, numai atunci când reuşesc să domine „politicul”, să-l tempereze şi să-l oblige să funcţioneze în mediul social conferit de naţiune.35

33 Teodor Repciuc, „Apărarea naţională" – un concept depăşit ?, în

„Spirit militar modern”, nr. 2/1988, p. 8. 34 General de divizie(r), dr. Gheorghe Arădăvoaice, Managementul

conflictelor în organizaţia militară, în „Spirit militar modern”, nr. 2/1998, p. 26-27.

35 Mihai Turcu, Armata ca instrument de forţă al statului, în „Spirit militar modern”, nr. 1/1999, p.19;

284

d) Agresiunea Premisa agresiunii este agresivitatea, definită ca un „com-

portament verbal sau acţional ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalţi”.36 La originea ei se consideră a fi „jocul reciproc al factorilor ereditari, influenţele psihologice şi culturale, structura sistemului nervos central, de asemenea mecanismele hormonale şi modelele sociale”.37

▲ Agresiunea – ca manifestare fenomenologică a violenţei socio-politice – nu este specifică organizărilor sociale, ci construcţiilor mecanice (feudele şi imperiile) care-şi realizează interesul prin raporturi de putere. Specialiştii care au abordat problematica agresiunilor, extrem de complexă şi variat interpretată, au identificat diverse tipuri de agresiuni, în funcţie de teoriile şi doctrinele utilizate (agresiuni militare, economice, culturale, ecologice, psihologice, informaţionale etc.).38

▲ Orice tip de agresiune are ca sursă o opţiune ideologică, întrucât în spatele manifestărilor violente ilustrate de „bătălia pentru resurse” se află o ideologie. Principala sursă de agresare a unei naţiuni vine din interiorul acesteia, de la ideologii care construiesc statul ca raport de putere socio-politică. Ea se conjugă, de regulă, cu agresiunea produsă din afara „casei naţiunii” prin construcţiile socio-politice me-canice, care au ca suport ideologiile antinaţionale.

1. Agresiunea prin elitele politice violente ▲ Practica politico-statală confirmă că în interiorul naţiunii, ca

organizare socială spiritualizată, puterea socio-politică este exercitată de către o minoritate. Chiar şi în organizările sociale auto-definite „democraţii moderne”, aparatul administrativ este condus de un mic număr de funcţionari, iar funcţiile elective şi cele guvernamentale sunt monopolizate de profesionişti ai politicii (numite elite), care creează şi recreează tipul de societate în care cetăţenii şi organizaţiile lor nu deţin puterea politică.

▲ De regulă, elitele socio-politice se implică în gestionarea „socialului” numai în interiorul instituţiilor statului, adică în înalta

36 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 446– 454. 37 Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu, p. 21-22. 38 Colonel Ioan Juncu, Agresiune socială şi starea securităţii

naţionale, în, Agresiune şi apărare psihologică, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 10.

285

administraţie a statului. Exercitând responsabilităţi în articulaţiile administrativului cu politicul, membrii acestora se detaşează de restul înaltei administraţii, aparţinând, în fapt, „mediului decizional central”39 (sau aşa-zisei „nomenclaturi”).

▲ Manifestările întreţinute prin implicarea ideologiilor în reglarea proceselor sociale din perspectiva interesului de grup sunt „semne” ale degenerării acţiunii politice, sursa lor fiind reprezentată de „corupţia politică”. Corupţia este expresia „degradării morale”40 a elitelor politice violente, apare în mediul politic birocratic, subminează puterea poporului (democraţia) şi buna administrare şi erodează capacitatea organizaţiilor cu funcţii de gestionare publică.

▲ Agresarea naţiunii de către elitele politice violente gene-rează consecinţe sociale perverse în toate planurile vieţii sociale şi asupra tuturor funcţiilor naţiunii. Acestea se individualizează prin sărăcie, conflicte socio-politice, legitimitatea scăzută a guvernului, predominarea unui partid politic sau a unei elite.

▲ Manifestările violente ale „politicului” sunt posibile în contextul în care recrutarea înalţilor funcţionari nu se face prin sistemul meritocratic, iar politica devine „profesiune” acaparată în exclusivitate de astfel de elitele politice violente. Acestea controlează recrutarea, deformează activismul social, iar militantismul de partid le oferă o resursă politică pentru a se menţine la putere.

▲ Elitele politice violente creează grupuri de presiune care intervin în sfera „politicului” pentru a influenţa corpurile socio-profesionale şi aşa-numita „societate civilă”. În acest context, violenţa politică reprezintă un refuz al normelor politice, o deviere de la acestea, evidenţiată în tipologii de comportament socio-politic, precum atacurile violente asupra regimului politic pentru a-l slăbi şi a-l răsturna, dar şi răzmeriţele, marile mişcări populare,41 atentatele, asasinatele politice.

▲ O putere politică violentă nu este capabilă şi nici interesată să-şi armonizeze obiectivele cu grupurile socio-politice (partide, sindicate, grupuri de interese) care fac opoziţie. De aceea, este obligată

39 Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 60.

40 Georges Corm, Noua dezordine economică mondială. La izvoarele insucceselor economice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 61.

41 Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, traducere de Oana Popârdea, Polirom, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1997, p. 68-76.

286

să utilizeze amplu puterea de manifestare şi influenţare, mai ales prin campanii mediatice, având ca ţintă opinia publică, prin apelul la unele elite sociale sau chiar prin provocarea deliberată a unor manifestaţii de stradă, pe care le controlează şi le dirijează în interes propriu.

2. Agresiunea prin ideologiile antinaţionale şi prin „centrele

de putere” Orice ideologie antinaţională imaginează o „lume” care transcede

frontierele naţionale şi spiritul naţiunilor, în care toate naţiunile dintr-un areal determinat, care au capacitatea de a se exprima prin puterea poporului (democraţia) şi prin statul naţional, urmează să se constituie în grupări regionale legate laolaltă din punct de vedere economic, tehnologic şi spiritual, într-o „lume fără frontiere”.42

▲ Ideologiile antinaţionale (cu variantele lor – transnaţionale sau supranaţionale) încearcă să destructureze actuala ordine inter-naţională clădită pe principiul naţional şi pe „ordinea naţiunilor”. Pentru a distruge ordinea naţiunilor, ideologiile antinaţionale agre-sează selectiv sau concomitent, toate funcţiile naţiunilor, în funcţie de interesele centrelor de putere care se află în spatele lor.

▲ Cele mai perverse consecinţe la produce astăzi „globalismul declarat”, care poate genera presiuni de natură să crească discrepanţele de ordin productiv, gestionar şi integrator dintre un „centru” bogat şi o „periferie” săracă. Acesta creează la început modele de „regimuri glo-balitare”,43 un alt tip de totalitarism, care diferă doar ca imagine şi ca nuanţă de totalitarismul socio-politic cunoscut în Europa secolului XX.

▲ Cea de-a doua categorie de ideologii globaliste este repre-zentată de „masoneria internaţionalistă”, un „globalism mascat”. Deşi susţine că nu intervine în viaţa politică a naţiunilor, multe din organizaţiile masonice internaţionaliste iniţiază studii pe diverse probleme ale lumii contemporane, încercând să penetreze şi să domine organizaţiile cu funcţii gestionare publice.44

42 Herman Bryant Maynard jr., Susan E. Mehrtens, Al patrulea val. Afacerile secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p. 40.

43 Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Dacia, Bucureşti, 1998, p. 59-61.

44 Vezi, pe larg, Sege Hutin, Les Franc-Maçons, Paris, 1960; Bernard Vaillant, Les sociétès sècretes, Paris, De Vecchi Poche, 1987; Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Istoria Franc-Masoneriei (926-1960), Editura Tempus, Bucureşti, 1992.

287

e) Consecinţele insecurizării naţiunii Indiferent dacă această agresiune este produsă de către elitele

politice violente („oligarhiile politice”) sau de către grupările interna-ţionaliste, ea poate determina două genuri de situaţii-problemă, care sunt, în acelaşi timp, surse de insecurizare a naţiunii: situaţiile sociale patologice şi crizele sistemice generatoare de situaţii-limită.45

1. Situaţiile sociale patologice Când ne referim la „situaţii sociale patologice”46 nu ne exprimăm

metaforic. Avem în vedere, ca şi alţi analişti, posibilitatea ca organi-zările sociale şi oamenii să involueze în modalităţi care să fie realmente patologice.

▲ Prin „stare patologică” înţelegem situaţia critică în care naţiunea, ca organizare socială, se dereglează în modalităţi care destructurează organizaţiile cu funcţii gestionare explicite. Rezultatul acestor destructurări sunt denumite generic „societăţi anomice”.47

Termenul semnalează răsturnarea valorilor, ambiguitatea sau lipsa normelor, incoerenţa reglementărilor. De regulă, ele induc „stări de insecuritate”, întrucât creează situaţii în care nu se mai ştie ce este posibil şi ce nu, ce este drept şi ce nu este, care sunt sau nu sunt revendicările şi speranţele legitime.

▲ Situaţiile sociale patologice sunt posibile în contextul în care elitele politice devin violente şi abuzive, iar odată ajunse la putere, creează o „lume a banului” – devenită o „credinţă” sau o instituţie, în locul unei „lumi a oamenilor”. Într-o astfel de „lume”, banul devine atât „pasiune”, cât şi „reprezentare”.48 Fiind o consecinţă de ordin ges-tionar, „situaţiile sociale patologice” afectează atât funcţia productivă (producerea şi utilizarea resurselor naţionale), cât şi funcţia integratoare (coeziunea, omogenitatea şi unitatea naţiunii). Ele sunt rezultatul unei politici turbulente, agresive şi ineficiente, în acelaşi timp, a cărei primă trăsătură este incertitudinea generatoare de haos social.

45 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 454-462. 46 Vezi discuţia despre „patologiile sociale”, la Michel Lallement,

Istoria ideilor sociologice, vol.II, Editura Antet, p. l64-167. 47 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol.I, p. 137. 48 Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei,

p. 125-131.

288

▲ „Situaţiile sociale patologice”, întreţinute atât de „nevoia de violenţă”49 a unor grupuri exclusiviste, cât şi a acţiunilor politice violente ale statului administrator al puterii în folosul oligarhiei politice şi a grupurilor obediente, produc consecinţe sociale perverse pe planul funcţiilor productivă şi integratoare.

Pe planul funcţiei productive, acestea se manifestă prin: crearea de „societăţi paralele”, „pauperizarea” celei mai mari părţi a popo-rului; „obedienţa” faţă de „cei puternici” sau faţă de capitalul străin; „decapitalizarea” prin violenţă a economiei naţionale; alungarea naţiunii „reale” de la resurse; „nesiguranţa” celor lipsiţi de putere şi de resurse.

Pe planul funcţiei integratoare, acestea se manifestă prin: sepa-ratism etnic, aculturaţie, separatism confesional, integrism confesional, alungarea naţiunii „reale” din spaţiul naţional, autoritarism, dictatură.

▲ „Situaţiile sociale patologice” produse ca expresie a ges-tionării politice ineficiente de către elite politice incompetente şi hrăpăreţe produc, pe fond, aceleaşi consecinţe perverse asupra funcţiilor productivă, respectiv integratoare.

Pe planul funcţiei productive, acestea se manifestă prin: erodarea bazei economiei naţionale, eşecul reformelor preconizate, pierderea pieţelor tradiţionale, subordonarea statului faţă de alte state.

Pe planul funcţiei productive, acestea se manifestă prin: fapte antisociale, exacerbarea naţionalismului extremist, conflicte de interese dintre diferitele grupuri socio-politice, exodul de inteligenţă, scăderea rezistenţei la boli, pauperizarea spirituală, deformarea instituţiilor statului şi erodarea credibilităţii lui, instabilitatea socială.

▲ Procesele sociale perverse, fie că sunt generate şi între-ţinute de o guvernare politică violentă sau ineficientă, creează o „societate fără reguli”(anomică). Aceasta degenerează într-o „stare socială negativă”, caracterizată prin slăbirea sistemului de norme, a gradului de integrare socială, exprimate prin neputinţă, confuzie sau conflicte. Procesul social definit anomie duce la slăbirea controlului social, la manifestări deviante şi la încălcări ale ordinii sociale, întrucât generează alienarea socială şi devianţa socială.

49 Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa rituală la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor, p. 267.

289

2. Crizele sistemice ▲ La insecurizarea naţiunii, pe lângă proliferarea „situaţiilor

sociale patologice” concură şi ceea ce sociologii numesc „crize sistemice”. Expresia desemnează blocarea funcţionalităţii unor orga-nizaţii asupra cărora sistemul socio-politic produce presiuni pentru a le menţine în „stări aproape de echilibru”. În această categorie intră crizele economice, crizele politice, dar şi crizele care paralizează statele, făcându-le nefuncţionale.

▲ Primul „semnal” de criză îl constituie deformarea sau blocarea, în mod sistematic, a comunicării între părţile care se ra-portează la valori şi interese contradictorii, opuse, deci ireconciliabile. Acestea au la origine condiţiile integrării silite în sistem, pe baza cărora se manifestă aşa-numitele contradicţii între intenţiile declarate ale unor grupuri socio-politice (partide, organizaţii politice), concretizate în acţiunea strategică a fiecărui grup sau a unor grupuri asociate.

▲ Toate organizările socio-politice au o mare deschidere spre corupţie, deci şi spre violenţă, din care rezultă „modele” incom-patibile de însuşire a avuţiei produse social. Ideologii implică statul în tratarea „bolilor” pe care le induc în corpul naţiunii, iar aşa-numitele crize sistemice, devin crize de ordin gestionar, induse din instituţiile cu funcţii administrative.

▲ În situaţiile în care procesul de gestionare a avuţiei produse social ia forma distrugerii capitalului, apar semnele „crizei econo-mice”. Aceasta are ca domeniu de referinţă sistemul economic ce necesită, de regulă, un input de capital şi un output de valori consu-mabile repartizate, în timp, păturilor sociale, după criterii normative ce exprimă interesul elitelor politice care administrează „puterea”.50

• „Criza economică” induce germenii „stării de criză” în corpul naţiunii în condiţiile erodării bazei economice, adică a „stâlpului” de susţinere a organizării sociale, în jurul căruia îşi clădeşte „starea de securitate”. Acest proces social devine factor de risc, individualizat prin declinul producţiei, dezechilibrarea balanţei comerciale, devalo-rizarea monedei naţionale, creşterea deficitului bugetar, a ratei inflaţiei şi accentuarea disparităţilor din economia naţională.

• „Criză economică” generează violenţă socio-politică în condiţiile în care naţiunea este obligată de statul administrator al puterii să intre în concurenţă acerbă cu alte naţiuni pentru accesul

50 Jurgen Habermas, Comunicare şi cunoaştere, p. 285.

290

la materii prime şi tehnologii, pieţe de desfacere ori credite externe. Aceasta este amplificată în condiţiile în care presiunile „centrelor de putere" au drept consecinţă interzicerea accesului naţiunii la surse de materii prime şi pieţe de desfacere, pierderea unor pieţe tradiţionale care reprezintă şi surse de materii strategice sau întreruperea apro-vizionării cu resurse vitale.

▲ „Criza politică” este definită ca „blocaj structural al sistemului politic sau un impas major în funcţionarea acestuia”51 sau ca rezultat al trecerii „de la o fază de stabilitate structurală a sistemului politic propriu unei societăţi la o fază de instabilitate externă“.52 Ideologii apreciază o criză politică prin câţiva indicatori empirici: degradarea considerabilă a imaginii „clasei politice” care deţine puterea; degradarea capacităţii grupurilor socio-politice de a susţine „politica tradiţională”; extinderea crizei în grupurile de presiune, atât la asociaţii, cât şi la sindicate şi corporaţii.

• „Criza politică” constituie, în acelaşi timp, juxtapunere de crize care conduc la o criză generală a democraţiei (puterea popo-rului). Ea poate constitui, concomitent, criză de reprezentare, de participare şi de angajament.

• „Criza politică” este percepută doar în raport de formele convenţionale de participare politică (alegerile), precum şi de formele neconvenţionale (răspunsurile la sondaje, angajamentul diferitelor asociaţii). Astfel, criza politică primeşte, concomitent, următoarele semnificaţii: criză de raţionalitate, criză de legitimare şi criză de identitate.

Concluzie: „Insecuritatea” este o stare emoţională care decurge din

conştientizarea riscurilor, ameninţărilor, pericolelor ori agre-siunilor potenţiale la adresa naţiunii, generate de „situaţiile sociale patologice” sau de „crizele sistemice” ori consecinţa acestora. Ea exprimă discontinuităţile produse prin guvernarea ideologică a naţiunii, incapabilă să organizeze satisfacerea necesităţilor sociale şi afectează „spiritul de comunitate”.


Vlăsceanu, p. 146. 52 Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura

civică, p. 64.

291


elaborate sau reformulate 1. Insecuritatea este un proces social pervers ce exprimă

conştientizarea unei ameninţări sau pericol ori agresiuni potenţiale sau actuale şi care dezvoltă o stare emoţională care conduce la perturbarea proceselor sociale organizante prin care naţiunea se reproduce.

2. Ameninţarea este generată de procesele sociale dezorga-nizante rezultate din gestionarea (guvernarea) pe baze doctrinare (ideologice) a necesităţilor sociale sau din intervenţia brutală în social a competitorilor la „masa succesorală” a naţiunii. Ea este percepută mai ales în contextul în care agresiunile produse din interiorul naţiunii prin elite politice violente se conjugă cu presiunile şi agresiunile întreprinse din afara cadrului naţional în spatele cărora se află, aproape întotdeauna ideologiile antinaţionale (cu variantele transna-ţionale şi supranaţionale), care impun modele socio-politice, străine de spiritul naţiunii.

3. Pericolul exprimă sentimentul şi conştientizarea existenţei vulnerabilităţilor naţiunii pe plan productiv, gestionar şi integrator, produse prin intervenţia în social a ideologiilor agresive sau a construcţiilor mecanice, pentru a slăbi puterea poporului (democraţia). „Starea de pericol” este evidentă în momentul în care corpus-ul generator de valori sociale (poporul) este alungat de la actul de decizie, ca efect al structurării puterii socio-politice sub presiunea ideologiilor violente sau obediente unor „centre de putere”.

4. În esenţă, insecuritatea exprimă agresarea „spiritului de comunitate” care generează sentimentul de incertitudine (urmată adesea de teamă) şi de risc la adresa identităţii şi a capacităţii de reproducere a naţiunii. Aceşti indici sunt generaţi de abordarea ideologică sau eronată a socialului de către decidenţii socio-politici, dar mai ales de deciziile care produc involuţii pe plan productiv şi integrator, „stări sociale patologice”, aşa-numitele crize sistemice sau aduc naţiunea în situaţii-limită exprimate în situaţii conflictuale şi agresiuni.

5. Incertitudinea, ca „stare” ce exprimă incapacitatea de a prevedea şi controla procesele sociale dezorganizante, influenţează comportamentul individual şi colectiv, afectează construirea procesului

292

de decizie necesar rezolvării problemelor sociale, dar şi capacitatea poporului de a realiza procesări interogative performante, cerute de nevoile de gestionare publică.

6. Riscul semnifică probabilitatea şi posibilitatea izbucnirii „crizelor sistemice” (economică şi politică) datorate acţiunilor violente sau ineficiente ale elitelor socio-politice care conlucrează cu ideologiile antinaţionale şi cu construcţiile socio-politice mecanice pentru a controla şi domina naţiunea. În astfel de situaţii, există riscul ca naţiunea să-şi piardă identitatea, conştiinţa de sine, spaţiul de vieţuire, concomitent cu funcţiile care-i asigură caracterul organic (productivă, gestionară şi integratoare) şi să fie pradă uşoară oricărei agresiuni.

7. Agresiunea defineşte atacul la funcţiile naţiunii, în primul rând la funcţia ei gestionară, statul, atât din interiorul naţiunii, cât şi din afara cadrului politico-statal, de către „oligarhia politică" – de cele mai multe ori în conlucrare cu „grupările internaţionaliste" de orice factură. Spre deosebire de agresiunea la adresa statului, agresiunea împotriva naţiunii este un atac generalizat la libertatea umană, întrucât este îndreptată împotriva corpus-ului generator de valori sociale (poporul), care astfel este lipsit de dreptul la „autodeterminare”.

8. Toate aceste componente ale „stării de insecuritate” generate de guvernarea ideologică produc discontinuităţi în corpul naţiunii, îi dezorganizează funcţiile, îi diminuează capacitatea de a evolua în timp şi spaţiu, de a se menţine ca organizare socială, evidenţiate pe plan productiv – prin slăbirea capacităţii de producere şi utilizare a resurselor, pe plan integrator – prin dezorganizarea spiritului de comunitate şi pe plan gestionar – prin diminuarea capacităţii de satisfacere a „nevoii de protecţie” a oamenilor şi organizaţiilor.

9. Insecurizarea prin centralizarea decizională, ca urmare a concentrării puterii politice în mâna deţinătorilor de resurse, instaurează în corpul naţiunii un „raport de dominaţie" prin agenţii de putere, „clienţii" guvernanţilor şi funcţionarii statului, transformă statul în instrument de dominaţie, în „patron”, instaurează teroarea, generând, pe de o parte „privilegii”, iar pe de alta „marginalizarea socială" a celei mai mari părţi a naţiunii şi produce fenomene şi conflicte sociale.

10. Insecurizarea prin ideologizarea totală, produsă de deţinătorii puterii politice ca urmare a îndoctrinării, impune în corpul naţiunii un cod fals de valori dar şi un cod real de interese, prin care mase mari de oameni sunt adunate, persuasiv, într-un singur „bloc politic" sau împărţite în grupuri (etnice, religioase, politice), dar şi

293

birocratizarea – boala partidelor politice, prin care factorul politic se transformă în „piaţă politică”, iar naţiunea este adusă în stare de „anarhie”.

11. Insecurizarea prin distrugerea raţionalităţii sociale a organizaţiilor militare transformă armata în instrument al statului, care o foloseşte pentru susţinerea violenţei socio-politice utilizată de deţinătorii puterii, elitele militare sunt aduse în interiorul actului de decizie şi în folosul puterii, iar armata devine producător de violenţă. O putere politică oligarhică creează elite militare după modelul elitelor politice violente, deci elite militare violente sau obediente.

12. Efectele cele mai distructive sunt produse de insecurizarea prin agresiune, ca rezultat al confruntărilor dintre opţiunile ideologice privind modalităţile de dominare şi de supunere a naţiunii. Principala sursă de agresare a unei naţiuni vine din interiorul acesteia, de la ideologiile care reuşesc să construiască statul ca „raport de putere socio-politică”. Ea se conjugă, de regulă, cu agresiunea produsă din afara „casei naţiunii” prin construcţiile mecanice, care au ca suport ideologiile transnaţionale sau supranaţionale.

13. Consecinţele insecurizării naţiunii sunt „situaţiile sociale patologice” – care dereglează naţiunea, menţin o permanentă stare de incertitudine, generează haos social şi crizele sistemice, exprimate prin crizele economice, crizele politice, dar şi crizele care paralizează statul naţional, făcându-l nefuncţional.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Ce semnificaţie are insecuritatea şi ce consecinţe produce în

planul funcţiilor naţiunii? 2. Ce procese sociale generează ameninţarea şi cum este

percepută de către elitele politice şi elitele sociale? 3. Ce exprimă pericolul şi în ce situaţii este evidentă starea de

pericol? 4. Care sunt indicii de evaluare a insecurităţii unei naţiuni? 5. Ce semnificaţie are pentru naţiune incertitudinea şi ce efecte

produce pe planul construirii procesului de decizie? 6. Ce semnificaţie are pentru naţiune riscul şi căror acţiuni se

datorează? 7. Ce semnificaţie are agresiunea şi cum afectează aceasta

libertatea umană?

294

8. Care sunt modalităţile generice de insecurizare a unei naţiuni? 9. Care este principala sursă de agresare a unei naţiuni şi ce rol

au elitele sociale pentru cunoaşterea şi contracararea acesteia? 10. Care sunt consecinţele insecurizării naţiunii şi ce consecinţe

produc acestea pe planul funcţionării naţiunii şi statului naţional? C. Bibliografie minimală 1. Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti,

1997. 2. Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,

1997. 3. Michel Albert, Capitalism contra capitalism, traducere de Bogdan

Ghiu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 4. Lucian Culda, Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor în

procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti, 1995. 5. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 6. Aurelian Bondrea, România la începutul secolului XXI. Starea

naţiunii 2004. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004. 7. Georges Corm, Noua dezordine economică mondială. La izvoa-

rele insucceselor economice, traducere de Ioana Rotund, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.


9. Konrad Lorentz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, traducere din limba germană de Vasile V. Poenaru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

10. Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, traducere de Oana Popârdea, Polirom, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1997.

11. Ernest Gellner, Condiţiile libertăţii umane. Societatea civilă şi rivalii ei, traducere de Andrea Poruciuc, Polirom, Iaşi, 1998.

12. Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Dacia, Bucureşti, 1998.

295

TEMA 10 SITUAŢIILE CRITICE – PREMISA SAU CONSECINŢA „STǍRII DE CRIZǍ” A GUVERNǍRII IDEOLOGICE Consideraţii programatice ▲ Motivaţia temei Etimologic, noţiunea „criză” vine din limba greacă, semnificând

„decizie” în legătură cu o situaţie dificilă, iar în limba română este definită ca o „perioadă de tensiune, de tulburări (adesea decisive), în care se manifestă neconcordanţele sau contradicţiile”.1 Ea este un produs al filosofiilor, preluat de ideologii incapabili de procesare corectă a informaţiilor sociale şi, deci, interpretat în funcţie de interesele propriilor grupuri socio-politice din care se revendică.

Înţelesul ştiinţific al crizei este oferit de limbajul medical. De aici s-a acceptat că o criză semnifică faza din evoluţia unei boli în care se decide dacă puterea de vindecare a organismului este suficientă pentru însănătoşire. „Boala” este o situaţie critică obiectivă, iar conştiinţa pa-cientului constituie doar premisa factuală a perceperii şi suportării „bolii” şi simptomul abaterii organismului de la starea de „sănătate”.

Tema a fost elaborată din nevoia de a identifica sursele care generează şi întreţin aşa-numita „criză a naţiunii”, de a argumenta incapacitatea ideologilor de soluţionare corectă a unei situaţii critice şi de a susţine cu argumente ştiinţifice nevoia de prevenire şi contracarare a erorilor de interpretare a unei crize sociale.

▲ Obiective – înţelegerea semnificaţiei sociale a situaţiilor critice în care se

poate afla o naţiune într-un context socio-politic determinat; – cunoaşterea modalităţilor ideologice de provocare şi întreţinere

a unei crize sociale şi a consecinţelor acesteia asupra funcţiilor naţiunii; – dezvoltarea capacităţii de analiză a surselor generatoare de

situaţii critice şi de gestionare a unei crize sociale.

1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei,1975,

p. 21; Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 234.

296

SECŢIUNEA I IDEOLOGIILE ŞI AŞA-NUMITELE „CRIZE ALE NAŢIUNII”

a) Interpretarea nesatisfăcătoare a „crizelor” sub presiunea

ideologiilor

▲ Ideologii sunt incapabili să construiască organizaţii cu funcţii de gestionare a „socialului”. Naţiunile, ca organizări sociale, nu pot fi gestionate ideologic, ci numai guvernate, administrate, întrucât se află în „stări departe de echilibru” generate şi întreţinute de procesele sociale organizante şi funcţionale. De aceea, situaţiile critice în care se pot afla naţiunile în anumite împrejurări geopolitice, conjuncturale, denumite de ideologi „crize ale naţiunii”, reflectă blo-carea unor procese sociale organizante care afectează capacitatea de întreţinere a identităţii spirituale – conştiinţa de sine–, de conservare a spaţiului şi de satisfacere a necesităţilor sociale, cu consecinţe dezor-ganizante pe planul reproducerii performante.2

▲ Ideologii consideră că orice „societate”, deci şi naţiunea, este crisogenă, însă percepţia asupra surselor de criză sunt adesea contradictorii. Pentru ideologii care deţin puterea politică, criza este un fenomen provocat de forţele socio-politice care se pregătesc să răstoarne ordinea instituită, iar pentru cei care se pregătesc să recucerească puterea politică, criza este generată de regimul politic aflat în pierdere de resurse de putere (informaţie, bogăţie şi forţă).

