5.cedo si dr.comunitar (1)

Procedura şi Practica cedo şi alte tratate obligatorii Pentru rePublica Moldova

drePt coMunitar

cHişinĂu – 2009

SeriaSuPorturi de curS

cartea v

CZU 341.241P 93

Seria SUPortUri de CUrS. – Chişinău: Institutul Naţional al Justiţiei, 2009.

Responsabil de ediţie – Eugenia FIstICaN, Director executiv al INJ, judecător la Curtea supremă de Justiţie

Coordonator principal – Elena MUrarU, doctor, conferenţiar universitar, prorector pentru activitate didactică, UsM

Coordonatori – Liubovi BRîNza, şef Direcţie instruire şi cercetare a INJ, judecător – Lidia MaRIN, şef secţie abilităţi non-juridice, relaţii cu publicul şi editări, INJ

Redactare – adriana NazaRCIUC

Design copertă, paginare, tehnoredactare: Oxana DOsCa, tatIaNa MIRONENCO

Editură: «Nova Imprim» sRLtipar: «Nova Imprim» sRL

Publicaţia apare cu sprijinul Proiectului PNUD „Consolidarea capacităţii institu-ţionale a Institutului Naţional al Justiţiei“

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) reprezintă reţeaua globa-lă de dezvoltare a Naţiunilor Unite, care promovează schimbarea şi conectează ţările la informaţii, experienţa şi resursele necesare pentru a ajuta oamenii să-şi construiască o viaţă mai bună.

© PNUD Moldova, Institutul Naţional al Justiţiei, 2009

IsBN 978-9975-9792-8-3

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Procedura şi practica CEDO şi alte tratate obligatorii pentru Republica Moldova. Drept comunitar / tatiana Răducanu, Viorel Morari, Vladislav Gribincea [et al.]; coord. principal Elena Muraru; Inst. Naţ. al Justiţiei. – Ed. a 2-a. – Ch. : s. n., 2009 (tipografia “Nova Imprim” sRL). – 296 p. – (seria : suporturi de curs; Cartea a 5-a, IsBN 978-9975-66-093-8).

Bibliogr. la sfârşitul temelor şi în notele de subsol. – apare cu sprijinul financ. al Proiectului PNUD «Consolidarea capacităţii instituţionale a Inst. Naţ. al Justiţiei». – 1200 ex.

IsBN 978-9975-9792-8-3. 341.241

CUVÎNT ÎNAINTE

Suporturile de curs ce formează prezenta serie, o primă experienţă de acest gen întreprinsă în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei, sînt elaborate în scopul de a veni în sprijinul instruirii candidaţilor la funcţiile de judecător şi de procuror, propunîndu-se ca obiectiv şi evaluarea teoretico-practică a audienţilor în materia cuprinsă în ele. Or, trebuie să învăţăm ştiinţa, pentru a putea vorbi cu practica, care porneşte tot de la ştiinţă.

Elaborarea lor se înscrie în cadrul măsurilor concrete prevăzute în Planul de învăţămînt şi Curriculumul INJ, care au beneficiat de expertizare din partea experţilor Consiliului Europei în cadrul Programului Comun al Consiliului Europei şi Comisiei Europene privind sporirea independenţei, transparenţei şi eficienţei justiţiei în Republica Moldova. Pentru realizarea acestora INJ beneficiază astăzi de asistenţa Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în cadrul Proiectului „Consolidarea capacităţii instituţionale a Institutului Naţional al Justiţiei”. Grupurile de lucru au fost constituite, în bază de concurs, din rîndul formatorilor INJ – judecători, procurori cu o experienţă practică avansată în domeniul jurisprudenţei, reprezentanţi ai mediului academic cu o solidă bază de cunoştinţe teoretice, prin a căror simbioză s-a format o echipă excelentă. Lucrările acesteia au fost coordonate sub aspect metodologic de Elena MURARU, prorector pentru activitate didactică la USM.

Pentru început vă propunem primele cinci cărţi din seria „Suporturi de curs”: Cartea I Cartea II

Cartea III

Cartea IV

Cartea V

Structurată după criteriile prevăzute pentru acest gen de lucrări, substanţa fiecărei cărţi din cele cinci are ca osatură tematicile cuprinse în Curriculum la disciplina respectivă, reprezentînd o abordare lato sensu a acestora. La elaborarea lor s-a plecat de la ideea necesităţii corelării proceselor de predare-învăţare cu cele de evaluare în activitatea didactică, accentul punîndu-se pe aspectul practic-aplicativ, ceea ce va asigura, indubitabil, reuşita instruirii.

Sarcinile didactice, intercalate reuşit în ţesătura suporturilor, sînt construite pe trei niveluri, condiţie sine qua non care asigură legătura organică dintre cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice ale audienţilor: cunoaştere şi înţelegere; aplicare; integrare.

Pentru consolidarea materialului teoretic sînt prevăzute teste-grilă şi speţe, concepute, în principal, în baza materialelor practicii judiciare, cu luarea în consideraţie a aspectelor controversate frecvent atestate în practica de aplicare a cadrului legislativ.

Drept penal; ͵Drept procesual penal; Conducerea şi efectuarea urmăririi penale ͵de către procuror;Drept civil; Drept succesoral; Drept funciar; Dreptul muncii; Dreptul ͵familiei;Drept procesual civil; Intentarea, pregătirea şi examinarea în fond ͵a pricinilor civile; Proceduri necontencioase în procesul civil;Procedura şi practica CEDO şi alte tratate obligatorii pentru ͵Republica Moldova; Drept comunitar.

Desfăşurînd activitatea individuală, audientul urmează să se conducă de sugestiile metodice, care includ: subiecte/probleme; forme de realizare; modalităţi de evaluare, alegerea aparţinîndu-i.

Suportul bibliografic recomandat la finele fiecărei teme sau compartiment sugerează audientului un volum necesar de surse – normative, judiciare, teoretice – care conţin informaţia utilă, indispensabilă însuşirii temei corespunzătoare în scopul aplicării practice a cunoştinţelor.

Astfel, prin tematica, conţinutul şi structura lor Suporturile de curs urmează să constituie pentru candidaţii la funcţiile de judecător şi de procuror o sursă sigură de informare în domeniile vizate. Destinatarii au prilejul să obţină cunoştinţe, să le aprofundeze, să-şi formeze abilităţi profesionale şi aptitudini necesare pentru exercitarea în mod corespunzător a funcţiilor respective.

Finalizînd, vreau să menţionez următoarele. Din capul locului, am fost conştienţi de faptul că, fiind o primă încercare în această direcţie, vom întîmpina dificultăţi în elaborarea prezentei serii, în acelaşi rînd că nu vor fi lipsă unele imperfecţiuni. De aceea, vom fi profund recunoscători pentru sugestii şi recomandări utile îmbunătăţirii Suporturilor de curs în vederea unei eventuale reeditări a acestora.

Aducem sincere mulţumiri Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD Moldova) pentru susţinerea acordată la elaborarea şi publicarea prezentei serii „Suporturi de curs” în cadrul Proiectului sus-menţionat.

Eugenia FISTICAN,Director executiv

al Institutului Naţional al Justiţiei

SuMar

PARTEA IProcedura şi practica cedo şi alte tratate obligatorii pentru

republica Moldova............................................................................................7

Tema 1. Protecţia internaţională a drepturilor omului.................................................9

Tema 2. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului....................................20

Tema 3. Noţiuni generale despre Convenţia europeană

pentru drepturile omului (partea I)..............................................................28

Tema 4. Noţiuni generale despre Convenţia europeană

pentru drepturile omului (partea a II-a)........................................................35

Tema 5. Noţiuni generale despre drepturile garantate de Convenţia europeană

pentru drepturile omului...............................................................................47

Tema 6. Dreptul la viaţă..............................................................................................54

Tema 7. Dreptul la libertate şi siguranţă.....................................................................63

Tema 8. Dreptul la un proces echitabil (partea I).......................................................74

Tema 9. Dreptul la un proces echitabil (partea a II-a).................................................85

Tema 10. Garanţii suplimentare în cazul procedurilor penale....................................96

Tema 11. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, la căsătorie şi

egalitatea între soţi...................................................................................101

Tema 12. Libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie şi Libertatea de

întrunire şi asociere...................................................................................107

Tema 13. Libertatea de exprimare............................................................................113

Tema 14. Dreptul la un recurs efectiv şi interzicerea discriminării............................118

Tema 15. Protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, dreptul la alegeri libere şi

reguli cu privire la expulzare......................................................................123

Tema 16. Criteriile de inadmisibilitate a cererilor la CEDO (partea I).......................128

Tema 17. Criteriile de inadmisibilitate a cererilor la CEDO (partea a II-a)................139

Tema 18. Procedura la CEDO (partea I)....................................................................149

Tema 19. Procedura la CEDO (partea a II-a).............................................................156

Tema 20. Remediile pentru violarea convenţiei........................................................163

Sugestii metodice de predare-învăţare, evaluare a rezultatelor

obţinute de către audienţi.........................................................................169

Referinţe bibliografice...............................................................................171

PARTEA IIdrept comunitar.......................................................................................177Tema 1. Introducere. Fondarea juridică a Uniunii Europene. Scurt istoric...............179

Tema 2. Izvoarele Dreptului comunitar.....................................................................191

Tema 3. Principiile generale ale Legislaţiei comunitare. Supremaţia Legislaţiei

comunitare..................................................................................................197

Tema 4. Coraportul dintre Dreptul comunitar şi Legislaţia Naţională. Efectul direct al

Dreptului comunitar. Cazul special al directivelor.......................................206

Tema 5. Referinţa preliminară în baza articolului 234 TCE........................................213

Tema 6. Aplicarea Legislaţiei comunitare. Remediile în curţile naţionale.

Principiul autonomiei procedurale..............................................................216

Tema 7. Contestarea Actelor comunitare în baza art.230 TCE .................................221

Tema 8. Libera circulaţie a bunurilor.........................................................................225

Tema 9. Măsurile echivalente restricţiilor cantitative...............................................233

Tema 10. Restricţiile cantitative în baza articolului 28 al Tratatului şi derogările în

baza articolului 30 al Tratatului..................................................................241

Tema 11. Libertatea circulaţiei persoanelor..............................................................249

Tema 12. Libertatea de stabilire................................................................................271

Tema 13. Libertatea de prestare şi primire a serviciilor.............................................279

Tema 14. Libertatea circulaţiei capitalului.................................................................288

Procedura şi Practica cedo şi alte tratate obligatorii Pentru rePublica Moldova

autori:

Tatiana RĂDUCANU,judecător la Curtea Supremă de justiţie

Viorel MORARI,procuror, Procuratura Anticorupţie, şef secţie

Vladislav GRIBINCEA,jurist, director de program, ONG „Juriştii pentru drepturile omului”

Luciana IABANGI,jurist, formator, institutul Naţional al Justiţiei

Partea I

9Partea I

tema 1. ProtecŢia internaŢionalĂ a drePturilor oMului

obiective de referinţă:i.

să descrie competenţa organelor şi scopurile ONU în domeniul Drepturilor ͵Omului, conform Cartei ONU;să argumenteze importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pentru ͵protecţia drepturilor omului şi să enumere drepturile garantate prin aceasta;să stabilească natura obligaţiilor privind drepturile omului impuse membrilor ͵ONU de Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; să explice principiul subsidiarităţii şi aplicabilităţii directe în dreptul intern, a ͵normelor juridice internaţionale în materie de drepturile omului; să explice care au fost principalele competenţe ale Comisei pentru drepturile ͵Omului, şi care sînt competenţele Consiliului Drepturilor Omului, respectiv ale Biroului Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului; să relateze despre procedura dărilor de seamă a Republicii Moldova în cadrul ͵ONU;să formuleze propuneri de implementare a recomandărilor Comitetelor ONU ͵elaborate în ceea ce priveşte Republica Moldova;să generalizeze particularităţile procedurii plîngerilor interstatale şi individuale ͵în cadrul sistemului ONU de protecţie a drepturilor omului (caracterul facultativ al declaraţiei de acceptare) şi să exemplifice aceste particularităţi în raport cu Republica Moldova;să determine criteriile de admisibilitate ale procedurii „1503 revizuite” şi ͵procedura de examinare a plîngerilor;să cerceteze misiunea şi competenţa ratione materiae, ratione temporis, ͵ratione personae şi ratione loci ale Curţilor Internaţionale de Justiţie;

ii. repere de conţinut

noţiuni introductiveCarta Naţiunilor Unite; Declaraţia Universală a Drepturilor Omuluia)

Carta Naţiunilor UniteCodificarea primară a regulilor privind cooperarea internaţională în domeniul

drepturilor omului este dată cu precădere de Carta ONU – un tratat multilateral, care conţine o serie de obligaţii privind toate statele membre ONU, stabilind principiile de bază ale relaţiilor internaţionale. Aceasta a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia Internaţională. Carta este structurată pe 111 articole, divizate pe XIX capitole şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Valoarea Cartei ONU este privită din două perspective: ca document constitutiv al Naţiunilor Unite, care prevede fundamentul legal şi cadrul de funcţionare al organizaţiei internaţionale şi ca o constituţie a comunităţii internaţionale, a cărei implementare depinde de adaptarea eficientă a statelor membre la anumite norme comune de conduită. Printre principalele obiective ale adoptării Cartei ONU se numără menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor de prietenie între

10 Procedura şi practica cedo şi alte tratate obligatorii pentru republica Moldova

naţiuni, cooperarea în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi promovarea respectului pentru drepturile omului. Totodată, Naţiunile Unite se doresc a fi un centru pentru armonizarea acţiunilor tuturor statelor membre privind atingerea acestor scopuri comune (art.1 din Carta ONU).

În cadrul ONU, în baza Cartei sînt înfiinţate şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul (art.7 din Carta ONU).

În ceea ce priveşte competenţele organelor ONU în domeniul drepturilor omului, în Cartă se precizează că Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite este instituţia principală cu caracter consultativ, în cadrul căreia pot fi discutate într-o manieră multilaterală, toate problemele internaţionale referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Adunarea Generală deţine, de asemenea, un rol foarte important în procesul dezvoltării reglementărilor şi codificării normelor internaţionale în domeniul drepturilor omului. Totodată, aceasta are capacitatea de a iniţia studii şi de a formula recomandări cu caracter neobligatoriu organelor statutare ONU şi statelor membre ONU, cu scopul promovării cooperării internaţionale în vederea facilitării pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, a exercitării drepturilor si libertăţilor fundamentale (art.13 pct.l, alin.b) din Cartă), soluţionării paşnice a conflictelor, dezarmării, protecţiei mediului şi eradicării sărăciei.

Un alt organ ONU cu atribuţii importante în domeniul promovării internaţionale a drepturilor omului este Consiliul Economic şi Social al ONU. În Cartă se precizează că acesta face „recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi” (art.62, pct.2 din Cartă). Consiliul poate pregăti proiecte de convenţii internaţionale cu privire la drepturile omului, pe care le supune aprobării Adunării Generale, sau poate convoca conferinţe internaţionale cu privire la drepturile omului (art.62 pct.3 - 4 din Cartă).

Şi celorlalte organe ONU - Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie – le revin sarcini de naturi diferite în domeniul drepturilor omului. În cazuri speciale sînt create Curţi de Justiţie speciale.

Referitor la protecţia drepturilor omului, cei care au proiectat Carta ONU au încorporat prevederi specifice privind promovarea drepturilor omului, atît în introducerea documentului, cît şi în articolele 1(3), 55 şi 56 din Cartă. De exemplu, Preambulul documentului stabileşte că Popoarele Naţiunilor Unite hotărăsc să protejeze generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nedescris. Vor, de asemenea, să îşi reafirme credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici. Pe aceleaşi principii, art.1 (3) din Cartă proclamă că unul din scopurile ONU este realizarea cooperării internaţionale prin „promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. În acest sens, stimulînd comunitatea internaţională spre valori comune de drepturile omului, art.55 şi 56 ale Cartei prevăd orientarea cooperării internaţionale spre cîteva direcţii importante de acţiune: „ridicarea nivelului de trai,

11Partea I

deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii şi al altor probleme conexe; cooperarea internaţională în domeniile culturii şi învăţămîntului; respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Cei care au formulat Carta au avut speranţa că standardele internaţionale referitoare la drepturile omului ar putea fi dezvoltate în viitor. În legătură cu aceasta, în privinţa naturii imperative a obligaţiilor privind drepturile omului, impuse membrilor ONU prin Cartă, au fost formulate două poziţii extreme. Conform primeia dintre ele, obligaţia reglementată de art.55 a Cartei - promovarea respectării universale şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, nu se confundă cu obligaţia de a proteja drepturile omului. Mai mult, potrivit acestor susţineri, Carta nu stabileşte o listă a drepturilor ce trebuie protejate şi nici mecanisme de protecţie propriu-zise. Carta cuprinde numai referiri generale şi de principiu cu privire la drepturile omului. Potrivit celeilalte poziţii, art.56 al Cartei impune tuturor statelor membre obligativitatea de a asigura respectarea drepturilor omului. Statele care ignoră aceste drepturi nu pot fi considerate promotoare ale acestora. În ceea ce priveşte lipsa unui catalog de drepturi protejate prin prevederile Cartei, susţinătorii celei de-a doua poziţii au opinat că reafirmarea încrederii în drepturile omului în cadrul Preambulului Cartei denotă faptul că acestea au existat anterior apariţiei dreptului pozitiv. Acest argument nu soluţionează, însă, dificultăţile asociate cu determinarea drepturilor care ar trebui incluse în lista celor protejate. Se consideră că această problemă atît teoretică, cît şi practică a fost soluţionată prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului

În cadrul activităţii diverselor organe şi entităţi ONU s-a ajuns la concluzia că prevederile Cartei, cu privire la drepturile omului, au caracter obligatoriu pentru membrii ONU. Obiecţia anterioară, ridicată de unele state în temeiul art.2 (7) al Cartei1, cu privire la competenţa ONU de a pune în discuţie violările drepturilor omului, este în prezent formulată din ce în ce mai rar. În genere este recunoscut faptul că prevederile privind drepturile omului cuprinse în Cartă impun obligaţii pozitive membrilor ONU.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului La 10 decembrie 2 1948, printr-o rezoluţie a Adunării Generale ONU a fost adoptată

şi proclamată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Proiectul Declaraţiei a fost realizat de Comisia pentru Drepturile Omului, înfiinţată în 1945 prin prevederile art.68 al Cartei Naţiunilor Unite3. Declaraţia era prevăzută ca un mijloc de prevenire a renaşterii fascismului şi a altor forme de guvernare totalitară. Dintre toate statele care 1 „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care

aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrîngere prevăzute în Capitolul VII” (Art.2 pct. 7 din Carta Naţiunilor Unite).

2 Conform Rezoluţiei Adunării Generale ONU nr.423 (V) din 4 decembrie 1950 - 10 Decembrie este considerată drept Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

3 Comisia pentru Drepturile Omului a fost o structură complementară a Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC) – unul din organele principale ale Naţiunilor Unite.


au participat la vot nici unul nu a votat împotriva Declaraţiei Universale. S-a abţinut însă de la vot „blocul sovietic” şi Arabia Saudită. Principiul fundamental al Declaraţiei constă în proclamarea universalităţii drepturilor şi libertăţilor omului, prin recunoaşterea „demnităţii inerente a tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile”. Declaraţia reprezintă un catalog pentru două categorii de drepturi ale omului, corespunzătoare drepturilor civile şi politice (dreptul la viaţă, eliberarea de sclavie şi tortură, egalitatea în faţa legii etc.) şi drepturilor economice, sociale şi culturale (dreptul la muncă, dreptul de a crea sindicate etc.). Se remarcă potenţialul politic şi moral al Declaraţiei. Aceasta a constituit sursa de inspiraţie a Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi a Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, menite să elucideze conţinutul prevederilor Declaraţiei. Declaraţia a constituit un punct de reper pentru popoarele care în anii 1950-1960 ai secolului XX au obţinut suveranitatea şi s-au eliberat de sub jugul colonial. Ea nu creează obligaţii pentru state, constituind un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile”. Cu toate acestea, din cauza evoluţiilor ulterioare din cadrul ONU şi a practicii statelor, această poziţie minimalistă ar putea fi considerată incorectă şi necesită o anumită nuanţare. Astfel, deşi, nu există o instituţie specială îndrituită să interpreteze sau să aplice Declaraţia, se poate susţine faptul că aceasta este în prezent parte a principiilor generale de drept internaţional recunoscute de naţiunile civilizate. Interpretarea şi aplicarea Declaraţiei revine organelor ONU, organismelor internaţionale şi instanţelor de judecată naţionale. De exemplu, Comisia pentru Drepturile Omului aplica Declaraţia atunci cînd determina existenţa unor violări majore a drepturilor omului în statele pe care le monitoriza.

Proclamarea Declaraţiei a schimbat relaţia existentă anterior între individ şi stat. Individul a obţinut un statut legitim de entitate independentă de autoritatea statului, liber de orice amestec în viaţa lui privată, în libertatea şi securitatea lui, în libertatea cuvîntului, a religiei etc. Individului i-a fost recunoscut dreptul la un proces echitabil şi la un remediu efectiv, dreptul de a participa la guvernare, dreptul la întruniri, precum şi un anumit număr de drepturi sociale. Adoptarea Declaraţiei a determinat, de asemenea, recunoaşterea caracterului universal al drepturilor omului şi a principiului egalităţii în drepturi. Cu toate că drepturile omului continuă să fie încălcate, importanţa lor rezidă în legitimitatea pe care acestea o asigură celor care, în toată lumea, luptă împotriva regimurilor totalitare şi a tiraniei.

b) Principiile caracteristice protecţiei internaţionale a drepturilor omului(i) Subsidiaritatea procedurilor internaţionale de protecţie a drepturilor omului în

raport cu cele interne se exprimă în regula obligativităţii parcurgerii recursului în faţa unei instanţe naţionale anterior sesizării unui organ internaţional. Această practică reflectă principiul general de drept conform căruia drepturile omului să fie protejate înainte de toate prin dreptul intern şi aplicate de către autorităţile naţionale.

(ii) Aplicabilitatea directă în dreptul intern a normelor juridice internaţionale în materia drepturilor omului este o trăsătură caracteristică protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Astfel, impactul unui drept recunoscut printr-o dispoziţie internaţională este cu atît mai mare, cu cît reglementarea respectivă este direct

13Partea I

aplicabilă, cînd individul se poate prevala în baza acesteia, direct în faţa jurisdicţiei naţionale, atît împotriva unei dispoziţii normative a dreptului intern, cît şi a actelor individuale contrare standardului internaţional recunoscut. Aplicabilitatea directă a regulii internaţionale este subordonată, însă, unor condiţii. Din punct de vedere intern, dispoziţiile internaţionale de drepturile omului sînt aplicabile direct în funcţie de dispoziţiile constituţionale a fiecărui stat parte. Din aplicabilitatea directă a normelor internaţionale rezultă caracterul superior al acestora faţă de normele juridice interne.

Protecţia drepturilor omului în cadrul onu a) Organisme şi instituţii specializate ONU(i) Comisia pentru Drepturile Omului Comisia ONU pentru Drepturile Omului a fost înfiinţată în 1946, de Consiliul

Economic şi Social al ONU cu scopul creării premiselor rezolvării problemelor majore de drepturile omului, care nu au putut fi elucidate la elaborarea Cartei. Astfel, mandatul iniţial al Comisiei a fost acela de a elabora proiectul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Ulterior, în cadrul Comisiei a fost posibilă tratarea întregii tipologii a încălcărilor drepturilor omului de către statele membre ONU. Comisia era compusă din reprezentanţi ai statelor membre ONU, aleşi de Consiliul Economic şi Social al ONU.

Astfel, Comisia a fost organul legislativ principal al ONU, care în perioada activităţii sale şi-a concentrat toate eforturile asupra elaborării, în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a standardelor privind drepturile omului. Această activitate a culminat cu adoptarea în 1966 a două documente internaţionale importante: Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

Din competenţele Comisiei au făcut parte monitorizarea respectării de către Statele membre ONU a standardelor internaţionale ale drepturile omului, formularea propunerilor, recomandărilor şi rapoartelor publice privind diverse probleme de drepturile omului constatate în ţările membre ONU. Existenţa Comisiei a permis colaborarea în cadrul unui forum larg al reprezentanţilor guvernelor statelor membre şi a organizaţiilor nonguvernamentale, a apărătorilor drepturilor omului din lumea întreagă în ceea ce priveşte îngrijorările constatate în domeniu. Pe parcursul activităţii sale, Comisia a fost asistată de Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, de un număr mare de grupuri de lucru şi reţele de experţi individuali.

Ca urmare a adoptării de către Adunarea Generală a ONU a Rezoluţiei nr.A/RES/60/251 din 15 martie 2006 privind constituirea organului său subsidiar – Consiliul Drepturile Omului al ONU -Comisia pentru Drepturile Omului a fost înlocuită de acesta din urmă. Astfel, la 27 martie 2006 a avut loc ultima sesiune de lucru a Comisiei pentru Drepturile Omului.

(ii) Consiliul Drepturilor Omului al ONU Consiliul Drepturilor Omului a fost creat în anul 2006 prin Rezoluţia Adunării Generale

ONU nr.A/RES/60/251, din 15 martie 2006. Acesta este format din reprezentanţi ai 47 state membre la ONU, care sînt aleşi direct şi individual de Adunarea Generală, pe


criterii de distribuţie geografică echitabilă. Consiliul este responsabil de promovarea respectului pentru protecţia drepturilor omului fără discriminare, prin elaborarea de recomandări în ceea ce priveşte violările grave de drepturile omului. Preluînd competenţele Comisiei pentru Drepturile Omului, Consiliul susţine activitatea Biroului Înaltului Comisar ONU pentru drepturile omului.

Pe lîngă mandatele şi responsabilităţile asumate anterior de Comisia pentru Drepturile Omului, noul Consiliu deţine un mandat extins în ce priveşte prezentarea rapoartelor sale direct Adunării Generale ONU. Aceasta presupune elaborarea anumitor recomandări către Adunarea Generală în vederea dezvoltării continue a dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului şi desfăşurarea unei Revizuiri Periodice Generale a îndeplinirii de către fiecare stat a obligaţiilor ce îi revin, în domeniul drepturilor omului.

Printre mecanismele stabilite de Comisia pentru drepturile omului, preluate de Consiliul Drepturilor Omului, în vederea soluţionării situaţiilor specifice de drepturile omului în diverse ţări, se numără mecanismul „procedurilor speciale”, mecanismul grupurilor de lucru, cel al Subcomisiei ONU pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi procedura examinării petiţiilor. În acord cu Rezoluţia ECOSOC 1503 (XLVIII) din 27 mai 1970, revizuită prin rezoluţia 2000/3 din 19 iunie 2000, „procedura 1503” a servit ca bază de lucru pentru constituirea noii Proceduri de Examinare a Petiţiilor în cadrul Consiliului, aceasta fiind îmbunătăţită în vederea asigurării imparţialităţii, obiectivităţii, eficienţei şi celerităţii acesteia.

Suplimentar mecanismelor preluate de la Comisia pentru Drepturile Omului, în baza Rezoluţiei Consiliului Drepturilor Omului al ONU nr.6/36 din 14 decembrie 2007, a fost constituit mecanismul pentru Expertiza privind drepturile popoarelor indigene. Totodată, prin rezoluţia Consiliului A/HRC/RES/6/13, s-a decis continuarea activităţii Forumului Social – spaţiul interactiv ONU în vederea desfăşurării dialogului privind eradicarea sărăciei în contextul respectării drepturilor omului şi dimensiunii sociale a procesului globalizării.

(iii) Biroul Înaltului Comisar ONUBiroul Înaltului Comisar ONU a fost înfiinţat de statele membre ONU în 1993, prin

Rezoluţia Adunării Generale. Acesta constituie un departament al Secretariatului ONU, fiind un centru pentru coordonarea activităţilor ONU în domeniul drepturilor omului. Mandatul Biroului vizează promovarea şi protejarea respectării depline de către toţi oamenii, a tuturor drepturilor omului şi a fost stabilit prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 48/141, Carta ONU, Declaraţia Universală pentru Drepturile Omului şi instrumentele subsecvente de drepturile omului, de asemenea, prin Declaraţia de la Viena şi Programul de Acţiuni adoptat în 1993 la Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului de la Viena, cît şi Documentul Final al Sammitului Mondial din 2005.

Astfel, Biroul exercită competenţele secretariatului Consiliului Drepturilor Omului, ale altor organe ONU (înfiinţate prin Carta ONU sau de natură politică), precum şi ale mecanismelor de monitorizare a tratatelor şi convenţiilor ONU în domeniul drepturilor omului (Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, Comitetul Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, Comitetul pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei,

15Partea I

Comitetul Împotriva Torturii, Comitetul pentru Drepturile Copilului, Comitetul privind Lucrătorii Migranţi 4).

Totodată, mandatul Biroului include prevenirea violărilor drepturilor omului, promovarea cooperării internaţionale în domeniul drepturilor omului, inclusiv prin promovarea ratificării universale şi implementării principalelor tratate internaţionale în domeniul drepturilor omului, coordonarea activităţilor de instruire şi de informare în acest domeniu în cadrul ONU etc. Pentru a proteja drepturile omului în acord cu normele internaţionale, Biroul cooperează din punct de vedere operaţional cu guvernele, parlamentele, instanţele de judecată, instituţiile de stat, societatea civilă, organizaţii regionale şi internaţionale ONU. Din punct de vedere instituţional, Biroul este dedicat consolidării programelor ONU şi asigurării acestora cu un sprijin de cea mai înaltă calitate.

De la data înfiinţării sale, rolul Biroului Înaltului Comisar ONU în statele membre a crescut semnificativ. Birourile locale în state precum Angola, Cambodgia, Columbia, Guatemala, Mexic, Nepal, Kosovo (Serbia), Togo şi Uganda au asigurat asistenţa tehnică pentru eforturile de monitorizare şi raportare a situaţiei din domeniul drepturilor omului, contribuind la consolidarea instituţiilor naţionale şi a societăţii civile şi integrarea drepturilor omului în misiunile de pace ale ONU.

Biroul Înaltului Comisar ONU are, de asemenea, competenţa de a desemna Consultanţi în domeniul drepturilor omului în ţările membre ONU, pentru a sprijini echipele ONU din teritoriul acestora. Consultanţii cercetează şi analizează situaţia în domeniul drepturilor omului, pentru a propune strategii de formare şi consolidare a capacităţilor instituţionale locale în promovarea şi protecţia drepturilor omului.

b) Prezentarea rapoartelor periodice de către Republica Moldova Deoarece protecţia drepturilor omului depinde în ultimă instanţă de respectarea

lor la nivel naţional, statele părţi la tratatele internaţionale privind drepturile omului prezintă dări de seamă periodice care vizează măsurile de implementare a prevederilor documentului în cauză. Sistemul de raportare în cadrul convenţiilor ONU în domeniul drepturilor omului prezintă caracteristica generală conform căreia statul parte la convenţia ONU trebuie să prezinte un raport iniţial, de obicei după un an de la ratificare (doi ani în cazul Convenţiei Internaţionale pentru Drepturile Copilului) şi apoi un raport periodic în acord cu reglementările convenţiei (de obicei, o dată la fiecare patru ori cinci ani). Pe lîngă raportul guvernului, Comitetele ONU

4 Comitetul ONU pentru Drepturile Omului - monitorizează implementarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (1966).

Comitetul Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale - monitorizează implementarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (1966).

Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (1966) - monitorizează implementarea Convenţiei pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială.

Comitetul pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei (1979) - monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei.

Comitetul Împotriva Torturii (1984) - monitorizează implementarea Convenţiei împotriva Torturii şi altor Pedepse ori Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante.

Comitetul pentru Drepturile Copilului (1989) - monitorizează implementarea Convenţiei Internaţionale pentru Drepturile Copilului.

Comitetul privind Lucrătorii Migranţi (1990) - monitorizează implementarea Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Lucrătorilor Migranţi şi ale membrilor familiilor lor.


pot primi informaţii privind situaţia relevantă în domeniul drepturilor omului şi din alte surse: de la organizaţii neguvernamentale, agenţii ONU, instituţii academice sau presă. Comitetele examinează rapoartele cu participarea reprezentanţilor guvernului al cărui raport este analizat. În baza dialogului purtat cu aceştia, Comitetele publică îngrijorările şi recomandările sale privind situaţia drepturilor omului constatată.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, aceasta s-a obligat în prezent să prezinte Comitetelor ONU rapoarte periodice în baza următoarelor tratate ONU, la care este parte: Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Protocoalele Adiţionale, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale; Convenţia Internaţională pentru Drepturile Copilului şi Protocoalele Adiţionale; Convenţia asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei şi Protocolul Opţional; Convenţia pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială; Convenţia împotriva Torturii şi altor Pedepse ori Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante şi Protocolul Opţional.

Examinarea dărilor de seamă şi a altor informaţii prezentate de către Republica Moldova mecanismelor de monitorizare a implementării acestor tratate internaţionale constituie un factor catalizator pentru dezvoltarea unui dialog constructiv, stimulîndu-se astfel îndeplinirea dispoziţiilor documentelor internaţionale respective.

Rapoartele periodice ale Republicii Moldova privind implementarea prevederilor Convenţiilor ONU, ratificate în domeniul drepturilor omului şi observaţiile finale ale Comitetelor ONU pe marginea acestora pot fi accesate la pagina (http://www2.ohchr.org/english/).

Mecanismul plîngerilor interstatale şi individuale(c) obligaţii asumate de republica MoldovaTradiţional, dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre state.

Prevederi privind reglementarea mecanismului plîngerilor interstatale sînt incluse în Convenţia împotriva Torturii şi altor Pedepse ori Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante (Art.21) şi în Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Lucrătorilor Migranţi şi ale Membrilor Familiilor lor (Art.74). În baza acestora, Comitetul relevant este competent să primească şi să examineze plîngeri formulate de către un stat parte la Convenţie care consideră că un alt stat parte nu aplică prevederile acesteia. Procedura este aplicabilă numai statelor care au formulat o declaraţie prin care au recunoscut competenţa Comitetului în acest sens. Republica Moldova nu a recunoscut aplicabilitatea mecanismului plîngerilor interstatale reglementate de cele două convenţii ONU.

Convenţia pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială (Art.11-13) şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (Art.41-43) reglementează o procedură complexă a mecanismului soluţionării plîngerilor interstatale. În acest sens, examinarea plîngerii este realizată de Comitet şi în cazul lipsei satisfacţiei statelor părţi cu privire la rezultat, de o Comisie pentru Conciliere ad hoc. Procedura este aplicabilă tuturor statelor membre în cazul Convenţiei pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială şi numai în cazul în care statele părţi au făcut o

17Partea I

declaraţie de acceptare a competenţei Comitetului în cazul Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. Republica Moldova nu a recunoscut aplicabilitatea mecanismului plîngerilor interstatale reglementat de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

În plan universal, Naţiunile Unite au manifestat o mare reticenţă în admiterea dreptului la petiţie individual în materia drepturilor omului. Acest drept nu a fost înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Recunoaşterea lui a fost însă promovată în anii 1965-1966 pentru a fi consacrat oficial, mai întîi, în domeniul specific discriminării, apoi pe plan general.

Prevederile Protocolului Opţional la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, precum şi ale Protocolului Opţional la Convenţia asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei, de asemenea, art.22 din Convenţia împotriva Torturii şi altor Pedepse ori Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante şi art.14 din Convenţia pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială reglementează proceduri de examinare a petiţiilor individuale, parvenite de la persoanele particulare referitor la drepturile stabilite prin acestea. Prevederile sînt aplicabile cu condiţia ca statele părţi să fi ratificat aceste prevederi ori să fi formulat în acest sens declaraţia de acceptare cu caracter facultativ.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, prin hotarîrea Parlamentului privind aderarea Republicii Moldova la instrumentele juridice internaţionale referitoare la drepturile omului nr.707-XII din 10.09.91 aceasta a aderat la Convenţia pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială, dar nu formulat declaraţia de acceptare a prevederilor art.14 privind mecanismul plîngerilor individuale. În acelaşi context, prin legea nr.318 din 15.12.2005, Moldova a aderat la Protocolul Opţional la Convenţia asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei. Ţara noastră a ratificat Protocolul Opţional la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice prin legea nr.260 din 6 decembrie 2007.

Republica Moldova s-a obligat, de asemenea, în cadrul Planului de acţiuni UE - Moldova la acceptarea competenţei Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CAT) de a examina comunicările individuale şi interstatale (art.21 si art.22 din Convenţie).

Conform procedurilor ONU de examinare a petiţiilor individuale, beneficiar al acestora poate fi orice persoană care se pretinde victimă a violării drepturilor sale de către un stat parte la Convenţia care prevede o asemenea procedură şi pe care statul respectiv a recunoscut-o. De asemenea, plîngerea individuală poate fi comunicată Comitetului competent de o terţă persoană în numele pretinsei victime, în cazul în care aceasta i-a dat consimţămîntul său în scris sau a fost incapabilă să-şi dea consimţămîntul în acest sens.

Procedura „1503” (revizuită)(d) Procedura a fost stabilită pentru abordarea unor violări serioase ale drepturilor

omului care apar în orice parte a lumii şi în orice circumstanţe. În vederea asigurării cooperării cu statul implicat, aceasta are caracter confidenţial. Plîngerile sînt examinate de două Grupuri de Lucru distincte. Admisibilitatea plîngerilor este decisă în baza criteriilor de admisibilitate de către preşedintele Grupului de Lucru pentru


Comunicări, în colaborare cu Secretariatul. Plîngerile admise sînt comunicate Statului în vederea obţinerii opiniei sale privind alegaţiile potenţialelor victime.

Plîngerea individuală privind violarea drepturilor omului este admisibilă, cu excepţia cazurilor cînd:

Aceasta are o motivaţie politică evidentă şi obiectul său nu corespunde •prevederilor Cartei ONU, Declaraţiei Universale pentru Drepturile Omului şi celorlalte instrumente în domeniul drepturilor omului; sauAceasta nu conţine o descriere a faptelor privind pretinsa violare a drepturilor •omului, inclusiv a drepturilor despre care se pretinde că au fost violate;Limbajul utilizat este abuziv. Asemenea plîngeri ar putea fi considerate •admisibile în cazul în care plîngerea corespunde celorlalte criterii de admisibilitate; sau Plîngerea nu a fost înaintată de o persoană sau grup de persoane care se •pretind victime ale violărilor drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau de orice persoană sau grup de persoane, inclusiv ONG-uri acţionînd cu bună credinţă în acord cu principiile de drepturile omului, fără a face uz de poziţiile motivate politic, contrare prevederilor Cartei ONU şi pretinzînd să aibă cunoaşterea directă şi sigură a acelor violări. Cu toate acestea, comunicările confirmate ca fiind sigure nu vor fi considerate inadmisibile, exclusiv în baza faptului că informaţiile deţinute de autorul individual nu sînt din prima sursă, atunci cînd acestea sînt însoţite de probe clare; sau Se bazează pe rapoarte diseminate de mass-media; sau •Se referă la un caz care relevă o situaţie de violare a drepturilor omului •similară şi confirmată de surse sigure, care deja a fost supusă unei alte proceduri speciale, unui organ al Convenţiei sau altei proceduri ONU sau proceduri similare regionale de examinare a petiţiilor în domeniul drepturilor omului; sau Căile de recurs interne nu au fost epuizate, cu excepţia situaţiei în •care epuizarea unor asemenea remedii ar fi ineficientă şi nejustificat prelungită.

Mandatul membrilor Grupului de Lucru privind Comunicările are o durată de trei ani (mandat care poate fi reînnoit numai o dată). Grupul este format din cinci experţi independenţi şi oferă o reprezentativitate geografică proporţională a celor cinci grupuri regionale. Grupul se reuneşte în şedinţe de lucru de două ori pe an. Fiecare şedinţă de lucru are o durată de cinci zile lucrătoare, timp în care Grupul analizează admisibilitatea plîngerilor. Cele admisibile sînt comunicate Grupului de Lucru Situaţional.

Cel de-al doilea Grup de Lucru Situaţional se reuneşte de două ori pe an. Mandatul membrilor săi este de un an. Acesta examinează plîngerile admisibile şi opiniile Statelor în privinţa lor. În continuare, acest Grup de lucru prezintă cauza Consiliului Drepturilor Omului al ONU, însoţindu-l cu recomandări în ceea ce priveşte acţiunile cu potenţial de remediere a situaţiei privind drepturile omului la care se referă. Consiliul Drepturilor Omului adoptă decizia privind situaţia care a fost supusă atenţiei sale.

19Partea I

curţi internaţionale de Justiţie: Misiune şi competenţă

Curtea Penală Internaţională(a) Curtea Penală Internaţională este o curte de justiţie internaţională independentă,

permanentă cu sediul la Haga, Olanda, a cărei misiune este de a judeca persoane învinuite de genocid, crime de război şi crime împotriva umanităţii. Misiunea, competenţa şi procedura de lucru ale Curţii sînt reglementate de Statutul de la Roma, adoptat la 17 iulie 1997, Regulamentul Curţii, „Regulamentul procedurii şi al probelor” şi documentul intitulat „Elementele Infracţiunilor”. Textul acestor documente poate fi accesat la (http://www.icc-cpi.int/).

(b) Tribunalul Penal Internaţional pentru RuandaTribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda a fost înfiinţat prin rezoluţia Consiliului

de Securitate 955 (1994) din 8 noiembrie 1994 pentru a judeca persoanele bănuite a fi responsabile de acte de genocid şi de alte violări grave ale dreptului umanitar internaţional, comise pe teritoriul Ruandei şi statele vecine în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1994. Tribunalul se conduce după statutul său, care reglementează competenţele ratione materiae, ratione temporis, ratione personae şi ratione loci ale acestuia. Informaţii privind misiunea şi competenţa Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda pot fi accesate pe site-ul (http://69.94.11.53/).

(c) Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta IugoslavieTribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost înfiinţat prin hotărîrea

827 a Consiliului de Securitate ONU, în urma gravelor încălcări ale drepturilor omului comise pe teritoriul fostei Iugoslavii în anul 1991 şi ca răspuns la ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale cauzate de aceste încălcări. Jurisdicţia Tribunalului este reglementată de Statutul acestuia. Informaţii privind documentele juridice de bază ale Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie pot fi găsite pe pagina web ( http://www.un.org/icty/).

Tribunalul Special pentru Sierra Leone(e) Tribunalul Special pentru Sierra Leone a fost înfiinţat în baza Acordului încheiat

între ONU şi Guvernul Sierra Leone, în baza rezoluţiei Consiliului de Securitate 1315 (2000) din 14 august 2000. Misiunea şi competenţa acesteia sînt reglementate de statut şi constau în judecarea persoanelor care au comis crime pe teritoriul Sierra Leone, începînd cu 30 noiembrie 1996, violări grave ale dreptului internaţional umanitar. Informaţii privind misiunea şi competenţa Tribunalului Special pentru Sierra Leone pot fi accesate pe site-ul (http://www.sc-sl.org/).


tema 2. SiSteMe regionale de ProtecŢie a drePturilor oMului


să relateze despre particularitatea sistemului de protecţie a drepturilor omului ͵instituită prin CEDO; să cunoască catalogul drepturilor reglementate de CEDO şi Carta Socială ͵Europeană;să explice procedura de monitorizare a implementării prevederilor Cartei ͵Sociale Europene şi mecanismul plîngerilor colective;să cunoască rezervele formulate de Republica Moldova la ratificarea Cartei ͵Sociale Europene;să descrie mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit prin Convenţia ͵Europeană pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante;să aprecieze importanţa recomandărilor şi constatărilor CPT formulate cu ocazia ͵efectuării vizitelor în Republica Moldova;să formuleze propuneri de compatibilizare a prevederilor cadrului legal ͵naţional şi a practicilor de aplicare a acestuia cu recomandările de respectare a drepturilor omului formulate de APCE;să argumenteze importanţa Cartei Europene a Drepturilor Omului şi să cunoască ͵catalogul drepturilor reglementat de aceasta;să descrie misiunea şi competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ͵(CEJ);să facă generalizarea competenţelor Comisiei Africane pentru drepturile omului ͵şi popoarelor şi a Curţii Africane pentru Drepturile Omului Comisiei inter-americane a drepturilor omului şi a Curţii Inter-Americane a Drepturilor Omului.


consiliul europei Sistemul instituit prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului(a)

Potrivit preambulului Statutului Consiliului Europei, statele semnatare sînt ataşate în mod ferm valorilor morale şi spirituale care constituie patrimoniul comun al popoarelor şi care stau la originea principiilor libertăţii individuale, libertăţii politice, superiorităţii dreptului pe care se fondează orice democraţie veritabilă. Această legătură stabilită între respectarea drepturilor omului şi regimul democratic este consolidată de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, primul tratat multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei. Aflată în vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997, Convenţia protejează un spectru larg de drepturi civile şi politice, reprezentînd un document internaţional obligatoriu pentru statele părţi. Aceasta oferă particularilor posibilitatea de a sesiza direct Curtea Europeană în cadrul unui recurs contencios, o particularitate deosebită existentă în cadrul acestui mecanism regional de protecţie a drepturilor omului.

21Partea I

Astfel, în baza cererilor introduse la Curte de către particulari sau (mai rar) de către State, Curtea este competentă să verifice respectarea de către Statele membre la Convenţie (în prezent 47 la număr) a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Curtea nu are competenţa de a anula deciziile sau legile naţionale, după cum Curtea nu este responsabilă pentru executarea hotărîrilor sale. După pronunţarea hotărîrii de către Curte, executarea acesteia trece sub supravegherea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.

(b) Sistemul instituit prin Carta Socială Europeană Carta Socială Europeană revizuită în 1996 a intrat în vigoare în 1998 şi înlocuieşte

treptat tratatul din 1961. Convenţie a Consiliului Europei care apără drepturile omului, Carta Socială Europeană vizează diverse aspecte ale vieţii cotidiene ale individului. Astfel, Carta protejează o plajă largă de garanţii în sfera dreptului la locuinţă, sănătate, educaţie, angajare, protecţia juridică şi socială, circulaţia persoanelor precum şi în domeniul nediscriminării.

Carta reglementează o procedură de monitorizare a implementării prevederilor acesteia, bazată pe rapoartele naţionale. Astfel, statele părţi la Cartă prezintă în fiecare an Comitetului European pentru Drepturile Sociale, un raport prin care informează conformitatea cu prevederile Cartei a legislaţiei naţionale şi a practicii de aplicare a acesteia. În urma examinării rapoartelor, Comitetul elaborează concluzii privind măsurile pe care le recomandă statului pentru aplicarea practică a Cartei. Monitorizarea implementării recomandărilor ţine de competenţa Comitetului Miniştrilor.

Prin Protocolul său adiţional deschis pentru semnare în 1995 şi intrat în vigoare în 1998, Carta reglementează, de asemenea, o procedură de reclamaţie colectivă ce poate fi înaintată Comitetului European pentru Drepturile Sociale în cazul violării unor prevederi ale Cartei. Pentru toate statele care au acceptat procedura, plîngerea poate fi înaintată de CES5, UNICE6 şi OIE7, organizaţiile neguvernamentale cu statut participativ pe lîngă Consiliul Europei şi de organizaţiile patronale şi sindicale ale statului parte vizat. În cazul în care statul parte nu a formulat rezerve, autorul plîngerii poate fi, de asemenea, un ONG naţional.

O dată ce Comitetul decide că reclamaţia este admisibilă, este iniţiată o procedură în scris între reclamant şi statul parte, urmată de adoptarea unei decizii care să releve dacă aceasta a fost fondată. Decizia este remisă părţilor vizate şi Comitetului de Miniştri printr-un raport, care este făcut public cel tîrziu în patru luni după remiterea sa. Comitetul Miniştrilor adoptă o rezoluţie şi atunci cînd este cazul, recomandă Statului parte să adopte măsurile de rigoare pentru a aduce situaţia în conformitate cu prevederile Cartei.

Republica Moldova a ratificat parţial Carta Socială Europeană revizuită prin Legea nr.484-XV din 28.09.2001. Astfel, Republica Moldova a recunoscut ca obiectiv al politicii sale realizarea principiilor şi drepturilor enumerate în partea I a Cartei, prin utilizarea tuturor mijloacelor adecvate şi s-a declarat legată prin prevederile art.1,

5 CES – Confederaţia Europeană a Sindicatelor.6 UNICE – Uniunea Confederaţiilor Industriale şi a Patronatului European.7 OIE – Organizaţia Internaţională a Patronatului.


2, 5, 6, 8, 9, 11, 12, 16, 17, 20, 21, 24, 26, 28, 29, precum şi, parţial, prin prevederile art.3 (paragrafele 1-3), art.4 (paragrafele 3-5), art.7 (paragrafele 1-4, 7-10), art.13 (paragrafele 1-3), art.15 (paragrafele 1, 2), art.18 (paragrafele 3, 4), art.19 (paragrafele 7, 8), şi art.27 (paragraful 2). De asemenea, Republica Moldova a consimţit ca respectarea angajamentelor juridice, asumate prin ratificarea parţială a Cartei Sociale Europene revizuite, să fie supusă mecanismului de control prevăzut în partea a IV-a a Cartei Sociale Europene, adoptată la Torino, la 18 octombrie 1961.

(c) Sistemul instituit prin Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante

Comitetul Miniştrilor a adoptat textul Convenţiei pe 26 iunie 1987. Aceasta a fost deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei la 26 noiembrie 1987.

Convenţia a devenit o garanţie importantă pentru deţinuţi în ceea ce priveşte respectarea integrităţii fizice şi mintale a acestora. Ea a completat sistemul european al plîngerilor individuale sau interstatale privind încălcări ale drepturilor omului în detenţie cu un mecanism extrajudiciar de natură preventivă. Sarcina acestui mecanism constă în examinarea tratamentului aplicat persoanelor private de libertate, cu scopul de a întări, dacă este cazul, protecţia lor împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Astfel, Convenţia a stabilit Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, numit uzual „Comitetul pentru prevenirea torturii” sau „CPT”.

Membrii Comitetului sînt aleşi cu titlu individual de către Comitetul Miniştrilor, dintre personalităţile cu înalte standarde morale, cunoscute pentru competenţa lor în domeniul drepturilor omului ori avînd experienţă profesională în domeniile acoperite de Convenţie. În cazul în care Comitetul consideră că este necesar, poate fi asistat de experţi calificaţi corespunzător.

CPT-ul nu este un organism judiciar. Mandatul său vizează prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante şi nu condamnarea formală a unui tratament la care a fost supus un deţinut. Acesta se realizează prin efectuarea unor vizite periodice, organizate ad-hoc, în locurile de detenţie, unde CPT-ul evaluează condiţiile de detenţie şi obţine informaţii asupra procedurilor şi practicilor în vigoare. Convenţia obligă statele să autorizeze delegaţiile CPT-ului să intre şi să se deplaseze fără restricţie în locurile de detenţie şi să ofere orice informaţie solicitată de acesta.

Comitetul poate hotărî să facă recomandări statului parte la Convenţie, dacă faptele constatate sînt clare. În caz contrar, acesta poate informa statul implicat şi poate recomanda conducerea unor investigaţii suplimentare la nivel naţional. Totodată, Comitetul poate solicita să fie informat în legătură cu rezultatele investigaţiei. Recomandările pe care CPT-ul le poate formula pe baza faptelor constatate în timpul vizitei sînt incluse într-un raport care poate fi făcut public doar cu acordul Guvernului vizat.

Începînd cu anul 1998, Republica Moldova a fost vizitată de CPT. Rapoartele CPT din 1998, 2000, 2001 şi 2004, precum şi răspunsul Guvernului Republicii Moldova au fost făcute publice. Informaţii pot fi accesate pe site-ul (http://bice.md).

23Partea I

Activitatea APCE (b) Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) este unul dintre cele

două organe statutare ale Consiliului Europei (Comitetul Miniştrilor şi APCE). Este alcătuită din delegaţiile parlamentare ale celor 47 state membre ale Consiliului Europei, reprezentînd principalele curente politice ale parlamentelor naţionale, care dezbat chestiuni de interes public şi alte aspecte ale politicii internaţionale.

Una din primele realizări ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului a fost elaborarea şi adoptarea de către Adunarea Parlamentară a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului – primul efort colectiv în direcţia impunerii şi respectării drepturilor omului în Europa. Pentru a oferi cetăţenilor şansa de a-şi exercita drepturile, în cadrul acestei Convenţii a fost înfiinţată Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Adunarea alege judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.

În continuare, activitatea de promovare şi adoptare a standardelor europene în domeniul drepturilor omului este una din sarcinile de bază ale Adunării Parlamentare.

Lucrările Adunării sînt pregătite de comisii specializate în următoarele domenii: politic, juridic şi drepturile omului, social, sănătate şi familie, cultură, ştiinţă şi educaţie, mediu şi agricultură, economie şi dezvoltare, migraţii, refugiaţi şi demografie, egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi, respectarea obligaţiilor şi angajamentelor Statelor membre. În acest sens, pentru colectarea informaţiilor, delegaţiile APCE efectuează vizite periodice în statele membre CoE. În cazuri excepţionale, în vederea sancţionării unui stat pentru nerespectarea obligaţiilor sale, APCE îi poate suspenda calitatea de membru al CoE. Activitatea APCE este materializată în elaborarea diverselor recomandări, rezoluţii şi opinii care ghidează Comitetul Miniştrilor, guvernele naţionale, parlamentele şi partidele politice, îmbunătăţind activitatea acestora.

Referitor la Republica Moldova, Adunarea Parlamentară a adoptat cîteva Rezoluţii şi Recomandări importante pentru promovarea drepturilor omului şi a democraţiei în ţara noastră: Rezoluţia 1465 (2005) cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova, Rezoluţia 1303 (2002) privind funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova, Rezoluţia 1280 (2002) privind funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova 2005, Recomandarea 1721 (2005) privind funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova 2003, Recomandarea 1605 privind Dezvoltarea economică a Moldovei: sfidări şi perspective, Recomandarea 1554 (2002) cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova.

uniunea europeană(a) Carta Europeană a Drepturilor OmuluiCarta Europeană a Drepturilor Omului (Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii

Europene), proclamată la 7 decembrie 2000 în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa, reprezintă sinteza valorilor în domeniul drepturilor omului a comunităţii statelor membre ale UE. Carta drepturilor fundamentale a fost inclusă în partea a II-a a proiectului Constituţiei pentru Europa. Textul Constituţiei nu a intrat încă în vigoare.

Scopul Cartei este explicat în preambul şi constă în consolidarea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, în lumina evoluţiei societăţii, a progresului social


şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice. Astfel, s-a considerat că UE, fiind o entitate bazată pe cooperarea economică, nu putea funcţiona corect în lipsa unor principii de drepturile omului privind relaţiile de muncă şi relaţiile industriale, acoperind drepturile sindicale şi sociale.

Carta reprezintă un catalog al drepturilor fundamentale, care conţine drepturi inalienabile economice, sociale, civile şi politice ale cetăţenilor europeni, elaborat, între altele şi în baza CEDO. În Cartă, drepturile sînt clasate în şase capitole: Cap. I – Demnitatea, Cap. II – Libertăţile, Cap. III – Egalitatea, Cap. IV – Solidaritatea, Cap. V – Cetăţenia, Cap. VI – Justiţia.

Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni şi străini, întrunind drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE.

Cetăţenii şi sindicatele care doresc să exerseze aceste drepturi trebuie să epuizeze mai întîi remediile judiciare interne, urmînd ca judecătorul să trimită cauza la Curtea de Justiţie a UE, dacă este cazul. Cu toate că nu a fost integrată în tratatele UE, Instituţiile UE sînt obligate să ia în considerare prevederile Cartei atunci cînd elaborează şi aplică legislaţia europeană.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CEJ)(b) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost înfiinţată prin tratatul de la Paris

în 1952. Misiunea sa este de a asigura ca legislaţia UE să fie interpretată şi aplicată uniform în toate ţările membre ale UE, în sensul asigurării stabilităţii raporturilor juridice şi a supremaţiei legii. Curtea a fost primul organ UE care a accentuat necesitatea respectării drepturilor fundamentale. De exemplu, jurisprudenţa Curţii a stabilit standarde privind protecţia drepturilor cetăţenilor la un proces echitabil, recurs judiciar efectiv, libertatea de asociere, dreptul la proprietate, libertate de exprimare. Curtea a stabilit că toate instituţiile UE sînt obligate să respecte drepturile fundamentale, precum autorităţile naţionale sînt obligate să implementeze dreptul comunitar.

Rolul şi competenţele Curţii sînt reglementate de art.220-245 din Tratatul UE şi de statutul propriu şi constau în asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei comunităţilor europene. Pentru a optimiza activitatea acesteia, Curţii i se alătură Curtea Europeană de Justiţie de primă instanţă (pe lîngă care a fost înfiinţat Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene). Curtea este competentă să soluţioneze căile de atac şi dosarele de primă instanţă înaintate de statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

carta africană a drepturilor omului şi popoarelorCarta adoptată la Nairobi la 28 iunie 1981 constituie un aport important la

dezvoltarea dreptului regional african în materia proclamării drepturilor omului. Datorită faptului că la elaborarea ei a prevalat cultura şi filozofia legală africană, aceasta diferă considerabil de celelalte documente regionale similare. Totodată, implementarea acesteia a prezentat cele mai multe provocări, datorate perioadei de decolonizare şi constrîngerilor dictate de subdezvoltarea economică şi lipsa educaţiei.