▲ Pe măsură ce „criza“ a fost conştientizată şi s-au identificat tot mai multe elemente de definire, ştiinţele sociale s-au implicat în investigarea şi interpretarea acesteia. Însă, majoritatea acestora nu s-au putut desprinde de interpretările ideologice, fiind obligate să preia din discursul ideologic termeni, dar şi clasificări, interpretări, criterii de evaluare. Diversitatea interpretărilor pe care ştiinţele sociale o dau crizei, sub presiunea ideologiilor, decurge din natura „sectorială” a abordărilor, dar şi din influenţele exercitate de ideologi. Diferitele sensuri care se atribuie crizei3 ignoră procesele sociale perverse pe

2 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 467-471. 3 Vezi, comentariu, la dr. Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare.

O perspectivă politico-militară şi educaţională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p. 29-30.

297

care decidenţii politici le generează, deoarece nu conştientizează nece-sităţile sociale şi nu acţionează deliberat pentru satisfacerea lor.

▲ De regulă, ideologii şi oamenii implicaţi în funcţionarea statelor (guvernanţii, funcţionarii) evită folosirea noţiunii „criză”. Explicaţia constă în faptul că sursa ei originară rezidă în incapacitatea lor de a gestiona pertinent procesele sociale care asigură menţinerea şi dezvoltarea funcţiei productive a naţiunii (producerea de resurse) dar, mai ales, utilizarea şi repartiţia acestora, în limitele modalităţilor de guvernare.4

▲ Ideologii nu sunt capabili să definească o „criză socială” deoarece se află în competiţie pentru alocarea resurselor politice,5 iar menirea lor este de a apăra şi promova interesele grupului socio-politic pe care-l reprezintă, aflat în conflict cu alte grupuri pentru cucerirea puterii. Aceştia confundă necesităţile sociale cu propriile necesităţi şi interese, recunoscând evidenţa realităţii doar în măsura în care aceasta le poate servi interesele şi consideră că o criză este un atentat la puterea politică.

▲ Decidenţii politici, subordonaţi unor ideologii ineficiente sau violente, nu pot să beneficieze de interpretarea corectă a situaţiilor critice pentru că aşa-numiţii „analişti-politici”, la care apelează, se pronunţă în funcţie de poziţiile lor în interiorul sistemului socio-politic. Ei nu pot realiza analize realmente corecte, deoarece nu iau ca domeniu de referinţă naţiunea, ci raporturile de putere din interiorul statului. Unii analişti politici ai fenomenului criză, adepţi ai reconstruirii socialului pe alte baze decât cele naţio-nale, asociază în mod intenţionat conştiinţa de sine a naţiunilor la ideologiile generatoare de imperii.6

b) Confruntarea dintre ideologi generează violenţa socio-politică ▲ Ideologii care construiesc o putere politică ineficientă gene-

rează situaţii critice marcate de producerea violenţei socio-politice

4 Florin Marcu, Dicţionar uzual de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997, p.101.

5 Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 299-304.

6 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, p. 27.

298

difuze în corpul naţiunii.7 Aceasta acoperă comportamente, dispute violente, rivalităţi dintre grupuri socio-politice, secte, comunităţi rurale sau urbane, lupte între corporaţii, răzmeriţe spontane sau revolte, fără a omite „brigandajul" (haiducia modernă) sau banditismul care invocă nedreptăţi sociale sau politice. Ideologii care construiesc o putere politică violentă, controlează, domină şi supun naţiunea prin tiranie sau despotism, represiune sau teroare.

▲ Puterea politică violentă, confruntată permanent cu alterarea sau diminuarea capacităţii de a controla, domina şi supune naţiunea, subsumează tirania (despotismul), represiunea şi teroarea unei „strategii” în care integrează forţele socio-politice obediente şi forţele armate conduse de elitele militare obediente. Aceste modalităţi de administrare a puterii generează situaţii critice marcate de procese sociale dezorganizante, precum: violenţa contra puterii sau violenţa „de jos”, definită ca violenţa „de masă” (răscoale, revoluţii, lovituri de stat ori puciuri), violenţa puterii politice sau violenţa „de sus”, produsă în situaţia în care puterea politică este acaparată de „oligarhii politice” care aduc naţiunea în afara actului decizional.

▲ Răscoala, revoluţia şi lovitura de stat sunt tipurile de violenţă care exprimă, în cel mai înalt grad, existenţa unei „crize sociale“ sau care pot provoca o „criză socială". Acestea sunt considerate de ideologi ca atentat la puterea politică şi nu reacţie a poporului faţă de modalităţile ineficiente sau violente de gestionare. Puterea politică violentă consideră formele de violenţă „de jos” ca „atentat” împotriva ei, în funcţie de interese şi de consecinţele pe care le produc pe planul resurselor de putere.

▲ Ideologii au o perspectivă specifică asupra confruntării militare.8 Dacă aceasta serveşte interesele puterii politice în acţiuni agresive marcate de conflictul armat cu alte state, intervenţie militară, invazie, incidente militare, apărarea contra „violenţei de jos”, este considerată ca legitimă. Dacă se defineşte ca „violenţă de jos”, marcată prin insurecţie armată sau război civil, în care forţele armate obediente se confruntă cu populaţia, cu formaţiunile înarmate ale populaţiei, cu formaţiunile de rezistenţă, cu guerilele insurecţionale, puterea politică violentă consideră forţele de opoziţie ca ilegitime şi le reprimă violent.

7 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 471– 473. 8 Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare,

vol. I, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998, p.63.

299

▲ Situaţiile critice pe care ideologii încearcă să le administreze prin utilizarea forţei (,,manu militari”) creează două lumi diferite, întrucât „conştiinţa de sine” a naţiunii este agresată, iar forţele armate sunt întreţinute doar pentru a produce violenţă şi nu a gestiona violenţa. Nici o putere politică, oricât de opresoare, nu concepe să fie înlăturată prin violenţă. De regulă, o putere politică aflată în criză de legitimitate şi de autoritate face apel la „puterea militară”, fiind convinsă că forţa militară este capabilă să rezolve prin măsuri specifice situaţia dificilă, însă nu acceptă să împartă puterea cu militarii din cauza nevoii de asumare a răspunderilor.

c) Guvernarea ideologică distruge puterea poporului (demo-craţia) şi provoacă „criza socială"

▲ Violenţa socio-politică exprimă o „criză de sistem”, indusă de o guvernare violentă sau ineficientă.9 Sistemele socio-politice se afirmă, de regulă, într-un mediu economic, social, cultural şi politic complex, fiind capabile să modifice elemente din sistem sau valori teoretice spre a se menţine, în funcţie de capacitatea de întreţinere a raporturilor de putere, în „stare de normalitate”, adică în „stare de stabilitate” numai dacă generează instituţii administrative performante. Procesele sociale dezorganizante pe care le întreţine guvernarea ideologică cronicizează patologiile sociale.

▲ În toate cazurile, „crizele sistemice”, semne ale situaţiilor critice (cronice), care pot fi numite „crize sociale”, provoacă crize ale organizaţiilor, inclusiv a celor militare. De aceea, o criză economică şi o criză politică, cu diferitele lor variante, afectează caracterul organic al naţiunii şi capacitatea ei de a însuma toate eforturile creatoarea ale oamenilor şi organizaţiilor în plan productiv, gestionar şi integrator.

▲ Afectarea capacităţii poporului de a procesa informaţiile sociale în funcţie de necesităţi, precum şi încercările de raportare la alte simboluri prin acţiuni violente, concomitent cu încercarea decidenţilor socio-politici de a soluţiona situaţia dificilă în afara „ordinii sociale”, exprimă o „criză socială”.

Ea este o criză multiplă (de ordin productiv, integrator şi ges-tionar), o reţea de crize ori o suprapunere de crize care induc în corpul

9 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 473 – 478.

300

naţiunii situaţii insecurizante, întrucât, de regulă, în astfel de situaţii, decidenţii politici sunt incapabili să găsească soluţiile pentru dezamorsarea conflictelor sociale. De regulă, ideologii nu o acceptă, întrucât nu sunt capabili să recunoască erorile comise în administrarea socialului.10

▲ Cercetătorii complexităţilor sociale au identificat parametri diferiţi pentru comensurarea „stării de echilibru” ale acestora. Această „stare” amplifică tensiunile şi conflictele, îi afectează modul de organizare şi funcţionare, determinându-l să accepte schimbarea. În astfel de situaţii, modalităţile de intervenţie în social nu mai sunt eficiente, iar procesele sociale se dezorganizează, generează manifestări conflictuale şi dezordine socială.11

▲ Organizarea grupurilor socio-politice pentru a răsturna „ordinea veche" indică o „stare conflictuală”, care se exprimă în conflicte de naturi şi intensităţi diferite, în care sunt angrenate gru-puri socio-politice sau grupuri sociale. Aceasta poate avea consecinţe diferite, precum conflicte religioase, conflicte pentru dominarea spaţiului altor organizări sociale, conflicte separatiste şi naţionaliste, conflicte iredentiste, conflicte etnice, tribale, războaie revoluţionare sau fundamentaliste, lupte în favoarea democraţiei.

▲ „Criza socială” transcende domeniul economic, a cărui „încetinire” creează mari dificultăţi sociale, modifică raporturile sociale între oameni şi organizaţii şi le tensionează. Ea este consecinţa unei juxtapuneri de crize, semnificând, în acelaşi timp criză de reprezentare, de participare şi de angajament. În astfel de situaţii, ideologii se implică violent în gestionarea situaţiei conflictuale, pentru a-şi menţine privilegiile.

▲ „Criza socială” exprimă distrugerea democraţiei, ca „putere a poporului”, impunerea individualismului (politicianismului), care conduce la dictatură sau a „colectivismului”, care conduce la anarhie şi generează „insecuritate generalizată” pentru toţi cei lipsiţi de resurse şi situaţi în afara actului decizional. Aceasta se amplifică atunci când este coroborată cu presiuni şi agresiuni produse din afara

10 J. Brémond, A. Gélédan, Dicţionar economic şi social, Editura

Expert, Bucureşti, 1995, p.118. 11 Idem., p, 124.

301

spaţiului naţional, din partea ideologiilor transnaţionale sau supra-naţionale creatoare de „centre de putere” regionale sau globale. Agresiunile pot îmbrăca diferite forme, care, în esenţă, vizează una din funcţiile naţiunii, sau concomitent, toate funcţiile, precum agresiuni culturale, religioase, inter-etnice, informaţionale, politico-militare.

▲ „Criza socială” afectează toate funcţiile naţiunii, întrucât acţiunile socio-politice violente clădite doar pe interes de grup, vulnerabilizează situaţia oamenilor în interiorul organizaţiilor,12 determină ruperea conexiunilor între funcţiile naţiunii şi îi afectează identitatea şi capacitatea de funcţionare şi de reproducere. Ea poate îmbrăca diferite forme de manifestare, precum: crize ale familiei, crize ale organizaţiilor productive, crize ale pieţelor, crize ale organizaţiilor cu funcţii gestionare, criza statului naţional. Toate aceste situaţii critice, numite de ideologi „stare de criză a naţiunii”, evidenţiază „situaţiile sociale patologice” care se transformă violent în crize sistemice şi generează situaţii-limită, afectând, concomitent, cele trei funcţii ale naţiunii (productivă, integratoare şi gestionară).

Astfel, „criza socială” exprimă o „stare de război” nedeclarat sau declarat între popor şi puterea politică ineficientă sau violentă, adică o confruntare între democraţie şi dictatură sau între democraţie şi anarhie.

d) Reacţia de apărare a poporului sau aşa-numita „criză a naţionalismului"

Asemenea crize afectează conştiinţa de sine a naţiunii şi, în consecinţă, capacitatea oamenilor de a se raporta la geneză şi patrie, fundamentele „voinţei organice” de întreţinere a identităţii spirituale.13 Fondul etnic (geneza), imaginea despre sine şi sentimentul de sine sunt agresate, fapt ce determină poporul să intre în stare de alertă pentru a conserva spaţiul naţional („casa naţiunii”).

▲ Guvernarea pe baze ideologice ineficiente sau violente, menţinerea naţiunii în stare de „societate politică” şi provocarea „crizei sociale" aduc poporul la cheremul oligarhiei politice. Aceasta

12 Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,

p. 384. 13 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 478-480.

302

îi impune politici şi sloganuri necesare legitimării puterii, susţinute de forţele militare care produc violenţă în folosul acesteia.

Presiunea permanentă asupra spiritului naţiunii, precum şi instituirea şi menţinerea terorii cu ajutorul forţelor armate, conduc la inducerea şi întreţinerea în corpul naţiunii a unei „situaţii critice generalizate”, percepută, din partea puterii politice drept criză, echivalentă ca un atentat la putere, iar din partea poporului, ca o agresiune asupra sa.

▲ „Conştiinţa de sine” a naţiunii poate fi alterată şi prin impunerea de către elitele socio-politice, prin măsuri administrative, a unor doctrine strategice antinaţionale. Orice ideologie care gene-rează şi întreţine agresiuni împotriva naţiunii, o împiedică să-şi conserve conştiinţa de sine şi să se reproducă, devine, de asemenea, ideologie antinaţională. Agresiunile provoacă aşa-numita „criză a naţionalismului”, iar elitele politice violente folosesc naţionalismul ca forţă spirituală de expansiune sau de negare a unităţii în diversitate.

▲ Aşa-numita „criză a naţionalismului” este o criză generată sau indusă de către ideologiile violente, indiferent sub ce formă se manifestă acestea. Agresarea conştiinţei de sine a naţiunii este „lucrarea” permanentă şi ocultă a ideologiilor antinaţionale, prin care ideologii încearcă să creeze o imagine distructivă pentru naţiune, să o menţină în sfera politicului sau să distrugă principiul „etnicului fondator” în jurul căruia naţiunile îşi construiesc patria şi realizează starea de veghe împotriva tendinţelor globalizatoare.14

▲ Manifestarea, uneori violentă a „naţionalismului” repre-zintă reacţia la „crizele sistemice" generate de ideologi, prin care naţiunile agresate dezamorsează energiile necesare contracarării tendinţelor globaliste, integraţioniste sau distructiviste.

Astăzi, analiştii politici adepţi ai construcţiilor mecanice de tip „comunitarist”, se întreabă cum a fost posibilă revenirea naţio-nalismului într-o Europă ieşită de sub tăvălugul integraţionist comunist şi intrată, chiar în limite nedefinite, în „valul” integrator comunitar. Renaşterea sa este expresia descătuşării spiritului după sfârşitul „războiului rece” şi înlăturării presiunilor ideologice, dar şi a noilor

14 Bertrand Schneider, Revoluţia desculţilor. Raport către Clubul de

la Roma, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 123-124.

303

nevoi de resurse, de comunitate şi protecţie în faţa tendinţelor de globali-zare şi recompunere, prin raporturi de putere, a sistemelor socio-politice.15

▲ Aşa-numita „stare de criză a naţionalismului” este, deci, o invenţie ideologică menită să genereze o „criză de legitimare” a statului naţional şi o „criză de identitate” a naţiunii. Ideologii nu vor sau nu pot să accepte că naţionalismul reprezintă arma defensivă cu care naţiunile se apără în faţa tendinţelor şi presiunilor de mondia-lizare induse din „centrele de putere”.

e) Ideologii administrează „crizele” prin utilizarea forţei

▲ Ideologii soluţionează orice „criză” în funcţie de interesul ascuns sau declarat şi de mijloacele avute la dispoziţie (legitime sau ilegitimate), în limitele doctrinelor la care se raportează. Cu ajutorul acestora încearcă să convingă „poporul” că soluţiile adoptate previn procesele sociale dezorganizante, atât pentru decidentul politic, cât şi pentru popor.16

▲ Orice putere politică, confruntată cu o „criză” generatoare de violenţă contra ei, face apel la forţa militară („manu militari”).

În acest sens, elaborează soluţii prin conjugarea eforturilor de gândire şi de acţiune a factorului politic – pe care se sprijină în menţinerea puterii sau în recucerirea acesteia în cazul în care a fost pierdută şi a factorului militar – prin care urmăreşte menţinerea controlului total asupra forţelor militare, ca resursă de putere politică. Astfel, puterea politică se transformă în „putere politico-militară”, iar guvernarea se face prin raporturi de putere. Istoria politico-statală confirmă că fiecare criză este unicat, iar o situaţie conflictuală poate fi premisa ori consecinţa unei variate game de situaţii conflictuale.

▲ Pentru o putere politică violentă, „gestionarea”, în fapt, admi-nistrarea, este răspunsul la „situaţiile-limită” în care se află ca urmare a exacerbării violenţei politice şi militare contra ei şi mai puţin ca mijloc de creare a unor situaţii favorabile tuturor „protagoniştilor” implicaţi în conflictualitatea socio-politică. Aceasta este „gestionare

15 Jacques Rupnik, Le reveil des nationalismes, în vol. Le dechirement

des nations, Paris, Seuil, 1995, p. 12. 16 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 481-483.

304

politico-militară”, denumită de unii analişti, „management politico-militar” sau „gestionare de criză” („management de criză”).17 Elementele sale definitorii sunt oamenii cu competenţe gestionare, conducători (sau manageri), adică cei care concep, înfăptuiesc şi execută activităţi cu funcţii gestionare, idei din care rezultă strategii, obiective, programe, politici de acţiune şi fapte sau acţiuni propriu-zise (politice şi militare) care produc violenţă sau contribuie la dezamorsarea acesteia.

▲ „Gestionarea” este expresia capacităţii organizaţiilor socio-politice (partide, parlament, preşedinţie, guvern) de a folosi resursele de putere pentru a schimba comportamentul conflictual şi de a bloca sau de a descuraja manifestările specifice situaţiilor de „criză” (greve, revolte etc.) prin acţiuni „în forţă”. Evident, astfel de decizii care generează violenţă politico-militară, vizează efectele, nu şi cauzele crizelor, deci nu pot fi considerate modalităţi de gestionare.

Limbajul ideologic cuprinde referiri, inclusiv de natură metodo-logică, la mai multe modalităţi de „gestionare a crizelor”. În general, acestea se referă, fie la ameninţarea cu forţa, fie la utilizarea forţei, la înlăturarea posibilelor erori decizionale, la reducerea riscurilor, la eliminarea pierderilor.

▲ Soluţiile adoptate exprimă comportamentul politic, rezultat din motivaţiile şi acţiunile oamenilor, ale grupurilor şi personalităţilor politice faţă de datele, faptele, evenimentele, structurile şi instituţiile politice. Aceasta confirmă că procesele sociale dezorganizante sunt întreţinute de oameni care acţionează de pe poziţii doctrinare violente.18

▲ Ideologii violenţi sunt capabili să genereze situaţii conflictuale şi să administreze „crizele” pe care tot ei le induc în corpul naţiunii, prin presiunile permanente pe care le produc asupra „spiritului” naţiunii. Ei reuşesc să priveze naţiunea de accesul la cultură şi o agreseze prin aşa-numita cultură politică.

Puterea politică, aflată într-un evident proces de destructurare cere în permanenţă militarilor să schimbe atitudinile celor cu păreri şi atitudini opuse, pe care-i consideră „adversari”, aducându-i într-o situaţie inconfortabilă faţă de propria sa autoritate politică, faţă de „trupă” şi faţă de opinia publică.

17 W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 29.

18 Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică, p. 2-6.

305

Raţionalitatea socială a organizaţiilor militare le obligă să gestioneze violenţa în „societate”, însă iraţionalitatea ideologiilor violente transformă „forţele armate” în instrument de producere a violenţei socio-politice.

f) Consecinţele provocării aşa-numitei „crize a factorului militar”

▲ Raţionalitatea socială a „forţelor armate” este dată de capacitatea de a acţiona în „situaţii-limită”, deci de a preveni provocarea de către puterea politică violentă sau de către „centrele de putere” a aşa-zisei „stări de criză” a naţiunii.19 Prin popor şi puterea acestuia (democraţia), naţiunea creează „forţele armate” pentru a gestiona violenţa publică sau de a respinge agresiunile, pentru a acţiona în scopul refacerii puterii corpus-ului generator de valori sociale (poporul) şi pentru a readuce naţiunea în „starea de securitate”.

▲ Orice putere politică conştientizează faptul că militarii descurajează violenţa cu violenţă, fiind, în acelaşi timp, primii care se preocupă de consecinţele socio-politice ale violenţei, de orice natură.

De aceea, ideologii consideră „forţele armate” ca mijloc de soluţionare a stărilor conflictuale, existenţa lor şi integrarea necondi-ţionată în sistemul socio-politic pe care-l creează dând elitelor politice sentimentul şi certitudinea puterii.

▲ Instituţiile militare create de o putere politică violentă generează elite militare obediente. Acestea le alterează statutul social, politizează raţionalitatea lor socială şi le aservesc puterii politice, mai ales în momentul în care intră în criză de autoritate.

▲ De calitatea şi motivaţia elitelor militare depinde, în bună măsură, poziţia şi situaţia armatei în „situaţii-limită”. ,,Gestionarea” organizaţiilor militare prin eludarea funcţiei lor sociale, le diminuează capacitatea de a face faţă agresiunilor din afara „casei naţiunii”, le alterează sau le distruge capacitatea de a interpreta corect situaţia naţiunii şi de a acţiona pentru a reduce sursele de insecuritate.

▲ Instituţiile militare sunt atrase sau penetrează sfera politică în „situaţii-limită” – cum este o „criză socială” sau o „agresiune” asupra puterii politico-statale din interior sau din exterior – şi intervin


306

în politică în astfel de situaţii, tocmai ca urmare a presiunilor exercitate asupra lor de către factorul politic. Consecinţele acestei ingerinţe depind, în bună măsură, de cultura socială a „corpului ofiţerilor”. Cazuistica în materie confirmă că atunci când elitele militare implicate în „gestionarea situaţiilor-limită” au respectat raţionalitatea socială a armatei, soluţia s-a dovedit a fi de „salvare naţională”, cu condiţia ca odată revenită la „starea de securitate”, naţiunea să fie gestionată de către organizaţiile cu funcţii explicite.

▲ Implicarea militarilor în „politică” poate avea diverse moti-vaţii de ordin moral sau material. Acestea pot decurge din situaţia lor providenţială, care simbolizează independenţa, suveranitatea, identitatea naţională; consacrarea implicării instituţionalizate; motive intrinseci.

▲ Implicarea militarilor în „politică” este stimulată de factori subiectivi, precum psihologia contextului emoţional provocat de frustrarea, umilirea sau atacurile la „stima de sine" ori factori obiectivi, precum dependenţa crescândă a civililor, în general, sau a unor grupuri socio-politice faţă de militari, situaţiile de „criză" recunoscută a puterii politice, producerea unui „vid de putere”.

În orice sistem socio-politic, puterea militarilor este cu atât mai mare cu cât devine mai evidentă scăderea puterii politice sau capa-citatea acesteia de a guverna. De aceea, evidenţierea rolului „forţelor armate”, urmată de implicarea lor în politică, este susţinută de modul specific de organizare, de statut, de monopolul armelor, de coeziunea şi ierarhia caracteristică, de comanda centralizată, de disciplină şi de „spiritul de corp”.20

În acelaşi timp, puterea militarilor este descurajată, chiar în situaţii-limită, de incapacitatea tehnică de a administra structurile cu funcţii de apărare construite pe criteriul puterii poporului (democraţia) şi de lipsa de legitimitate atunci când se implică în guvernare.

▲ Toate situaţiile de „criză” cu care se confruntă un sistem socio-politic, expresie a slăbiciunii instituţiilor politice sau a lipsei de legitimitate a puterii politice, generează intervenţia militarilor în „politică”. Intervenţia depinde de capacitatea factorului de decizie militară de a procesa informaţiile care ţin de raţiunea socială a

20 Jorge Correia Jesuino, Relaţiile dintre civili şi militari. Un punct

de vedere al academicienilor, în Armata şi societatea, Culegere de texte de sociologie militară, p. 303-305.

307

propriei sale existenţe, fiind strâns legată de relaţia dispoziţie – opor-tunitate. Ea se produce, de regulă, atunci când există ambele elemente ale acestei relaţii.21

▲ Implicarea militarilor în „politică” şi modalităţile de influ-enţare a „politicului” în contextul administrării unei „crize sociale” depind, în mare măsură, de raporturile dintre factorul politic şi cel militar. Modalităţile concrete de manifestare a armatei, ca instituţie, sunt în strânsă relaţie cu rolurile pe care acceptă să le joace elitele militare într-o astfel de situaţie.

▲ Implicarea sau intervenţia în „politică” a liderilor militari constituie indicii ale distrugerii raţionalităţii sociale a organizaţiilor militare. Aceasta este generată de politizarea organismului militar odată cu apariţia „ofiţerului politic”,22 neclarităţile şi confuziile în plan legislativ referitoare la raţiunea socială a armatei şi a compo-nentelor acesteia; crearea de elite militare de tip aristocratic, totalitar sau a unei forme de stat de „tip garnizoană”, în detrimentul statului democratic; producerea unor stări de confuzie şi nesiguranţă socială în rândul cadrelor militare, cu consecinţe pe planul funcţionalităţii armatei; distrugerea neutralităţii armatei şi crearea, în cadrul acesteia, a condiţiilor de confruntare între ideologiile concurente pentru rede-finirea nivelului puterii; instituirea unui „control civil” prin eludarea procesului democratic.

▲ Puterea politică violentă transformă organizaţiile militare în structuri „destinate a produce violenţă armată".23 Această situaţie este consecinţa faptului că o putere politică violentă nu poate să le construiască un cadru naţional, legitim, pentru a putea acţiona în situaţii – limită, cum este o criză socială sau o agresiune. Sub presiunea diferitelor grupuri de interese, puterea politică ineficientă are tendinţa de „a civili” organizaţia militară, căreia îi ştirbeşte statutul de corpus social şi o transformă în oglindă fidelă a statului, atrăgând militarii în interiorul unor opţiuni politice.

21 A. R. Lackham, O tipologie comparată a relaţiilor civil – militare, în op.cit., p.267.

22 Ionel Nicu Sava, Introducere în Sociologia militară, în Armata şi societatea, p. 13.

23 Colonel dr. Traian Grozea, Implicaţii ale factorului militar în viaţa internaţională, Editura Militară, Bucureşti, l987, p. 10.

308

▲ O putere politică ineficientă sau violentă implică organi-zaţiile militare în gestionarea de tip ideologic a oricărui tip de criză, transformându-le în resursă politică. Resursele coercitive sunt dependente de mărimea acestora, atât în termeni absoluţi cât şi în raport cu „populaţia” şi puterea de foc utilizabilă. De aceea, puterea politică clădită pe o ideologie pro-militară încearcă să le mărească efi-cienţa prin alocarea unui procent cât mai mare din produsul naţional brut şi din bugetul naţional.

▲ O putere politică predispusă sau intrată în „criză” se foloseşte de aceste resurse strategice pentru scopuri politice sau propagandistice sau de spionaj (operaţiuni de contra – insurgenţă sau chiar operaţiuni de luptă specifice unor astfel de situaţii). În toate cazurile foloseşte resursele organizaţionale ale „forţelor armate” pentru a-şi spori eficienţa, susţinând prin toate mijloacele puterea combatantă a acestora. Nivelul puterii coercitive şi organizaţionale poate fi transformat în resursă politică, deoarece permite „integrarea” elitelor militare în structurile „civile” de putere şi determină amploarea participativă a militarilor la organisme „civile" (în esenţă politice) de decizie (cabinete, grupuri secrete, comitete, „celule de criză" etc.).

▲ „Forţele armate” devin resursă politică în situaţia în care puterea politică are capacitatea de a transforma organizaţiile militare în „instituţii ale statului" şi de a le distruge raţiunea de „corpus social" cu funcţie de gestionare a violenţei. Importante sunt, în acest context, legăturile (raporturile) socio-politice ale elitelor militare (de prietenie sau de rudenie etc.) cu deţinătorii puterii, precum şi resursele pe care le pot utiliza ca „monedă de schimb" în relaţiile cu anumite grupuri care deţin puterea.

▲ Implicarea armatei în „politică” este expresia distrugerii raţionalităţii sale sociale de către puterea politică violentă sau ineficientă. În astfel de situaţii, „forţele armate” pot fi transformate în sursă distructivă pentru naţiuni.

Ideologii care construiesc state „de dominaţie” şi impun elitelor politice obediente să distrugă „armatele naţionale” şi să creeze aşa-numitele „armate multinaţionale”, agresează „ordinea socială” în numele unei iluzorii ordini geopolitice transnaţionale şi contribuie la menţinerea naţiunilor într-o „stare de insecuritate generalizată”.

309

SECŢIUNEA A II-A „CRIZA SOCIALĂ”– SITUAŢIE CRITICǍ GENERALIZATǍ

PROVOCATǍ DE GUVERNAREA IDEOLOGICǍ a) Sursele „crizei sociale”

Decidenţii politici, ca urmare a poziţiei lor centrale în procesele gestionare publice, sunt cei care provoacă aşa-numita „stare de criză” a naţiunii, deşi ei o consideră schimbare în raporturile de forţă şi o interpretează ca „act de ostilitate” la adresa puterii politice.24

1. Politicianismul

▲ Sursa originară a oricărei „crize sociale” este politicianismul, întrucât constituie semnul cel mai evident al dezagregării unui sistem socio-politic.25 Acesta exprimă comportamentul politic bazat pe practici imorale şi demagogice, printr-o practicare meşteşugită a drepturilor politice, impuse ca drepturi personale.

▲ „Politicianismul” a fost combătut vehement la timpul său de către marele poet şi sociolog român, Mihai Eminescu, un atent şi extraordinar observator al vremurilor pe care le-a trăit. Argu-mentele, aduse de către Mihai Eminescu, sunt valabile, pe fond, şi chiar pe formă şi elemente de conţinut, şi în zilele noastre.26

▲ „Politicianismul” alterează funcţia productivă a naţiunii, deci capacitatea de a produce şi utiliza resursele produse în funcţie de necesităţile oamenilor, organizaţiilor şi comunităţilor. Criza economică, consecinţa acţiunilor politicianiste, generează procese sociale dezorganizante, aduce la suprafaţă incompatibilităţi între popor şi „clasa politică” şi creează premisele ciocnirii intereselor grupurilor socio-politice, primejduind integrarea socială a oamenilor.

▲ „Politicianismul” distruge funcţia gestionară a naţiunii, organizaţiile cu funcţii gestionare, deci raţionalitatea statului, pe care-l transformă în „centru de putere” sau în obedient faţă de alt „centru de putere”. Politicienii nu au capacitatea de procesare socială a

24 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 489-498. 25 Vezi, pe larg, C. Rădulescu – Motru, Cultura română şi politi-

cianismul, în, Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti, 1985. 26 Apud, Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 83-87.

310

informaţiilor, iar deciziile politicianiste, unilaterale şi partizane gene-rează procesele sociale dezorganizante, cu consecinţe dezintegratoare. Ei au o frică proverbială faţă de „puterea militară” a naţiunii, întrucât ordinea socială îi privează de orice posibilităţi de a-şi însuşi violent avuţia produsă social.27

▲ „Politicianismul” – expresia crizei ideologiilor implicate în administrarea (guvernarea) „socialului” – denaturează acţiunea politică, radicalizează acţiunea socială şi provoacă tensiuni şi conflicte. Acţiunile politicienilor agresivi sau ineficienţi pulverizează naţiunea în partide, contribuie la apariţia unor partide minuscule, agresive, determină alunecarea unor partide spre măsuri „forte”, arogă rolul exclusivist, ca singură alternativă, a unor partide, menţin incom-patibilităţi între ideologiile care construiesc puterea politică.

▲ „Politicianismul” generează mediul socio-politic cel mai favorabil pentru producerea loviturilor de stat (cu variantele sale, lovitură de palat, puci). Acestea sunt iniţiate, de regulă, „de sus” – de politicieni ostili puterii politice, cu concursul elitelor politice obediente sau chiar „de jos”, de către corpurile profesionale (sindicatele), spri-jinite, în marea lor majoritate, de către politicienii din opoziţie şi de către militari.

2. Însuşirea violentă a avuţiei produse social ▲ Modalităţile ineficiente sau violente de gestionare a nece-

sităţilor sociale creează situaţii critice pentru naţiune în contextul în care „politicul controlează economicul”.28 În această situaţie, „cheile” economiei (deci ale resurselor) sunt controlate de guvernanţi orientaţi de ideologii violente sau ineficiente, care „anarhizează economicul”.29

▲ Modalităţile ineficiente sau violente în care decidenţii politici administrează „economicul” creează două ţări suprapuse: deasupra „ţara legală” – adică grupurile socio-politice care au în faţă legea şi în spate forţa – şi „ţara reală” – adică corpurile profesionale, pro-ducătoare şi deposedate de resurse. În ambele situaţii, pentru a impune

27 Ionel Nicu Sava, Introducere în Sociologia militară, în Armata şi societatea, p.24.

28 Jacques Garello, Iluziile socialismului, Casa de Editură Agora, 1993, p. 20-21.

29 Strategia naţională de prevenire şi combatere a sărăciei, PNUD, 1998, p. 3.

311

deciziile politice, sunt induse doze crescânde de autoritarism prin care constrângerea devine regulă, iar libertatea o excepţie.

▲ Aceste stări tensionate generează violenţa contra puterii sau violenţa „de jos”, definită ca violenţa „de masă” Ea se indivi-dualizează prin răscoale sau revoluţii şi vizează „reformarea” puterii politice sau răsturnarea „vechii ordini”. Răscoala şi revoluţia sunt tipurile de violenţă care antrenează mari „mase” de oameni şi care exprimă, în cel mai înalt grad, existenţa unei crize sociale.

▲ Istoria aşa-numitelor „revoluţii” relevă faptul că „masele” sunt controlabile, pot fi integrate sau dezintegrate prin manipulări informaţionale şi influenţare psihologică, pot fi luate sub controlul forţelor ostile puterii politice sau pot fi transformate în „masă de manevră” de către ideologii care se confruntă pentru putere. Violenţa „de jos”, generează alte forme de violenţă, marcate prin amestecul străin în treburile interne şi intervenţia din exterior; acţiuni diversionist-teroriste din partea puterii politice sau a grupurilor socio-politice care luptă pentru doborârea acesteia; acţiuni de manipulare psihologică şi informaţională, provocări şi atacuri împotriva instituţiilor de stat.

3. Dezechilibrarea în forme violente a raporturilor de putere ▲ Raporturile de putere se structurează în modalităţi violente

în contextul „crizei” ideologiilor care construiesc puterea politică, deci a incapacităţii grupurilor socio-politice care deţin puterea de a gestiona naţiunea prin decizii sociale.

Criza ideologiilor devine sursa din care se dezvoltă agresiunea care ţinteşte „spiritul comunitar”, determinând o criză de identitate, corelată, în mod evident, cu o criză de conducere– sau criza de legitimare a puterii politice. Astfel de situaţii creează probleme-efect care se răsfrâng într-un mod dezorganizant asupra conştiinţei de sine a „subiecţilor” şi generează o criză socio-culturală care periclitează integrarea socială a oamenilor (socializarea) în interiorul organizaţiilor cu funcţii integratoare.

▲ Cele mai predispuse naţiuni la restructurarea violentă a raporturilor de putere sunt cele dominate de o ideologie exclusivistă ori de o putere politică coruptă şi incompetentă, care generează regimuri totalitare. În astfel de situaţii se ajunge la scindarea naţiunii în „societăţi paralele”, din care una se consideră normată (oficială) şi celelalte o sfidează. Intervenţia „forţelor armate” pentru gestionarea

312

unor situaţii critice reprezintă, în esenţă, o uzurpare a puterii de decizie, care este apanajul factorului socio-politic. Individualizarea „centrelor de putere” generatoare de „criză” permite şi identificarea grupurilor socio-politice lipsite de putere.30

▲ Modalităţile violente de structurare a „raporturilor de putere”, creează relaţii de forţă între puterea politică şi „corpus”-ul producător de valori sociale (poporul). Ele sunt expresia confruntării dintre procesorii de informaţii care nu pot depăşi poziţiile ideologice. Raporturile violente de putere individualizează diferite „centre de putere” – interne şi externe, generează diferite tipuri de confruntare şi structurează un nou tip de conducere, „conducerea politico-militară”.

▲ Pierderea resurselor de putere obligă puterea politică să apeleze la violenţă, aşa-numită violenţa „de sus”. Ea este specifică unei puteri politice acaparate de „oligarhii politice” care centralizează decizia, aduce naţiunea în afara actului decizional şi impune „modele” pe care nu le poate susţine şi menţine decât cu ajutorul forţei. Astfel, „forţele armate” (armata, structurile informative secrete ale statului şi forţele de menţinere a ordinii publice) sunt transformate în forţe poliţieneşti, de represiune, cu ajutorul cărora puterea politică instituie teroarea. Destructurarea violentă a raporturilor de putere generează, de regulă, confruntare armată,31 între diferite „centre” interne de putere – confruntarea pe orizontală sau între puterea politică şi diferite „centre” interne de putere – confruntarea pe verticală.

▲ O putere politică violentă determină implicarea „forţelor armate” în gestionarea unei astfel de situaţii, prin delegarea de putere, dar şi prin uzurparea puterii politice. Cea mai evidentă formă de dezechilibrare a raporturilor de putere se constată la naţiunile care acceptă instaurarea de regimuri totalitare, dictatoriale, prin penetrarea grupurilor socio-politice deţinătoare de putere, de către ideologii extremiste.

▲ Forţele armate devin administrator al puterii în contexte socio-politice care impun măsuri de „mână forte” sau când forţele politice nu sunt capabile să administreze naţiunea. Factorul militar poate determina raporturile de putere în situaţiile în care elitele militare sunt obediente sau sprijină unele grupuri care se confruntă pentru cucerirea puterii politice sau acced la putere. Determinarea sau

30 Jim Orford, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, „Oscar Print”, Bucureşti, 1998, p.190-191.

31 Col. Dumitru Sava, De la paradigma clasică a războiului la cea actuală (2), în „Observatorul militar”, nr. 42 , 22 octombrie 1996, p.3.

313

influenţarea acestor raporturi se poate face prin influenţă, şantaj, substituirea puterii civile sau preluarea în forţă sau uzurparea prin violenţă a puterii.

b) Efectele perverse ale „crizei sociale” 1. Criza moral-spirituală (agresarea genezei naţiunii) O naţiune ajunge în situaţii critice, numite de către ideologi „crize

ale naţiunii”, în momentul în care acţiunile conjugate ale „situaţiilor sociale patologice” şi crizelor sistemice agresează geneza în asemenea modalităţi, încât poporul îşi pierde încrederea în sine.32

Incapacitatea de a contracara asemenea agresiune produce dis-continuităţi ale proceselor sociale care asigură „starea de securitate" a naţiunii. În astfel de situaţii, naţiunea se simte agresată, iar poporul caută alte simboluri la care să se raporteze.

▲ Procesele sociale perverse care definesc aşa-numita „criză moral-spirituală” sunt consecinţe ale agresării naţiunii, în primul rând, a suportului etnic al acesteia. Ele generează, evident, reacţii de apărare şi protecţie, obligă naţionalismul să devină agresiv şi nasc situaţii conflictuale. Naţiunea se simte obligată să invoce şi să utili-zeze factorul etnic („etnicul fondator”) pentru apărarea şi protejarea valorilor proprii şi, în primul rând, spiritualitatea şi spaţiul de vieţuire („casa naţiunii”).33

▲ Aşa-numita „criză moral-spirituală” a naţiunii este o „criză provocată” de presiunea distructivă a ideologiilor antinaţionale şi a elitelor politice violente sau ineficiente, care generează şi întreţin crizele sistemice şi situaţiile sociale patologice. Acestea destructurează organizaţiile cu funcţii integratoare, secătuiesc naţiunea de „inteligenţă”, deci de capacitatea de procesare performantă a informaţiilor sociale, afectează pregătirea şi instruirea profesională, socializarea oamenilor în interiorul organizaţiilor şi deformează instituţiile statului naţional.34

▲ Provocarea aşa-numitei „crize moral-spirituale” a naţiunilor constituie principala sursă de „război rece”, fiindcă ideologii dezvoltă presiuni pentru alterarea sau distrugerea „spiritului comunitar”

32 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 498-506. 33 Vezi, pe larg, Emile Boutroux, Le droit des nationalités, Paris,

1915; Robert Redslob, Le principe des nationalités, Paris, 1916. 34 Alain Minc, La vengeance des nations, Paris, Grasset, l990, p. 9.

314

născut şi întreţinut de naţiuni, ca organizări sociale. Din aceste acţiuni socio-politice violente se nasc aşa-numitele conflicte „identitare”, dar nu între naţiuni, ci între popoare şi grupurile socio-politice care încearcă, prin violenţă, să-şi însuşească identitatea acestora sau să le impună alte identităţi, în funcţie de interese, motivate ideologic.

▲ Pentru provocarea aşa-numitei „crize moral-spirituale”, reţelele mediatice sunt, astăzi tot mai des uzitate de ideologiile antinaţionale şi de „centrele de putere”. Ele întreţin, pur şi simplu, un câmp de luptă, aşa-numitul „câmp informaţional” în cadrul se concep agresiunile informaţionale împotriva naţiunilor.35

▲ Dacă naţiunile nu ajung la interpretarea corectă a situaţiilor critice, pot fi dominate prin manipulări sau pot avea reacţii care le afectează devenirea „întru sine”. Ele pot să adopte un fel de „izolaţionism agresiv”, din care elitele politice violente alimentează ura şi dorinţa de „revanşă identitară”. Atunci când elitele politice anti-naţionale impun modele de „integraţionism politic”, această revanşă este întreţinută tacit de statul devenit „centru de putere”; ea se manifestă prin acte de violenţă, mai ales în conjuncturi geopolitice favorabile.36

2. Criza capacităţii de reproducere (spargerea „casei naţiunii”) ▲ Capacitatea de reproducere a unei naţiuni este condiţionată,

în mod fundamental, de capacitatea de conservare a „patriei” („casa naţiunii”). Aceasta exprimă capacitatea de a menţine frontierele, de a avea sentimentul siguranţei în orice context geopolitic dat sau de a rezista impactului transformărilor tehnice, economice, culturale şi politice pe „linia de demarcaţie” cu alte naţiuni. De aceea, nevoia de spaţiu, ca mediu social construit şi generator al proceselor sociale necesare reproducerii, este cea mai presantă nevoie pentru orice naţiune.37

▲ „Criza socială” afectează, evident, spaţiul etnic – ca spaţiu social pe care orice naţiune încearcă să-l construiască şi să-l conserve. Atunci când îmbracă forme de violenţă extremă afectează potenţialul demografic şi resursele necesare reproducerii naţiunii. În

35 Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997, p. 46.

36 Helène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor sau Sfârşitul Imperiului sovietic, Editura Remember die Press Group, 1993, p. 307.

37 Vezi, Hakan Wiberg, Probleme de securitate ale naţiunilor mici, în, NATO: ce este, ce va fi. Noua Europă şi securitatea statelor mici, Bucureşti, 1996, p. 162-163.

315

contextul oricărei crize sociale, patria („casa naţiunii”) este, fie ţinta primară, prin agresiunile militare, fie obiectivul final al agresiunii, precedată de agresiunile informaţionale.

Pierderea unor părţi din „patrie” sau ocuparea acesteia de către „centre de putere” în folosul elitelor politice violente şi obediente afectează capacitatea de reproducere a naţiunii. În astfel de situaţii, poporul, care a construit patria, adesea cu sacrificii umane şi materiale şi în permanentă „stare de veghe”, este nevoit să refor-meze statul şi să se mobilizeze pentru apărarea, prin orice mijloace, a „mătcii”, dar mai ales a frontierelor.

▲ „Criza socială” generează efecte perverse pe planul repro-ducerii naţiunii, ca unitate socială. Acestea sunt posibile, întrucât diminuează capacitatea poporului de a preveni formarea „spaţiilor negative” de către forţele de „dezordine internă”, dar, mai ales, de către „centrele de putere" expansioniste şi înglobante; oferă posibi-litatea folosirii statului ca instrument în mâna elitelor politice violente sau a „centrelor de putere" din exterior pentru dominarea spaţiului naţional ori pentru acapararea de spaţii în detrimentul altor naţiuni;

▲ „Criza socială” generează efecte perverse în condiţiile în care aşa-numitul „spaţiu de securitate”, apreciat din motive ideologice ca necesar pentru ca naţiunea să-şi realizeze „misiunea ei istorică” este construit prin raporturi de forţă şi nu prin conlucrarea între naţiuni.

Ea readuce naţiunea în stări „aproape de echilibru”, în situaţiile în care este obligată de către puterea politică violentă să construiască prin forţă, aşa numitul „spaţiu vital”. O astfel de naţiune devine „stat-naţiune" , deci societate politică, preocupată doar de creşterea spaţială nelimitată. Astfel de construcţii socio-politice, împinse de ideologi pentru a realiza „idealul naţional” prin expansiune, sunt potenţiale surse de insecuritate pentru naţiuni, întrucât politica lor expansivă degenerează în imperialism.38

▲ De regulă, în contextul producerii unei „crize sociale” în care se implică şi „centrele de putere” – imperiile, aceasta se internaţionalizează, iar frontierele naţionale sunt puse în discuţie.39 În situaţia în care administrarea revine unei puteri politice obediente „centrelor de putere” supranaţională sau transnaţională, acestea sunt transformate în „frontiere de cancelarie”, pe care poporul nu va mai

38 Vezi, Karl Houshofer, De la geopolitique, Paris, 1986. 39 Vezi, Romulus Seişanu, Istoria frontierei, Bucureşti,1940; Ilie

Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I-II, 1995.

316

fi capabil să le menţină ca „frontiere paşnice" („frontiere de linişte"), ele devenind „frontiere de presiune" („frontiere de nelinişte").40

▲ O „criză socială” readuce în discuţie principiile „anterio-rităţii”, „naţiunii recunoscute" sau „naţiunii constituite”, cărora „centrele de putere” le contrapun aşa-numitul principiu „al numărului real mai mare de membri”. Acesta este folosit, de regulă, în mod tradiţional, pentru justificarea anexiunilor teritoriale şi serveşte pentru trasarea frontierelor geopolitice. Astfel de presiuni care afectează capa-citatea gestionară sunt identificabile în cazul naţiunii române, ieşită de curând din spatele „cortinei de fier”.41

▲ Pe timpul evoluţiei unei „crize sociale”, „centrele de putere” au posibilitatea să agreseze naţiunea prin scientizări. Logica acestora este paralelă cu cea a agresiunilor informaţionale. Astfel, spaţiul de vieţuire a naţiunii este inclus în „zone de influenţă”, „coridoare de securitate”, „zonele tampon”. Naţiunile transformate în „identităţi marginale”, periferice, sunt constrânse şi obligate să încerce legiti-marea identităţii teritoriale printr-o acţiune disperată, generatoare de tensiuni şi conflicte.42

▲ „Gestionarea" (guvernarea) ideologică violentă sau inefi-cientă a unei „crize sociale” diminuează capacitatea de reproducere a naţiunii în cadrul „patriei”. Cedarea, din interes meschin, partizan, a unor părţi din spaţiul naţional sau abandonul de spaţiu naţional în numele aceluiaşi interes, reprezintă efectul cel mai pervers al „crizei ideologiilor”, care nu pot fi justificate de nici o doctrină sau un partid politic. Pierderea unor părţi din spaţiul naţional nu destructurează numai statul naţional, ci naţiunea, afectându-i în modalităţi distructive capaci-tatea de reproducere. Istoria politico-statală confirmă că o „comunitate cu casa în spate”, adică în căutare de patrie, nu se poate numi naţiune decât în sens metaforic.

c) Consecinţele „crizei sociale”: criza statului naţional Alterarea funcţiei gestionare, expresie a incapacităţii politicului de a

administra socialul, evidenţiază criza de legitimitate a instituţiilor

40 Vezi, Michel Foucher, Fronts et frontières, Paris, 1991. 41 Dan Zamfirescu, A treia Europă. Alternativa realistă la iluziile

sinucigaşe, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1997, p. 71. 42 Alan Tidwell, Consideraţii asupra managementului conflictului,

tehnicilor de rezolvare şi factorilor sociali care le influenţează, în Psiho-logia rezolvării conflictului, Editura Collegium, Polirom, Iaşi, 1998, p.192.

317

construite pe suport ideologic, dar şi o criză de autoritate a puterii politice, echivalentă cu incapacitatea statului de a funcţiona ca „organism reglator” al proceselor sociale.43

▲ Statul naţional este adus în situaţii de „criză” atât prin presiunile elitelor politice violente care urmăresc transformarea lui în „centru de putere”, cât şi datorită raporturilor asimetrice de putere între el şi statele „de dominaţie" sau „centrele de putere”. Acestea din urmă exercită presiuni pentru integrarea, pe diferite căi, a spaţiului naţional în aşa-zisul spaţiu geopolitic sau geostrategic.

Ideologii internaţionalişti au creat o „ideologie globală”, pe fun-damentul căreia au construit sintagma „stat-naţiune”, şi caută să convingă oamenii că „statul-naţiune” se află în criză de raţionalitate, fiind nevoie de reformarea lui.44 Aceştia încearcă destrămarea structurii „intermediare” între „vechea Europă” – reprezentată de naţiuni şi state naţionale şi „noua Europă”– cea a secolului XXI –, în care speră că vor dispărea naţiunile şi statele naţionale.45

▲ O „criză socială” poate provoca o „stare de criză” a statului naţional dacă presiunile de ordin extern se conjugă cu procesele dezorganizante produse de sursele de insecuritate internă – care agresează naţionalismul şi îl deformează. În astfel de situaţii renasc mişcările regionaliste, iar statul naţional poate fi divizat mecanic, de către elitele politice violente sau de către „centrele de putere”, după principii regionale sau etnice, precum regionalismul – comple-mentar şi, uneori, opus tendinţelor integraţioniste supranaţionale sau transnaţionale şi supralicitarea principiului etnic (sub-naţional) pentru divizarea statelor naţionale .

▲ O „criză socială" evidenţiază, în sens larg, natura aşa-numitelor „surse de fragmentare a patriei" („casa naţiunii"). Acestea sunt denumite generic: surse de natură economică, surse de natură politică, surse de natură religios-spirituală, surse de natură socială.

▲ „Criza socială” distruge conexiunile organice între funcţia gestionară, productivă şi integratoare, privând statul naţional de atributele sale fundamentale. În astfel de situaţii, pot apărea contradicţii

43 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 506-510. 44 Grigore Georgiu, Există o criză a statului naţiune ?, în Crizele

Europei, coordonator Radu Florian, Bucureşti, 1992, p. 125. 45 Phillipe Seguin, Discours pour la France, Grasset et Fosquelle,

Paris , 1992, p. 17.

318

ireconciliabile între stat şi naţiune, conceptualizate prin formulele „stat contra naţiune" şi „naţiune contra stat”.46

d) Gestionarea unei „crize sociale” „Gestionarea”, un concept economic preluat de militari şi apoi

de către politicieni pentru a fi transplantat în „social”, este utilizată cu diferitele semnificaţii rezultate din sinonimul management.47

În cazul crizei sociale, atât subiectul „generator de criză”, explicitat prin formula „ordinea veche”, cât şi subiectul implicat în „gestionarea crizei” (indivizi, grupuri, instituţii), folosesc, în funcţie de interes şi necesităţi, toate înţelesurile sale primare: mânuire, mane-vrare, îndrumare, conducere, administrare, negociere, tranzacţie.48

▲ Conceptul „gestionare” trebuie folosit pentru denumirea activităţilor concepute şi realizate sistematic pentru „a preveni” şi, dacă se produc, pentru „a soluţiona situaţiile critice”. Atât prevenirea cât şi soluţionarea lor necesită capacitate de a concepe „soluţia socială”, singura viabilă pentru naţiunea agresată. Intervenţiile cu alte scopuri (pentru „a calma situaţia”, „a descuraja”, „a pedepsi pe cei care se revoltă”), nu pot fi considerate acţiuni de gestionare a crizei sociale. Ele sunt false gestionări şi se pot justifica doar pentru „a câştiga timp”.

▲ Gestionarea unei „crize sociale” este dependentă de capacitatea de procesare socială a informaţiilor. În acest demers se implică puterea politică asupra căreia se produce violenţa sau care foloseşte violenţa; „terţii” – care pot fi „centre de putere” internă sau externă, generatoare sau producătoare de agresiuni contra puterii politice şi poporul – prin elitele sociale, ca subiect agresat. Procesorii de informaţii pot fi identifi-caţi în oamenii politici, politicienii, liderii militari, elitele militare, elitele sociale. Toţi au la dispoziţie cele trei resurse ale puterii – cunoaşterea, bogăţia şi violenţa, însă nu toţi le pot utiliza cu aceeaşi intensitate.49

▲ Gestionarea „crizei sociale” înseamnă, în primul rând, cunoaştere, pe baza căreia rezultă dispoziţii şi operaţiuni, prin care fiecare „protagonist” sau „subiect” implicat impune limitele spaţiilor de acţiune. Ambele „tabere” nu concep ca acţiunile (operaţiunile) şi consecinţele acestora privind folosirea resurselor să depăşească limitele

46 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p. 10. 47 Emil Mihuleac, Bazele managementului, p. 11. 48 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 510-514. 49 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, Eurosong & Book, 1997, p. 91.

319

unui război. Relevantă este agresivitatea indivizilor, cu deosebire a conducătorilor şi a grupurilor socio-politice violente.50

▲ Gestionarea („gestionare de criză” sau „management de criză”)51 impune folosirea, în cadrul „soluţiilor sociale”, a resurselor umane şi materiale în scopul dezamorsării conflictualităţii sociale.

„Gestionarea” exclude ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei, care au drept consecinţe erori decizionale, riscuri şi pierderi umane şi materiale. Pe acest plan se relevă importanţa conducătorilor (sau manageri), a căror misiune este conceperea şi înfăptuirea „soluţiilor sociale”, prin strategii de gestionare.

▲ Gestionarea unei „crize sociale” trebuie să evite utilizarea violenţei militare şi să transforme criza într-un conflict de putere. Aceasta implică acţiunea specializată a organizaţiilor cu funcţii ges-tionare şi asumarea răspunderilor pentru măsurile întreprinse şi pentru consecinţele produse. Numai procesorii de informaţii capabili să scientizeze deciziile pot realiza, de regulă, obiectivele propuse.

▲ În gestionarea „crizei sociale” trebuie să se implice, prin tehnici gestionare (management) bine definite, individualizate şi structurate din timp de „pace socială”, organizaţiile legislative, decizionale şi exe-cutive construite de popor, ca expresie a puterii acestuia (democraţia).

Organizaţiile legislative (parlament) şi executive (guvern) se implică, obligatoriu, în controlul activităţilor din aşa-zisul domeniu al apărării „ordinii publice”, direct sau prin comisii specializate, adoptă legislaţia necesară situaţiilor de criză, analizează modul în care se respectă această legislaţie, dau girul puterii executive să întreprindă măsuri „dezirabile”, controlează instituţiile competente în materie de reglementare a crizelor.

Concluzie: Înlăturarea „puterii poporului”– democraţia – de către elitele

politice violente sau ineficiente şi transformarea naţiunii în „societate politică” prin instituirea dictaturii sau instaurarea anarhiei generează insecuritate pentru toţi oamenii lipsiţi de resurse şi înlăturaţi de la actul de decizie, aduce naţiunea în situaţie critică marcată de violenţă socială, numită de ideologi „stare de criză" a naţiunii.

50 Gaston Bouthoul, Războiul, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 109-110.

51 W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 29.

320


elaborate sau reformulate

1. „Criza” semnifică o situaţie critică, o perioadă de tensiune, de tulburări şi conflicte între decidenţii politici şi popor, deci o formă cronică de „patologie socială” indusă de guvernarea ideologică violentă sau ineficientă, care generează crizele sistemice şi aduc naţiunea în situaţii-limită.

2. Sub presiunea ideologiilor neechivalente doctrinar şi incapabile să construiască organizaţii cu funcţii de gestionare a socialului, crizele sunt interpretate nesatisfăcător. Naţiunile se află în situaţii critice, numite de ideologi crize, când unele procese sociale organizante sunt blocate astfel încât este periclitată reproducerea lor în modalităţi performante.

3. Confruntarea dintre ideologi generează formule mecanice de organizare a socialului, întrucât acţiunile socio-politice violente sau ineficiente aduc naţiunea în situaţii critice, marcate de producerea violenţei socio-politice difuze, în faţa căreia o putere politică aflată în criză de legitimitate sau de legitimare recurge la forţă pentru aşa-zisa „mediere” între actorii implicaţi, care pot fi membrii aceluiaşi grup socio-politic, creatori ai unor raporturi de putere sau între grupuri ori organizaţii socio-politice neechivalente doctrinar.

4. O putere politică violentă, confruntată cu diminuarea capa-cităţii de a controla, domina şi supune naţiunea, subsumează tirania (despotismul), represiunea şi teroarea unei „strategii” în care inte-grează forţele socio-politice obediente şi forţele armate conduse de elitele militare obediente. Aceste modalităţi de administrare a puterii generează situaţii critice, evidenţiate prin: violenţa contra puterii sau violenţa „de jos”, definită ca „violenţa de masă” – răscoale, revoluţii – sau loviturile de stat ori puciurile, care vizează reorganizarea puterii politice; violenţa puterii politice sau violenţa „de sus”, produsă în situaţia în care puterea politică este acaparată de „oligarhii politice” care centralizează decizia, aduc naţiunea în afara actului decizional şi impun „modele” pe care nu le pot susţine şi menţine decât cu ajutorul forţei.