25Partea I

Carta nu garantează numai protecţia drepturilor civile şi politice (art.2-13), ci şi a celor economice şi sociale, precum şi a celor din generaţia a treia a drepturilor. De asemenea, Carta menţionează obligaţiile individului faţă de familie, societate şi stat. Se remarcă interdicţia de a nu expulza în masă grupurile etnice, religioase etc. care face parte din categoria drepturilor civile şi politice garantate de Cartă, avînd un caracter particular, specific ţărilor africane. De asemenea, dreptul la educaţie este corelat obligaţiei de a promova şi proteja valorile tradiţionale recunoscute de comunitate.

Din Cartă lipsesc prevederi privind derogările de la drepturile garantate care se admit în anumite circumstanţe.

Comisia Africană pentru drepturile omului şi popoarelor(a) Statutul, structura şi competenţa Curţii Africane pentru drepturile omului şi a

popoarelor sînt incluse în Protocolul la Carta Africană pentru drepturile omului şi ale popoarelor. Aceasta creează prin art.30 o Comisie africană a drepturilor omului şi popoarelor, un organ tehnic independent, însărcinat cu protejarea drepturilor omului, ce poate fi sesizat atît de către un stat parte, cît şi de către particulari. Comisia este un mecanism extrajudiciar, alcătuit din 11 membri, personalităţi cu o reputaţie marcantă, cunoscuţi pentru moralitatea, integritatea, imparţialitatea şi competenţa lor în domeniul drepturilor omului şi ale popoarelor.

Comisia are un rol promotor, protector, interpretativ şi consultativ. Aceste atribuţii impun Comisiei obligaţia de a efectua studii şi cercetări relevante, de a organiza seminare, conferinţe şi altele. Funcţia de protecţie a Comisiei include două aspecte: procedura interstatală şi individuală.

Procedura plîngerilor interstatale prezintă două posibilităţi. Într-un caz statul parte se poate adresa direct unui alt stat parte referitor la încălcarea Cartei, iar în situaţia de alternativă, statul se adresează direct Comisiei privind încălcarea unui drept din Cartă, de către un alt stat parte. Admisibilitatea cererii este condiţionată de epuizarea anterioară a remediilor interne, atunci cînd durata acestora nu este exagerată. În vederea examinării sesizării, Comisia va avea dreptul să solicite statului informaţii relevante, să cheme martori.

În ceea ce priveşte plîngerile individuale, condiţiile de admisibilitate sînt similare celor reglementate de alte proceduri internaţionale. Specificul procedurii plîngerilor individuale din Cartă constă în faptul că obiectul plîngerii trebuie să fie violări serioase sau masive ale drepturilor omului şi ale popoarelor. În cazul satisfacerii acestor cerinţe, Comisia va transmite cauza Adunării Preşedinţilor statelor şi guvernelor pentru a decide asupra necesităţii efectuării unei cercetări detaliate confidenţiale a cazului. Se poate spune că prin caracterul confidenţial al cazului şi al raportului întocmit pe marginea acestuia s-a renunţat la una din cele mai importante sancţiuni pentru încălcarea drepturilor omului – publicitatea.

Curtea Africană pentru drepturile omului şi popoarelor(b) Curtea Africană, înfiinţată prin protocolul la Carta Africană a drepturilor omului şi

popoarelor, are misiunea de a completa mandatul protector al Comisiei. Competenţa Curţii se extinde asupra cazurilor şi litigiilor în legătură cu care a fost sesizată pentru


interpretarea şi aplicarea Cartei. De asemenea, la sesizarea oricărui stat membru al Uniunii Africane ori la sesizarea de către Uniunea Africană, Curtea poate formula opinii privind orice problemă legală legată de Cartă. Judecătorii Curţii sînt aleşi pentru o perioadă de şase ani şi pot fi realeşi numai o singura dată. Sesizarea Curţii este subordonată procedurii de admisibilitate. La determinarea acesteia, Curtea poate solicita opinia Comisiei. Curtea poate propune, de asemenea, împăcarea amiabilă a părţilor. Procedurile Curţii sînt publice.

Deciziile Curţii sînt comunicate părţilor, acestea fiind obligate să le execute în termenul indicat. De asemenea, decizia este, adusă la cunoştinţa tuturor statelor membre, Comisiei şi Consiliului de Miniştri în a cărui competenţă intră monitorizarea implementării deciziei.

Curtea prezintă Adunării generale un raport anual privind activitatea sa, cu referire specială la cazurile în care deciziile Curţii nu au fost executate.

organizaţia statelor americane Comisia inter-americană a drepturilor omului(a)

Carta organizării statelor americane a fost adoptată la Bogota, la 30 aprilie 1948. În dispoziţiile Cartei sînt menţionate în mod expres drepturile omului. În 1959, la a cincea întrevedere pentru consultări a Miniştrilor Afacerilor Externe, a fost adoptată o rezoluţie prin care s-a decis crearea unei Comisii inter-americane a drepturilor omului, avînd mandatul de a promova drepturile omului. Comisia, formată din şapte membri, deţine un statut autonom, deţinînd funcţii de consultanţă şi recomandare. În ciuda numărului mare de adresări individuale privind încălcări ale drepturilor omului, Comisia a decis că nu va examina plîngeri de acest tip şi nu va lua act de cele comunicate pe această cale. Această situaţie a luat o altă turnură, după anul 1965, cînd prin adoptarea rezoluţiei, textul Statului Comisiei a fost completat cu art.91 privind reglementarea competenţei Comisiei de a examina sesizările individuale, de a efectua cercetări cu privire la acestea şi de a propune recomandări. Datorită succesului înregistrat, în 1970, Comisia a obţinut statut de organ al Cartei, funcţionînd în baza acesteia. S-a decis, de asemenea, ca structura, competenţele şi procedura de lucru ale Comisiei să fie reglementate prin Convenţia americană cu privire la drepturile omului, care la acel moment încă nu exista. Astfel, la data adoptării Convenţia americane, Comisia a început să funcţioneze conform unor proceduri separate, în baza Cartei şi în baza Convenţiei.

Curtea inter-americană a drepturilor omului(b) În anul 1969 a fost adoptată Convenţia americană cu privire la drepturile

omului. Aceasta reflectă aceeaşi inspiraţie ideologică ca şi CEDO, drepturile proclamate fiind similare. Mecanismele instituţionale de protecţie sînt Comisia şi Curtea inter-americană a drepturilor omului. Curtea nu poate fi sesizată decît de Comisie sau de un stat parte, iar competenţa sa este subordonată unei acceptări prealabile a statului.

Curtea este formată din şapte membri, selectaţi pentru o perioadă de şase ani, în baza unei reputaţii şi calificări profesionale deosebite. Curtea activează în baza a două proceduri: contencioasă şi consultativă.

27Partea I

În ceea ce priveşte procedura contencioasă, aceasta nu poate fi iniţiată decît în urma finalizării procedurilor Comisiei. O dată ce acestea au luat sfîrşit, Curtea poate reexamina argumentele Comisiei (inclusiv aspectul admisibilităţii plîngerii la Comisie). Procedura se finalizează cu hotărîrea Curţii. În funcţie de decizia Curţii, aceasta va monitoriza implementarea hotărîrii în continuare. Decizia Curţii este definitivă şi nu poate fi supusă apelului.

Jurisdicţia consultativă are o formulă extinsă cu caracter discreţionar în ceea ce priveşte Curtea. Astfel, Curtea ar putea fi sesizată chiar de statele care nu sînt parte la Convenţie, fiind doare membre ale Uniunii Africane, după cum Curtea va avea dreptul să examineze compatibilitatea legislaţiei naţionale cu standardele Convenţiei sau cu orice tratate internaţionale privind drepturile omului, din statele americane. Opiniile formulate în cadrul jurisdicţiei consultative nu au caracter obligatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care un stat va decide să acţioneze în contradicţie cu recomandările Curţii, se va considera că a încălcat obligaţiile în baza Convenţiei.


tema 3. noŢiuni generale deSPre convenŢia euroPeanĂ Pentru drePturile oMului (partea i)


să cunoască istoricul apariţiei Convenţiei şi evoluţia sistemului CoE de protecţie ͵a drepturilor omului;să explice rezervele făcute de Republica Moldova la Convenţie; ͵să determine soluţii corecte privind problemele de ordin practic în baza triplului ͵test şi principiile care decurg din acesta;să determine interdependenţa dintre principiile de interpretare a Convenţiei şi ͵să le aplice în practică.


Istoric Chestiuni generale: Pentru realizarea obiectivelor Consiliului Europei, a fost

elaborată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută în general ca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia). A fost deschisă spre semnare la Roma la 04.11.1950 şi a intrat în vigoare la 03.09.1953.

Prin Convenţie au fost instituite Comisia (Comisia) şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea). Principala funcţie a acestor două organe era de a examina cererile cu privire la pretinsa violare a Convenţiei. Comisia avea sarcina de a stabili faptele cauzelor şi de a decide asupra admisibilităţii şi fondului lor. Curtea examina în fond cauzele deferite ei. Supravegherea executării actelor Curţii era pusă în sarcina Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, precum şi examinarea în fond a cererilor declarate admisibile de către Comisie şi care nu au fost deferite Curţii. Primii membri ai Comisiei au fost aleşi la 18.05.1954, iar primii membri ai Curţii – la 21.01.1959. Prima hotărîre a Curţii a fost pronunţată la 14.11.1960.

Convenţia poate fi, convenţional, divizată în două părţi: (a) Titlul I al Convenţiei, care se referă la drepturile şi libertăţile recunoscute de Convenţie; şi (b) Titlul II al Convenţiei, care se referă la mecanismul de protecţie a acestor drepturi în cadrul Convenţiei. Textul Titlului I al Convenţiei a rămas nemodificat de la adoptarea ei. Pentru a garanta drepturi suplimentare sau pentru a introduce standarde mai înalte de protecţie, se recurgea la adoptarea protocoalelor adiţionale. În acest scop, pînă la 1 ianuarie 2007 au fost adoptate Protocoalele adiţionale nr.1, nr.4, nr.6, nr.7, nr.12 şi nr.13.

Pentru a îmbunătăţi mecanismul de examinare a cererilor au fost adoptate alte 8 protocoale adiţionale.

Situaţia existentă pînă la Protocolul nr.11: Pînă la 01.11.1998, cînd Protocolul nr.11 la Convenţie a intrat în vigoare, dreptul de a sesiza Comisia de către indivizi particulari putea fi exercitat doar după acceptarea, printr-o declaraţie, a acestui drept de către Statul Pîrît. Admisibilitatea cauzelor era examinată de către Comisie şi, după caz, fondul era examinat de către Curte, în şedinţă plenară. Comitetul de Miniştri avea dreptul să se pronunţe dacă a existat o violare a Convenţiei în cauzele declarate admisibile de către Comisie şi nedeferite Curţii.

29Partea I

Schimbările introduse prin Protocolul nr.11: Prin Protocolul nr.11 a fost simplificat mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţie, pentru a evita examinarea cauzelor de două ori şi de a scurta durata lor de examinare. Astfel, Comisia a fost lichidată (în fapt ea a dispărut la 01.11.1999), iar competenţa de examinare a admisibilităţii cauzelor şi de stabilire a faptelor a fost transmisă Curţii; dreptul de a sesiza Curtea nu putea face obiectul unei declaraţii; iar Comitetul de Miniştri nu mai putea examina cauze în fond, rolul lui fiind limitat la supravegherea executării hotărîrilor.

În cadrul Curţii au fost formate diviziuni de judecători pentru examinarea cauzelor, numite Secţiuni; hotărîrile lor pot fi contestate în Marea Cameră, iar cererile „vădit inadmisibile” pot fi declarate inadmisibile prin votul unanim al comitetelor din 3 judecători.

Schimbările propuse prin Protocolul nr.14: Deşi în anul 2006 Curtea a examinat peste 29,000 de cauze, numărul cererilor depuse la Curte în acest an depăşea această cifră (circa 50,500). La sfîrşitul anului 2006, mai mult de 89,000 de cereri se aflau pe rolul Curţii. Pericolul „blocării” activităţii Curţii a fost principalul motiv pentru elaborarea Protocolului nr.14. El a fost deschis spre semnare la 13.05.2004, însă pînă la 20.05.2008 încă nu intrase în vigoare.

Prin Protocolul nr.14 se propune inter alia introducerea interdicţiei pentru judecătorii Curţii de a fi realeşi şi extinderea mandatului lor pînă la 9 ani; acordarea dreptului de declara cererile ca fiind vădit inadmisibile, unui singur judecător; acordarea dreptului comitetelor din trei judecători să se pronunţe asupra fondului cererilor în cauzele care constituie obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite de Curte; dreptul Curţii să declare inadmisibile unele cauze în urma cărora reclamantul „nu a suferit vreun prejudiciu important”; introduce dreptul Comitetului de Miniştri să sesizeze Curtea cînd este nevoie de interpretarea hotărîrii Curţii pentru a supraveghea executarea ei; şi introduce o prevedere ce permite Uniunii Europene să adere la Convenţie.

Aderarea Republicii Moldova: La 12.07.1995, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Statutul Consiliului Europei, devenind membru al Consiliului Europei la 13.07.1995. La 15.07.1995, Moldova a semnat Convenţia. Parlamentul de la Chişinău a ratificat Convenţia la 24.07.1997, iar instrumentul de ratificare a fost depus la Secretarul General al Consiliului Europei la 12.09.1997, dată la care Convenţia a intrat în vigoare pentru Moldova.

La ratificare, Parlamentul Republicii Moldova a făcut următoarea declaraţie:„1. Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor

Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.

2. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 4, avînd drept efect păstrarea posibilităţii aplicării pedepsei penale în formă de muncă corecţională fără privaţiune de libertate, aşa cum este prevăzut de articolul 27 din Codul penal şi, respectiv, a pedepsei administrative în formă de muncă corecţională, aşa cum este prevăzut de articolul 30 din Codul cu privire la contravenţiile administrative. Rezerva va produce efecte pe parcursul unui an de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Republica Moldova.


3. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5, paragraful 3 avînd drept efect continuarea eliberării mandatului de arest de către procuror, aşa cum este prevăzut de articolul 25 din Constituţia Republicii Moldova, de articolul 78 din Codul de procedură penală şi de articolul 25 din Legea nr.902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură. Rezerva va produce efecte pe parcursul a 6 luni de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Republica Moldova.

4. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5 avînd drept efect păstrarea posibilităţii aplicării de sancţiuni disciplinare militarilor sub formă de arest de către comandanţii superiori, aşa cum este prevăzut de articolele 46, 51-55, 57-61 şi 63-66 din Regulamentul disciplinar al Forţelor Armate, aprobat prin Legea nr.776-XIII din 13 martie 1996.

5. Republica Moldova interpretează dispoziţiile celei de-a doua propoziţii din articolul 2 al primului Protocol adiţional la Convenţie ca neimpunînd obligaţii financiare suplimentare statului referitoare la stabilimentele şcolare de orientare filozofică sau religioasă, altele decât cele prevăzute de legislaţia internă”.

Prin decizia Curţii din 04.07.2001 în Cauza Ilaşcu şi alţii vs. Moldova şi Rusia ea a constatat că p. 1 al declaraţiei nu reprezintă o „rezervă” valabilă în sensul art.57 al Convenţiei, deoarece este generală, nu se referă la o anumită dispoziţie a Convenţiei şi aplicabilitatea ei nu este limitată în timp. Prin urmare, această declaraţie nu exclude responsabilitatea Moldovei pe teritoriul controlat de „organele autoproclamatei republici nistrene”.

Principiile de interpretare a convenţieiChestiuni generale: Convenţia a fost gîndită pentru a garanta un anumit nivel

minim de standarde internaţionale. Ca orice tratat internaţional, Convenţia va fi interpretată în lumina Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969). Convenţia urmează a fi interpretată, pe cît este de posibil, în armonie cu alte tratate internaţionale. Totuşi, Curtea percepe Convenţia ca lex specialis şi nu se simte legată de alte tratate.

Subsidiaritatea şi conceptul celei de „a patra instanţă”: Conform art.1 al Convenţiei, statelor le revine sarcina să recunoască şi să garanteze drepturile omului. Caracterul subsidiar al Curţii poate fi dedus şi din art.13 şi art.35 (obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne) ale Convenţiei.

Curtea nu a fost creată pentru a deveni o „instanţă de recurs” împotriva „greşelilor” autorităţilor naţionale. Curtea este, în primul rînd, un organ de supraveghere a respectării Convenţiei şi a Protocoalelor la aceasta. În mod normal, Curtea nu va reexamina cauzele în fond, decît dacă chestiunile de fapt sau de drept invocate în temeiul Convenţiei sînt similare celor examinate în procedurile naţionale (a se vedea, de exemplu, hot. Oferta Plus SRL vs. Moldova, 19.12.2007, §§134-143). Totuşi, majoritatea chestiunilor examinate de Curte sînt pur procedurale şi nu ţin de fondul litigiilor examinate la nivel naţional. Astfel, într-o pretenţie în temeiul art.10 al Convenţiei (libertatea de exprimare) cu privire la o cauză de defăimare, Curtea nu va stabili dacă acţiunea în defăimare este sau nu întemeiată, ci dacă autorităţile au adus suficiente motive pentru a justifica ingerinţa în libertatea de exprimare.

31Partea I

Marja de apreciere a autorităţilor naţionale: Luînd în considerare că îi revine statului sarcina să asigure respectarea drepturilor garantate de Convenţie, iar abordarea situaţiilor similare poate să difere de la un stat la altul în funcţie de tradiţiile şi morala specifice, statului îi aparţine o „marjă de apreciere” în ceea ce priveşte soluţiile concrete date pentru fiecare caz în parte. Astfel, în principiu, prin prisma art.6 al Convenţiei, Curtea nu are competenţa de a examina severitatea unei pedepse penale, dacă procesul penal a fost echitabil.

Marja de apreciere a guvernelor este deosebit de largă în special în sferele securităţii naţionale (hot. Leander vs. Suedia, 26.03.1987), politicilor de planificare (hot. Buckley vs. Regatul Unit, 25.09.1996, §75), transsexualismul (X, Y şi Z vs. Regatul Unit, 22.04.1997) etc. Această marjă de apreciere, de obicei, nu intră în joc la soluţionarea chestiunilor esenţiale pentru asigurarea dreptului garantat de Convenţie. În fiecare caz concret, Curtea va examina dacă marja de apreciere a fost depăşită.

Conceptul interpretării autonome şi protejarea esenţei drepturilor: Termenii folosiţi în Convenţie şi în jurisprudenţa Curţii au un sens autonom, care este definit de Curte. Pentru Curte, sensul acordat aceloraşi termeni în dreptul naţional al statelor membre, în linii mari este irelevant. La stabilirea sensului termenilor, Curtea este ghidată de esenţa drepturilor protejate şi de „lucrările pregătitoare” pentru elaborarea Convenţiei.

Eficacitatea: Convenţia a fost gîndită pentru a garanta drepturi practice şi efective şi nu teoretice şi iluzorii (hot. Artico vs. Italia, 13.05.1980, §33). Statul nu poate invoca argumente formaliste sau superficiale pentru neonorarea unei obligaţii care-i revine în temeiul Convenţiei. Spre exemplu, statul nu poate să-şi decline responsabilitatea prin acordarea unui avocat din oficiu; asistenţa acestui avocat trebuie să fie şi efectivă (a se vedea Campbell şi Fell vs. Regatul Unit, hot. 28.06.1984).

Interpretarea strictă a limitărilor: Limitările drepturilor garantate de Convenţie sînt de o interpretare strictă, fapt subliniat şi de art.18 al Convenţiei. Astfel, motivele pentru lipsirea de libertate sînt exhaustiv prevăzute în art.5 §1 al Convenţiei. Lipsirea de libertate pentru orice alt motiv este ilegală în termenii art.5, indiferent cît de utilă este această lipsire de libertate (hot. Engel vs. Olanda, 08.06.1976, §57).

Preeminenţa dreptului: Preeminenţa dreptului este un principiu fundamental pus la baza Convenţiei care este înscris în Preambulul ei. El cere ca orice ingerinţă a autorităţilor în drepturile protejate de Convenţie să poată fi supusă unui control efectiv din partea unei autorităţi independente (hot. Al-Nashif vs. Bulgaria, 20.06.2002, §123), mai ales unde legea acordă autorităţilor o marjă largă de apreciere (hot. Rotaru vs. România, 04.02.2000, §59). La rîndul său, legea naţională trebuie să fie clară, să aibă efecte previzibile şi să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordate autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie (hot. Ostrovar vs. Moldova, 13.09.2005, §98).

Chiar dacă legea este suficient de clară şi previzibilă, Curtea nu acceptă înlăturarea efectului lucrului judecat fără motive „esenţiale şi convingătoare” (a se vedea hot. Popov nr.2 vs. Moldova, 06.12.2005, §45). Ordonarea reexaminării cauzei decise printr-o hotărîre irevocabilă, pe motive examinate anterior, prin căi extraordinare de atac, nu reprezintă motive „esenţiale şi convingătoare” (a se vedea hot. Bujniţă vs. Moldova, 16.01.2007, §23).


Valorile democratice: Convenţia este interpretată prin prisma „valorilor democratice”. Aceasta înseamnă recunoaşterea importanţei drepturilor garantate de Convenţie într-o societate democratică. De asemenea, statele trebuie să manifeste toleranţă şi deschidere în acceptarea pluralismului şi diversităţii (hot. Dudgeon vs. Regatul Unit, 22.10.1981, §53). Acest principiu nu înseamnă prevalarea opiniei majorităţii, ci garantarea unui echilibru just între interesele minorităţii şi cele ale majorităţii (hot. Young, James şi Webster vs. Regatul Unit, 13.08.1981, §63). Totuşi, pentru protejarea democraţiei, statele pot întreprinde măsuri care să limiteze exercitarea drepturilor fundamentale (a se vedea hot. Refah Partisi vs. Turcia, 13.02.2003, §102-103).

Necesitatea şi proporţionalitatea: Limitarea drepturilor prevăzute de Convenţie şi protocoalele sale care permit excepţii trebuie să fie „necesară într-o societate democratică”. Prin „necesar”, Curtea înţelege „o necesitate socială impetuoasă” (hot. Handyside vs. Regatul Unit, 07.12.1996, §48). Curtea conchide că ingerinţa a fost necesară dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Proporţionalitatea se stabileşte luînd în considerare circumstanţele cauzei concrete, inclusiv mijloacele folosite, examinarea măsurilor alternative sau realităţile fiecărui stat.

Obligaţiile pozitive: Convenţia impune statelor, cu precădere, obligaţii negative, adică de a se abţine de la încălcarea drepturilor. Convenţia, totuşi, a fost interpretată şi ca impunînd obligaţia pozitivă de a întreprinde măsuri pentru a proteja drepturile de ingerinţe din partea altora. Obligaţiile pozitive sînt obligaţii de mijloace. Întinderea concretă a acestor obligaţii depinde de natura relaţiei şi interesele implicate. De obicei, ea include obligaţiunea de a adopta/elabora legi/practici judiciare clare care să protejeze de ingerinţe din partea altora; protejarea persoanei împotriva unui risc iminent; anchetarea plîngerilor temeinice cu privire la încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie şi, în cazul violărilor grave ale Convenţiei, tragerea la răspundere a vinovaţilor (a se vedea hot. Zeynep Özcan vs. Turcia, 20.02.2007).

Caracterul individual al drepturilor: Poate fi reclamant la Curte doar persoana ale cărei drepturi au fost/pot fi încălcate. Curtea nu examinează cereri actio popularis sau chestiuni in abstracto. Pentru a defini persoana afectată în drepturile sale, Curtea foloseşte conceptul de „statutul de victimă”. Pentru mai multe informaţii despre „statutul de victimă”, a se vedea TEMA nr.22.

Conceptul „instrumentului viu”: Deşi Convenţia a fost elaborată cu mai mult de 50 de ani în urmă, ea trebuie să facă faţă realităţilor de astăzi. Pentru a asigura un progres în ţările membre, Convenţia este interpretată în lumina condiţiilor la ziua examinării cauzelor (a se vedea hot. Tyrer vs. Regatul Unit, 25.04.1978, §31). Prin urmare, o interpretare limitată a drepturilor garantate de Convenţie dată de Curte cu 30 de ani în urmă poate fi revăzută în sensul acordării unui nivel mai înalt de protecţie (ex. în cauza Pellegrin vs. Franţa (hot. 08.12.1999) Curtea a constatat că art.6 al Convenţiei nu se aplică litigiilor care ţin de exercitarea „suveranităţii publice a Statului” conferite prin dreptul public. În cauza Vilho Eskelinen ş.a. vs. Finlanda (hot. 19.04.2007) Curtea a revenit asupra jurisprudenţei din cauza Pellegrin în sensul că funcţionarii publicii se pot prevala de garanţiile art.6 dacă la nivel naţional sînt prevăzute mijloace judiciare pentru un asemenea litigiu sau dacă excluderea

33Partea I

acestei relaţii de la controlul judiciar este nejustificată). De obicei, la examinarea necesităţii modificării practicii sale, Curtea examinează prevederile relevante din ţările membre şi prevederile altor tratate internaţionale (a se vedea hot. Ocalan vs. Turcia, 12.03.2003, §195-198).

Interpretarea structurală: În cazul articolelor 8-11, Curtea examinează cauzele în următoarea ordine subsecventă: (a) dacă norma Convenţiei este aplicabilă; (b) dacă faptele denunţate reprezintă o ingerinţă în dreptul garantat de Convenţie; (c) dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”; (d) dacă ingerinţa urmăreşte unul din scopurile legitime menţionate în alin.2 al articolului; şi (e) dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”. Aceleaşi principii sînt aplicate, cu mici distincţii, în cazul celorlalte articole.

SpeţeSpeţa 1 Marja de apreciere a autorităţilor naţionaleA.C. este proprietarul unei edituri din Republica Moldova. În septembrie 2005,

el cumpără dreptul de a publica în Republica Moldova o carte „Mica enciclopedie de educaţie sexuală”, care era destinată distribuţiei în şcoli. Cartea conţine în mare măsură descrierea actului sexual şi a tehnicii sexuale.

În urma unui număr mare de plîngeri, autorităţile moldoveneşti decid să aprecieze cartea ca fiind obscenă şi dăunătoare pentru copii şi adolescenţi.

Printr-o hotărîre judecătorească, A.C. el a fost considerat vinovat de comiterea contravenţiei prevăzute de art.171/6 al Codului cu privire la contravenţiile administrative. Lui i-a fost aplicată o sancţiune contravenţională sub formă de amendă, o dată cu confiscarea tuturor exemplarelor cărţii.

A.C. a depus recurs la Curtea de Apel, invocînd motivul conform căruia, prin confiscarea exemplarelor cărţii i se lezează dreptul la libertatea de exprimare şi restricţia nu este proporţională cu scopul urmărit. Curtea de Apel a respins recursul declarat de către A.C., ca fiind nefondat.

A.C. pretinde că este victimă a violării art.10 CEDO.

Indicaţi care este „marja de apreciere a statului” în domeniul protecţiei 1. moralităţii?Stabiliţi dacă este competentă Curtea Europeană pentru Drepturile Omului 2. să decidă în acest caz dacă statul pîrît a comis o încălcare a dreptului reclamantului prin confiscarea cărţii?

Speţa 2 Sintagma „necesară într-o societate democratică”În anul 2000, Firma farmaceutică B a propus producerea în farmacii a un

nou medicament sedativ destinat femeilor însărcinate. Ulterior s-a constatat că administrarea acestui preparat a influenţat negativ asupra nou-născuţilor, aceştia suferind de o boală incurabilă.

Părinţii acestor copii au depus cereri de chemare în judecată împotriva Firmei farmaceutice B. solicitînd repararea prejudiciului cauzat ca urmare a afectării copiilor lor.


Pe parcursul examinării cauzei în instanţa de judecată, ziarul C a pregătit pentru publicare un articol despre posibilele efecte ale medicamentului şi procedura judiciară iniţiată, dar instanţa de judecată a emis o interdicţie de publicare a articolului, pe motiv că publicarea articolului ar putea reprezenta o implicare în treburile justiţiei şi ar putea influenţa imaginea ei.

Redacţia ziarului C pretinde că interdicţia nu era necesară (firească?) într-o societate democratică şi contravine art.10 CEDO.

Explicaţi ce semnifică sintagma „necesară într-o societate democratică” din 1. para.2 al art.8-11 ale CEDO?.Stabiliţi dacă interdicţia impusă urmărea un scop legitim permis de convenţie 2. pentru limitarea dreptului garantat de art.10 CEDO?În cazul unui răspuns afirmativ, stabiliţi dacă interdicţia a fost „necesară într-o 3. societate democratică”?

Speţa 3 obligaţii pozitive ale statuluiPărinţii minorului A.V. au depus o plîngere directorului liceului, indicînd că

profesorul M.P. urmăreşte fiul lor zilnic după ore, ceea ce constituie un comportament neadecvat. În convorbirea sa cu directorul liceului, profesorul M.P. a negat faptele prezentate.

Părinţii minorului au adresat o plîngere direcţiei de învăţămînt şi poliţiei, precizînd că profesorul M.P. le hărţuieşte copilul, avînd o afecţiune nesănătoasă faţă de el. După convorbirea cu profesorul M.P., direcţia de învăţămînt a hotărît să nu-l elibereze din funcţie din motiv că numărul cadrelor didactice din liceu este insuficient.

Peste două luni, părinţii minorului au remis plîngeri în mod repetat la aceleaşi organe, cu precizarea că profesorul M.P. continuă să le urmărească copilul, ameninţându-l cu moartea. Poliţia l-a interogat pe M.P. care a negat orice acuzaţie.

Pe parcursul anului, părinţii minorului au atenţionat de mai multe ori poliţia şi procuratura despre purtarea nesănătoasă a profesorului M.P. faţă de fiul lor, solicitînd efectuarea unei expertize psihiatrice, dar nu a fost luată nici o măsură.

În seara zilei de 14 iunie 2000, M.P. l-a urmărit pe minorul A.V. pînă la scara casei şi intrînd împreună cu el în lift, i-a aplicat o lovitură de cuţit, în urma căreia minorul a devenit invalid de gradul 2.

M.P. a fost condamnat pentru tentativă de omor şi a fost supus forţat unui tratament psihiatric.

Părinţii minorului A.V. au depus o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în care prevedeau nerespectarea obligaţiei pozitive a statului.

Stabiliţi în ce constau obligaţiile pozitive ale statului în temeiul Convenţiei?1. Şi-a onorat statul obligaţiile sale pozitive în acest caz?2.

35Partea I

tema 4. noŢiuni generale deSPre convenŢia euroPeanĂ Pentru drePturile oMului (partea a ii-a)


să caracterizeze statutul Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului în ͵sistemul de drept al Republicii Moldova;să explice particularităţile aplicării Convenţiei Europene pentru Drepturile ͵Omului în procedurile civile;să determine particularităţile aplicării CEDO în procedurile penale; ͵să descrie particularităţile aplicării CEDO în procedurile contravenţionale; ͵să descrie organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului; ͵să explice rolul şi funcţiile Camerei şi Marii Camere a Curţii Europene a ͵Drepturilor Omului;să interpreteze deciziile cu privire la admisibilitate şi inadmisibilitate pe cazurile ͵Republicii Moldova;să evalueze structura şi conţinutul hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului; ͵să formuleze concluzii referitor la relevanţa schimbărilor propuse în Convenţia ͵Europeană pentru Drepturile Omului prin Protocolul nr.14.


Statutul Convenţiei în sistemul de drept al Republicii Moldova(a) Chestiuni generale: Principiile aplicării tratatelor internaţionale cu privire la

drepturile omului în ordinea juridică internă a Republicii Moldova nu sînt expres definite. Totuşi, unele reguli în această privinţă pot fi deduse din articolul 4 al Constituţiei, care prevede următoarele:

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu […] tratatele la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.

Dispoziţiile acestui articol au fost interpretate prin Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.55 din 14.10.1999, care stipulează inter alia următoarele:

„…organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti, în limitele competenţelor ce le revin, sînt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional în cazurile stabilite de legislaţie. …

În cazul în care între pactele şi tratatele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi legile interne ale ţării există neconcordanţe, organele de drept aplică normele dreptului internaţional. Dispoziţia constituţională despre prioritatea reglementărilor internaţionale privind drepturile omului are incidenţă asupra legilor şi asupra altor acte normative interne. Această dispoziţie vizează toate legile, indiferent de data adoptării lor. De altfel, tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor constituţionale. …


… În cazul în care se depistează o neconcordanţă între legislaţia internă şi normele internaţionale, legislaţia internă urmează să fie supusă revizuirii. …”

Pentru a stimula aplicarea uniformă a Convenţiei, în hotărîrea sa nr.17 din 19.06.2000 Plenul Curţii Supreme de Justiţiei a Republicii Moldova a explicat următoarele:

„…C.E.D.O. constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM cu deosebirea că C.E.D.O. are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin.

…în cazul judecării cazurilor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul, care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de C.E.D.O., sînt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în hotărîrea sa.

…pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care unica este în drept prin intermediul deciziilor sale să dea interpelări oficiale aplicării C.E.D.O. şi, deci, obligatorii. Instanţele judecătoreşti sînt obligate să se călăuzească de aceste interpretări”.

Particularităţile procedurii civile: Aparent, din textul art.4 al Constituţiei reiese că tratatul internaţional cu privire la drepturile omului este absorbit de Constituţie prin interpretarea ei în concordanţă cu tratatul internaţional, adică este parte integrantă a Constituţiei. Procedura civilă face distincţie între neconcordanţele legislaţiei naţionale cu „reglementările tratatului internaţional” (art.12 alin.4 Cod de procedură civilă) şi „excepţia de neconstituţionalitate” (art.12/1 Cod de procedură civilă).

Conform art.12 alin.4 al Codului de procedură civilă:„Dacă în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite

alte reglementări decît cele prevăzute de legislaţia internă, instanţa, la judecarea pricinii, aplică reglementările tratatului internaţional”.

Conform art.12/1 al Codului de procedură civilă:„1) Dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a

fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este în drept să sesizeze, în conformitate cu prevederile Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională pentru a verifica constituţionalitatea actului respectiv.

(2) Sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată este admisibilă numai în cazul în care actul normativ este aplicat sau urmează a fi aplicat conform opiniei instanţei în pricina concretă pe care o examinează…”.

Pornind de la ipoteza absorbţiei tratatului internaţional cu privire la drepturile omului de către Constituţie, nu este suficient de clar cum urmează a fi aplicate aceste două norme ale Codului de procedură civilă.

Modul de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art.12/1 Cod de procedură civilă a fost explicat de către Curtea Constituţională în decizia sa din 26.03.2007 asupra sesizării Judecătoriei Floreşti (M.O. din 30.03.2007).

Codul de procedură civilă prevede posibilitatea redeschiderii procedurilor naţionale ca urmare a unei hotărîri a Curţii sau a acordurilor amiabile. Astfel, Articolul 449, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Revizuirea se declară în cazul în care:

37Partea I

g) Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară”.

Art.449 lit.g) stabileşte ca temei de revizuire „iniţierea” procedurii amiabile şi nu „încheierea” unui acord amiabil, indiferent dacă un acord amiabil va fi încheiat în viitor. Art.449 lit. h) limitează posibilitatea revizuirii unei hotărîri doar la cazurile în care „persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară”. O asemenea abordare ar putea fi prea rigidă în lumina Recomandării nr.R(2000)2 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care încurajează statele să asigure redeschiderea procedurilor naţionale în special în cazurile în care Curtea a constatat o violare a Convenţiei dacă:

„(i) partea lezată continuă să sufere consecinţe negative tare grave în urma deciziei naţionale, consecinţe, care nu pot fi compensate prin satisfacţia echitabilă şi care nu poate fi modificată altfel decît prin reexaminare sau redeschidere, şi

(ii) rezultă din hotărîrea Curţii cădecizia internă atacată este contrară în fond Convenţiei, sau(a) violarea constatată este cauzată de erori sau disfuncţionalităţi de procedură de (b) o asemenea gravitate că apare un dubiu serios în privinţa rezultatului procedurii interne atacate”.

Articolul 450 stabileşte că aceste cereri de revizuire se depun:„f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea Europeană

a Drepturile Omului – în cazul prevăzut la art.449 lit.g); g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului

- în cazul prevăzut la art.449 lit.h)”.Conform art.450 lit.g) cererea de revizuire urmează a fi depusă în termen de 3 luni

de la „emiterea hotărîrii Curţii”, deşi hotărîrile Camerelor Curţii nu sînt definitive la pronunţare şi pot fi contestate în Marea Cameră. Ele devin definitive în modul stabilit de art.44 §2 al Convenţiei.

Particularităţile procedurii penale: Modul de aplicare a prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului în procesul penal este stabilit în art.7 al Codului de procedură penală, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod.

(2) Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile prezentului cod, prioritate au reglementările internaţionale.


(3) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională.

(5) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivînd hotărîrea sa şi informînd despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie”.

Codul de procedură penală permite casarea hotărîrilor irevocabile pe care Curtea le-a găsit că contravin Convenţiei. Astfel, persoanele indicate în art.452 Cod de procedură penală pot depune recurs în anulare în temeiul art.453 alin. 1 lit. d), care are următorul text:

„cînd instanţa de judecată internaţională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată la o nouă judecare”;

Conform art.454 alin. 3:„În cazul prevăzut în art.453 alin.(1) pct.1) lit.d), recursul în anulare poate fi declarat

în termen de 6 luni de la data comunicării către Guvern a hotărîrii adoptate de către instanţa internaţională”.

Se pare că art.454 alin. 3 leagă curgerea termenul de prescripţie de „comunicarea către Guvern a hotărîrii”. Grefa Curţii comunică hotărîrea către Guvern prin e-mail în ziua pronunţării ei de către Curte.

Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului(c) Chestiuni generale: Curtea îşi are sediul la Strasbourg, Franţa. Limbile oficiale ale

Curţii sînt engleza şi franceza.Fiecare judecător al Curţii aparţine unei secţiuni a Curţii. Secţiunile (în 09.2007, 5

la număr) sînt diviziuni administrative a cîte 9-10 judecători. Secţiunile sînt prezidate de un preşedinte al secţiunii. Pentru examinarea fiecărei cauze care nu este „vădit inadmisibilă” în cadrul secţiunii se formează o Cameră din 7 judecători, care au drept de vot. În cadrul secţiunii sînt constituite comitete din 3 judecători care să examineze cererile ce pot fi „vădit inadmisibile”.

Hotărîrile Camerei pot fi contestate în termen de 3 luni de la pronunţare în Marea Cameră, compusă din 17 judecători. Camera, de asemenea, se poate desesiza în favoarea Marii Camere.

Modul de organizare şi funcţionare a Curţii este reglementat de Convenţie şi Regulamentul Curţii, adoptat de Adunarea plenară a Curţii. În activitatea sa, Curtea este asistată de Grefă.

Judecătorii: Fiecare state membru la Convenţie are dreptul să aibă un judecător la Curte ales în numele ei. Judecătorii Curţii sînt aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei cu majoritate de voturi dintr-o listă din 3 candidaţi propuşi de Guvern (art.22 Convenţie). Unele reguli cu privire la candidaţi şi procedura de alegere sînt stabilite în Rezoluţia APCE 1200 (1999).

39Partea I

Judecătorii, ca şi candidaţii la funcţia de judecător, trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti avînd o competenţă recunoscută (art.21 §1 al Convenţiei). Judecătorii îşi exercită mandatul în nume propriu şi nu în numele statului care-l nominalizează. Pe durata mandatului judecătorul nu poate exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate (art.21 §3 al Convenţiei). Fiecare judecător declară Preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară (art.4 Regulamentul Curţii).

Nu este interzis ca statul să nominalizeze la acest post un cetăţean străin sau un judecător deja ales din partea altui stat (în 2007 judecătorul care a fost ales din partea Elveţiei (Dl. Mark Villiger) a fost ales şi din partea Leichtenştein).

Mandatul judecătorului este de 6 ani, iar judecătorul poate fi reales un număr nelimitat de mandate (art.23 §1 al Convenţiei). Mandatul de judecător se încheie cînd el împlineşte 70 ani (art.23 §6 al Convenţiei). Judecătorii rămîn în funcţie pînă la înlocuirea lor (art.23 §6 al Convenţiei). Judecătorul se consideră înlocuit în ziua premergătoare începerii exercitării funcţiei de către noul judecător ales. Deşi înlocuit, fostul judecător continuă să se ocupe de cauzele cu care au fost sesizat pînă la înlocuire (ex. deşi înlocuit în 2001, Judecătorul T. Panţîru a participat la examinarea cauzei Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia, care s-a finalizat printr-o hotărîre din 08.07.2004).

Un judecător nu poate fi înlăturat din funcţiile sale decît dacă ceilalţi judecători decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să răspundă condiţiilor necesare (art.24 al Convenţiei).

În timpul exercitării funcţiilor lor, judecătorii se bucură de imunităţile şi privilegiile prevăzute de art.40 al Statutului Consiliului Europei şi de Acordurile încheiate în virtutea acestui articol.

Comitetul: Cererile pot fi declarate „vădit inadmisibile” prin votul unanim al membrilor comitetului. După consultarea Preşedinţilor Secţiunilor, Preşedintele Curţii stabileşte numărului comitetelor ce urmează a fi create. Comitetele sînt constituite pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii decît Preşedintele ei. Fiecare comitet este prezidat de membrul care are prioritate conform ordinii precăderii în sînul Secţiunii (art.27 al Regulamentului Curţii). Cererile care nu au putut fi declarate „vădit inadmisibile” prin votul unanim al Comitetului sînt transmise spre examinare Camerei.

Secţiunea: Secţiunile sînt constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea Preşedintelui Curţii, pentru o perioadă de 3 ani. Componenţa Secţiunilor trebuie să fie echitabilă, atît din punct de vedere geografic, cît şi din punctul de vedere al reprezentării sexelor şi ţinînd cont de diversitatea sistemelor de drept existente în Părţile contractante. În mod excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări în alcătuirea Secţiunilor, dacă circumstanţele o impun (art.25 al Regulamentului Curţii).

Secţiunea este prezidată de un Preşedinte al Secţiunii, ales la Adunarea plenară a Curţii prin votul secret al judecătorilor prezenţi pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să nu depăşească durata mandatului de judecător.


Fiecare Secţiune îşi alege, de asemenea, un Vicepreşedinte pentru o perioadă de trei ani, care înlocuieşte Preşedintele Secţiunii în caz de imposibilitate de exercitare a funcţiei (art.8 al Regulamentului Curţii).

Camera: Camerele de şapte judecători sînt constituite în baza Secţiunilor pentru fiecare cauză în modul prevăzut de art.26 al Regulamentului Curţii, care prevede următoarele:

„(a) Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 26 al Regulamentului Curţii şi a ultimei fraze din art.28 §4 al Regulamentului, Camera este compusă, pentru fiecare cauză, din Preşedintele Secţiunii şi din judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză. Dacă acesta nu este membru al Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile art.51 sau 52 ale Regulamentului, el face parte de drept din Cameră, potrivit art.27 §2 al Convenţiei. Dacă acest judecător este indisponibil sau se abţine se aplică dispoziţiile art.29 al Regulamentului.

(b) Ceilalţi membri ai Camerei sînt desemnaţi de Preşedintele Secţiunii, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii.

(c) Membrii Secţiunii care nu sînt desemnaţi în acest fel participă la judecarea cauzei în calitate de supleanţi”.

Judecătorul ales în numele oricărui stat în cauză sau, dacă este cazul, judecătorul ales sau judecătorul ad hoc desemnat conform art.29 sau art.30 ale Regulamentului poate fi dispensat de Preşedintele Camerei de a asista la şedinţele consacrate problemelor preparatorii sau procedurale. Pentru buna desfăşurare a acestor şedinţe, se prezumă că statul în cauză a desemnat în locul său, conform art.29 §1 al Regulamentului, pe primul judecător supleant.

Spre deosebire de Secţiune, care este o diviziune administrativă, Camera este o diviziune de examinare a cauzelor. Şedinţele Camerelor sînt prezidate de Preşedintele sau, în caz de indisponibilitate a acestuia, de Vicepreşedintele Secţiunii.

Un judecător poate fi indisponibil fie recuzat din motivele indicate în art.28 al Regulamentului Curţii. În acest caz el poate fi înlocuit printr-un judecător ad-hoc, desemnat în modul stabilit de art.29 al Regulamentului Curţii.

Judecătorul raportor: Judecătorul raportor este judecătorul desemnat de către Preşedintele Secţiunii să fie responsabil de prezentarea unei anumite cauzei Curţii. El este desemnat după atribuirea cererii unei Camere. Ei asistă Curtea şi Preşedintele Curţii/Camerei să-şi îndeplinească funcţiile. Identitatea judecătorului raportor nu este făcută publică. Pentru mai multe informaţii despre judecătorii raportori a se vedea Capitolul III al Regulamentului Curţii.

Marea Cameră: Atribuţiile Marii Camere sînt prevăzute în art.31 al Convenţiei, care are următorul text:

„Marea Cameră:a) se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea articolului 33 sau a articolului

34 atunci cînd cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea articolului 30 sau cînd cauza i-a fost deferită în virtutea articolului 43; şi

41Partea I

b) examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea articolului 47”.Componenţa Marii Camere este diferită pentru fiecare cauză. Modul de constituire

a Marii Camere este stabilit în art.21 al Regulamentului Curţii, care prevede următoarele:

„1. Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei judecători supleanţi.

2.(a) Fac parte din Marea Cameră Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii, precum şi Preşedinţii Secţiunilor. Atunci cînd un Vicepreşedinte al Curţii sau un Preşedinte al Secţiunii nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de către Vicepreşedintele acelei Secţiuni.

(b) Judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză sau, dacă este cazul, judecătorul desemnat în virtutea art.29 sau al art.30 al Regulamentului este membru de drept al Marii Camere în conformitate cu art.27 §2 şi 3 ale Convenţiei.

(c) În cauzele atribuite ei în temeiul art.30 al Convenţiei, Marea Cameră include, de asemenea, membrii Camerei care s-a desesizat.

(d) În cauzele atribuite ei în temeiul art.43 al Convenţiei, Marea Cameră nu va include nici un judecător care a făcut parte din Camera care a pronunţat hotărîrea asupra cauzei respective, cu excepţia Preşedintelui acestei Camere şi a judecătorului ales în numele Părţii contractante în cauză, precum şi nici un judecător care a făcut parte din Camera sau Camerele care s-au pronunţat asupra admisibilităţii cererii.

(e) Judecătorii şi judecătorii supleanţi, care urmează să completeze Marea Cameră ori de cîte ori o cauză îi este atribuită, sînt desemnaţi dintre ceilalţi judecători rămaşi prin tragere la sorţi efectuată de către Preşedintele Curţii în prezenţa Grefierului. Modalităţile de tragere la sorţi sînt stabilite de către Adunarea plenară a Curţii, care va ţine cont de asigurarea unei alcătuiri echilibrate din punct de vedere geografic şi de reflectarea diversităţii sistemelor de drept existente în Părţile contractante.

(f) Atunci cînd examinează o cerere de aviz consultativ formulată în temeiul art. 47 al Convenţiei, Marea Cameră este constituită în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 2(a) şi (e) din prezentul articol.

3. Dacă unii judecători nu pot participa la examinarea cauzei, ei sînt înlocuiţi de judecătorii supleanţi potrivit ordinii de desemnare prevăzute la paragraful 2(e) din prezentul articol.

4. Judecătorii şi judecătorii supleanţi desemnaţi în conformitate cu dispoziţiile de mai sus participă la judecarea cauzei pînă la finalizarea procedurii. Chiar dacă le expiră mandatul, ei continuă să participe la judecarea cauzei dacă au participat deja la discutarea fondului. Aceste dispoziţii se aplică şi în privinţa avizelor consultative”.

Colegiul din 5 judecători: Un colegiu din 5 judecători decide asupra cererilor părţilor de retrimitere a cauzelor examinate de Camere în Marea Cameră formulate în temeiul art.43 al Convenţiei. Acest colegiu stabileşte, prin prisma art.43 §2 al Convenţiei, dacă Marea Cameră poate examina cauza. Statistic (în anul 2006), mai puţin de 0.5% din cauzele examinate de Camere au fost examinate ulterior de Marea Cameră. Modul de constituire a colegiului din 5 judecători este prevăzut de art.24 §5 al Convenţiei, care prevede următoarele:


„(a) Colegiul de cinci judecători ai Marii Camere competent să examineze o cerere formulată în temeiul art.43 al Convenţiei este alcătuit din:

Preşedintele Curţii. Dacă Preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de ͵Vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere.Preşedinţii a două Secţiuni desemnate prin rotaţie. Dacă Preşedintele unei ͵Secţiuni astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de Vicepreşedintele acestei Secţiuni.doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul Secţiunilor ͵restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni;cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi ͵din cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni.

(b) Atunci cînd examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie să cuprindă nici un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a fondului cauzei respective.

(c) Un judecător ales în numele unei Părţi contractante interesate în cauza pentru care s-a cerut trimiterea sau cetăţean al unei astfel de Părţi nu poate face parte din colegiu atunci cînd acesta examinează cererea respectivă. De asemenea, un judecător ales desemnat de Partea contractantă interesată în cauză în conformitate cu art. 29 sau 30 ale Regulamentului nu poate participa la examinarea cererii.

(d) Dacă un membru al colegiului este indisponibil pentru motivele arătate la literele (b) sau (c), el este înlocuit de un judecător supleant, desemnat prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni”.

Preşedintele Curţii: Preşedintele Curţii este ales ca şi preşedintele Secţiunilor. El are atribuţiile stabilite de art.9 al Regulamentului Curţii, care prevede următoarele:

„1. Preşedintele Curţii conduce lucrările şi administrarea Curţii. El reprezintă Curtea şi, în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei.

2. Preşedintele prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale colegiului de cinci judecători.

3. Preşedintele nu participă la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decît dacă este judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză”.

El este asistat de doi vicepreşedinţi, care sînt aleşi pentru o perioadă de 3 ani la Adunarea plenară a Curţii dintre Preşedinţii Secţiunilor. Preşedintele Curţii şi Preşedinţii Secţiunilor formează Biroul Curţii, care are rolul stabilit în art.10 al Regulamentului Curţii.

Grefa Curţii: Adunarea plenară a Curţii alege Grefierul Curţii şi adjunctul Grefierului Curţii (care sînt, respectiv, Grefierul şi adjunctul Grefierului Marii Camere) şi Grefierii şi adjuncţii Grefierilor Secţiunilor. Atribuţiile Grefierilor de la Curte sînt prevăzute în art.17 al Regulamentului Curţii, care prevede următoarele:

„1. Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale şi răspunde de organizarea şi de activităţile grefei, sub autoritatea Preşedintelui Curţii.

43Partea I

2. El păstrează arhivele Curţii şi serveşte ca intermediar pentru comunicările şi notificările adresate acesteia, sau făcute de ea, în legătură cu cauzele care-i sînt sau care urmează să-i fie depuse.

3. Grefierul, sub rezerva obligaţiei de discreţie impusă de funcţia sa, răspunde la cererile de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special la cele care provin din partea presei.

4. Funcţionarea grefei este reglementată de instrucţiunile generale întocmite de Grefier şi aprobate de Preşedintele Curţii”.

Grefa Curţii este compusă din cîteva sute de jurişti numiţi de Secretarul General al Consiliului Europei prin concurs, cu acordul Preşedintelui Curţii sau a Grefierului. Juriştii sînt responsabili de pregătirea dosarelor şi întocmirea hotărîrilor şi deciziilor Curţii. Ei sînt divizaţi în diviziuni juridice ataşate pe lîngă fiecare cameră (a se vedea anexa).

Precăderea: Multe situaţii nereglementate formal sînt decise la Curte în ordinea precăderii. Regulile precăderii la Curte sînt prevăzute în art.5 al Regulamentului Curţii, care are următorul conţinut:

„1. Judecătorii aleşi se situează, conform precăderii, după Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii şi după Preşedinţii Secţiunilor, în funcţie de data la care au fost aleşi; în caz de realegere, chiar dacă nu imediată, durata funcţiei de judecător ales exercitată anterior de judecătorul vizat se ia în considerare.

2. Vicepreşedinţilor Curţii aleşi în această funcţie în aceeaşi zi, li se dă precădere potrivit duratei funcţiei lor de judecător. În caz de egalitate, precăderea se dă potrivit vîrstei. Aceeaşi regulă se aplică şi Preşedinţilor Secţiunilor.

3. Judecătorilor a căror durată a funcţiei este aceeaşi li se dă precădere potrivit vîrstei.4. Judecătorilor ad-hoc li se dă precădere potrivit vîrstei, după judecătorii aleşi”.

(c) Hotărîrile CurţiiDecizia comitetului din 3 judecători: Comitetul din 3 judecători declară cererile

„vădit inadmisibile”, de obicei, fără a solicita observaţiile părţilor, printr-o decizie care nu conţine o motivare detaliată. Grefa informează reclamantul despre această decizie printr-o scrisoare redactată într-o limbă pe care o cunoaşte reclamantul. De obicei, scrisoarea nu are mai mult de o pagină. Decizia comitetului este definitivă (art.28 al Convenţiei) şi nu poate fi contestată. Aceste decizii nu se plasează pe pagina web a Curţii, iar Guvernul nu este informat de existenţa deciziei comitetului. Mai mult de 90% din toate cererile depuse sînt respinse ca „vădit inadmisibile”.

Decizia cu privire la admisibilitate: Atunci cînd Curtea examinează admisibilitatea separat de fondul cauzei, Curtea decide asupra admisibilităţii cauzei printr-o decizie. Această decizie este redactată în una din limbile oficiale ale Curţii şi se comunică părţilor. După pronunţare, deciziile cu privire la admisibilitate sînt amplasate pe pagina web a Curţii.

În decizie, Curtea expune procedura de examinare a cauzei, faptele cauzei, dreptul intern pertinent, argumentele părţilor şi argumentele şi decizia sa cu privire la admisibilitate. Paragrafele din decizie, de obicei, nu sînt numerotate. Deşi în ele este indicat cum a fost adoptată hotărîrea (unanim


sau prin majoritate de voturi), la decizii nu pot fi anexate opinii separate. Deciziile au denumirea şi numărul cererii depuse la Curte (ex. Popov vs. Moldova,

nr.74153/01). Decizia cu privire la admisibilitate nu impune o obligaţie pentru Guvern, însă interpretarea dată Convenţiei în decizie leagă Curtea pe viitor.

Decizia prin care o cauză este declarată inadmisibilă nu poate fi contestată în Marea Cameră. Totuşi, cauzele care au fost scoase de pe rol în temeiul unei astfel de decizii sau a unui comitet pot fi repuse pe rol (art.37 §2 al Convenţiei).

Hotărîrile cu privire la fondul cauzei: Curtea se pronunţă asupra fondului cauzei sau asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, cînd acestea sînt examinate concomitent (a se vedea art.54A al Regulamentului Curţii), printr-o hotărîre. În linii mari, hotărîrea are aceeaşi structură ca şi decizia cu privire la admisibilitate. Paragrafele hotărîrii sînt numerotate, iar la ea pot fi anexate opinii separate.

Ele se pronunţă în una din limbile oficiale ale Curţii. De obicei, pronunţarea hotărîrii se face prin înştiinţarea părţilor printr-o scrisoare despre pronunţarea hotărîrii, la care se anexează textul certificat al hotărîrii pronunţare. În ziua pronunţării, hotărîrea este disponibilă pe pagina web a Curţii, de obicei, la ora 11.00 ora Franţei. Hotărîrile şi deciziile Marii Camere se pronunţă concomitent în ambele limbi oficiale ale Curţii şi în şedinţă publică în sediul Curţii.

Hotărîrile Camerelor, spre deosebire de hotărîrile Marii Camere, nu sînt definitive la pronunţare. Ele devin definitive în modul stabilit de art.44 §2 al Convenţiei. Statele s-au angajat să se conformeze hotărîrilor definitive al Curţii în litigiile în care ele sînt părţi (art.46 §1 al Convenţiei). Pentru mai multe informaţii de executare a hotărîrilor Curţii a se vedea TEMA nr.27.

Indicaţiile Curţii în temeiul art.39 al Regulamentului Curţii: Articolul 39 §1 prevede următoarele:

„Camera, sau, dacă este cazul, Preşedintele ei poate, fie la cererea uneia din părţi sau a oricărei persoane interesate, fie din oficiu, să indice părţilor orice măsură provizorie pe care ei o consideră că trebuie să fie adoptată în interesul părţilor sau a bunei desfăşurări a procedurii”.

De obicei, Curtea indică măsuri provizorii doar în situaţiile în care neîntreprinderea acestora ar prejudicia eventualul efect al unei viitoare hotărîri (ex. interdicţia de expulzare în cazul în care reclamantul se plînge anume de procedura de expulzare) sau cînd noi violări grave ale Convenţiei ar putea fi comise pe viitor (ex. interdicţia de extrădare cînd reclamantul deplînge procedurile de extrădare şi invocă pericolul de a fi maltratat în ţara care solicită extrădarea). Totuşi, prin măsurile provizorii Curtea nu se va expune asupra fondului cererii.

Decizia de măsuri provizorii se comunică de îndată Agentului Guvernamental prin e-mail şi fax. Neexecutarea promptă a acestei decizii poate fi contrară art.34 al Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hot. Paladi vs. Moldova, 10.07.2007, §93-100).

(d) Surse de informareConvenţiile adoptate în cadrul Consiliului Europei, cu notele explicative, datele

intrării în vigoare şi rezervele formulate de Guverne, pot fi accesate la (http://

45Partea I

conventions.coe.int). Rapoartele CPT pot fi accesate pe pagina web a Comitetului (www.cpt.coe.int).

Toate hotărîrile şi deciziile Curţii pot fi găsite pe pagina sa web (www.echr.coe.int). Deciziile şi rapoartele Comisiei, de asemenea, pot fi găsite pe această pagină web. Pe pagina web a Curţii mai pot fi găsite informaţii despre componenţa şi organizarea Curţii, cauzele noi comunicate Guvernului şi circumstanţele faptelor elaborate de Curte în principalele cauzele pendinte. Pe pagina web mai pot fi vizionate recentele audieri la Curte.

La începutul fiecărui an, Curtea face public raportul său de activitate pentru anul precedent în care sînt aduse date statistice despre cererile depuse şi examinate şi expunerea principalelor hotărîri şi decizii adoptate în perioada de referinţă.

Hotărîrile şi deciziile Curţii pronunţate pînă la 01.11.1998 au fost publicate în engleză şi franceză în colecţiile Curţii şi respectiv, ale Comisiei. Celelalte hotărîri şi decizii sînt publicate, selectiv, în analele Curţii. Analele Curţii sînt disponibile la Curte contra plată. Hotărîrile şi deciziile sînt, de asemenea, disponibile pe CD sau DVD.

Procedura la Curte este detaliată în Regulamentul Curţii şi în instrucţiunile practice emise de Preşedintele Curţii. Acestea sînt disponibile pe pagina web a Curţii.

Conform art.1 al Legii privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale:

„Rezumatele substanţiale ale deciziilor şi hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv partea dispozitivă a acestora, pronunţate în cauzele în care Republica Moldova are calitatea de pîrît, se publică, în termen de o lună după intrarea în vigoare a deciziilor şi hotărîrilor menţionate, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova”.

De jure, autorităţile moldoveneşti nu mai sînt obligate să efectueze traducerea integrală a hotărîrilor şi deciziilor Curţii în cauzelor moldoveneşti. Traducerea hotărîrilor şi deciziilor Curţii în cauzele moldoveneşti efectuată de o organizaţie non-guvernamentală, şi a altor cauze în limbile rusă sau română, poate fi accesată pe pagina web www.lhr.md. Pe aceeaşi pagină web puteţi găsi ştiri cu privire la fierare hotărîre a Curţii în cauzele moldoveneşti pronunţate după 1 ianuarie 2007.

Speţă aplicarea convenţiei în procedura penalăLa 22 ianuarie 2002, A a fost învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute de

art.122/2 alin.1 Cod penal (redacţia anului 1961) (folosirea cardurilor false). La 25 aprilie 2002, A a fost achitat. Sentinţa din 25 aprilie 2002 a fost menţinută, în ultimă instanţă, prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 19 iunie 2002. Decizia din 19 iunie 2002 era irevocabilă.

În urma recursului în anulare a Procurorului General, la 30 decembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa din 25 aprilie 2002 şi hotărîrile subsecvente în temeiul art.369/2 alin. 1 lit.g) Cod de procedură penală (redacţia anului 1961) (instanţa a comis o eroare gravă de fapt) şi a trimis cauza la reexaminare primei instanţe.

La 12 februarie 2003, judecătoria de sector a pronunţat o hotărîre prin care l-a recunoscut pe A vinovat de săvîrşirea infracţiunii incriminate şi l-a condamnat la 3 ani privaţiune de libertate cu reţinere în sala de judecată. Instanţa, de asemenea, a admis


acţiunea civilă şi a încasat de la A în folosul părţii civile MDL 70,000 pentru prejudiciul cauzat prin folosirea cardului fals. Hotărîrea din 12 februarie 2003 a fost menţinută în apel şi recurs. La 12 februarie 2006 A a fost eliberat din detenţie.

La 23 ianuarie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat că casarea hotărîrii din 25 aprilie 2002 şi a hotărîrilor subsecvente la 30 decembrie 2002 a fost contrară principiului securităţii raporturilor juridice garantat de art.6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului (Convenţia). Ea a acordat lui A. EUR 20,000 cu titlu de prejudicii materiale şi morale şi EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

La 30 iulie 2007, A. a depus recurs în anulare în temeiul art.453 alin.1 lit.d) Cod de procedură penală (redacţia anului 2003), solicitînd casarea hotărîrii din 30 decembrie 2002 şi a hotărîrilor subsecvente.

În pledoariile sale, Procurorul General a solicitat respingerea recursului în anulare depus de A deoarece condamnarea lui A nu mai „poate fi reparată prin o nouă judecare” iar lui A i-au fost acordate compensaţii la CEDO; deoarece el a fost depus cu omiterea termenului prevăzut de art.454 alin.3 Cod de procedură penală; şi deoarece prin admiterea recursului în anulare va fi încălcat dreptul părţii civile la un proces echitabil, făcînd referire la cauza Roşca vs. Moldova.

Poate oare fi refuzată revizuirea hotărîrii din 30 decembrie 2002 pe motiv că 1. încălcarea nu mai „poate fi reparată prin o nouă judecare”? Dacă nu, este oare tardiv recursul în anulare din 30 iulie 2007?2. Stabiliţi dacă va fi încălcat dreptul la un proces echitabil al părţii civile prin 3. admiterea recursului în anulare?Scrieţi dispozitivul deciziei prin care a fost admis recursul în anulare din 30 iulie 4. 2007 (prezumînd faptul că el este întemeiat, nu este tardiv şi nu încalcă dreptul părţii civile).

47Partea I

tema 5. noŢiuni generale deSPre drePturile garantate deconvenŢia euroPeanĂ Pentru drePturile oMului


să definească noţiunea de drepturi „absolute” conform Convenţiei Europene ͵pentru Drepturile Omului;să caracterizeze esenţa drepturilor „neabsolute” din Convenţia Europeană ͵pentru Drepturile Omului;să argumenteze importanţa respectării drepturilor omului oricărei persoane ͵aflate sub jurisdicţia sa;să descrie unele particularităţi ale jurisdicţiei statului; ͵să relateze esenţa obligaţiilor negative şi pozitive ale statului în respectarea ͵drepturilor omului;să argumenteze distincţia dintre „drepturi” şi „libertăţi”; ͵să utilizeze noţiunile „prevăzut de lege” şi „scop legitim” „măsuri necesare ͵într-o societate democratică” la elucidarea soluţiei de drepturile omului a unei situaţii practice;să interpreteze esenţa limitărilor aplicării restrîngerilor drepturilor; ͵să stabilească rolul cazurilor de derogare de la obligaţiile CEDO; ͵să explice noţiunea de „denunţare a convenţiei”. ͵


Drepturile „calificate” şi drepturile „necalificate”(a) Nu există o ierarhie formală între drepturile garantate de Convenţie, deşi, în anumite

circumstanţe, la interpretarea unui drept urmează a fi respectată o balansă cu alte drepturi sau interese implicate. Deşi nu există o ierarhie, drepturile din Convenţie pot fi convenţional divizate în „calificate”, unele din care admit excepţii şi „necalificate”.

Drepturile calificate sînt drepturile în cazul cărora statul nu poate aplica principiul proporţionalităţii la limitarea lui. Aceste drepturi sînt garantate de art.2, 3, 4, 5, 6, 7, 12, 13, 14 ale Convenţiei, art.2 şi 3 ale Protocolului nr.1 la Convenţie etc. Unele dintre aceste drepturi sînt absolute (nu admit excepţii).

În cazul drepturilor necalificate, statul poate decide alternativ care măsuri pot fi întreprinse. Aceste drepturi sînt garantate de art.8-11 ale Convenţiei şi art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţie.

Obligaţia de a asigura respectarea drepturilor omului (art.1 al Convenţiei)(b) Chestiuni generale: Conform art.1 al Convenţiei:„Înaltele Părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor

drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei Convenţii”:Aspecte ratione temporis: Curtea nu va examina decît pretenţiile care se referă la

situaţiile care au avut loc după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru statul respectiv. Convenţia intră în vigoare în ziua depunerii instrumentului de ratificare Secretarului General al Consiliului Europei (art.59 §3 al Convenţiei). Curtea va examina totuşi situaţiile litigioase care au avut loc pînă la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru


statul respectiv, dacă procedurile judiciare cu privire la contestarea acestor acte s-au sfîrşit după intrarea în vigoare a Convenţiei (ex. în cauza Gorizdra vs. Moldova, dec. 02.07.2002, Curtea a examinat temeinicia pretenţiei cu privire la echitatea procedurilor judiciare, privind contestarea legalităţii alegerilor municipale din 1995, care s-au finalizat cu o hotărîre judecătorească din 1998) sau dacă violările sînt de natură continuă.

Convenţia poate fi denunţată în modul stabilit de art.58 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. O Înaltă Parte contractantă nu poate denunţa prezenta Convenţie decît după expirarea unui termen de cinci ani începînd cu data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de şase luni, dat printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte Părţi contractante.

2. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege Înalta Parte contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta Convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putînd constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunţarea îşi produce efectele.

3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi Parte la prezenta Convenţie orice Parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei”.

Pînă în ziua de astăzi Convenţia a fost denunţată o singură dată (de Grecia, la 13.06.1970). Obligaţiile în temeiul Convenţiei pot înceta şi prin excluderea din Consiliul Europei, conform art.8 al Statutului Consiliului Europei, fie prin retragerea statului din Consiliul Europei.

Aspecte ratione materie: În temeiul art.1 Statul este obligat să asigure doar drepturile înscrise în Titlul I al Convenţiei şi în protocoalele adiţionale la care este parte. Statul nu este legat de obligaţiile instituite prin protocoalele la Convenţie dacă acestea nu au fost ratificate de acel stat.

Statul poate face rezerve la anumite prevederi ale Convenţiei (a se vedea art.57 al Convenţiei). Rezerva nu trebuie să aibă un caracter general. O rezervă are caracter general „fie atunci cînd ea nu se referă la o dispoziţie specifică a Convenţiei, fie atunci cînd ea este formulată într-un mod care nu permite de a-i defini sfera de aplicare” (a se vedea Temeltasch c. Elveţiei, raportul Comisiei din 05.05.1982, §84).

Rezerva trebuie să fie „în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei” şi să fie invocată pe motiv că „o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie”. O declaraţie prin care pe o parte a teritoriului statului este exclusă garantarea drepturilor prevăzute de Convenţie nu reprezintă a „rezervă” valabilă (a se vedea dec. Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia, 04.07.2001).

Aspecte ratione personae: Obligaţia impusă prin art.1 al Convenţiei impune statului sarcina de a asigura respectarea drepturilor persoanelor indicate în art.34 al Convenţiei indiferent de cetăţenie, naţionalitate, sau alte aspecte.

Aspecte ratione loci: Art.1 al Convenţiei urmează a fi interpretat ca garantînd respectarea drepturilor omului pe teritoriul statului, care este teritoriul general

49Partea I

recunoscut conform dreptului internaţional. Totuşi, Convenţia nu leagă obligaţia statului de a asigura respectarea drepturilor omului de teritoriul său, ci de „jurisdicţia” sa.

Curtea nu a dat o definiţie exhaustivă conceptului de „jurisdicţie”, însă l-a asimilat cu controlul efectiv de facto asupra unui teritoriu străin, indiferent dacă acest control este legitim sau nu este conform dreptului internaţional (a se vedea hot. Loizidou vs. Turcia, 23.03.1995). Totuşi, lipsa unui control efectiv asupra unei părţi a teritoriului său impune obligaţii pozitive.

Pentru ca un control să fie eficient, nu este necesar de a determina dacă statul exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestui stat (a se vedea hot. Loizidou vs. Turcia, 18.12.1996, §52). Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (a se vedea hot. Ilaşcu şi alţii vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §314).

Cînd un stat parte este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei unei situaţii de facto care îl constrînge, cum ar fi instalarea unui regim separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul art.1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de un alt stat. O asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii numai la obligaţiile pozitive ale statului parte faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. În acest sens, statul respectiv trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (a se vedea hot. Ilaşcu şi alţii vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §333).

Sînt asimilate teritoriului statului şi bordul navelor maritime şi aeronavelor (a se vedea hot. Öcalan vs. Turcia, 12.05.2005) şi sediul reprezentanţelor diplomatice sau consulare. Jurisdicţia statului se extinde şi asupra situaţiilor în care persoana se află sub autoritatea organelor acestui stat pe un teritoriu străin, unde statul respectiv nu exercită un control efectiv.

Protocolul 11 al Convenţiei a instituit un mecanism special cu privire la aplicabilitatea ei în coloniile statelor parţi (teritoriile ale căror relaţii internaţionale ele le asigură). Astfel, conform art.56 alin.1 al Convenţiei, statele nu vor fi obligate să asigure respectarea Convenţiei pe teritoriul coloniilor sau al unei colonii, decît dacă ele consimt printr-o declaraţie expresă acest lucru (a se vedea dec. Gillow vs. Regatul Unit, 09.12.1982; dec. Yonghong vs. Portugalia, 25.11.1999).

(c) Distincţia dintre „drepturi” şi „libertăţi”Convenţia foloseşte atît noţiunea de „drept” (art.5, 6, 8) cît şi noţiunea de

„libertate” (art.9, 10 şi 11). Spre deosebire de „drepturile” persoanei care, în contextul Convenţiei, reprezintă obligaţii directe pentru stat (ex. dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 impune obligaţia statului de a nu încălca acest


drept), „libertăţile” persoane nu se adresează direct statului şi nu impun o obligaţie directă pentru el (ex. libertatea de informare a persoanei garantat de art.10 nu impune, în mod normal, obligaţia pozitivă a statului de a asigura informarea persoanei despre chestiunile de interes general din propria iniţiativă (a se vedea hot. Guerra ş.a. vs. Italia, 19.02.1998, §53). Totuşi, faptul că Convenţia garantează o „libertate” nu înseamnă că statul nu are obligaţia de a asigura respectarea acesteia (ex. protecţia de ingerinţa nejustificată care vine de la o persoană privată sau de la agenţii statului).

Triplul test (c) Chestiuni generale: Este admisă ingerinţa în drepturile garantate de articolelor 8-11

ale Convenţie doar dacă (a) ingerinţa a fost „prevăzută de lege”; (b) urmăreşte unul din scopurile legitime menţionate în alin. 2 al articolului; şi (c) a fost „necesară într-o societate democratică” (a se vedea spre exemplu hot. Petra c. României, 23.09.1998, §36). Aceleaşi principii se aplică analog celorlalte drepturi din Convenţie care admit excepţii. Prin urmare, o ingerinţă neprevăzută de legislaţia naţională este a priori ilegală în sensul Convenţiei.

„Prevăzută de lege”: Faptul că o limitare a unui drept este prevăzută de legislaţia naţională nu înseamnă că ea este neapărat „prevăzută de lege”. Convenţia cere ca o „lege” să fie accesibilă şi previzibilă.

(i) accesibilitatea legii: Pentru a acorda o protecţie adecvată drepturilor garantate de Convenţie este nevoie ca reclamantul să aibă posibilitatea să cunoască legislaţia în temeiul căreia drepturile lui au fost limitate. Limitarea dreptului în temeiul normelor care nu sînt accesibile reclamantului sau avocatului său nu satisface cerinţa de accesibilitate.

(ii) previzibilitatea legii: Expresia „prevăzută de lege” se referă, de asemenea, la calitatea acelei legislaţii (hot. Halford vs. Regatul Unit, 25.06.1997, §49). În acest sens:

„O normă nu poate fi considerată „lege” decît dacă ea este formulată cu suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă comportamentul său: el sau ea trebuie să poată - în caz de necesitate cu consultanţă corespunzătoare - să prevadă, în mod rezonabil, în dependenţă de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-o acţiune concretă. Nu este necesar ca acele consecinţe să fie previzibile cu certitudine absolută: experienţa arată că acest lucru este nerealizabil. În timp ce certitudinea în lege este foarte dorită, ea poate duce la o rigiditate excesivă, în timp ce legea trebuie să facă faţă circumstanţelor care se schimbă. Prin urmare, multe legi sînt inevitabil formulate în termeni care, în măsură mai mare sau mai mică, sînt vagi şi a căror interpretare şi aplicare este pusă în sarcina practicii (a se vedea, spre exemplu, hot. Rekvenyi vs. Hungary [GC], nr.25390/94, §34)”.

Dacă realizarea unui drept este condiţionată de discreţia autorităţilor (ex. întrevederile deţinuţilor cu rudele):

„legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordate autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie la care cetăţenii au dreptul în virtutea principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică (hot. Domenichini vs. Italia, 15.11.1996, §33)”.

51Partea I

În fiecare caz concret, Curtea poate examina dacă, în lumina clarităţii legii şi a previzibilităţii practicilor judecătoreşti naţionale, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”.

Scopul legitim: Unele articole ale Convenţiei (ex. 8-11) prevăd scopurile legitime pentru care ingerinţele sînt admise. Orice ingerinţă întreprinsă în alt scop decît cele prevăzute de Convenţie nu este legitimă în sensul Convenţiei (a se vedea hot. Gusinskiy vs. Rusia, 14.05.2004, §73-77). Acest lucru este prevăzut expres de art.18 al Convenţiei.

Pentru a defini scopurile legitime, sînt folosiţi termeni cu sens larg. Acest lucru a fost făcut pentru a acoperi o largă gamă de situaţii care corespund spiritului Convenţiei.

„Necesar într-o societate democratică”: Faptul că o ingerinţă este „prevăzută de lege” şi urmăreşte un scop legitim nu înseamnă că ingerinţa este conformă Convenţiei. Măsurile întreprinse pentru a asigura respectarea scopului legitim trebuie să fie proporţionale cu ingerinţa. Convenţia defineşte proporţionalitate prin sintagma „necesar într-o societate democratică”. În fiecare caz concret, Curtea examinează, în baza naturii ingerinţei, argumentelor părţilor şi a situaţiei de fapt, dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.

Derogarea în caz de urgenţă(d) Chiar dacă Guvernul nu a formulat rezerve la ratificarea Convenţiei, în cazul

survenirii „stării de urgenţă” statul parte poate deroga temporar de la obligaţiile asumate, în modul stabilit de art.15 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsură strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.

2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultînd din acte licite de război, şi nici de la art.3, 4 (para.1) şi 7.

3. Orice Înaltă Parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie de asemenea să informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare, şi de la care dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin aplicabile”.

Prin „pericol public care ameninţă viaţa naţiunii” se înţeleg situaţiile excepţionale de criză sau urgenţă care afectează întreaga populaţie şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii (hot. Lawless vd. Irlanda, 01.07.1961, §28). Deşi statele beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte declararea stării de urgenţă, Curtea poate verifica dacă statul nu a depăşit marja sa de apreciere (hot. Irlanda vs. Regatul Unit, 18.01.1978, §28).

Măsurile întreprinse de Guvern trebuie să fie „în măsură strictă în care situaţia o cere”. Astfel, măsurile care nu sînt strict necesare ar putea să nu fie conforme cu art.15 (a se vedea hot. Aksoy vs. Turcia, 18.12.1996, §71-84). La determinarea caracterului strict al măsurilor, Curtea ia în calcul factori cum ar fi natura drepturilor afectate prin derogare, circumstanţele care au dus la derogare şi durata măsurilor


(hot. Brannigan şi McBride vs. Regatul Unit, 26.05.1993, §43). Măsurile nu trebuie să fie în contradicţie cu alte obligaţii ale statului care decurg din dreptul internaţional (ex. tratatele încheiate în cadrul ONU).

Para.2 al art.15 stabileşte drepturile care nu permit derogări. Pentru ca derogarea să fie valabilă urmează a fi respectate formalităţile prevăzute

de para.3. O informare sumară a Secretarului General despre măsurile luate şi motivele care l-au determinat poate atrage invalidarea derogării de către Curte (hot. Aksoy vs. Turcia, 18.12.1996, §86).

SpeţeSpeţa 1competenţa curţii ratione materiaeDe profesie pedagog, T a fost angajat la liceul E în funcţia de profesor de muzică.

Anterior, pentru a se pregăti să devină pedagog în domeniul muzical, T s-a înscris şi a studiat la Universitatea Naţională de Muzică din oraşul X, perioadă în care a devenit membru al unui partid. După absolvirea Universităţii, T a susţinut examenul de atestare pe post şi a devenit funcţionar public.

Peste trei ani, ca urmare a cercetărilor efectuate de comisia disciplinară, angajatorul lui T a aplicat sancţiunea disciplinară de suspendare a contractului individual de muncă al lui T şi după parcurgerea cîtorva etape de cercetare disciplinară, a emis decizia de concediere a acestuia. Angajatorul şi-a motivat hotărîrea cu participarea constantă a lui T la activităţi politice, prin distribuirea de pliante manifest şi luări de cuvînt în susţinerea partidului, activităţi care erau incompatibile cu obligaţiile lui T, ce decurgeau din statutul lui de funcţionar public.

Cu toate acestea, activitatea profesională a tînărului profesor de muzică era apreciată de directorul şcolii ca fiind satisfăcătoare, el fiind respectat de elevi şi părinţi pentru stilul său pedagogic.

T a acţionat în judecată liceul E pentru concedierea sa. Judecătoria a respins acţiunea lui T, considerînd contractul de muncă desfăcut legal, precizînd că acţiunile lui T constituie o violare serioasă a obligaţiei de loialitate politică, a prevederilor constituţionale şi ale Legii privind funcţionarii publici civili. Împotriva acestei hotărîri, T a declarat apel şi apoi recurs, însă instanţele le-au respins ca neîntemeiate.

Stabiliţi dacă este competentă Curtea să examineze relaţiile de muncă ale lui T.?1. Dacă da, în temeiul cărui articol?2.

Speţa 2obligaţiile pozitive în temeiul convenţieiReclamanta A a acţionat în judecată Societatea Comercială B, care este o societate

de drept privat, cerînd să fie obligată la plata salariului restant pentru ultima jumătate de an.

Instanţa a admis acţiunea şi a obligat pîrîtul să plătească suma datorată. Hotărîrea a intrat în vigoare, însă nu a fost executată benevol şi A a prezentat-o pentru executare silită. Oficiul de executare a deciziilor judecătoreşti a respins însă cererea lui A, motivînd cu faptul că S.A. B îşi are sediul pe teritoriul separatist – C, asupra căruia statul D, în urma unor complicaţii militare şi politice, nu are putere de control efectiv

53Partea I

de mai bine de cinci ani. În acest sens, autoritatea sesizată şi-a exclus competenţa şi responsabilitatea referitor la actele comise pe teritoriul C pe care autorităţile constituţionale nu-l controlează. Drept urmare, Oficiul de executare a refuzat să intenteze o procedură de executare.

Stabiliţi în ce constă obligaţia pozitivă a statelor care au ratificat Convenţia, 1. care reiese din art.1 CEDO, în raport cu teritoriile naţionale necontrolate?Problema neexecutării hotărîrii judecătoreşti de către Societatea Comercială 2. „B” este imputabilă statului D în sensul art.1 CEDO?

Speţa 3art.18 al convenţieiA este tatăl lui F, care s-a născut în anul 2000. A locuieşte separat de F şi nu are

un loc stabil de muncă. La 13 martie 2005, Judecătoria X a admis cererea de chemare în judecată a mamei lui F şi l-a obligat pe A să îi plătească lunar acesteia suma de MDL 500 pentru întreţinerea lui F. Această hotărîre nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă.

La 22 ianuarie 2007, mama lui F depune o nouă cerere de chemare în judecată împotriva lui A, declarînd că A nu i-a plătit nici o sumă pentru executarea hotărîrii din 13 martie 2005 şi a solicitat, în schimbul datoriei restante pînă la acea dată, transmiterea în proprietatea sa a apartamentului cu o cameră care aparţinea cu drept de proprietate lui A.

La 5 februarie 2007, Judecătoria X a respins cererea din 22 ianuarie 2007 pe motiv că imobilul era unicul loc de trai al lui A, iar reclamanta deţinea în proprietate un alt imobil cu destinaţie locativă. Luînd în considerare că A nu avea surse pentru a stinge datoria restantă şi nici un loc de muncă, judecătorul, în temeiul legii Z, care reglementa modul de stingere a obligaţiilor civile, l-a obligat pe A. la muncă remunerată în cadrul închisorii Y. pentru o perioadă de 2 luni. 75% din salariul primit pentru munca obligatorie urma a fi transferat de către închisoare în contul bancar al mamei lui F. Judecătorul a mai indicat că, drept sancţiune pentru neonorarea obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere, pe durata celor 2 luni el urmează a fi deţinut 5 zile pe săptămînă în închisoarea Y.

Reclamantul a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care pretindea violarea art.5 şi al art.18 al Convenţiei prin lipsirea sa de libertate pentru neplata pensiei de întreţinere.

Stabiliţi dacă a fost violat art.18 al Convenţiei.


tema 6. drePtul la viaŢĂ


să definească noţiunea „dreptul la viaţă” potrivit jurisprudenţei CEDO (este un ͵drept primordial, nu este un drept absolut);să cunoască jurisprudenţa CEDO referitoare la eutanasie; ͵să explice cine poate pretinde conform art.2, că este victimă directă şi indirectă ͵în sensul art.34 din Convenţie şi în ce măsură protecţia vieţii acţionează înainte de momentul naşterii;să relateze cazurile de justificare a omorului conform Paragrafului 2 al art.2; ͵să identifice soluţii corecte la problemele de ordin practic vizînd aplicarea ͵clauzelor de excepţie din Paragrafului 2 al art.2;să relateze despre completarea garanţiilor dreptului la viaţă prin prevederile ͵Protocolul nr.6 şi Protocolul nr.13 CEDO; să identifice atît obligaţiile substantive (pozitive şi negative) cît şi obligaţiile ͵procedurale ale statului conform art.2; să determine sarcina şi standardul probei în cazul în care o persoană moare în ͵timp ce se află în custodia statului; să cunoască jurisprudenţa CEDO privind obligaţia statului de a cerceta în mod ͵adecvat cazurile oricărei forme de deces, provocate atît de agenţii de stat, cît şi de persoane private; să utilizeze jurisprudenţa CEDO privind garanţiile de care trebuie să dispună ͵statul în ceea ce priveşte sistemul său de investigaţie a cazurilor de deces;să argumenteze dacă dispariţia persoanelor reţinute constituie o violare a ͵dreptului la viaţă.


Dreptul la viaţă este garantat de art.2 al Convenţiei, care prevede următoarele:„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi

cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane

legal deţinute.c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”.Art.2, în principiu, nu admite excepţii, iar conform articolul 15 §2 al Convenţiei nici

o derogare de la prevederile art.2 nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii.

Aplicabilitatea: Art.2 nu a fost gîndit pentru a garanta dreptul de a trăi ci, cu precădere, pentru a limita posibilităţile în care statul poate lipsi de viaţă. Prin urmare, pentru ca art.2 să devină aplicabil este nevoie de „lipsirea de viaţă”. Mai mult, Curtea

55Partea I

chiar a notat că prezenţa unui pericol iminent pentru viaţă care nu a dus la moartea persoanei poate atrage aplicabilitatea art.2 (a se vedea hot. Öneryildiz vs. Turcia, 30.11.2004, §90).

Curtea încă nu a stabilit de la ce moment începe „viaţa” (a se vedea hot. Vo vs. Franţa, 08.07.2004, §75), însă ea consideră că o persoană este „în viaţă” după naşterea fiziologică şi nu a exclus că, în anumite circumstanţe, „viaţa” ar putea începe la un moment anterior naşterii (a se vedea hot. Vo vs. Franţa, 08.07.2004, §80,81-87).

Tradiţional, se consideră că viaţa încetează odată cu decesul persoanei. În cazul imposibilităţii stabilirii morţii persoanei (dispariţia persoanei), în anumite circumstanţe, Curtea poate prezuma decesul persoanei (a se vedea hot. Orhan vs. Turcia, 18.06.2002, §§328-331). Deşi art.2 interzice lipsirea de viaţă, el nu poate fi interpretat ca acordînd un drept de a renunţa la viaţă (a se vedea hot. Pretty vs. Regatul Unit, 29.04.2002, §40).

Obligaţiile impuse: Art.2 nu interzice doar lipsirea de viaţă de către stat. Ea impune statului şi obligaţia pozitivă de a asigura ca dreptul la viaţă să nu fie încălcat de altcineva decît de stat.

Art.2 nu interzice lipsirea legală de viaţă, cum ar fi pedeapsa capitală. Posibilitatea aplicării pedepsei capitate este limitată de Protocolul nr.6 la Convenţie. Prin Protocolul nr.13 la Convenţie pedeapsa capitată este abolită.

Obligaţia pozitivă a statului de a asigura „viaţa”, prevăzută de art.2, conţine trei aspecte principale:

obligaţia de a se abţine, prin agenţii săi, de la cauzarea ilegală a morţii;(a) obligaţia de a cerceta decesele suspecte;(b) obligaţia de a preveni pierderea inevitabilă a vieţii. (c)

(a) Art.2 nu interzice omorîrea unei persoane de către agenţii statului. El doar interzice folosirea „ilegală” a forţei letale. Prin „ilegală” Curtea înţelege forţa letală aplicată disproporţionat în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, care a exclus „garantarea vieţii” în circumstanţe în care în care acest lucru era raţional posibil (a se vedea hot. McCann ş.a. vs. Regatul Unit, 27.09.1995, §192-213).

(b) Obligaţia statului de a proteja „viaţa” ar fi fost iluzorie fără obligaţia de a investiga circumstanţele în care a decedat persoana şi, în anumite circumstanţe, atragerea la răspundere a persoanelor vinovate de deces (mutatis mutandis hot. İlhan vs. Turcia, nr.22277/93, §63). Această investigaţie trebuie să fie „efectivă”. În fiecare caz concret, Curtea va stabili dacă investigaţia a fost „efectivă”. Principalele elemente în baza cărora Curtea evaluează dacă investigaţia a fost „efectivă” sînt: pretinşii paşi necesari neîntreprinşi de organul care efectuează investigarea, independenţa acestui organului, posibilitatea organului de a efectua toată gama de acţiuni necesare, implicarea persoanelor apropiate defunctului la investigarea cauzei şi promptitudinea cu care ea a fost efectuată (a se vedea hot. Paul and Audrey Edwards vs. Regatul Unit, 14.03.2002, §74-87).

(c) Convenţia ar putea impune statelor şi obligaţia de a întreprinde măsuri pentru a asigura viaţa persoanelor care se află sub „jurisdicţia” sa (a se vedea hot. LCB vs. Regatul Unit, 09.06.1998). Această obligaţie implică şi protecţia vieţii împotriva unui pericol iminent care vine de la o persoană privată (a se vedea Osman vs. Regatul Unit,


28.10.1998). Totuşi, Convenţia se referă doar la drepturile „civile şi politice” şi nu a fost elaborată pentru a garanta drepturi economice. Astfel, art.2 nu impune statelor să garanteze un anumit nivel de trai.

Aspecte specifice: În cazul decesului unei persoane aflate în custodia autorităţilor, există prezumţia că ea a fost cauzată din vina statului (hot. Tais vs. Franţa, 01.06.2006, §84). Dispariţia acestor persoane în circumstanţe neclare ar putea fi imputabilă statului. Executarea judiciară care poate avea loc ca urmare a extrădării/expulzării persoanei este imputabilă statului care expulzează/extrădează (mutatis mutandis hot. Soering vs. Regatul Unit, 07.07.1989, §81-91).

interZicerea torturii

i. obiective de referinţă:

să deţină cunoştinţe despre prohibiţia absolută a oricăror excepţii de la ͵interdicţia referitoare la tortură şi la tratamentele inumane şi degradante; să explice în ce constă evaluarea standardului „nivelului minim de severitate” ͵pentru a stabili dacă faptele constituie o încălcare a articolului 3 al Convenţiei; să distingă diferenţa dintre tortură şi tratament inuman şi degradant; ͵să determine ce constituie un tratament sau o pedeapsă inumană şi degradantă ͵în cazurile cînd persoana este pedepsită conform legii;să cunoască sarcina şi standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” ͵în cazul în care o persoană este arestată sau deţinută; să argumenteze de ce lipsa tratamentului medical adecvat în cazul în care o ͵persoană este privată de libertate poate constitui tratament inuman în sensul articolului 3;să descrie, prin prisma jurisprudenţei CEDO, particularităţile aplicării articolului ͵3 în cazurile persoanelor supuse unei ameninţări serioase a sănătăţii în urma extrădării sau expulzării acestora; să relateze despre obligaţia statului de a efectua fără discriminare rasială sau de ͵alt gen al investigaţiilor eficace, atunci cînd o persoană pretinde că este victima unui abuz legat de articolul 3.


Art.3 al Convenţiei, intitulat „interzicerea torturii”, prevede următoarele:„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante”.Art.3 interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane

ori degradante indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei (a se vedea, spre exemplu, hot. Labita vs. Italia, nr.26772/95, §119).

Aplicabilitatea: Art.3 nu interzice orice fel de tratament inconfortabil. Tratamentul trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a cădea sub incidenţa art.3. Evaluarea acestui nivel minim este, prin natura lucrurilor, relativă; el depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata maltratării, consecinţele sale fizice şi psihice

57Partea I

şi, în unele cazuri, de sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea hot. Irlanda vs. Regatul Unit, 18.01.1978, §162). Astfel, în cauza Becciev vs. Moldova Curtea a constatat că suferinţele cauzate reclamantului prin detenţia lui în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Inspectoratului General de Poliţie Chişinău timp de 37 de zile au depăşit nivelul minim de severitate, iar în cauza Şarban vs. Moldova suferinţele cauzate reclamantului prin detenţia sa timp de 96 de zile în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC nu au depăşit nivelul minim de severitate.

Definiţii: Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, atunci cînd inter alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni corporale sau suferinţe fizice sau psihice intense (hot. Becciev vs. Moldova, 04.10.2007, §39).

Curtea a considerat un tratament ca fiind „degradant”, atunci cînd el a cauzat victimelor sentimente de frică, îngrijorare şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea Kudla vs. Polonia, nr.30210/96, §92). Pentru a determina dacă o anumită formă de tratament este „degradantă” în sensul articolului 3, Curtea va lua în calcul dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acest tratament a afectat negativ personalitatea ei, într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude categoric o constatare a violării articolului 3 (a se vedea hot. Becciev vs. Moldova, 04.10.2005, §39).

Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept „tortură”, Curtea ia în calcul definirea acestui termen în dreptul internaţional (a se vedea Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §426). Articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante prevede în acest sens următoarele:

„…termenul tortură desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau suferinţă sînt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane...”.

Calificarea tratamentului nu contează pentru stabilirea violării art.3 ci, aparent, pentru semnalizarea gravităţii violării.

Obligaţii impuse: În linii mari, obligaţiile negative impuse de art.3 al Convenţiei sînt similare celor impuse de art.2 al Convenţiei. Astfel, orice tratament care vine de la autorităţi şi care depăşeşte „nivelul minim de severitate” implică automat violarea art.3.

În temeiul art.3 statul aste obligat să asigure deţinuţilor condiţii care sînt compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inevitabil inerent detenţiei şi ca, avînd în vedere exigenţele detenţiei,


sănătatea şi integritatea persoanei să fie în mod adecvat asigurate, printre altele, prin acordarea asistenţei medicale necesare (a se vedea, Kudla vs. Polonia citată mai sus, §94). Astfel, în anumite circumstanţe, justificarea de către stat a necesităţii aplicării tratamentului/comportamentului destul de dur poate să excludă violarea Convenţiei (a se vedea hot. Ramirez Sancez vs. Franţa, 04.07.2006, §125-150). Pentru a avea mai multe informaţii despre condiţiile concrete de detenţie, Curtea foloseşte ca pe o sursă sigură rapoartele Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante.

Prescripţiile cu privire la tratamentul medical care urmează a fi acordat deţinu-ţilor trebuie urmate fără întîrzieri şi în mod adecvat (a se vedea hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006, §112-118). Pe de altă parte, Convenţia nu impune o obliga-ţie de acorda, pe bani publici, toată gama de servicii medicale nedeţinuţilor care nu îşi pot plăti tratamentul (a se vedea dec. Pentiacova ş.a. vs. Moldova, 04.01.2005).

Obligaţiile pozitive sînt, de asemenea, de o întindere şi interpretare similară celor cu privire la art.2.

interZicerea Sclaviei şi a Muncii ForŢate

Sclavia şi munca forţată sînt interzise de Convenţie prin articolul 4 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.2. Nimeni nu poate fi constrîns să execute o muncă forţată sau obligatorie.3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile

prevăzute de art.5 din prezenta Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale”.

Definiţii: „Sclavia” este definită în art.1 al Convenţiei cu privire la sclavie (1926): „Statutul sau condiţia persoanei asupra căreia orice sau toate drepturile cu privire

la proprietate sînt exercitate”.„Aservirea” este definită în art.7 al Convenţiei adiţionale cu privire la abolirea scla-

viei, vînzării de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclaviei (1956). În sensul art.4 al Convenţiei, acest termen semnifică obligaţia de a presta servicii altcuiva im-pusă prin constrîngere şi care urmează a fi legat de conceptul de „sclavie” (a se vedea hot. Siliadin vs. Franţa, 26.07.2005, §124). Distincţia dinte „sclavie” şi „aservire” ţine de intensitate.

„Munca forţată sau obligatorie” este munca efectuată de către lucrător nevoluntar, cînd cerinţa de o efectua este injustă sau asupritoare, sau cînd lucrul în sine implică o privaţiune inevitabilă (a se vedea dec. X vs. Olanda, 03.05.1983).

59Partea I

Obligaţii impuse: Termenii din alin. 3 nu ar trebui să genereze interpretări diferite. Termenul „obligaţii civile normale” va fi interpretat în lumina obligaţiilor civile impuse în Statele Părţi la Convenţie.

Urmează de reţinut că „libertatea personală este un drept inalienabil la care o persoană nu poate renunţa” (a se vedea raportul Comisiei în cauza De Wilde, Ooms şi Versyp vs. Belgia, 19.07.1969). Acest principiu nu permite aservirea benevolă.

SpeţeSpeţa 1 omorîrea unei persoane din activităţi antiteroristeÎn după-amiaza zilei de 30 mai 2000, B şi soţia acestuia C, membri ai unei grupări

teroriste din Orientul Apropiat urmau să fie arestaţi şi dezarmaţi de către autorităţile statului Y în baza acuzaţiei de a plănui un atac terorist asupra locuitorilor capitalei. Atacul urma să aibă loc pe o arteră principală cu trafic intens, prin plasarea unei bombe într-o maşină şi detonarea acesteia printr-o reţea de comunicare prin radio.

Anterior datei de 30 mai 2000, D – comisarul poliţiei din capitală, a format o echipă de intervenţie care urma să aresteze pe cei doi terorişti. În dimineaţa zilei în care, conform informaţiilor deţinute, era planificat atacul terorist, Comisarul de poliţie a ţinut o şedinţă a echipei de intervenţie. În cadrul şedinţei, acesta a informat ofiţerii de poliţie despre existenţa unei şanse mari ca, la desfăşurarea atacului terorist, B şi C să aibă asupra lor un dispozitiv mic cu buton pentru detonarea bombei, ceea ce însemna că soldaţii vor avea foarte puţin timp pentru a-i imobiliza pe terorişti. S-a discutat, de asemenea, posibilitatea ca teroriştii să detoneze bomba dacă erau provocaţi şi urmările grave soldate cu sute de vieţi omeneşti ale recentului incident provocat de membrii aceleiaşi grupări teroriste. Au fost prezentate fotografiile celor doi suspecţi. Comisarul a explicat, de asemenea, ofiţerilor de poliţie care formau echipa de intervenţie, despre aspectele privind utilizarea mortală a armelor de foc. Totodată a fost discutată posibilitatea ca informaţia deţinută să fie falsă, avînd în vedere că era dificil de găsit un loc de parcare pe artera în cauză. S-a analizat, de asemenea, opţiunea arestării lui B şi C pe porţiunea de drum de lîngă reşedinţa lor, care prezenta un loc deschis de şosea, însă aceasta nu a fost urmată avînd în vedere importanţa colectării de probe în perspectiva unui proces judiciar al celor doi teroriştilor periculoşi, care puteau fi prinşi în flagrant. Comisarul a elaborat, de asemenea, un plan de urmărire a teroriştilor – de la reşedinţa lor spre artera principală – şi a ordonat încercuirea zonei pe o rază de 200 m precum şi identificarea tuturor drumurilor de acces.

Operaţiunile de urmărire a teroriştilor au început la orele 15.20 în ziua de 30 mai 2000. Doi membri de serviciu ai echipei de intervenţie, îmbrăcaţi în civil şi înarmaţi, au urmărit pe B şi soţia lui pe autostradă pînă la intrarea în oraş, unde au fost înlocuiţi de o altă pereche de ofiţeri de poliţie, îmbrăcaţi în civil. B, care era la volan, a oprit autovehiculul într-o parcare din zona aflată sub observaţie, vis-a-vis de o bancă. Poliţistul din maşina de supraveghere a văzut bărbatul şi femeia încuind maşina şi cercetînd locul unde aceasta fusese parcată. În continuare, cei doi s-au îndreptat spre sudul oraşului, lăsînd maşina în urmă. Comisarul a dat ordin unui poliţist să examineze maşina. Acesta s-a întors cu certitudinea că vehiculul este o „posibilă maşină capcană”.


Peste 20 minute cei doi suspecţi au fost văzuţi vorbind unul cu altul, iar C mişcîndu-şi braţul în mod suspect în zona buzunarului de la haină. Comisarul a ordonat arestarea şi dezarmarea teroriştilor. Cînd poliţiştii se aflau la aproximativ 10 metri distanţă de B şi C, B a început să fugă pe stradă în jos. C a fost arestată imediat, iar poliţistul G, care nu a putut să-l oprească pe B, a început urmărirea. Toate patrulele au fost imediat anunţate de începerea urmăririi. La a patra intersecţie, B a întors spre o stradă cu trafic intens. B se apropia de strada aglomerată şi G a tras în B. Aparent glonţul a străpuns capul lui B, care a fost dus imediat la spital. B a decedat în scurt timp de la internare, cauza decesului fiind leziunea lăsată de arma de foc. Mai tîrziu, raportul de expertiză balistică a confirmat că B a fost împuşcat din arma lui G.

În cadrul anchetei care a urmat, martorii interogaţi - ofiţerii de poliţie - au declarat că nu l-au văzut pe G trăgînd în B din cauza obstacolelor, dar au auzit „cel puţin două împuşcături”. Pe 15 iulie 2000, procurorul a refuzat în pornirea urmăririi penale, deoarece G. nu a făcut uz de forţă letală în exces, aceasta fiind necesară pentru a aresta un terorist periculos şi deci justificată. Avocaţii reclamanţilor au avut posibilitatea examinării martorilor-cheie şi, de asemenea, au avut posibilitatea înaintării oricăror cereri şi demersuri pe parcursul anchetei, însă nu au putut obţine începerea urmării penale faţă de ofiţerul de poliţie G.

Urmaşii lui B au cerut în procedura în faţa Curţii adoptarea unei decizii care să stabilească că omorul lui B constituie o încălcare a articolului 2 al Convenţiei de către statul chemat în judecată. De asemenea, reclamanţii au cerut constatarea de către Curte a încălcării art.2 sub aspect procedural, datorită omisiunii autorităţilor de a interoga toţi poliţiştii implicaţi în incident şi de a analiza complet dinamica focurilor de armă.

Stabiliţi dacă se poate considera că uciderea lui B a constituit un amestec al 1. statutului în ceea ce priveşte respectarea dreptului la viaţă al lui B, garantat de articolul 2 al Convenţiei? Dacă da, atunci „folosirea forţei”, care a dus la lipsirea de viaţă a lui B, a fost mai mult decît „absolut necesară” pentru a atinge scopurile stabilite în subparagrafele (a) (b) sau (c) ale articolului 2?Explicaţi dacă procedurile de anchetă au constituit un mecanism investigativ 2. adecvat, în sensul articolului 2 al Convenţiei?

Speţa 2dreptul la viaţă al fătului nenăscutA locuia de 5 ani într-un apartament cu partenerul său B, fără a fi căsătoriţi. În

luna mai 2002, A a aflat că este însărcinată şi B a convenit cu A să păstreze copilul, B luînd asupra lui obligaţia de a creşte şi întreţine copilul după naştere. Ulterior, în primele luni de sarcină, în timpul unui control medical, A a aflat că a contractat o infecţie, ceea ce putea duce la moartea nou-născutului sau malformaţii fetale, cu consecinţe pentru făt. Infecţia putea, de asemenea, să reducă semnificativ calitatea vieţii copilului, dacă acesta ar supravieţui infecţiei prenatale. Nerespectînd înţelegerea cu B, din cauza infecţiei, A a întrerupt cursul sarcinii prin chiuretaj, în primul trimestru al acesteia.

61Partea I

Pentru omor intenţionat, B a trimis împotriva lui A o plîngere la Procuratura din oraş. Luînd în consideraţie faptul că în acord cu legea penală a statului în cauză, dreptul la viaţă este recunoscut numai după naştere, Procuratura a refuzat începerea urmării penale, reţinînd că faptele nu întruneau elementele constitutive ale infracţiunii. Ca urmare, împotriva refuzului Procuraturii, B a introdus o acţiune la judecătorul de instrucţie, însă autorităţile au respins şi această plîngere.

În drept, în procedura în faţa Curţii Europene, reclamantul B a invocat violarea articolului 2 al Convenţiei. El a argumentat că statul, parte la Convenţie, este obligat să adopte o legislaţie care să incrimineze asemenea fapte, garantînd dreptul la viaţă.

Estimaţi dacă dreptul de întrerupere a sarcinii reglementat lui A de legislaţia 1. statutului e compatibilă cu prevederile art.2 paragraful 1 al Convenţiei.Explicaţi ce soluţie aţi fi dat speţei în cazul în care întreruperea sarcinii ar fi fost 2. făcută de A la o fază mai avansată a acesteia?

Speţa 3 articolul 3La 21 august 2007, A.D. în vîrstă de 14 ani a fost reţinut de un poliţist. A.D. se afla

în afara orelor de serviciu şi juca jocuri de noroc în loc public.Poliţistul a dus băiatul la o staţie de autobuz din apropriere, solicitînd colegilor

întăriri.Părinţii lui A.D., care lucrau împreună la staţia de autobuz, au cerut eliberarea băiatu-

lui. Drept confirmare că va lua măsurile corespunzătoare, tatăl şi-a lovit băiatul cu un băţ. Între timp, au mai sosit doi poliţişti la faţa locului.Între părinţii băiatului şi poliţişti s-a iscat un conflict. Lui A.D. şi tatălui său li s-au

aplicat cătuşele şi ambii au fost obligaţi să se urce într-o maşină de poliţie. Au fost duşi la secţia de poliţie, unde au fost ţinuţi două ore, fiind apoi eliberaţi fără a li se aduce vreo învinuire.

A.D. declară că poliţiştii din secţie l-au lovit cu un pistol, cu bastoanele şi cu pumnii în stomac.

La 24 august 2007, A.D. s-a prezentat la un medic legist care a constatat un hematom pe faţa exterioară a antebraţului drept, trei hematoame în regiunea toracică, un hematom la ceafă şi cinci excoriaţii în zona toracică.

La 24 august 2007, părinţii lui A.D. au depus plîngere la Comisariatul de Poliţie orăşenesc şi la Ministerul Afacerilor Interne, invocînd că băiatul lor a fost maltratat de trei poliţişti. Au solicitat investigarea cazului şi atragerea celor trei poliţişti la răspundere penală.

Plîngerea a fost repartizată colonelului P. de la Comisariatul de Poliţie orăşenesc, care a luat explicaţii de la părinţi şi a cerut explicaţii ce la cei trei poliţişti.

La 30 august 2007, colonelul P. a refuzat să pornească dosar penal pe motiv că băiatul a fost bătut de tatăl său în staţia de autobuz, şi nu de poliţişti.

Părinţii au depus plîngeri procurorului raional şi Procurorului General insistînd că băiatul lor a fost bătut de cei trei poliţişti.

Procurorul a solicitat materialele cazului de la Inspectoratul General de Poliţie şi după studierea lor a decis printr-o rezoluţie neînceperea urmăririi penale. Această


rezoluţie a fost menţinută prin încheierea judecătorului de instrucţie din 11 septembrie 2007, care a conchis că A.D. a fost eliberat la 21 august 2007, iar leziunile corporale au fost stabilite la 24 august 2007 şi nu este exclus că ele au fost cauzate după eliberarea de la secţia de poliţie.

A.D. pretinde că a fost violat art.3 CEDO.

Stabiliţi dacă statul şi-a onorat obligaţia pozitivă în temeiul art.3 al CEDO de a ancheta plîngerea cu privire la maltratare?

Speţa 4 articolul 3În perioada arestului preventiv (18 octombrie 2002 - 10 noiembrie 2002), I.V. a

fost deţinut în Izolatorul Anchetei Preventive al Ministerului Justiţiei din municipiul Chişinău.

I.V. pretinde că a fost deţinut într-o celulă de 21 m2, în acelaşi timp împreună cu zece persoane. În celulă se găseau patru paturi din metal cu două nivele, fără saltele sau cuverturi.

Fumatul în celulă nu era interzis, iar deţinuţii fumau. I.V. susţine că la internare suferea de astm şi din cauza expunerii sale la fum de ţigară a suferit mai multe crize de astm, care aveau loc de două sau trei ori pe zi. I.V. invocă că a solicitat de multe ori asistenţă medicală de la medicul închisorii, însă aceasta i-a fost refuzată. I s-a spus că penitenciarul nu dispune de medicamentele necesare. I.V. a fost nevoit să beneficieze doar de medicamentele aduse de familia sa.

De asemenea, I.V. susţine că fereastra celulei era închisă cu jaluzele, astfel fiind imposibilă aerisirea. Celula nu era asigurată cu sistem de ventilare, fiind foarte umedă.

Jaluzele de la ferestre împiedicau pătrunderea luminii în celulă. În pofida acestui fapt, administraţia închisorii limitase asigurarea cu energie electrică a celulelor la doar şase ore pe zi. Din această cauză deţinuţii trebuiau să stea în întuneric şi să întîmpine mari dificultăţi în pregătirea hranei.

Celula era asigurată cu apă rece doar timp de 8 ore pe zi. Accesul la apă caldă era limitat la o singură dată în 15 zile.

Nu existau locuri amenajate pentru spălatul şi uscatul hainelor. Deţinuţii erau nevoiţi să-şi usuce hainele în celulă.

Din cauza asistenţei medicale insuficiente şi a condiţiilor necorespunzătoare de igienă, celulele erau infectate cu păduchi şi rîie. Deţinuţii erau expuşi diferitelor boli infecţioase ca tuberculoza, boli de piele şi respiratorii.

WC-ul era situat la 1,5 m de sala de mese şi era în permanenţă descoperit. Era imposibilă prevenirea mirosului din cauza lipsei unei asigurări adecvate cu apă şi detergenţi. Hrana servită deţinuţilor era de o calitate foarte proastă.

I.V. pretinde că prin detenţia sa în astfel de condiţii a fost violat art.3 CEDO.

Stabiliţi dacă în condiţiile de mai sus, detenţia lui I.V. a depăşit „nivelul minim de 1. severitate”? Argumentaţi răspunsul.Dacă detenţia depăşeşte „nivelul minim de severitate”, calificaţi tratamentul 2. (tortură, tratament inuman sau tratament degradant).

63Partea I

tema 7. drePtul la libertate şi SiguranŢĂ


să definească noţiunea de „privare de libertate”; ͵să determine şi să caracterizeze excepţiile cînd o persoană poate fi lipsită de ͵libertate;să descrie legalitatea privării de libertate în cadrul unei proceduri penale; ͵să enumere alte justificări ale privaţiunii de libertate; ͵să explice esenţa obligaţiei de a furniza în cel mai scurt termen motivele ͵arestării;să argumenteze obligaţia statului de a aduce prompt orice persoană deţinută ͵în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare;să estimeze dreptul de a depune un recurs împotriva arestării sau reţinerii ͵persoanei cu scopul stabilirii legalităţii detenţiei;să interpreteze dreptul la reparaţii ale victimei supuse unei arestări sau reţineri ͵ilegale;să analizeze cauzele moldoveneşti în care Republica Moldova a fost condamnată ͵pentru încălcarea art.5 CEDO;să propună îmbunătăţirea legislaţiei Republicii Moldova în aspectul excluderii ͵unei privări de libertate ilegale.


(a) Chestiuni generaleArticolul 5 al Convenţiei prevede următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit

de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent;b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea

la o hotărîre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.


2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii”.

Art.5 garantează dreptul la „libertate” şi dreptul la „siguranţă”. O ingerinţa în dreptul la libertate apare în cazul lipsirii de facto de libertate. Curtea încă nu a dat o definiţie clară dreptului la siguranţă, însă l-a invocat în contextul dispariţiilor suspecte.

Drepturi asemănătoare sînt prevăzute în art.1 (interzicerea de privare de libertate pentru datorii) şi art.2 (libertatea de circulaţie) al Protocolului nr.4 la Convenţie.

Para.1 stabileşte cazurile legitime exhaustive în care o persoană poate fi lipsită de libertate. Para.2 stabileşte modul de înştiinţare despre lipsirea de libertate. Para.3 stabileşte modul de autorizare a arestării persoanei bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni. Para. 4 garantează dreptul la un recurs împotriva legalităţii detenţiei aplicate în temeiul §1 şi stabileşte modul de examinare a recursului. Para.5 instituie dreptul la reparaţii pentru lipsirea ilegală de libertate.

Propoziţia 2 a §1 instituie prezumţia de libertate, conform căreia orice persoană trebuie să fie liberă decît pentru cazurile lipsirii de libertate prevăzute de lit. a)-f) ale §1. Art.5 impune şi obligaţia pozitivă de a întreprinde măsuri pentru a înlătura riscul de dispariţie a persoanei (hot. Timurtas vs. Turcia, 13.06.2000, §103).

(b) Conceptul de „lipsire de libertate”Curtea nu a definit ce este „dreptul la libertate”, însă s-a pronunţat, în termeni

generali, ce ar însemna lipsirea de libertate. Dreptul la libertate se referă la libertatea fizică a persoanei. Prin „drept la libertate” se urmăreşte ca nimeni să nu fie lipsit de libertate într-un mod arbitrar (hot. Guzzardi vs. Italia, 06.11.1980, §92).

Curtea a făcut o distincţie între „limitarea libertăţii” şi „lipsirea de libertate”. Diferenţa dintre aceste două concepte este mai degrabă una de intensitate decît una de natură sau substanţă (idem. §93). Pentru a stabili dacă o persoană a fost lipsită de libertate, punctul de început trebuie să fie situaţia concretă, urmînd a fi luate în calcul toate aspectele: tipul, durata, efectele şi modul de implementare a măsurii (hot. Engel ş.a vs. Olanda, 08.06.1976, §58-59).

În cauza Guzzardi, Curtea constatat că deţinerea unei persoane suspectate de apartenenţă la Mafia, timp de 16 luni, pe o insulă cu suprafaţa de 2.5 km2 cu alte persoane asupra cărora planau aceleaşi suspiciuni, în condiţiile în care el nu putea părăsi insula; familia nu avea condiţii să trăiască împreună cu el; persoana nu avea

65Partea I

şanse să se angajeze; toate convorbirile telefonice şi vizitele trebuiau să fie autorizate de poliţie, iar orice încălcare a regimului era sancţionat cu încarcerarea, reprezenta o lipsire de libertate. Curtea a mai constatat că reprezintă lipsire de libertate şi deţinerea unei persoane într-un hotel din zona de tranzit a aeroportului timp de 20 de zile, pe motiv că paşaportul persoanei era fals, cu posibilitatea de a reveni în ţara de origine sau în o altă ţară ce-l va primi (Amuur vs. Franţa, hot. 25.06.1996).

(c) Excepţiile în care o persoană poate fi lipsită de libertateToate aceste excepţii sînt înscrise în art.5 §1 al Convenţiei. Lipsirea de libertate

urmează să fie, în primul rînd, „potrivit căilor legale”. Această „cale legală” trebuie să fie accesibilă şi suficient de previzibilă. În cauza Amuur vs. Franţa (hot. 25.06.1996) o instrucţiune nepublicată privind modul de deţinere a solicitanţilor de azil nu a constituit o „lege” în sensul Convenţiei, deoarece nu era accesibilă pentru reclamant şi avocatul lui, nu acorda garanţii împotriva detenţiei arbitrare şi nu permitea contestarea în justiţie. În cauza Baranowski vs. Polonia (hot. 28.03.2000), Curtea a constatat că practica constantă, conform căreia după transmiterea dosarului în judecată, necesitatea deţinerii sub arest nu mai era revizuită, nu era insuficient de clară pentru a fi previzibilă şi lăsa spaţiu pentru abuzuri.

(i) O persoană poate fi lipsită de libertate în temeiul lit.a) doar „în temeiul unei condamnări pronunţate de un tribunal competent”. Termenul de „condamnare” înseamnă constatarea vinovăţiei în comiterea unei abateri, care poate fi chiar disciplinară sau administrativă (hot. Engel ş.a. vs. Olanda, 08.06.1976, §68).