5. Guvernarea ideologică a naţiunii întreţine crizele sistemice, intensifică confruntările dintre ideologi pentru acapararea resurselor

321

naţiunii, agresează conştiinţa de sine, menţine naţiunea în stare de „societate politică”, provocând aşa-numita „criză a naţionalismului“ şi a factorului militar.

6. Ideologii provoacă aşa-numita „criză a naţionalismului”, ale cărei consecinţe sunt agresarea „conştiinţa de sine”, ca fundament al „voinţei organice” a naţiunii şi expresia capacităţii oamenilor de a se raporta la aceeaşi geneză şi patrie. Ideologia care agresează naţiunea, o împiedică să-şi conserve „conştiinţa de sine” şi să se reproducă devine antinaţională, foloseşte naţionalismul ca forţă spirituală de expansiune sau de negare a unităţii în diversitate.

7. Provocarea aşa-numitei „crize a factorului militar”, dimi-nuează sau distruge capacitatea organizaţiilor militare de a gestiona violenţa publică şi de a respinge agresiunile împotriva naţiunii. Ideologii consideră „forţele armate” ca pe un mijloc de soluţionare a stărilor conflictuale şi le menţin ca instituţii în slujba puterii politice, pentru a asigura elitelor politice sentimentul şi certitudinea puterii.

8. Ideologii administrează crizele prin utilizarea forţei, în funcţie de interesul ascuns sau declarat şi de mijloacele avute la dispoziţie (legitime sau ilegitime), în limitele doctrinelor la care se raportează şi cu ajutorul cărora încearcă să convingă poporul că soluţiile adoptate previn procesele sociale dezorganizante, atât pentru decidentul politic, cât şi pentru popor.

9. Fiecare criză este unicat, exprimând o situaţie conflictuală premisă ori consecinţă a unei variate game de conflicte ideologice, socio-politice, militare, iar „gestionarea" („managementul”) semnifică, în esenţă, soluţiile adoptate în funcţie de necesităţile sociale în vederea folosirii resurselor informaţionale în modul cel mai adecvat şi cu maximă eficienţă, pentru revenirea la „starea de securitate”.

10. Ideologii provoacă criza socială, o criză a organizaţiilor, inclusiv a celor militare, o criză multiplă, o reţea de crize ori o suprapunere de crize care induc în corpul naţiunii situaţii insecurizante, exprimând distrugerea democraţiei şi impunerea individualismului – care conduce la dictatură sau a „colectivismului” – care conduce la anarhie şi generează „insecuritate generalizată” pentru cei lipsiţi de resurse şi situaţi în afara actului decizional.

11. Sursele crizei sociale, pe care ideologii o interpretează ca „stare de criză a naţiunii”, sunt: politicianismul – care distruge raţionalitatea statului naţional, devenit „centru de putere”; însuşirea violentă a avuţiei produse social – care creează două ţări suprapuse:

322

„ţara legală” şi „ţara reală” şi dezechilibrarea în forme violente a raporturilor de putere – care determină o criză de identitate, corelată, în mod evident, cu o criză de conducere – sau criza de legitimare a puterii politice şi creează relaţii de forţă între puterea politică şi corpus-ul generator de valori sociale (poporul).

12. Efectele perverse ale „crizei sociale” sunt „criza moral-spirituală” – consecinţă a agresării genezei naţiunii, a pierderii încrederea în sine şi a determinării naţionalismului să devină agresiv – şi criza capacităţii de reproducere, datorate spargerii „casei naţiunii”, a pierderii capacităţii de a-şi conserva patria („casa naţiunii”), de a-şi menţine frontierele, de a avea sentimentul şi certitudinea siguranţei în orice context geopolitic dat.

13. Orice criză socială induce o „stare de criză” a statului naţional, prin transformarea de către elitele politice violente în „centru de putere” şi folosirea lui în scopul dominării şi supunerii propriului popor sau prin impunerea raporturilor asimetrice de putere faţă de statele „de dominaţie" sau „centrele de putere" transnaţionale sau supranaţionale care îşi asumă rol de hegemon şi îl integrează, pe diferite căi, în aşa-zisul spaţiu geopolitic sau geostrategic al intereselor acestora.

14. Gestionarea unei crize sociale trebuie să fie apanajul elitelor sociale sau „creerele” care produc valorile sociale, a oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante. „Gestionarea” înseamnă „a preveni” şi, dacă se produc, pentru „a soluţiona situaţiile critice” prin acţiuni sociale.


1. Ce semnificaţie socială are criza şi care sunt sursele gene-ratoare?

2. În ce situaţii critice se poate afla o naţiune în raport de contextul socio-politic?

3. Ce situaţii critice generează gestionarea violentă sau ineficientă a naţiunii şi care sunt formele de manifestare a violenţei?

4. Cine provoacă aşa-numita „criză a naţionalismului“ şi care sunt consecinţele acesteia în planul organizării şi funcţionării naţiunii?

5. Cine provoacă aşa-numita „criză a factorului militar” şi ce consecinţe are aceasta asupra capacităţii şi raţiunii organizaţiilor militare?

323

6. Prin ce mijloace administrează ideologii crizele sistemice şi care sunt consecinţele pe care le generează în plan social?

7. Ce semnificaţie are „gestionarea" („managementul”) unei crize sistemice şi ce relevanţă au soluţiile sociale în acest demers?

8. Care sunt sursele crizei sociale şi de ce ideologii o inter-pretează ca „stare de criză a naţiunii”?

9. Care sunt efectele perverse ale crizei sociale asupra funcţiilor naţiunii?

10. Ce rol au elitele sociale în gestionarea unei crize sociale? C. Bibliografie minimală 1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica frontierei,

vol. I-II, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995. 2. Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,

Editura Licorna, Bucureşti, 1997. 3. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 4. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, Eurosong & Book, 1997, p. 91. 5. Jacques Garello, Iluziile socialismului, Casa de Editură Agora,

1993. 6. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea

Albastră, Bucureşti, 1995. 7. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii

mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998. 8. Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,

Bucureşti, 1997. 9. Jacqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel,

Crize. Abordare psihosocială clinică, Polirom, Iaşi, 1998. 10. Jim Orford, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, traducere

de Andrei Paşcu Oscar Print, Bucureşti, 1998. 11. W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti,

1996. 12. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, traducere din limba engleză de

Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

324

TEMA 11 CRIZA POLITICO-MILITARĂ

SAU DISTRUGEREA DEMOCRAŢIEI Consideraţii programatice

▲ Motivaţia temei Situaţiile critice pentru o naţiune, în soluţionarea cărora este

implicat factorul politic, sunt consecinţa guvernării ideologice inefi-ciente ori violente sau a agresiunilor la adresa naţiunii. Incapacitatea factorului politic de a soluţiona o criză socială, urmată de apelul la forţa armată poate extinde situaţia critică şi generează un tip de criză specifică, pe care o denumim „criză politico-militară”.

Însăşi noţiunea de criză, a cărei etimologie greacă – „krisis" – înseamnă decizie, obligă la înţelegerea ei ca o situaţie tensionată, care impune adoptarea unei decizii de soluţionare.

Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că expresia „criză politico-militară” poate fi folosită pentru a desemna situaţiile în care puterea politică provoacă naţiunii aşa-numita „stare de criză”, este incapabilă să o soluţioneze, face apel la organizaţiile militare, iar acestea nu reuşesc să satisfacă raţionalitatea socială pentru care au fost create, producând violenţă militară.

▲ Obiective – înţelegerea semnificaţiei sociale a „crizei politico-militare”, a

proceselor socio-politice care o întreţin, precum şi a consecinţelor producerii acesteia asupra puterii poporului (democraţia);

– cunoaşterea ideologiilor şi doctrinelor care favorizează violenţa politico-militară şi a soluţiilor de gestionare care să nu afecteze com-ponentele organice şi etno-spirituale ale naţiunii;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a formelor de manifestare a „crizei politico-militare” şi identificarea soluţiilor de prevenire a vio-lenţei de orice natură;

325

SECŢIUNEA I CONDIŢIONAREA IDEOLOGICĂ

A CRIZEI POLITICO-MILITARE a) „Criza politico-militară” – criză de ordin gestionar (gu-

vernare violentă sau ineficientă)

Orice tip de stat ideologic are interese specifice, exprimate, de regulă, prin tendinţele de menţinere a puterii, prestigiului, influenţei şi autorităţii.

Puterea este condiţionată de capacitatea de a organiza „ordinea instituită”, de a face faţă sfidărilor comportamentului deviant (indi-vidual sau colectiv), de a interveni eficient pentru rezolvarea crizelor politice, economice şi sociale, de a învinge în război, de a apăra interesele cetăţenilor săi în relaţiile cu terţii.1 Această putere este determinată de mijloacele de care dispune, în primul rând de instru-mentele militare şi instrumentele financiare,2 dar şi de susţinerea politică din partea grupurilor şi partidelor politice capabile să impună şi să susţină un anumit model de organizare socio-politică.

▲ Ideologiile şi doctrinele politice generează neechivalenţe pe planul relaţiilor partidelor politice cu autoritatea de stat, precum şi tensiuni sau conflicte între grupurile socio-politice care-şi apără sau încearcă să-şi impună interesele.

O astfel de guvernare determină implicarea „forţelor armate” în viaţa politică, iar modalităţile de manifestare se propagă în paralel sau se intersectează cu acţiunile elitelor politice violente: acţiunea politică directă, diversiunea politică, epurarea politică, corupţia politică, desta-bilizarea politică, exercitarea controlului social prin mijloace negative.

▲ „Criza” factorului politic administrator al puterii conduce la o abordare conflictuală a interesului general, care nu mai exprimă voinţa poporului şi nu se defineşte ca putere a poporului (democraţia). Puterea politică şi grupurile socio-politice care tind la cucerirea puterii, se auto-proclamă „clasă politică”, îşi arogă dreptul de reprezentant al naţiunii, definesc aşa-numitul „interes naţional" în

1 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 519-521. 2 Terente Robert, Politica – dincolo de temeri şi tentaţii, Editura

Arta, Bucureşti,1993, p. 68.

326

raport cu propriile interese sau îşi promovează nemijlocit interesele sub motivaţia apărării şi promovării „interesului naţional”.3

▲ Ideologii aflaţi în pierdere de resurse de putere apelează la „forţele armate” pentru a menţine cu orice preţ puterea politică, însă nu sunt capabili să accepte că militarii nu pot fi doar „servanţii” umili al statului clădit pe ideologii şi ai „clasei politice” care deţine resursele de putere. Militarii grupează credinţe şi interese de corp, care le menţin raţionalitatea socială atâta timp cât acestea sunt compatibile cu obligaţiile lor faţă de naţiune. De aceea sunt predispuşi să sprijine şi să promoveze numai acţiunile socio-politice concordante cu necesităţile naţiunii.

▲ Încercarea de administrare a unei „crize sociale” prin violenţă militară dezvăluie incapacitatea procesorilor de informaţii (ideologii) de a soluţiona problemele de natură productivă şi integratoare conştientizate ca necesităţi sociale. Soluţiile la o astfel de situaţie critică sunt false gestionări, deoarece acestea exprimă, în esenţă, criza de raţionalitate, de motivaţie, de legitimare şi de iden-titate a puterii politice, deci a guvernării.

▲ Combinarea violenţei politice cu violenţa militară pentru soluţionarea unei „crize sociale” se relevă ca domeniu de referinţă al psihologiei sociale clinice.4 Ea afectează destinul oamenilor, grupurilor socio-politice şi naţiunii în funcţie de consecinţa deciziilor politice întreprinse pentru rezolvarea prin forţă militară a unei probleme de interes public (amorsarea unei voinţe politice în scopul dezamorsării unei crize sociale sau a respingerii unei agresiuni).

b) Condiţionarea ideologică a „crizei politico-militare”

„Criza socială” exercită presiuni asupra politicii – adică asupra vastei sfere de relaţii şi activităţi socio-politice, instituţii şi concepţii legate, în principal, de problema puterii în stat.5 Iraţionalitatea politică, definitorie pentru o putere politică aflată în criză, încurajează manifestările

3 Vasile Secăreş, Polemologia şi problemele păcii, Editura Politică,

Bucureşti, l976, p. l7l-l73. 4 Jaqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel,

Crize. Abordare psihosocială clinică, Polirom, Iaşi, l998, p. l8. 5 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 521-528.

327

agresive din partea unor forţe politice violente „pentru a pune la cale pro-vocări care să poată constitui motivul declanşării acţiunilor militare”.6

1. Ideologii cenzurează fenomenele conflictuale ▲ Organizarea şi funcţionarea unei naţiuni este influenţată

de puterea politică, interesată de evaluarea permanentă a capacităţii de reacţie la presiunile exercitate asupra ei de către corpurile profesionale. Utilizarea „forţelor armate” transformate în instituţie a statului, este tot apanajul factorului politic. Incapacitatea de a asigura stabilitatea sistemului socio-politic dă naştere unor contradicţii aparent ireconciliabile, generează procese sociale cu consecinţe insecurizante pentru oameni, grupuri socio-politice şi popor, în ansamblul său, creează „stare de criză” şi conduce la apelarea mijloacelor de forţă (mijloace militare) în locul soluţiilor sociale. Am denumit această situaţie conflictuală cu sintagma „criză politico-militară”, încât forţele implicate se legitimează pe fundalul unei crize politice care generează violenţa militară.

▲ Orice situaţie critică pentru o naţiune activează ideologiile în cadrul cărora deţinătorii puterii politice aflate în pierdere de resurse de putere caută soluţii pentru dezamorsarea acesteia. Ideologii o abordează prin prisma interesului puterii politice pe care o construiesc, în cadrul unei dialectici ce ascunde adesea conexiuni complicate şi oculte între tendinţele contradictorii care alcătuiesc sistemul socio-politic.

▲ Ideologii interpretează o „criză” concomitentă a dome-niului politic şi militar ca forma ascuţită a luptei dintre forţele politico-militare şi sociale, a cărei motivaţie rezidă în imposibilitatea oricărei forme de dialog.

Elaborarea deciziilor se relevă, de regulă, ca reacţie la acţiunile violente ale indivizilor, grupurilor sau instituţiilor care pun în discuţie „vechea ordine”, cu normele, regulile şi valorile sale şi evoluţia procesului de abdicare de la mijloacele politice în favoarea celor de forţă, pentru a răsturna „vechea ordine”. Aceasta depinde, însă, de raporturile care există între stat – ca gestionar al valorilor şi intere-selor naţiunii, partidele sau grupările politice – care îşi arogă dreptul de a reprezenta poporul şi „forţele armate” – ca instituţie cu funcţie de protecţie a valorilor şi intereselor naţiunii.

6 Corneliu Soare, Romul Duma, Ioan Muntoi, Teorie şi doctrină

militară, Editura Militară, Bucureşti, 1971, p.75.

328

▲ Din punct de vedere al atitudinii faţă de stat, ideologii creează şi modelează partide, grupări sau organizaţii politice. Aceste se află, în funcţie de interes, în următoarele situaţii: sprijină autoritatea statului sau i se supun; concurează statul în materie de autoritate; se limitează să-i nege autoritatea.

▲ Ideologii au tendinţa de a „cenzura” războiul, precum şi fenomenele conflictuale. Ierarhizarea puterilor, ca şi competiţia pentru menţinerea echilibrului de putere prin utilizarea sau chiar simpla ameninţare cu forţa, creează permanent pentru ideologi psihoza producerii conflictului armat.7

▲ O putere politică construită pe suportul ideologiilor violente foloseşte „forţele armate” atât pentru ameliorarea „anomaliilor” comportamentului oamenilor pe care-i controlează şi-i domină, cât şi pentru eliminarea surselor de insecuritate care-i afectează interesul. Ambele situaţii generează alte tipuri de criză, denumite crize de structuri, crize culturale, crize religioase, crize financiare, crize monetare, crize ale resurselor monetare, eludând faptul că toate acestea nu sunt decât consecinţa unei crize ideologice.

▲ Ideologii care creează structuri politice pentru a administra (guverna) naţiunea nu permit codificarea conflictului armat în dreptul intern, deoarece aceasta înseamnă a recunoaşte, de jure, existenţa a cel puţin două puteri în stat.

Codificarea conflictului armat în dreptul internaţional urmă-reşte, la fel ca în cazul războiului, definirea juridică a subiecţilor (părţilor) implicaţi în „agresiune”. Aceştia sunt identificaţi cu statul, care se poate afla în poziţie de agresor sau victimă a agresiunii, iar deznodământul situaţiei conflictuale depinde de raportul de forţe (puterea militară), de capacităţile de operaţionalizare, precum şi de asimetria de cunoştinţe şi informaţii. Unele acte juridico-diplomatice, adoptate după fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, folosesc con-cepte care exprimă sugestiv dimensiunea actelor de ostilitate, formele militare pe care le îmbracă, pornind de la sintagma generică de conflict armat. Acesta este circumstanţiat, după caz, cu un adjectiv – internaţional sau neinternaţional.8

7 Colonel dr. Lucian Culda, Conflictele sociale şi conflictele armate,

în Tipologia conflictelor armate contemporane, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 55.

8 Apud Ionel Cloşcă, Conflictele armate şi căile soluţionării lor, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 45-46, 47.

329

▲ Indiferent cum este definit, conflictul armat este o consecinţă a „stării de criză" a factorului politic sau a unei „crize politice”, înţeleasă atât ca stare cât şi ca proces socio-politic distructiv. Abordarea oricărei situaţii conflictuale din perspectiva stabilităţii sistemului socio-politic, conduce la următoarele concluzii: politica conservă mijloacele de violenţă şi le concentrează în mâinile puterii; monopolul constrângerii este deţinut de stat, de el beneficiind clasa, partidul sau fracţiunea care exercită guvernarea; deţinătorii puterii folosesc forţa armată pentru a impune o anumită ordine unui popor dezarmat, integrat într-un sistem socio-politic. 9

▲ Un stat subjugat de ideologi se transformă în „centru de putere”, încercând, în funcţie de evoluţia situaţiei, să scientizeze deciziile. Procesorii de informaţii pe care-i foloseşte devin creatori de imagine ai statului ideologic şi ai instituţiilor pe care le subsumează, producând un impact psihologic deosebit asupra modelării violenţei. Însă, orice decizie politică luată în contextul dezvoltării unei crize politico-militare se bazează mai mult pe intuiţie, pe „flerul” condu-cătorului şi pe experienţa acestuia, relevându-se, în ultimă instanţă, ca „arta organizării talentului”. În astfel de situaţii se apelează la „omul providenţial”, care poate fi liderul politic sau liderul militar.

2. Ideologii percep criza politico-militară ca „treaptă a

escaladării conflictuale” ▲ Atât ca „stare”, cât şi ca „proces”, „criza politico-militară”

este definită de către ideologi ca o treaptă a escaladării conflictuale între „părţile” care se exclud reciproc sub motivaţia că fiecare dintre ele este expresia unor „forţe de negare” a ordinii socio-politice pre-stabilite. Aceasta este, deci, o formă de conflictualitate care afectează doar sistemul socio-politic pe care-l construiesc şi îl întreţin. O astfel de percepţie explică, în bună măsură, dificultăţile de a gândi şi a acţiona strategic pe plan socio-politic. Conflictul nu este decât expresia unei crize a gândirii şi a acţiunii raţionale, iar declanşatorul său nu iese întotdeauna în evidenţă, nu-şi dezvăluie adevăratele motive şi nu este conştient de consecinţe şi implicaţii.

▲ Abordarea ideologică a „crizei politico-militare” este ra-portată la fenomenul socio-politic numit generic „război”, înţeles ca

9 Maurice Duverger, Introduction à la politique, Gallimard, Paris,

1964, p. 120.

330

o „continuare a politicii, cu alte mijloace”.10 De regulă, se apreciază că „politicul pregăteşte războiul”, iar pe timpul desfăşurării lui poli-ticienii tac şi strategii lucrează.

▲ „Criza politico-militară” este o treaptă a escaladării con-flictualităţii inferioare războiului, care poate genera un război, se poate finaliza cu război sau poate fi administrată prin îmbinarea mijloacelor politice cu cele militare.

Astfel, politicul generează „criza politico-militară”, însă datorită faptului că pe timpul evoluţiei acesteia nu încetează să „vorbească”, se creează o relaţie ambivalentă între factorul politic şi cel militar: primul generează criza, voluntar sau involuntar, şi activează factorul militar în vederea administrării acesteia, iar factorul militar, prin intervenţie subordonează politicul, îi diminuează capacităţile de exprimare şi-l obligă să accepte forţa ca mijloc de „gestionare".

▲ „Criza politică” determină, de regulă, o „criză a statului”. Aceasta care are ca punct de plecare criza constituţională, o criză a „gândirii statale” căreia i se opune gândirea poporului şi continuă cu o criză de regim – ca expresie a incapacităţii partidului sau partidelor politice de a gestiona socialul prin mijloace politice şi a discreditării lor în ochii oamenilor. În jocul politico-strategic care însoţeşte dialectica crizei, statul este eliminat de către factorul politic şi lipsit de putere. Acesta din urmă apelează la o „strategie politică”, ale cărei trăsături şi elemente sunt preluate din strategia militară. Între acestea se evidenţiază decizia, – sau alegerea „loviturii principale” şi pla-nificarea – sau alegerea planului de acţiune şi măsurile pentru îndeplinirea lui.11

▲ Între conducerea politică şi conducerea militară se constituie un alt tip de relaţii, de parteneriat sau conflictuale, în funcţie de factorii ce au determinat „criza” şi, în permanenţă, relaţii concurenţiale care tind să ia forma unei concurenţe neloiale. Forţa armată devine atât „instrumentul” necesar realizării sau ţinerii sub control a violenţei organizate, cât şi subiect şi obiect de dispută între diferite grupuri socio-politice sau între organizările socio-politice (state). Tendinţa de a cenzura rolul politicului, ca declanşator de criză, precum şi recunoaşterea incapacităţii acestuia de a „gestiona" o criză socială fără apelul la forţă

10 Carl von Klausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 613.

11 Colonel Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p. 15-16.

331

armată, influenţează şi gândirea strategului militar. Acesta este obligat să elaboreze strategii subordonate sistemului socio-politic în care este integrat. Astfel, strategia de gestionare se subsumează unor procese socio-politice, numite în limbaj ideologic „eveniment”, „turbulenţă”, „transformare”, „schimbare”, „act de ostilitate” şi „conflict armat”.

▲ Ideologii manifestă doar tendinţe de reacţie la risc şi mai puţin de anticipare a riscului. Factorii de decizie care acţionează de pe poziţii ideologice sunt animaţi de dorinţa de a rămâne la putere. De aceea ei sunt preocupaţi de a obţine mai întâi dovezile unui pericol evident şi real pe baza cărora să constate că soluţiile politice au fost epuizate, contribuind, conştient sau inconştient la provocarea de con-flicte armate. Toleranţa opiniei publice în astfel de situaţii nu face decât să degradeze raţionalitatea politicului, care acţionează pentru menţinerea sau reformarea „sistemului” sau pentru instituirea unui sistem nou, care, însă, nu va fi ferit de tensiuni şi contradicţii.

▲ „Agentul” principal al structurării, destructurării sau restructurării unui sistem socio-politic este informaţia.12 Aceasta transformă atât factorul politic, cât şi pe cel militar în „deţinător de putere” sau în „victimă de putere”. În ambele situaţii, consecinţele sunt percepute de poporul aflat astfel la discreţia acţiunilor de forţă pe care „politicul” le pune în mişcare pentru a conserva puterea.13

▲ Ideologii interpretează „criza politico-militară” ca „sinteză” de acţiuni politico-militare. Acestea se desfăşoară în contextul producerii şi dezvoltării unei situaţii conflictuale, în care „politicul” împrumută elemente ale strategiei militare care concentrează idei preluate din doctrine politice.

▲ Ideologii încearcă să convingă că nivelul „stării de securitate” sau al „stării de criză” a unei naţiuni este oferit de sistemul de relaţii pe care aceasta este capabilă să-l clădească şi să-l menţină, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Viabilitatea acestuia depinde de complementaritatea între „securitatea politică” şi „securitatea militară”, orice criză devenind manifestă în momentul în care ambele forme de securitate se află la un nivel redus.14

12 Terente Robert, Politica – dincolo de temeri şi tentaţii, Editura

Arta, Bucureşti, 1993, p. 96. 13 Lucian Culda, Procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti,

1994, p. 133. 14 Vezi, Heinz Vetschera, Prevenirea conflictelor în Europa. Rolul

O.S.C.E., în Arta prevenirii conflictelor, IRSI, Bucureşti, 1996, p. 96.

332

▲ În orice situaţie, „criza politico-militară” se prezintă ca „o lipsă de înţelepciune politică”, o formă de compromitere a „omului politic”, o abatere de la „morala politică” şi o „eroare politică”.15 Individualizată ca o modalitate de manifestare a violenţei politice şi a violenţei militare, ca urmare a consecinţelor guvernării violente sau ineficiente ori a agresiunilor, criza politico-militară este, în acelaşi timp un mod anacronic de administrare a unei crize sociale.

c) Premisele producerii „crizei politico-militare” 1. Criza puterii politice Analizele privind crizele politice au semnalat modalităţile de

structurare a relaţiilor politice şi de exercitare a autorităţii politice sau aspecte referitoare la gestionarea politică a naţiunii.16

1. Problematica „crizelor politice” este insuficient analizată şi coexistă interpretări vagi şi nesatisfăcătoare referitoare la aceasta. Unii analişti le interpretează ca o „dereglare a structurii politice a unei naţiuni”,17 iar alţii pornesc de la „divergenţele” în privinţa conceperii autorităţii.18 Există şi analişti care consideră criza politicului, pe de o parte – un comportament deviant al factorului politic sau comportarea independentă, voluntară, a puterii („fără măsură”), în raport cu reali-tăţile sociale, iar pe de altă parte – o lipsă de autoritate politică sau incapacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii.19

▲ Interpretările date „crizelor politice” sunt false ori de câte ori se elaborează de pe poziţii ideologice. Fiind unilaterale şi părtini-toare, acestea nu pot explica unitar şi cuprinzător geneza şi conţinutul crizelor politice.

▲ „Criza politică”, în ansamblul său (partide, parlamente, administraţie centrală), poate fi precedată de crize ale unora din organizaţiile implicate, care întreţin mecanismul politic al guver-nării. În acest registru se înscriu, de pildă, criza parlamentului – când

15 Victor Isac, Abecedarul politic. Pentru o judecată dreaptă şi conduită demnă, Editura Princeps, Bucureşti, 1993, p. 11 ş.c.l.

16 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 529-535. 17 Interacţiunea dintre stat şi societate, coordonator ştiinţific colonel

Tudor Stoian, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 125. 18 Terente Robert, Politica – dincolo de temeri şi tentaţii, p. 68. 19 Ilie Luca, Politologie, Editura Helicon, Timişoara, 1995, p. 59.

333

acesta nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a adopta legile şi criza guvernului – când acesta nu mai poate aplica programul de guvernare etc. Un caz particular al crizei politicului este rezultat dintr-o încercare nereuşită de utilizare a forţei armate pentru soluţionarea unei situaţii critice.

2. Criza organizaţiilor militare

▲ Fiecare naţiune îşi construieşte, prin puterea poporului (democraţia) „forţe armate” ca organizaţii cu funcţii de apărare împotriva agresiunilor „centrelor de putere”. Ele îşi menţin raţiona-litatea socială atâta timp cât sunt capabile să îndeplinească „scopul strategic general” în războiul de apărare a ţării.20

▲ Armatei nu-i revine misiunea de a sprijini un partid, oricare ar fi el, ci de a garanta „democraţia constituţională”. Partizanatul politic, transformat în obedienţă faţă de o putere politică ineficientă sau violentă este nociv pentru orice armată naţională. În astfel de situaţii, armata îşi pierde caracterul naţional, statutul de „oaste de ţară” şi se transformă în corp de „mercenari” care luptă „în dobândă”, sub orice stindard.

▲ Intrarea în criză a organizaţiilor militare se datorează inca-pacităţii sau dezinteresului ideologilor de a întreţine raţionalitatea socială a acestora. Criza factorului militar are ca premisă instituirea aşa-zisului „control civil subiectiv" asupra organizaţiilor militare, care favorizează, tolerează sau încurajează în interiorul armatei orientările şi ideologiile grupului politic civil aflat la putere şi politizează excesiv organizaţia militară, pe care o transformă, prin funcţii şi autoritate, în instituţie aservită puterii politice.