Cuvîntul „tribunal” se referă în primul rînd la un corp „stabilit de lege”, satisfăcînd un număr de condiţii, care include: independenţa, imparţialitatea, şi garanţiile unei proceduri judiciare echitabile (a se vedea De Wilde, Ooms and Versyp vs. Belgia, hot. 28.05.1970, §78). Astfel, „deoarece scopurile articolului 5 sînt de a proteja individul de la acţiuni arbitrare (a se vedea hot. Stafford vs. Regatul Unit, nr.46295/99, §63), o «condamnare» nu poate fi rezultatul unei încălcări flagrante a legii” (hot. Drozd şi Janousek vs. Franţa şi Spania, 26.06.1992, §110).

Această prevedere nu limitează cu nimic modul de executare a unei „condamnări” sau durata detenţiei impuse acesteia.

(ii) O persoană poate fi lipsită de libertate în temeiul lit. b) doar pentru „nesupunerea la o hotărîre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”.

Prin „nesupunerea la o hotărîre pronunţată” se înţelege inter alia asigurarea prezenţei în justiţie pentru nesupunere la citaţii (dec. GK vs. Austria, 16.10.1996), încarcerarea pentru neplata unei amenzi (dec. Tyrell vs. Regatul Unit, 04.09.1996), conformarea cu o încheiere menită să menţină ordinea (dec. Santa Cruz Riuz vs. Regatul Unit, 22.10.1997; hot. Steel ş.a. vs. Regatul Unit, 23.09.1998).

Prin „garantarea executării unei obligaţii prevăzute de lege” se înţelege inter alia încarcerarea pentru refuzul de a plăti impozitele locale (hot. Benham vs. Regatul Unit, 10.06.1996). Obligaţia prevăzută de lege trebuie să fie specifică. Este contrară art.5 §1 lit.b) lipsirea de libertate a unei persoane pentru asigurarea respectării unor obligaţii cu caracter general (hot. Engel ş.a. vs Olanda, 08.06.1976, §69) sau a persoanelor suspectate de terorism (Lawless vs. Irlanda, Rap.Comm. 19.12.1959).


(iii) O persoană poate fi lipsită de libertate în temeiul lit.c) doar „în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente” şi doar cînd „există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia”.

Motivele vor fi „verosimile” atunci cînd vor exista fapte sau informaţii care ar sa-tisface un observator obiectiv (hot. Erdagoz vs. Turcia, 22.10.1997). Pentru acesta, doar aplicarea testului subiectiv nu este suficientă (hot. Fox, Campbell and Hartley vs. Regatul Unit, 30.08.1990). Pentru combaterea terorismului un standard mai jos de „motivare verosimilă” a putea fi admisă, însă unele motive obiective trebuie totuşi să existe. În cauza Labita vs. Italia (hot. 06.04.2000) o probă indirectă necoroborată a unui informator anonim nu a fost suficientă pentru a constata existenţa „motivelor verosimile” în apartenenţa reclamantului la grupări de tip Mafia. Mai mult, lipsirea de libertate a persoanelor apreciate de conducerea ţării ca fiind periculoase pentru ordi-nea publică şi securitatea naţională nu este permisă de art.5 §1c) (cauza Greek, 1969).

Termenul „infracţiune” este similar cu cel de abatere penală. Deşi clasificarea abaterii conform dreptului naţional ar putea să difere de la un stat la altul, Curtea ia în calcul următoarele elemente cînd stabileşte dacă este vorba de o „ infracţiune”: a) natura abaterii pentru care se cerea „acuzaţia” (hot. Öztürk vs. Germania, 21.02.1984, §53); b) severitatea pedepsei aplicate – scopul punitiv al pedepsei (hot. Lutz vs. Germania, 25.08.1987, § 55); c) situaţia persoanei supusă „acuzaţiei”(hot. Capmbell and Fell vs. Regatul Unit, 28.06.1984); şi d) calificarea sancţiunii conform dreptului naţional (hot. Escoubet vs. Belgia, 28.10.1999, §32).

(iv) detenţia unui minor în temeiul lit.d) este legitimă doar atunci cînd ea a fost „hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente”.

Deşi în Europa nu există o unanimitate, este recomandabil să fie considerate minori persoanele sub 18 ani (Res.CM (72)29). Curtea a căzut de acord că o persoană sub 18 ani poate fi lipsită de libertate pentru educaţia sub supraveghere (Koniarska vs. Regatul Unit, dec. 12.10.2000), chiar dacă vîrsta de absolvire a şcolii medii în Regatul Unit este de 16 ani.

În cazul „educaţiei sale sub supraveghere” scopul trebuie să fie educativ. Într-un caz (hot. Bouamar vs. Belgia, 29.02.1988) detenţia unui minor violent, timp 119 din 291 de zile, într-o închisoare pentru adulţi, unde însă nu erau facilităţi pentru educaţie sub supraveghere, pe motiv că un loc mai potrivit nu a putut fi găsit, a fost recunoscut ca fiind contrar art.5 §1 lit.d).

Atunci cînd este vorba de „aducerea minorului în faţa autorităţilor competente”, adu-cerea poate făcută şi pentru un alt scop decît educaţia lui. Aceasta însă nu înseamnă că un minor nu poate supus celorlalte măsuri de lipsire de libertate prevăzute de art.5 §1.

(v) Detenţia unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond în temeiul lit.e) nu trebuie numaidecît să fie dispusă de un tribunal.

Vagabonzii sînt persoanele care nu au un domiciliu stabil, mijloace de subzistenţă şi un loc de muncă sau ocupaţie permanentă (hot. De Wilde, Ooms and Versyp vs.

67Partea I

Belgia, 18.06.1971). Chiar dacă persoana însăşi s-a adresat la poliţie cu cererea de a fi admisă într-o instituţie pentru vagabonzi, aceasta nu duce la cedarea dreptului la libertate. Vagabonzii pot fi lipsiţi de libertate pentru protecţia ordinii publice. Cînd este vorba de protecţia ordinii publice, o studiere minuţioasă a necesităţii lipsirii de libertate urmează să aibă loc în fiecare caz concret (idem, §65).

Pentru a proteja persoanele alienate, Curtea a elaborat un triplu test care urmează a fi respectat (a se vedea hot. Witerwerp vs. Olanda, 24.10.1979): a) prezenţa alienării mentale trebuie să fie stabilită prin probe medicale obiective; b) boala mentală trebuie să determine necesitatea protecţiei pacientului sau altor persoane; şi c) decizia de lipsire de libertate necesită justificare în mod continuu. În cauza Varbanov vs. Bulgaria (hot. 05.12.2000), a constituit o violare a Convenţiei amplasarea unei persoane care avea o reputaţie de persoană violentă, într-o instituţie psihiatrică, timp de 20 de zile. Detenţia a avut loc fără probe medicale care ar confirma alienarea mentală. Curtea a acceptat în acest caz că o persoană poate fi deţinută o perioadă scurtă şi fără probe medicale, pentru a o proteja.

Chiar dacă persoana a fost tratată, aceasta încă nu înseamnă eliberarea imediată şi necondiţionată. Reţinerea eliberării, însă, nu urmează să determine reţineri pe perioade nejustificat de mari (a se vedea hot. Johnson vs. Regatul Unit, 24.10.1997).

Termenul „alcoolic” are un sens autonom şi identifică persoana care are o dependenţă (clinică) de alcool. Detenţia acestor persoane este necesară pentru motive de tratament sau pentru prevenirea pericolului pentru public fie însăşi persoana dependentă de alcool (hot. Litwa vs. Polonia, 04.04.2000). Această prevedere nu este aplicabilă pentru reţinerea persoanelor bete, care nu sînt alcoolice.

Aceleaşi standarde se aplică şi în raport cu toxicomanii sau persoanelor dependente de droguri. Nu este permisă detenţia persoanelor HIV infectate în cazul în care acestea respectă instrucţiunile legale şi nu transmit cu bună ştiinţă boala unor alte persoane (hot. Enhorn vs. Suedia, 25.01.2005). În cazul în care persoana nu respectă indicaţiile medicului, aceasta poate fi izolată pentru a preîntîmpina transmiterea bolii, însă Guvernul va avea sarcina să demonstreze necesitatea izolării.

Art.5 §1 lit.e) nu face referire la termenele de detenţie. Aparent, Convenţia lasă la discreţia Guvernelor determinarea perioadei de detenţie în temeiul acestei norme. Se pare, însă, că detenţia urmează a fi justificată prin starea sănătăţii persoanei şi a intereselor publicului larg (Varbanov vs. Bulgaria, hot. 05.10.2000).

(vi) detenţia unui străin în temeiul lit. f) trebuie să fie menită de „a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu” sau dacă „împotriva lui se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare”. În această situaţie nu este cerută justificarea detenţiei, fiind suficientă existenţa unei proceduri de deportare sau extrădare pentru a proba necesitatea detenţiei. Detenţia este permisă nu doar cînd persoana se poate sustrage de la extrădare sau deportare (hot. Chahal vs. Regatul Unit, 15.11.1996, §112). Atît timp cît decizia de expulzare a respectat procedurile legale, justificarea acesteia nu are relevanţă (idem, §112). Convenţia însă poate fi încălcată în cazul în care, pe durata examinării deportării, autorităţile nu au dat dovadă de „diligenţa cuvenită” (hot. Kolompar vs. Belgia, 24.09.1992, §37-43).


(d) Înştiinţarea asupra motivelor arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa

În temeiul paragrafului 2, oricărei persoane trebuie să i se aducă la cunoştinţă, într-un limbaj simplu, non-tehnic, pe care-l poate înţelege, motivele esenţiale de fapt şi de drept ale arestului, pentru a-i permite, dacă doreşte, să conteste legalitatea arestării (dec. Kerr vs. Regatul Unit, 07.12.1999).

Nu este clar în ce măsură urmează a fi explicate motivele şi temeiurile arestului. Luînd în considerare scopul normei, explicaţia care ar putea fi înţeleasă de o persoană de o inteligenţă medie satisface cerinţele art.5 §2 (hot. X vs. Germania, 13.12.1978).

Chiar dacă informarea urmează a fi promptă, aceasta nu trebuie să aibă loc chiar la momentul arestării. Dacă testul de promptitudine a fost respectat, Curtea va statua în fiecare caz concret, luînd în considerare circumstanţele specifice ale cauzei (dec. Kerr vs. Regatul Unit, 07.12.1999). Înştiinţarea despre motivele arestului în cîteva ore de la reţinere nu este contrar art.5 §2 (hot. Murray vs. Regatul Unit, 28.10.1994).

(e) Autorizarea arestului persoanei lipsite de libertate în temeiul art.5 §1 lit.c)Conform art.5 §3, persoana lipsită de libertate în temeiul lit.c) trebuie adusă

„de îndată” „înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”. Ea are „dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Art.5 §3 nu cere existenţa unor proceduri contradictorii. Totuşi, în lipsa acestora, garanţiile art.5 §4 urmează a fi asigurate.

Semnificaţia termenului „de îndată” este dependentă de circumstanţele fiecărei cauze. Totuşi, o interpretare a acestui termen care înlătură esenţa dreptului garantat de art.5 nu este admisă (hot. Brogan vs. Regatul Unit, 29.11.1988, §59). Astfel, Curtea a constatat că aducerea unei persoane în faţa unui judecător peste mai mult 4 zile, chiar şi cazul învinuirilor în terorism, este contrară art.5 §3 (hot. O’Hara vs. Regatul Unit, 16.10.2001).

Autorizarea acestui arest poate fi făcută atît de „un judecător” cît şi de „un alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” (ex. un procuror). Totuşi, ultimul trebuie să aibă competenţa să examineze argumentele invocate pentru autorizarea arestului şi să dispună eliberarea persoanei (hot. Scheisser vs. Elveţia, 4.12.1979, §31), indiferent de acuzaţia adusă (a se vedea hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006, §134-138). Acest magistrat trebuie să fie şi independent de părţile în procesul penal (hot. Huber vs. Elveţia, 23.10.1990, §42-43).

Detenţia în temeiul lit.c) trebuie autorizată pe o perioadă rezonabilă, şi cu o motivaţie „suficientă şi relevantă” (a se vedea hot. Becciev vs. Moldova, 04.10.2006, §53-62). O extindere motivată pentru o perioadă nedeterminată pare să fie contrară art.5 deoarece motivele invocate iniţial pentru arestare pot deveni irelevante mai tîrziu (hot. Yağcı and Sargın vs. Turcia, 08.06.1995, §52). Judecarea unei persoane în stare de arest pentru o perioadă excesiv de lungă poate constitui, în sine, o violare a art.5 §3. În acest caz, necesitatea arestării va fi determinată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze şi a motivelor invocate de părţi, luînd în considerare şi diligenţa autorităţilor la examinarea cauzei (hot. Letellier vs. Franţa, 26.06.1991, §35).

69Partea I

(f) Contestarea deciziei de lipsire de libertateSpre deosebire de art.5 §3, care se aplică doar lipsirii de libertate solicitate în temeiul

art.5 §1 lit.c), art.5 §4 se referă la toate excepţiile prevăzute în §1 al art.5. Art.5 §4 cere ca procedura urmată să aibă un caracter judiciar şi să acorde persoanei

în cauză garanţii corespunzătoare formei de privare de libertate în cauză (Jecius vs. Lituania, nr.34578/97, §100). Deşi art.5 §4 nu garantează un drept la recurs împotriva unei decizii judiciare de autorizare a arestului, un stat care stabileşte un al doilea nivel de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de eliberare din detenţie trebuie, în principiu, să acorde deţinutului, în procedura de recurs, aceleaşi garanţii ca şi în faţa primei instanţe (hot. Toth vs. Austria, 12.12.1991, §84).

Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie, întotdeauna, să asigure „egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana deţinută (a se vedea Nikolova vs. Bulgaria, nr.31195/96, §58), însă nu una atît de largă ca cea garantată de art.6 §1 al Convenţiei. Totuşi, persoana ar trebui, în principiu, să aibă un apărător, termen suficient pentru a depune recurs (a se vedea Farmakopoulos vs. Belgia, Rap.Com., 04.12.1990), sarcina probaţiunii ar trebui să aparţină autorităţilor (a se vedea hot. Hutchison Reid vs. Regatul Unit, 20.03.2003, §69-73), iar apărarea ar trebui să aibă acces adecvat la probele care au fost invocate pentru justificarea detenţiei (a se vedea hot. Lamy vs. Belgia, 30.03.1989, §29).

În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 §1c), o audiere este necesară (a se vedea, Assenov ş.a. vs. Bulgaria, hot. 28.10.1998, §162). Totuşi, prezenţa reclamantului la examinarea recursului nu va fi crucială dacă în recurs el este prezentat de avocat, iar în proceduri se examinează doar chestiuni de drept (a se vedea, dec. Becciev vs. Moldova, 05.04.2005)

Instanţa competentă nu trebuie să examineze numai respectarea cerinţelor procedurale stabilite în legislaţia naţională, ci şi caracterul temeinic al motivelor care au justificat arestul, precum şi legitimitatea scopului urmărit prin arestarea persoanei şi urmările detenţiei (a se vedea, hot. Schöps vs. Germania, nr.25116/94, §44). Atunci cînd există probe care prima facie par să aibă legătură directă cu chestiunea legalităţii detenţiei continue, este esenţial ca instanţele judecătoreşti naţionale să le examineze şi evalueze (hot. Hussain vs. Regatul Unit, 21.02.1996, §60).

Examinarea recursului urmează a fi rapidă (a se vedea hot. Şarban vs. Moldova, 04.10.2005, §118-123).

(g) Dreptul la reparaţii pentru lipsirea de libertate contrară art.5Art.5 §5 obligă statele să instituie în sistemul lor de drept dreptul la reparaţii

pentru lipsirea de libertate contrară art.5. În acest sens, este irelevant dacă lipsirea de libertate a fost legală conform dreptului naţional. Această normă nu obligă statul să prevadă dreptul la compensaţii pentru lipsirea de libertate care nu a fost contrară art.5, chiar dacă persoana a fost, în final, achitată.

Reparaţia trebuie să acopere atît prejudiciul material, cît şi cel moral. Dauna morală acordată trebuie să fie comparabilă cu daunele morale acordate de Curte în cauze comparabile. În cazul în care suma acordată nu este adecvată, reclamantul poate pretinde o violare a art.5 §5 (a se vedea dec. Attard vs. Malta, dec. 28.09.2000).


SpeţeSpeţa 1lipsirea de libertate în alte cazuri decît încarcerareaReclamantul P. revenise în ţară după o absenţă de 4 ani, cu intenţia de a începe o

mică afacere. În aeroport, la data de 5 martie 2005, acesta a fost arestat şi acuzat că a fost implicat cu ani în urmă într-o spălare de bani printr-o afacere de investiţii. El nu a opus rezistenţă atunci cînd forţele de ordine l-au arestat, direct de pe aeroportul din capitală, sub acuzaţia de corupţie.

La 7 martie 2005, la adresarea anchetatorului însărcinat cu examinarea cauzei, procurorul a eliberat un mandat prin care a dispus supravegherea specială a lui P. prin transferarea lui pe o insulă, pentru rezidenţă obligatorie pe perioada cercetărilor penale, insula fiind situată la mai puţin de 1 km de coastă. Populaţia permanentă a acesteia era alcătuită din personalul de supraveghere şi familiile lor, cîţiva antreprenori, angajaţii oficiului poştal, ai bibliotecii, ai cantinei şi ai punctului medical.

Mandatul se referea în particular la pericolul falsificării de probe şi la posibilitatea ca P. să se eschiveze de la organele de urmărire şi de judecată. La 8 martie 2005, P. a fost mutat pe insulă, pînă la transmiterea cauzei în judecată.

Condiţiile de aflare a lui P. pe insulă îl impuneau să anunţe autorităţile referitor la rezidenţa lui permanentă pe teritoriul acesteia, şi să raporteze organelor de supraveghere de două ori pe zi despre locul aflării sale, el fiind obligat să se prezinte la staţia de carabinieri. P. nu avea dreptul să părăsească locul cazării în intervalul dintre nouă seara şi şase dimineaţa, unde locuia împreună cu alte două persoane aflate, de asemenea, sub supraveghere specială. Dreptul lui P. la menţinerea contactelor cu lumea din afara insulei era monitorizat de autorităţi. Cu toate acestea, rudele lui P. îl putea vizita pentru scurt timp, în baza unei autorizaţii speciale. P. se putea angaja la unul din antreprenorii de pe insulă, însă premisele erau limitate, datorită numărului mic de oferte. Libertatea de mişcare a lui P. pe teritoriul insulei era limitată la zona de acces pe o suprafaţă de 3 km2. În plus, P. nu ar fi putut părăsi insula fără permisiunea procurorului care a ordonat transferul acestuia. Încălcarea oricăreia din regulile de conduită pe insulă se soldau cu arest.

La 9 martie, 2005 avocatul lui P. a sesizat, conform procedurii, procuratura districtuală ierarhic superioară pentru a se plînge împotriva mandatului prin care s-a dispus transferarea lui P. El a argumentat că procurorul care a dispus emiterea mandatului a ignorat reglementările art.5 paragraful 3 al Convenţiei Europene, care prevede că orice persoană arestată în condiţiile art.5 paragraful 1 lit.c) trebuie adusă de îndată în faţa unui judecător care să decidă asupra legalităţii lipsirii de libertate a acesteia. La 15 martie 2005, Procuratura a respins plîngerea avocatului, cu motivaţia că restrîngerea libertăţii de mişcare a lui P. s-a dispus în acord cu prevederile legislaţie naţionale în vigoare.

Cazul a fost trimis Curţii Europene de avocatul lui P., în termenul prevăzut de art.35 din Convenţie. Scopul plîngerii la CEDO a fost obţinerea unei hotărîri prin care să se stabilească dacă aflarea lui P. pe insulă constituie o încălcare a obligaţiilor asumate, potrivit art.5 paragraful 3, de statul parte.

Procuratura a transmis cauza lui P. în instanţa de judecată, iar P. a fost adus pe coastă şi eliberat.

71Partea I

Stabiliţi dacă deţinerea lui P. pe insulă în perioada 5 martie 2005 - 11 septembrie 2005 reprezintă o lipsire de libertate în sensul articolului 5 paragraful 1 al Convenţiei?

Speţa 2detenţia minorilor în temeiul art.5 para.1(d)A – născută în 1976 şi fiica acesteia, B – născută în 1998 au cerut statutul de

refugiat în statul X. A a sosit în statul X în august 2000 unde, la 30 octombrie al aceluiaşi an, i-a fost

acordat statutul de refugiat. După obţinerea acestuia, A a rugat pe vărul său, cetăţean al statului X, să o aducă în ţară şi pe fiica acesteia – B, care se afla în îngrijirea bunicilor în ţara lor de origine. În martie 2000, vărul lui A a ajuns cu B în aeroportul capitalei statului X. Acesta nu deţinea documentele de călătorie prin care să demonstreze dreptul său de tutore asupra copilului, astfel încît a încercat fără succes să argumenteze în faţa autorităţilor că B este fiica lui. Vărul lui A a comunicat, de asemenea, că mama lui B. a obţinut statut de refugiat pe teritoriul statului X.

Lui B i-a fost refuzat accesul în ţară, iar autorităţile statului X au iniţiat procedura de deportare, pe motiv că B nu se află în posesia documentelor reglementate străinilor pentru a intra în ţară. De asemenea, autoritatea competentă a decis că pînă la deportare, B să fie deţinută la un centru special amenajat pentru cetăţeni străini, în acord cu prevederile legii naţionale. Totodată, autorităţile au solicitat ambasadei să le comunice adresa lui B. din ţara de origine.

În perioada detenţiei lui B, mama acesteia a aplicat în numele minorei pentru obţinerea statului de refugiat în statul X, însă Oficiul pentru Străini a respins cererea lui A, motivînd că statutul său de refugiat nu se extinde şi asupra lui B. Reclamanta A a depus apel la Consiliul de Stat, argumentînd că fiica acesteia are dreptul la reîntregirea familiei, în baza prevederilor internaţionale relevante. De asemenea, dînsa a arătat că deţinerea fiicei sale într-un centru destinat adulţilor o supune pe aceasta la o situaţie de risc şi stres psihologic.

Cu toate că procedura de examinare a apelului era în curs, autorităţile statului X au deportat-o pe B în ţara ei de origine, pe motiv că aceasta nu avea documentele de călătorie necesare.

A şi B au sesizat CEDO. Reclamanţii s-au plîns în particular de violarea articolului 5 paragraful 1 lit.d) al Convenţiei.

Stabiliţi dacă detenţia lui B., la centrul special amenajat pentru cetăţeni străini, este conformă Articolului 5 paragraful 1 lit.d)?

Speţa 3 detenţia unui străin în temeiul art.5 para.1(f)Reclamantul R a sosit la punctul de trecere a frontierei statului X la 15 octombrie

2005, la punctul de control pentru trecerea frontierei solicitînd acordarea statutului de refugiat. R a pretins că are temeri de a fi persecutat pe motive de naţionalitate în ţara a cărei cetăţenie o deţine. Pînă la examinarea cererii sale, reclamantului i s-a acordat dreptul de şedere pe teritoriul statului X. Totodată, Direcţia Refugiaţi i-a comunicat lui R, că acesta trebuie să se prezinte a doua zi la opt dimineaţa la sediul Direcţiei


pentru interviu. La 16 octombrie 2005, Reclamantul a sosit la locul şi timpul indicat, unde fiind bănuit de comiterea unei infracţiuni în ţara de origine, a fost arestat şi transportat la judecătoria de sector, care a emis în privinţa sa un mandat de arest pe un termen de 15 zile.

Reclamantul a atacat decizia cu recurs la instanţa de judecată, formulînd argumente împotriva necesităţii aplicării măsurii arestării preventive, invocînd faptul că el s-a prezentat benevol autorităţilor pentru a i se acorda dreptul de a intra în ţară. Curtea de Apel a respins cererea sa, motivînd că detenţia lui R. este necesară în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni de către acesta.

În perioada detenţiei sale, R. a fost intervievat de agentul Direcţiei Refugiaţi referitor la cererea sa de a i se acorda statutul de refugiat. În baza informaţiilor colectate, la 30 octombrie 2005, Direcţia Refugiaţi a respins cererea Reclamantului de acordare a statutului de refugiat, stabilindu-se că cererea sa este vădit frauduloasă.

Reclamantul a contestat la CEDO compatibilitatea detenţiei sale cu scopul articolului 5 paragraful 1 lit.f) CEDO, întrucît el s-a predat benevol autorităţilor statului X, cerînd statutul de refugiat.

Stabiliţi dacă la CEDO este nevoie de justificarea lipsirii de libertate a lui R în temeiul art.5 paragraful 1(f)?

Speţa 4articolul 5 §4 al convenţieiLa 5 martie 2007, A a fost reţinut, fiind bănuit că a comis o sustragere. La 6 martie

2007, judecătorul de instrucţie a eliberat mandat de arest pe numele reclamantului pentru un termen de 15 zile. Judecătorul a conchis, în prezenţa lui A, însă în lipsa avocatului său, că el a influenţat un martor şi poate să se ascundă. În încheierea sa, judecătorul a făcut referire la o descifrare a convorbirilor telefonice efectuate de pe telefonul fix al reclamantului cu martorul în cauză şi la declaraţiile a 3 lucrători operativi.

La 7 martie 2007, avocatul lui A a solicitat judecătorului de instrucţie permisiunea să facă copii de pe descifrarea convorbirilor telefonice la care judecătorul a făcut referire în încheierea din 6 martie 2007. În aceeaşi zi, avocatul a fost informat că cererea sa nu poate fi satisfăcută deoarece dosarul penal, împreună cu această descifrare, a fost restituit procurorului.

La 7 martie 2007, avocatul a depus recurs la încheierea din 6 martie 2007, solicitînd casarea ei şi eliberarea lui A de sub arest pe motiv că descifrarea telefonică nu a fost discutată în şedinţă judiciară, A nu a fost asistat de un avocat, iar declaraţiile lucrătorilor operativi nu puteau fi puse la baza arestării.

La 9 martie 2007, Curtea de Apel Chişinău a numit spre examinare recursul din 7 martie 2007. În şedinţă, care a început la ora 11.00 şi la care nu era prezent reclamantul, avocatul a solicitat accesul la materialele care au servit drept motiv pentru arestarea lui A. Instanţa a admis solicitarea şi a permis accesul la documente.

Avînd acces la materiale solicitate, avocatul a constatat că este vorba de peste 100 de pagini şi că pretinsa convorbire a avut loc pe cînd A se afla la odihnă în Egipt. Avocatul a solicitat permisiunea de a face copii de pe aceste documente şi amînarea examinării recursului pentru ca A să fie adus în şedinţă şi pentru a face cunoştinţă în

73Partea I

detaliu cu descifrarea şi declaraţiile lucrătorilor operativi. Avocatul a mai invocat că prezenţa lui A a fost necesară pentru clarificarea circumstanţelor în care a avut loc pretinsa convorbire şi pentru a stabili cine a vorbit de la telefonul acestuia.

Şedinţa a fost amînată pentru o oră, instanţa invocînd că prezenţa lui A la examinarea recursului nu este obligatorie, făcînd referire la cauza Becciev vs. Moldova. La ora 12.00 şedinţa a continuat. Avocatul a invocat că el nu a reuşit să facă cunoştinţă cu descifrarea, că nu este clar în ce circumstanţe a avut loc pretinsa convorbire, că, în orice caz, convorbirea nu putea fi dusă cu reclamantul deoarece el se afla peste hotare şi a ea avut loc pînă ce reclamantul a aflat despre urmărirea penală, ceea ce nu poate reprezenta o influenţare a vreunui martor. În final, avocatul a declarat că declaraţiile lucrătorilor operativi nu au fost coroborate cu alte probe.

La 9 martie 2007, ora 13.30, Curtea de Apel a pronunţat o decizie prin care a respins recursul. Ea a notat doar că convorbirea a purtată de A, deoarece în perioada respectivă cheia de la apartamentul unde se afla telefonul de la care s-a făcut sunetul o avea doar A, şi nu există date că lacătul de la apartament a fost forţat. Conţinutul acestei convorbiri nu a fost contestat, iar faptul lipsei din ţară nu a probat de către avocat.

A a depus o cerere la CEDO pretinzînd violarea art.5 al Convenţiei prin arestarea sa şi respingerea recursului din 7 martie 2007.

Stabiliţi dacă refuzul de a permite lui A să asiste la şedinţa din 9 martie 2007 şi de 1. a extinde examinarea recursului pentru un timp mai tîrziu este în conformitate cu art.5 §4 al Convenţiei?Stabiliţi dacă interpretarea dată de Curtea de Apel conform căreia reclamantul 2. urma să demonstreze lipsa sa din ţară, este conformă art.5 §4 al Convenţiei?


tema 8. drePtul la un ProceS ecHitabil(partea i)


să definească conceptul de „judecată echitabilă”; ͵să definească sfera aplicabilităţii articolului 6 din Convenţie; ͵să definească conceptul de „drepturi şi obligaţiilor cu caracter civil” şi de ͵„acuzaţie penală împotriva sa”;să cunoască aspectele dreptului „accesului la justiţie” şi limitările ce-i pot fi aduse; ͵să explice ce înseamnă noţiunea de „tribunal independent”; ͵să aplice testul subiectiv şi obiectiv în ceea ce priveşte existenţa imparţialităţii ͵instanţei;să determine caracterul rezonabil al termenului de examinare al dosarului în ͵baza criteriilor de apreciere stabilite de Curte.


(a) Chestiuni generaleDreptul la un proces echitabil este garantat de art.6 al Convenţiei care prevede

următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-

un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în

mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune

de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”.

75Partea I

În art.6 nu este folosit termenul „justiţie”, ci „echitate”, care este principalul principiu garantat de articol. Curtea nu a definit ce înseamnă o „judecare în mod echitabil”, însă, în cauze concrete sublinia ce nu reprezintă o judecare echitabilă.

Art.6 §1 se referă atît la procedurile penale cît şi la cele civile. Celelalte paragrafe ale art.6 se referă la doar la procedurile penale. Astfel, art.6 §1 garantează publicitatea procedurilor, examinarea procedurilor în termen rezonabil, independenţa şi imparţialitatea tribunalului care examinează procedurile şi alte chestiuni legată de echitate (accesul la justiţie, egalitatea părţilor în proceduri, securitatea raporturilor juridice, motivarea hotărîrilor). Paragrafele 2 şi 3 garantează prezumţia nevinovăţiei, dreptul la informare asupra acuzaţiei aduse, înlesnirile şi timpul necesar pentru pregătirea apărării, dreptul de a fi reprezentat, dreptul de a cita şi interoga martori şi dreptul la interpret. Totuşi, această descriere nu este exhaustivă. Art.6 cere respectarea şi a altor elemente care ar asigura „judecarea în mod echitabil”.

Dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 §1 trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca patrimoniu comun al Statelor contractante” (hot. Brumărescu vs. România, 28.10.1999, §61). O interpretare restrictivă a articolului 6 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei prevederi (hot. Delcourt vs. Belgia, 17.01.1970, §25).

La examinarea unei pretenţii în temeiul art.6, Curtea nu va reexamina fondul cauzei la nivel naţional, ci doar va verifica dacă au fost respectate formalităţile necesare pentru a garanta un proces echitabil şi dacă, în ansamblu, procedura a fost echitabilă (hot. Edwards vs. Regatul Unit, 16.12.1992, §34). Prin urmare, Curtea nu reexaminează dacă aprecierea dată de instanţele naţionale materialelor dosarului sau dacă interpretarea legislaţiei naţionale este corectă sau nu. Ca excepţie, Curtea poate aborda, în limita competenţei sale şi a pretenţiilor invocate, fondul cauzei cînd reclamantul pretinde că soluţia pe caz este „arbitrară” (a se vedea, spre exemplu, hot. Oferta Plus SRL vs. Moldova, 19.12.2006, §104-107). O examinare vădit greşită a probelor, fie desconsiderarea vădită a obiecţiilor esenţiale, de asemenea, ar putea echivala cu un proces inechitabil (a se vedea hot. Popov nr.2 vs. Moldova, 06.12.2005, §49-53).

În penal, paragrafele 2 şi 3 ale articolului 6 CEDO se referă la anumite drepturi care constituie elemente esenţiale ale noţiunii de proces echitabil. Însă, noţiunea de proces echitabil nu se limitează la aceste aspecte, ci ea mai presupune: egalitatea armelor, dreptul de a compărea în persoană, motivarea hotărîrilor, principiul contradictorialităţii, problema limbii în care se desfăşoară procedura, modul de administrare a probelor etc.

(b) Aplicabilitatea art.6Articolul 6 nu se aplică decît unei „judecări” în care urmează să se hotărască asupra

„drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” fie asupra „temeiniciei acuzaţiei în materie penală îndreptate împotriva sa”. Prin urmare, pentru ca art.6 să devină aplicabil este nevoie de proceduri cu tentă judiciară.

Drepturile şi obligaţiile cu caracter civil: Art.6 este aplicabil doar procedurilor care „hotărăsc” drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Astfel, în principiu, art.6 nu se aplică deciziilor provizorii cu privire la chestiuni de procedură ale instanţelor de


judecată, mai ales dacă aceste hotărîri nu sînt „decisive” pentru drepturile şi obligaţiile reclamantului (dec. Biserica Sfântul Haralambie ş.a. vs. Moldova, 30.11.2004). Totuşi, art.6 este aplicabil actelor procedurale necesare pentru stabilirea mărimii prejudiciului, cum ar fi numirea expertizelor (a se vedea hot. Robin vs. Regatul Unit, 23.09.1997), sau pentru a decide asupra altor aspecte esenţiale ale procedurii.

În diferite ţări aceleaşi relaţii pot ţine de ramuri diferite de drept (ex. relaţiile pecuniare ale statului cu funcţionarii publici). Curtea nu a stabilit criterii universale pentru a determina dacă un drept sau o obligaţie are „caracter civil”. În unele cazuri, însă, la determinarea acestui fapt Curtea a luat în calcul: (a) calificarea dată de dreptul naţional - dacă dreptul naţional califică obiectul disputei la Curte ca unul civil (privat), art.6 se va aplica automat acestei proceduri, chiar dacă acesta este unicul stat în care această relaţie este reglementă de dreptul civil (hot. Massa vs. Italia, 24.08.1993, §26); (b) natura relaţiei – caracterul economic al relaţiei, care pare să fie elementul important (hot. Pudas vs. Suedia, 27.10.1987), nu determinant (hot. Pierre-Bloch vs. Franţa, 21.10.1997, §51) şi (c) cercul subiecţilor – Curtea recunoaşte caracterul civil al drepturilor şi obligaţiilor ce reglementează relaţiile între persoanele particulare (dreptul contractual, dreptul comercial, dreptul delictual, dreptul de proprietate).

Art.6 nu se referă la drepturile cu caracter administrativ. Totuşi, faptul că o relaţie este guvernată de dreptul administrativ nu exclude automat garanţiile art.6. În fiecare caz, Curtea va decide dacă relaţia administrativă se referă sau nu „la drepturile şi obligaţiile caracter civil”. Curtea a constatat că se referă la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” (a) eliberarea autorizaţiei de construcţie, care pot avea efecte asupra dreptului asupra bunurilor imobiliare (hot. Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, 23.10.1982) fie utilizarea şi dispunerea de acestea (hot. Oerlamans vs. Olanda, 27.11.1991); (b) dreptul de a desfăşura o activitate comercială (König vs. Germania, hot. 28.06.1978); (c) relaţii ce ţin de dreptul familiei, cum ar fi adopţia, stabilirea paternităţii (hot. Keegan vs. Irlanda, 26.05.1994); (d) compensarea prejudiciilor cauzate prin decizii administrative (hot. Barraona vs. Portugalia, 08.07.1987) sau proceduri penale (hot. Geordiadis vs. Grecia, 29.05.1997); (e) dreptul la pensie sau indemnizaţii sociale (hot. Schuler-Zgraggen vs. Elveţia, 24.06.1993), dacă acestea nu sînt plăţi ex gratia; (f) procedurile de drept constituţional, care sînt determinante pentru un drept civil (hot. Ruiz-Mateos vs. Spania, 12.09.1993).

Deşi comportă aspecte patrimoniale, nu reprezintă drepturi cu caracter civil relaţiile administrative care ţin de exercitarea suveranităţii statului fie de marja de apreciere a statului. Astfel, Curtea a constatat că nu reprezintă relaţii cu caracter civil: (a) obligaţia de a satisface serviciul militar (Nicolussi vs. Austria, cer. nr.11734/85); (b) plata impozitelor (hot. Ferrazzini vs. Italia, 12.07.2001, §29); (c) chestiuni legate de imigrare şi cetăţenie (P. vs. Regatul Unit, cer. nr.13162/87) sau expulzarea străinilor (Maaouia vs. Franţa, nr.39652/98, §34; (d) dreptul de a candida la un post public (Habsburg-Lothringen vs. Austria, cer. nr.15344/89); (e) dreptul de a fi ales (hot. Pierre-Bloch vs. Franţa, 21.10.1997); (f) decizia unilaterală a Statului de a acorda indemnizaţii victimelor unor catastrofe naturale (dec. Nordh şi alţii vs. Suedia, cer. nr.14225/88); (g) litigiile privind suplimentele salariale pretinse de înalţii funcţionari (hot. Santiago Marinez-Caro de la Concha Castaneda vs. Spain, 07.03.2000) etc.

77Partea I

Deşi pînă în primăvara anului 2007, Curtea nu aplica garanţiile art.6 relaţiilor de muncă, cînd acestea presupuneau exercitarea „autorităţii publice” (ex. funcţionarii publici) (a se vedea hot. Pellegrin vs. Franţa, hot. 08.12.1999), în cauza Vilho Eskelinen ş.a. vs. Finlanda (hot. 19.04.2007) Curtea a schimbat jurisprudenţa sa anterioară în sensul aplicării art.6 relaţiilor de muncă care implică exercitarea „autorităţii publice” dacă pentru aceste relaţii, statele au prevăzut la nivel naţional proceduri judiciare, fie dacă excluderea acestor relaţii de la controlul judiciar nu este justificată (§59).

Acuzaţia penală împotriva sa: Pentru a determina dacă o acuzaţie este „penală” sau nu, Curtea va lua în calcul: (a) natura abaterii pentru care se cerea „acuzaţia” (hot. Öztürk vs. Germania, 21.02.1984, §53 ); (b) severitatea pedepsei aplicate – scopul punitiv al pedepsei (hot. Lutz vs. Germania, 25.08.1987, §55); (c) situaţia persoanei supusă „acuzaţiei” (hot. Capmbell and Fell vs. UK, 28.06.1984) şi (d) calificarea sancţiunii conform dreptului naţional (hot. Escoubet vs. Belgium, 28.10.1999, §32). Guvernul nu va putea susţine că o acuzaţie nu este „penală” dacă aceasta este calificată de dreptul ei naţional ca fiind penală.

Curtea a constatat că o procedură privind aplicarea sancţiunilor fiscale poate constitui a „acuzaţie în materie penală” (Lasmane vs. Letonia, dec. 06.06.2002), fie procedura privind atragerea unei persoane la răspundere administrativă în temeiul Codului cu privire la contravenţiile administrative al RSSM (a se vedea hot. Ziliberberg vs. Moldova, 01.02.2005).

Articolul 6 este aplicabil doar în cazul unei învinuiri penale împotriva reclamantului. În temeiul art.6 nu există un drept de a cere urmărirea penală a unui terţ, în măsura în care urmărirea penală nu este determinantă pentru dreptul la compensaţii pentru prejudiciile cauzate printr-o crimă.

Curtea a definit ca „acuzaţie” „înştiinţarea oficială adusă unei persoane de către autoritatea competentă despre învinuirea că el a comis o abatere penală” (hot. Eckle vs. Germania, 15.07.1982, §73). Momentul acuzării este, de regulă, momentul în care art.6 devine aplicabil.

(c) Drepturile garantate de art.6Accesul la justiţie: Acest drept reiese din sintagma „orice persoană are dreptul

la judecare”. El garantează dreptul ca o instanţă să examineze în substanţă cauza reclamantului. Dreptul de acces la justiţie nu este absolut. El poate fi limitat cînd acest lucru „este necesar într-o societate democratică” (a se vedea hot. Osman vs. Regatul Unit, 28.10.1998).

Convenţia a fost gîndită pentru a garanta drepturi practice şi eficace. Aceasta este specifică mai ales în cazul accesului la justiţie, datorită locului proeminent într-o societate democratică, a dreptului la un proces echitabil (hot. Airey vs. Irlanda, 09.10.1979, §24). Interpretînd extensiv acest drept, Curtea a delimitat următoarele faţete ale accesului la justiţie:

posibilitatea reală de a depune o cerere de chemare în judecată (ea se referă în (a) special la imunitatea de jurisdicţie (hot. Cordova vs. Italia, 30.01.2003); imposibilitatea plăţii taxei de stat (hot. Jedamski şi Jedamska vs. Polonia, 26.07.2005), inclusiv în cazul persoanelor juridice (hot. Teltronic-Catv vs. Polonia, 10.01.2006); existenţa unor


termene de prescripţie prea restrictive (hot. Mizzi vs. Malta, 12.01.2006); inexistenţa unei proceduri clare (hot. Zvolsky and Zvolska vs. Cehia, 12.11.2002, §55); lipsa capacităţii pentru depunerea unei cereri de chemare în judecată (hot. Stubbings ş.a. vs. Regatul Unit, 22.10.1996));

posibilitatea efectivă de a avea un proces echitabil (egalitatea armelor).(b) În temeiul art.6 nu există un drept la recurs în cauzele civile, însă dacă statele au

instituit o asemenea procedură, garanţiile art.6 sînt aplicabile acesteia (hot. Annoni di Gussola ş.a. vs. Franţa, 14.11.2000, §54). În materie penală, art.2 al Protocolului 7 la Convenţie instituie dreptul la un nivel dublu de jurisdicţie. Art.6 nu garantează însă dreptul de a revizui o hotărîre irevocabilă (dec. ASITO vs. Moldova, cer. nr.40663/98, 10.07.2001).

Art.6 ar putea fi apreciat ca un drept la un recurs judiciar efectiv. Un drept la un recurs efectiv este garantat şi de art.13 al Convenţiei. În cazul unei pretenţii formulate în temeiul art.13 combinat cu art.6, Curtea va examina pretenţia doar prin prisma art.6, care instituie reguli mai stricte ca art.13 al Convenţiei. Curtea, totuşi, va examina o pretenţie atît prin prisma art.6, cît şi prin prisma art.13 cînd se invocă lipsa recursurilor efective împotriva examinării excesiv de lungi a cauzei (a se vedea hot. Kudla vs. Polonia, 26.10.2000).

Dreptul la o instanţă instituită de lege: Art.6 garantează dreptul la judecarea cauzei sale „de către o instanţă… instituită de lege”. Doar o instituţie care are o jurisdicţie absolută, inclusiv competenţa de a anula pe motiv de drept sau de fapt decizia contestată, merită să fie numită „instanţă” în sensul art.6 §1 al Convenţiei (hot. Umlauft vs. Austria, 23.10.1995, §§37-39).

Sintagma „instituită de lege” a fost introdusă cu scopul de a asigura că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de discreţia executivului, ci este reglementată de o lege care emană de la Parlament (rap.com. Zand vs. Austria, cer. nr.7360/76). Ea cere ca garanţiile pentru asigurarea independenţei instanţei să fie înscrise în lege. Aceasta se referă şi la valabilitatea mandatului judecătorului la examinarea cauzei (a se vedea hot. Gurov vs. Moldova, 11.07.2006, §36-37).

În anumite circumstanţe, o instanţă de judecată care face parte din sistemul judecătoresc al unei entităţi nerecunoscute conform dreptului internaţional poate fi considerată o instanţă „instituită de lege” dacă aceasta constituie o parte a sistemului judecătoresc care îşi exercită funcţiile „în baza unui temei constituţional şi legal” care reflectă o tradiţie judiciară compatibilă cu Convenţia, pentru a permite persoanelor să beneficieze de garanţiile Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Cipru vs. Turcia, nr.25781/94, §231 şi 236-237).

Independenţa şi imparţialitatea: Principiul separaţiei puterilor într-o democraţie presupune ca judecătorii să fie independenţi de executiv. „Puterea de a da o hotărîre obligatorie care nu poate fi alterată de o autoritate non-judiciară în detrimentul unei părţi este inerentă noţiunii de „instanţă”(Van Hurk vs. Olanda, hot. 19.04.1994). Instanţa urmează a fi „independentă” pe toată durata procedurii (hot. Ocalan vs. Turcia, 12.05.2005, §115).

79Partea I

Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independentă”, în sensul art.6 §1 al Convenţiei, printre altele se va lua în calcul: modul de numire a judecătorilor, durata de numire în funcţie (care ar putea face vulnerabili judecătorii faţă de presiunile externe), existenta unor garanţii în legislaţia naţională împotriva presiunilor externe şi existenţa aparenţei de independenţă (hot. Findlay vs. Regatul Unit, 25.02.1997, §73).

Chestiunea dacă o instanţă este „imparţială”, în sensul art.6 §1, trebuie să fie determinată conform testului subiectiv, adică conform atitudinii personale a judecătorului în fiecare caz concret, dar şi conform testului obiectiv, statuînd dacă judecătorului i-au fost acordate garanţii suficiente pentru a exclude orice dubiu legitim (hot. Thomann vs. Elveţia, 10.06.1996, §30).

Conform testului subiectiv, imparţialitatea personală a unui judecător trebuie să fie prezumată pînă la proba contrarie (hot. Wettstein vs. Elveţia, 21.12.2000, §43). Conform testului obiectiv este examinat dacă, pe lîngă conduita judecătorului, există fapte certe care ar putea trezi dubii privind imparţialitatea judecătorului. În această parte aparenţele pot avea o anumită importanţă. Examinînd această chestiune, va fi luată în calcul şi încrederea în instanţă pe care publicul trebuie să o aibă într-o societate democratică. Ca urmare, orice judecător în privinţa căruia există motive legitime de a-l suspecta în lipsă de imparţialitate, trebuie să se retragă. În această parte suspiciunea în lipsa de imparţialitate este importanţă dar nu decisivă. Decisiv este dacă suspiciunile pot fi obiectiv justificate (idem, §44).

Nu au reprezentat instanţe independente participarea unui judecător la examinarea legalităţii unui regulament pe care l-a avizat anterior (hot. Procola vs. Luxemburg, 28.09.1995); examinarea cauzei de un membru al colegiului care anterior a pregătit învinuirea împotriva reclamantului (hot. Piersack vs. Belgia, 01.10.1982); cînd unul dintre cei trei judecători a participat anterior ca judecător de instrucţie în pregătirea învinuirii împotriva reclamantului (hot. De Cubber vs. Belgia, 26.10.1984); cînd judecătorul care a judecat cauza a supravegheat anterior urmărirea penală a reclamantului, statuînd asupra vinovăţiei lui (hot. Hauschildt vs. Danemarca, 24.05.1989); examinarea cauzei locative de un colegiu compus din persoane nominalizate de două asociaţii care ar fi fost cointeresate în finalitatea dosarului (hot. Langborger vs. Suedia, 22.06.1989); examinarea de către colegiu a unei cereri îndreptate împotriva unei universităţi la care un judecător din colegiu avea ore (hot. Pescador Valero vs. Spain, 16.06.2003); examinarea cererii unei bănci de către un judecător a cărui soţie avea datorii semnificative la acea bancă (hot. Pétur Thór Sigurðsson vs. Islanda, 10.04.2003); sau examinarea contestaţiei în supraveghere „протест в надзорном порядке” depus de către preşedintele instanţei de judecată şi examinat de către aceeaşi instanţă de judecată (hot. Naumenko vs. Ucraina, 09.11.2004).

Prin contrast, nu a reprezentat o violare a art.6 rejudecarea reclamantului de către acelaşi judecător care l-a judecat in absentia (hot. Thomann vs. Elveţia, 10.06.1996), sau judecarea reclamantului de acelaşi judecător care a autorizat arestul lui, cînd nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei lui, chiar dacă a subscris argumentelor procurorului (hot.Nortier vs. Olanda, 24.08.1993).

Dreptul la examinarea cauzei într-un termen rezonabil: Orice persoană are dreptul la „judecarea… într-un termen rezonabil a cauzei sale”. Examinarea cauzei „într-


un termen rezonabil” nu ţine de finalitatea procedurii, ci de modul cum decurge procedura. Cu alte cuvinte, „termenul rezonabil” poate fi încălcat chiar dacă procedura, în substanţă, este echitabilă (a se vedea hot. Kudla vs. Polonia, 26.10.2000, §147-148).

„Scopul prevederilor art.6 §1 este de a proteja persoanele în cauză de un trai prea lung sub stres şi incertitudine şi, mai general, pentru a asigura ca justiţia să fie administrată fără întîrzieri, care îi pot afecta eficacitatea şi credibilitatea” (hot. Bottazzi vs. Italia, 28.07.1999, §22).

Pentru a stabili dacă procedura a fost examinată în „termen rezonabil”, Curtea ia în calcul (hot. Philis vs. Grecia (nr.2), 27.06.1997, §35):

complexitatea cauzei (cauza va fi examinată de Curte atît sub aspectul (a) complexităţii de drept, cît şi al celei de fapt. Va fi luat în calcul atît volumul probelor, cît şi nivelul argumentării juridice necesare (a se vedea hot. H vs. Regatul Unit, 08.07.1987);

conduita reclamantului; reclamantului i se cere doar să dea dovadă de diligenţă în (b) utilizarea mijloacelor sale procedurale, de a se abţine de la tacticile de tergiversare şi de a permite instanţelor naţionale scurtarea procedurii (a se vedea hot. Union Alimentaria Standards SA vs. Spania, 07.07.1989). Chiar dacă reclamantul nu poate fi criticat pentru folosirea tuturor mijloacelor care îi stau la îndemînă, comportamentul reclamantului este un fapt obiectiv, care nu poate fi imputat Guvernului (a se vedea hot. Poiss vs. Austria, 23.04.1987). În cauzele penale, persoanei învinuite nu i se cere să coopereze cu organele de urmărire penală, chiar dacă măsurile vădit nerezonabile şi nenecesare a învinuitului nu sînt imputabile Statului (a se vedea hot. I.A. vs. Franţa, 23.09.1998);

conduita autorităţilor (statul are sarcina de a organiza sistemul său juridic pentru (c) a se conforma rigorilor „termenului rezonabil”). Această sarcină nu este absolută, iar Curtea a manifestat o anumită toleranţă faţă de suprasolicitarea sistemului judecătoresc ce duce la tergiversarea examinării cauzelor cînd autorităţile vor da dovadă de o „diligenţă deosebită”, în lipsa acestei diligenţe, Curtea putînd constata încălcarea art.6 (hot. Bottazzi vs. Italia, 28.07.1999; hot. Zimmermann şi Steiner vs. Elveţia, 03.07.1983); sau circumstanţe excepţionale (dezordini publice sau probleme legate de securitatea naţională), mai ales cînd între acestea şi cauza examinată există o legătură cauzală (hot. Foti ş.a. vs. Italia, 10.12.1982);

importanţa litigiului pentru părţi (ex. examinarea unei cereri de recuperare a (d) prejudiciilor prin infectarea cu SIDA cînd reclamantul se afla în o stare terminală; a se vedea X vs. Franţa, hot. 31.03.1992); procedura privind stabilirea locului de trai ai copilului, datorită efectelor pe care ar putea să le aibă celeritatea asupra vieţii private a copilului (a se vedea hot. Laino vs. Italia, 18.02.1999).

Punctul de început pentru calcularea termenului pe care l-a luat o procedură este determinat de Curte fără a lua în calcul legislaţia naţională. Acest moment nu este întotdeauna momentul iniţierii procedurii în faţa judecătorului, mai ales în cauzele penale. În materie penală, „termenul rezonabil” începe să curgă de îndată ce persoana este învinuită; aceasta se poate întîmpla şi la o dată premergătoare datei apariţiei în faţa judecătorului care trebuie să-l judece, cum ar fi data arestului, data la care persoana a fost înştiinţată oficial că el va fi anchetat, sau data la care urmărirea penală a început (hot. Eckle vs. Germania, 15.07.1982, §73).

81Partea I

În ceea ce priveşte litigiile civile, Curtea a reiterat (hot. Golder vs. Regatul Unit, 21.02.1975, §32) că „este posibil ca în materie civilă termenul rezonabil să înceapă a curge, în anumite circumstanţe, chiar înainte de depunerea cererii care iniţiază procedura judiciară”. În cauza Konig vs. Germania (hot. 28.06.1978) perioadele relevante au inclus şi procedurile administrative necesare pentru a avea audieri într-o procedură civilă. Procedurile penale urmează de a fi luate în calcul la estimarea termenului unei proceduri civile, cînd procedura penală poate afecta finalitatea procedurii civile (hot. Rezette vs. Luxembourg, 13.07.2004, §32).

Pentru a stabili dacă o procedură a fost examinată în „termen rezonabil”, Curtea nu va lua în calcul perioada de examinare a unei proceduri pînă la data cînd statul a devenit parte la Convenţie (hot. Yağci şi Sargin vs. Turcia, 08.06.1995, § 40).

Executarea hotărîrilor judecătoreşti: Executarea hotărîrilor judecătoreşti constituie o parte integrantă a „procesului” în sensul art.6 §1 al Convenţiei (hot. Hornsby vs Grecia, 19.03.1997, §40). Termenul de executare a unei hotărîri începe să curgă odată cu apariţia obligaţiei de executare conform dreptului naţional (a se vedea hot. Oferta Plus SRL vs. Moldova, 19.12.2006, §84).

Examinînd această chestiune, vor fi distinse: a) executarea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate împotriva autorităţilor publice;b) executarea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate împotriva altor persoane. „Statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a spaţiului locativ alternativ, ca scuză

pentru neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti împotriva sa. O întîrziere în executarea unei hotărîri ar putea fi justificată numai în circumstanţe deosebite, însă întîrzierea nu poate fi una care să afecteze esenţa dreptului apărat conform articolului 6 §1 al Convenţiei” (a se vedea Immobiliare Saffi vs. Italia, nr.22774/93, §74). În cazul neexecutării hotărîrii de către o autoritate publică, Curtea va examina doar dacă perioada de executare a hotărîrii a fost „rezonabilă”.

Statul este obligat să asiste persoana în executarea unei hotărîri judecătoreşti pronunţată împotriva unei persoane private. Această obligaţie de executare este una de mijloace. În cadrul executării hotărîrii, autorităţile naţionale trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile – civile, penale sau administrative (a se vedea hot. Fociac vs. România, 03.02.2005, §78). Responsabilitatea statului pentru executarea unei hotărîri împotriva unei persoane private nu se extinde decît pînă la implicarea autorităţilor statului în executarea hotărîrii (a se vedea dec. Shestakov vs. Rusia, 18.06.2002, nr.48757/99), dacă legislaţia naţională nu prevede altceva (a se vedea hot. Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei vs. Moldova, 03.04.2007, §17-20).

În cauza Presnyakov vs. Rusia (dec. 10.11.2005), Curtea a statuat că, de regulă, executarea deplină a unei hotărîri judecătoreşti privind plata unor anumite sume de bani de către autorităţile publice în mai puţin de un an de zile nu este contrară Convenţiei. Ca excepţie, în unele cauze o executare mai rapidă a hotărîrii judecătoreşti de către autorităţile publice poate fi cerută (a se vedea hot. Ungureanu vs. Moldova, 06.09.2007).

Rezonabilitatea perioadei de executare a unei hotărîri împotriva unei persoane private este decisă de Curte în lumina tuturor circumstanţelor cauzei examinate.


SpeţeSpeţa 1 achitatea procedurilor de concediere a funcţionarilor publiciLa data de 14 octombrie 2001, în cadrul unui concurs, A a fost numit prin decizia

Guvernului X în calitate de expert în perspectiva de implementare a unui program de asistenţă financiară internaţională negociat la acel moment. Astfel, A a încheiat contractul pe o durată de şase luni, urmînd ca în acest termen să presteze asistenţă tehnică la elaborarea proiectului de construcţie a caselor de arest şi a planului de finanţare a acestora. După trei luni de activitate, Guvernul a emis decizia de a destitui pe A din funcţie, contractul fiindu-i desfăcut, din motiv că negocierile dintre Guvern şi partenerul internaţional privind termenii de acordare a asistenţei financiare au eşuat. A s-a adresat în instanţa de judecată, cerînd salariul pe care l-ar fi primit dacă ar fi fost menţinut în post, precum şi prejudiciul moral pe care l-a suferit, motivîndu-şi acţiunea prin ratarea de către acesta a ocaziei de a încheia alte două contracte, care i-au fost propuse în acelaşi timp, şi pe care A le-a refuzat, acceptînd propunerea Guvernului.

Instanţele de judecată au respins acţiunea, susţinînd că pretenţiile reclamantului A sînt inadmisibile, deoarece oficialităţile statului au urmărit un scop legitim de a proteja statul şi interesele generale ale comunităţii, mai exact resursele bugetare necesare pentru a plăti salariul expertului în absenţa susţinerii financiare străine. Mai mult, A a fost numit printr-o decizie a Guvernului cu caracter individual, pe care Guvernul o poate anula oricînd în mod unilateral şi care este exceptată controlului judiciar, fiind în afara domeniului dreptului privat.

A a trimis cazul Curţii Europene împotriva statului X. Obiectul plîngerii a fost obţinerea unei hotărîri prin care să se stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate pe baza articolului 6 paragraful 1 al CEDO de a asigura accesul în justiţie de statul chemat în judecată. A a obiectat că litigiul său cu Guvernul este de natură civilă, iar el nu a cerut în judecată reîncadrarea lui în post, ci doar obţinerea compensaţiilor materiale, în urma declarării deciziei Guvernului ca fiind ilegală.

Stabiliţi dacă articolul 6 paragraful 1 se aplică procedurilor reclamantului.

Speţa 2independenţa/imparţialitatea instanţei judecătoreştiÎn iarna anului 2003, T a săvîrşit o infracţiune de vătămare corporală uşoară, lovind

partea vătămată cu un obiect contondent, agresiune care a fost urmată de internarea acesteia în spital pentru o perioadă de treizeci de zile.

Ulterior, partea vătămată a înaintat procuraturii o plîngere împotriva agresorului. Prin decizia Judecătorului H al Judecătoriei municipale, T a fost arestat preventiv pentru treizeci de zile. În continuare, T a fost ţinut în arest preventiv, judecătorul H luînd numeroase decizii privind prelungirea detenţiei lui T pînă la transmiterea cauzei penale spre examinare în judecată.

La data de 15 martie 2004, prima instanţă în completul de judecată format din judecătorul H, a început examinarea fondului cauzei. Reclamantul l-a recuzat pe H, însă, prin încheierea din 20 martie 2004, judecătoria a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de T, reţinînd că motivul invocat nu se încadrează în situaţiile expres prevăzute de Codul Procedură Penală.

83Partea I

Astfel, H a pronunţat sentinţa de condamnare a lui T în baza concluziilor procurorului, ascultarea părţilor, martorilor şi examinarea probelor, găsindu-l vinovat şi condamnîndu-l la închisoare.

În perioada judecării apelului şi recursului, T s-a aflat în stare de arest preventiv. În această perioadă, Curtea de Apel şi respectiv Curtea Supremă de Justiţie au revizuit detenţia preventivă a lui T, la cel puţin şase săptămîni. Examinînd cererea de apel şi recurs a lui T privind fondul cauzei, Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie nu au modificat situaţia juridică a acestuia.

T s-a adresat la CEDO.

Stabiliţi dacă a fost violat articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei prin examinarea cauzei de către H.

Speţa 3neexaminarea pricinii pentru neplata taxei de statÎn anul 2003, Transbus S.A. a cîştigat licitaţia pentru obţinerea licenţei de transport

pe traseele de călători pentru o perioadă de trei ani. Potrivit legii, licenţa a fost acordată de agenţia teritorială a Autorităţii Rutiere

(AR), care a realizat şi programul de transport la propunerea Consiliului Judeţean. Transbus a obţinut punctajul cel mai bun dintre firmele participante. Peste un an, întrucît a primit multe reclamaţii legate de mijloacele de transport în comun ale societăţii Transbus, AR a retras licenţa de transport. Directorul S.A. s-a adresat în scris AR, solicitînd restabilirea situaţiei atîta timp cît societatea îi prezintă avizele valabile ale Inspecţiei Tehnice Periodice.

Reclamantul Transbus S.A. a solicitat instanţei de judecată ca, în contradictoriu cu pîrîtul RA, să se dispună anularea deciziei arbitrare prin care i s-a respins contestaţia privind restabilirea licenţei de transport, şi prejudiciul material provocat de stoparea ilegală a activităţii sale, cerînd totodată scutirea de plata taxei de stat de la cererea de chemare în judecată. Reclamantul a motivat scutirea prin faptul că se află într-o situaţie financiară precară datorită întreruperii activităţii sale de transport pe parcursul ultimelor trei luni. Reclamantul Transbus S.A. a prezentat probe substanţiale privind insolvabilitatea acestuia la moment, datorată inclusiv unor pierderi financiare majore provocate de neexecutarea cîtorva hotărîri judecătoreşti pronunţate în favoarea acestuia împotriva companiei de asigurări.

Instanţa a respins cererea Reclamantului întemeiată pe prevederile codului de procedură civilă privind scutirea de la plata taxei de stat, cu motivarea că acestea nu sînt aplicabile în speţă. S-a reţinut faptul că Reclamantul este un om de afaceri din judeţ, a cărui activitate de transport a fost sistată recent şi că, de asemenea, orice afacere presupune litigii, în cazul de faţă – împotriva unor autorităţi publice, a căror soluţionare necesită economii financiare, un risc de care Reclamantul ar fi trebuit să se asigure din timp. În acest sens, instanţa de judecată a determinat cuantumul taxei de stat la valoarea de 10.000 Euro, sumă care urma să fie plătită de Reclamant în cel mult 15 zile pînă la examinarea cauzei. Reclamantul nu a plătit taxa de stat şi instanţa de judecată a restituit acestuia plîngerea sa.

Plîngerea a fost trimisă de către Reclamant la CEDO, care a susţinut încălcarea dreptului său de acces la justiţie, deoarece acestuia i s-a refuzat examinarea cauzei


în instanţa de judecată. Refuzul a fost motivat prin faptul că el nu a plătit taxa de stat al cărui cuantum excesiv a fost stabilit de judecător. Astfel, în opinia reclamantului, instanţele de judecată au acţionat arbitrar şi şi-au bazat decizia pe evaluări financiare speculative. Mai mult, legislaţia statului parte reglementa posibilitatea achitării taxei de stat într-un moment ulterior începutului examinării cauzei, şi instanţa ar fi putut în orice moment să revină la obligaţia acestuia de a plăti taxa de stat, pînă la finalizarea examinării cauzei.

La rîndul său, Guvernul a apreciat această cerere ca nerezonabilă, atîta timp cît obligaţia de a plăti taxa de stat în procedura civilă este impusă de legea statutului parte, aceasta fiind o formă de restricţionare legitimă a accesului la justiţie, ceea ce nu poate fi calificat î în contradictoriu cu art.6 al Convenţiei.

În plus, prevederile codului civil stipulau că instanţa de judecată poate decide să verifice sau nu declaraţiile privind venitul Reclamantului. În consecinţă, obligaţia de a dovedi insolvabilitatea sa îi reveneau acestuia. Pe de altă parte, din toate circumstanţele cunoscute de instanţă, Reclamantul era implicat în tranzacţii financiare la scară mare, ceea ce dovedea capacitatea lui de plată.

Stabiliţi dacă obligaţia de a plăti taxa de stat în procedura civilă impusă de 1. legislaţia statului parte reprezintă în sine o violare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie. Analizaţi dacă plata taxei de stat solicitată reclamantului la iniţierea procedurii 2. civile a restricţionat „accesul la justiţie” al acestuia în contradicţie cu articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

85Partea I

tema 9. drePtul la un ProceS ecHitabil(partea a ii-a)

i. obiective de referinţă:

să argumenteze aplicabilitatea dreptului persoanei la o audiere publică; ͵să explice esenţa dreptului persoanei la judecarea cauzei într-un mod echitabil; ͵să interpreteze noţiunea „egalitatea armelor”; ͵să relateze esenţa contradictorialităţii în procesul judiciar şi prezentării probelor; ͵să evalueze importanţa unei hotărîri judiciare motivate; ͵să definească noţiunea „securitatea raporturilor juridice”; ͵să explice noţiunea de prezumţie a nevinovăţiei în aspectul art.6(2) CEDO; ͵să descrie drepturile acuzatului conform prevederilor art.6 CEDO; ͵să propună perfectarea legislaţiei penale naţionale în aspectul prevederilor ͵art.6 CEDO.


Dreptul la judecarea în mod public a cauzeiPublicitatea constituie o garanţie a unui proces echitabil. Ea oferă protecţie

împotriva deciziilor arbitrare şi întăreşte încrederea prin admiterea publicului de a vedea cum justiţia este administrată (hot. Findlay vs. Regatul Unit, 25.02.1997). Publicitatea poate fi privită din trei perspective:

accesul publicului şi presei la proces;a) judecarea cauzelor fără audieri; şi b) pronunţarea publică a hotărîrii.c)

a) Accesul publicului în locul unde are loc procesul poate fi limitat doar pentru unul din scopurile prevăzute în art.6 §1 şi doar dacă publicitatea ar putea aduce atingere intereselor justiţiei. Măsurile date trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit.

Curtea a admis că excepţiile de la principiul publicităţii ar putea fi justificate pentru a asigura viaţa privată a unui copil minor (hot. B şi P. vs. Regatul Unit, 24.04.2001) sau, ca excepţie, pentru a asigura siguranţa participanţilor (hot. Campbell şi Fell vs. Regatul Unit, 28.06.1984, §87). Totuşi, acest lucru nu poate fi justificat în cauze cu privire la aplicarea sancţiunilor fiscale (a se vedea hot. Guisset vs. Franţa, 26.09.2000).

Limitarea publicităţii nu ţine doar de o decizie în acest sens, ci şi de posibilitatea publicului sau a presei de a participa la şedinţe. În Cazul Riepan vs. Austria (14.11.2000), reclamantul, care era lipsit de libertate, a fost judecat pentru infracţiunile comise într-o cameră specială din închisoare, unde publicul nu avea acces. Deşi nu a existat nici o decizie prin care audierile să fi fost declarate închise, Curtea a constatat că a fost violat art.6 în această parte, statul fiind obligat să informeze publicul şi să permită acestuia accesul la şedinţe.

b) În mod normal, audierea este necesară în prima şi unica instanţă (a se vedea hot. Gautrin vs. Franţa, 20.05.1998). Art.6 nu impune existenţa audierilor în instanţe de


recurs, unde nu se examinează fondul cauzei sau chestiuni noi (a se vedea hot. Albert şi Le Compte vs. Franţa, 10.02.1983, §37). Astfel, nu a constituit o violare a art.6:

(i) examinarea apelului în şedinţă închisă, cînd examinarea în instanţa de fond a fost publică, iar în instanţa de apel se examinau doar chestiuni de drept (hot. Axen vs. Germania, 10.12.1983); sau

(ii) examinarea recursului, cînd elementul esenţial al casaţiei este legalitatea interpretării legii de către instanţele ierarhic-inferioare (hot. Sutter vs. Elveţia, 22.02.1984).

Lipsa publicităţii procedurii în prima instanţă poate fi remediată prin examinarea publică a apelului sau recursului, dacă în aceste instanţe se examinează fondul cauzei. Dacă în instanţa de apel se examinează doar chestiuni de drept, remedierea nu are loc (hot. Albert and Le Compte vs. Belgium, 10.02.1983, §36).

Reclamantul poate renunţa la publicitatea procedurii, însă această renunţare trebuie să fie univocă şi nu trebuie să contravină chestiunilor de importanţă publică deosebită. Chiar şi lipsa cererii de a avea o şedinţă publică a fost, în anumite circumstanţe, apreciată de Curte ca renunţare la acest drept (hot. Zumtobel vs. Austria, 21.09.1993, §34).

Pentru eficientizarea activităţii instanţelor judecătoreşti, în anumite circumstanţe, Curtea accepta chiar lipsa audierilor, decizia luîndu-se pe baza materialelor dosarului. Aceasta are loc cînd procedura este exclusiv formală sau cînd vizează doar chestiuni tehnice (hot. Schuler-Zgraggen vs. Elveţia, 24.06.1993, §58). – ex. calcularea pensiei (hot. Döry vs. Suedia, 12.11.2002). Cînd, însă, nu este vorba doar de chestiuni tehnice sau formale, audierile urmează să aibă loc (hot. Brugger vs. Austria, 26.01.2006).

c) Articolul 6 prevede că hotărîrea trebuie să fie pronunţată public. Această dispoziţie nu admite nici o excepţie. Curtea consideră că expresia „pronunţată public” nu înseamnă, în mod necesar, că hotărîrea trebuie să fie citită în incinta instanţei judecătoreşti. „…s-ar cuveni, în fiecare caz, să se aprecieze, în lumina particularităţilor procedurii în cauză şi în funcţie de scopul şi obiectul articolului 6(1), forma pronunţării „hotărîrii” (hot. Pretto ş.a. vs. Italia, 08.12.1983, §26).

În hot. Sutter vs. Elveţia, 22.02.1984, §34, Curtea a reamintit că citirea cu voce tare a unei decizii a tribunalului militar de casaţie era de prisos, în măsura în care accesul public la această decizie era asigurată prin alte mijloace şi, îndeosebi, prin posibilitatea de a-şi procura o copie la grefă, precum şi prin publicarea ei ulterioară într-o culegere oficială de jurisprudenţă. În hot. Werner vs. Austria, 24.11.1997, însă, Curtea a constatat că, în lipsa unei pronunţări publice a hotărîrii în prima instanţă şi instanţa de apel, cînd hotărîrile date nu erau disponibile publicului larg prin intermediul grefei (fiind autorizate să le consulte doar persoanele ce justificau un „interes legitim”), articolul 6 a fost violat.

Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil: Curtea nu a definit exhaustiv elementele componente ale procedurii echitabile. Din practica Curţii, însă, pot fi desprinse următoarele elemente principale: egalitatea armelor; procesul contradictoriu şi prezentarea probelor; hotărîrea motivată; participarea efectivă la proces; securitatea rapoartelor juridice.

87Partea I

i. egalitatea armelor şi contradictorialitatea: Este esenţial pentru un proces echitabil ca o parte să nu fie lipsită de posibilitatea de a-şi prezenta efectiv cauza sa în faţa tribunalului, beneficiind de egalitatea armelor cu partea opusă (hot. De Haes şi Gijsels vs. Belgia, 24.02. 1997, §53). „Egalitatea armelor” cere ca fiecărei părţi să-i fie acordată posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele sale – în condiţii care nu o pun într-un dezavantaj semnificativ faţă de oponentul său (hot. Dombo Beheer BV vs. Olanda, 27.10.1993, §33).

Egalitatea armelor se referă la: dreptul de a fi înştiinţat despre examinarea cauzei (hot. Ziliberberg vs. Moldova, §40-42, 01.02.2005) şi de a urmări procedura (hot. Stanford vs. Regatul Unit, 23.02.1994, §26); dreptul de a prezenta probe, mai ales în cauzele penale (hot. Rowe and Davis vs. Regatul Unit, 16.02.2000, §60); dreptul de a primi şi răspunde la documente şi argumentele prezentate de oponent (hot. Ruiz Mateos vs. Spaniei, 23.06.1993, §63); dreptul la asistenţa juridică calificată din oficiu, cînd interesele justiţiei o cer, inclusiv în cauzele civile (hot. Airey vs. Irlanda, 09.10. 1979), chiar pentru a asigura egalitatea părţilor în cauzele civile (hot. Steel and Morris vs. Regatul Unit, 15.02.2005); dreptul de a se pregăti de examinarea cauzei.

ii. prezentarea probelor: Contradictorialitatea se referă şi la procesul de probaţiune. Ţine de competenţa instanţelor naţionale să decidă supra temeiniciei probelor. Convenţia cere doar punerea la dispoziţie a probelor. Obligaţia de a pune la dispoziţie probele nu este însă absolută. Astfel, în anumite circumstanţe (protecţia securităţii naţionale; protecţia martorilor; păstrarea metodelor de investigaţie ale poliţiei) nedivulgarea unor probe ar putea fi justificată, însă doar în cazul în care aceasta este strict necesar (hot. Rowe şi Davis vs. Regatul Unit, 16.02.2000, §60).

Nici Convenţia şi nici Curtea nu instituie reguli privind admisibilitatea probelor (hot. Schenk vs. Elveţia, 12.07.1988). Art.6 nu interzice în temeni absoluţi folosirea probelor obţinute sub presiune (a se vedea hot. Jalloh vs. Germaniei, 11.07.2006) sau a probelor obţinute ilegal (hot. Schenk vs. Elveţia, 12.07.1988). Art.6 §1, totuşi, are ca efect, printre altele, obligarea „instanţei” de a efectua o examinare adecvată a documentelor, argumentelor şi probelor invocate de părţi, fără a prejudicia constatarea relevanţei lor pentru hotărîre (hot. Kraska vs. Elveţia, 19.04.1993, §30).

iii. hotărîrea motivată: Chiar dacă din textul art.6 nu reiese expres acest lucru, Curtea a recunoscut că hotărîrea motivată este elementul implicit a unui proces echitabil (hot. Van de Hurk vs. Olanda, 19.04.1994, §61). În temeiul art.6 al Convenţiei, judecătorii naţionali sînt obligaţi să-şi motiveze deciziile în măsura în care acest lucru ar permite exercitarea efectivă a dreptului de apel (hot. García Ruiz vs. Spania, 21.01.1999, §26), nu le-ar lăsa pe părţi în o stare de incertitudine (hot. Hirvisaari vs. Finlanda, §31, 27.09.2001) şi nu se va crea impresia că ei nu au fost auziţi (hot. Helle vs. Finlanda, 19.12.1997, §59 şi 60).

Chiar dacă art.6 cere motivarea hotărîrilor judecătoreşti, aceasta nu poate fi înţeleasă ca obligînd judecătorul să răspundă la fiecare argument. Astfel, la respingerea recursului, colegiul, în principiu, poate doar reitera argumentele instanţelor anterioare. (hot. García Ruiz vs. Spania, 21.01.1999, §26). Totuşi, instanţa urmează să se expună asupra argumentelor esenţiale.


Curtea examinează dacă o hotărîre a fost suficient de „motivată” prin prisma naturii hotărîrii, diversităţii argumentelor şi diferenţele în Statele Contractante cu privire la prevederile legale, tradiţiilor juridice, opiniile juridice şi expunerea şi întocmirea hotărîrii (Ruiz Torija vs. Spania, 09.12.1994, §29). Astfel, încheierea privind admiterea cererii de revizuire, fără a se pronunţa asupra obiecţiei intimatului potrivit căreia cererea de revizuire este tardivă, constituie o hotărîre nemotivată (hot. Popov (2) vs. Moldova, 06.12.2005, §43).

iv. participarea efectivă la proces: Astfel, Curtea a considerat că, în cadrul unei proceduri penale, acuzatul trebuie să fie prezent la audiere (hot. Ekbatani vs. Suedia, 26.05.1988, §25). Curtea, totuşi, a admis excepţii de la această regulă, în cazul imposibilităţii de a notifica persoana interesată (Colozza vs. Italia, hot. 22.01.1985) şi în cazul în care acest lucru nu este necesar pentru buna administrare a justiţiei (mai ales din cauza sănătăţii acuzatului determinată de greva foamei). În aceste cauze, totuşi, avocaţii învinuiţilor au fost prezenţi în şedinţă.

O parte poate renunţa la dreptul său de a se prezenta la audiere, dar numai dacă o asemenea renunţare este stabilită fără echivoc şi este asigurat un minimum de garanţii corespunzătoare importanţei sale (hot. Poitrimol vs. Elveţia, 23.11.1993, §31). În cadrul unei proceduri penale, orice acuzat, care a renunţat la dreptul său, încă mai beneficiază de dreptul de a fi reprezentat de un avocat (hot. Pelladoah vs. Olanda, 22.09.1994). Într-un caz (hot. F.C.B. vs. Italia, 28.08.1991).

Dreptul unei persoane de a asista la examinarea cazului său în apel depinde de natura şi importanţa audierii. Dacă în apel se examinează doar chestiuni de drept, prezenţa persoanei cointeresate nu este crucială, dacă la şedinţă este prezent avocatul (hot. Kamasinski vs. Austria, 19.12.1989). Chiar dacă sînt examinate chestiuni exclusiv de drept, prezenţa în apel a persoanei este, totuşi, necesară pentru individualizarea pedepsei, cînd se cere stabilirea personalităţii infractorului (hot. Kremzow vs. Austria, 21.09.1993), fie în cauzele privind acordarea întrevederilor cu copiii, pentru a contribui la crearea impresiei colegiului (cauza X vs. Suedia, cer. nr.434/58)

Persoana nu doar trebuie să asiste la proces, ci să aibă posibilitatea să participe activ la proces. Astfel, art.6 a fost violat prin incapacitatea învinuitului de a înţelege esenţa procedurii penale iniţiate împotriva sa, chiar dacă a fost asistat de un avocat (hot. S.K. vs. Regatul Unit, 15.06.2004).

Într-o cauză (hot. Stanford vs. Regatul Unit, 23.02.1994) reclamantul era surd şi nu a putut auzi unele mărturii făcute în instanţă. Curtea a respins pretenţia conform căreia reclamantul nu a putut avea un rol activ în proces, deoarece avocatul reclamantului a auzit mărturiile şi putea oricînd să se consulte cu clientul, însă nu a cerut ca acuzatul să vină mai aproape de martor din considerente tactice.

v. securitatea raporturilor juridice: Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci cînd instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu vs. România, nr.28342/95, §61). Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., §62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărîrilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici

89Partea I

o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci cînd este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Roşca vs. Moldova, 22.03.2005, §25).

Curtea a recunoscut ca fiind contrară Convenţiei admiterea spre examinare a recursului în anulare, pe motiv că recursul a fost depus împotriva unei hotărîri irevocabile, recursul a fost depus de Procurorul General, care nu era parte în procedura iniţială şi deoarece depunerea recursului în anulare nu era limitat în timp. Pentru motive similare, Curtea a constatat că „protestul” din Ucraina contravine art.6 (hot. Sovtransavto Holding vs. Ucraina, 25.07.2002).

Preeminenţa dreptului interzice orice ingerinţă a legislativului în exercitarea justiţiei menită să influenţeze soluţia pe un caz concret (hot. Greek Refineries şi Stratis Andreadis vs. Grecia, 09.12.1994, §49). În această cauză, Curtea a recunoscut ca fiind contrară Convenţiei, adoptarea unei legi de către parlament prin care fusese, în fapt, anulată o sentinţă arbitrară, pronunţată împotriva Guvernului pînă la adoptarea legii.

Curtea a recunoscut ca fiind contrară Convenţiei şi o hotărîre prin care au fost neglijate efectele unei alte hotărîri irevocabile (hot. Kehaya ş.a. vs. Bulgaria, 12.01.2006). Curtea nu a exclus că modificarea legii pe durata examinării cauzei, limitîndu-se dreptul reclamantului de a solicita compensaţii, este contrară art.6 (hot. Maurice vs. Franţa, 06.10.2005). Revizuirea unei hotărîri judecătoreşti peste 7 ani fără a ţine cont de termene, este contrară art.6 (hot. Popov (2) vs. Moldova, 06.12.2005, §42). Aceleaşi principii sînt aplicabile şi cauzelor penale (a se vedea hot. Bujniţă vs. Moldova, 16.01.2007).

(d) Prezumţia nevinovăţieiArt.6 §2 obligă, printre altele, ca îndeplinindu-şi funcţiile ce le revin, membrii

colegiului judiciar să nu pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis acţiunea incriminată: obligaţia de a prezenta dovezi revine procuraturii şi orice dubii sînt în favoarea acuzatului (hot. Barberá, Messegué şi Jabardo vs. Spania, 06.12.1988, §77).

Garanţiile art.6 §2 pot fi convenţional divizate în trei categorii;i. garanţii legate de sarcina de probaţiune pe marginea unei învinuiri penale;ii. garanţii care însoţesc lipsa condamnării; şiiii. garanţii în raport cu terţele persoane.

i. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi legal stabilită. Această regulă, însă, nu este absolută (a se vedea hot. John Murray vs. Regatul Unit, 08.02.1996, §74). Art.6 §2 nu interzice transferul parţial al obligaţiei de a prezenta probe acuzatului pentru a-şi asigura apărarea (cu condiţia că sarcina globală de a stabili culpabilitatea


revine acuzării). Astfel, nu au fost constatate violări ale Convenţiei atunci cînd:1. Reclamantul a fost prins la hotar transportînd o valiză cu stupefiante şi din acest

motiv a fost prezumat vinovat de comiterea contrabandei (în acest caz, conform legislaţiei naţionale, prezumţia putea fi răsturnată dacă reclamantul demonstra situaţia de „force majeure”). Curtea a notat că „art.6 §2 cere de a se conforma ei (prezumţiei) în limite rezonabile, care iau în considerare importanţa subiectului în discuţie şi asigură dreptul la apărare” (hot. Salabiaku vs. Franţa, 07.10.1988, §28).

2. Învinuitul a refuzat să dea declaraţii la poliţie, care determina schimbul sarcinii probaţiunii în faţa judecătorului (hot. Funke vs. Franţa, 25.02.1993). Curtea a reiterat importanţa dreptului de a nu se incrimina, însă a mai relevat că: învinuitului i-au fost aduse repetat la cunoştinţă consecinţele refuzului de a da declaraţii, procedura devenea posibilă doar dacă probele directe prima facie necesitau explicaţiile învinuitului şi dreptul de a păstra tăcerea ţinea de discreţia acuzatului (a se vedea hot. John Murray vs. Regatul Unit, 08.02.1996).

Asistăm, însă, la violarea art.6 §2 atunci cînd învinuitul este obligat să dea declaraţii care pot determina o auto-incriminare în acelaşi proces, sau în alt proces, indiferent dacă acestea sînt legate (hot. Saunders vs. Regatul Unit, 17.12.1996). Totuşi, această regulă nu este absolută (a se vedea hot. O’Halloran şi Francis vs. Regatul Unit, 29.06.2007).

ii. Dacă sentinţa de achitare a fost pronunţată, curţile naţionale nu au dreptul să aibă îndoieli în ceea ce priveşte nevinovăţia reclamantului (hot. Sekanina vs. Austria, 25.08.1993). Deşi prevederea se aplică doar în materie de acuzaţii penale, prezumţia poate fi aplicată prin ricoşet şi procedurilor civile sau administrative ce reies din cele penale (hot. Del Latte vs. Olanda, 09.11.2004).

În hot. Minelly vs. Elveţia (21.02.1983), urmărirea penală împotriva reclamantului a fost încetată pe motiv că a expirat termenul de prescripţie de atragere la răspundere penală. Reclamantul însă a fost obligat să plătească statului 2/3 din cheltuielile legate de urmărirea penală. Curtea a constatat că obligarea reclamantului de a plăti cheltuielile legate de urmărirea penală, în lipsa unei condamnări, este contrară Convenţiei. Curtea a constatat că art.6 §2 a fost violat prin refuzul instanţelor civile de a compensa costurile legate de reprezentare într-o procedură penală care nu a dus la condamnarea reclamantului, pe motiv că din materialele acuzării ar reieşi vinovăţia reclamantului (hot. Baars vs. Olanda, 28.10.2003).

iii. Principiul prezumţiei de nevinovăţie are legături nu numai cu instanţele judecătoreşti, ci şi cu alte autorităţi de stat. Oficialii trebuie să aleagă cuvintele pe care le folosesc pentru public atît timp cît persoana nu a fost condamnată. Curtea va constata dacă o declaraţie sau alta a unui oficial este contrară Convenţiei, luînd în considerare circumstanţele în care a fost făcută (hot. Daktaras vs. Lituania, nr.42095/98, §41-42).

În hot. Allenet de Ribemont vs. Franţa (10.02.1995), în timp ce se afla în arestul poliţiei, reclamantul fusese menţionat de Ministrul de Interne, într-o conferinţă de presă, ca unul din instigatorii unui asasinat. Curtea a notat că articolul 6 §2 se impune şi altor autorităţi publice decît instanţele judecătoreşti, în cazul în care petiţionarul este „acuzat de o infracţiune”. Declaraţia de culpabilitate a fost făcută de ministru fără

91Partea I

nici o calificare sau rezervă şi incita publicul să creadă în aceasta înainte ca faptele să poate fi stabilite de către o instanţă judecătorească competentă.

Sîntem în prezenţa unei violări a art.6 §2 cînd, pînă la pronunţarea sentinţei, un membru al colegiului judiciar, într-un interviu acordat unui ziar, a declarat că învinuitul ar fi comis infracţiunea ce i se impută (hot. Lavents vs. Letonia, 28.11.2002). La rîndul lor, declaraţiile Procurorului General şi ale Preşedintelui Parlamentului la adresa unei persoane publice precum că aceasta ar fi luat mită, făcute pînă la pronunţarea sentinţei de condamnare, sînt contrare art.6 §2 (hot. Butkevičius vs. Lituania, 26.03.2002).

(e) Drepturile acuzatuluiArt.6 §3 va fi interpretat prin prisma garanţiilor asigurate de art.6 §1 şi constituie

lex specialis în această parte. Art.6 §3 se referă în special la dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse, dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, dreptul la apărător, dreptul de a chema şi interoga martori şi dreptul la interpret.

i. dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse şi dreptul la interpretAceastă obligaţie apare atunci cînd situaţia persoanei suspecte este serios afectată

şi circumstanţele prejudiciabile (măsurile preventive) ar cere un răspuns. Un astfel de răspuns poate fi formulat adecvat doar dacă este cunoscută natura şi cauza acuzaţiei penale. Prevederea din art.6§3(a) este mai explicită ca norma din art.5 §2. Statul are obligaţia de a informa acuzatul asupra tuturor acuzaţiilor aduse, inclusiv a celor alternative sau complementare (Pelissier şi Sassi vs. Franţa, hot. 25.03.1999).

Informarea despre acuzaţia adusă va fi făcută într-o limbă pe care reclamantul o înţelege (hot. Brozicek vs. Italia, 19.12.1989). Art.6 §3(a) nu cere neapărat ca informarea într-o anumită limbă să fie scrisă. Ea poate fi şi verbală în cauzele simple. Esenţial este ca acuzatul să înţeleagă acuzaţiile care i se aduc (hot. Kamasinski vs. Austria, 19.12.1989). Acuzatul nu se poate plînge de violarea art.6§3(a) dacă el însuşi este vinovat de lipsa informării (hot. Hennings vs. Germania, 16.12.1992, §26).

O eroare tehnică a grefei în aducerea învinuirii nu constituie neapărat o violare a art.6(3)a (hot. Gea Catalan vs. Spania, 10.12.1995).

ii. dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării saleGaranţiile art.6 §3(b) se aplică faţă de toate fazele urmăririi penale, inclusiv

apelului şi şedinţelor conexe (stabilirea prejudiciului, pedepsei etc.) Pregătirea apărării presupune accesul la înscrisurile efectuate la faza urmăririi penale (hot. Kamasinski vs. Austria, 19.12.1989). Norma nu este violată dacă reclamantul nu a avut acces la materialele dosarului, însă la dosar a avut acces avocatul (idem).

Acestea presupun şi mijloacele şi posibilităţile necesare pentru pregătirea apelului şi executarea hotărîrii (hot. Hadjianastassiou vs. Grecia, 16.12.1992). Una din aceste garanţii este dreptul de a avea întrevederi confidenţiale cu avocatul.

Dreptul de a se apăra este esenţial pentru persoanele puse sub învinuire penală. Curtea totuşi e destul de tolerantă cînd aplică această normă. Totuşi, Curtea a constatat că 6 zile acordate avocaţilor pentru a studia un dosar penal ce întrunea 17,000 pagini e prea puţin (hot. Ocalan vs. Turcia, 12.05.2005, §123). Convenţia nu va fi încălcată nici dacă actul procesual solicitat nu este util pentru procedura penală (hot. Bricmont vs. Belgia, 07.07.1989).


iii. dreptul la apărătorScopul acestei norme este de a asigura învinuitului o reprezentare eficace (hot.

Goddi vs. Italia, 09.04.1984). Art.6 §3(c) instituie trei drepturi pentru persoana pusă sub învinuire:

de a se apăra singur; (a) de a-şi angaja un apărător;(b) de a solicita un apărător din oficiu, dacă el nu are sursele necesare şi interesele (c) justiţiei o cer.

Într-o cauză (hot. Tripodi vs. Italia, 22.02.1994), Curtea nu a putut găsi violarea art.6 §3(c) prin refuzul de a amîna examinarea cauzei pe motiv că avocatul era bolnav. Curtea, însă, a examinat cauza în ansamblu, statuînd că examinarea cauzei în lipsa avocatului nu a afectat echitatea procedurii.

Art.6 §3(c) este aplicabil şi la faza urmăririi penale deoarece lipsa reprezentării la această fază ar putea afecta echitatea întregii proceduri (hot. Imbrioscia vs. Elveţia, 24.11.1993). Curtea a găsit contrar art.6 §3(c) refuzul de a avea acces la un avocat în primele 48 de ore de la reţinere, cînd poliţia a efectuat interogări (hot. John Murray vs. Regatul Unit, 08.02.1996).

Dreptul de a avea acces la un avocat în fazele iniţiale ale procedurii penale nu este unul absolut. În anumite circumstanţe refuzul de a avea acces la avocat poate fi justificat. Totuşi, în cazul în care, conform legislaţiei naţionale, tăcerea este echivalată cu vinovăţia persoanei învinuite, accesul la avocat este necesar (idem).

Interdicţia formală de a examina apelurile persoanelor condamnate, care se ascund de pedeapsa penală, chiar dacă are au avocat, nu a putut fi justificată în termenii art.6 §3(c) (hot. Poitrimol vs. Franţa, 23.11.1993).

În cazul unei persoane lipsite de libertate, care nu-şi poate asigura un apărător pe cont propriu, acordarea asistenţei juridice din oficiu este necesară (hot. Bentham vs. Regatul Unit, 10.06.1996). Aceeaşi regulă se aplică şi faţă de examinarea în apel a unei cauze ce poate determina o perioadă substanţială de detenţie şi unde sînt examinate chestiuni de substanţă (hot. Granger vs. Regatul Unit, 28.03.1990; hot. Maxwell vs. Regatul Unit, 28.10.1994). În cazul refuzului de acordare a asistenţei juridice din oficiu, trebuie să existe o procedură ulterioară de contestare a acestei chestiuni (hot. Boner vs. Regatul Unit, 28.10.1994).

În Cauza Croissant vs. Germania (hot. 25.09.1992), reclamantului i-au fost acordaţi trei avocaţi din oficiu. Reclamantul nu a fost de acord cu numirea unuia dintre ei pe motiv că acesta mai degrabă a fost numit pentru a grăbi examinarea cauzei, decît pentru a-i reprezenta interesele. Obiecţia reclamantului în această parte a fost respinsă. Curtea nu a constatat o violare a Convenţiei însă a notat că, de obicei, instanţele naţionale trebuie să aleagă apărătorii în care reclamantul are încredere.

Deşi articolul 6 paragraful 3 (c) (art.6-3-c) conferă fiecărui acuzat de infracţiune penală dreptul «să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el...», acesta nu specifică modul de exercitare a acestui drept. Astfel, rămîne la discreţia statului contractant alegerea mijloacelor de asigurare a acestui drept în sistemul lor judiciar, sarcina instanţei fiind numai de a asigura dacă metoda aleasă de către ei este conformă cerinţelor unui proces echitabil (hot. Imbroscia vs. Elveţia, 24.11.1993).

93Partea I

Este adevărat că articolul 6 paragraf 3(c) oferă acuzatului dreptul să fie apărat de către un avocat „la alegerea proprie”. Cu toate acestea, ţinînd cont de importanţa relaţiei de încredere dintre avocat şi client, acest drept nu poate fi considerat absolut. El este supus unor restricţii, ceea ce ţine deja de asistenţa juridică gratuită. La numirea apărării, instanţa trebuie să ia în consideraţie cu certitudine doleanţele acuzatului, dar acestea pot să nu fie luate în seamă cînd sînt suficiente motive relevante pentru a susţine că aceasta este în interesele justiţie (hot. Lagerblom vs. Suedia, 14.01.2003).

iv. dreptul de a chema şi interoga martoriArt.6 §3(d) a fost gîndit pentru a asigura egalitatea armelor între partea acuzării şi

cea a apărării (hot. Bonish vs. Austria, 06.05.1985). Termenul de martor are un sens autonom şi acoperă orice persoană ale cărei opinii sau declaraţii constituie probe pe marginea dosarului. Declaraţiile pot fi inclusiv scrise. Esenţial este ca reclamantul să aibă posibilitatea să le combată (hot. Delta vs Franţa, 19.12.1990).

Dreptul de a chema martori, însă, nu este absolut. Instanţa naţională poate refuza audierea unui martor pe motiv că declaraţiile lui sînt irelevante (Weichert vs. Germania, cer. 1404/62). Chiar dacă declaraţiile unui martor ar fi relevante, iar martorul nu a fost audiat, art.6 §3(d) nu va fi violat, dacă Guvernul va demonstra că a întreprins măsurile rezonabile pentru asigurarea prezenţei martorului în instanţă (cer. X vs. Germania, 3566/68).

În hot.Unterpertinger vs. Austria, 24.11.1986), Curtea a constatat violarea art.6 §3(d) prin neaudierea martorilor în instanţa de judecată, din cauza refuzului acestora de a da declaraţii (fiind membri ai familiei reclamantului). Or, declaraţiile martorului erau probele principale pe care se baza acuzarea, iar reclamantul nu putea obţine audierea lor.

Curtea a acceptat că nedivulgarea identităţii martorilor poate fi justificată din considerente de securitate a martorilor. Este însă inacceptabil ca o condamnare să se bazeze exclusiv, sau într-o măsură decisivă, pe declaraţiile martorilor anonimi (hot. Doorson vs. Olanda, 26.03.1996). Justificarea anonimatului declaraţiilor unor ofiţeri de poliţie urmează a fi mai convingătoare decît justificarea anonimatului unor martori ordinari, datorită statutului celor dintîi (hot. Van Mechelen ş.a. vs. Olanda, 23.04.1997).

În baza art.6 §1 şi 3(d), Curtea apreciază că elementele de probă, în principiu, trebuie să fie produse în faţa acuzatului în audienţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu nu funcţionează fără excepţii, însă acestea nu ar putea fi acceptate sub rezerva drepturilor apărării (hot. Ludi vs. Elveţia, 15.06.1992, Kostovski vs. Olanda, 20.10.1989).

Astfel, în hot. Ludi vs. Elveţia, hot.15.06.1992, reclamantul a fost condamnat în baza depoziţiilor scrise ale unui ofiţer de poliţie sub prestare de jurămînt, care a desfăşurat activitatea în calitate de agent infiltrat. Instanţele de judecată naţionale au refuzat audierea agentului infiltrat şi nu au procedat la o confruntare destinată să compare declaraţiile acestuia cu afirmaţiile petiţionarului. În plus, nici acesta din urmă, nici avocatul său nu au avut ocazia să-l interogheze şi să arunce o îndoială asupra credibilităţii sale. În consecinţă, Curtea a apreciat violarea paragrafului 3 (d) al art.6 combinat cu paragraful 1.


SpeţeSpeţa 1Securitatea raporturilor juridiceI.R. a depus cerere de chemare în judecată împotriva Băncii Naţionale solicitînd

repararea prejudiciului material în mărime de 170.000 lei.La 20 octombrie 2000, Judecătoria a admis parţial cererea de chemare în judecată

depusă de către I.R., obligînd Banca Naţională să-i achite lui I.R. prejudiciul material în mărime de 20.000 lei. În rest acţiunea a fost respinsă.

La 14 martie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a examinat apelurile declarate de I.R. şi Banca Naţională.

Apelul depus de către I.R. a fost respins. Apelul depus de către Banca Naţională a fost admis, hotărîrea Judecătoriei casată cu emiterea unei hotărîri noi de respingere a acţiunii lui I.R.

La 10 mai 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a examinat recursul înaintat de I.R., a casat ambele hotărîri judecătoreşti şi a emis o nouă hotărîre prin care a dispus încasarea în beneficiul lui I.R. a 102.000 lei. În rest acţiunea a fost respinsă.

Hotărîrea în cauză a devenit irevocabilă şi executorie din data pronunţării.La 20 iunie 2001, Procuratura Generală a înaintat recurs în anulare prin care a

solicitat casarea deciziei Curţii de Apel a Republicii Moldova cu menţinerea deciziei Tribunalului municipiului Chişinău.

La 11 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare înaintat de Procuratura Generală şi a anulat decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova lăsînd în vigoare decizia Tribunalului municipiului Chişinău, prin care acţiunea lui I.R. a fost respinsă.

I.R. a depus o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului invocînd încălcarea art.6 (1) CEDO şi solicitînd repararea prejudiciului material şi moral.

Explicaţi ce înseamnă sintagma „securitate a raporturilor juridice” în sensul 1. jurisprudenţei CEDO?Stabiliţi dacă prin casarea hotărîrii Curţii de Apel din 10 mai 2001, în baza 2. recursului în anulare a Procuraturii Generale, fost încălcat art.6(1) CEDO.

Speţa 2dreptul la o hotărîre motivatăA.M. a depus cerere de chemare în judecată solicitînd restituirea costului averii

naţionalizate ilegal în anul 1946.În motivarea acţiunii, A.M. a indicat că în anul 1946 a fost deportat în regiunea

Tiumeni, Federaţia Rusă, iar casa, tractorul, vitele şi alte bunuri au fost naţionalizate ilegal. Ulterior a fost reabilitat.

A.M. solicită repararea sumei de 243.000 lei, invocînd drept probe documentele de arhivă şi actele de expertiză tehnică şi merceologică.

Judecătoria a respins acţiunea invocînd în motivarea hotărîrii, că A.M. nu deţine probe pertinente privind costul averii naţionalizate.

A.M. a depus apel la Curtea de Apel, în care a invocat că prima instanţă nu s-a expus asupra probelor prezentate de el şi la cererea de apel a ane-xat certificatele de arhivă şi actele de expertiză tehnică şi merceologică.

95Partea I

Curtea de Apel a respins apelul lui A.M. cu repetarea motivării date de prima instanţă în hotărîrea sa.

A.M. a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie în care a invocat că nici prima instanţă, şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra probelor prezentate de el şi nu a motivat admiterea sau respingerea probelor prezentate.

Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul declarat de A.M. cu repetarea motivării date de ambele instanţe judecătoreşti.

A.M. a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului considerîndu-se drept victimă a încălcării art.6 (1) CEDO, solicitînd repararea prejudiciului material şi moral.

Explicaţi ce reprezintă o „hotărîre motivată” în sensul art.6 al CEDO?1. Stabiliţi dacă deciziile instanţelor judecătoreşti au fost motivate în sensul 2. art.6(1) CEDO?


tema 10. garanŢii SuPliMentare În caZul Procedurilor Penale


să cunoască garanţiile conferite de art.7 al Convenţiei; ͵să explice sfera de aplicare a art.1 Prot.4 la Convenţie şi limitele drepturilor ͵garantate de această normă;să definească dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, în sensul ͵art.2 Prot.7 la Convenţie şi limitele acestui drept;să explice sfera de aplicare a art.3 Prot.7 la Convenţie; ͵să definească regula non bis in idem garantată de art.4 Prot.7 la Conve ͵ nţie.


(a) Nici o pedeapsă fără lege Art.7 al Convenţiei prevede următoarele: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost săvîrşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvîrşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.

Art.7 a fost introdus cu scopul de a acorda garanţii împotriva persecutării, condamnării sau sancţionării arbitrare (hot. SW vs. Regatul Unit, 22.11.1995, §34). Art.4 nu permite derogări de la acest drept.

Art.7 se referă la dreptul penal şi cere ca abaterile penale să fie prevăzute de lege astfel încît persoana să poată şti din textul prevederilor relevante ce acte sau omisiuni sînt penal condamnabile (hot. Kokkinakis vs. Grecia, 25.05.1993, §52). Nu este necesar ca acele consecinţe să fie previzibile cu certitudine absolută (a se vedea hot. Streletz, Kessler şi Krenz vs. Germania, 22.03.2001).

Deşi art.7 nu interzice interpretarea legii penale, această interpretare nu trebuie să depăşească previzibilitatea rezonabilă şi să nu schimbe esenţa abaterii penale (hot. SW vs. Regatul Unit, 22.11.1995, §36). Astfel, interpretarea extensivă a legii penale în detrimentul reclamantului, cum ar fi aplicarea legii prin analogie, nu este admisă (a se vedea spre exemplu hot. Baskaya şi Okcuoglu vs. Turcia, 08.07.1999). Aplicarea retroactivă a legii nu este expres interzisă de Convenţie, însă soluţionarea acestor situaţii depinde de scopul urmărit şi de proporţionalitatea efectelor.

În practică au generat discuţii prin prisma art.7 interpretarea extensivă a abaterilor penale, aplicarea retroactivă a sancţiunii penale mai dure şi interpretarea termenului „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.

Art.7 nu permite aplicarea unor sancţiuni mai dure decît cele existente la ziua comiterii abaterii penale. Aceasta poate lua forma neaplicări sancţiunilor cuvenite (a se vedea hot. Gabarri Moreno vs. Spania, 22.07.2003, §23-34), fie aplicarea

97Partea I

retroactivă al legii noi mai dure (a se vedea hot. Ecer şi Zeyrek vs. Turcia, 27.02.2001). Această regulă se referă mai degrabă la existenţa sancţiunilor penale decît la modul de executare a sancţiunilor penale.

Paragraful 2 al art.7 a fost introdus pentru a permite sancţionarea, în mod excepţional, a crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.

(b) Interzicerea privării de libertate pentru datorii (art.1 prot.4)Art.1 al Protocolului nr.4 prevede următoarele:„Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în

măsură să execute o obligaţie contractuală”.Pînă în septembrie 2007, Curtea încă nu adoptase vreo hotărîre cu privire la această

prevedere. Totuşi, nota explicativă la Protocol notează că scopul acestei prevederi a fost de a exclude posibilitatea privării de libertate pentru imposibilitatea neimputabilă persoanei de a onora o obligaţie contractuală.

Această normă se referă la orice „privare de libertate”, fie că este vorba de condamnare sau arestare. Art.1 interzice privarea de libertate pentru neexecutarea unei „obligaţii contractuale”, indiferent dacă este vorba de o datorie monetară sau nu. Această normă, însă, nu interzice privarea de libertate în alt temei decît neexecutarea obligaţiilor contractuale (ex. în temeiul legislaţiei private, alta decît cea contractuală sau a celei publice).

Art.1 interzice privarea de libertate „pentru singurul motiv” că persoana nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. El nu interzice privarea de libertate pentru alte situaţii, cum ar fi acţiunile frauduloase ale debitorului, refuzul deliberat de a executa o obligaţie contractuală sau imposibilitatea executării obligaţiei contractuale datorită neglijenţei.

(c) Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penalăConform art.2 al Protocolului nr.7:„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are

dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sînt reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sînt definite de lege, sau cînd cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale”.

Art.6 nu cere prin sine existenţa a două grade de jurisdicţie. Două grade de jurisdicţie sînt cerute, în anumite cauze penale, de către art.2 al Protocolului nr.7. Acest articol cere ca ambele jurisdicţii să fie „tribunale” în sensul art.6 al Convenţiei. Autorităţile au o marjă de apreciere în ceea ce priveşte competenţele acordate celei de a doua instanţă.

Art.2 nu cere ca cea de-a doua instanţă să aibă competenţe de a examina şi fondul ca-uzei şi chestiunile de drept (a se vedea hot. Krombakh vs. Franţa, 13.02.2001, §96). Ast-fel, examinarea în recurs doar a chestiunilor de drept satisface cerinţele art.2 (idem, §97).

Al doilea grad de jurisdicţie este cerut pentru a reexamina „declaraţia de vinovăţie sau condamnarea”. Nu există o obligaţie a statului în temeiul art.2 de a prevedea


jurisdicţii superioare în cazul recunoaşterii vinovăţiei în prima instanţă sau pentru a contesta severitatea sancţiunii care nu ţine de „declararea vinovăţiei”.

Para.2 permite excepţiile de la regula stabilită în para.1. Acestea sînt permise:i. în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sînt definite de lege;ii. cînd cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă

jurisdicţie; şiiii. cînd cel interesat a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs

împotriva achitării sale. La stabilirea faptului dacă infracţiunea este minoră un criteriu important este

chestiunea dacă ea este sancţionabilă cu privaţiune de libertate (p.21 al Notei explicative).

(d) Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară Acest drept este garantat de art.3 al Protocolului nr.7 la Convenţie, care prevede

următoarele:„Atunci cînd o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau cînd este

acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.

Acest drept la despăgubiri poate apărea doar dacă este vorba de o eroare judiciară care s-a materializat printr-o condamnare penală irevocabilă şi doar dacă persoana a suferit o pedeapsă ca urmare a acestei condamnări (a se vedea dec. Nakov vs. Macedonia, nr.68286/01, 24.10.2002). Prin urmare, art.3 nu cere statelor să prevadă legi care să acorde dreptul la despăgubiri pentru achitarea persoanei în apel sau recurs.

Dreptul la despăgubiri apare abia după „anularea condamnării sau după acordarea graţierii, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară”. Prin urmare, acordarea graţierii pentru un alt motiv decît acesta nu generează un drept la despăgubiri în temeiul art.3. Termenul de „graţiere” are un sens autonom şi defineşte, în unele state, inter alia procedura de înlăturare a efectelor erorii judiciare.

Dreptul la despăgubiri în temeiul art.3 nu apare în cazul în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte persoanei care a suferit pedeapsa.

Art.3 cere acordarea despăgubirilor doar în cazul în care, în urma faptelor nou-descoperite, reiese clar că persoana este nevinovată.

Persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv. Aceasta nu înseamnă că nici o despăgubire nu trebuie acordată în cazul în care legea sau practica în vigoare în statul respectiv nu prevăd asemenea despăgubiri. Statele sînt obligate să elaboreze reglementări în acest sens.

(e) Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două oriAcest drept este prevăzut de art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţie, care prevede

următoarele:

99Partea I

„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sînt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată.

3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenţie”.

Para.1 incorporează regula non bis in idem, care interzice judecarea de două ori pentru săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni. Termenul „infracţiune” din art.4 are acelaşi sens ca şi acelaşi termen din art.6 al Convenţiei. Prin urmare, această normă nu exclude şi sancţionarea disciplinară pentru aceeaşi faptă, dacă sancţionarea disciplinară nu este „penală” în sensul Convenţiei (p.32 al Notei explicative).

Regula non bis in idem interzice dubla incriminare sau condamnare pentru aceeaşi faptă. Art.4 nu este aplicabil în cazul sancţionării pentru abateri diferite, chiar asemănătoare ca natură (a se vedea dec. Ponsetti şi Chesnil vs. Franţa, 14.09.1999). Pentru a stabili dacă abaterile sînt aceleaşi, Curtea va examina dacă elementele esenţiale ale abaterilor sînt aceleaşi (a se vedea hot. Franz Fischer vs. Austria, 29.05.2001, §25).

Art.4 interzice doar dubla incriminare sau condamnare şi nu poate fi interpretat ca interzicînd aplicarea sancţiunilor complementare pentru aceeaşi faptă (a se vedea dec. RT vs. Elveţia, 30.05.2000). În practică, dubla incriminare sau condamnare poate lua forma sancţionării penale şi administrative concomitente pentru aceeaşi faptă, ceea ce contravine art.4 (a se vedea hot. Gradinger vs. Austria, 23.10.1995).

Art.4 nu interzice redeschiderea procesului, în favoarea sau defavoarea persoanei. Totuşi această procedură trebuie să fie redeschisă „conform legii” şi doar pentru că „fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sînt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată”. Art.4 nu permite derogări de la acest drept.

Se pare că art.4 interzice dubla incriminare sau condamnare în acelaşi stat, însă nu poate fi interpretat ca excluzînd o nouă incriminare sau condamnare identică într-un alt stat al Consiliului Europei (a se vedea cer. nr.21072/92, dec. 01.01.1995), mai ales dacă statul în cauză nu a ratificat Protocolul nr.7.

SpeţeSpeţa 1art.7 al convenţieiI.A. este un bărbat născut în anul 1946. Între 1974 şi 1977 el a condus o cazarmă

de grăniceri responsabilă de paza graniţei dintre URSS şi Finlanda. În acea perioadă multe persoane încercau să fugă din URSS în Finlanda.

Pentru a nu admite exodul în masă al populaţiei, conducerea KGB al URSS a emis un ordin prin care indica grănicerilor să deschidă focul, indiferent de circumstanţe, asupra oricărei persoane care încerca să părăsească ilegal URSS. Nerespectarea acestui ordin reprezenta neglijenţă în serviciu sancţionabilă cu pînă la 3 ani de privaţiune de libertate.


În seara zilei de 31 decembrie 1975, un grup de circa 50 persoane neînarmate au încercat să treacă ilegal frontiera dintre URSS şi Finlanda. I.A. a dispus grănicerilor care i se aflau în subordine să deschidă focul asupra acestora. 43 de persoane, inclusiv 11 copii, au fost împuşcaţi mortal. 3 persoane au fost rănite grav, iar restul persoanelor au reuşit să treacă hotarul. Trupurile persoanelor decedate se găseau pe teritoriul Finlandei, iar cele 3 persoane rănite au fost aduse cu forţa pe teritoriul URSS de către grăniceri.

În anul 1984, Procuratura Finlandei a intentat un dosar penal împotriva lui I.A. pentru omorîrea din culpă a 43 de persoane la 31 decembrie 1975. În baza unui mandat de arest european, A.I. a fost reţinut în Franţa la 13 martie 1997 şi transmis autorităţilor finlandeze.

Printr-o hotărîre din 12 iulie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a Finlandei, în ultimă instanţă, l-a condamnat pe A.I. pentru infracţiunea incriminată la 25 ani privaţiune de libertate. În răspuns la argumentul apărării că în URSS, la 31 decembrie 1975, incidentul în cauză nu reprezenta o infracţiune, instanţa a notat că aceste fapte constituiau infracţiuni în Finlanda la acea dată. În orice caz, ordinul KGB nu putea exclude responsabilitatea lui A.I. deoarece el reprezenta o negare evidentă a drepturilor omului, iar această ucidere a persoanelor nu putea rămîne nesancţionată.

A.I. a depus o cerere la Curte în care pretinde violarea art.7 al Convenţiei.

Stabiliţi dacă, condamnarea lui A.I. pentru incidentul din 31 decembrie 1975 este contrară art.7 al Convenţiei.

Speţa 2art.2 al Protocolului nr.7 al convenţieiB.M. a fost reţinut de către poliţie pentru participare la întruniri neautorizate.

În aceeaşi zi, acestuia i-a fost întocmit un proces verbal cu privire la comiterea contravenţiei administrative prevăzute de art.164 alin.1 al Codului cu privire la contravenţiile administrative.

Materialul administrativ a fost transmis în judecată. La 4 iulie 2007, Judecătoria Buiucani a emis o decizie prin care a constatat că B.M. a comis contravenţia imputată şi i-a aplicat o sancţiune sub formă de amendă în mărime de 5 unităţi convenţionale. Decizia a fost pronunţată în prezenţa reclamantului, care, în faţa acestei instanţe a păstrat tăcerea.

La 11 iulie 2007, B.M. depune o plîngere la decizia din 4 iulie 2007. El menţionează că 3 martori pot confirma că el nu a rostit expresiile injurioase pentru care a fost sancţionat.

La 18 iulie 2007, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău respinge plîngerea pe motiv că nu există motive de drept pentru anularea deciziei contestate deoarece procedura în prima instanţă nu a fost încălcată, iar art.282/4 şi 282/6 ale Codului cu privire la contravenţiile administrative nu îi permit să verifice temeinicia deciziei din 4 iulie 2007 în baza declaraţiilor unor martori.

Stabiliţi dacă constatarea vinovăţiei persoanei în comiterea unei contravenţii 1. administrative reprezintă declararea vinovăţiei în comiterea unei „infracţiuni”, în sensul art.2 al Protocolului nr.7?Dacă da, B.M. a beneficiat de două grade de jurisdicţie, în sensul aceleiaşi norme?2. Dacă nu, această excepţie este justificată în termenii paragrafului 2 al art.2 al 3. Protocolului nr.7 ?

101Partea I

tema 11. drePtul la reSPectarea vieŢii Private şi de FaMilie,la cĂSĂtorie şi egalitatea Între SoŢi

obiective de referinţăi.

să definească noţiunile de „viaţă privată”, „viaţă familială”, „domiciliu” şi ͵„corespondenţă” în sensul articolului 8 al Convenţiei; să enumere scopurile legitime care permit ingerinţe în drepturile garantate de ͵Art.8;să cunoască interpretarea expresiilor §49 „prevăzută de lege” şi „necesară ͵într-o societate democratică”; să relateze despre doctrina restricţiilor inerente şi să explice regula interpretării ͵stricte a clauzelor restrictive ale art.8; să aplice triplul test; ͵să descrie jurisprudenţa CEDO privind dreptul la căsătorie şi întemeierea unei ͵familii;să relateze despre cauzele moldoveneşti cu privire la art.8. ͵


(a) Art.8 al Convenţiei Art.8 al Convenţiei garantează dreptul la respectarea „vieţii private”, „de familie”,

a „domiciliului” şi „corespondenţei” şi are următorul text:„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decît

în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Drepturile înscrise în para.1 sînt drepturi separate şi urmează a fi fi analizate separat.

Viaţa privată şi de familie: Conceptul de „viaţă privată” este unul general care nu este susceptibil definirii exhaustive (hot. X şi Y vs. Olanda, 26.03.1985, §22); fiind des interpretată în conjuncţie cu „viaţa de familie” (a se vedea hot. Klass vs. Germania, 06.09.1978, §41). El este mai larg ca dreptul la intimitate şi poate acoperi şi dreptul la dezvoltare şi realizare a personalităţii. Astfel, conceptul de „viaţă privată” acoperă integritatea fizică şi psihică sau morală a persoanei (hot. Raninen vs. Finlanda, 16.12.1997, §63), unele aspecte de identificare fizică sau psihică a persoanei (hot. Mikulić vs. Croaţia, nr. 53176/99, §53), unele aspecte ale vieţii sexuale a homosexualilor adulţi (hot. Dudgeon vs. Regatul Unit, 22.10.1981, §41) etc.

Sfera personală este inevitabil limitată de sfera publică. Curtea tinde să constate că viaţa privată este automatic redusă în măsura în care persoana a adus viaţa sa privată în viaţa publică sau cînd există alte interese protejate (a se vedea hot. Ludi


vs. Elveţia, 15.07.1992, §40). Astfel, nu va reprezenta o ingerinţă în viaţă privată fotografierea unei persoane în cadrul unui eveniment public (a se vedea dec. Verliere vs. Elveţia, 28.0.6.2001). Totuşi, în cazul în care persoana se află într-un loc public însă are o aşteptare rezonabilă de intimitate (a se vedea hot. Von Hannover vs. Germania, 24.06.2004, §53), fie cînd nu poate realiza că el este filmat (a se vedea hot. Peck vs. Regatul Unit, 28.01.2003, §§58-63), art.8 ar putea să se aplice.