▲ O „criză” a organizaţiilor militare este, în general, conse-cinţa crizei „politicului”. Aceasta poate fi evidenţiată prin următoarele forme de manifestare: prima – poate cuprinde implicarea politică a „forţelor armate” (armată, servicii de informaţii, forţe de ordine pu-blică), care pot fi atrase de partea unui partid în lupta pentru cucerirea puterii politice; a doua – poate decurge din înlocuirea, de către partidele politice, a strategiei politice cu strategia politico-militară.

▲ Pot exista şi situaţii când o „criză militară” poate declanşa o „criză politică”. Intrarea organizaţiilor militare în „situaţii critice”

20 Prognoza şi conflictele, coordonator col. dr. Romul Duma, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 258.

334

se poate produce cu atât mai des şi în modalităţi cu urmări sociale mai grave, cu cât constituţiile şi legislaţiile nu precizează corect şi detaliat răspunderile „forţelor armate”.

▲ Organizaţiile militare intră, de regulă, în „criză” în două genuri de situaţii: când evoluţiile socio-politice impun organizaţiilor militare să acţioneze ca garant al naţiunilor şi statelor naţionale pentru a depăşi situaţiile-limită, iar acestea nu reuşesc să-şi îndeplinească răspunderile constituţionale; când se lasă antrenate în „jocuri ideo-logice” sau sunt penetrate de ideologii care le subordonează şi, ca urmare, le implică în lupta politică, în salvarea sau impunerea prin forţă a unui partid sau a unei guvernări aflată în criză politică.

Răspunderile pentru producerea crizei organizaţiilor militare revin organizaţiilor politice, în primul rând partidelor sau coaliţiilor politice care construiesc puterea politică.

d) Procese sociale caracteristice „crizei politico-militare” „Criza politico-militară” se caracterizează, de regulă, prin

procese sociale dezorganizante, cu consecinţe perverse, generate de violenţa politică în conjuncţie cu violenţa militară.21 Individualizarea diferitelor forme de violenţă politico-militară permite identificarea, localizarea şi cunoaşterea calificată a procesorilor de informaţii generatori şi implicaţi în procesele sociale dezorganizante întreţinute de acţiunile oamenilor care nu se pot desprinde de ideologii,22 sunt subjugaţi de morbul politicii partizane, de grup, având pretenţia deţinerii absolute a adevărului.

1. Violenţa politică ▲ Prin apelul la forţă, orice putere politică devine iraţională.

Factorul politic îşi justifică (legitimează) apelul la forţa armată invocând nevoia de a proteja ordinea publică şi trebuinţele de securitate ale cetăţenilor. Situarea exclusivă pe poziţii ideologice în soluţionarea unei crize sociale generează stări tensionate şi conflicte. Acestea conduc la „soluţii de forţă”, atât din partea puterii politice – exprimate prin violenţa puterii politice (violenţa „de sus”), dar şi printr-o reacţie

21 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 535-540. 22 Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică, Editura

Licorna, Bucureşti, 1997, p.2-6.

335

politică violentă contra puterii politice (violenţa „de jos”), în care sunt angrenaţi oameni sau grupuri socio-politice.

▲ Starea conflictuală, amplificată de ideologiile violente reactivate, exprimă o criză de identitate, iar apelul la forţa brută este reiterat de părţile care se confruntă din „nevoia de securitate”. Implicarea „forţelor armate” este rezultatul unui „comerţ politic” (târguieli) între puterea politică şi elitele militare violente sau obe-diente. Fiecare încearcă să activeze organizaţiile militare şi să le atragă de partea lor.

▲ Violenţa politică este aisbergul diferitelor „crize” ale „politi-cului”,23 sau poate rezulta dintr-o „criză a domeniului militar”, generată de elitele militare violente sau obediente, care devine contagioasă pentru factorul politic. Pe de altă parte, poate fi rezultatul presiunilor ideologiilor şi strategiilor agresive la adresa naţiunii, concepute din interiorul „centrelor de putere” (state „de dominaţie”, imperii).

,,Criza” poate primi două dimensiuni: o dimensiune aşa-zis „naţională” – când se răsfrânge asupra poporului, fără a se extinde în afara cadrului naţional; o dimensiune globală – când este indusă sau implică „superputerile" în funcţie de interese.

▲ Folosirea violenţei politice pentru „gestionarea” unei „crize sociale” confirmă existenţa unei crize complexe, de raţionalitate, de motivaţie şi de legitimare, deci o „criză de identitate" a puterii politice.

Criza ia forme dependente de proprietăţile interpretative ale procesorilor de informaţii sociale, relevând neechivalenţa evoluţiilor interne, precum şi specificitatea raporturilor organizărilor socio-politice trans sau supranaţionale.24

▲ Violenţa politică slăbeşte „arhitectura de securitate” a naţiunii. Consecinţele pot fi deosebit de grave, îndeosebi dacă violenţa politică a fost provocată în mod deliberat de către un „instigator” care o consideră o „altă cale” de a-şi impune interesele în zonă printr-o strategie concepută pentru îndeplinirea unui proiect politic.

▲ De regulă, violenţa politică are, la nivel statal, caracter unitar, întrucât antrenează „familiile politice” care-şi spun „naţionale”, chiar dacă fiecare parte dispune de o „dialectică” a manevrărilor strategice a „crizei sociale”.

23 Mircea Ioan Paşcu, Armele şi politica, Bucureşti, 1989, p. 226-227. 24 Dr. Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare. O perspectivă

politico-militară şi educaţională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p. 22.

336

Din experienţa pe care ne-o relevă istoria (pe care, „politicul” o ignoră !), teatrul de manifestare al violenţei politice nu rămâne necu-noscut şi, cu toate încercările de a-l izola, este dificil de dezamorsat fără a degenera în „teatru de conflicte violente”.

▲ Violenţa politică este o probă de adevăr pentru naţiune, întrucât îi dezvăluie disfuncţiile şi vulnerabilităţile, dar şi discernământul şi responsabilitatea cetăţenilor pentru starea ei.

Când este indusă, în rezolvarea ei rolul fundamental revine diplomaţiei, deci capacităţii de folosire a deciziei rezultate din pro-cesarea socială a informaţiilor. Criza poate fi „temperată” în cadrul unei perioade de negociere, în care fiecare parte implicată tinde să influenţeze voinţa adversă, speculând ameninţarea cu forţa sau cu războiul. Negocierea poate evita un război civil, inducând în com-petiţie proiecte politice de soluţionare a stării conflictuale.

▲ Violenţa politică nu conduce la dezamorsarea unei situaţii sociale critice, dar amplifică stările de tensiune şi conflict, întrucât ideologii nu înţeleg ce înseamnă „pace socială”.

În urma unor astfel de situaţii se instaurează regimuri „de mână forte” sau construcţii mecanice, prin implicarea „centrelor de putere” (statele „de dominaţie”) care reconstruiesc statul prin violenţă mili-tară, după chipul şi asemănarea lor şi aduc naţiunea în dependenţă faţă de o mare putere.

2. Violenţa militară

Violenţa militară se declanşează în contextul în care organi-zaţiile militare devin instituţii obediente ale statului ideologic, sunt determinate de puterea politică să „producă” şi nu să „gestioneze” violenţa şi produc violenţă, din proprie iniţiativă.

▲ Violenţa militară, ca soluţie de „ultimă instanţă”, este expresia unui vid al gândirii politice, în care factorul politic devine, din conducător (manager), un simplu actor. De regulă, situaţiile sociale critice impun implicarea tipului autoritar de personalitate25 – adept al utilizării constrângerii şi violenţei sau chiar a măsurilor extreme. În condiţiile apariţiei „stresului decizional”26 şi a creşterii a

25 Vasile Secăreş, Polemologia şi problemele păcii, p.199. 26 Alvin Toffler, Şocul viitorului, p. 343-344.

337

rolului informaţiilor – care devin prima resursă de putere, soluţionarea unei situaţii critice îi scoate în evidenţă pe militari, caracterizaţi printr-un ridicat grad de autoritate.

▲ Producerea violenţei militare este, în fond, o decizie empirică sau doctrinară. Aceasta reflectă, în ultimă instanţă, raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi negocierilor dintre forţele socio-politice, când factorul politic gestionar nu mai are ca resursă de putere decât violenţa, fiind lipsit de resurse materiale (avuţie) şi informaţie (cunoaştere).

▲ „Violenţa militară” poate fi folosită în sprijinul puterii politice, aflată în pierdere de resurse de putere, pentru a-i spori aceste resurse sau în situaţiile în care organizaţiile militare nu sunt capabile să respingă o agresiune şi sar la „beregata politicului”, pe care-l fac răspunzător de „situaţiile-limită”.

Aceasta conduce doar la rezolvarea „de moment” a unei situaţii, dezamorsează numai în aparenţă conflictele, dar nu este capabilă să ofere soluţiile sociale necesare revenirii la „starea de securitate”.27 Odată declanşată, violenţa militară se extinde la nivel statal, fiind amplificată în primul rând de atitudini ireconciliabile în sfera politicii, concomitente sau urmate de astfel de atitudini în sfera conducerii militare sau la nivelul de execuţie din armată.

▲ Militarii sunt, de regulă, cei care scot „castanele din foc”, adică repară disfuncţiile şi vulnerabilităţile produse de „politic” şi tot ei sunt cei care, de cele mai multe ori plătesc „oalele sparte”.

Cazuistica istorică confirmă că îndată ce „criza” a fost dezamorsată, politicianismul iese la iveală şi generează noi violenţe, care pot conduce la reluarea ciclului conflictualităţii sociale, deci la o nouă „criză politico-militară”. Decizia politică luată de o putere politică intrată în criză nu satisface nevoile sociale şi îşi dovedeşte ineficienţa, întrucât îi lipsesc două din resursele de putere: informaţia şi bogăţia.

Istoria politico-statală confirmă faptul că apelul la forţa armată şi utilizarea violenţei militare, ca modalităţi de administrare a unei „crize sociale” pot crea situaţii neprevăzute pentru orice putere politică, întrucât armata nu se relevă ca o prelungire a pumnului lipsit de judecată, decât atunci când este puternic politizată.

27 Jacqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel, Crize. Abordare psihosocială clinică, „Polirom”, Iaşi, 1998, p.37.

338

SECŢIUNEA A II-A FORME DE MANIFESTARE

ŞI CONSECINŢELE „CRIZEI POLITICO-MILITARE” a) Forme de manifestare a „crizei politico-militare” interne Orice apel al puterii politice la forţa armată şi la utilizarea

acesteia („soluţia militară”) este consecinţa unor crize concomitente de potenţialitate, de raţionalitate şi de legitimare a acesteia şi produce, la rândul său, o nouă situaţie critică.28 Decizia privind utilizarea „forţei armate” constituie momentul nodal al trecerii de la raportul conducere-execuţie la cel de dominaţie-supunere.29

Utilizarea „forţei armate” poate preveni şi contracara violenţa politică şi cea militară împotriva puterii politice aflată în pierdere de resurse de putere, dar nu poate înlătura cauzele crizei sociale. Acestea rămân şi vor produce noi forme de violenţă, ca reacţie la violenţă.

1. „Manevrarea” situaţiilor critice folosind principii ale stra-

tegiei militare În orice formă de „criză politico-militară”, dezordinea, incoerenţa,

brutalitatea violenţa, sunt „semne” evidente de neputinţă şi slăbiciune a „politicului”. Ele relevă incoerenţa oricărei strategii politice de „gestionare“ ideologică violentă a situaţiilor conflictuale. De aceea, o putere politică aflată în pierdere de resurse apelează, de cele mai multe ori, la teoria opţiunii strategice, luate din ştiinţa militară, şi încearcă „să manevreze” criza socială după legile strategiei militare.30

▲ Adoptarea strategiei de conflict obligă puterea politică să combine „verbul diplomatic” cu acţiunile de natură politico-militară, care se completează mutual, deci cu conduite politico-strategice particulare, care se diferenţiază în practică şi spirit. Miza pusă în joc de ambele părţi este menţinerea „manevrei” sub pragul de transformare în strategie a războiului.

▲ Manevrarea unei „crize politico-militare" nu poate fi decât apanajul unei puteri politice care are încă resurse, îşi păstrează o oarecare autonomie faţă de puterea militară, dispunând, deci, de

28 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 541-552. 29 Arta prevenirii conflictelor, editori: Werner Bauwens şi Luc

Reychler, Bucureşti, 1996, p. 20. 30 General maior dr. Corneliu Soare, Sociologia şi ştiinţa militară, în

Sociologia militară. Studii, p.128.

339

libertatea de acţiune. Numai o astfel de putere politică poate detecta, diagnostica, controla şi interveni în situaţii sociale conflictuale sau în cazul producerii unor agresiuni din interior sau exterior.

▲ Folosirea forţei confirmă că puterea politică îşi funda-mentează decizia empiric, contând pe succesul operaţiunilor militare. De regulă, aceasta nu mai aşteaptă răspunsul militarilor în privinţa caracterului acţiunilor militare, a intensităţii şi a ariei de desfăşurare, precum şi a nivelului de acţiune militară care este acceptabilă din punct de vedere politic.

Aceste decizii pot genera reacţii violente din partea grupurilor socio-politice reprimate, a unor mari puteri, a unor organisme interna-ţionale sau chiar în interiorul organizaţiilor militare, unde anumiţi lideri militari vor încerca să combată violenţa politică prin violenţă militară contra puterii politice („lovitura de stat” militară). Ele pot genera „crize” interstatale sau pot determina o criză a factorului militar, cu consecinţe grave pentru puterea politică.

▲ Soluţiile de „manevrare” a „crizei politico-militare” sunt viabile numai în anumite împrejurări şi dacă se iau în calcul constrângerile strategiei militare31 şi, mai ales, propriile vulne-rabilităţi. De regulă, militarii al căror profesionalism transcede orice ideologie, nu acceptă să fie antrenaţi în administrarea socialului prin implicarea organizaţiei militare în „manevrarea crizei” fără a avea la dispoziţie cadrul legal care fundamentează raţiunea ei socială.

Numai elitele militare create de o putere politică violentă devin obediente acesteia şi administrează „socialul” prin violenţă militară.

2. Violenţa simbolică („persuasiunea”) – interfaţa violenţei

militare ▲ „Violenţa simbolică” – o formă de manipulare a

cunoştinţelor, în variate modalităţi – este caracteristică unei puteri politice care se legitimează prin argumentul forţei şi nu prin forţa argumentului, în scopul găsirii unui moment prielnic pentru auto-salvare. Definită în termeni uzuali ca „tragere de timp” sau căutarea unor metode alternative pentru evitarea pierderii puterii, aceasta este apanajul unor ideologii intolerante, constructoare de regimuri politice autoritare sau totalitare.

31 Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare, vol.I, p. 19-22.

340

De regulă, o astfel de putere politică, capabilă să-şi subordoneze total forţa armată, uzează, de regulă, de aşa-numitele tehnici de persuasiune.

▲ „Violenţa simbolică” poate avea adesea un rol decisiv în „gestionarea” unei crize „politico-militare”, întrucât se dovedeşte, adesea, mult mai agresivă decât violenţa politică şi chiar decât cea militară. Cu ajutorul informaţiei, în special puterea politică poate dirija opinia publică în sensul dorit, o poate demoraliza sau o poate determina să facă compromisuri. Fără informaţie, aceeaşi putere politică devine victimă sigură pentru cei care au capacitatea de a câştiga aşa-numitul „război al informaţiilor”.

▲ „Mass-media” poate deveni un mijloc esenţial al „strategiei totale”, extrem de uşor de manipulat, întrucât depinde de „menta-litatea naţiei” şi de capacitatea acesteia de a defini importanţa sau „statutul” informării şi comunicării într-o astfel de situaţie-limită. Pe acest „front” devine relevantă activitatea „agenţilor secreţi”, care sunt, de regulă, maeştri în arta „informării-dezinformării”, dar şi a ziariştilor, a oamenilor „din presă”, în mod deosebit a celor orbiţi de concepţii politice prefabricate.32

„Şiretenia militară”, dezirabilă pentru prevenirea şi respingerea unei agresiuni externe, poate produce efecte contrare în gestionarea unei „crize sociale”.

▲ Această soluţie poate fi viabilă în anumite faze ale dez-voltării unei „crize politico-militare”, cu condiţia ca puterea politică să aibă controlul total al informaţiilor. „Foamea de informaţii” poate produce, însă, dereglarea sistemelor de intervenţie armată sau chiar divergenţe între organizatorii măsurilor de intervenţie armată, precum şi posibilitatea de „penetrare” din partea „adversarului”, ori critici şi chiar atitudini ostile din partea opiniei publice în legătură cu nece-sitatea ori efectul măsurilor întreprinse ori cu competenţa persoanelor implicate în acestea.33

3. Utilizarea violenţei militare (,,manu militari”) ▲ De regulă, ideologii nu concep că utilizarea forţei în „situaţii

critice” poate fi asimilată cu reprimarea. Utilizarea forţei pentru reprimarea unei mişcări sociale, deci prin scoaterea organizaţiilor

32 General André Beaufre, Strategie pentru viitor. Probleme militare ale războiului modern, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 29.

33 Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, passim.

341

militare în afara cadrului reglementărilor legale şi distrugerea raţio-nalităţii lor sociale, poate avea consecinţe dezastruoase pentru orice putere politică.

▲ Utilizarea violenţei militare este o soluţie „de ultimă instanţă”, pe care o poate folosi atât o putere politică aflată în declin şi pierdere de resurse, incapabilă să gestioneze situaţiile-limită, cât şi puterea militară, în situaţiile în care i-a fost distrusă raţionalitatea socială. Pentru ambele „puteri”, ele se definesc drept decizii de procurare de noi resurse sau pentru refacerea celor pierdute. În special, puterea politică poate uza de regulile organizaţionale pe care le-a codificat în dreptul intern şi le-a impus prin documente juridice şi instituţii specifice.34

▲ Cauzele izbucnirii mişcării sociale nu dispar odată cu împrăştierea protestatarilor sau cu zăngănitul armelor ori prin instituirea unor măsuri speciale, care încalcă libertăţile fundamentale ale omului. Mişcarea socială va reizbucni, în forme violente, iar cazuistica istorică demonstrează că cea care pierde este puterea politică.

4. „Regimul stărilor excepţionale” – producător de violenţă

militară ▲ De regulă, o putere politică aflată în criză apelează la

instrumentele juridice pe care le-a creat pentru a dobândi noi resurse de putere, pentru a le recupera pe cele pierdute sau pentru a-şi asigura supravieţuirea.

O astfel de putere politică se prevalează de normarea socială („regimul stărilor excepţionale”) pentru a produce „violenţă militară” şi nu pentru a gestiona violenţa socio-politică. Prin acest „regim” ea îşi justifică reacţia la violenţă, precum şi apelul şi utilizarea forţei armate prin „dreptul” pe care îl conferă reglementările în vigoare şi relaţiile de determinare dintre oameni.35

▲ Utilizarea forţei armate în cadrul unui asemenea „regim” este explicată de puterea politică pe fundamentul „raţiunilor de stat” şi motivată din nevoi de apărare, siguranţă şi ordine publică, pornind de la reglementările izvorâte din Constituţie. De regulă, situaţiile excepţionale în care se poate afla o putere politică şi, pe cale de conse-cinţă, statul pe care-l reprezintă, sunt percepute ca „stări” ale naţiunii,

34 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol. I, p. 269-270. 35 Vezi, pe larg, Constantin Sava, Constantin Monac, Regimul stărilor

excepţionale, Bucureşti, 2001.

342

deşi în impunerea semnificaţiei dorite, rolul fundamental joacă ideo-logii. În cele mai multe cazuri, acestea reglează interesele „grupării de dominaţie”, adică a grupării politice care deţine puterea politică.

▲ Deşi celelalte „stări” – definite ca „stare de urgenţă” sau „stare de asediu”36 sunt instituite proporţional cu gravitatea situaţiei conflictuale, numai organizaţia militară este, de regulă, capabilă să le menţină în cadrul constituţional.

Organizaţia militară poate gestiona violenţa armată necesară prevenirii sau încetării violenţei politice, indiferent dacă aceasta este produsă „de sus în jos” (violenţa puterii politice) sau „de jos în sus” (violenţa contra puterii politice). În toate aceste situaţii, factorul politic încearcă să-şi menţină controlul asupra deciziei şi să menţină forţa armată ca „factor de execuţie”.

Instituirea „regimului stărilor excepţionale” are raţiune socială numai în contextul în care decizia este luată pentru res-pingerea unei agresiuni la adresa naţiunii şi a statului naţional.

5. Lovitura de stat politico-militară (militară) sau violenţa

militară contra puterii politice ▲ O putere politică aflată în criză nu renunţă la violenţa

politică şi nici la puterea pe care a cucerit-o în „bătălia politică”. Ea se bazează pe instituţiile pe care le-a creat şi care-i conferă o superio-ritate asupra celorlalte „puteri” cu care se află în conflict.

În situaţia în care devine „despotică”, „tiranică” sau recurge la represiune sau teroare, „victimele” acestor forme de violenţă nu mai vizează distrugerea anumitor ideologii generatoare de situaţii con-flictuale, ci direct forma de guvernământ sau guvernarea.

▲ Un rol important poate avea „masa” de oameni implicaţi în situaţii sociale conflictuale. Aceştia încearcă să acţioneze pentru răsturnarea puterii politice prin violenţă politică (revoluţia), dar mai ales prin lideri politici şi militari care văd rezolvarea situaţiei con-flictuale printr-o „lovitură de forţă”,37 aplicată prin surprindere şi în mod decisiv, puterii politice.

O astfel de acţiune violentă este considerată lovitura de stat politico-militară (militară), prin care schimbarea de guvernare este

36 Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare, vol.I, p. 30-3l.

37 Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, p.156.

343

operată în afara oricăror „proceduri” constituţionale şi din interiorul conducerii de stat.

▲ O „lovitură de stat” rezultată dintr-o violenţă politică „de jos” sau contra puterii politice, produce, de regulă, modificări ale regimului politic existent. Însă cea organizată de către grupurile care deţin deja o parte din pârghiile puterii politice nu produce, de regulă, astfel de modificări, scopul ei nedeclarat fiind „reformarea” confi-guraţiei puterii în stat.

▲ Cea mai reuşită „lovitură de stat” este cea în care se implică o „fracţiune” a cadrelor de conducere ale statului sau un grup limitat de militari, lideri ai acestora şi trupe puţine, dar „sigure”. O astfel de „lovitură de forţă” poate fi precedată de o conspiraţie menită să obţină simpatizanţi şi complici în diverse eşaloane ale administraţiei de stat, îndeosebi în armată, poliţie şi servicii secrete de informaţii.

▲ De regulă, loviturile de stat sunt susţinute şi aplicate de partide şi grupări politice care nu concep soluţionarea problemei statului decât pe cale „revoluţionară”. Acestea sunt partidele de extremă dreapta sau stânga (fasciste ori comuniste), din rândul cărora apar aşa-numiţii „catilinari” – cum îi numea Curzio Malaparte38.

b) Forme de manifestare a „crizei politico-militare” internaţio-

nalizate

„Centrele de putere” sunt extrem de sensibile la orice formă de conflict care le afectează interesele. Ele se simt obligate să intervină mai ales dacă „teatrul de criză” generează interese diver-gente sau construieşte regimuri politice diferite faţă de cele impuse de propriile ideologii. De regulă, acestea nu acţionează în nume propriu, ci îşi găsesc un „paravan”, definit de cele mai multe ori sub sintagma „comunitate internaţională”.39

Capacitatea naţiunilor de a procesa performant informaţiile sociale conferă posibilitatea identificării situaţiilor în care aşa-zisa „comunitate internaţională” se pune în slujba unor „centre de putere”, dar şi a modalităţilor în care acestea se metamorfozează, sub masca „democraţiei universalizate” sau a „comunitarismului”.

38 Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 22-23.


344

1. Utilizarea violenţei politice şi militare în folosul „centrelor de putere” („superputerile”)

▲ „Soluţia” respectivă este rezultatul presiunilor „centrelor de putere” şi, în special, a puterilor nucleare, chiar dacă acestea sunt „superputeri” sau puteri „de mijloc”.

Superputerile menţin armele nucleare ca „potenţial politic”40 şi înscriu o „criză politico-militară”, pe care o definesc simplu – „criză” –, într-o dimensiune globală, care nu-şi asumă decât funcţia de tranziţie de la pace la război.41

Puterile „de mijloc”, care, în afara panopliei lor nucleare nu dispun de alte resurse şi de forţa comparabilă cu a „superputerilor”, sunt condamnate a juca rolul de „secunzi” sau de moderatori în crizele izbucnite în spaţiul lor geopolitic şi geostrategic. În revanşă, ele bene-ficiază de privilegiul de a rezista asaltului crizelor şi de a aranja sacralizarea lor datorită forţei nucleare.

▲ Un amestec straniu de violenţă politică (de „sus în jos” sau invers), combinată cu diferite tipuri de violenţă militară, caracte-rizează crizele politico-militare induse din centrele de putere „oculte” sau aşa-zisele „societăţi secrete”. Pentru orice naţiune sau stat naţional, „semnele” implicării societăţilor secrete transnaţionale – adepte ale noii ordini mondiale –, se relevă în funcţie de „domeniile” sociale vizate pentru a fi aduse în situaţii critice, stări de criză sau agresate. Acestea caută să impună propria „morală” ca „religie a naţiunii” sau să impună ateismul în religie, anarhia în politică şi distrugerea oricărei forme de proprietate în sfera economică.42

▲ În condiţiile globalizării vieţii politico-sociale sau a retrasării sferelor de influenţă, statele naţionale, considerate „puteri secundare” intră în „stare de criză” dacă manifestă veleităţi de independenţă şi vor să scape de „protector” ori dacă încearcă să contracareze pro-iectele şi strategiile „superputerilor” sau ale puterilor „oculte”. De regulă, ele sunt catalogate ca „perturbator” şi aduse la ordine de către

40 Colonel Mircea Chelaru, Consideraţii privind starea actuală a echilibrului strategic între diferite centre de putere, în „Observatorul militar”, nr.1, 1-8 ianuarie 1997, p.6.

41 Lt. colonel Aurel David, Noua arhitectură de securitate a Europei şi dialectica crizelor politico-militare, în Studii şi cercetări socio-umane, nr.3/1998, Editura Institutului Naţional de Informaţii, 1998, p.151.

42 A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997, p. 255-257.

345

„protector” sau „agresorul nevăzut”, care provoacă violenţă politică contra puterii politice sau amplifică violenţa politică a puterii pentru a fi nevoie de intervenţie.

▲ O „criză politico-militară” primeşte configuraţie aparte în contextul în care în ea sunt implicate „centrele de putere” etno-religioase sau politico-religioase, fiind indusă din aceste centre.43 Violenţa politică se poate extinde în toată aria care marchează o civilizaţie al cărui fundament este o anumită religie. Ea atrage după sine o violenţă militară, prin care nucleul unei civilizaţii încearcă să devină „hegemon” şi să-şi mărească resursele de putere prin presiuni asupra „periferiei”.

2. Controlul situaţiilor critice prin violenţa militară a cen-

trelor de putere transnaţională (din perspectiva „mega-politicii”)

▲ Istoria recentă atestă că „centrele de putere” expansioniste („superputerile”) sunt sensibile la orice fel de „turbulenţă” în sfera lor de interese. Ele numesc „criză” orice eveniment conflictual care le periclitează interesele şi procedează la utilizarea violenţei armate de pe poziţii de „mare putere” (geopolitică) sau acţionează ca „puteri globale”. Naţiunile şi statele naţionale sunt percepute de către „cen-trele de putere internaţională” doar ca obiect de dispută.44

▲ Mega-politicile expansioniste exprimă interese ale unor „familii politice”, „case comune” sau „cămine” socio-politice, în funcţie de arhitectura relaţiilor specifice dintre ele.45 Transformările produse în lume odată cu distrugerea bipolarismului clădit pe ideologii contrapuse, au condus la abordarea oricărei situaţii conflictuale în numele aşa-zisei „păci globale” (de la pax macedonica, trecând prin pax romana, pax mongolica, pax otomanica şi pax sovietica, la pax americana). Acţiunile lor se desfăşoară în numele noii ordini mondiale.46

43 Constantin Buchet, Religie şi putere în relaţiile internaţionale con-temporane, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p.35-39.