Conform jurisprudenţei Curţii, „viaţa privată acoperă integritatea fizică şi morală a persoanei şi cuprinde viaţa sexuală, iar respectarea vieţii private trebuie să înglobeze, de asemenea, într-o anumită măsură, dreptul pentru individ de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi şi lumea exterioară”, inclusiv în domeniul profesional. Curtea arată că noţiunea de „viaţă privată” este o noţiune largă, nesusceptibilă de o definire exhaustivă.

În mod normal, viaţa privată se aplică în cazul colectării sistematice a informaţiilor publice despre persoană şi păstrarea ei de către autorităţi (a se vedea hot. Rotaru vs. România, 04.05.2000, §43-44). În cazul în care informaţia cu privire la viaţa privată este păstrată de autorităţi, refuzul de a acorda acces la aceste informaţii persoanei vizate poate reprezenta o ingerinţă în viaţa privată (a se vedea hot. Gaskin vs. Regatul Unit, 07.07.1989), precum şi divulgarea informaţiilor despre viaţa privată unor terţe persoane (a se vedea hot. Z vs. Finlanda, 25.02.1997, §95).

Interdicţiile cu privire la prenume au trezit discuţii prin prisma vieţii private (a se vedea dec. Guillot vs. Franţa, 24.10.1996), precum şi contestarea paternităţii (hot. Rasmussen vs. Danemarca, 28.11.1984, §33) sau mediul înconjurător (a se vedea hot. Hatton vs. Regatul Unit, 08.07.2003, §122).

Spre deosebire de viaţa privată, care priveşte persoana însăşi, viaţa de familie este menită să menţină legăturile familiale. Ea se referă inter alia la legăturile dintre membrii familiei (întrevederile deţinuţilor cu persoanele apropiate, lipsirea de drepturile părinteşti, accesul la copii etc.).

Domiciliul: Curtea a interpretat termenul „domiciliul” în sens larg. El se referă, mai degrabă, la legăturile persoanei cu un anumit loc, decît la domiciliul legal stabilit (hot. Buckley vs. Regatul Unit, 25.09.1996, §52-54). Deoarece domiciliul şi viaţa privată se pot suprapune cu activităţile profesionale, aplicabilitatea art.8 a fost extinsă şi asupra oficiului (a se vedea hot. Niemetz vs. Germania, 16.12.1992, §30-31), inclusiv a persoanei juridice (hot. Societe Colas Est vs. Franţa, 16.04.2002, §41).

În acest sens, au fost contestate în faţa organelor de la Strasbourg interdicţiile de a locui în „domiciliu” (a se vedea hot. Chapman vs. Regatul Unit, 18.01.2001), intrarea în „domiciliu” (hot. Guţu vs. Moldova, 07.07.2007) sau percheziţionarea „domiciliului” (hot. Niemetz vs. Germania, 16.12.1992).

Corespondenţa: Prin corespondenţa persoanei putem înţelege fluxul de informaţie privată destinată anume persoanei sau transmisă de persoană. Aceasta poate lua forma corespondenţei poştale, electronice, convorbirilor telefonice etc. Art.8 se aplică corespondenţei indiferent de conţinut acesteia. Odată ce a ajuns la destinatar, de regulă, această informaţie nu mai constituie „corespondenţă” în sensul tehnic al acestui termen (a se vedea dec. Ostrovar vs. Moldova, 22.03.2005).

103Partea I

Obligaţiile pozitive: Scopul primar al articolului este protejarea persoanei împotriva ingerinţelor în viaţa privată venite de la autorităţile publice. Guvernele pot avea şi o obligaţie pozitivă, pentru a asigura o protecţie efectivă a dreptului persoanei la respectul vieţii private (hot. Airey vs. Irlanda, 09.10.1979, §32). Astfel, art.8 impune inter alia obligaţia de a cerceta efectiv pretinsele violuri (a se vedea hot. M.C. vs. Bulgaria, 04.12.2003), fie asigurarea accesului la copii (în cazul divorţului părinţilor; hot. Bronda vs. Italia, 09.06.1998, §51).

Justificarea ingerinţelor: Ingerinţele în drepturile garantate de art.8 al Convenţiei sînt permise doar pentru realizarea unuia din scopurile legitime înscrise în para.2 al art.8, doar dacă ele sînt „prevăzute de lege” şi doar dacă sînt „necesare într-o societate democratică”.

Pentru mai multe informaţii despre aceste elemente a se vedea TEMA nr.3.

(b) Dreptul la căsătorieDreptul la căsătorie este garantat de art.12 la Convenţiei, care prevede

următoarele:„Începînd cu vîrsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători

şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept”.

Art.12 se referă la căsătorie şi întemeierea familiei. Art.12 nu se referă la dreptul de a divorţa (a se vedea hot. Johnston vs. Irlanda, 18.12.1986). Statele au o marjă de apreciere în ceea ce priveşte vîrsta de la care să permită încheierea căsătoriei. Art.12 nu cere expres ca bărbatul şi femeia să nu fie deja căsătorite (poligamia), însă acest lucru a fost lăsat la discreţia legislaţiilor naţionale ale statelor.

Se pare că art.12 garantează dreptul de căsătorie doar între un bărbat şi o femeie. Totuşi, art.9 al Cartei Europene a Drepturilor Omului nu limitează dreptul de a se căsători doar pentru persoane de sexe diferite. Din acest motiv, într-o cauză recentă (a se vedea hot. Christine Goodwin vs. Regatul Unit, 11.07.2002), Curtea a constatat că interdicţia introdusă pentru transsexuali de a se căsători nu poate fi justificată. Se pare totuşi ca această regulă încă nu se aplică faţă de homosexuali.

În practică, dreptul de a se căsători a fost pus în discuţie în cazul interdicţiei pentru deţinuţi de a se căsători (a se vedea cer. nr.7114/75), fie limitarea temporară a dreptului de a se căsători după desfacerea căsătoriei anterioare (a se vedea hot. F. vs. Elveţia, 18.12.1987).

Dreptul de a întemeia o familie, se referă, de obicei la adopţia copiilor. În temeiul art.12 nu există un drept la adopţie, însă în cazul în care un asemenea drept este garantat de dreptul naţional, art.12 se aplică. Totuşi, chiar şi o interpretare discriminatorie a legislaţiei naţionale nu poate fi înţeleasă ca acordînd un drept la înfiere pentru homosexuali (a se vedea hot. Frette vs. Franţa, 26.02.2002).

Orice avort conform art.8 nu poate genera o ingerinţă separată prin prisma art.12 (a se vedea dec. Boso vs. Italia, 05.09.2002).

(c) Egalitatea între soţiEgalitatea între soţi este garantată de art.5 Prot. nr.7 la Convenţie, care prevede

următoarele:


„Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor”.

Această normă impune statelor obligaţia de a adopta cadrul normativ necesar pentru a garanta egalitatea în drepturi între soţi în relaţiile între ei şi în relaţiile cu copiii lor (a se vedea dec. Cernecki vs. Austria, 11.07.2000).

Conform acestei norme, soţii se bucură de egalitate în drepturi „în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia”. Sintagma „în ceea ce priveşte căsătoria” se referă la procesul de încheiere a căsătoriei şi nu la condiţiile specifice pentru încheierea căsătoriei (ex. vîrsta minimă permisă pentru încheierea căsătoriei). Sintagma „cu prilejul desfacerii” căsătoriei nu poate fi înţeleasă ca acordînd un drept de a desface căsătoria sau de a impune o anumită formă a desfacerii căsătoriei.

Această egalitate se referă la „drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil”. Prin urmare, ea nu se aplică faţă de relaţiile administrative, fiscale, penale sau de muncă.

Această egalitate se referă la relaţiile „între ei şi în relaţiile cu copiii lor”. Totuşi, acest articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

SpeţeSpeţa 1dreptul la căsătorie al deţinuţilorUn oarecare cuplu, A şi B, a fost condamnat la închisoare sub acuzaţia de furnizare

ilegală de droguri pentru a fi vîndut tablete de ciocolată cu canabis. Imediat după condamnare, aceştia au decis să se căsătorească, însă autorităţile au refuzat în baza prevederilor Codului Familiei, care nu admitea încheierea căsătoriei persoanelor condamnate la privaţiune de libertate în perioada cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa. A şi B au chemat în judecată autoritatea competentă să înregistreze căsătoria pentru a se dispune ca acesta să le permită căsătoria. Judecătoria a respins contestaţia introdusă ca neîntemeiată. Împotriva hotărîrii primei instanţe, A şi B au declarat apel şi respectiv recurs, susţinînd cu aceeaşi motivare, că refuzul contravine art.12 al Convenţiei Europene. Instanţele ierarhic superioare au respins acţiunea cu motivaţia că refuzul a fost în acord cu legislaţia naţională. Mai mult, statele părţi la Convenţie dispun de discreţia de a reglementa instituţia căsătoriei, astfel ca aceasta să nu contravină interesului individual ori general. Or, în situaţia reclamanţilor, aceştia nu ar fi putut locui împreună timp de mai mulţi ani după data încheierii căsătoriei.

Stabiliţi dacă refuzul înregistrării căsătoriei dintre A şi B reprezintă o violare a art.12 al Convenţiei.

Speţa 2decăderea din drepturile părinteştiA şi B, persoane cu probleme de sănătate mintală şi tulburări de dezvoltare,

locuiau împreună cu fiicele lor şi părinţii soţiei în oraşul X, unde A şi B munceau la o fabrică. Din cauza problemelor de sănătate, A şi B şi-au pierdut locurile de muncă şi au continuat să îşi îngrijească copiii la domiciliu.

105Partea I

Din cauza evoluţiei psihice şi sociale mai lente a copiilor lui A şi B, aceştia au fost permanent sub supraveghere medicală şi au primit asistenţă educaţională încă de la o vîrstă foarte fragedă. În ultimul timp, A şi B au fost mereu nemulţumiţi de serviciile asistentului social, drept pentru care acesta a întocmit pentru Oficiul de Protecţie a Co-piilor un raport foarte nefavorabil în privinţa lor. În consecinţă, Oficiul a înaintat o acţiu-ne în judecată pentru a decide în privinţa decăderii din drepturile părinteşti a lui A şi B.

Decăderea din drepturile părinteşti a fost dispusă de către instanţa de judecată în baza raportului de expertiză psihologică a lui A şi B, întrucît aceştia „nu au capacitatea intelectuală şi autoritatea părintească necesară creşterii şi educării copiilor săi în mod corespunzător, a satisfacerii necesităţilor de bază şi dezvoltării emoţionale normale a acestora”. În acord cu hotărîrea menţionată, copiii lui A şi B au fost transferaţi în grija Centrului de Educaţie Familială unde, „spre deosebire de situaţia de acasă, copiii vor avea posibilitatea să se bucure de relaţii, care vor stimula dezvoltarea aptitudinilor lor sociale şi a inteligenţei”.

În acelaşi timp, medicii de familie ai lui A şi B au depus mărturii în instanţa de judecată prin care confirmau că fiicele trebuie lăsate în grija părintească a lui A şi B., aceştia fiind în totalitate capabili să-şi crească copiii, atît din punct de vedere intelectual, cît şi din punct de vedere emoţional. Aceştia au arătat că familia lui A şi B. este un exemplu al convieţuirii a trei generaţii, care este bine organizată şi care permite o împlinire individuală şi socială completă.

Împotriva hotărîrii instanţei A şi B au declarat apel şi apoi recurs, care au fost respinse cu motivarea că protecţia drepturilor copiilor este asigurată, făcîndu-se totodată trimitere la alte două rapoarte de expertiză psihiatrică prezentate în instanţa de judecată. În continuare, dreptul lui A şi B de a-şi vedea copiii a fost restricţionat pentru o perioadă de şase luni. În baza cererilor depuse la instanţa de judecată, lui A şi B le-a fost acordat dreptul de-şi a vizita fiicele o dată pe lună, timp de o oră. Cu toate acestea, vizitele s-au petrecut de fiecare dată în prezenţa asistenţilor sociali. În continuare, A şi B au cerut permisiunea Oficiului de Protecţie a Copilului de a-şi vizita fiicele de Crăciun pentru un interval de două ore însă au fost refuzaţi.

În cererea adresată Curţii Europene, reclamanţii A şi B au susţinut că decăderea lor din drepturile părinteşti în ceea ce priveşte fiicele lor a reprezentat o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de art.8 din Convenţie.

Guvernul a susţinut contrariul, arătînd că acest caz a reprezentat o ingerinţă justificată de prevederile Codului Familiei şi a fost necesară în vederea asigurării bunăstării psihice şi psihologice a copiilor.

Stabiliţi dacă a existat vreo interferenţă cu exerciţiul drepturilor garantate de 1. articolul 8 din Convenţie?Dacă da, explicaţi dacă aceasta a fost „necesară într-o societate democratică” 2. pentru unul din scopurile legitime enumerate în paragraful 2 al articolului 8?

Speţa 3defăimareaA este un politician din Moldova şi lider al unei fracţiuni parlamentare. La 23 martie

2007, ziarul Y a publicat pe prima pagină un articol în care îl critica pe A pentru poziţia


luată la adoptarea unor modificări legislative menite să întărească independenţa puterii judecătoreşti. Ziarul a catalogat poziţia lui A ca „o tentativă de a menţine influenţa politicului asupra justiţiei”. Suplimentar, ziarul a notat că A este cercetat în mai multe dosare penale. El a reprodus o convorbire telefonică a soţiei lui A cu o terţă persoană, din care reieşea că A este foarte deranjat de aceste dosare penale. Această convorbire telefonică a fost interceptată de organul de urmărire penală şi, la acel moment, reprezenta secret de anchetă.

La 28 martie 2007, A şi soţia sa au depus o cerere de chemare în judecată împotriva ziarului Y. pentru publicarea articolului din 23 martie 2007, solicitînd compensaţii. A a pretins că a fost defăimat prin aprecierea comportamentului sau, iar soţia lui a pretins că reproducerea discuţiei sale reprezenta o ingerinţă nejustificată în viaţa sa privată.

Prin hotărîrea Judecătoriei Centru din 20 aprilie 2007, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată pe motiv că articolul se referea la chestiuni de interes public, iar A este o persoană publică, care trebuie să manifeste o toleranţă sporită faţă de criticile din presă. Această hotărîre a fost menţinută, în ultima instanţă, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 3 Octombrie 2007, fiind reproduse aceleaşi motive.

A şi soţia sa au depus o cerere la Curte în care pretind violarea art.8 al Convenţiei prin defăimarea lui A şi răspîndirea informaţiilor despre viaţa privată a soţiei lui A.

Stabiliţi dacă art.8 al Convenţiei protejează onoarea şi reputaţia persoanei?1. Stabiliţi dacă discuţiile private de interes public sînt protejate de art.8 al 2. Convenţiei?Dacă da, în această cauză a avut loc o violare a art.8 al Convenţiei?3.

107Partea I

tema 12. libertatea de gÎndire, conştiinŢĂ şi religie şilibertatea de Întrunire şi aSociere


să definească noţiunile de libertate de gîndire, de conştiinţă şi de religie; ͵să explice esenţa libertăţii de a schisma religia sau convingerea; ͵să relateze în ce cazuri statul poate limita libertatea persoanei de a-şi manifesta ͵religia sau convingerea;să descrie noţiunea libertăţii de întruniri şi de asociere; ͵să argumenteze în ce cazuri statul poate limita libertatea de întrunire şi de asociere; ͵să identifice din unele cazuri moldoveneşti examinate de Curtea Europeană a ͵Drepturilor Omului consecinţele refuzului neîntemeiat de a înregistra un cult religios;să explice în ce cazuri refuzul de a înregistra un cult religios nu constituie o ͵încălcare a art.9 CEDO;să relateze esenţa autorizării întrunirilor şi a sancţionării pentru participare la ͵întruniri neautorizate;să evalueze consecinţele suspendării sau lichidării ilegale a asociaţiilor obşteşti ͵sau a partidelor politice;să propună îmbunătăţirea legislaţiei naţionale în aspectul respectării stricte a ͵art.9, 11 CEDO.


(a) Libertatea de gîndire, conştiinţă şi religieLibertatea de gîndire, conştiinţă şi religie este garantată de art.9 al Convenţiei, care

prevede următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie;

acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Art.9 acoperă sfera conştiinţei personale şi credinţei religioase. Libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie reprezintă unul din fundamentele unei „societăţi democratice”, în sensul prevăzut de Convenţie. Ea figurează printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiilor lor despre viaţă, dar ea este în egală măsură un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi (hot. Mitropolia Basarabiei ş.a. vs. Moldova, 13.12.2001, §114).

Pe lîngă credinţele religioase tradiţionale, organele Convenţiei au constatat că art.9 acoperă pacifismul (cer. nr.7050/75, rap. CM 12.10.1978), scientologia (cer. nr.7805/77, dec. 05.05.1979), krişnaismul (cer. nr.20490/92, dec. 08.03.1994) sau Martorii lui Iehova (hot. Kokinakis vs. Grecia, 26.09.1996). Totuşi, art.9 nu acoperă activităţile pur idealistice (a se vedea cer. nr.8317/78, dec. 15.05.1980).


Art.9 garantează atît libertatea de a practica o religie, cît şi dreptul de a schimba sau de a nu practica religia (hot. Bruscarini vs. San Marino, 18.02.1999, §34). Reamintim, că art.9 garantează o libertate şi nu un „drept” pur. În mod normal, obligaţiile statului prin prisma art.9 se referă la neîmpiedicarea realizării libertăţii şi asigurarea unei protecţii adecvate împotriva terţilor la realizarea dreptului garantat de art.9.

Art.9 garantează drepturi persoanelor fizice, bisericilor, fie asociaţiilor cu scop religios sau filozofic. Prin urmare, o persoană juridică cu scop lucrativ nu poate beneficia de garanţiile art.9 (cer. nr.7865/77, dec. 27.02.1979).

Art.9 include dreptul de a împărtăşi religia şi dreptul de a manifesta religia. Nu orice act cu motivaţie religioasă reprezintă o manifestare a religiei (ex. cererea de a avea religia indicată în actele de identitate în cer. nr.1988/02, dec. 12.12.2002, nu a reprezentat o manifestare a religiei). Pentru ca o asemenea ingerinţă să existe, se impune prezenţa unei legături esenţiale dintre actul care reprezintă manifestarea şi religia împărtăşită.

Au reprezentat ingerinţe în libertatea de religie refuzul de a înregistra oficial un cult, cînd înregistrarea era o condiţie formală instituită prin lege pentru a manifesta religia (hot. Mitropolia Basarabiei ş.a. vs. Moldova, 13.12.2001), sancţionarea pentru folosirea unor localuri pentru rugăciuni (hot. Manoussakis vs. Greciei, 26.09.1996), interdicţia de a se deplasa, ce făcea imposibilă participarea la rugăciunile care aveau loc în afara localităţii (hot. Grecia vs. Turcia, 10.05.2001, §244-246), fie obligarea de a depune o declaraţie de participare la măsuri religioase pentru fi investit în funcţie (hot. Bruscarini vs. San Marino, 18.02.1999). Pe de altă parte, imposibilitatea de a beneficia de anumite facilităţi suplimentare în calitate de deputat, pentru că nu a fost depus jurămîntul Reginei, care nu era permis de religia persoanei, nu a constituit o ingerinţă (dec. McGuinness vs. Regatul Unit, 08.06.1999).

Atunci cînd libertatea de religie se suprapune cu obligaţiile profesionale angajate benevol, nu se poate miza pe prezumţia că libertatea de religie va prevala asupra obligaţiilor profesionale (a se vedea hot. Kalac vs. Turcia, 01.07.1997; dec. Pichon şi Sajous vs. Franţa, 02.10.2001).

Ingerinţele în dreptul garantat de art.9 al Convenţiei sînt permise doar pentru realizarea unuia din scopurile legitime înscrise în para.2 al art.9, doar dacă ele sînt „prevăzute de lege” şi doar dacă sînt „necesare într-o societate democratică”. Pentru mai multe informaţii despre aceste elemente, a se vedea TEMA nr.3. La limitarea dreptului la religie guvernele trebuie să rămînă neutre şi imparţiale (hot. Mitropolia Basarabiei ş.a. vs. Moldova, 13.12.2001, §116 şi 123).

Art.9 reprezintă lex specialis în raport cu art.11, cînd este forma de refuzul de a înregistra un cult.

(b) Libertatea de întrunire şi asociereLibertatea de întrunire şi asociere este garantată de art.11 al Convenţiei, care

prevede următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

109Partea I

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.

Libertatea de asociere presupune posibilitatea persoanelor de a se asocia cu alte persoane fără imixtiunea statului, precum şi dreptul de a nu se asocia. Spre deosebire de libertatea de asociere, care presupune o asociere de durată într-o entitate mai mult sau mai puţin formală, libertatea de întrunire se realizeze prin promovarea sporadică a unor idei, fără o asociere de durată.

Libertatea de asociere: Refuzul statului de a înregistra o asociaţie constituie o ingerinţă în dreptul la asociere garantat de art.11 (hot. Sidiropoulos vs. Grecia, 10.07.1998, §31). Totuşi, statele pot refuza înregistrarea din anumite motive tehnice (ex. denumirea asociaţiei nu poate fi acceptată, în cauza APEH vs. Ungaria, dec. 31.08.1999), cînd înlăturarea acestora nu era imposibilă şi nu împiedica activitatea asociaţiei. Totuşi, autorităţile trebuie să dea dovadă de toleranţă, chiar dacă asociaţiile tind să promoveze idei care sînt oficial condamnabile în stat. În acest caz, ingerinţa trebuie să fie convingător justificată (hot. Sidiropoulos vs. Grecia, 10.07.1998, §40-47).

Prin analogie, suspendarea unui partid pentru o perioadă de 30 de zile, chiar fără ca decizia de suspendare să fie implementată, reprezintă o ingerinţă în libertatea de asociere a partidului datorită imposibilităţii partidului de a-şi urmări scopurile politice pe perioada suspendării, riscului ca decizia să fi fost implementată şi efectului descurajant al suspendării asupra partidului (dec. Partidul Popular Creştin Democrat vs. Moldova, 22.03.2005). A fortiori, dizolvarea forţată a unui partid reprezintă o ingerinţă (a se vedea hot. United Communist Party vs. Turcia, 30.01.1998). Va reprezenta o ingerinţă şi sancţionarea pentru apartenenţa la un partid (hot. Vogt vs. Germania, 26.09.1995), fie interdicţia introdusă pentru masoni de a deţine funcţii publice locale (hot. Grande Oriente d’Italie di Palazzo Guistiniani vs. Italia, 02.07.2001).

Dizolvarea forţată a unui partid trebuie să fie justificată de argumente deosebit de impetuoase. Astfel, declararea unor scopuri radicale, fără a întreprinde măsuri violente în acest sens nu sînt suficiente pentru dizolvare (a se vedea hot. United Communist Party vs. Turcia, 30.01.1998). Curtea totuşi a acceptat că dizolvarea forţată a unui partid fundamentalist islamic a fost justificată deoarece acesta propunea instituirea regulilor şariatului, înlăturarea pluralismului şi susţinea discriminarea (a se vedea hot. Refah Partisi vs. Turcia, 13.02.2003).

Libertatea de întrunire: Art.11 garantează doar libertatea la întrunire paşnică. Libertatea de a participa la o întrunire paşnică nu poate fi restrînsă în nici un fel atît timp cît persoana în cauză nu comite ea însăşi, cu această ocazie, acţiuni reprehensibile, chiar dacă întrunirea autorizată s-a transformat treptat în dezordini în masă (a se vedea hot. Ezelin vs. Franţa, 26.04.1991, §53).


Faptul că o întrunire „nu este legală” conform legislaţiei naţionale nu înlătură, în mod normal, protecţia acordată de art.11 (a se vedea dec. Ziliberberg vs. Moldova, 04.05.2004). Dreptul la libertatea de întrunire acoperă atît întrunirile private cît şi marşurile publice. Atunci cînd este vorba despre marşurile publice, faptul că ele sînt supuse unor proceduri de autorizare, în mod normal, nu afectează esenţa dreptului. O astfel de procedură este în conformitate cu cerinţele articolului 11 §1, doar dacă de aceasta este nevoie pentru a permite autorităţilor să asigure natura paşnică a întrunirii şi, prin urmare, nu constituie, ca atare, o ingerinţă în exercitarea acestui drept (Rassemblement jurassien vs. Elveţia, dec. 10.10.1978). Totuşi, refuzul de a autoriza o întrunire, cînd pentru organizarea întrunirii autorizarea este necesară, ar putea constitui o ingerinţă.

Deoarece statele au dreptul să ceară autorizaţie, ele trebuie să poată să aplice sancţiuni celor care participă la întrunirile care nu sînt conforme acestei cerinţe (a se vedea dec. Ziliberberg vs. Moldova, 04.05.2004). Totuşi, termenul „restrîngeri” din paragraful doi al art.11 nu poate fi interpretat ca excluzînd măsuri – cum ar fi măsurile punitive – aplicate nu înainte sau pe parcursul unei întruniri, dar după o întrunire (hot. Ezelin vs. Franţa, 26.04.1991, § 39).

Beneficiază de dreptul la asociere atît participanţii la întrunire, cît şi organizatorii întrunirii, inclusiv persoanele juridice.

Statele beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte întrunirile care pot afecta ordinea publică (a se vedea hot. Cisse vs. Franţa, 09.04.2002), însă această marjă nu este nelimitată (a se vedea hot. Stankov şi United Macedonian Organization Linden vs. Bulgaria, 02.10.2001, §90-107). Totuşi, sancţiunile minime aplicate pentru participarea la întruniri neautorizate la care persoana nu a încălcat ordinea publică, nu au fost considerate disproporţionale (a se vedea dec. Ziliberberg vs. Moldova, 04.05.2004).

Într-o democraţie, dreptul la contra-demonstraţii nu poate duce la inhibarea dreptului la demonstraţii (hot. Platform Anze vs. Austria, 21.06.1988, §32), iar statului îi revine obligaţia pozitivă de a întreprinde măsuri rezonabile şi adecvate pentru a asigura ca demonstraţiile legale să se desfăşoare paşnic. Totuşi, această obligaţie pozitivă nu poate fi interpretată ca obligînd proprietarii să permită intrarea în magazinele lor pentru a organiza o campanie de interes public (a se vedea hot. Appleby vs. Regatul Unit, 06.05.2003).

Art.11 nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse exercitării drepturilor la întrunire şi asociere a angaţilor forţelor armate, poliţiei sau administraţiei de stat.

Ingerinţele în dreptul garantat de art.11 al Convenţiei sînt permise doar pentru realizarea unuia din scopurile legitime înscrise în para.2 al art.11, doar dacă ele sînt „prevăzute de lege” şi doar dacă sînt „necesare într-o societate democratică”. Pentru mai multe informaţii despre aceste elemente, a se vedea TEMA nr.3.

SpeţeSpeţa 1refuzul înregistrării unui cult religiosCîrmuirea spirituală a musulmanilor a depus o cerere Serviciului de Stat pentru

Problemele Cultelor solicitînd recunoaşterea cultului şi înregistrarea lui.

111Partea I

Cererea a fost respinsă fără nici un temei.Cîrmuirea spirituală a musulmanilor a înaintat Serviciului de Stat pentru Problemele

Cultelor o cerere repetată invocînd aceleaşi cerinţe.Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor a refuzat recunoaşterea cultului,

solicitînd prezentarea statutului care ar conţine principiile fundamentale ale religiei cultului.

Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor s-a adresat cu cerere în Curtea de Apel contestînd refuzul Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de a recunoaşte şi înregistra cultul respectiv.

În motivarea cererii, Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor a indicat că, prin refuzul înregistrării cultului i se încalcă libertatea de religie prevăzută de art.9 CEDO.

Prin hotărîrea Curţii de Apel cererea a fost respinsă pe motiv că refuzul Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de a înregistra cultul nu prejudiciază libertatea lor de religie aşa cum este garantată de art.9 CEDO.

Mai mult, cultul va putea fi înregistrat după prezentarea documentelor solicitate.Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie, recursul declarat de către Cîrmuirea

Spirituală a Musulmanilor a fost respins din aceleaşi motive. Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor a depus o cerere la CEDO, invocînd încălcarea

art.9 CEDO şi solicitînd repararea prejudiciului material şi moral.

Stabiliţi dacă statul poate să condiţioneze înregistrarea unui cult de prezentarea 1. unor documente?Explicaţi dacă refuzul statului de a înregistra cultul conform speţei în cauză 2. reprezintă o violare a art.9 CEDO?

Speţa 2Suspendarea unui partidPartidul A a solicitat Consiliului Municipal Chişinău autorizarea mitingurilor pe data

de 9, 11, 13 şi respectiv 14 februarie 2004 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa Guvernului şi Primăriei Chişinău, în semn de protest împotriva introducerii studierii obligatorii a limbii ruse în şcoli.

Prin decizia Consiliului Municipal Chişinău din 08 februarie 2004 s-a autorizat petrecerea mitingului pe data de 09 februarie 2004 în faţa Operei Naţionale.

Partidul A nu s-a conformat autorizaţiei emise şi mitingurile s-au transformat în demonstraţii paşnice în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Drept motiv al acţiunilor sale, Partidul A a invocat faptul că nu are acces la mass-media publică şi nici o dezbatere nu s-a susţinut în Parlament datorită majorităţii absolute a partidului B.

La 15 februarie 2004, Ministerul Justiţiei a emis o avertizare oficială partidului A potrivit art.27 din Legea cu privire la partide şi alte organizaţii social-politice, invocînd încălcarea de către partid a art.6 din legea menţionată.

La 18 februarie 2004, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care s-a dispus suspendarea activităţii Partidului A pentru o lună de zile.

Partidul A a contestat decizia în cauză în Curtea de Apel, care a respins cererea invocînd drept motiv că pe durata suspendării partidului conturile nu au fost blocate şi partidul a activat în continuare fără restrîngeri.


Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost respins recursul declarat de partidul A din aceleaşi motive.

Partidul A a depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocînd încălcarea art.11 CEDO.

Stabiliţi dacă suspendarea partidului A reprezintă o ingerinţă în libertatea de 1. asociere conform art.11 CEDO?Dacă da, explicaţi dacă a fost justificată în temeiul art.11 CEDO în acest caz?2.

Speţa 3Întruniri neautorizateOrganizaţia Neguvernamentală H.P. a depus la Primăria municipiului Chişinău o

cerere solicitînd autorizarea desfăşurării unei întruniri paşnice în municipiul Chişinău, în faţa sediilor Parlamentului, Preşedintelui şi Serviciului de Informaţii şi Securitate în semn de protest împotriva conspirării arhivelor fostului KGB.

Prin dispoziţia Primarului General, a fost refuzată autorizarea întrunirii deoarece, conform informaţiei parvenite de la Comisarul General de Poliţie al municipiului Chişinău, la întrunire va fi încălcată ordinea publică.

Organizaţia Neguvernamentală H.P. a depus o cerere la Curtea de Apel invocînd că întrunirea solicitată va avea un caracter paşnic şi Primăria nu dispune de fapte concrete ce ar dovedi că în cadrul întrunirii va fi încălcată ordinea publică.

Prin hotărîrea Curţii de Apel, acţiunea a fost respinsă pe motiv că dispoziţia Primarului General este legală şi nu încalcă libertatea reclamanţilor la întrunire prevăzută de art.11 CEDO. Mai mult ca atît, întrunirea a avut loc şi litigiul practic s-a epuizat.

ONG H.P. a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie care a fost respins din aceleaşi motive.

Organizaţia Neguvernamentală H.P. a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocînd încălcarea art.11 CEDO şi solicitînd repararea prejudiciului material şi moral.

Stabiliţi dacă refuzul statului de a autoriza o întrunire reprezintă o ingerinţă în 1. art.11 CEDO?Dacă da, a fost justificată în acest caz?2.

113Partea I

tema 13. libertatea de eXPriMare


să explice esenţa conceptului „libertate de exprimare”; ͵să caracterizeze cele trei componente ale libertăţii de exprimare: libertatea ͵de opinie, libertatea de a primi informaţii şi idei, libertatea de a comunica informaţii şi idei;să identifice distincţia dintre fapte şi „judecăţi de valoare”; ͵să interpreteze sistemul restricţiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de ͵exprimare;să aprecieze jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului referitor la ͵libertatea presei;să argumenteze noţiunea libertăţii de difuzare a emisiunilor radio şi de televiziune; ͵să descrie libertatea de exprimare în contextul securităţii naţionale şi integrităţii ͵teritoriale;să estimeze libertatea de exprimare şi menţinerea ordinii publice (prevenirea ͵criminalităţii;să caracterizeze libertatea de exprimare şi autoritatea şi imparţialitatea puterii ͵judecătoreşti;să propună îmbunătăţirea legislaţiei naţionale în aspectul aplicării corecte a ͵art.10 CEDO.


Chestiuni generale: Libertatea de exprimare este garantată de art.10 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Art.10 garantează libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei. Libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele societăţii democratice, care asigură dezvoltarea ei şi autorealizarea fiecărei persoane (hot. Handyside vs. Regatul Unit, 07.12.1976, §49). Un rol special în acest sens îl are presa, care are sarcina de „cîine public de pază” al democraţiei. Nu numai presa are sarcina de a comunica informaţii de interes public, ci şi publicul are dreptul să le primească (hot. Observer şi Guardian vs. Regatul Unit, 26.11.1991, §59).


Libertatea garantată de art.10 nu este absolută şi poate fi limitată cu respectarea condiţiilor din para.2 al art.10.

Libertatea de a comunica informaţii sau idei: Această libertate nu se referă doar o anumită categorie de informaţii, idei sau forme de exprimare (hot. Hadjianastassiou vs. Grecia, 16.12.1992, §39). Astfel, ea nu se referă doar la „informaţia” sau „ideile” care sînt primite favorabil sau sînt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, ci şi la cele care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii (hot. De Haes şi Gijsels vs. Belgia, 24.02.1997, §47). Ea acoperă şi exprimarea artistică sau comercială. Totuşi, art.10 pare să nu acorde protecţie discursurilor prin care se contestă crimele împotriva umanităţii (a se vedea Garaudy vs. Franţa, dec. 24.06.2003).

Ingerinţele în libertatea de a comunica informaţii ori idei poate lua forma interdicţiilor judiciare, totale sau temporare, de a comunica informaţia sau ideea (hot. Sunday Times (nr.1) vs. Regatul Unit, 26.04.1979), inclusiv sistarea activităţii unui ziar (hot. Kommersant Moldovy vs. Moldova, 09.01.2007); sancţiunilor (hot. Barfod vs. Danemarca, 22.02.1989); compensaţiilor civile, chiar simbolice (hot. Thoma vs. Luxemburg, 29.03.2001); obligării jurnalistului de a-şi divulga sursele (hot. Goodwin vs. Regatul Unit, 27.03.1996) sau percheziţionarea domiciliului jurnalistului în acest scop (hot. Roemer şi Schmidt vs. Luxemburg, 25.02.2003); politicilor editoriale (Purcell vs. Irlanda, dec. 16.04.1991); refuzului sau interdicţiei de a difuza semnale radio (hot. Informatsverein Lentia vs. Austria, 24.11.1993) etc.

Pot invoca acest drept cei care comunică informaţii ori idei, fie că e vorba de persoane fizice sau juridice, inclusiv producătorii de programe, în cazul restricţiilor impuse lor la locul de muncă (a se vedea hot. Purcell vs. Irlanda, dec. 16.04.1991).

Art.10 acordă o protecţie specială presei cînd reflectă despre chestiuni de interes public (hot. Saviţchi vs. Moldova, 11.10.2005, §43), care poate recurge chiar la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (idem, §45). Astfel, protecţia acordată jurnaliştilor de articolul 10, în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes general, este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea, hot. Goodwin vs. Regatul Unit, 27.03.1996, §39). În cazul în care aceste condiţii sînt respectate, angajarea responsabilităţii presei, cel puţin a celei patrimoniale, nu ar trebui să aibă loc, indiferent dacă ulterior s-a constatat că relatarea nu corespunde realităţii.

Orice limitare a discursului politic sau a celui pe chestiuni de interes public deosebit, trebuie să fie deosebit de convingător justificată, chiar dacă discursul este polemic, agresiv sau provocator (a se vedea hot. Oberschlick (nr.2) vs. Austria, 01.07.1997). Aceasta însă nu înseamnă că presa trebuie să reflecteze doar chestiuni de interes public deosebit.

Curtea a notat că a.n. „persoane publice” trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă faţă de presă (a se vedea hot. Flux (nr.2) vs. Moldova, 03.07.2007, §43). Aceasta nu înseamnă că toleranţa trebuie să fie atît de mare, încît să lipsească persoana publică de viaţa privată (a se vedea hot. Von Hannover vs. Germania, 24.06.2004). Prin

115Partea I

persoană publică putem înţelege persoana care exercită funcţii publice sau funcţii de interes public, fie o altă persoană care, datorită statutului sau poziţiei sociale, sau altor circumstanţe, trezeşte interesul public.

Funcţionarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiţii lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor. Cînd discursul afectează funcţionarii publici, Curtea a făcut o distincţie dintre critică şi insultă. În cazul criticii, funcţionarii ar trebui să dea dovadă de o mai mare toleranţă faţă de presă. În cazul insultei, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatorii şi abuzive în timpul serviciului (a se vedea, hot. Janowski vs. Polonia, nr.25716/94, §33). Datorită încrederii pe care societatea trebuie să o aibă în justiţie, judecătorii beneficiază de o protecţie mai sporită, însă nu nelimitată, împotriva unor asemenea atacuri (a se vedea hot. Nikula vs. Finlanda, 21.03.2002). Cerinţele unei astfel de protecţii trebuie, totuşi, evaluate în comparaţie cu interesele libertăţii presei sau a discutării deschise a chestiunilor de interes public (hot. Saviţchi vs. Moldova, 11.10.2005, §48).

În exercitarea jurisdicţiei sale de supraveghere, Curtea va analiza ingerinţa în lumina cauzei în întregime şi va determina, în special, dacă ingerinţa în cauză a fost „proporţională în raport cu scopurile legitime urmărite” şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sînt „relevante şi suficiente”. Făcînd acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde care sînt conforme cu principiile consfinţite de articolul 10 şi, mai mult, că ele s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, hot. Jersild vs. Danemarca, 23.12.1994, §31).

Libertatea de opinie: Art.10 protejează dreptul de a avea şi de a comunica opinii (numite de Curte „judecăţi de valoare”). Acest drept comportă anumite particularităţi la stabilirea sarcinii probaţiunii în pricinile în defăimare. Adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probaţiunii. Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie (a se vedea, hot. Jerusalem vs. Austria, nr.26958/95, §42). Totuşi, chiar atunci cînd o declaraţie constituie o judecată de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de existenţa unui substrat factologic, suficient pentru declaraţia contestată deoarece, chiar şi o judecată de valoare, fără un substrat factologic care s-o susţină, poate fi excesivă (a se vedea hot. Oberschlick (nr.2) vs. Austria, 01.07.1997, §33).

Libertatea de a primi informaţii şi idei: Art.10 nu garantează un drept de acces la informaţie (a se vedea hot. Guerra vs. Italia, 19.02.1998). Totuşi, împiedicarea persoanelor de către stat de a primi informaţii transmise de către un terţ ar putea reprezenta o ingerinţă (a se vedea hot. Open Door şi Dublin Well Woman vs. Irlanda, 29.10.1992). Această normă nu poate fi interpretată nici ca excluzînd obligaţia pozitivă a statului de a proteja jurnaliştii împotriva unor pericole iminente venite de la un terţ (hot. Ozgur Gundem vs. Turcia, 16.03.2000). Art.10 ar mai putea impune pentru stat obligaţia pozitivă de a asigura o independenţă editorială veritabilă a instituţiilor publice a audiovizualului.


SpeţeSpeţa 1libertatea de exprimareE.M., vicepreşedinte al comisiei parlamentare s-a adresat cu cerere de chemare în

judecată împotriva ziarului F invocînd că la 15 noiembrie 2005 în ziarul nominalizat a fost publicat un articol care conţine fraze ce-i lezează onoarea şi demnitatea şi anume: „E.M. este un politician brutal ca un berbec”.

E.M. consideră că fraza menţionată îi lezează onoarea şi demnitatea, solicitînd repararea prejudiciului moral de la redacţia ziarului, cu obligaţia de a publica în aceeaşi pagină şi, respectiv, rubrică a ziarului, dezminţirea acestei afirmaţii.

Prin hotărîrea Judecătoriei acţiunea a fost admisă pe motiv că fraza „politician brutal ca un berbec” lezează onoarea şi demnitatea lui E.M. şi este excesiv de ofensatoare. S-a dispus încasarea prejudiciului moral, iar redacţia ziarului F a fost obligată să publice dezminţirea informaţiei respective, pe aceeaşi pagină şi la aceeaşi rubrică a ziarului.

Redacţia ziarului F a declarat apel, în care a invocat că într-un stat democratic presa este un „cîine de pază” şi se bucură de libertate de opinie în privinţa persoanelor care deţin o funcţie publică.

Prin decizia Curţii de Apel, apelul declarat de către ziarul F a fost respins din aceleaşi motive invocate de prima instanţă.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost respins recursul declarat de către ziarul F şi menţinută decizia Curţii de Apel.

În motivarea deciziei sale, Curtea Supremă de Justiţie a invocat că în aspectul art.10 CEDO dreptul reclamantului nu a fost încălcat.

Ziarul F a depus o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului invocînd încălcarea art.10 CEDO şi solicitînd repararea prejudiciului moral.

Explicaţi esenţa noţiunii de libertate de exprimare.1. Stabiliţi dacă obligaţia de a publica dezminţirea frazelor contestate reprezintă 2. o ingerinţă în libertatea de exprimare a ziarului? Dacă da, a fost ea justificată în acest caz?

Speţa 2Protecţia magistraţilor împotriva defăimăriiÎn ziarul C din 10 ianuarie 2004 a fost publicat un articol care conţinea critici la

adresa judecătorilor Curţii Constituţionale privind hotărîrea pronunţată, prin care s-a declarat neconstituţională dispoziţia Legii cu privire la organizarea profesiei de avocat în privinţa afilierii obligatorii a avocaţilor la Uniunea Avocaţilor.

Criticile au fost expuse de avocatul P.N., care a indicat în articolul vizat că „din cauza hotărîrii Curţii Constituţionale se va instala o anarhie completă în profesia de avocat”, „Curtea Constituţională este constituţională?”, „Curtea Constituţională nu a luat în consideraţie exemplele specifice ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg invocate în observaţiile prezentate de Uniunea Avocaţilor. Probabil că judecătorii Curţii Constituţionale nu consideră Curtea Europeană a drepturilor Omului o autoritate”.

Printr-o decizie definitivă a Curţii Constituţionale, avocatului P.N. i-a fost aplicată o amendă administrativă. Drept temei al amenzii aplicate s-a invocat faptul că frazele menţionate demonstrează o lipsă de respect faţă de Curtea

117Partea I

Constituţională şi o lipsă totală de considerare pentru decizia Curţii Constituţionale.Avocatul P.N. a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocînd

că condamnarea sa la o amendă constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul său la libertate de exprimare.

Explicaţi corelaţia dintre libertatea de exprimare şi autoritatea şi imparţialitatea 1. puterii judecătoreşti.Stabiliţi dacă condamnarea lui P.N. constituie o ingerinţă justificată în dreptul 2. garantat de art.10 al CEDO?

Speţa 3demiterea pentru comunicarea de informaţiiLa 18 ianuarie 2006, Procuraturii Hînceşti a pornit o urmărire penală împotriva

a trei colaboratori ai Comisariatului de poliţie Hînceşti pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.309/1 alin.3 Cod penal.

În luna aprilie 2006, în adresa Procuraturii Hînceşti au parvenit două scrisori. Una din acestea venea din partea Procurorului General, iar cea de-a doua - din partea unui viceministru al afacerilor interne. În prima scrisoare, Procurorul General îşi exprima dezacordul cu urmărirea penală pornită împotriva celor trei poliţişti de la Comisariatul de poliţie Hînceşti, solicitînd Procurorului raionului să intervină şi să soluţioneze acest caz „în strictă conformitate cu legea”. În cea de a doua scrisoare, viceministrul informa Procurorul raionului Hînceşti că activitatea Comisariatului Hînceşti este blocată din cauza urmăririi penale a poliţiştilor. În luna iunie 2006, urmărirea penală a fost încetată.

M.N. era angajat al Secţiei relaţii cu mijloacele de informare în masă din cadrul Procuraturii Hînceşti. În luna iulie 2006 el a obţinut, din întîmplare, copiile acestor două scrisori. În luna decembrie 2006, el a transmis angajaţilor publicaţiei periodice „Jurnal de Chişinău” copiile scrisorilor.

La 19 ianuarie 2007, cele două scrisori au fost reproduse în ziarul „Jurnal de Chişinău”, fiind catalogate drept implicare în urmărirea penală.

În urma unei anchete interne, M.N. a recunoscut că el a transmis cele două scrisori angajaţilor ziarului. La 20 februarie 2007, M.N. a fost demis din funcţia pe care o deţinea şi din procuratură pe motiv că „a răspîndit documente confidenţiale fără a respecta procedura stabilită în cadrul procuraturii”.

M.N. contestă demiterea sa în judecată. Acţiunea a fost respinsă, în ultimă instanţă, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 5 septembrie 2007, pe motiv că M.N. nu a încercat să sesizeze alte organe competente să investigheze pretinsa implicare în urmărirea penală, nu a fost respectată procedura pentru răspîndirea acestei informaţii şi deoarece reclamantul a obţinut aceste două scrisori în mod neoficial.

M.N. a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care pretinde violarea art.10 al Convenţiei.

Stabiliţi dacă demisia lui M.N. din 20 februarie 2007 reprezintă o ingerinţă în 1. libertatea de exprimare garantată de art.10 al Convenţiei?Dacă da, care sînt elementele prin prisma cărora urmează să se decidă dacă 2. ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”? şi Stabiliţi dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”?3.


tema 14. drePtul la un recurS eFectiv şi interZicerea diScriMinĂrii


să definească noţiunea de recurs „efectiv” în sensul art.13 din Convenţie; ͵să relateze despre raportul dintre art.13 şi alte articole din Convenţie; ͵să explice ce trebuie să se înţeleagă prin „discriminare” în sensul art.14 ͵Convenţiei;să determine caracterul accesoriu al protecţiei oferite de art.14 în raport cu ͵alte drepturi materiale enunţate în Convenţie;să utilizeze jurisprudenţa CEDO în cazurile privind discriminarea bazată pe ͵sex, în baza credinţei religioase, bazată pe cetăţenie şi pe alte motive de discriminare;să relateze despre completarea garanţiilor privind interzicerea discriminării prin ͵prevederile Protocolul nr.12 CEDO (extinderea principiului de nediscriminare); să aplice jurisprudenţa pe cauzele moldoveneşti cu privire la art.13 şi interzicerea ͵discriminării.


(a) Dreptul la un recurs efectivÎn primul rînd este sarcina statelor să asigure drepturile garantate de Convenţiei,

ele fiind obligate să instituie în sistemul lor de drept recursuri efective împotriva pretinselor încălcări serioase şi legitime ale Convenţiei, pentru a asigura redresarea acestora, chiar dacă încălcarea se datorează unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale (hot. Boyle şi Rice vs. Regatul Unit, 27.03.1988, §73). Obligaţia de a institui recursuri efective este prevăzută de art.13 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

Un drept în temeiul art.13 apare atunci doar cînd se pretinde încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie sau protocoalele sale şi cînd pretenţia este „serioasă şi legitimă” (a se vedea dec. Pentiacova ş.a. vs. Moldova, 04.01.2005). Astfel, art.13 nu cere un recurs efectiv împotriva încălcării drepturilor neprevăzute de Convenţie şi protocoalele sale, chiar dacă asemenea drepturi sînt garantate de legislaţia naţională, şi nici un recurs efectiv împotriva pretenţiilor care cad sub incidenţa Convenţiei sau a protocoalelor sale, însă nu sînt „serioase şi legitime”.

Art.13 nu leagă aplicabilitatea sa de o violare a altui drept prevăzut de Convenţie, ci de existenţa unei pretenţii „serioase şi legitime” într-un asemenea drept. Sintagma „serioasă şi legitimă” pare să fie sinonimă cu sintagma „care nu este vădit nefondată” în sensul art.35 al Convenţiei (dec. Powell şi Rayner vs. Regatul Unit, 04.05.2000). Prin urmare, nu este exclus ca art.13 să fie aplicabil chiar şi atunci cînd un drept substanţial

119Partea I

garantat de Convenţie nu a fost încălcat, însă nu a fost nici vădit nefondat (ex. pretenţia cu privire la dreptul substanţial a fost declarată admisibilă, însă respinsă prin hotărîre pe motiv că ingerinţa a fost justificată; în hot. Hatton vs. Regatul Unit, 08.07.2003, ingerinţa în art.8 a fost justificată, însă obligaţia procedurală în temeiul art.13 de a asigura recursuri efective împotriva unei asemenea ingerinţe nu a fost satisfăcută).

Art.13 cere ca autorităţile naţionale să poată decide asupra substanţei pretenţiilor „serioase şi legitime”, să poată dispună redresarea situaţiei şi, după caz, să poată acorda compensaţii adecvate (hot. Klass vs. Germania, 06.09.1978). Imposibilitatea formală de a obţine un remediu pentru pretenţia „serioasă şi legitimă” reprezintă o violare a acestei norme (hot. Halford vs. Regatul Unit, 25.06.1997). Totuşi, în cazul în care autoritatea a examinat pretenţia în fond şi a respins-o ca neîntemeiată, o violare a art.13 ar putea să nu aibă loc (a se vedea hot. Amann vs. Elveţia, 16.02.2000, §89). Eficacitatea recursului cerut variază în funcţie de obiectul pretenţiei şi natura dreptului protejat de Convenţie (hot. Hasan şi Chaush vs. Bulgaria, 26.10.2000, §99).

Statul deţine o marjă de apreciere în ceea ce priveşte tipul remediilor (hot. Chahal vs. Regatul Unit, 15.11.1996, §145) Art.13 nu cere ca remediul să fie numai unul judiciar. El poate fi şi nejudiciar, însă lipsa independenţei autorităţii sau competenţele limitate ar putea lipsi recursul de eficacitate (idem, §153-154).

Obligaţia de a institui recursul efective cunoaşte şi excepţii. Astfel, art.13 este supus unei limitări implicite în cazul comiterii unei ingerinţe de către cea mai înaltă jurisdicţie din ordinea juridică internă (a se vedea dec. Amihalachioaie vs. Moldova, 23.04.2002). De asemenea, art.13 nu poate fi interpretat ca cerînd existenţa recursurilor naţionale pentru a contesta prevederile legale (hot. Ostrovar vs. Moldova, 13.09.2005, §113).

În cazul constatării unei încălcări a dreptului material, deseori Curtea nu constată o violare separată a art.13 (idem). Totuşi, Curtea poate constata violări simultane în cazul în care motivaţia invocată pentru constatarea violării art.13 nu este absorbită de motivaţia invocată pentru constatarea încălcării dreptului material (a se vedea hot. Mitropolia Basarabiei ş.a. vs. Moldova, 13.12.2001, §137-140; hot. Corsacov vs. Moldova, 04.04.2006, §80-82).

Drepturi similare cu cel garantat de art.13 sînt garantate de art.5 §5 şi art.6 (accesul la justiţie) ale Convenţiei. În cazul în care se pretinde violarea simultană a acestor norme, Curtea va examina cauza prin prisma art.5 §5 şi, respectiv, art.6, ultimele reprezentînd lex specialis în raport cu art.13. Totuşi, poate fi constatată violarea simultană a art.6 şi a art.13 cînd este vorba de lipsa remediilor efective împotriva duratei excesive a procesului (a se vedea hot. Kudla vs. Polonia, 26.10.2000, §158).

(b) Interzicerea discriminăriiDiscriminarea este interzisă de art.14 al Convenţiei, care prevede următoarele:„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie

să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Această normă interzice un tratament diferenţiat doar în raport cu ingerinţele în drepturile materiale prevăzute de Convenţie şi protocoalele sale, indiferent dacă


dreptul material este încălcat (a se vedea hot. Abdulaziz, Cabales şi Balkandali vs. Regatului Unit, 28.05.2985). Protocolul 12 la Convenţie, care încă nu a fost ratificat de Republica Moldova, introduce interdicţia generală a discriminării.

Art.14 nu interzice orice tratament diferenţiat, ci doar pe cel care în circumstanţele concrete ale cauzei, nu poate fi justificat. În principiu, aplicabilitatea art.14 nu poate fi influenţată de criteriile care sînt puse la baza tratamentului diferenţiat, însă acest criteriu ar trebui identificat şi probat de către reclamant. De obicei, reclamanţii pretind că sînt discriminaţi din cauza legislaţiei imperfecte (ex. moştenirea prioritară a copiilor născuţi în căsătorie faţă de cei adulterini, în cauza Mazurek vs. Franţa, 01.02.2000).

Tratamentul diferenţiat invocat poate fi comparat doar cu un alt tratament la care este supusă o persoană comparabilă în situaţii comparabile (hot. Larkos vs. Ciprul, 18.12.1999, §30). Astfel, nu pot fi comparate cuplurile căsătorite cu cele necăsătorite, cînd statutul lor juridic este reglementat de legi diferite (cer. nr.11089/84, dec. 11.12.1986), fie prizonierii de categorii diferite condamnaţi pentru terorism (cer. nr.19085/91, dec. 09.12.1992). În linii mari, caracterul comparabil al situaţiilor este decisă în baza motivelor invocate (a se vedea hot. Stubbings vs. Regatul Unit, 22.10.1996).

Ca atare, art.14 nu cere politici penale uniforme pentru toate regiunile unui stat, tolerînd sancţiuni diferite pentru aceeaşi faptă în diferite regiuni ale statului (a se vedea Magee vs. Regatul Unit, 06.06.2000, §50). În lumina realităţilor sociale din Europa, art.14 a fost interpretat ca tolerînd o discriminare pozitivă a femeilor în contextul impozitării/pensionării (a se vedea cer. nr.11089/84, dec. 11.11.1986). Mai mult, art.14 a fost interpretat ca interzicînd şi discriminarea indirectă, cerînd nu doar tratament egal pentru cei egali, ci şi un tratament diferit pentru cei diferiţi (a se vedea hot. Thlimmenos vs. Grecia, 06.04.2000).

SpeţeSpeţa 1imposibilitatea contestării unor condiţii de detenţieAZ a fost condamnat pentru săvîrşirea unui jaf la 7 ani privaţiune de libertate şi îşi

ispăşeşte pedeapsa în penitenciarul din or. Cricova.După un an de la începutul curgerii termenului de pedeapsă, AZ a depus cerere de

chemare în judecată contestînd condiţiile în care i se permit vizitele cu soţia şi copiii săi şi solicitînd repararea prejudiciului moral.

În motivarea cererii, AZ a invocat că vizita are loc într-o cameră întunecoasă, el fiind despărţit de soţie şi copii cu o placă groasă de plastic, prin care greu desluşeşte siluetele celor prezenţi. De asemenea, convorbirea se petrece prin intermediul unui aparat de telefon care este defect, fiind practic imposibil să înţelegi ce spun soţia şi copiii.

Prin hotărîrea Judecătoriei, cererea lui AZ a fost respinsă pe motiv că legea civilă nu prevede astfel de despăgubiri.

Prin decizia Curţii de Apel, apelul declarat de AZ a fost respins din aceleaşi motive.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie, recursul declarat de către AZ a fost respins din aceleaşi motive.

121Partea I

AZ a depus o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, invocînd încălcarea art.art.8, 13 CEDO şi solicitînd repararea prejudiciului moral.

Stabiliţi dacă impedimentele la efectuarea vizitelor condamnatului reprezintă o 1. ingerinţă în dreptul garantat de art.8 CEDO?Explicaţi aplicabilitatea art.13 CEDO în speţa dată.2.

Speţa 2dreptul la un recurs efectiv în cazul termenelor excesive de examinare a cauzelorPrin încheierea din 2 septembrie 1997 a Judecătoriei în dosarul nr.5/1996 a fost

admisă sesizarea Procuraturii Anticorupţie, dispunîndu-se prelungirea duratei arestării preventive cu 30 de zile pentru inculpatul P.C. şi alţi trei inculpaţi, începînd cu data de 3 septembrie 1997.

La data de 2 aprilie 1996, aceştia au fost acuzaţi de săvîrşirea infracţiunii de tentativă de contrabandă. Judecătoria a reţinut că faţă de fiecare dintre inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penală, fiind în curs de efectuare lucrări de expertiză şi alte verificări, ascultarea unor martori şi confruntări.

La data de 15 august 2001, Judecătoria l-a condamnat pe P.C. la o pedeapsă de şase ani închisoare. Pe 4 martie 2002, Curtea de Apel a casat această hotărîre pe motiv că au existat serioase încălcări procedurale. Cazul a fost trimis spre rejudecare. Reexaminînd cauza, instanţa a înlăturat erorile de procedură, pronunţînd sentinţa şi condamnînd-ul pe P.C. la 5 ani închisoare. P.C. a declarat apel. Pe 24 mai 2004, Curtea de Apel l-a condamnat pe P.C. la aceeaşi pedeapsă. La data de 15 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a lăsat sentinţa neschimbată. După finalizarea procesului penal, P.C. a iniţiat un proces civil separat privind repararea prejudiciului moral cauzat de lungimea excesivă a procedurilor în faţa instanţei de judecată penală, întemeindu-şi acţiunea direct pe prevederile Convenţiei. Acestea însă au fost respinse ca nefondate, pe motiv că legea naţională nu prevede competenţă materială pe asemenea cauze.

Reclamantul s-a adresat la CEDO şi a susţinut că dreptul la judecarea cauzei sale „într-un termen rezonabil” nu a fost respectat, dînsul neavînd la dispoziţie nici un remediu efectiv prin care să invoce lungimea excesivă a procedurilor în faţa autorităţilor naţionale. Din punctul său de vedere s-a încălcat astfel art.6 paragraful 1 şi art.13 din Convenţie.

Guvernul a contestat susţinerile Reclamantului, subscriind că rolul art.6 paragraful 1 în raport cu art.13 este cel de lex specialis, cerinţele art.13 fiind absorbite de cele ale art.6 paragraful 1.

Explicaţi aplicabilitatea simultană a art.13 şi art.6 paragraful 1?1. Reprezintă oare o violare a art.13 refuzul de a da compensaţii morale pentru 2. examinarea excesivă a cauzei în procedură penală?

Speţa 3tratamentul diferenţiatB.A. s-a născut în anul 1924 şi locuieşte în Chişinău. El este soţul lui A, care a

decedat în august 2007. Între 1942 şi 1945, A. a luptat în armata U.R.S.S. Conform unei hotărîri de Guvern din anul 1998, soţiile soţilor defuncţi, care au luptat în timpul


celui de-al Doilea Război Mondial în armata U.R.S.S., au dreptul la indemnizaţii lunare în mărime de MDL 300, pentru o perioadă de 5 ani după decesul soţului.

La 3 septembrie 2007, B.A. a depus o cerere la direcţia de asistenţă socială de la locul de trai, solicitînd să-i fie plătită indemnizaţia lunară acordată în temeiul Hotărîrii de Guvern din anul 1998. Cererea sa a fost respinsă pe motiv că indemnizaţia în cauză poate fi plătită doar „soţiilor soţilor defuncţi”.

B.A. a depus o cerere de chemare în judecată în care solicită obligarea Casei Naţionale de Asigurări Sociale să îi plătească indemnizaţia lunară. El a invocat că interpretarea dată de pîrît hotărîrii de Guvern din anul 1998 este discriminatorie.

Stabiliţi dacă refuzul de plată a indemnizaţiei lunare reprezintă un tratament 1. diferenţiat al lui B.A. în raport cu femeile care au dreptul la indemnizaţia lunară?Dacă da, reprezintă acest tratament diferenţiat o discriminare pozitivă a 2. femeilor tolerat de art.14 al Convenţiei? Dacă nu poate fi vorba de o discriminare pozitivă, acest tratament este justificat 3. diferenţiat în Republica Moldova?

123Partea I

tema 15. ProtecŢia ProPrietĂŢii, drePtul la inStruire,drePtul la alegeri libere şi reguli cu Privire la eXPulZare


să interpreteze noţiunea de „bunuri”; ͵să caracterizeze principiile respectării proprietăţii lipsirii de proprietate şi ͵reglementării folosirii proprietăţii;să explice ingerinţele admise în dreptul de proprietate; ͵să relateze esenţa dreptului de instruire (art.2 Protocolul Adiţional la CEDO); ͵să argumenteze noţiunea dreptului la alegeri libere (art.3 Protocol Adiţional la ͵CEDO);să interpreteze cazurile de condamnare a Republicii Moldova în chestiunile cu ͵privire la protecţia proprietăţii;să explice noţiunea de libertate de circulaţie (art.2 Protocol nr.4 CEDO); ͵să relateze esenţa interzicerii expulzării propriilor cetăţeni; ͵să descrie esenţa interzicerii expulzării colective de străini (art.4 Protocol nr.4 ͵CEDO);să caracterizeze garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor (art.1 ͵protocol nr.7 CEDO).


Protecţia proprietăţiiAplicabilitatea: Autorii Convenţiei au decis să instituie limitări posibilităţii statului

de a lipsi de proprietate fie de a împiedica folosirea proprietăţii. Aceste limitări sînt prevăzute în art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Această normă foloseşte termenul de „bun” pentru a desemna elementele care fac parte din proprietate. Termenul „bun” are un sens autonom şi desemnează atît dreptul de proprietate în sens clasic, cît şi alte interese patrimoniale, cum ar fi dreptul de a scoate foloase dintr-un teren străin folosit fără dispută o perioadă lungă de timp (hot. Matos e Silva ş.a. vs. Portugalia, 16.09.1996), chiar dacă cu privire la acest drept nu există un titlu înregistrat, iar posesia este de facto exercitată (hot. the Holy Monasteries vs. Grecia, 09.12.1994); dreptul de a succeda (hot. Inze vs. Austria, 28.10.1987); un interes de a avea în proprietate o operă de artă (hot. Beyeler vs. Italia, 05.01.2000); o licenţă fără termen de a exercita o activitate economică (hot. Bimer S.A. vs. Moldova, 10.07.2007); clientela pierdută ca urmare a lipsirii de dreptul de a exercita o activitate economică (hot. Van Marle vs. Olanda, 26.06.1986); datoriile şi pretenţiile suficient de certe (hot. Stran Greek Refineries vs. Grecia, 09.12.1994); aşteptările legitime de a obţine un drept patrimonial (hot. Stretch vs.


Regatul Unit, 24.06.2003); o hotărîre judecătorească definitivă (hot. Brumărescu vs. România, 28.10.1999); acţiunile într-o societate comercială (dec. Olczar vs. Polonia, 07.11.2002), fie diminuarea valorii cotei într-o societate comercială (hot. Sovrtansavto Holding vs. Ucraina, 25.07.2002).

Un drept care nu ar reprezenta direct un interes patrimonial (ex. permisul de conducere) nu a constituit un „bun” (cer. nr.9177/80, dec. 06.10.1981).

Art.1 Prot. 1 protejează doar lipsirea sau limitarea proprietăţii, însă nu acordă un drept de a dobîndi proprietatea (hot. Marckx vs. Belgia, 12.06.1979, §50). Totuşi, o aşteptare de a dobîndi un drept patrimonial bazat pe o normă de drept echivocă poate constitui un „bun” (a se vedea hot. S.A. Dangeville vs. Franţa, 16.04.2002). Norma invocată pentru a proba legitimitatea pretenţiei trebuie să fie necondiţionată (Malhous vs. Cehia, dec. 13.12.2002) şi suficient de clară (cer. nr.21319/93, hot. 23.10.1997, §62-70).

Limitarea dreptului: Paragraful 1 propoziţia a doua se referă la posibilitatea statului de a „lipsi de proprietate”, iar paragraful 2 se referă la „reglementarea folosinţei bunurilor”. Atît lipsirea de proprietate, cît şi măsurile întreprinse pentru reglementarea folosirii bunurilor urmează să fie „prevăzute de lege” şi să respecte o balanţă echitabilă între interesele persoanei şi interesele generale ale societăţii (hot. Lithgow vs. Regatul Unit, 08.07.1986, §120).

Uneori este greu de a face o distincţie clară între lipsirea de facto de proprietate şi „reglementarea folosinţei bunurilor”, cînd lipsirea de proprietate de iure nu era loc. Aceasta este o chestiune de intensitate a limitării dreptului de proprietate şi urmează a fi decisă de Curte. Astfel, construirea unei baze navale pe terenul persoanei, în cazul în care reclamantul nu a avea acces pe terenul său, nu îl putea vinde şi nici obliga pe constructor să-l cumpere, a reprezentat o expropriere de facto (hot. Papamichalopoulos vs. Grecia, 24.06.1993). Datorită modalităţii de expropriere şi efectelor ei, ea a fost contrară art.1 prot.1.

Sintagma de „utilitate publică” urmează a fi interpretată extensiv (hot. Hentrich vs. Franţa, 22.09.1994, §39). Curtea acceptă că orice măsură întreprinsă în acest sens de legislativ serveşte unei clauze de utilitate publică, numai dacă măsura nu este „evident fără o justificare rezonabilă” (hot. Lithgow vs. Regatul Unit, 08.07.1986, §122).

Proporţionalitatea cere în primul rînd existenţa unor proceduri care ar acorda reclamantului garanţii împotriva ingerinţelor disproporţionale, mai ales cînd compensaţii sînt disponibile (a se vedea hot. Zvolsky şi Zvolska vs. Cehia, 12.11.2002). Principiile generale ale dreptului internaţional sînt relevante în acest sens doar pentru a determina situaţia proprietăţii străinilor şi nu pentru limita drepturilor propriilor cetăţeni (hot. Lithgow vs. Regatul Unit, 08.07.1986, §111-119). De obicei, Curtea decide dacă proporţionalitatea a fost respectată în baza mărimii compensaţiei acordate şi a intereselor implicate (cer. nr.7987/77, dec. 13.12.1979).

În temeiul art.1 prot.1 nu există un drept la compensare integrală, deoarece „reformele economice şi sociale ar putea dicta o compensaţie mai mică decît valoarea de piaţă” (hot. Lithgow vs. Regatul Unit, 08.07.1986, §121). Totuşi, orice diminuare a compensaţiei (a se vedea hot. Former King of Greece vs. Grecia, 23.11.2000, §98), fie chiar excluderea ei (a se vedea hot. Jahn ş.a. vs. Germania, 30.06.2005), ar trebui justificată.

125Partea I

Metodologia de calculare a compensaţiei a fost, de asemenea, contestată la Curte. Astfel, nu au fost considerate compatibile discrepanţa majoră (de 75-80%) dintre valoarea reală a bunului şi compensaţia acordată (hot. Platakou vs. Grecia, 11.01.2001); acordarea unei compensaţi în baza unei evaluări făcute cu 30 de ani în urmă (hot. Pincova şi Pinc vs. Cehia, 05.11.2002); acordarea unei compensaţii în baza unei evaluări care stabilea valoarea bunului la un nivel net inferior celui de piaţă (hot. Joketa vs. Finlanda, 21.05.2002); plata întîrziată a unei compensaţii adecvate, care a cauzat pierderi semnificative reclamantului (hot. Akkus vs. Turcia, 09.07.1997); sau excluderea dreptului la compensare pentru diminuare valorii bunului prin construirea în apropiere a unei autostrăzi (hot. Katikarides vs. Grecia, 15.11.1996).

În cazul rechiziţiei sau confiscării pentru comiterea unor abateri, cînd abaterea nu se contestă, marja de apreciere a Guvernului este extrem de largă (a se vedea hot. Handyside vs. Regatul Unit, 07.12.1976, §62) şi cere un minim de protecţie procedurală (a se vedea hot. Air Canada vs. Regatul Unit, 05.05.1995). Totuşi, aceste acţiuni ar putea fi disproporţionale în cazul în care măsurile durează prea mult datorită carenţelor judiciare (hot. Luorndo vs. Italia, 17.07.2003). Aceleaşi reguli se aplică şi faţă de măsurile cu privire la reglementarea folosirii bunurilor, cum ar fi interdicţiile de a construi pe lotul său (hot. Phocas vs. Franţa, 02.04.1996) sau de a permite altor persoane să vîneze pe el (hot. Chassagnou vs. Franţa, 29.04.1999).

SpeţeSpeţa 1lipsirea de licenţăÎn anul 1998, Reclamantul a obţinut două licenţe pentru deschiderea a două

localuri duty-free în incinta Biroului Vamal Leuşeni. Aceste licenţe au fost eliberate pe o perioadă nedeterminată. Pentru deschiderea celor două localuri reclamantul a procurat echipamentul necesar şi a construit un imobil.

La 24 aprilie 2002, Parlamentul a modificat Codul Vamal, interzicînd amplasarea localurilor duty-free pe teritoriul vamal al Republicii Moldova, cu excepţia aeroporturilor internaţionale şi a bordurilor aeronavelor. La 18 mai 2002, Departamentul Vamal a dispus închiderea localurilor duty-free ale reclamantului.

Reclamantul a contestat în instanţa de judecată decizia Departamentului Vamal. El a indicat, printre altele, că modificările introduse în Codul Vamal nu pot avea efect retroactiv şi că aplicarea retroactivă a acestor prevederi contravine Legii privind investiţiile străine, care împiedică pe o perioadă de 10 ani aplicarea legilor care înrăutăţesc situaţia investitorilor străini.

La 26 iunie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a admis cererea de chemare în judecată a Reclamantului şi a anulat decizia Departamentului Vamal. Instanţa a conchis că Legea privind investiţiile străine se aplică reclamantului, iar noile modificări din Codul Vamal nu se aplică faţă de magazinele duty-free deja deschise la momentul adoptării modificărilor Codului Vamal.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, pretenţiile reclamantului au fost respinse ca neîntemeiate. Instanţa a conchis că prin decizia Departamentului Vamal drepturile reclamantului nu au fost încălcate deoarece acesta putea să-şi deschidă magazine duty-free în aeroporturile internaţionale sau la bordul


aeronavelor. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra aplicabilităţii Legii privind investiţiile străine situaţiei reclamantului şi nici nu a contestat temeinicia concluziilor Curţii de Apel în această parte.

În faţa Curţii, reclamantul pretindea violarea art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţie (protecţia proprietăţii) prin împiedicarea sa de a folosi licenţele din anul 1998 şi prin neacordarea prejudiciilor pentru împiedicarea folosirii licenţelor.

Stabiliţi dacă licenţele constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 din 1. Convenţie?Dacă da, explicaţi dacă împiedicarea de a folosi licenţa reprezintă o ingerinţă 2. justificată în sensul art.1 al Protocolului nr.1 din Convenţie?

Speţa 2exproprierea pentru cauză de utilitate publicăPrin Hotărîrea Guvernului R.M. s-a decis transmiterea unui investitor străin a unui

teren de pămînt de 10 ha în municipiul Chişinău pentru începerea construcţiei unui stadion republican.

Prin decizia Consiliului Municipal Chişinău s-a decis demolarea mai multor case situate în perimetrul străzilor C şi D din motivul începerii construcţiei stadionului republican.

I.R. a depus cerere de chemare în judecată în Curtea de Apel. El a contestat Hotărîrea Guvernului şi decizia Consiliului municipal Chişinău, invocînd lezarea dreptului său de proprietate asupra casei de locuit şi a terenului aferent prin faptul neacordării unei despăgubiri echitabile pentru casă (care se prevede a fi demolată) şi teren. Consideră exagerat de mică suma acordată (10.000 lei).

Prin hotărîrea Curţii de Apel acţiunea a fost respinsă din motiv că actele administrative contestate sînt legale, iar despăgubirea acordată reclamantului este suficientă şi corespunde valorii proprietăţii.

I.R. a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie în care a invocat că preţul de piaţă al casei care se preconizează a fi demolată este de 100.000 lei, iar despăgubirea acordată, de 10.000 lei nu, este echitabilă.

Recursul declarat de I.R. a fost respins din aceleaşi motive invocate de Curtea de Apel.I.R. a depus cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului invocînd că i s-a

lezat dreptul de proprietate prevăzut de art.1 Protocol 1 CEDO.

Explicaţi rigorile art.1 prot.1 în raport cu exproprierea pentru cauză de utilitate 1. publică.Stabiliţi dacă neacordarea unei despăgubiri echitabile constituie în acest caz o 2. violare a art.1 prot.1 CEDO.

Speţa 3neretrocedarea proprietăţilorLa 23 august 1995, lucrătorii de poliţie au efectuat o percheziţie în apartamentul

lui S.V. de unde au fost ridicate un şir de obiecte de valoare şi anume: monede vechi de aur şi bijuterii vechi din argint.

Ulterior, cauza penală în privinţa lui S.V. a fost clasată, iar peste puţin timp după aceasta, S.V. a decedat.

127Partea I

Soţia lui S.V. (E.V.) a depus o cerere la Ministerul Afacerilor Interne şi la Procuratura Generale solicitînd retrocedarea bunurilor confiscate.

În răspunsul său, Ministerul Afacerilor Interne a informat petiţionara că în materialele cauzei penale nu există o confirmare că astfel de obiecte au fost confiscate. Procuratura Generală, în răspunsul său, a indicat că în cauza dată nu s-a emis o ordonanţă de confiscare ori un mandat de percheziţie şi, deci, E.V. nu poate solicita retrocedarea bunurilor.

Prin hotărîrea Judecătoriei acţiunea lui E.V. a fost respinsă din motiv că E.V. nu are dreptul la retrocedarea bunurilor confiscate.

Prin decizia Curţii de Apel apelul declarat de E.V. a fost respins din aceleaşi motive. Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie recursul declarat de E.V. a fost respins din aceleaşi motive.

Stabiliţi dacă refuzul de a retroceda proprietatea naţionalizată este contrar art.1 prot. nr.1 CEDO?

Speţa 4respingerea judiciară a unor pretenţii legitimeReclamantul a fost angajat în anul 1986 de o autoritate de stat - Biroul de Arhitectură

(BA) a judeţului C. În 1993, prin decizia Ministerului Arhitecturii şi Construcţiilor, toate Birourile au fost reorganizate în întreprinderi de stat, dobîndind statut independent şi personalitate juridică. Deşi BA erau proprietate municipală, acestea funcţionau pe bază de autofinanţare. În decembrie 1996 Consiliul Municipal a decis fuziunea BA a judeţului C cu BA a judeţului D, înfiinţîndu-se o nouă persoană juridică, succesor de drept al persoanelor juridice reorganizate. Concomitent, conducerea municipală a decis, de asemenea, reducerea personalului. În consecinţă, Reclamantul a fost concediat. În acord cu prevederile legislaţiei Codului Muncii, el a cerut plata indemnizaţiei de eliberare din serviciu, însă angajatorul a refuzat, arătînd că nu poate da curs pozitiv cererii; întrucît este la autofinanţare, BA nu are rezervate resurse financiare pentru asemenea plăţi. Reclamantul a iniţiat proceduri de judecată.

La 7 aprilie 1997, Judecătoria a admis în parte pretenţiile Reclamantului. Acesta a declarat apel. Curtea de Apel a admis apelul declarat şi a casat integral hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare. La 15 martie 1998, Judecătoria a respins integral pretenţiile Reclamantului, reţinînd că refuzul de a plăti a fost justificat de faptul că BA, întreprindere de stat, era la autofinanţare şi nu avea resurse financiare pentru plata indemnizaţiei. La 2 iunie 1998, Curtea de Apel şi la 10 octombrie 1998 Curtea Supremă de Justiţie au menţinut hotărîrea primei instanţe.

Reclamantul s-a plîns CEDO. Obiectul cererii a fost obţinerea unei hotărîri prin care să se stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate pe baza art.1 Protocolul 1 CEDO, de statul chemat în judecată.

Stabiliţi dacă indemnizaţia de eliberare de la serviciu, pretinsă de Reclamant 1. conform Codului Muncii, constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 din Convenţie?Dacă da, atunci refuzul de a acorda acest bun reprezintă o violare a art.1 2. Protocolul 1 din Convenţie?


tema 16. criteriile de inadMiSibilitate a cererilor la cedo(partea i)


să înţeleagă aplicabilitatea principiului ratione temporis; ͵să relateze despre restricţiile de timp privitoare la cerere adresată CEDO (ratio- ͵ne temporis) despre momentul începerii şi sfîrşitul curgerii termenului de 6 luni;să înţeleagă aplicabilitatea principiului ratione loci; ͵să înţeleagă şi să definească noţiunea de „jurisdicţia” CtEDO; ͵să stabilească corelaţia între jurisdicţie şi obligaţiile pozitive; ͵să definească excepţiile de extrateritorialitate; ͵să înţeleagă aplicabilitatea principiului ratione persone; ͵să definească noţiunea statului de victimă; ͵să delimiteze diferenţele dintre noţiunile de victimă directă, victimă indirectă şi ͵victimă potenţială;să explice împotriva cui pot fi îndreptate cererile adresate CtEDO. ͵


(a) Chestiuni generaleCompetenţa Curţii este limitată în timp, subiecte, obiect şi loc. Pretenţiile care, din

considerentele de mai sus, nu cad sub competenţa Curţii, sînt respinse. Criteriile de inadmisibilitate pot fi deduse din art.art.1, 34 şi 35 ale Convenţiei.

(b) Copetenţa ratione temporisCurtea nu va examina decît pretenţiile care se referă la situaţiile care au avut loc

după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru statul respectiv. Ea, de asemenea, nu este competentă să examineze cererile care au fost depuse cu omiterea termenului de 6 luni.

Un stat parte la Convenţie poate denunţa Convenţia în modul stabilit de art.58 al Convenţiei. După denunţare, statul nu va mai fi legat de obligaţiile stabilite de Convenţie, însă denunţarea nu va afecta situaţiile comise anterior datei de la care denunţarea îşi produce efectele.

i. situaţii care au avut loc pînă la intrarea în vigoare a Convenţiei Convenţia şi protocoalele sale adiţionale intră în vigoare pentru statul parte

la ziua depunerii instrumentului de ratificare Secretarului General al Consiliului Europei. Convenţia Europeană şi protocoalele sale adiţionale existente în 1997 au intrat în vigoare pentru Republica Moldova, la 12 septembrie 1997. Protocolul nr.13 la Convenţie (abolirea pedepsei cu moartea în toate împrejurările) a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 01.02.2007. Protocolul nr.14 la Convenţie (reformarea mecanismului de examinare a cererilor) a fost ratificat de Moldova la 22.08.2005, însă la 01.10.2007 încă nu a intrat în vigoare. Republica Moldova nu a ratificat Protocolul nr.12 la Convenţie (interzicerea generală a discriminării).

Curtea va examina totuşi situaţiile litigioase care au avut loc pînă la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv, dacă procedurile judiciare cu privire la

129Partea I

contestarea acestor acte s-au sfîrşit după intrarea în vigoare a Convenţiei (a se vedea Gorizdra c. Moldovei, dec. 02.07.2002).

ii. termenul de 6 luniPotrivit art.35 alin. 1 al Convenţiei, „Curtea nu poate fi sesizată decît ... într-un

termen de şase luni, începînd cu data deciziei interne definitive”. Conform acestei reguli, reclamantul este chemat să depună o cerere la Curte în termen de 6 luni. Acest termen are scopul de a asigura un minim de securitate juridică şi de a împiedica contestarea unor situaţii juridice consumate într-un trecut nedeterminat.

Termenul pentru adresarea la Curte se calculează în luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă (a se vedea hot. Istituto di Vigilanza vs. Italia, 22.09.1993, §14). Ziua deciziei interne definitive nu se ia în consideraţie la calcularea termenului de 6 luni (a se vedea dec. K.C.M. vs. Olanda, 09.01.1995). Termenul de 6 luni curge pentru fiecare pretenţie în mod separat (a se vedea hot. Mihalachi vs. Moldova, 09.01.2007, §21).

A. Momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luniConvenţia leagă curgerea termenului de 6 luni de „data deciziei interne definitive”.

Conceptul de „decizie internă definitivă” are un sens autonom. Termenul de adresare la Curte curge de la decizia internă irevocabilă (în sensul legislaţiei Republicii Moldova) în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. Prin urmare, accesarea unei căi de recurs inefective (ex. revizuirea în procedura civilă conform art.449 al CPC al RM, cînd nu există temeiuri de revizuire) nu suspendă curgerea termenului de 6 luni.

Dacă o cale de recurs este „dubioasă” şi reclamantul riscă să nu aibă succes, se recomandă sesizarea Curţii fără a aştepta rezultatul recursului, pentru a evita omiterea termenului de 6 luni.

Conform regulii generale, termenul curge din ziua în care reclamantul a aflat sau trebuia să afle despre „decizia internă definitivă”. Astfel, acest moment este ziua la care decizia a fost pronunţată în mod public (a se vedea dec. Loveridge vs. Regatul Unit, 23.10.2001). În cazul în care decizia nu a fost pronunţată în public, la calcularea termenului de 6 luni se ia în consideraţie data la care reclamantul sau avocatul său a luat cunoştinţă de conţinutul „deciziei interne definitive”. Totuşi, data informării reclamantului va fi considerată data informării avocatului, chiar dacă reclamantul a fost informat mai tîrziu (a se vedea dec. Keskin şi alţii vs. Turciei, 07.09.1999). În cazul în care, conform legislaţiei naţionale, autorităţile sînt obligate să transmită o copie a „deciziei interne definitive”, la calcularea termenului de 6 luni se ia în consideraţie ziua primirii acestei copii (a se vedea hot. Worm vs. Austria, 29.08.1997, §33).

În cazul în care motivul „deciziei interne definitive” este crucial pentru pretenţiile invocate la Curte, termenul va începe să curgă din ziua în care a fost primită hotărîrea redactată integral (a se vedea dec. P. vs. Elveţia, 13.03.1984)

Dacă nu există recursuri interne efective, termenul de 6 luni începe să curgă de la data adoptării actului sau de la data producerii faptului contestat (a se vedea dec. Hilton vs. Regatul Unit, 06.07.1988) sau din momentul în care reclamantul află despre actul sau faptul sau despre efectele defavorabile lui (a se vedea dec. Dennis şi alţii vs. Regatul Unit, 02.07.2002).

Termenul de 6 luni nu se aplică pe durata situaţiilor continue (a se vedea hot. Loizidou vs. Turcia, 23.03.2005). În cazul violărilor continue împotriva cărora nu există


căi de recurs interne, termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care situaţia continuă ia sfîrşit (a se vedea dec. Demir vs. Turcia, 09.01.1995).

Există o distincţie esenţială între efectele continue şi faptele continue. Actele juridice, prin natura lor, generează efecte continue, însă existenţa efectelor continue nu duce la suspendarea termenului de 6 luni. O faptă ilegală poate fi calificată ca fiind continuă dacă se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi este în contradicţie cu obligaţiile internaţionale. În cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilegale, violarea se extinde pe întreaga perioadă începînd cu prima acţiune şi continuă atît timp cît acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămîn în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea hot. Ilaşcu şi alţii vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §321).

B. Suspendarea termenului de 6 luni Curgerea termenului de 6 luni se suspendă prin depunerea cererii la Curte. Cererea

nu trebuie să aibă o formă strictă. Ea poate fi expediată prin poştă sau prin fax. Se consideră „cerere” prima comunicare a reclamantului către Curte, în care este expus, chiar şi sumar, obiectul cererii.

Data depunerii cererii se consideră data la care cererea a fost depusă la poştă (data la care plicul a fost ştampilat), fie data la care cererea a fost expediată prin fax, dacă ce-rerea a fost ulterior expediată prin poştă în termen de 5 zile (p.5 al Instrucţiunilor prac-tice cu privire la instituirea procedurii la Curte). Dacă data de pe plic aplicată de poştă nu este lizibilă, data depunerii cererii se va considera data parvenirii cererii la Curte.

Cererea depusă la Curte suspendă termenul de 6 luni doar în partea pretenţiilor invocate în ea. Depunerea anterioară a cererii este irelevantă pentru suspendarea termenului de 6 luni cu privire la pretenţiile cu care cererea este completată ulterior (a se vedea hot. Daniliuc vs. Moldova, 18.10.2005, §23-25).

Suspendarea termenului prin depunerea unei cereri sumare este recomandabilă cînd reclamantul nu reuşeşte să redacteze integral cererea pînă la expirarea termenului de 6 luni. Pentru aceasta el poate expedia prin poştă sau fax o scrisoare din care să reiasă esenţa tuturor învinuirilor şi a faptelor de care el se plînge la Curte.

Termenul de 6 luni nu poate fi restabilit, însă Curtea poate lua în calcul cazurile fortuite în situaţii foarte limitate. Astfel, Curtea:

a) nu a acceptat niciodată motivele de boală pentru suspendarea termenului (a se vedea dec. Peters vs. Germania, 20.02.1995) deoarece, în orice caz, reclamantul, indiferent de capacitatea sa de exerciţiu, sau curatorul reclamantului, pot depune o cerere la Curte;

b) a decis că detenţia în sine nu constituie un temei pentru restabilirea termenului de 6 luni, decît dacă reclamantul a fost izolat totalmente de lumea exterioară şi i-a fost interzisă expedierea cererii. Totuşi, termenul de 6 luni va fi restabilit pe perioada în care administraţia închisorii refuză expedierea cererii la Curte iar deţinutul nu a reuşit să expedieze cererea la Curte prin alte mijloace (a se vedea hot. Moisejevs vs. Letonia, 15.06.2006).

Competenţa ratione lociCurtea are competenţa să examineze pretenţii doar în ceea ce priveşte situaţiile

131Partea I

care au avut loc sub „jurisdicţia” statelor membre la Convenţie. Pentru mai multă informaţie cu privire la „jurisdicţie” a se vedea TEMA nr.6.

Competenţa ratione parsonaePot depune cerere la Curte persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale,

grupurile de particulari şi statele membre la Convenţie. Curtea va examina doar cererile introduse contra statelor părţi la Convenţie. Conform art.59 alin.1 al Convenţiei, pot fi parte la Convenţie doar statele membre ale Consiliului Europei. La data de 04.04.2007, existau 46 de state pentru care Convenţia a intrat în vigoare.

Curtea nu poate fi sesizată cu cereri împotriva persoanelor private. Pîrît la Curte poate fi doar un stat. Convenţia însă obligă statul parte să întreprindă măsuri pentru a nu admite încălcarea drepturilor garantate de Convenţie de către persoanele privare (obligaţii pozitive). Nerespectarea acestei obligaţii angajează responsabilitatea statului în temeiul Convenţiei (ex. în cauza Istrate vs. Moldova, hot.13.06.2006, autorităţile statului nu au contribuit suficient la executarea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile împotriva unei persoane private).

i. ReclamantulCurtea poate fi sesizată în temeiul art.34 al Convenţiei (cereri individuale) doar

de persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de particulari. Curtea poate fi sesizată în temeiul art.33 al Convenţiei şi de către un stat parte la Convenţie cu o cerere împotriva unui alt stat parte la Convenţie cu privire la pretinsa violare a Convenţiei (cereri interstatale).

1) „Persoană fizică”Prin persoană fizică Curtea înţelege, de obicei, persoana care s-a născut vie,

indiferent de durata vieţii. Curtea nu s-a pronunţat definitiv dacă fătul nenăscut (ex. în cazul avortului) beneficiază de protecţia acordată de Convenţie (a se vedea hot. Vo vs. Franţa, 08.07.2004).

Convenţia nu impune nici o condiţie referitoare la naţionalitate, domiciliu, stare civilă sau capacitatea juridică a persoanei. Protecţia Convenţiei poate fi invocată împotriva unui stat parte nu doar de cetăţenii săi, ci şi de către resortisanţii altui stat, parte sau nu la Convenţie, sau apatrizi.

Persoanele considerate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată în dreptul intern pot să se adreseze la Curte fără a fi reprezentate de către un tutore sau curator. Formalităţile de acest gen instituite de legislaţiile naţionale sînt irelevante pentru Curte. Pentru Curte contează doar dacă persoana doreşte să depună o cerere.

În cazul decesului reclamantului, moştenitorii sau alte persoane apropiate reclamantului, pot urma procedura dacă dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat prin pretinsa violare a Convenţiei poate fi succedat conform dreptului naţional (ex. neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile), dacă rudele se plîng în numele reclamantului de moartea acestuia (ex. uciderea reclamantului) sau de circumstanţele legate de moartea reclamantului (ex. anchetarea inadecvată a morţii), sau dacă rudele au un interes legitim nepatrimonial de a stabili violarea CEDO (ex. hot. Dalban vs. România, 28.09.1999, §39).


2) „Organizaţie neguvernamentală”Au fost considerate „organizaţii neguvernamentale” cu dreptul de a sesiza organul

de control persoanele juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ, cum ar fi societăţi comerciale (hot. Autronic vs. Elveţia, 22.05.1990), sindicatele (hot. Associated Society of Locomotive Engineers & Firemen (ASLEF) vs. Regatul Unit, 27.02.2007), organizaţiile religioase (hot. Mitropolia Basarabiei ş.a. vs. Moldova, 13.12.2001); partidele politice (hot. Partidul Popular Creştin Democrat vs. Moldova, 14.02.2006) etc.

Convenţia protejează atît „organizaţiile neguvernamentale” oficial recunoscute, cît şi pe cele nerecunoscute oficial (ex. refuzul de înregistrare a organizaţiei neguvernamentale). Organizaţiile neguvernamentale beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi persoanele fizice (cu anumite rezerve, de exemplu dreptul de a se căsători).

Fondatorii unei companii pot depune o cerere la Curte în nume propriu pentru prejudiciile cauzate companiei dacă sînt unicii proprietari ai companiei sau dacă, conform actelor constitutive, pot decide singuri soarta companiei (ex. dec. Nosov vs. Rusia, 20.10.2005).

Fosta administraţie a companiei poate depune o cerere la Curte în numele companiei, cu privire la modul său de destituire şi care afectează un drept al companiei (ex. iniţierea procedurii de insolvabilitate), chiar dacă actuala administraţie este împotriva cererii (ex. hot. Capital Bank AD vs. Bulgaria, 24.11.2005).

3) Un „grup de particulari” este o asociaţie formată din două sau mai multe persoane care urmăresc interese comune şi se pretind victime ale violării Convenţiei (ex. cererea depusă de mai multe persoane fizice cu privire la dreptul de a studia în limba maternă în hot. Affaire linguistique belge vs. Belgia, 23.07.1968).

Se pare că distincţia dintre conceptele de „organizaţie neguvernamentală” şi „grup de particulari” se face în funcţie de recunoaşterea entităţii în dreptul intern. „Grupurile de particulari” sînt şi organizaţiile neguvernamentale non-formale (neînregistrate oficial), în cazul în care ele nu contestă la Curte refuzul de a fi înregistrate oficial.

„Organizaţiile neguvernamentale” sau „grupurile de particulari” pot să-şi apere doar propriile drepturi, dar nu şi un interes comun care ar decurge din scopurile sale, sau drepturile asociaţilor săi (ex. dec. Manole ş.a vs. Moldova, 15.06.2004).

Curtea nu are competenţa de a examina disputele dintre stat şi subdiviziunile administrative al unui stat care exercită prerogative ale puterii publice (ex. comune), sau organele centrale de stat (ex. Guvern, ministere, departamente etc.). Prin urmare, Curtea va declara inadmisibile cererile depuse de aceste entităţi (ex. dec. Ayuntamiento de Mula vs. Spania, 01.02.2001).

4. Statutul de victimăCurtea va examina doar cererile în care reclamantul pretinde încălcarea unui drept

al său şi va respinge cererile depuse în interes general (actio popularis). Curtea nu va examina in abstracto dacă o situaţie este sau nu conformă cu Convenţia, ci numai în măsura în care aplicarea acestei situaţii în raport cu reclamantul contravine sau nu Convenţiei.

Este considerat victimă reclamantul care se pretinde direct afectat prin acţiunea sau inacţiunea litigioasă (dec. Cornwell vs. Regatul Unit, 11.05.1999). Reclamantul trebuie să demonstreze că este afectat personal prin încălcarea invocată. Existenţa prejudiciului nu este obligatorie în acest sens.

133Partea I

Calitatea de victimă poate fi pierdută după depunerea cererii la Curte. În acest caz, de obicei cererea este radiată de pe rolul Curţii. Prin pierderea calităţii de victimă se înţelege pierderea unui interes raţional şi rezonabil de a menţine cererea pe rolul Curţii. Calitatea de victimă poate fi pierdută dacă sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

autorităţile statului pîrît au recunoscut, în mod expres sau în substanţă, 1. violarea invocată (ex. printr-o hotărîre judecătorească, o declaraţie oficială, prin intermediul observaţiilor Guvernului depuse la Curte etc.); reclamantul a fost restabilit în drepturile sale (ex. prin executarea hotărîrii 2. judecătoreşti); şiautorităţile statului pîrît au reparat într-un mod adecvat prejudiciile cauzate 3. prin violarea Convenţiei (ex. dec. Duca vs. Moldova, 11.04.2006). De obicei, această reparaţie ia forma unor compensaţii morale.

Recunoaşterea violării trebuie să fie făcută pînă la pronunţarea hotărîrii de către Curte, să fie integrală, adică să se refere la toate capetele indicate în cerere şi să fie necondiţionată. De regulă, recunoaşterea violării fără acordarea compensaţiilor nu este suficientă pentru pierderea calităţii de victimă (ex. hot. Moisei vs. Moldova, 19.12.2006, §22) şi invers (ex. hot. Prodan vs. Moldova, 18.05.2004, §48).

Compensaţiile acordate de Guvern pentru repararea prejudiciilor cauzate de violarea Convenţiei trebuie să fie proporţionale cu compensaţiile acordate de Curte în cazuri comparabile. Acordarea compensaţiilor prea mici nu duce la pierderea calităţii de victimă (ex. cuantumul prea mic al compensaţiei pentru neexecutarea îndelungată a unei hotărîri judecătoreşti în hot. Scordino vs. Italia, 29.03.2006). Chiar în cazul acordării unei compensaţii morale adecvate pentru violarea Convenţiei, repararea parţială a prejudiciului material acordat nu va duce la pierderea calităţii de victimă (hot. mutatis mutandis Melnic vs. Moldova, 14.11.2006, §28).

În cazul violărilor deosebit de grave (ex. omorul intenţionat, maltratarea reclamanţilor), recunoaşterea violărilor şi acordarea compensaţiilor adecvate poate să nu fie suficientă pentru radierea cererii dacă nu au fost stabilite şi atrase la răspundere persoanele vinovate (ex. hot. Zeynep Özcan vs. Turcia, 20.02.2007).

Indiferent de plata compensaţiilor şi recunoaşterea violării, Curtea poate dispune, în temeiul art.37 §1, lit. a, radierea cererii dacă acest lucru este solicitat de reclamant (ex. dec. Combustibil Solid S.A. vs. Moldova, 25.10.2005). Pentru ca o renunţare la cerere să fie valabilă, ea trebuie să fie univocă şi să ofere reclamantului un nivel minim de garanţii, care să fie proporţionale cu importanţa pretenţiilor invocate (a se vedea hot. Pfeifer şi Plankl vs. Austria, 25.02.1992, §37). Renunţarea la cerere poate avea loc şi prin intermediul unui acord amiabil. Denunţarea ulterioară a unui asemenea acord amiabil de către reclamant, pînă la decizia Curţii de admitere a acordului amiabil, va fi examinată cu precauţie de Curte şi nu va fi admisă decît dacă va fi stabilit că voinţa reclamantului la încheierea acordului a fost viciată (a se vedea în acest sens dec. Zu Leiningen vs. Germania, 17.11.2005).

Noţiunea de „victimă” are un sens autonom în raport cu drepturile naţionale. Teoreticienii au distins mai multe tipuri de victime, divizîndu-le în victime directe, indirecte şi potenţiale.


1) Victimă directăVictima directă este reclamantul afectat nemijlocit prin pretinsa violare

(ex. partidul care a fost suspendat; persoana care a fost lipsită de bunuri prin recurs în anulare etc.).

2) Victimă potenţială O persoană poate depune o cerere la Curte pînă la încălcarea drepturilor sale, cînd

există o mare probabilitate că, datorită existenţei unei legi sau practici, drepturile sale vor fi încălcate (ex. impozitarea excesivă a moştenirii cînd persoana,ale cărei bunuri vor fi moştenite, are o vîrstă înaintată, în hot. Burden şi Burden vs. Regatul Unit, 12.12.2006; existenţa unei legi penale care sancţiona relaţiile homosexuale, cînd reclamantul era homosexual, în cauza Dudgeon vs. Irlanda de Nord, hot. 22.10.1981; extrădarea reclamantului către un stat în care el risca să-i fie aplicate tratamente ce contravin Convenţiei, în cauza Soering vs. Marea Britanie, hot. 07.07.1989).

Se pot plînge la Curte şi persoanele cărora, datorită naturii cauzei lor, nu li se poate cere în mod rezonabil să demonstreze că dreptul lor a fost încălcat, cînd există şansa ca dreptul lor să fi fost încălcat (ex. existenţa unei legislaţii care nu exclude interceptarea arbitrară a corespondenţei şi convorbirilor, în cauza Klass şi alţii vs. Germania, hot. 06.09.1978, Iordachi şi alţii vs. Moldova, dec. 05.04.2005).

3) Victimă indirectă„Victima indirectă” este persoana care poate demonstra că există o legătură

particulară între ea şi victima directă şi că violarea Convenţiei în raport cu victima directă i-a cauzat un prejudiciu (ex. suferinţele cauzate mamei prin dispariţia fiului şi soţului cu cîţiva ani în urmă, în timpul unor acţiuni militare, în hot. Imakayeva vs. Rusia, 09.11.2006; condamnarea penală post mortem a soţului într-un proces inechitabil, în hot. Grădinar vs. Moldova, 08.04.2008).

Competenţa ratione materiaePrincipii. Pentru a fi admisibilă, cererea trebuie să se refere la un drept protejat prin

Convenţie şi protocoalele sale intrate în vigoare pentru statul pîrît. Statul membru la Convenţie nu este ţinut să respecte drepturile garantate de protocoalele adiţionale la Convenţie la care nu este parte.

B. Drepturile protejateDrepturile protejate de Convenţie şi protocoalele sale sînt:

dreptul la viaţă (art.2 CEDO, Protocolul nr.6 şi Protocolul nr.13); •interzicerea torturii (art.3 CEDO); •interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art.4 CEDO); •dreptul la libertate şi siguranţă (art.5 CEDO); •dreptul la un proces echitabil (art.6 CEDO); •interdicţia condamnării pentru acţiuni sau inacţiuni care nu constituie infracţiuni •la ziua comiterii (art.7 CEDO); dreptul la respectul vieţii private, de familie, a domiciliului şi a corespondenţei •(art.8 CEDO); libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie (art.9 CEDO); •libertatea de a comunica şi de a primi informaţii ori idei (art.10 CEDO); •

135Partea I

libertatea de întrunire paşnică şi de asociere (art.11 CEDO); •dreptul de a se căsători şi întemeia o familie (art.12 CEDO); •dreptul la respectarea bunurilor sale (art.1 al Protocolului nr.1); •dreptul la instruire (art.2 al Protocolului nr.1); •dreptul la alegerea liberă a corpului legislativ (art.3 al Protocolului nr.1); •interzicerea privării de libertate pentru imposibilitatea de e executa o obligaţie •contractuală (art.1 al Protocolului nr.4); libertatea circulaţiei (art.2 al Protocolului nr.4); •interzicerea expulzării cetăţenilor proprii (art.3 al Protocolului nr.4); •interzicerea expulzării colective a străinilor (art.4 al Protocolului nr.4); •garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor(art.1 al Protocolului nr.7); •dreptul persoanei declarate vinovate de infracţiune să ceară examinarea •condamnării sale de către o jurisdicţie superioară (art.2 al Protocolului nr.7); dreptul la compensare în caz de eroare judiciară (art.3 al Protocolului nr.7); •dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru săvîrşirea aceleiaşi •infracţiuni (art.4 al Protocolului nr.7); egalitatea între soţi (art.5 al Protocolului nr.7); •dreptul de adresare efectivă la o instanţă naţională cu privire la pretinsa violare •a dreptului garantat de Convenţie sau protocoalele sale (art.13 CEDO); interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor garantate de Convenţie şi •protocoalele sale (art.14 CEDO); şi interzicerea generală a discriminării (Protocolul nr.12). •Astfel, Convenţia nu garantează: •dreptul de a fi numit într-un post cu funcţie publică (dec. • X vs. Marea Britanie, dec. 12.03.1981; dec. Ergul vs. Turcia, 17.01.1996); dreptul la autodeterminare ( • dec. X vs. Olanda, 04.10.1976); dreptul la eliberarea permisului de conducere a automobilului (dec. • X vs. Germania, 07.03.1977); dreptul la azil politic (dec. • L.I. vs Suedia, 08.09.1993); dreptul la un anumit standard de viaţă (dec. • Andersson vs. Suedia, 04.03.1986) etc.

Termenii folosiţi în Convenţie pentru a defini un drept au un sens autonom. Semnificaţia acestor termeni urmează a fi determinată prin studierea jurisprudenţei Curţii în cazuri comparabile.

SpeţeSpeţa 1Reclamantul F a fost concediat în 1997 şi a pretins că nu i s-a eliberat carnetul de

muncă. Conform legislaţiei naţionale, omisiunea angajatorului de a emite respectivul document atrage după sine obligaţia sa de a achita persoanei respective salariul pentru întreaga perioadă de şomaj.

După un an de concediere, în 1998, el a solicitat ca fostul său angajator, o întreprindere de stat, să restituie respectivul document, să-i plătească salariul pentru un an, precum şi să-i compenseze prejudiciul moral suferit. Atunci cînd angajatorul a refuzat să achite sumele solicitate, reclamantul a înaintat o acţiune în justiţie.

Trei instanţe de judecată, conform ierarhiei (de fond, apel şi recurs), i-au dat cîştig de cauză, acordîndu-i o parte din suma solicitată.


Totuşi, Procurorul General, conform prevederilor Legii, a înaintat un recurs în anulare a tuturor hotărîrilor judecătoreşti pronunţate anterior, solicitînd ca pretenţiile reclamantului să fie respinse.

Pe data de 20 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat toate hotărîrile judecătoreşti anterioare. Curtea Supremă de Justiţie a decis reexaminarea cauzei.

La 15 august 2001, reclamantul F s-a adresat Curţii Europene pentru Drepturile Omului un fax în care a indicat datele sale de identitate, precum şi faptul că obiectul cererii sale se referă la violarea art.6 din Convenţie, fără a face anumite referiri concrete. De asemenea, a menţionat că urmează să aştepte hotărîrea instanţei de judecată care va reexamina cazul.

La 31 octombrie 2001, instanţa de judecată de primul nivel a reexaminat cazul şi a respins pretenţiile reclamantului.

La 12 martie 2002, instanţa de apel a menţinut această hotărîre.Pe data de 2 iulie 2002, instanţa de recurs a menţinut de asemenea acea hotărîre,

respingînd pretenţiile reclamantului ca nefondate ca urmare a faptului că acesta a refuzat să primească carnetul de muncă în pofida numeroaselor propuneri ale angajatorului.

La 12 noiembrie 2002, reclamantul F a adresat o cerere scrisă către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care a invocat violarea articolului 6 §1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei ca urmare a anulării unei hotărîri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa, precum şi că instanţele de judecată au interpretat în mod greşit probele, au aplicat incorect legea şi, în general, nu au fost imparţiale şi obiective.

Stabiliţi dacă reclamantul a respectat sau nu termenul de şase luni prevăzut de 1. art.35 paragraf 1 al Convenţiei?Stabiliţi cînd a început să curgă termenul de şase luni pentru reclamant?2. Stabiliţi dacă cererea scrisă adresată de reclamant Curţii Europene pentru 3. Drepturile Omului este depusă în termenul de şase luni prevăzut de art.35 paragraf 1 al Convenţiei?Explicaţi dacă pentru Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, faptul 4. expedierii faxului de către reclamant are vreo importanţă la calcularea termenului de 6 luni?

Speţa 2Reclamanţii, în număr de patru persoane, sînt cetăţeni ai Statului A.1. Contextul general al cauzeiÎn iunie 1990, statul A şi-a proclamat suveranitatea.În septembrie 1990 s-a proclamat ca entitate independentă o formaţiune

separatistă, parte integrantă din teritoriul statului A.În august 1991, Parlamentul statului A a adoptat Declaraţia de independenţă a

Statului. Ţinînd cont de faptul că o formaţiune militară fusese menţinută pe teritoriul statului A, Parlamentul statului A a cerut Guvernului statului X «de a iniţia negocieri cu Guvernul statului A. pentru a pune sfîrşit ocupaţiei ilegale şi de a retrage trupele militare de pe teritoriul său».

137Partea I

La sfîrşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste şi forţele de ordine ale guvernului statului A, care s-au soldat cu mai multe sute de morţi.

În martie 1992, Preşedintele statului A a declarat prin decret stare de urgenţă.

2. Arestarea şi condamnarea reclamanţilorReclamanţii au fost arestaţi între 2 şi 4 iunie 1992 de către anumite persoane care

susţineau că reprezintă formaţiunea separatistă.În rechizitoriul de 140 de pagini, reclamanţii au fost acuzaţi de activităţi de spionaj

şi de luptă prin mijloace ilegale contra statului legitim – formaţiunea separatistă, sub conducerea forţelor statului A, precum şi de comiterea unui anumit număr de infracţiuni.

Reclamanţii au fost aduşi în faţa «Judecătoriei Supreme» a formaţiunii separatiste, în şedinţe succesive în sala de festivităţi a unei întreprinderii de stat de pe teritoriul formaţiunii separatiste şi în sala Casei de cultură din oraşul declarat capitala formaţiunii separatiste. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 şi s-a încheiat la 9 decembrie 1993, accesul în sală a fost permis numai persoanelor cu viză de reşedinţă pe teritoriul formaţiunii separatiste.

Martorii care depuneau mărturie puteau asista liber la proces, nefiind obligaţi să părăsească sala în timpul depoziţiilor altor martori. Şedinţele aveau loc într-o atmosferă apăsătoare, încordată, publicul afişînd pancarte ostile acuzaţilor.

Reclamanţii au fost judecaţi de către un complet de trei judecători. Instanţa şi-a pronunţat hotărîrea la 9 decembrie 1993, toţi cei patru reclamanţi

fiind condamnaţi.În aceeaşi zi (9 decembrie 1993), Preşedintele statului A a declarat ilegală

condamnarea reclamanţilor din motiv că a fost pronunţată de o instanţă neconstituţională.

3. Reacţii internaţionale la condamnarea şi detenţia reclamanţilorLa 28 septembrie 1999, preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

şi Secretarul General au lansat un apel către autorităţile formaţiunii separatiste de a acorda Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) posibilitatea să întreprindă o vizită reclamanţilor şi au cerut ameliorarea imediată a condiţiilor lor de detenţie.

Reclamanţii denunţă următoarele încălcări ale Convenţiei de către statul A şi statul X:

1. Reclamanţii acuză că au fost deţinuţi cu încălcarea articolului 5 al Convenţiei. Ei se consideră deţinuţi politici şi relevă că, deşi condamnarea lor a fost anulată prin hotărîrea din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a statului A, care de asemenea a dispus punerea lor în libertate, Guvernul statului A nu a luat nici o măsură pentru a executa hotărîrea menţionată.

2. Reclamanţii susţin că autorităţile statului A sînt responsabile pentru încălcările sus-menţionate, pentru că ele nu au luat nici o măsură pentru a le pune capăt. Ei pretind că statul X este de asemenea responsabil, din motiv că teritoriul formaţiunii separatiste se afla sub controlul de facto al acestuia.


Stabiliţi dacă pot fi considerate responsabile statele pentru cele invocate de 1. reclamanţi?Explicaţi care sînt obligaţiile pozitive ale statului A în circumstanţele speţei?2.

Speţa 3Reclamantul A.V. este un bărbat, cetăţean al statului U. În 1994 a cumpărat o

casă într-o localitate rurală din apropierea or. Kiev, în virtutea faptului că preţuieşte liniştea şi mediul curat de ţară. Familia lui este compusă din patru membri: soţia şi doi copii. Este, de asemenea, bolnav de astm, iar sănătatea îi impune evitarea atmosferei poluate. Faptul în cauză este confirmat de examenele medicale la care a fost supus în perioada anilor 1994 – 1995.

În luna martie 1997 reclamantul a aflat, dintr-un ziar local, că fermierului care posedă terenul din vecinătatea casei lui i s-a eliberat autorizaţia pentru construcţia unei mari fabrici de creştere a porcilor. Lui nu i-a fost notificat faptul că a fost eliberată o asemenea autorizare, după cum nu i s-a solicitat nici acordul în calitate de vecin.

Fabrica va creşte peste 100.000 de porci pe an şi conform raportului autorităţii de mediu se confirmă că unitatea va genera o poluare considerabilă, care poate afecta sănătatea reclamantului.

De asemenea, potrivit evaluării bursei imobiliare, preţul locuinţei reclamantului a scăzut cu cel puţin 50 procente, ca urmare a vecinătăţii cu unitatea respectivă.

Reclamantul a contestat decizia autorităţii locale de acordare a autorizaţiei de construcţie din motivul afectării intereselor sale atît materiale, cît şi în ceea ce priveşte sănătatea sa.

Calea judecătorească nu a fost încununată cu succes, iar contestarea depusă a fost respinsă la 10 septembrie 1997 de instanţa judecătorească ierarhic superioară.

Totodată, fermierul a fost obligat de autoritatea responsabilă să acopere diferenţa de preţ a imobilului reclamantului în legătură cu vecinătatea unităţii respective.

Statul U a ratificat Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului la 11.09.1997.

Stabiliţi dacă reclamantul poate fi considerat victimă în sensul Convenţiei 1. Europene pentru Drepturile Omului?În cazul răspunsului afirmativ, ce fel de victimă poate fi considerat 2. reclamantul?Explicaţi dacă membrii familiei reclamantului pot avea statut de victimă în 3. sensul Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului? Explicaţi împotriva cui poate fi îndreptată plîngerea adresată Curţii Europene 4. pentru Drepturile Omului?Explicaţi cînd expiră termenul de 6 luni prevăzut în art.35 paragraf 1 al Convenţiei 5. Europene pentru Drepturile Omului necesar pentru sesizarea Curţii Europene pentru Drepturile Omului?

139Partea I

tema 17. criteriile de inadMiSibilitate a cererilor la cedo (partea a ii-a)


să definească regula de epuizare a căilor de recurs interne; ͵să înţeleagă esenţa noţiunii recursului util, componenţa acestuia; ͵să delimiteze diferenţa dintre un recurs eficient şi un recurs ineficace; ͵să relateze despre criteriile de stabilire a cererii examinate anterior; ͵să relateze despre criteriile de stabilire a cererii abuzive; ͵să relateze despre criteriile de stabilire a cererii vădit nefondate; ͵să defi ͵ nească conceptul de apreciere a cererilor abuzive şi nefondate.


Epuizarea căilor de recurs internePotrivit art.35 alin.1 al Convenţiei (Condiţiile de admisibilitate) „Curtea nu poate fi

sesizată decît după epuizarea căilor de recurs interne…”.

A. PrincipiiPînă la depunerea cererii unei jurisdicţii internaţionale, statului trebuie să i se

acorde posibilitatea să remedieze situaţia reclamantului de sine-stătător. Din acest motiv, reclamanţii sînt obligaţi să epuizeze căile de recurs instituite de legislaţia statului vizat. Noţiunea „căilor de recurs interne” înglobează orice mijloace procedurale reglementate de dreptul intern al statului pîrît, indiferent de natura lor (ex. judiciare, administrative, constituţionale, proceduri necontencioase etc.), care oferă posibilitatea înlăturării încălcării invocate şi a consecinţelor sale (restabilirea dreptului şi recuperarea prejudiciului). Reclamantul trebuie să epuizeze toate instanţele care îi pot redresa situaţia, invocînd în faţa lor pretinsa încălcare a drepturilor garantate de Convenţie.

Curtea examinează cauzele fără un formalism excesiv. Ea cere să fie epuizate doar recursurile interne utile, adică cele accesibile, eficace şi care acordă şanse rezonabile de succes (a se vedea hot. V. vs. Regatul Unit, nr.24888/94, §57). În anumite circumstanţe speciale reclamantul poate fi exonerat de obligaţia de epuizare.

B. Sarcina probaţiunii existenţei căilor de recurs interneLa momentul depunerii cererii la Curte, reclamantului îi revine sarcina să precizeze

etapele urmate pentru epuizarea căilor de recurs interne. În cazul neepuizării căilor de recurs interne, acesta urmează să indice motivele de neepuizare.

Curtea va examina din oficiu chestiunea cu privire la epuizarea căilor de recurs interne, ea putînd respinge cererea ca inadmisibilă pînă la comunicarea cererii către Guvern dacă ajunge la concluzia că un recurs util nu a fost epuizat şi nu există circumstanţe de natură să absolve reclamantul de obligaţia exercitării lui.

Curtea va examina dacă au fost epuizate recursurile existente la ziua depunerii cererii, această regulă cunoscînd excepţiile care trebuie justificate de circumstanţele


particulare ale cauzei (a se vedea dec. Brusco vs. Italia, 06.09.2001). Astfel, în hot. Prodan vs. Moldova, 18.05.2004, §32-43, Curtea a examinat admisibilitatea cererii atît prin prisma recursurilor care au existat la ziua depunerii cererii, cît şi a recursurilor care au apărut după declararea admisibilă a cererii.

După comunicarea cererii Guvernului, regula epuizării este invocată în mod sistematic de către state. La această etapă îi revine Statului să demonstreze că reclamantul nu a epuizat o cale de recurs utilă. Dacă Guvernul demonstrează că există o cale de recurs care nu a fost epuizată, Curtea va examina, chiar şi proprio motu, dacă recursul există şi dacă el este eficace (a se vedea hot. Popov (1) vs. Moldova, 18.01.2005, §31-40).

Statele sînt decăzute din dreptul de a ridica excepţia de neepuizare după declararea cererii admisibile, cu privire la un recurs existent pînă la decizia cu privire la admisibilitate (a se vedea hot. Saviţchi vs. Moldova, 11.10.2005, §28).