44 Vezi, Minciuni Mass-Media, sub redacţia lui Gérard de Selys, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 76-77.

45 Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tran-ziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, p. 57.

46 Pat Robertson, Agenda noii ordini mondiale. Drumul spre sclavia popoarelor, p.63.

346

▲ Prin gestionare, „centrele de putere” înţeleg activitatea prin care căile diplomatice sunt folosite pentru a evita izbucnirea unui conflict în sfera lor de influenţă şi de interese. Aşa-numita „ges-tionare" beneficiază de scientizarea deciziilor, însă opţiunile strategice decurg din abordări ideologice ale situaţiilor conflictuale.

Formele concrete de intervenţie în cazul producerii unei crize depind, în mare măsură, de atitudinea pe care componenta politică a acestora o are faţă de situaţia conflictuală, iar recursul la violenţă se defineşte în funcţie de statutul de „agresor” sau de „victimă” a uneia sau alteia din părţile implicate.

▲ „Centrele de putere” cu componente politică şi militară au dezvoltat strategiile de acţiune, trecând de la apărare strategică şi descurajare la „gestionarea crizelor” (conflictelor). Pe acest funda-ment sunt organizate şi desfăşurate, de regulă, trei genuri de demersuri specializate:47 utilizarea intensă a mijloacelor militare şi diplomatice pentru impunerea „stabilităţii” în zonele de interes, prevenirea „con-flictelor” şi gestionarea „crizelor”; forţe militare multinaţionale mai flexibile şi stabile, capabile de acţiuni „fulger” şi revenirea „la ordine” fără pierderi deosebite; cooperarea strânsă cu alte organisme şi insti-tuţii internaţionale.

▲ Deosebiri faţă de folosirea violenţei militare de către o putere politico-statală apar în ceea ce priveşte procesul decizional. Modul de acţiune este greoi, întrucât este supus aprobării diferitelor consilii şi comitete de planificare a apărării, evident grevat de necesitatea apărării în afara cadrului geografic care le definesc. În funcţie de timpul pe care-l au la dispoziţie, „managementul crizei” este abordat din trei perspective de abordare, care se interconexează: abordare preventivă, activă şi reactivă.

▲ „Gestionarea crizelor” este partea vizibilă a unei concepţii expansioniste prin producerea de crize politice, economice, etnice, religioase etc. în zonele de interes.

Ca urmare, prin „gestionarea internaţională a crizelor”, de fapt se dezvoltă noi focare de criză, întrucât ea se face de pe poziţii de forţă, care nu pot construi o stare post-criză fără aplicarea soluţiilor sociale şi eliminarea surselor care au generat-o.

47 Vezi, pe larg, NATO: ce este, ce va fi. Noua Europă şi securitatea statelor mici, „Monitorul Oficial” R.A., Bucureşti, 1996, p.45-52.

347

3. Consecinţele producerii unei „crize politico-militare”: Situaţia – limită

▲ Gestionarea unei „crize politico-militare” depinde, în mare măsură, de capacitatea factorului militar de a se menţine ca „putere militară naţională” şi de a separa „politicul” de „social”. În astfel de situaţii, decizia militară este mult mai practică decât cea politică, mai raţională, întrucât se bazează întotdeauna pe o teorie, în contrapunere cu cea politică, ce are drept suport o ideologie. Ea aparţine unor oameni specializaţi (calificaţi) şi unor echipe de conducere, urmărind obiective imediate care să le permită refacerea resurselor de putere.

▲ O „situaţie-limită” individualizează, de regulă, o criză sistemică complexă, rezultatul sau generatorul unei „crize sociale” care ameninţă identitatea naţiunii (atacul la „geneza” naţiunii) datorită afectării a două din fundamentele sale: funcţia gestionară (statul) şi funcţia productiv-integratoare (teritoriul). După cum apreciază sociologul Ilie Bădescu, factorul real cauzal al unei astfel de situaţii-limită este „raportul negativ dintre colectivitatea politică şi comunitatea economică”.48

Acest raport negativ este creat, pe de o parte, de către puterea politică („pătura suprapusă”), iar pe de altă parte de presiunile produse de organizările transnaţionale sau supranaţionale cu care naţiunea se află în relaţie funcţională49 şi care dezvoltă agresiuni.

▲ O „situaţie-limită” generează discontinuitate în evoluţia naţiunii, marcată de procese sociale dezorganizante care afectează „geneza” şi „patria”. Aceasta se individualizează ca un complex de situaţii insecurizante, produse în contextul în care relaţiile politice se manifestă ca „raporturi de putere”, iar organizaţiile cu funcţii gestionare satisfac interese de grup, nu participă responsabil la procesele sociale gestionare. Insecuritatea maximă decurge din crizele de gestionare sau din agresiunile realizate din anumite „centre de decizie”.

▲ Cauza fundamentală a unor astfel de „situaţii-limită” este, deci, reglarea ideologică a proceselor sociale, adică adoptarea necritică a unor „interpretări-cadru” şi centrarea deciziilor de pe poziţii de grup socio-politic, în spatele căruia se află anumite ideologii violente. O astfel de reglare conduce, pe plan intern, la decizii macro-

48 Ilie Bădescu, Consideraţii sociologice şi geopolitice asupra „situaţiilor-limită”, în România în situaţii limită, p. 9.

49 Lucian Culda, Naţiunile în situaţii-limită: necesitatea şi posibi-litatea depăşirii abordărilor ideologice, în România în situaţii limită, p.17.

348

sociale eronate şi la incompatibilităţi care se produc între diferitele centre de decizie, iar pe plan extern, la incapacitatea de a reacţiona la evoluţiile transnaţionale şi la presiunile exercitate de acestea, de a mobiliza resursele şi de a respinge agresiunile.

▲ O „situaţie-limită” produce efecte, în primul rând pe planul funcţiei gestionare a naţiunii. În acest context, statul, prin deciziile sale, nu mai poate face faţă cerinţelor care vin din interiorul naţiunii sau din afara ei.

▲ „Situaţiile-limită” sunt marcate de incapacitatea sistemului politic de a menţine funcţiile naţiunii. Astfel de situaţii critice aduc în „situaţii-limită” şi organizaţiile care-i întreţin fiinţarea şi oamenii pe care-i înglobează naţiunea. Pe de altă parte, produc atitudini diverse ale oamenilor, rezultate din poziţia lor socială, precum şi din posibili-tăţile de a le identifica, interpreta şi influenţa, întrucât sunt dependenţi de capacitatea socială de procesare a informaţiilor.

Pe cale de consecinţă, situaţiile-limită sunt expresia limitelor proceselor sociale care marchează, în anumite conjuncturi, organi-zările sociale.

c) Gestionarea „crizei politico-militare” sau reconstruirea

democraţiei ▲ Iraţionalitatea folosirii violenţei pentru administrarea „crizei

sociale” determină implicarea organizaţiilor cu funcţii de apărare, care rămân „naţionale”.50

Cu ajutorul acestora naţiunea reface democraţia (puterea po-porului), care-i conferă capacitatea de a redeveni organizare socială. Armata este, de regulă, organizaţia gestionară care supravieţuieşte, uneori cu reformele şi „reajustările” de rigoare. În jurul ei este posibilă mobilizarea şi gruparea acelor „forţe naţionale” care încurcă jocuri de interese şi unele scenarii interne şi externe, ostile spiritului naţional.

▲ Gestionarea unei „crize politico-militare” este expresia capacităţii poporului de procesare socială a informaţiilor în „situaţii-limită” şi de reconstrucţie a democraţiei, ca „putere a popo-rului”. Aceasta impune: scoaterea forţelor armate de sub controlul total al puterii politice; readucerea „politicului” în cadrul social dezirabil naţiunii; refacerea capacităţii organizaţiilor cu funcţii de apărare („forţele armate”); împiedicarea „centrelor de putere”,


349

construite de ideologiile internaţionaliste implicate în situaţia critică a naţiunii, de a institui o „nouă ordine”, prin care naţiunea urmează să fie integrată în „sfere de influenţă” sau să devină „piaţă de desfacere” şi „naţiune de consumatori” ai simbolurilor puterii tutelare, până la distrugerea identităţii naţionale.51

▲ „Gestionarea” înseamnă administrarea, pe termen scurt a puterii prin organizaţiile militare, pe care, apoi, prin mijloace demo-cratice, o restituie naţiunii, ca „putere a poporului” („democraţia”). Aceasta este, prin excelenţă, o „gestionare de criză” (sau „management de criză”). Elementele sale definitorii sunt oamenii cu responsabilităţi în gestionarea socialului, conducătorii (manageri), produşi de elitele sociale. Aceştia sunt capabili să conceapă şi să înfăptuiască obiectivele cerute de necesităţile sociale. Din acest punct de vedere, gestionarea se relevă numai ca o funcţie tranzitorie şi nu ca o profesie.

▲ Gestionarea „crizei politico-militare” conferă naţiunii ca-pacitatea de a reveni la „starea de securitate” numai dacă este construită pe suportul necesităţilor sociale şi asigură funcţionarea democraţiei, ca putere a poporului. În acest sens, poporul este obligat să-i refacă funcţia gestionară, să reconstruiască statul, să-i confere cele trei resurse de putere (informaţia, bogăţia şi forţa) şi să conjuge inteligenţa politică cu simţul strategic şi cu efortul naţional.

Reconstrucţia capacităţii naţiunii de a reveni la „starea de securitate” impune depăşirea abordărilor ideologice în luarea deciziilor şi elaborarea strategiilor care să oprească involuţiile politico-economice şi culturale, să dezamorseze stările conflictuale şi să respingă agresiunile.

Concluzie: „Criza politico-militară” exprimă o „situaţia-limită” în care se

poate afla organizarea socială datorită guvernării violente sau ineficiente, a neputinţei puterii politice de a o soluţiona şi apelului la măsuri „de forţă" prin implicarea organizaţiei militare transformată în „instrument de putere”, care este incapabilă să gestioneze violenţa prin mijloacele legale conferite de popor prin puterea sa (democraţia).

51 Alan Tidwell, Consideraţii asupra managementului conflictului,

tehnicilor de rezolvare şi factorilor sociali care le influenţează, în Psiho-logia rezolvării conflictului, Editura Collegium, Polirom, Iaşi, 1998, p.192.

350


elaborate sau reformulate 1. Criza politico-militară desemnează situaţia conflictuală

generată de guvernarea (administrarea) violentă sau ineficientă a unei situaţii critice profunde (criză socială) de către o puterea politică aflată în pierdere de resurse de putere, care face apel la organizaţiile militare, iar acestea nu reuşesc să satisfacă raţionalitatea socială pentru care au fost create, producând violenţă militară.

2. Criza politico-militară este o criză de ordin gestionar, care alterează instrumentele de gestionare, iar „forţele armate” se implică în viaţa politică, abordând aşa-numitul „interes naţional" din perspectiva interesului grupurilor socio-politice şi nu a necesităţilor sociale. Vio-lenţa politică se conjugă cu violenţa militară, iar organizaţia militară a naţiunii este transformată în instrument de putere şi în instrument sau piedică a schimbării ordinii socio-politice instituite.

3. Orice criză politico-militară decurge dintr-o situaţie socială critică ce exercită presiuni asupra relaţiilor şi acţiunilor sociale, legate, în principal, de problema puterii în stat şi încurajează manifestări agresive din partea forţelor politice violente pentru a soluţiona situaţia critică prin raporturi de putere, sub paravanul violenţei militare.

4. Ideologii o consideră „stare de beligeranţă”, fenomen con-flictual, formă de conflict armat, „act de ostilitate” din partea opoziţiei, pe care-l cenzurează şi care le permite folosirea „forţelor armate” – ca instituţie care îndeplineşte o misiune politică (aceea de apărare a statului) şi ca grup socio-politic armat – atât pentru ameliorarea „anomaliilor” comportamentului oamenilor pe care-i controlează şi-i domină, cât şi pentru eliminarea surselor de insecuritate care le afectează interesul.

5. Ideologii administrează criza politico-militară ca pe un conflict între „părţile” care se exclud reciproc, şi care afectează pro-fund sistemul socio-politic, transformând instituţia militară în „centru de decizie politico-militară” şi concep modalităţile de soluţionare prin apelul la violenţă şi folosirea violenţei militare.

6. Premisa producerii „crizei politico-militare” este criza puterii politice care afectează capacitatea organizaţiilor politice de a gestiona naţiunea în modalităţile şi cu instrumentele legale disponibile, induce

351

criza organizaţiilor militare, care nu reuşesc să satisfacă răspunderile date prin Constituţie în cadrul legal şi determină, de regulă, intervenţia „centrelor de putere”.

7. „Criza politico-militară” se caracterizează prin procese sociale dezorganizante care iau forma violenţei întreţinute atât de puterea politică (violenţa „de sus”), cât şi de oponenţii acesteia (violenţa „de jos”), putând fi atât consecinţa agresiunilor puterii politice împotriva propriului popor, cât şi rezultatul presiunilor şi strategiilor agresive concepute din interiorul „centrelor de putere”. În urma unor astfel de situaţii critice, se instaurează regimuri „de mână forte” sau construcţii socio-politice mecanice, prin implicarea „centrelor de putere”, care reconstruiesc statul prin violenţă militară şi aduc naţiunea în stare de dependenţă faţă de un „centru de putere”.

8. Violenţa militară, ca soluţie de „ultimă instanţă”, este expresia unui vid al gândirii politice, în care factorul politic devine, din conducător (manager), un simplu actor. Producerea violenţei militare este o decizie empirică sau doctrinară, care conduce doar la rezolvarea „de moment” a unei situaţii, dezamorsează numai în aparenţă conflictele, dar nu este capabilă să ofere soluţiile sociale necesare revenirii la „starea de securitate”.

9. Criza politico-militară internă cunoaşte forme specifice de manifestare, ca expresie a trecerii de la raportul conducere-execuţie la cel de dominaţie-supunere. Apelul şi utilizarea violenţei poate solu-ţiona doar aparent o situaţie socială critică, dar nu poate înlătura cauzele „crizei sociale”.

10. Soluţiile de rezolvare a crizei folosind principii ale strategiei militare, precum violenţa simbolică („persuasiunea”) – interfaţa „violenţei militare”, utilizarea violenţei militare (,,manu militari”) sau „regimul stărilor excepţionale” – producător de violenţă militară, lo-vitura de stat politico-militară (militară) sau „violenţa militară” contra puterii politice, pot descuraja violenţa publică, pot reduce presiunile sociale pentru scurt timp, însă cauzele rămân şi vor produce noi forme de violenţă.

11. Atunci când criza politico-militară se internaţionalizează, în ea se implică „centrele de putere”, sensibile la orice formă de conflict care le afectează interesele şi obligate să intervină mai ales dacă „teatrul de criză” generează interese divergente sau construieşte regimuri politice diferite de propriile interese. Administrarea acestora, individualizată în utilizarea violenţei politice şi militare în folosul

352

„centrelor de putere” („superputerile”), ori în controlul „crizelor sociale” prin violenţa militară a „centrelor de putere” transnaţională (din perspectiva „mega-politicii”) sunt false soluţii, care nu rezolvă o criză socială.

12. Criza politico-militară defineşte o criză sistemică complexă rezultată sau generatoare a unei crize sociale, care aduce naţiunea în situaţie-limită datorită afectării funcţiei gestionare (statul) şi funcţiei productiv-integratoare (teritoriul). Această situaţie critică generează un complex de situaţii insecurizante, afectează capacitatea naţiunii de a se reproduce, privând-o de funcţia gestionară şi de suveranitatea asupra spaţiului naţional („casa naţiunii”).

13. Gestionarea „crizei politico-militare” impune folosirea puterii poporului (democraţia) pentru a scoate forţele armate de sub controlul puterii politice, a readuce politicul în cadrul social, a reface capacitatea organizaţiilor cu funcţii de apărare („forţele armate”), în vederea „gestionării violenţei” şi a împiedica „centrele de putere” să instituie o „nouă ordine”, prin care naţiunea să fie integrată în „sfere de influenţă” sau să devină „piaţă de desfacere” şi „naţiune de con-sumatori” ai simbolurilor puterii tutelare.

14. Reconstrucţia capacităţii naţiunii de a reveni la „starea de securitate” impune depăşirea oricăror abordări de tip ideologic în luarea deciziilor şi elaborarea de strategii care să oprească involuţiile politico-economice şi culturale, să dezamorseze stările conflictuale şi să respingă agresiunile, prin acţiuni sociale. Acest deziderat poate fi realizat numai prin puterea poporului (democraţia), singura putere capabilă să menţină oamenii ca fiinţe sociale.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Ce semnificaţie socială are criza politico-militară ? 2. Care sunt formele de conjugare a violenţei politice cu violenţa

militară? 3. De ce ideologii consideră criza politico-militară ca act de osti-

litate al opoziţiei? 4. Prin ce mijloace administrează ideologii criza politico-militară? 5. În ce modalităţi afectează criza politico-militară capacitatea

puterii politice de a gestiona naţiunea cu instrumentele legale disponibile? 6. Ce forme de manifestare cunoaşte criza politico-militară

internă?

353

7. Ce consecinţe produc în planul funcţiilor naţiunii soluţiile de rezolvare a „crizei” folosind principii ale strategiei militare?

8. Cine se implică într-o criză politico-militară în situaţia în care aceasta se internaţionalizează şi care sunt modalităţile de administrare?

9. Ce semnificaţie are gestionarea crizei politico-militare? 10. Ce soluţii se impun pentru reconstrucţia capacităţii naţiunii

de a reveni la „starea de securitate” ? C. Bibliografie minimală 1. Arta prevenirii conflictelor, editori: Werner Bauwens şi Luc

Reychler, traducere Anda Filip şi Mirela Hagiopol, Bucureşti, 1996. 2. J.A. Barnse, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrăjitoru,

Institutul European, 1998. 3. General André Beaufre, Strategie pentru viitor. Probleme militare

ale războiului modern, Editura Militară, Bucureşti, 1991. 4. Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică,

Editura Licorna, Bucureşti, 1997. 5. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 6. A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, traducere din limba

engleză de Mihnea Columbeanu, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997. 7. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet ,

Bucureşti, 1998. 8. Dr. Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare. O perspectivă

politico-militară şi educaţională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996.

9. Jaqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel, Crize. Abordare psihosocială clinică, prefaţă de Adrian Neculau, Polirom, Iaşi, l998.

10. Minciuni Mass-Media, sub redacţia lui Gérard de Selys, traducere din limba franceză de Elena Dan, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.

11. Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei, Psihologia socială, Editura Exe, Cluj-Napoca, 1994.

12. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.

354

TEMA 12 STRATEGII DE SECURITATE A NAŢIUNII

Consideraţii programatice

▲ Motivaţia temei Orice modalitate de folosire a forţei pentru gestionarea naţiunii

este o falsă soluţie, deoarece nu poate să înlăture cauzele care pro-voacă situaţiile tensionate şi conflictele sociale. Aşa-numitele „soluţii militare” caracterizează statele ideologice, construcţiile socio-politice mecanice, de tipul feudelor sau imperiilor.

Singurele soluţii viabile pentru menţinerea organicităţii şi funcţio-nalităţii unei naţiunii într-un context socio-politic determinat, precum şi pentru întreţinerea şi dezvoltarea proceselor sociale organizante care să-i conserve identitatea şi să-i asigure capacitatea de reproducere, sunt soluţiile sociale, ca strategii de securitate a naţiunii.

Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că menţinerea naţiunii în „stare de securitate” este posibilă în contextul în care procesarea socială a informaţiilor este performantă şi conduce la evaluări care să depăşească orice abordări ideologice care presupun sau impun folosirea neadecvată a forţei armate.

▲ Obiective – înţelegerea semnificaţiei sociale a abordării strategice a

securităţii naţiunii, precum şi a consecinţelor implicării ideologilor sau a aşa-numitului „om politic” în fundamentarea unei strategii de secu-ritate naţională;

– cunoaşterea relevanţei acţiunilor strategice pentru gestionarea naţiunii în „stare de securitate”, precum şi a organizaţiilor cu funcţii explicite implicate în fundamentarea şi desfăşurarea acestora;

– dezvoltarea capacităţii de analiză a formei, fondului şi conţi-nutului unei strategii de securitate a naţiunii şi identificarea resurselor, competenţelor şi răspunderilor pentru aplicarea acesteia.

355

SECŢIUNEA I ABORDAREA STRATEGICĂ A SECURITĂŢII NAŢIUNII

a) Aplicarea conceptului „strategie” în cazul naţiunilor

Termenul „strategie” (gr. strategos = comandant al oştirii, stratagemata = arta în conducerea oştirii), provine din practica mili-tară. El este astăzi tot mai mult folosit, în cadrul abordărilor sistemice, în teoria şi practica politică, economică, în conducere, pentru a defini modul de acţiune într-o competiţie în care se înfruntă două sau mai multe entităţi socio-politice sau voinţe, care urmăresc realizarea aceloraşi obiective, cu mijloace diferite, şi câştigarea competiţiei.1

În acest sens, strategia este, în acelaşi timp, ştiinţa şi arta utilizării forţelor politice, economice, psihologice şi militare ale unui stat sau grup de state pentru a oferi suportul maxim şi a asigura reuşita poli-ticilor adoptate în timp de pace sau război.2 Astfel, strategia impune duelul voinţelor între adversari care folosesc forţa pentru a rezolva conflictul dintre ei, fiecare urmărind să-l facă pe celălalt să accepte condiţiile pe care doreşte să i le impună. Din această perspectivă, strategia reprezintă un mijloc de impunere a voinţei, scopurile fiind definite de factorul politic, care pune în evidenţă filosofia forţelor socio-politice ce deţin puterea. Ideologii apreciază că reuşita în impunerea voinţei, prin folosirea unui astfel de mijloc, se obţine în condiţiile în care adversarul este constrâns şi convins să accepte condiţiile impuse, fără să angajeze lupta armată sau să renunţe la aceasta.

▲ Strategia, abordată în cadrul sistemic, este expresia inte-reselor şi posibilităţilor de confruntare dintre diferite entităţi politico-statale şi consecinţa construirii relaţiilor dintre ele, ca „relaţii de putere”. În definirea ei se implică ideologii care construiesc puterea politică, dar şi cei care aspiră la cucerirea puterii politice, exprimate în grupurile socio-politice aflate în aşa-numita „opoziţie”.

▲ Ideologii îşi arogă şi rolul de „arhitect" al securităţii naţiunii pe care o guvernează (administrează) sau doresc să o „gestioneze”.


civică, p. 264-265.

356

De aceea, în limbajul ideologic, această strategie este definită ca „stra-tegie de securitate naţională".3

Conceptul respectiv, expresia gândirii ideologice, este normat, utilizat şi aplicat în practica politico-statală din interesul localizării temporale şi spaţiale a acţiunii politice,4 numită „politică de securitate naţională". El este clădit, în principal, pe trei sintagme ideologice, neclar definite: securitate economică, securitate socială şi securitate militară, care pot primi diferite înţelesuri, în funcţie de modalităţile de procesare a informaţiilor sociale.5 Fiecare formă de securitate este rezultatul unor strategii de administrare a socialului prin acţiuni politice, deci, prin guvernare în limitele unor raporturi de putere, în cadrul unei competiţii care se transformă în confruntare între corpurile profesionale – producătoare de resurse şi grupurile socio-politice deţinătoare ale acestora.6

▲ Aplicarea strategiei în cazul naţiunilor impune alt mod de abordare, întrucât naţiunile sunt organizări sociale, comunităţi organice spiritualizate, care construiesc alt tip de relaţii, relaţiile sociale. Acestea nu se structurează, din interes de grup socio-politic, prin raporturi de putere, prin competiţie sau confruntare.

Relaţiile dintre naţiuni sunt relaţii de conlucrare, fundamentate pe necesităţi sociale. Ele sunt menţinute şi dezvoltate numai dacă fie-care naţiune este capabilă să elaboreze, prin procesorii de informaţii de care dispune (oameni şi organizaţii), strategii de gestionare a propriilor necesităţi, în respect pentru oameni, ca cetăţeni, şi luând în considerare evoluţiile transnaţionale. De aceea, poporul şi organizaţiile cu funcţii

3 Pentru comparaţie, vezi, Strategia de securitate naţională a României,

elaborată de o putere politică de „centru-dreapta” în anul 1999, depusă la Parlament nefinalizată din cauza tergiversării hotărârii privind aprobarea ei şi Strategia de securitate naţională a României, elaborată în anul 2001 de către o putere politică de „centru-stânga” („Monitorul oficial”, nr. 822 din 20 decembrie 2001).

4 Vezi, o modalitate de abordare, la colonel dr. Liviu Habian, Principiile strategiei de securitate naţională, în „Gândirea militară românească”, nr. 4/1996.

5 A. Constantin, Securitate, securitate naţională, în „Observatorul militar”, nr. 3, 22 – 28 ianuarie 1997, p. 7.

6 Samuel P. Huntington, Securitatea naţională şi relaţiile civil-militare, în Armata şi societatea. Culegere de texte de sociologie militară, p. 312.

357

gestionare, utilizează doctrinele strategice elaborate pe fundamentul necesităţilor sociale şi obligă statul naţional să susţină procesele sociale organizante în cadrul unei strategii de securitate a naţiunii.

▲ „Securitatea naţiunii” nu poate fi construită şi întreţinută prin abordări de tip sistemic, doctrinar, ca securitatea statelor, ci prin abordări de tip strategic, întrucât exprimă o „stare de fapt” rezultată din capacitatea de menţinere a proceselor sociale orga-nizante. Ea este fundamentată pe conexiunile organice dintre ordinea socială (construită de naţiuni şi exprimată în normarea socială, ca „stare de legalitate”), echilibrul socio-politic (necesar prevenirii cri-zelor sociale şi situaţiilor-limită), ordinea de drept (construită prin statul naţional) şi apărarea naţiunii (prin organizaţiile cu funcţii de apărare) în faţa ameninţărilor şi agresiunilor (pericolelor) de orice natură. Aceasta se exprimă atât prin sentimentul siguranţei în faţa oricărei ameninţări sau agresiuni (pericol), cât şi prin certitudinea că valorile şi interesele naţiunii nu sunt ameninţate sau agresate.

Valorile naţiunii, definite ca valori naţionale privesc identitatea, democraţia (ca putere a poporului), statul naţional (ca „stat social”, „stat de drept”), drepturile omului (ca fiinţă socială), libertăţile cetăţeneşti (ca raport juridic între omul – cetăţean şi statul naţional), capacitatea de producere şi utilizare a resurselor (exprimată în economia de piaţă). Naţiunea le codifică prin Constituţie şi le protejează în faţa ameninţărilor şi agresiunilor, prin organizaţiile cu funcţii de apărare.

Interesele fundamentale ale naţiunii privesc caracterul şi atri-butele statului (naţional, unitar, independent, indivizibil), stabilitatea internă în cadrul statului şi spaţiului naţional, stabilitatea regională, avuţia naţională, prosperitatea generală a cetăţenilor, cultura şi viaţa spirituală, sănătatea fizică a populaţiei, protecţia mediului înconjurător.

▲ „Securitatea naţiunii” este rezultatul unui proces cognitiv şi acţional care are ca domeniu de referinţă valorile şi interesele naţiunii, subsumate capacităţii statului naţional de a le proteja, promova şi apăra. Aceasta:

– defineşte libertatea de decizie şi de acţiune a statului naţional, posibilitatea gestionării naţiunii în conformitate cu necesităţile so-ciale, precum şi manifestarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

– exprimă capacitatea de a cunoaşte, a preveni şi contracara orice ameninţare sau agresiune la adresa valorilor şi intereselor naţiunii;

358

– se circumscrie organic în securitatea zonală (sub-regională), regională (continentală) şi mondială;

– se construieşte şi se menţine, exclusiv, prin acţiuni sociale, de către oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, conştienţi de răspunderea pentru securitatea propriei naţiuni, şi nu de către „omul politic”, în special de către politicieni, care acţionează din interes de grup socio-politic.

▲ Premisa pe care se construieşte strategia de securitate a naţiunii este asigurarea conlucrării cu alte naţiuni prospere şi a conlucrării între oameni, precum şi între organizaţiile pe care le încorporează. Astfel, strategia de securitate a naţiunii, expresie a trebuinţelor de securitate, obligă statul să o conceapă ca o sumă de strategii sociale. „Statele prospere – afirmă sociologul Lucian Culda – au înlocuit doctrinele, ca modalităţi de concepere a administrării publice, cu strategiile sociale; ultimele devin posibile când centrele de decizie ajung în stadiul în care sunt capabile să utilizeze echipe de specialişti care să analizeze sistemic soluţiile sociale şi să conceapă decizii macro-sociale pe termen mediu şi lung folosind proceduri ştiinţifice avansate”.7

▲ O strategie de securitate a naţiunii implică fundamentarea, prin acţiuni sociale, a unui plan strategic. Acesta cuprinde scopurile şi obiectivele ce trebuie realizate, principalele direcţii de acţiune pe plan productiv, integrator şi gestionar, modalităţile de acţiune, mijloacele şi resursele care vor fi utilizate şi termenele de execuţie a activităţilor sociale în vederea atingerii scopurilor şi obiectivelor fixate.

▲ Responsabilităţile pentru „starea naţiunii” sunt responsa-bilităţi sociale, nu politice. O strategie de securitate a naţiunii este elaborată de popor prin intermediul statului naţional, ca expresie a suveranităţii şi puterii poporului (democraţia), din nevoia de a transpune în „social”, prin acţiuni sociale planificate strategic, modalităţile de gestionare publică, în funcţie de necesităţile sociale.8

▲ Elaborarea şi aplicarea strategiei de securitate a naţiunii este o necesitate permanentă în lupta cu construcţiile socio-politice mecanice, de tipul feudelor şi imperiilor. Astfel de strategie este

7 Lucian Culda, Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate, în „Noua Revistă Română”, serie nouă (an II), nr.1-2, ian. – febr. 1997, p.145.


359

cerută de confruntarea perpetuă dintre spiritul naţiunilor, ca organi-zări sociale spiritualizate şi „pumnul” construcţiilor mecanice, feudele şi imperiile. „Starea naţiunii” este dependentă, în mare măsură, de capacitatea acesteia de a acţiona strategic, deci, de a elabora strategii cu ajutorul cărora să-şi asigure reproducerea în orice situaţie geopolitică sau „jocuri” geostrategice iniţiate de „centrele de putere” transna-ţională sau supranaţională.

b) Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii: gestionarea

naţiunii în „stare de securitate” ▲ Strategia de securitate a naţiunii este documentul care

fundamentează şi defineşte mijloacele şi modalităţile sociale de comunicare între oameni şi organizaţii în interiorul naţiunii, precum şi între naţiuni. Responsabilitatea pentru elaborarea ei revine poporului, ca putere constructoare a patriei şi ca „stare de veghe” a naţiunii, în calitatea lui de „constructor al democraţiei”, iar respon-sabilitatea pentru transpunerea în „social” revine statului naţional, prin instituţiile legal abilitate.

▲ Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii este gestio-narea acesteia în „stare de securitate”.9 Dezideratul respectiv impune elaborarea soluţiilor sociale necesare pentru: satisfacerea necesităţilor sociale productive şi integratoare; descurajarea comportamentelor indezirabile din punct de vedere social, periculoase pentru oameni şi naţiune, în ansamblul ei; socializarea oamenilor prin organizaţii şi instituţii de gestionare publică; asigurarea securităţii individuale şi colective pentru oameni şi organizaţii.

▲ Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” exclude acţiunea ideologică conflictualistă,10 întrucât nu presupune un război permanent cu alte naţiuni şi constrângeri pentru alte naţiuni, deoarece naţiunile nu instituie raporturi de dominare sau subor-donare. Acţionând strategic, naţiunea îşi gestionează, prin popor, problemele de organizare şi conducere, pe care le transpune în proiecte, evaluări şi modele. Fiecare strategie este o matrice, care defi-neşte „starea naţiunii” la un moment dat şi o individualizează în raport cu alte naţiuni.11

9 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 575-576. 10 Vezi, discuţia, la Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 29-30. 11 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p.7.

360

▲ Strategia de securitate a naţiunii este principala modalitate de exprimare a capacităţii de gestionare publică a valorilor, inte-reselor şi necesităţilor sociale.12 Misiunea revine, în principal, statului naţional, obligat să contribuie, prin instituţiile sale, la dinamizarea proceselor sociale productive şi integratoare şi să participe la realizarea protecţiei şi apărării oamenilor şi organizaţiilor care se raportează la naţiune.

▲ Pentru îndeplinirea obiectivului propus, trebuie să se por-nească de la premisa că orice strategie de securitate a naţiunii se află între responsabilitatea socială şi presiunile de ordin politic. Acţiunea strategică necesară gestionării naţiunii în „stare de secu-ritate” presupune o concepţie de conducere, transpusă în „social” prin aşa-numitului proces managerial,13 capabilă să prevină, să evite situaţiile critice, inclusiv crizele politico-militare generatoare de situaţii-limită, să interpreteze corect nu doar situaţii disparate, ci caracteristicile reproducerii naţiunii în contextul evoluţiilor regionale şi globale.

▲ Realizarea obiectivului strategiei de securitate a naţiunii impune elaborarea unei „metodologii”, cu caracter predominant normativ, fundamentată pe acţiuni sociale. Metodologia respectivă se poate baza şi pe reflecţia asupra experienţelor trecute, dar trebuie să ţină seama de cerinţele procesual-organice şi operaţionale privind investigarea situaţiei naţiunii, să indice atât eventualele disfuncţii şi vulnerabilităţi, cât şi căile de acţiune şi de obţinere a rezultatelor conforme cu realitatea socială.

c) Strategia de securitate a naţiunii – expresia capacităţii de

procesare socială a informaţiilor ▲ O strategie este cu atât mai viabilă, cu cât conţine mai

puţine elemente politice, doctrinare.14 Strategia de securitate a naţiunii trebuie să răspundă nevoilor de cunoaştere a disfuncţiilor, vulnerabilităţilor şi riscurilor la care este supusă naţiunea într-un

12 Vezi, pe larg, Lucian Culda, Organizaţiile. 13 Vezi, o modalitate de abordare, Tudor Cearapin, Gheorghe Toma,

Managementul ordinii publice la început de secol şi mileniu. Posibile soluţii, p. 33-37.


361

context socio-politic determinat şi să ofere soluţii şi reacţii pentru organizaţia naţională de securitate.

▲ O strategie de securitate a naţiunii nu se sprijină, de regulă, pe un „precedent” şi nu dispune de o unitate de măsură stabilă. Aceasta trebuie să folosească ipoteze şi să elaboreze soluţii, să opereze în timp şi spaţiu cu concepte sociologice, să excludă rutina şi să facă apel la cunoaştere, întrucât este concepută pentru prezent, dar trebuie să fie viabilă în viitor, prin capacitatea de previziune privind evoluţia sau involuţia proceselor sociale care se dezvoltă în corpul naţiunii.

▲ Gestionarea informaţiei este necesară în actul de conducere a unei naţiuni, atât în situaţii de pace, cât mai ales în momente de „criză socială” sau „situaţii-limită”.15 Informaţiile obţinute prin orga-nizaţiile cu funcţii explicite devin, astfel, o resursă de putere pentru statul naţional, fiindcă oferă capacitatea de a suplini forţa militară, dacă sunt procesate în timp oportun şi cu cheltuieli minime, oferind factorilor decizionali soluţiile pentru luarea deciziilor.

▲ Rolul primordial în construirea unei strategii de securitate a naţiunii îl au procesorii de informaţii, oamenii implicaţi în „social” şi cu putere de decizie, cu competenţe în obţinerea şi procesarea informaţiilor. „Omul politic” nu este capabil să elaboreze „strategii ofensive” şi „preventive”, ci acţiuni politice „defensive” şi „reactive”, pe care le numeşte „strategii de securitate naţională”. Astfel, apare explicabil de ce orice putere politică îi implică pe militari în elaborarea unei „strategii de securitate naţională”.16

▲ O „strategie de securitate a naţiunii” exprimă capacitatea de „a modela" informaţiile sociale prin „popor” şi prin organizaţiile cu funcţii gestionare, în scopul menţinerii şi dezvoltării proceselor sociale organizante şi a prevenirii producerii situaţiilor insecurizante ori a „situaţiilor-limită”. Procesorii de informaţii capabili să depă-şească abordările bazate pe ideologii pot transforma funcţia gestionară a naţiunii (statul), din centru de decizie, în „centru de gestionare”, deci, în „strateg”, înzestrat cu toate cele trei resurse ale puterii (informaţie, avuţie şi forţă) şi pot clădi strategii sociale în interiorul fiecărei funcţii a naţiunii (productivă, integratoare şi gestionară).

15 Constantin Sava, Constantin Monac, Stările excepţionale, Editura Forum, Bucureşti, 2000, p. 176-187.

16 Samuel P. Huntington, Securitatea naţională şi relaţiile civil-militare, în Armata şi societatea. Culegere de texte de sociologie militară, p. 313.

362

▲ În elaborarea strategiei de securitate a naţiunii, importantă este capacitatea de coordonare a procesării sociale a informaţiilor la nivelul statului naţional. Aceasta implică atât instituţiile statului, cu competenţe gestionare, cât şi corpurile producătoare de resurse, ca „societate civilă”.17

▲ Depăşirea abordărilor ideologice oferă procesorilor de informaţii capacitatea de a defini aşa-numitul „interes naţional” şi de a obliga politicienii să şi-l asume prin consens.18 Pe această bază, sunt stabilite opţiunile de securitate care se integrează organic într-un „regim de securitate" integrat, la rândul său, în „ordinea socială” şi nu în „ordinea politică”, construită de imperii sau feude. Prin orga-nizaţiile cu funcţii explicite, poporul identifică şi cuantifică aceste necesităţi, iar instituţiile statului naţional contribuie la satisfacerea lor.

▲ Instituţiile naţionale (ca structuri sociale ale „puterii naţiunii”) sunt îndrituite să organizeze şi să desfăşoare acţiuni sociale necesare prevenirii şi contracarării oricăror ameninţări şi agresiuni şi să definească modalităţile de protejare, apărare şi pro-movare a valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii. Instituţiile de securitate a naţiunii trebuie construite ca ansamblu strategic de structuri, norme şi personal, pentru îndeplinirea funcţiei de satisfacere a necesităţilor de securitate.

▲ Capacitatea de identificare a agresiunilor obligă naţiunea să construiască şi să întreţină permanent, prin intermediul statului naţional, o organizaţie de securitate proprie, fondată pe conceptul „securitate colectivă" şi nu pe cel de „apărare colectivă”,19 necesar statelor vizate de expansionismul „centrelor de putere”. Practica politico-statală confirmă că fiecare naţiune îşi construieşte propria organizaţie de securitate, la care nu renunţă decât în condiţiile în care nu este capabilă să facă faţă agresiunilor externe şi intră în „sfere de influenţă” construite de „centrele de putere” transnaţională sau supranaţională ori a agresiunilor interne, când teritoriul naţional este transformat în „feude” de către o grupuri socio-politice violente.

17 Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică, p. 7-8. 18 Vezi, în cazul României, Marcel Dinu, Interesul naţional şi

alianţele, în România şi politica de alianţe. Trecut şi actualitate, Bucureşti, 1995, p. 135.

19 Eric Remacle, Esquisse pour un nouveau paysage européen, Nations Unies (UNIDIR), New York, 1991, p. 109.

363

▲ Orice strategie de securitate a naţiunii este eficientă dacă este concepută astfel încât să se evite intrarea acesteia în „situaţii-limită”. Această cerinţă exprimă capacitatea organizaţiilor cu funcţii gestionare de a oferi soluţii de identificare şi prevenire a agresiunilor socio-politice, care au, de regulă, două genuri de obiective:20 energe-tice şi informaţionale.

d) Informaţia – arma strategică a naţiunilor

Orice informaţie are valoare socială dacă oferă soluţii de iden-tificare şi contracarare operativă a surselor de insecuritate la adresa intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunii.21 De aceea, organizaţiile cu funcţii gestionare sunt obligate să obţină informaţiile cu relevanţă pentru securitatea naţiunii, care le oferă capacitatea să descifreze reţelele explicative ale „centrelor de putere”, să deceleze modalităţile în care se configurează „ordinea internaţională” şi să înţeleagă modalităţile de utilizare a violenţei militare de către „centrele de putere”.

1. Descifrarea reţelelor explicative ale „centrelor de putere".

▲ „Centrele de putere” dezvoltă presiuni expansioniste în scopul de a-şi mări resursele de putere, agresează naţiunile intrate în „vizor” pe variante simbolice şi le finalizează prin decizii scientizate. Ele se confruntă, de regulă, pentru mărirea „sferelor de influenţă” în scopul organizării apărării intereselor proprii departe de fruntarii, însă posibilităţile de a acţiona în cadrul aşa-numitei „balanţe de putere” sunt întreţinute numai de capacitatea de procesare a informaţiilor.22

▲ Capacitatea de procesare performantă a informaţiilor conferă posibilitatea de a sesiza faptul că naţiunile se află încă în opoziţie cu construcţiile socio-politice mecanice (imperii şi feude). Acestea generează tensiuni între adepţii concepţiei „comunitare” sau

20 Lucian Culda, Particularităţi ale abordării problematicii securităţii

naţionale în condiţiile sporirii posibilităţilor de manipulare informa-ţională, în România în situaţii limită, coordonator Lucian Culda, p. 164-168.

21 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 583-592. 22 Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 195-199.

364

„federaliste” (bazată pe ideea aşa-numitelor „state-naţiuni”) şi între adepţii concepţiei centrate pe „regiuni”.23

▲ Evoluţiile care s-au produs în ultimele decenii în ca-pacitatea de procesare socială a informaţiilor explică, în mare măsură, consecinţele care au condus la maximizarea stării de insecuritate socială sau la aşa-numita „insecuritate generalizată”. Pentru astfel de naţiuni, „centrele de putere" operează cu interpretări de tip sistemic, dezvoltând mereu noi strategii de agresare, de natură informaţional-economică.24

▲ Capacitatea performantă de procesare socială a infor-maţiilor oferă înţelegerea faptului că orice agresiune a unui „centru de putere” asupra unei naţiuni are finalitatea dorită doar în contextul în care naţiunea este violent sau ineficient guvernată prin elite politice obediente.

Acestea creează premisele penetrării funcţiilor gestionare ale naţiunii, deschid „porţile” pentru capitalul străin, modifică legislaţia în sensul dorit de „centrele de putere” şi aduc naţiunea în „situaţie socială critică generalizată".25 Identificarea surselor de agresare a naţiunii constituie premisa trecerii de la „raporturile de putere” (administrare, guvernare) la gestionarea explicită a naţiunii.

▲ Informaţia, ca resursă a capacităţii naţiunii de a se menţine în „stare de securitate”, devine primordială în decelarea reţelelor explicative cu care operează „centrele de putere”.

Informaţia reprezintă sursa puterii de cea mai înaltă calitate pentru statul naţional şi cel mai important izvor al bogăţiei naţiunii. În condiţiile în care „centrele de putere” concept agresiunile prin utilizarea armei „informaţie”, ca avangardă a agresiunilor clasice, naţiunile luate „în vizor” trebuie să le contrapună ca armă informaţia extensibilă la infinit.26

23 Grigore Iulian, Geopolitica şi sociologia integrării europene:

teorii şi doctrine, în Euxin, nr.1-2/1997, p. 134. 24 Nathan Gardelo, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet,

Bucureşti, 1998, p. 268-269. 25 Vezi, pentru cazul naţiunii române, Aurel David, „Porţile deschise”

în memoria istoriei, în „Noua Revistă Română”, Serie nouă, (an. II), nr. 1-2, ian.-febr. 1997, p. 46-60.

26 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, p. 27.

365

2. Decelarea modalităţilor în care se configurează „ordinea internaţională”

„Noua ordine internaţională” (ordine geopolitică) este expresia raporturilor construite de „centrele de putere” şi a capacităţii acestora de a-şi însuşi bogăţiile naţiunilor. Ea este fundamentată doctrinar pe aşa-numitul „realism geopolitic”, în care manifestarea statelor este în mare măsură determinată de zestrea lor geografică, politică şi eco-nomică. Însă, ceea ce se petrece în interiorul „centrelor de putere” nu prezintă interes pentru geopolitică, întrucât aceasta se bazează pe stat, economie şi pe individul izolat, adică pe homo economicus construit de „homo politicus”.27

▲ Bătălia dintre „centrele de putere” este, în fapt, o bătălie pentru acapararea de resurse, în detrimentul naţiunilor, care are drept scop instaurarea „ordinii banului" în locul „ordinii naţiunilor”.

Bogăţia se relevă a fi un instrument al puterii mai eficace decât forţa brută sau violenţa. Înţelegerea acestei perspective oferă proce-sorilor de informaţii capacitatea de a identifica construcţiile socio-politice mecanice (,,centrele de putere”) generatoare de agresiuni energetice (în principal, economice) şi de crize sistemice (politice sau economice) în corpul naţiunii.28

▲ Deşi există tendinţa de a ieşi „din regulă”, naţiunile mari, momite de elite politice violente să se transforme în „centre de putere" conştientizează faptul că nici un stat nu poate să-şi extindă puterea până la dimensiunile unui imperiu universal.

,,Centrele de putere” pot constitui un „model” şi pot construi o „nouă ordine” doar în contextul în care cea de-a doua resursă a puterii (bogăţia) este produsă şi utilizată astfel încât să nu genereze sărăcie şi violenţă în naţiunea pe care o iau sub tutelă. Impunerea şi acceptarea unui „model”, care este fragil în interior, poate să genereze pentru naţiuni o „sărăcie nouă” şi nu o sporire a resurselor de putere.29

27 George Sőros, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în

primejdie, Polirom, Iaşi, 1999, p. 197. 28 Vezi, Lt.col. David Aurel, Asia Centrală – o zonă geostrategică în

formare, în Studii şi cercetări socio-umane, Editura I.N.I., Bucureşti, 1996, p. 131-140.

29 Elzbieta Tarkowska, Despre sărăcia veche şi cea actuală în Polonia, în Aspecte psihosociale ale sărăciei, volum coordonat de Adrian Neculau, Gilles Ferréol, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 273-283.

366

▲ Pentru naţiunile mici, lipsite mai ales de cea de-a doua resursă a puterii (bogăţia), problema fundamentală este cea a apărării funcţiei productive, deci a capacităţii de a menţine „economia naţio-nală". Numai aceasta oferă naţiunii capacitatea de a dispune, în mod suveran, de producerea, utilizarea şi repartiţia propriilor resurse şi bogăţii sau de a intra în relaţii de schimb cu alte naţiuni de pe poziţie de „partener" şi nu din poziţie de „piaţă de desfacere” sau de „colonie”.30

▲ Procesarea socială performantă a informaţiilor oferă ele-mente viabile pentru cunoaşterea metodologiei prin care „centrele de putere” agresează naţiunile în funcţia lor productivă. Aceasta oferă soluţii privind diferitele avantaje sau dezavantaje ale integrării spaţiului naţional în structuri economice regionale şi permite înţe-legerea demersurilor iniţiate din „centrele de putere" pentru aşa-numita „fragmentare experimentală”,31 care are ca suport fundamental etnicul şi regiunea (euro-regiunea).

▲ Capacitatea performantă de procesare socială a infor-maţiilor conferă posibilitatea decelării semnelor „integrării silite” a naţiunilor într-o altă „ordine” decât cea dezirabilă propriei lor reproduceri.

Aceste „semne” se dezvăluie în contextul în care economia este transformată în simplă economie de piaţă, destinată doar consumului, şi în care capitalul naţional nu este capabil să facă faţă concurenţei companiilor transnaţionale sau supranaţionale. În astfel de situaţii, naţiunile îşi pierd capacitatea de decizie asupra producerii şi utilizării propriilor resurse, spaţiul naţional devin „piaţă”, resursele strategice sunt folosite în beneficiul „centrelor de putere”, iar naţiunile devin comunităţi politice, în care totul este marfă (inclusiv sufletul).

3. Înţelegerea modalităţilor de utilizare a violenţei militare

de către „centrele de putere” ▲ „Centrele de putere” folosesc violenţa militară atunci când

deciziile scientizate se bazează pe toate cele trei resurse de putere (informaţia, bogăţia şi forţa), însă, preferă folosirea violenţei militare în variantă globalistă. Aceasta este dezirabilă, întrucât, în asemenea situaţie se implică forţe militare internaţionale, trupe de

30 Apud, Ovidiu Gavrilovici, Sărăcia şi violenţa în SUA, în Aspecte

psihosociale ale sărăciei, p. 227. 31 G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, p. 16-17.

367

mercenari, consilieri militari, voluntari din „diaspora”, reporteri internaţionali (,,fără frontiere”) şi o veritabilă „armată” de agenţi internaţionali – de la organizaţii nonguvernamentale, până la instituţii internaţionale.32

▲ Prin superioritatea informaţională, „centrele de putere” impun percepţii conform cărora numai ele deţin monopolul asupra „violenţei legitime”. De aceea, fiinţarea în zona lor de interes geostrategic a unor state naţionale este considerată un pericol pentru propria securitate. Prin capacitatea militară de care dispun şi, deci, prin posibilităţile pe care le au de a produce în orice moment violenţă, acestea creează presiuni asupra statelor naţionale din zona lor de interes strategic, le erodează autonomia, iar în cazuri „extreme” le dezintegrează.

▲ Capacitatea performantă de procesare socială a informaţiilor oferă posibilitatea înţelegerii modalităţilor de utilizare a violenţei militare de către „centrele de putere”.

Aceasta conferă răspunsuri la trei categorii de interogări: prima referitoare la modalităţile în care se derulează acţiunile în jurul marilor culoare strategice create pe baza „balanţei de putere"; a doua, oferă răspunsuri pentru înţelegerea locului destinat naţiunilor de către „centrele de putere" şi a situaţiilor de angrenare a lor în conflictul de interese dintre marile puteri;33 a treia, oferă factorilor de decizie, puterii politice naţionale, capacitatea de a stabili modalităţile concrete şi de a menţine relaţiile de parteneriat cu naţiunile vecine sau cu marile puteri.

▲ Orice strategie de securitate a naţiunii trebuie să pornească de la definirea corectă a „stării naţiunii”, continuând cu identificarea surselor şi formelor de agresiune la adresa ei şi terminând cu modalităţile concrete de ripostă în scopul asigurării producerii pro-ceselor organizante şi prevenirii crizelor. În centrul oricărei strategii de securitate a naţiunii trebuie să fie OMUL, fiinţa socială căreia „starea de securitate a naţiunii” îi conferă statutul de om liber.34

32 Mary Kaldor, Războaie noi şi vechi. Violenţa organizată în epoca

globală, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 12. 33 Hélène Carrère d’Encausse, Imperiul spulberat, Editura Remember

– SIC PRESS GROUP, Bucureşti, 1993, p. 9-32. 34 Huguette Hirsig, Previziuni pentru secolul XXI. Primii douăzeci

de ani, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 139-140.

368

SECŢIUNEA A II-A ACŢIUNI STRATEGICE DE GESTIONARE A NAŢIUNII ÎN „STARE DE SECURITATE”

▲ O strategie de securitate a naţiunii trebuie să aibă ca premisă

satisfacerea nevoii de „gestionare a reproducerii”. Fundamentul pe care se construieşte îl constituie cunoaşterea

proceselor sociale care diminuează capacitatea de reacţie la ameninţări ori la agresiuni şi a situaţiilor critice. Ea trebuie susţinută de „strategii operaţionale de reproducere a naţiunii”, luând în consideraţie evoluţiile transnaţionale, iar aplicarea ei trebuie făcută prin acţiuni sociale (strategice), detaşate de orice ideologie.35

▲ Strategia de securitate a naţiunii obiectivează şi motivează puterea politică pentru a trece de la guvernarea ideologică la ges-tionare. Aceasta cuprinde strategii de gestionare (procesual-organice şi operaţionale) care permit organizaţiilor cu funcţii gestionare să identifice valorile, interesele şi necesităţile de securitate care trebuie protejate, apărate şi promovate; să întreţină raţiunea socială a instituţiilor statului naţional; să fundamenteze nevoile de conlucrare cu celelalte naţiuni sau cu organizaţiile transnaţionale de securitate; să definească nevoile de resurse şi modalităţile de satisfacere a intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunii.

a) Interesul naţional – expresia strategică a „nevoii de secu-ritate”

▲ Întreţinerea şi dezvoltarea capacităţii naţiunii de a des-curaja agresiunile constituie preocuparea permanentă şi constantă a oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante.36 Acestea se relevă în contextul în care fiecare partid politic defineşte aşa-numitul „interes naţional” prin prisma propriului interes, pe care-l invocă mai ales atunci când percepe o situaţie critică, apelând la persuasiune pentru a-l impune.

35 John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele

omului, Eurosong & Book, 1997, p. 27. 36 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 594-596.

369

▲ Strategia de securitate a naţiunii defineşte aşa-numitul „interes naţional” prin raportarea lui la consensul general privind satisfacerea nevoii de securitate şi detaşarea lui de orice interes politic. Această necesitate este resimţită astăzi chiar de cele mai puternice naţiuni ale lumii.37

▲ „Interesul naţional”, ca exprimare strategică a „nevoii de securitate”, nu poate fi definit de „omul politic” şi, cu atât mai mult de politicieni. El poate fi proclamat numai de „popor”, ca expresie a democraţiei, întrucât numai poporul întreţine şi dezvoltă naţiunii capacitatea de a-şi păstra şi dezvolta „trupul” şi „sufletul”, cea dintâi lege a progresului generator de civilizaţie.

▲ Statul naţional asigură realizarea „interesului naţional” în concordanţă cu opţiunile şi potenţele creatoare ale poporului.

Misiunea acestuia este de a apăra şi promova interesele de securitate ale naţiunii: menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului naţional; garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei acestora; dezvoltarea economică şi socială, în pas cu dezvoltarea contem-porană; afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional; protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii factorilor de mediu.

▲ Interesele de securitate ale naţiunii se apără prin acţiuni sociale. Acestea trebuie integrate în cadrul unor strategii procesual-organice şi operaţionale, în care se implică atât statul naţional şi poporul (corpus-ul generator de valori sociale), cât şi aşa-numita „societate civilă”, organizaţiile, partidele politice şi cetăţenii.

b) Strategii procesual-organice – expresia fiinţării naţiunii ca

„unitate socială” Strategiile procesual-organice sunt componente acţionale ale

strategiei de securitate a naţiunii, care au menirea de a identifica şi preveni procesele sociale dezorganizante în interiorul celor trei funcţii ale naţiunii.38 Misiunea de a le transpune în „social” revine statului

37 Vezi, „Interesul naţional”, periodic de analiză şi informaţie, anul I, nr.1, 6 aprilie 2001, p. 2.


370

naţional, prin instituţiile naţionale abilitate şi îndrituite să legifereze, să execute şi să judece abaterile de la „ordinea socială”.

1. Pe planul funcţiei productive Demersurile informaţional-operative pe planul funcţiei productive

sunt destinate prevenirii şi contracarării administrării ideologice inefi-ciente sau violente a avuţiei naţionale şi eliminării posibilelor riscuri, ameninţări şi agresiuni.

▲ Acţiunile strategice trebuie să protejeze capacităţile sale productive, indiferent dacă acestea se află în posesia statului, în posesie de grup sau în posesie privată. În acest sens, organizaţiile publice cu funcţii gestionare sunt obligate să descopere disfuncţiile („situaţiile sociale patologice”), să elimine vulnerabilităţile, să pre-vină şi să contracareze crizele economice.

▲ Printr-o astfel de strategie se poate înlătura coloratura ideologică a deciziilor sociale şi se poate asigura echilibrul social. Ea este viabilă dacă este capabilă să prevină pierderea capacităţii de decizie economică şi aducerea naţiunii în „război economic" cu propria oligarhie politică sau cu companiile transnaţionale.

2. Pe planul funcţiei integratoare ▲ Acţiunile strategice trebuie să protejeze şi să apere funcţia

integratoare, care asigură identitatea, coeziunea, unitatea şi omoge-nitatea naţiunii în orice context socio-politic determinat.

În acest sens, organizaţiile publice cu funcţii integratoare sunt obligate să descopere disfuncţiile („situaţiile sociale patologice”), să elimine vulnerabilităţile şi să prevină şi să contracareze crizele socio-politice.

▲ Strategia de securitate a naţiunii trebuie să protejeze cultura naţională şi „credinţa neamului”, să-i conserve identitatea şi să-i asigure capacitatea de reproducere. Printr-o astfel de strategie se pot înlătura ideologiile de la gestionarea socialului şi de la implicarea în organizarea şi funcţionarea naţiunii.

3. Pe planul funcţiei gestionare ▲ Acţiunile strategice trebuie să protejeze funcţia gestionară a

naţiunii (statul naţional) împotriva agresiunilor informaţional-energetice. Acesta întreţine nevoile de organizare şi funcţionare a

371

naţiunii, precum şi legitimarea ei în raport cu alte naţiuni sau cu organizaţiile internaţionale şi apără naţiunea împotriva agresiunilor socio-politice. În acest sens, organizaţiile cu funcţii gestionare (conducere, organizare, securitate naţională) sunt obligate să descopere disfuncţiile şi vulnerabilităţile şi să contracareze crizele de ordin gestionar.

▲ Astfel de strategie este o formă de luptă a naţiunii pentru menţinerea democraţiei, ca putere a poporului şi a statului naţional. Aceasta poate din definită ca strategie de protecţie a statului naţional, gestionarul valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii.

c) Strategii operaţionale – expresie a devenirii naţiunii ca

„putere socială” Strategiile operaţionale sunt componente acţionale ale strategiei

de securitate a naţiunii, care identifică şi previn agresiunile sociale generate atât de forţele de dezordine internă, creatoare de feude, cât şi de „centrele de putere”, creatoare de imperii. Împotriva acestora, naţiunile folosesc, concomitent, cele trei resurse de putere: informaţia, bogăţia (avuţia) şi forţa (violenţa).39

1. Informaţia – ca resursă strategică ▲ Strategiile operaţionale se elaborează prin intermediul

organizaţiilor cu funcţii de cunoaştere şi contracarare a agresiunilor socio-politice. Acestea decurg din necesitatea ca naţiunea să se apere în faţa agresivităţii imperiilor, nu atât prin confruntări clasice, de tipul războaielor de apărare, cât mai ales pe „frontul secret”, într-un „război secret”, în care arma principală este informaţia.

▲ Astfel de strategii se desfăşoară sub forma războiului informaţional cu „centrele de putere”, prin organizaţii specializate (structuri informative sau servicii de informaţii), capabile să obţină informaţia cu relevanţă pentru menţinerea proceselor sociale orga-nizante. Acestea culeg, în mod secret, informaţiile de care naţiunea are nevoie pentru apărarea şi promovarea propriilor interese. De regulă, structurile informative ale statelor naţionale sunt coordonate de autorităţile politico-statale naţionale la cel mai înalt nivel (preşedinte, prim ministru).


372

▲ Organizaţiile cu funcţii de cunoaştere a agresiunilor oferă statului naţional informaţiile cu relevanţă pe planul securităţii naţiunii. Prin aceste informaţii sunt cunoscute sursele de insecuritate, iar statul naţional are capacitatea de a construi dispozitive acţionale necesare apărării împotriva oricăror forme de agresiune. Organizaţiile respective sunt construite, din nevoia de securitate, ca servicii publice, cu misiunea de a procesa informaţiile care privesc „treburile publice”.

▲ În orice stat naţional, structurile sale informative („serviciile de informaţii”) se află în serviciul naţiunii. Deci, strategia de secu-ritate a naţiunii trebuie să cunoască şi să prevină sursele de insecuritate şi ameninţările de natură ideologică, spirituală şi socială, care produc presiuni pentru dezvoltarea agresiunilor informaţionale şi energetice, îndeosebi cele militare.

2. Bogăţia (avuţia) – ca resursă strategică ▲ Strategiile operaţionale trebuie să contracareze tendinţele

grupurilor socio-politice de a-şi însuşi violent avuţia produsă social. Acestor presiuni, naţiunea trebuie să le contrapună capacitatea de a genera valori sociale, exprimate în bogăţia care să permită oamenilor şi organizaţiilor să beneficieze de resurse materiale şi spirituale. O naţiune bogată, în care oamenii şi organizaţiile conştientizează faptul că „binele social” este realizat, ca interes de securitate, nu poate fi uşor manipulată de nici o ideologie.

▲ Acţiunile strategice au menirea să prevină deposedarea naţiunii de resurse sau însuşirea avuţiei naţiunii de către grupuri socio-politice violente ori de către „centrele de putere”. Acestea concură la prevenirea violenţei puterii politice, dar şi pentru gestionarea violenţei socialului contra puterii politice violente. Transpunerea în social a unei asemenea strategii revine organizaţiilor economice, agenţilor economici publici şi privaţi organizaţiilor militare.

▲ Organizaţiile militare, construite din necesităţi de ges-tionare publică a instrumentelor de violenţă, au rolul de a gestiona instrumentele de violenţă şi a preveni violenţa în societate ca urmare a deposedării naţiunii de resurse.

În statul naţional, acestea nu pot fi transformate de puterea poli-tică în „forţă poliţienească" şi nici nu pot fi folosite ca „instrument” de forţă al statului. Ele fac politică naţională, de protejare a resurselor naţiunii, devenite resurse strategice.

373

3. Forţa – ca resursă strategică ▲ Strategiile operaţionale sunt necesare pentru prevenirea

agresiunilor energetice, în primul rând a celor politico-militare împotriva statului naţional şi pentru pregătirea ripostei în cadrul unui război de apărare. Acestea se desfăşoară prin intermediul or-ganizaţiilor cu funcţii de apărare a naţiunii şi a statului naţional. Ele contribuie la identificarea, prevenirea şi respingerea agresiunilor (pericolelor) potenţiale sau reale la adresa valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii, dar şi la menţinerea sau refacerea „stării de securitate” a naţiunii în urma producerii unor situaţii-limită.

▲ Astfel de strategie este o necesitate socială care relevă rolul organizaţiilor militare ca factor de protecţie a proceselor sociale organizante. Aceasta îndrituieşte armata să organizeze şi să execute două genuri de misiuni: să prevină agresiunile împotriva naţiunii şi statului naţional şi să intervină, dacă este cazul, pentru a se asigura ordinea publică constituţională.

▲ O strategie operaţională trebuie să ofere organizaţiilor cu funcţii gestionare explicite capacitatea de a apăra şi proteja naţiunea în faţa oricărui tip de agresiune. Acestea trebuie să aibă competenţele necesare pentru desfăşurarea acţiunilor strategice necesare prevenirii şi contracarării agresiunilor informaţional-energetice produse de către eli-tele politice violente, precum şi de către „centrele de putere”.

d) Acţiunile strategice – soluţii de gestionare a naţiunii în

„stare de securitate” Cunoaşterea cauzelor pentru care aşa-numitele „soluţii militare”

nu pot constitui soluţii la o „situaţie socială critică generalizată" (criză socială) confirmă faptul că numai „soluţiile sociale, ca acţiuni stra-tegice, conferă naţiunii capacitatea de a socializa politicul şi a-l menţine în cadrul naţional.40

Această capacitate serveşte necesităţile de gestionare publică ale naţiunii. Numai strategiile care menţin naţiunea în „stare de secu-ritate” pot fi considerate „strategii de securitate naţională”.41

40 Vezi, iniţierea abordărilor, la Aurel V. David, Naţiunea. Între „starea de securitate” şi „criza politico-militară”, Editura Licorna, Bucureşti, 2000, p. 311-349.


374

1. Prevenirea producerii şi escaladării violenţei politice

Prevenirea escaladării violenţei politice este condiţia necesară limitării posibilităţii elitelor politice violente de a crea situaţii inse-curizante pentru naţiune, de a oferi ideologiilor violente cadrul de manifestare în viaţa politică a naţiunii, de a centraliza decizia politică şi de a crea elite militare obediente, care să fie folosite la gestionarea unei crize sociale prin violenţă militară.

▲ Prevenirea escaladării violenţei politice este dependentă de capacitatea reglementării pe cale juridică a „disputelor”. Aceasta presupune, pe de o parte, reglementări interne – care să elimine cauzele violenţei politice, iar pe de altă parte, restrângerea comporta-mentului conflictual în cadrul unor limite clar definite de acţiunea social-politică permisibilă.

▲ Definitorie pentru orice tip de „criză” este înlăturarea surselor de criză, obiectivul fundamental fiind reconstrucţia „păcii sociale”. Aceasta are ca premisă aducerea „beligeranţilor” la masa negocierilor sau la „vechea ordine”, în scopul construirii „păcii civile”,42 precum şi reglementarea prin mijloace politico-juridice a situaţiei conflictuale dintre „statul victimă” şi „statul agresor”, în contextul producerii unei agresiuni. Primordială este, în ambele situaţii, ordinea socială.43

▲ Viabilitatea acestei soluţii depinde de reforma operativă a instituţiilor politice, care atrage după sine o reformare a instituţiilor juridice, economice şi culturale. În acest context, forţa militară, devenită putere militară, îşi defineşte rolul în funcţie de capacitatea de a impune puterii politice o „soluţie negociată”, prin excelenţă o „soluţie socio-politică”.44

▲ Prevenirea escaladării conflictuale devine „soluţie” numai dacă se realizează „alternativa politică” capabilă să întreţină coabi-tarea cu „societatea civilă”. Aceasta este posibilă numai dacă naţiunea dispune de mijloace politico-juridice, dar şi de forţă, pentru „a tempera” ideologiile politice violente, extremiste, a împiedica

42 Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura

civică, p.199. 43 Jim Orford, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, Oscar Print,

Bucureşti, 1998, p. 163. 44 Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare,

vol.I, p. l6.

375

accederea la putere a unor elite politice violente sau a preveni agre-siunile ideologiilor antinaţionale.

2. Construirea cadrului juridic pentru prevenirea gestionării

insecurizante a naţiunii

▲ Viabilitatea oricărei soluţii la o situaţie critică este depen-dentă de capacitatea de depăşire a oricărei abordări ideologice a gestionării naţiunii, precum şi de fundamentare a acesteia pe temeiul „principiilor de drept”. De aceea, orice naţiune este vital preocupată de construcţia cadrului juridic care să asigure funcţionarea normală a organizaţiilor specializate, dezvoltarea proceselor sociale organi-zante şi prevenirea producerii celor dezorganizante.45

▲ Construcţia cadrului juridic trebuie să privească statul (organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice), precum şi reglementarea relaţiilor sociale care apar în contextul organizării şi exercitării puterii, a instituţiilor politice şi militare.

De aceea, cadrul juridic defineşte subiectul (subiecţii) de drept, pornind de la legea fundamentală (Constituţia), în limitele aşa-numitului „drept constituţional”, pe care naţiunea îl construieşte în funcţie de capacitatea de procesare a informaţiilor sociale. „Subiecţii” dreptului constituţional sunt oamenii, luaţi individual sau grupaţi pe comunităţi (grupuri socio-politice).

▲ Construcţia cadrului legislativ care să prevină gestionarea insecurizantă a naţiunii este o consecinţă a activităţii oamenilor implicaţi în „social”. În acest sens, cadrul legislativ trebuie să cuprindă demersuri care vizează:

• – fundamentarea juridică a dreptului naţiunii de a legifera; conferirea autonomiei organului legiuitor (Parlamentul) în sistemul autorităţilor statale, obligă naţiunea să-l construiască instituţional, ca o autoritate supremă, politico-juridică, pentru a răspunde nevoilor de exprimare a voinţei naţiunii;

• – fundamentarea juridică a conceptului de „putere naţională”; statul trebuie să fie simbolul puterii naţionale, însă calitatea de titular absolut al puterii trebuie să aparţină naţiunii, în virtutea suveranităţii sale;

45 Lucia Muşat, Dimensiunea juridică a securităţii naţionale, în vol.

Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 277.

376

• – fundamentarea juridică a modalităţilor de reprezentare în viaţa publică; de regulă, Constituţia stabileşte regulile pentru partidele politice, întrucât acestea au ca scop cucerirea şi exercitarea puterii poli-tice, contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.

3. Fundamentarea corectă a răspunderii organizaţiilor mili-

tare pentru prevenirea situaţiilor-limită

▲ Militarii contribuie la afirmarea naţiunii în modalităţi dependente de raţionalitatea socială a organizaţiei militare şi de capacitatea de procesare a informaţiilor în domeniul lor de acti-vitate. De aceea, fundamentarea corectă a răspunderilor organizaţiilor militare depinde de capacitatea puterii politice de a depăşi orizonturile empirice de abordare a rolului armatei în situaţii-limită.

▲ Organizaţia militară are rol fundamental în prevenirea „situaţiilor-limită”. Rolurile militarilor sunt diferite, însă atât acti-vităţile militarului de rând, cât şi ale liderului, au loc într-un cadru organizat. Liderii au posibilitatea de a circula în organizaţie şi de a reacţiona faţă de aceasta ori faţă de presiunile care se produc asupra ei. Fundamentarea răspunderii armatei pentru prevenirea situaţiilor-limită trebuie să pornească de la conştientizarea consecinţelor unor asemenea situaţii.

▲ Organizaţia militară trebuie să aibă legitimitatea apărării naţiunii în caz de agresiuni şi autoritatea mobilizării şi conducerii resurselor pentru apărare. Aceasta este expresia corelaţiei dintre securitatea şi apărarea naţiunii.46 În acest sens, se impune conservarea doctrinei militare naţionale, care să cuprindă şi o componentă de prevenire a situaţiilor-limită. Astfel, rolul şi misiunile „armatei” sunt circumscrise statutului şi responsabilităţilor pe care aceasta îl primeşte din partea naţiunii.47

46 Allen Sens, Securitatea statului mic în Europa: ameninţări, temeri şi strategii după războiul rece, în NATO: ce este, ce va fi. Noua Europă şi securitatea statelor mici, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996, p. 174-195.

47 Locotenent-colonel Petre Duţu, Locul, rolul şi misiunile armatei în societatea românească, în, „Gândirea militară românească”, nr.2/1995, p. 36-40.

377

Răspunderea organizaţiei militare pentru prevenirea „situaţiilor-limită” este raţiunea de a fi a unei armate naţionale. De aici decurge concluzia: adevărata valoare a unei armate este dată de capacitatea de a gestiona „situaţiile-limită”.

4. Apelul de „ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale

de securitate De regulă, organizaţiile internaţionale de securitate sunt sensibile

la producerea şi evoluţia unei crize politico-militare. ▲ Apelul la acestea se justifică numai pentru a sprijini

naţiunile, însă este riscant, mai ales datorită faptului că în spatele lor se află „centre de putere” (superputerile) care le obligă sau le influenţează să acţioneze numai în raport cu propriile interese. Intervenţia lor se înscrie în procesul de reamenajare a noilor raporturi de putere şi, mai ales, pentru a legitima modalităţile de utilizare a violenţei politice şi militare de către superputeri, adică pentru a le încadra într-un anumit spaţiu de „toleranţă”, dar şi pentru a le menţine statutul mascat de „grupări de dominaţie”.

▲ Organizaţiile internaţionale care au personalitate juridică recunoscută48 şi-au creat şi instrumente de „reglementare paşnică” a conflictelor dintre state şi nu dintre naţiuni. Acestea revendică dreptul de a judeca ceea ce fac statele pe propriul teritoriu în virtutea regulilor dreptului internaţional şi de a constrânge statele care ies din „reguli” şi „principii” pentru a reveni la „ordine”. Toate acestea au la dispoziţie: un mijloc pasiv de reglementare paşnică a conflictelor dintre ele – cooperarea – şi unul activ – sancţiunile –, adică posibi-litatea de coerciţiune, care este iluzorie.49

• În vârful ierarhiei acestor organizaţii internaţionale se află Organizaţia Naţiunilor Unite – iniţial o organizaţie formată din statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial, sub care se află o mulţime de organizaţii clădite pe principiile „organizaţiei mon-diale”. „Organizaţia mondială” (O.N.U.) este a „naţiunilor unite”, însă nu reprezintă decât prototipul formulei practice de asociere ideologică permanentă sau „noua formulă a Societăţii Naţiunilor”, ea însăşi produs

48 Philipe Moreau-Defarges, Organizaţiile internaţionale contem-

porane, Institutul European, Bucureşti, 1998, p. 8. 49 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, p.111.

378

structurat din „Concernul European” al secolului al XIX-lea.50 De la „diplomaţia preventivă” din perioada războiului-rece, O.N.U. a trecut astăzi la „acţiuni de prevenire a conflictelor” şi de „menţinere a păcii”.51

• Organizaţiile internaţionale structurate pe principii „teri-toriale” sau pe „ideologii compatibile”, gen „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa” (O.S.C.E.), cuprind, de regulă, un „hibrid” de forţe (alianţe politico-militare, state neutre, state „nealiniate”) şi asociază conceptul „securitate” cu cel de „pace”.52 Acestea adoptă soluţii în scopul „creşterii încrederii”, în general prin nerecurgerea la forţă, pentru a reduce riscul unor conflicte în raza lor de competenţă.

• Cea mai bogată experienţă în prevenirea conflictelor şi ges-tionarea crizelor are „Organizaţia Atlanticului de Nord”.53 Aceasta şi-a stabilit ca misiuni fundamentale: furnizarea unei baze indispen-sabile stabilităţii climatului de securitate în Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe voinţa de soluţionare a „diferendelor” în mod paşnic; oferirea mijloacelor de descurajare şi de apărare împotriva oricăror forme de agresiune vizând teritoriul unui stat membru al Alianţei.

Apelul la organizaţiile şi instituţiile internaţionale de secu-ritate este benefic numai dacă acestea sunt capabile şi interesate să aducă sau să reconstruiască pacea socială, necesară naţiunilor.

5. Sancţionarea publică a elitelor politice şi militare gene-

ratoare de „crize sociale”

▲ Viabilitatea soluţiilor la o „criză socială” este în corelaţie directă cu capacitatea naţiunii de a sancţiona public indivizii care o provoacă, fie că fac parte din elitele politice, fie din cele militare.

50 G.A. Pordea, Unificarea Europeană. Problematica Europei Unite, p. 61.

51 Vezi,Viorel Ardeleanu, Carmen Liliana Burlacu, Petre Dumitriu, Operaţiunile de menţinere a păcii, Institutul Român de Studii Internaţionale, Bucureşti, 1996.

52 Heinz Vetschera, Prevenirea conflictelor în Europa: rolul C.S.C.E., în loc. cit., p. 98-102.

53 Vezi, Manual NATO, Ediţie revăzută şi adăugită, traducere de Cristian Unteanu, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, passim.

379

Răspunderea „de fond” trebuie să revină celor care provoacă o criză politico-militară, însă răspunderea „formală” revine indivizilor sau grupurilor socio-politice pentru modul violent de gestionare a acesteia.54

Răspunderile pentru aducerea naţiunii în astfel de situaţii insecurizante se pot împărţi în: răspunderi morale, politice şi juridice (penale).55 Fundamentală pentru conştientizarea aşa-numitei „clase politice” faţă de răspunderile faţă de propria naţiune este răspunderea penală.

▲ Scoaterea faptelor care generează „criza socială” de sub incidenţa „politicului” reprezintă condiţia primordială a unei soluţii viabile. Aceasta este o „soluţie” numai dacă naţiunea, folosind atributele suveranităţii, este capabilă să impună şi să aplice tragerea la răspundere juridică (penală) a tuturor celor care aduc naţiunea în situaţii critice, îi distrug funcţiile şi alungă poporul de la actul de decizie.

▲ Practica politică într-un stat dominat de către ideologi atestă că răspunderile interne, carenţele, calculele meschine ale politicienilor sau laşităţile acestora, de regulă, nu sunt dezvăluite şi analizate.56 Posibilitatea sancţionării publice, deci a tragerii la răspun-dere, pe cale penală, a indivizilor care generează şi întreţin o criză socială trebuie să constituie elementul fundamental al oricărei soluţii implementată într-o „strategie de securitate a naţiunii”.

Concluzie:

Strategiile de securitate a naţiunii sunt expresia puterii poporului (democraţia) de a construi cadrul politico-juridic şi administrativ necesar prevenirii producerii şi escaladării violenţei politice sau a instituirii guvernării violente sau ineficiente, de a fundamenta corect răspunderea organizaţiilor militare în gestionarea „situaţiilor-limită” şi de a sancţiona public elitele politice şi militare generatoare de situaţii sociale critice generalizate (,,crize sociale”).

54 Vezi, Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale

în România, Editura Staff, Bucureşti, 1996, p. 29. 55 Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Universitatea

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1975, p.302. 56 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.14.

380


elaborate sau reformulate 1. Menţinerea caracterului organic al naţiunii şi dezvoltarea

proceselor sociale organizante care să-i conserve identitatea şi să-i dezvolte capacitatea de reproducere se realizează numai prin soluţii sociale, în care gestionarea urmăreşte să menţină naţiunea în „stare de securitate.” Gestionarea reproducerii naţiunii este asigurată prin elaborarea strategiilor de securitate a naţiunii, ca strategii de repro-ducere, luând în considerare evoluţiile transnaţionale.

2. Securitatea naţiunii trebuie abordată prin strategii menite „a preveni” şi, dacă se produc, „a soluţiona” situaţiile critice, funda-mentate pe conexiunile organice dintre ordinea socială (construită de naţiune şi exprimată în normarea socială, ca „stare de legalitate”), echilibrul socio-politic (necesar prevenirii „crizelor sociale” şi „situaţiilor-limită”), ordinea de drept (construită prin statul naţional) şi apărarea naţiunii (prin organizaţiile cu funcţii de apărare) în faţa ameninţărilor şi agresiunilor (pericolelor) de orice natură. Aceasta se exprimă atât prin sentimentul siguranţei în faţa oricărei ameninţări sau agresiuni (pericol), cât şi prin certitudinea că valorile şi interesele naţiunii nu sunt ameninţate sau agresate.

3. Obiectivul strategiilor de securitate a naţiunii este gestionarea naţiunii în „stare de securitate” prin intermediul statului naţional, ca expresie a suveranităţii şi puterii poporului (democraţia) şi transpunerea în social, prin acţiuni sociale planificate strategic, a modalităţilor de gestionare publică, în funcţie de necesităţile sociale. Fiecare strategie este o matrice care defineşte „starea naţiunii” la un moment dat şi o individualizează în raport cu alte naţiuni.

4. Fiecare strategie de securitate a naţiunii este expresia capacităţii de procesare socială a informaţiilor necesare planificării acţiunilor strategice şi condu-cerii organizaţiilor de securitate pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea agresiunilor potenţiale şi posibile. O strategie este viabilă dacă conţine cât mai puţine elemente politice, doctrinare, dacă răspunde riscurilor, oferă soluţii pentru organizaţia de securitate a naţiunii, stabileşte răspunderea pentru securitatea naţiunii, atrage structurile civice, neguvernamentale, aca-demice şi comerciale pentru fundamentarea acţiunilor strategice, oferă

381

cetăţenilor sentimentul şi garanţia protecţiei pe multiple planuri, dar şi posibilitatea de a participa la transpunerea acesteia în social.

5. Arma strategică a naţiunilor este informaţia, care-şi relevă valenţele pe planul satisfacerii necesităţilor sociale privind apărarea şi promovarea valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii şi oferă organizaţiilor cu funcţii gestionare posibilitatea de a căuta şi procesa informaţiile cu relevanţă pentru securitatea naţiunii. Prin informaţie, naţiunile descifrează reţelele explicative ale „centrelor de putere”, decelează modalităţile în care se configurează „ordinea interna-ţională" şi înţeleg modalităţile de utilizare a violenţei militare de către „centrele de putere".

6. Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” se face exclusiv prin acţiuni strategice integrate în strategia de „gestionare a repro-ducerii naţiunii” şi individualizate prin „strategii operaţionale de reproducere a naţiunii” (procesual-organice şi operaţionale) luând în consideraţie evoluţiile transnaţionale. Acestea trebuie să furnizeze informaţiile despre procesele sociale dezorganizante, pe care statul naţional trebuie să le identifice, să le cuantifice, să stabilească gradul de pericol şi să construiască dispozitivele acţionale pentru a elimina factorii de risc şi a menţine naţiunea în „stare de securitate”.

7. Strategiile procesual – organice sunt expresia fiinţării naţiunii ca „unitate socială”, fiind construite pentru a identifica şi preveni producerea proceselor sociale dezorganizante în interiorul celor trei funcţii ale naţiunii (productivă, gestionară şi integratoare). Ele trebuie să descopere disfuncţiile („situaţiile sociale patologice”), să elimine vulnerabilităţile (slăbirea capacităţii de reproducere a naţiunii), să prevină şi să contracareze crizele politice, economice şi sociale.

8. Strategiile operaţionale, individualizate prin acţiuni strategice, sunt expresia devenirii naţiunii ca putere socială, constituind compo-nentele acţionale necesare strategiei de securitate a naţiunii, pentru a identifica şi preveni agresiunile socio-politice generate atât de forţele de dezordine internă, creatoare de „feude”, cât şi de „centrele de putere”, creatoare de imperii. Ele încorporează organic toate resursele de putere ale naţiunii pe care le conferă poporul – informaţia, bogăţia (avuţia) şi forţa (violenţa), devenite resurse strategice.

9. Acţiunea strategică este acţiune socială, desfăşurată de statul naţional prin organizaţiile cu funcţii gestionare explicite. Ea oferă soluţii sociale la o situaţie critică, este capabilă să prevină producerea şi escaladarea violenţei politice, să se desfăşoare în cadrul juridic naţional,

382

să se bazeze pe dreptul naţiunii de a legifera, „puterea naţională”, normele sociale privind reprezentarea în viaţa publică, răspunderile organizaţiilor militare pentru prevenirea „situaţiilor-limită”, apelul de „ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale, pentru a sprijini na-ţiunea, posibilitatea sancţionării publice a elitelor politice şi militare generatoare de „crize sociale”.

10. Acţiunile strategice pot constitui elementele „strategiei de se-curitate a naţiunii” dacă previn producerea violenţei politice, construiesc cadrul juridic necesar prevenirii gestionării insecurizante a naţiunii, fundamentează corect răspunderea organizaţiilor militare pentru preve-nirea situaţiilor-limită, obligă factorii gestionari să apeleze „în ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale de securitate şi sancţionează pu-blic elitele politice şi militare generatoare de crize sociale. Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii este atins dacă protejează şi promovează interesele de securitate integrate în sintagma „interes naţional”, exprimat de „popor”, ca expresie a democraţiei (puterea poporului).

11. „Interesele de securitate” ale naţiunii exprimă: nevoia de identitate, de apărare a drepturilor şi demnităţii naţiunii; nevoia de libertate, de creaţie şi dezvoltare, de apartenenţă constructivă a naţiunii la un spaţiu de civilizaţie; nevoia de satisfacere a idealurilor şi voinţei cetăţenilor statului naţional, indiferent de naţionalitate şi apartenenţă politică, religioasă sau de altă natură şi de exprimare publică a acestora; nevoia de protecţie a oamenilor în faţa agre-siunilor socio-politice, de a fi sănătoşi, de a se instrui şi de a produce resursele necesare satisfacerii necesităţilor sociale.

B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor 1. Care este obiectivul fundamental al strategiei de securitate a

naţiunii? 2. Prin ce soluţii se întreţine capacitatea de reproducere a unei

naţiuni? 3. Ce semnificaţie strategică au cunoaşterea, prevenirea şi con-

tracararea surselor de insecuritate la adresa naţiunii? 4. Ce rol are procesarea socială a informaţiilor în fundamentarea

şi operaţionalizarea unei strategii de securitate a naţiunii? 5. Care sunt categoriile de informaţii cu relevanţă pentru

securitatea naţiunii? 6. Ce semnificaţie şi relevanţă au acţiunile strategice?

383

7. Care sunt elementele de fundamentare a unei strategii procesual – organice?

8. Care sunt elementele de fundamentare a unei strategii opera-ţionale?

9. Ce rol au instituţiile statului naţional în elaborarea şi aplicarea unei strategii de securitate a naţiunii?

10. Care sunt resursele necesare aplicării unei strategii de secu-ritate a naţiunii?

C. Bibliografie minimală 1. General André Beaufre, Strategie pentru viitor. Probleme militare

ale războiului modern, Editura Militară, Bucureşti, 1991. 2. Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999. 3. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia

Comterra, Bucureşti, 2005. 4. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:

binele omului, Eurosong & Book, 1997. 5. Nathan Gardelo, Schimbarea ordinii globale, traducere din limba

engleză de Marius Conceatu, Editura Antet, Bucureşti, 1998. 6. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea

Albastră, Bucureşti, 1995. 7. Huguette Hirsig, Previziuni pentru secolul XXI. Primii douăzeci

de ani, traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura Polirom, Iaşi, 2000. 8. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet,

Bucureşti, 1998. 9. Mary Kaldor, Războaie noi şi vechi. Violenţa organizată în epoca

globală, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 12.

10. G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.

11. Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia popoarelor, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998.

12. George Sőros, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, traducere de Georgeta Nedelciu, Mircea Nedelciu şi Oana Câmpean, Polirom, Iaşi, 1999.

384

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Florentina STEMATE

Vasilichia IONESCU Coperta: Cornelia PRODAN

Bun de tipar: 13.03.2007; Coli tipar: 24 Format: 16/61x86

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro E-mail: [email protected]

79608844 curs aurel v david sociologia natiunilor 1

Documents