C. Formalităţile şi epuizarea căilor de recurs interneObligaţia de epuizare impune reclamantul să sesizeze autorităţile care îi pot

redresa situaţia şi să conteste în toate nivelele de jurisdicţie răspunsurile defavorabile lui. Epuizarea căilor de recurs interne trebuie să se facă cu respectarea procedurilor, în termenele, către autorităţile şi în formele pe care le prevăd reglementările din dreptul intern. Nerespectarea formalităţilor instituite de dreptul naţional (ex. respingerea recursului ca fiind inadmisibil pe motiv că nu a fost întocmit în forma prevăzută de lege; respingerea acţiunii ca tardive etc.) pot duce la inadmisibilitatea cererii. Astfel, în cauza Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova vs. Moldova, dec. din 15.06.2005, cererea cu privire la refuzul de a înregistra un cult religios a fost declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne pe motiv că nu au fost prezentate toate documentele cerute de dreptul naţional pentru înregistrarea cultului.

Chestiunile pe care reclamantul doreşte să le invoce în faţa Curţii vor fi invocate în toate nivelele de jurisdicţie, în mod expres sau în substanţă. Astfel, reclamantul nu este obligat să se refere expres la Convenţie în procedurile naţionale, însă din poziţia sa trebuie să reiasă că el se plînge de un drept protejat de Convenţie şi să permită autorităţilor să-i redreseze situaţia. Astfel, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne dacă nu a permis instanţei de recurs să examineze chestiunea de care se plînge în faţa Curţii (ex. renunţarea la o pretenţie în procedurile naţionale, care a fost invocată ulterior la Curte, în hot. Azinas vs. Cipru, 28.04.2004, §34-42).

D. Recursuri utile i. recursul accesibilUn recurs este accesibil pentru reclamant dacă el însuşi are posibilitatea de a-l ini-

ţia, fără asistenţa unor terţi. Nu sînt accesibile recursurile care nu pot fi iniţiate de către reclamant din motive de procedură sau de substanţă. Astfel, nu este accesibil recursul pentru care este nevoie de intervenţia unui terţ (ex. Procuratura Generală în cazul recur-sului în anulare; un subiect de sesizare a Curţii Constituţionale pentru depunerea unei sesizări la Curtea Constituţională etc.). Nu este accesibil nici recursul care, deşi formal

141Partea I

este accesibil, nu poate fi folosit efectiv fără asistenţa unui terţ (ex. şansa iluzorie de a cîştiga un proces complex fără a fi asistat de un avocat, cînd reclamantul nu poate plăti un avocat şi nici nu poate solicita asistenţă juridică din contul statului, în hot. Airey vs. Irlanda, 09.10.1979; recursurile aduse la cunoştinţa unui deţinut străin, nereprezentat de către un avocat, într-o limbă pe care el nu o înţelege, în dec. Kujik vs. Grecia, 03.07.1991).

ii. recursul eficaceUn recurs este eficace dacă poate remedia violarea Convenţiei. Astfel, sînt eficace

apelurile, recursurile, plîngerea adresată procurorului pentru a anula actele ofiţerilor de urmărire penală care îi încalcă drepturile etc. Nu sînt eficace recursurile care nu pot redresa situaţia reclamantului, de care el se plînge la Curte (ex. solicitarea indexării sumelor datorate nu constituie un recurs eficace pentru a repara faptul neexecutării hotărîrii judecătoreşti neexecutate la acea dată, deoarece acest recurs nu era determinant în executarea hotărîrii, în hot. Toropov vs. Ucraina, 04.10.2005; o plîngere contra acţiunilor executorului judecătoresc cu privire la neexecutarea unei hotărîri privind retrocedarea unui imobil de către Consiliul municipal Chişinău pe motiv nu existau surse pentru evacuarea chiriaşilor într-un alt imobil, nu este un recurs eficace deoarece satisfacerea plîngerii nu putea duce la executarea hotărîrii, în hot. Popov (1) vs. Moldova, 18.01.2005).

iii. recursul care acordă şanse rezonabile de succesReclamantul nu este obligat să epuizeze căile de recurs interne care nu îi pot

remedia situaţia. Totuşi, în cazul în care eficacitatea unei căi de recurs interne nu este certă, reclamantul trebuie să epuizeze acest recurs. Un simplu dubiu cu privire la eficacitatea căii de recurs nu este suficient pentru neepuizarea acesteia. Astfel, reclamantul este obligat să urmeze practicile judiciare în care rezultatul este neclar, neuniform sau care încă nu este bine stabilit (ex. dec. Whiteside vs. Regatul Unit, 07.03.1994). Totuşi, reclamantul nu va fi chemat să epuizeze un recurs care, deşi teoretic i-ar putea remedia situaţia, în practică, datorită unor practici existente, nu poate remedia situaţia.

E. Circumstanţe speciale în care reclamantul este exonerat de obligaţia de epuizare În anumite cazuri excepţionare reclamantului nu i se poate cere în mod raţional

epuizarea căilor de recurs interne. Astfel, reclamantul nu va avea obligaţia de epu-izare în cazul:

a) existenţei unei legislaţii (ex: obligarea prin Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă de a cenzura întreaga corespondenţă a tuturor deţinuţilor etc.) sau „practici administrative” contrare Convenţiei (ex. maltratarea deţinuţilor ca o practică constantă, în dec. Donnelly şi alţii vs. Regatul Unit, 05.04.1973). În acest ultim caz, reclamantul trebuie să demonstreze existenţa unor practici administrative şi o toleranţă faţă de acestea din partea autorităţilor (ex. neexaminarea plîngerilor sau nesancţionarea vinovaţilor de maltratare).

b) existenţei unor „circumstanţe speciale” care fac nerezonabilă epuizarea căilor de recurs interne (ex. lipsa reacţiei procurorului la semnele vizibile de maltratare a reclamantului după ce acesta a fost interogat, cînd procurorul avea obligaţia


legală de a iniţia procedurile penale, în hot. Aksoy vs. Turcia, 18.12.1996, §54-57; neepuizarea căilor de recurs interne cînd statul pîrît nu recunoaşte jurisdicţia asupra unui anumit teritoriu, în dec. Ilaşcu şi alţii vs. Moldova şi Rusia, 04.07.2001; neiniţierea altor proceduri de recuperare a proprietăţii confiscate după ce acţiunea iniţială a fost respinsă prin recurs în anulare, în hot. Brumărescu vs. România, 28.10.1999, §55).

c) epuizării doar a unei căi de recurs cînd legea instituie căi de recurs alternative (ex. nedepunerea unei acţiuni pentru obţinerea compensaţiilor pentru maltratare în cazul în care reclamantul s-a adresat cu o plîngere de maltratare procurorului şi acesta a refuzat în intentarea dosarului penal, în hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006, §78-81).

Obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne nu se extinde asupra pretenţiilor reclamantului cu privire la violarea art.34 al Convenţiei, fie prin violarea art.38 alin.1 lit.a in fine al Convenţiei (hot. mutatis mutandis Fedotova vs. Rusia, 13.04.2006, §47). Această obligaţie nu se aplică nici faţă de pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă. Astfel, reclamantul poate pretinde compensaţii de la Curte chiar dacă, după comunicarea cererii către Guvern, a fost înlăturată încălcarea de care el se plîngea şi, după aceasta, el putea solicita aceste compensaţii la nivel naţional (ex. executarea hotărîrii judecătoreşti după comunicarea cererii cu privire la neexecutarea unor hotărîri judecătoreşti către Guvern şi posibilitatea reclamanţilor de a obţine compensaţii pentru executarea întîrziată după executarea hotărîrilor judecătoreşti, în hot. Lupăcescu şi alţii vs. Moldova, 21.03.2006, §30).

cererea anonimăPotrivit art.35 §2 al Convenţiei, „Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă

în aplicarea art.34 dacă… a) ea este anonimă...”.Curtea va respinge ca inadmisibilă o cerere în baza căreia nu se poate determina

identitatea autorului ei. Totuşi, urmează a fi distinse cererile anonime de cererile în care a fost solicitată nedivulgarea identităţii reclamantului. Potrivit art.33 din Regulamentul Curţii, toate documentele (cu excepţia documentelor privind negocierile de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului) depuse la grefa Curţii, care au legătură cu o cerere, sînt publice, numai dacă Preşedintele Camerei/Curţii nu decide altfel. Această regulă se aplică şi cu privire la numele reclamantului, care ulterior va fi menţionat ca numele cauzei examinate de Curte.

Reclamantul poate solicita să nu fie menţionat numele său în documentele publice referitoare la procedura în faţa Curţii. Potrivit art.47 §3 din Regulamentul Curţii, reclamantul care nu doreşte să-şi dezvăluie identitatea trebuie să precizeze acest lucru în formularul tipizat al cererii şi să motiveze anonimatul.

Preşedintele camerei poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi temeinic justificate (ex. pentru protejarea dreptului la nume sub aspectul protecţiei vieţii intime şi private etc.). Anonimatul este valabil pe toată durata procedurii în faţa Curţii.

Totuşi, numele reclamantului va fi anonim pentru publicul larg, dar nu şi pentru Guvernul statului pîrît, care va cunoaşte identitatea reclamantului pentru a putea prezenta observaţii pe marginea cauzei respective.

143Partea I

cererile examinate anteriorConform art.35 §2 p.b) „Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în

aplicarea art.34, dacă... b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, şi dacă ea nu conţine fapte noi”.

Această regulă are scopul de a „exclude cumulul de proceduri internaţionale”, ea îndeplinind rolul de a asigura securitatea juridică şi respectarea deciziilor anterioare ale Curţii şi de a elimina riscul unui conflict de jurisdicţii internaţionale ori al unor decizii internaţionale contradictorii.

Pentru ca regula să fie aplicabilă, trebuie ca cererea introdusă „să fie esenţial aceeaşi” cu o cerere „examinată” anterior de Curte şi să nu conţină „fapte noi”. Aceşti trei termeni au fost definiţi de jurisprudenţă.

Cererea se consideră „examinată” dacă Curtea s-a pronunţat deja asupra ei, indi-ferent de forma pe care a luat-o examinarea (decizia unui comitet, decizie cu privire la admisibilitatea sau hotărîre). O cerere identică presupune o identitate în ceea ce pri-veşte obiectul său, părţile şi fondul. Curtea a declarat că ea va aplica aceste criterii fără un formalism excesiv. Astfel, Curtea va examina cererile declarate inadmisibile ante-rior, pe motiv de neepuizare a căilor de recurs interne, şi care au fost depuse în mod repetat după epuizarea căilor de recurs interne (ex. dec. X vs. Olanda, 11.01.1994).

O cerere depusă de acelaşi reclamant nu este identică dacă se referă la fapte noi. A fost considerată faptă nouă repetarea unor pretinse încălcări similare ale unui drept prevăzut în Convenţie (a se vedea cer. nr.23956/94, dec. 28.11.1994). Această regulă nu se aplică faţă de argumente noi, care nu au fost invocate anterior (a se vedea cer. nr.8206/78, dec. 10.07.1998).

Curtea nu va reţine nici o cerere individuală dacă cererea este deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare (ex. Organizaţia Mondială a Muncii, Comitetul ONU pentru drepturile omului). În formularul tipizat de cerere pe care Curtea îl trimite reclamantului, acesta este întrebat dacă a supus vreunei alte instanţe internaţionale de anchetă sau reglementare o cerere privind faptele pe baza cărora pretinde încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. După momentul introducerii cererii la celălalt organ internaţional, cererea este considerată ca fiind „deja supusă” acestui organ, indiferent dacă procedura de examinare a cererii a început, este în curs ori s-a finalizat printr-o decizie ori o înţelegere amiabilă sau chiar dacă a fost declarată inadmisibilă.

cererea abuzivăPotrivit art.35 alin.3 al Convenţiei, „Curtea declară inadmisibilă orice cerere

individuală introdusă potrivit art.34, atunci cînd ea consideră cererea... abuzivă”.Curtea nu va admite folosirea procedurilor instituite prin Convenţie pentru cererile

în care:a) reclamantul insultă funcţionarii naţionali (ex. Stamoulakatos c. Regatului Unit,

dec. 09.04. 1997) fie acuză cu bună ştiinţă şi în baza unor informaţii false angajaţii Curţii de abateri grave (ex. dec. Duringer şi alţii şi Grunge vs. Franţa, 04.02.2003). Curtea nu va declara o cerere inadmisibilă ca fiind abuzivă dacă nu va ajunge la concluzia


că reclamantul a făcut declaraţii în baza unor informaţii despre care cunoştea că sînt false (ex. hot. Popov (1) vs. Moldova, 18.01.2005, §49; hot. Macovei şi alţii vs. Moldova, 25.04.2006, §27);

b) reclamantul comite fraude (ex. în hot. Popov (1) vs. Moldova, 18.01.2005, §42-45, Curtea nu a exclus că solicitarea unei case care nu i-a aparţinut reclamantului ar putea constitui un temei pentru a declara cererea abuzivă) sau depune cererea în mod evident fără împuterniciri;

c) reclamantul are un comportament şicanatoriu, depunînd cereri similare la Curte după ce cîteva cereri au fost declarate vădit nefondate (ex. dec. M. vs. Regatul Unit, 15.10.1987);

d) pretinsele violări se datorează reclamantului (ex. în dec. X. vs. Irlanda, 02.03.1982, reclamantul contesta durata excesivă a procedurii de extrădare care era tergiversată de el însuşi);

e) încălcarea flagrantă şi deliberată a procedurii în faţa Curţii. Doar o încălcare flagrantă şi deliberată a procedurilor în faţa Curţii poate duce la declararea cererii abuzive. O încălcare minoră a procedurii va atrage după sine o atenţionare. Curtea poate considera încălcarea clauzei de confidenţialitate ca o încălcare flagrantă (ex. în dec. Drozd vs. Polonia, 05.03.1996, Comisia a declarat cererea abuzivă deoarece reclamantul nu a respectat regulile cu privire la confidenţialitatea procedurilor în faţa Comisiei). Conform art.62 §2 al Regulamentului Curţii, negocierile cu privire la reglementarea amiabilă sînt confidenţiale.

Curtea nu este un instrument pentru a soluţiona disputele politice şi nu va examina cererile care au doar scop politic. Totuşi, simplul fapt că prin cererea la Curte reclaman-tul ar urmări un scop cu tentă politică nu poate duce la declararea cererii abuzive (ex. în hot. Partidul Popular Creştin Democrat vs. Moldova, 14.02.2006, Curtea a examinat în fond cererea cu privire la suspendarea activităţii unui partid timp de 21 de zile). Orga-nele Convenţiei nu au declarat abuzivă o cerere în care Guvernul turc pretindea că re-clamantul este folosit de kurzi pentru propaganda PKK şi pentru a submina autoritatea statului (a se vedea dec. Akdivar şi alţii vs. Turcia, 19.10.1994).

cererea vădit nefondatăPotrivit art.35 alin.3 al Convenţiei, „Curtea declară inadmisibilă orice cerere

individuală introdusă potrivit art.34, atunci cînd ea consideră cererea... în mod vădit nefondată”.

Prin pretenţie în mod vădit nefondată înţelegem pretenţia temeinicia căreia nu trezeşte nici o aparenţă de violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale. Acest temei de inadmisibilitate ţine de temeinicia pretenţiei care, de obicei, se examinează după declararea cererii admisibile. El a fost introdus pentru a permite Curţii, pînă la examinarea fondului, să înlăture pretenţiile care nu au nici o şansă de succes şi pentru a uşura examinarea cauzelor.

Curtea, de obicei, declară pretenţia ca vădit neîntemeiată dacă:a) reclamantul nu a prezentat probe suficiente în susţinerea pretenţiei, ceea ce nu

permite Curţii de a stabili dacă pretenţia invocată este sau nu conformă cu Convenţia sau protocoalele sale (ex. în dec. Pentiacova şi alţii vs. Moldova, 04.01.2005, Curtea

145Partea I

a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia cu privire la violarea art.14 al Convenţiei deoarece reclamanţii nu au prezentat probe care să demonstreze tratamentul diferenţiat al reclamanţilor în raport cu alte persoane);

b) faptele invocate de reclamant nu se încadrează în nici unul din drepturile garantate de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale (ex. în hot. Sîrbu şi alţii vs. Moldova, 15.06.2004, Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia cu privire la violarea art.10 al Convenţiei prin secretizarea unei hotărîri de Guvern, deoarece art.10 al Convenţiei nu impune statelor obligaţii pozitive de a dezvălui publicului orice documente sau informaţii secrete cu privire la militarii săi, serviciul de informaţii şi securitate sau poliţia sa);

c) faptele invocate se încadrează în prevederile Convenţiei, însă pretenţia este vădit neîntemeiată (ex. în dec. Gurău vs. Moldova, 07.11.2006, o cerere cu privire la violarea art.6 al Convenţiei prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti de către o autoritate publică a fost declarată inadmisibilă, ca vădit nefondată, deoarece hotărîrea judecătorească a fost executată în mai puţin de 8 luni, pe cînd Curtea consideră că executarea unei astfel de hotărîri judecătoreşti în termen de pînă la un an de zile, de obicei, nu contravine art.6 al Convenţiei);

d) Curtea nu este competentă să examineze pretenţia din considerente ratione loci (ex. în dec. Yonghong vs. Portugalia, 25.11.1999, Curtea a constatat că nu este competentă să examineze o cerere cu privire la o situaţie care a avut loc în regiunea Macao, care se afla sub protectoratul Portugaliei), ratione personae (ex. în dec. Manole şi alţii vs. Moldova, 15.06.2004, Curtea a declarat inadmisibilă pretenţia unei asociaţii cu privire la drepturile asociaţilor, deoarece asociaţia nu are capacitatea de a depune cerere la Curte în numele asociaţilor săi) sau ratione temporis (ex. în cauza Meriakri vs. Moldova, dec. 16.01.2001, Curtea a declarat inadmisibilă pretenţia cu privire la maltratare deoarece ea se referea la o pretinsă maltratare şi la o anchetă care au luat sfîrşit pînă la 12.09.1997, cînd Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldova);

e) reclamantul a încetat să fie „victimă” a pretinselor violări în urma recunoaşterii violării Convenţiei de către statul pîrît şi, după caz, acordarea unei compensaţii adecvate (ex. în cauza Duca vs. Moldova, dec. 11.04.2006, Curtea a constatat că achitarea reclamantului, cu acordarea ulterioară a compensaţiei în mărime de MDL 150,000 pentru arestare ilegală timp de 169 de zile şi condiţiile de detenţie pe durata arestului, este suficientă pentru pierderea calităţii de victimă cu privire la pretinsa violare a art.3 şi 5 ale Convenţiei).

SpeţeSpeţa 1Reclamantul este fratele lui A.I. maltratat de poliţie. Pe 26 decembrie 1992,

jandarmii au desfăşurat o operaţiune în satul X. Săteanul A.I., fratele reclamantului, şi un alt sătean au văzut soldaţii apropiindu-se de sat şi au fugit să se ascundă. O echipă de jandarmi a plecat în urmărirea lor. Reclamantul susţine că, în momentul în care jandarmii i-au găsit pe cei doi bărbaţi ascunşi în grădină, i-au bătut şi i-au lovit. Reclamantul mai susţine că fratele său A.I., a fost lovit cu patul puştii, cel puţin una


dintre lovituri nimerindu-l în cap. Jandarmii l-au reţinut pe A.I. deoarece acesta avea dificultăţi de mers şi în vorbire, a fost transportat la secţia locală de jandarmerie. Căpitanul de jandarmerie i-a luat o declaraţie în timpul zilei de 27 decembrie 1992, probabil în jurul orelor 17.00-17.30.

Pe data de 27 decembrie 1992, la ora 19.10, la aproximativ 36 de ore după reţinerea sa, A.I. a fost internat la Spital, unde i s-a pus diagnosticul de hemipareză stîngă, fiind într-o stare care îi punea viaţa în pericol. Ulterior, a fost transferat la alt spital, unde starea sa a fost apreciată ca stabilă, cu toate că riscul privind viaţa sa s-a menţinut, cu simptome de comoţie cerebrală şi hemiplegie stîngă. Tomografia a relevat, printre altele, edem cerebral şi hemipareză stîngă. Pe 11 iunie 1993, un raport medical a arătat că a suferit o pierdere de 60% a funcţiei pe partea stîngă.

Pe 11 februarie 1993, procurorul a emis o decizie de a nu trimite în judecată pe nimeni în legătură cu vătămările provocate lui A.I., deoarece acestea au rezultat ca urmare a unui accident pentru care nimeni nu s-a făcut vinovat, nici intenţionat şi nici din neglijenţă. Decizia a fost emisă din oficiu în lipsa plîngerii lui A.I. sau a reclamantului. La aceeaşi dată, procurorul l-a trimis în judecată pe A.I. sub acuzaţia de a fi opus rezistenţă ofiţerilor, infracţiune prevăzută de Codul penal, deoarece, în timpul operaţiunii desfăşurate de forţele de securitate, A.I. a fugit, ignorînd ordinul de a se opri.

Pe 30 martie 1993, A.I. a fost deferit Instanţei de Judecată, care l-a găsit vinovat de nerespectarea ordinului de a se opri şi, în consecinţă, de a fi opus rezistenţă ofiţerilor, fiind condamnat la o pedeapsă cu amendă, pedeapsă ce a fost suspendată.

A.I. nu a invocat în faţa instanţei de judecată că ar fi fost maltratat de către ofiţerii de poliţie, şi nici reclamantul nu a formulat plîngeri în acest sens.

Conform legislaţiei interne, reclamantul a fost în drept să se adreseze în instanţa de judecată în procedură civilă sau administrativă în vederea formulării pretenţiilor împotriva autorităţilor, dar nu a făcut-o.

Reclamantul a adresat plîngerea Comisiei Europene a Drepturilor Omului la data de 24 iunie 1993.

Stabiliţi dacă au fost epuizate căile de recurs interne de către reclamant?1. Pot fi considerate în speţă, ca fiind eficace, căile de recurs menţionate?2.

Speţa 2Reclamanta era proprietara unei părţi dintr-o casă. Vecinul V, proprietarul

celeilalte părţi din casă, a reconstruit partea sa fără acordul reclamantei, partea casei reclamantei fiind serios afectată prin această reconstrucţie. Reclamanta a iniţiat proceduri judiciare contra V. Ca urmare, la 27 mai 1999, Instanţa de judecată de primul nivel, l-a obligat pe V să plătească reclamantei suma de 1054 EURO în calitate de prejudicii. Hotărîrea din 27 mai 1999 nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. Deoarece această hotărîre nu se executa, în pofida numeroaselor adresări ale reclamantei la diverse instanţe, reclamanta s-a adresat la Instanţa de judecată de primul nivel cu cererea de a schimba modul de executare a hotărîrii din 27 mai 1999 prin transmiterea unei părţi din casă ce aparţinea lui V. La 13 aprilie 2001, Instanţa de judecată a admis pretenţiile reclamantei. Titlul executoriu a fost transmis spre executare.

147Partea I

La 7 mai 2001, Judecătoria de prima instanţă a adoptat o hotărîre suplimentară prin care V a fost obligat la plata sumei de 507 EURO în favoarea reclamantei pentru întîrzierea executării hotărîrii din 27 mai 1999.

În urma apelului depus de V, Instanţa de Apel a casat hotărîrea din 7 mai 2001 şi a trimis cauza la reexaminare. După ce licitaţia de vînzare a părţii aparţinînd lui V a eşuat, executorul judecătoresc a propus instanţei de judecată acceptarea cererii reclamantei de transmitere a părţii de casă aparţinînd lui V în contul datoriei create. La 29 ianuarie 2002 instanţa de judecată a acceptat această cerere.

În urma cererii de revizuire depusă de V împotriva hotărîrilor din 27 mai 1999 şi 29 ianuarie 2002, la data de 25 aprilie 2002, Instanţa de Apel a casat hotărîrea din 27 mai 1999 şi din 13 aprilie 2001 şi a decis trimiterea cauzei la reexaminare. Cauza se află pe rolul Instanţei de judecată de primul nivel pînă în prezent.

Reclamanta a susţinut că autorităţile naţionale i-au încălcat drepturile garantate de art.6 (dreptul persoanei la judecarea cauzei într-un termen rezonabil), art.1 (dreptul persoanei la protecţia proprietăţii) al Protocolului nr.1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, art.13 (dreptul persoanei la un recurs efectiv) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe motiv că autorităţile naţionale intenţionat şi abuziv au suspendat executarea hotărîrii definitive din 27.05.1999, fapt care a dus la imposibilitatea executării acesteia timp de 6 ani.

Durata excesivă de examinare a cauzei (după anularea hotărîrii din 27.05.1999) pînă în prezent, se datorează exclusiv părţilor în proces, care din diferite motive tergiversau examinarea cauzei, precum şi că pînă a fi anulată hotărîrea Instanţei de judecată de primul nivel din 27.05.1999, pronunţată în favoarea reclamantei, autorităţile naţionale au întreprins toate măsurile necesare întru executarea rapidă a hotărîrii definitive.

Stabiliţi dacă lipsa existenţei unui mecanism procesual în partea ce ţine 1. de plîngerile reclamantei privind neexecutarea hotărîrii definitive din 27.05.1999 şi a plîngerilor referitoare la durata excesivă de examinare a cauzei poate fi considerată ca lipsa unui remediu efectiv prin prisma jurisprudenţei CEDO?Apreciaţi dacă, calea efectivă de recurs poate fi considerată ineficace datorită 2. comportamentului părţilor în speţă?

Speţa 3În 2002, reclamantul a intentat o acţiune la Judecătoria de primă instanţă

împotriva Ministerului de Finanţe, solicitînd compensarea pentru depunerile sale la Banca de Economii. Drept temei legal pentru intentarea acţiunii date a servit decizia Parlamentului din 29 iulie 1994 ce prevedea reevaluarea mijloacelor băneşti a cetăţenilor depuse la Banca de Economii în vederea compensării pierderilor cauzate de inflaţie. Prin hotărîrea definitivă din 6 martie 2002 a Instanţei de judecată emise în favoarea reclamantului, Ministerului de Finanţe i-a fost ordonat să-i achite acestuia


suma de 733.50 MDL (Euro 63.67). Reclamantul a obţinut un titlu executoriu pe care executorul judecătoresc nu l-a executat.

În plîngerea sa din 22 iulie 2002, adresată Curţii Europene pentru Drepturile Omului, potrivit articolului 6 §1 din Convenţie, Reclamantul s-a plîns de faptul că din motivul neexecutării hotărîrii din 6 martie 2002, dreptul său legitim de a-i fi determinate drepturile civile de o instanţă de judecată într-un timp rezonabil, i-a fost încălcat.

Ulterior, printr-o plîngere suplimentară depusă la 10 august 2002, reclamantul s-a plîns că în urma neexecutării acelei hotărîri judecătoreşti, i-a fost încălcat dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.

La 03 septembrie 2002 Reclamantul adresează Curţii o altă cerere în care invocă încălcarea art.13 al Convenţiei în partea ce ţine de dreptul la un recurs efectiv la acţiunile executorilor judecătoreşti.

Stabiliţi dacă cererile reclamantului adresate CEDO vor fi admise sau respinse?1. Explicaţi în ce circumstanţe cererile înaintate de reclamant ar putea fi respinse 2. de CEDO?

149Partea I

Tema 18. Procedura la cedo (partea i)


să definească condiţiile generale de depunere a cererii în faţa Curţii Europene ͵pentru Drepturile Omului;să relateze despre conţinutul unei cereri adresate CEDO, precum şi să poată ͵întocmi un model al acesteia;să relateze despre procedura depunerii cererii în faţa Curţii Europene pentru ͵Drepturile Omului;să prezinte procedura în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului; ͵să interpreteze dreptul de a depune o cerere la CEDO; ͵să înţeleagă procedura de examinare a cererii la CEDO; ͵să delimiteze măsurile provizorii în cazul procedurii de examinare a cererii; ͵să descrie condiţiile generale de radiere a cererii; ͵să cunoască conţinutul observaţiilor şi să conştiintizeze importanţa acestora; ͵să definească noţiunea de acord amiabil şi condiţiile de încheiere a acestuia; ͵să enume ͵ re actele emise de către Curte şi să delimiteze diferenţa între acestea.


(a) Dreptul de a depune o cerere la CurteConform art.34 al Convenţiei, care garantează acest drept, prevede inter alia

următoarele:„Înaltele Părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură

exerciţiul eficace al acestui drept (dreptul de a depune o cerere la Curte)”.Este deosebit de important pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a

cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poate comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (hot. Akdivar ş.a. vs Turcia, 16.09.1996, §105). Expresia „orice formă de presiune” trebuie interpretată ca acoperind nu doar constrîngerea directă şi fapte flagrante de intimidare, ci şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea hot. Kurt vs. Turcia, 25.05.1998, §160). Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte. În acest context, Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea Reclamantului şi riscul acestuia de a fi influenţat de către autorităţi (a se vedea hot. Akdivar ş.a. vs. Turcia, 16.09.1996, §105).

Această împiedicare a luat forma ameninţării cu sancţiuni de către autorităţile locului de detenţie pentru sesizarea Curţii (hot. Petra vs. România, 23.09.1998, §44); împiedicarea reclamanţilor de a depune cererea şi sancţionarea lor pentru depunerea cererii la Curte (hot. Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §481); interogarea reclamantului vulnerabil cu privire la autenticitatea documentelor prezentate Curţii


(hot. Tanrikulu vs. Turcia, 09.07.1999; Salman vs. Turcia, 27.06.2000); iniţierea procedurilor penale împotriva directorului persoanei juridice pentru a descuraja persoana juridică în procedurile la Curte (hot. Oferta Plus S.R.L. vs. Moldova, 19.12.2006, §134-143); intimidarea reprezentantului reclamantului, indiferent de rezultatul intimidării (hot. Sarli vs. Turcia, 22.05.2001, §85); lipsa accesului reprezentantului la Curte şi a medicului independent la reclamant şi la fişa medicală a acestuia, care erau necesare pentru prezentarea observaţiilor la Curte (hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006, §158-159); aparenta lipsă a întîlnirilor confidenţiale dintre reprezentantul la Curte şi reclamant (hot. Oferta Plus S.R.L. vs. Moldova, 19.12.2006, §145-156); sau chiar critica adusă Reclamantului de către un înalt funcţionar pentru că nu a retras cererea de la Curte (hot. Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §481). În anumite condiţii, chiar şi neexecutarea măsurilor provizorii dispuse de Curte, fie executarea lor cu întîrziere, ar putea constitui o violare a art.34 (a se vedea hot. Mamatkulov şi Askarov vs. Turcia, 04.02.2005; hot. Paladi vs. Moldova, 10.07.2007).

În scopul asigurării unei protecţii adecvate a persoanelor care apar în faţa Curţii, la 05.03.1996 a fost adoptat Acordul European privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Conform art.2 al acestui acord, aceste persoane se bucură de imunitatea de jurisdicţie în privinţa declaraţiilor făcute oral sau în scris în faţa Curţii, ca şi în privinţa actelor pe care le prezintă acesteia. Art.34 va fi interpretat prin prisma acestui acord.

În această parte, art.34 garantează un drept procedural, în privinţa căruia regula epuizării căilor de recurs interne nu se extinde.

(b) Depunerea cereriiO cerere va fi introdusă în scris. Deşi nu există o formă strictă a cererii, aceasta

trebuie să aibă un conţinut care va permite Curţii să examineze cauza. Este recomandabil ca cererea să fie întocmită în baza unui formular model amplasat pe pagina web a Curţii.

Cererea poate fi depusă în una din limbile oficiale ale ţărilor membre ale Consiliului Europei. La ea urmează a fi anexate copii ale documentelor la care se face referire în cerere (ex. copii ale hotărîrilor judecătoreşti) şi, după caz, procura dată de reclamant reprezentantului. O cerere semnată de o altă persoană decît reclamantul nu poate fi lăsată fără examinare decît dacă reclamantul nu doreşte să menţină cererea (a se vedea art.37 §1a) al Convenţiei).

Termenul de 6 luni încetează să curgă prin depunerea cererii. Se consideră ziua depunerii cererii ziua depunerea cererii la poştă, ziua expedierii cererii prin fax (+ 333 88 41 27 30), dacă ea este dublată prin expedierea prin poştă în 5 zile de la expedierea prin fax, fie ziua expedierii primei comunicări cu privire la cerere (expedierea unei scrisori prin care se arată intenţia de a depune cererea, în care se expune obiectul cererii).

Cererea urmează să aibă următorul destinatar:Grefierul •Curtea Europeană a Drepturilor Omului •Consiliul Europei •F-67075 Strasbourg, CEDEX, Franţa •

151Partea I

După primirea cererii, grefa Curţii va deschide un dosar. Acestui dosar îi va fi acordată o denumire care, de obicei, coincide cu numele reclamantului şi denumirea statului pîrît (ex. hot. Popov vs. Moldova) şi un număr care constă din numărul de înregistrare şi anul depunerii (ex. 48787/99). Printr-o scrisoare poştală, reclamantul sau, în cazul în care el are reprezentant, reprezentantul, va fi informat despre primirea cererii şi despre numărul şi denumirea cererii. Prin această scrisoare, în cazul carenţelor primei scrisori, destinatarii pot fi obligaţi să completeze formularul cererii şi să anexeze documentele necesare neexpediate. Neexpedierea cererii completate adecvat timp de un an de zile poate duce la distrugerea dosarului. Regulile cu privire la depunerea cererii au fost codificate în Instrucţiunea practică cu privire la cererea la Curte, emisă de Preşedintele Curţii la 01.11.2003, anexată la Regulamentul Curţii.

(c) Examinarea cererii Odată înregistrată, cererea este inclusă în lista cauzelor care vor fi examinate.

Curtea examinează cauzele în ordinea în care ele sînt pregătite în vederea soluţionării. Camera sau Preşedintele Camerei poate decide examinarea unei cereri cu prioritate (art.41 al Regulamentului Curţii), de obicei în cazul problemelor grave de sănătate a reclamantului (a se vedea hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006, §4).

La primire, cererea este alocată unei Secţiuni a Curţii, de obicei Secţiunii din care face parte judecătorul ales din partea guvernului pîrît. Preşedintele Camerei sau Camera desemnează un judecător raportor responsabil de procesarea dosarului, a cărei identitate nu este făcută publică.

În scopul bunei desfăşurări a procedurii la Curte, Camera, fie Preşedintele ei, în temeiul art.39 al Regulamentului Curţii, poate indica, la cererea părţii sau din proprie iniţiativă, măsuri provizorii, atît Guvernului (a se vedea hot. Paladi vs. Moldova, 10.07.2007, §4) cît şi reclamantului (a se vedea hot. Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia, 08.07.2004, §11). De obicei, ele sînt indicate doar în caz de pericol iminent de prejudiciu ireparabil în ceea ce priveşte drepturile garantate de art.2, 3 şi 8 ale Convenţiei. Aceste măsuri sînt obligatorii pentru Guvern şi neexecutarea lor ar putea duce la o violare a art.34 al Convenţiei (a se vedea hot. Mamatkulov şi Askarov vs. Turcia, 04.02.2005, §103-128). Despre aplicarea măsurilor provizorii este informat Comitetul de Miniştri, iar Camera poate cere Guvernului informaţii despre paşii întreprinşi cu privire la măsurile provizorii (a se vedea art.39 §2 şi 3 al Regulamentului Curţii). Regulile cu privire la cererile de măsuri provizorii au fost codificate în Instrucţiunea practică cu privire la cererea de măsuri provizorii, emisă de Preşedintele Curţii la 05.03.2003 şi care este anexată la Regulamentul Curţii.

După primire, cererile sînt citite şi divizate în două categorii, în funcţie de aparenţa de inadmisibilitate. Cauzele în care există aparenţe de inadmisibilitate sînt alocate spre examinare comitetelor din trei judecători. Cererile în care asemenea aparenţe nu există sînt alocate direct Camerei.

În cauzele în care există aparenţe de inadmisibilitate, Comitetul poate declara cererea inadmisibilă prin vot unanim. În cazul în care cerere este declarată inadmisibilă, reclamantul va fi informat de Grefier printr-o scrisoare despre decizia Comitetului, data şi temeiurile sumare pentru inadmisibilitate. În caz de lipsă de unanimitate, cauza


va fi examinată în Cameră. Protocolul nr.14 (art.7) introduce posibilitatea declarării cererilor inadmisibile de un judecător unic, asistat de un jurist experimentat.

Camera examinează cererile care îi sînt alocate direct, fie cererile care nu a fost declarate integral inadmisibile de către Comitet. Camera va declara o cerere admisibilă fără observaţiile părţilor. În acest scop, Camera comunică cererea Guvernului, la care se anexează o sinteză a faptelor prezentate de reclamant şi întrebările cu privire la care Curtea doreşte să afle poziţia părţilor. De obicei, Camera acordă Guvernului 3 luni pentru prezentarea acestor observaţii, în care Guvernul urmează să se expună asupra admisibilităţi şi fondului cauzei. Observaţiile Guvernului sînt prezentate ulterior reprezentantului reclamantului sau reclamantului, pentru prezentarea observaţiilor sale în răspuns, de obicei, în termen de 6 săptămîni. Observaţiile vor fi expediate în una din limbile oficiale ale Curţii, în termenele stabilite de Curte, sub riscul refuzului anexării lor la dosar sau respingerii pretenţiilor formulate în temeiul art.41 al Convenţiei. Preşedintele Camerei poate extinde termenul pentru prezentarea observaţiilor. Regulile cu privire la observaţii au fost codificate în Instrucţiunea practică cu privire la observaţiile scrise, emisă de Preşedintele Curţii la 01.11.2003 şi care este anexată la Regulamentul Curţii.

În cazul în care reclamantul are cetăţenia sau naţionalitatea unui al Stat Parte decît cel al Guvernului Pîrît, acel Stat Parte poate interveni în proceduri pentru a prezenta observaţii sau a lua parte la audieri (a se vedea art.36 §1 al Convenţiei). În acest scop, el este informat de către grefa Curţii şi urmează să decidă dacă intervine în 12 săptămîni. Cu permisiunea sau la cererea Preşedintelui, pot interveni în proces şi persoane fizice sau juridice (a se vedea art.36 §2 al Convenţiei). Totuşi, acest lucru se întîmplă destul de rar (a se vedea ca exemplu hot. V. vs. Regatul Unit, 12.12.1999).

La Curte, procedura este, în principiu, scrisă. După prezentarea observaţiilor, Camera poate decide, ca excepţie, organizarea audierilor. Audierile în Marea Cameră sînt un lucru obişnuit. Părţile sînt chemate să prezinte Curţii pledoariile sale scrise cu cel puţin o zi pînă la audieri, pentru a facilita traducerea simultană a discursului în cealaltă limbă oficială a Consiliului Europei. Audierile au loc în sediul Curţii şi sînt publice, decît dacă Curtea decide altfel (a se vedea art.63 al Regulamentului Curţii). De obicei, fiecare parte beneficiază de 30 min. pentru prezentarea poziţiei sale. După prezentarea poziţiei, judecătorii adresează întrebări părţilor, la care ei urmează să răspundă după o pauză de circa 15 min. Răspunsurile verbale pot fi completate prin răspunsurile scrise prezentate de părţi în termenul fixat de Preşedintele Camerei. Imediat după audieri Camera deliberează şi, de obicei, decide în aceeaşi zi.

Curtea are competenţe de a colecta probe şi de a audia martori. În acest scop, în temeiul art.38 §1 a) al Convenţiei, ea poate să solicite Guvernului prezentarea copiilor materialelor din dosarele naţionale. Pentru a stabili pe deplin circumstanţele cauzei, în cazul în care acestea sînt disputate de părţi, Curtea poate întreprinde misiuni de constatare a faptelor pe teritoriul Statelor Părţi, iar ultimele sînt obligate să-i furnizeze toate facilităţile necesare (idem). Acestea au loc, de obicei, atunci cînd se pretinde că nu a fost efectuată o anchetă efectivă, fie pentru a stabili condiţiile de detenţie. În acest scop, Curtea desemnează judecătorii, de obicei în număr de trei, care vor colecta probele. Regulile cu privire la această procedură au fost codificate în anexa la Regulamentul Curţii.

153Partea I

Părţile pot reglementa amiabil procedura iniţiată la Curte. După declararea cererii admisibile, Curtea ia toate măsurile pentru a facilita încheierea unui acord amiabil. Curtea poate media aceste negocieri, care sînt confidenţiale şi conţinutul lor nu poate fi dezvăluit în procedura contencioasă (art.62 §2 al Regulamentului Curţii). Aceste negocieri nu sînt reflectate în hotărîre, iar documentele cu privire la negocierea amiabilă nu se păstrează la dosar (a se vedea art.33 §1 al Regulamentului Curţii). În cazul în care părţile informează Curtea despre încheierea unui acord amiabil şi acesta „se bazează pe respectarea drepturilor omului”, cererea se radiază de pe rol în temeiul art.37 §1 b) al Convenţiei.

Deşi un acord amiabil a nu a fost încheiat şi ea nu este inadmisibilă, o cerere poate fi radiată de Curte în temeiul art.37 §1 a) şi c) al Convenţiei la orice fază a procedurii (a se vedea art.37 §2 al Convenţiei). Admisibilitatea cererilor alocate Camerei şi care nu au fost radiate, este decisă printr-o decizie cu privire la admisibilitate. Fondul cererilor declarate admisibile este decis prin hotărîre. Pentru mai multe informaţii despre radiere, decizii cu privire la admisibilitatea şi hotărîri, a se vedea TEMA nr.26.

Procedura examinării cererilor de către Curte este prezentată schematic în schema anexată.

SpeţeSpeţa 1Reclamantul, cetăţean al Algerului şi fiu al unui cetăţean care a fost loial Franţei

în perioada războiului din Alger pentru independenţă, a imigrat cu traiul în Franţa împreună cu părinţii săi în 1960, cînd avea 4 ani. Avea şase fraţi şi surori, care s-au născut în Franţa, dobîndind cetăţenia acestui stat. Reclamantul are, de asemenea, şi o fiică, născută în 1983, care este căsătorită cu un cetăţean francez. În 1994, reclamantului i-a fost stabilit diagnosticul: hepatită activă cronică.

În 1980, reclamantul a fost condamnat de cîteva ori pentru trafic de substanţe narcotice, în final fiind adoptată o decizie de expulzare din ţară. În iunie 1996, cererea Reclamantului asupra deciziei de expulzare din ţară a fost respinsă. La 11 august 1999, prefectul a emis un ordin de deportare a reclamantului în Alger. Cererea în contencios administrativ şi cererea de acordare a azilului ale reclamantului au fost respinse.

Între timp, la 11 august 1999, conform art.29 al regulamentului Curţii, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis hotărîrea cu privire la solicitarea guvernului Franţei să se abţină de la deportarea reclamantului pînă la 24 august, cînd va fi examinată cererea Reclamantului. Autorităţile franceze au fost de acord să contramandeze expulzarea pînă la 16 august 1999 pentru a oferi posibilitatea întocmirii concluziei medicale privind starea sănătăţii reclamantului, act necesar pentru examinarea cauzei la curte. Potrivit raportului medical, starea sănătăţii reclamantului a fost apreciată ca fiind satisfăcătoare.

Potrivit legislaţiei naţionale, ordinul de deportare emis şi rămas în vigoare în rezultatul contestării urma a fi executat imediat.

Ulterior, la 19 august 1999, reclamantul a fost totuşi deportat în Alger. Avocatul Reclamantului nu a putut face legătură imediată cu acesta, în vederea acumulării unor noi probe.


La 13 decembrie 2000, Instanţa de contencios administrativ a anulat ordinul de deportare în legătură cu „consecinţe serioase excepţionale”, care putea provoca măsura în cauză pentru sănătatea Reclamantului. Conform informaţiei prezentate de apărător, Reclamantul nu poate să se întoarcă în Franţa din cauza impedimentelor administrative, existente în ambele state, iar starea sănătăţii se înrăutăţeşte, deoarece el nu primeşte tratamentul medical adecvat.

Stabiliţi dacă a fost sau nu încălcat dreptul reclamantului prevăzut în art.34 al 1. Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului?Explicaţi în ce constă obligaţia pozitivă a statului în speţa dată, prin prisma 2. art.34 Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului?

Speţa 2Reclamantul M.V. a adresat către CEDO o cerere în care a invocat faptul că a fost victima

unei violări a art.5 din convenţie, din cauza arestării preventive arbitrare în lipsa unor motive întemeiate şi a art.6 din convenţie, din lipsa unui proces echitabil în ceea ce-l priveşte.

La data de 09 septembrie 2005, Curtea a primit următoarea declaraţie, semnată de reclamant M.V.:

„Iau notă despre faptul că Guvernul este gata să verse dlui M.V., cu titlul de graţiere, suma de 17.000 de euro, din care 5.657 euro pentru costuri şi cheltuieli plătibile direct avocatei sale, în conformitate cu contractul pe care aceasta l-a încheiat cu petiţionarul, în vederea unei reglementări amiabile a cazului care are la origine cererea susmenţionată pendinte în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Această sumă va acoperi orice prejudiciu material şi moral, ca şi costurile şi cheltuielile, şi va fi plătită în următoarele trei luni care urmează datei notificării hotărîrii Curţii, dată în conformitate cu art.39 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Începînd cu expirarea numitului termen, şi pînă la reglementarea efectivă a sumei în chestiune, va fi plătită o dobîndă simplă într-un procent egal cu cel al facilităţii marginale a Băncii centrale europene, mărit cu trei puncte procentuale.

Accept această propunere şi renunţ de altfel la orice altă pretenţie împotriva Statului, a propos de faptele care stau la originea numitei cereri. Declar cazul definitiv reglementat.

Prezenta declaraţie mă angajează să nu cer, după pronunţarea hotărîrii, retrimiterea cauzei la Înalta Cameră în conformitate cu art.43 §1 din Convenţie”.

La 29 septembrie 2005, o declaraţie asemănătoare a parvenit de la Guvernul statului.La 10 decembrie 2005 CEDO, ţinînd cont de reglementarea amiabilă la care au

ajuns părţile, inspirată din respectul drepturilor omului, aşa cum sînt ele recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale, a şters cauza de pe rol.

Ulterior, la 11 februarie 2006 reclamantul M.V. a solicitat printr-o cerere retrimiterea cauzei sale în faţa Marii Camere, invocînd că el a fost şi victima unei violări a art.5 din convenţie, din cauza unor tratamente necorespunzătoare la care a fost supus pe timpul arestării sale preventive, precum şi lipsa unei anchete efective.

În cererea sa, Reclamantul a relatat că, cauza penală pornită împotriva poliţiştilor care s-a constatat că l-au maltratat a fost încetată în parte în legătură cu decesul unui poliţist, iar altul a fost condamnat la privaţiune de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

155Partea I

Stabiliţi dacă poate fi acceptată sau nu cererea Reclamantului adresată Marii 1. Camere?Stabiliţi dacă poate fi considerat un caz excepţional alegaţiile Reclamantului 2. formulate suplimentar în cererea sa pentru retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere?

Speţa 3Reclamantul s-a adresat la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului invocînd

violarea de către Stat a art.2, 6 din Convenţie, deoarece autorităţile acestuia nu au asigurat un tratament medical adecvat fiului său, care s-a sinucis fiind deţinut în izolatorul de detenţie preventivă, şi nici nu au asigurat o anchetă efectivă a cauzelor decesului.

Cererea a fost admisă spre examinare de Curte. Pentru aprecierea corectitudinii tratamentului medical administrat fiului Reclamantului, precum şi în vederea stabilirii stării sănătăţii acestuia pînă la deces, stări de fapt necesare pentru constatarea violării prevederilor articolelor din Convenţie, CEDO a solicitat Statului prezentarea documentelor medicale care au fost întocmite de personalul medical al penitenciarului unde era deţinut fiul Reclamantului.

Statul reclamat a prezentat fotocopiile unor documente medicale, afirmînd că au fost întocmite de către medicul psihiatru în timpul vieţii fiului Reclamantului, însă fără a specifica sînt fotocopiile originalelor acestor documente sau extrasele.

Ţinînd cont de calitatea fotocopiilor prezentate, precum şi de imposibilitatea descifrării semnăturilor persoanelor care au formulat concluziile medicale, Curtea a solicitat de la Stat originalele documentelor medicale prezentate în fotocopii.

Statul a invocat imposibilitatea prezentării documentelor medicale solicitate în legătură cu dezordinile în masă care aveau loc la acel moment în penitenciarul în a cărui arhivă se păstrau documentele solicitate. Totodată, a prezantat Curţii raportul consiliului medical întocmit la o dată recentă de către trei medici psihiatri, care l-au examinat în perioade diferite de două ori pe fiul Reclamantului, cînd acesta era în viaţă. Potrivit acestui raport, medicii confirmau că în perioada vizitelor sale, fiul Reclamantului avea o stare satisfăcătoare a sănătăţii.

Peste aproximativ două luni, Curtea a formulat din nou solicitarea Statului de a prezenta originalele documentelor medicale cu asigurarea restituirii acestora autorităţilor statale după examinarea cazului.

Statul a refuzat prezentarea documentelor medicale solicitate, invocînd imposibilitatea stabilirii locului aflării acestora.

Stabiliţi dacă au fost executate de către Stat obligaţiile acestuia ce rezultă din prevederile art.38 paragraf 1 din Convenţie?


tema 19. Procedura la cedo (partea a ii-a)


să definească condiţiile de înaintare a cererii interstatale; ͵să descrie condiţiile generale de executare a procedurii; ͵să cunoască condiţiile de admitere a probelor şi cui aparţine sarcina probaţiunii; ͵să evalueze importanţa asistenţei juridice şi reprezentării în faţa Curţii; ͵să relateze despre termenii şi durata procedurii în faţa Curţii. ͵


(a) Radierea cereriiDrept temei pentru radierea cererii de pe rolul Curţii serveşte articolul 37 §1 al

Convenţiei care prevede următoarele:„1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei

cereri atunci cînd circumstanţele permit să se tragă concluzia că:a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; saub) litigiul a fost rezolvat; sauc) pentru orice alt motiv constatat de Curte care nu mai justifică continuarea

examinării cererii.Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului

garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale o cere”.Curtea radiază cererile în temeiul §1 lit. a în cazul în care stabileşte că reclamantul

nu mai doreşte să-şi menţină cererea (ex. renunţarea la cerere, fie nemenţinerea corespondenţei cu Curtea timp de mai mult de un an de zile). Intenţia de retragere a cererii trebuie să fie integrală, clară şi univocă. În cazul nerăspunderii la corespondenţa Curţii intenţia se prezumă. Litera b) se referă la încheierea unui acord amiabil sau la înlăturarea încălcării la nivel naţional (a se vedea, hot. Perna vs. Italia, din 24.10.2002, §42-50), chiar dacă reclamantul obiectează (a se vedea, dec. Bilasi-Ashri vs. Austria, 26.11.2002). Curtea radiază cererile în temeiul articolului 37 §1 lit.c) cînd Guvernul face o declaraţie unilaterală prin care recunoaşte violarea şi acordă o redresare adecvată (a se vedea, hot. Meriakri vs. Moldova, 01.03.2005).

Chiar dacă Curtea radiază o cerere, ea poate acorda costuri şi cheltuieli din proprie iniţiativă, aşa precum prevede art.43 §4 al Regulamentului Curţii (a se vedea, hot. Kalantari vs. Germania, 11.10.2001, §62-64). O cerere poate fi radiată în temeiul lit.c) şi în cazul decesului reclamantului, cînd examinarea cererii nu se mai justifică.

Ca excepţie, dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie o cere (ex. dezvoltarea jurisprudenţei Curţii), Curtea nu va radia cererea chiar dacă există un temei de radiere (a se vedea, hot. Karner vs. Austria, 24.07.2003).

(b) Decizia cu privire la admisibilitatea şi hotărîrea cu privire la fondul cauzeiDupă prezentarea observaţiilor, cu o majoritate de voturi, Curtea decide asupra

admisibilităţii printr-o decizie cu privire la admisibilitate redactată în una din limbile oficiale ale Curţii. Această decizie nu are, de obicei, paragrafele numerotate şi la ea

157Partea I

nu pot fi anexate opinii separate. Decizia prin care o cerere este declarată inadmisibilă nu poate fi contestată.

Decizia cu privire la admisibilitate se aduce la cunoştinţa părţilor şi se amplasează pe pagina web a Curţii, de obicei, în cîteva săptămîni. Prin decizie, Curtea decide şi asupra radierilor, cu excepţia cazului cînd cererea a fost deja declarată admisibilă.

Dacă cererea este declarată admisibilă, părţile sînt chemate să prezinte observaţiile cu privire la fondul cauzei, de obicei în termen de două luni. Curtea poate rezerva decizia cu privire la anumite chestiuni, privind admisibilitatea pentru fondul cauzei (a se vedea, dec. Ilaşcu şi alţii vs. Moldova şi Rusia, 04.07.2001), asupra cărora părţile vor fi chemate din nou să se expună. Reclamantul va fi chemat să prezinte Curţii pretenţiile sale în temeiul art.41 al Convenţiei. După ce au fost prezentate Curţii, observaţiile vor fi expediate celeilalte părţi pentru informare, iar Guvernul va fi chemat să se expună asupra pretenţiilor cu privire la satisfacţia echitabilă în termenul stabilit de Curte.

După expirarea termenului de prezentare a observaţiilor Guvernului asupra pretenţiilor cu privire la satisfacţia echitabilă, Curtea, cu majoritate de voturi, va adopta o hotărîre. Ca excepţie, Curtea poate rezerva pentru o hotărîre separată chestiunile cu privire la aplicarea art.41 al Convenţiei integral sau în parte (a se vedea, hot. Oferta Plus S.R.L. vs. Moldova, 19.12.2006; hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006).

După adoptarea hotărîrii, părţile sînt informate despre aceasta printr-o scrisoare. Hotărîrile Camerei sînt pronunţate, de obicei, în trei săptămîni de la adoptare. Pînă la pronunţare, hotărîrea Curţii nu este cunoscută. De obicei, Camera pronunţă hotărîrea prin amplasarea ei pe pagina web a Curţii (www.echr.coe.int). Ca excepţie, hotărîrile Camerei sînt pronunţate în şedinţă publică în sediul Curţii. Toate hotărîrile Curţii sînt amplasate pe pagina web a Curţii în ziua pronunţării, de obicei, la ora 11:00, ora Strasbourg-ului. În ziua pronunţării, Curtea expediază părţilor cîte o copie certificată a hotărîrii. Paragrafele hotărîrii sînt numerotate şi la ea pot fi anexate opinii separate. Hotărîrile Curţii au o formă şablon şi cuprind cauza, data şi locul acesteia, componenţa Curţii, procedura examinării cauzei, circumstanţele faptelor, dreptul intern relevant, argumentele părţilor, motivarea Curţii, aplicarea art.41 al Convenţiei şi dispozitivul hotărîrii. Hotărîrea poate fi interpretată în modul stabilit de art.79 al Regulamentului Curţii şi poate fi revizuită în modul stabilit de art.80 al Regulamentului Curţii. Art.81 al Regulamentului Curţii permite rectificarea erorilor de scriere, de calcul şi inexactităţile evidente. Pentru a facilita examinarea cauzelor, Curtea poate decide în temeiul art.54 lit. a) al Regulamentului Curţii examinarea concomitentă a admisibilităţii şi fondului cauzei. În acest caz, Curtea va decide asupra cauzei printr-o hotărîre.

(c) Examinarea cererii de către Marea CamerăMarea Cameră examinează cererile desesizate ei de către Camere şi cererile de

retrimitere împotriva unei hotărîri depuse de către una din părţi. Desesizarea Camerei se face în modul stabilit de art.30 al Convenţiei şi doar dacă nici una din părţi nu se opune. Recurgerea la procedurile în Marea Cameră nu reprezintă un apel veritabil. Cererea de retrimitere care urmează a fi depusă de către una din părţi, în termen de trei luni de la pronunţarea hotărîrii Camerei, trebuie să ridice o problemă gravă cu privire la aplicarea sau interpretarea Convenţiei sau la o altă problemă gravă cu caracter general. Un colegiu compus din cinci judecători ai Marii Camere va decide dacă


cererea va fi examinată în Marea Cameră. Marea majoritate a cererilor de retrimitere sînt respinse de către colegiul din cinci judecători. În 2006, mai puţin de 0,5% din hotărîrile Camerei au fost retrimise în Marea Cameră. Odată ce retrimiterea a fost admisă, Marea Cameră are competenţa să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor, inclusiv asupra celor care nu au fost indicate în cererea de retrimitere (a se vedea, hot. Pisano vs. Italia, 24.10.2002, §27-28).

După retrimitere sau desesizare, părţile sînt chemate să prezinte din nou observaţii. În cazul procedurilor în faţa Marii Camere, de obicei, au loc audieri, iar hotărîrile sînt pronunţate în ambele limbi ale Curţii. Hotărîrea Marii Camere substituie hotărîrea Camerei şi, în acest caz, referinţă urmează a fi făcută la hotărîrea Marii Camere, chiar dacă hotărîrea Marii Camere are un dispozitiv identic. Hotărîrile Marii Camere sînt definitive din ziua pronunţării.

(d) Executarea hotărîriiConform art.46 al Convenţiei: „1. Înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive

ale Curţii în litigiile la care ele sînt părţi.2. Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care

supraveghează punerea ei în executare”.Hotărîrile definitive ale Curţii sînt obligatorii pentru statul pîrît. În temeiul unei

hotărîri de condamnare, statul pîrît urmează să întreprindă măsuri cu caracter individual (ex. plata sumelor acordate de Curte şi anularea actelor care încalcă drepturile reclamantului) şi măsuri cu caracter general (ex. modificarea legilor sau a practicilor care sînt contrare hotărîrii Curţii şi publicarea hotărîrii şi atenţionarea autorităţilor relevante asupra violărilor constatate. Supravegherea executării hotărîrilor definitive ale Curţii şi a prevederilor acordurilor de reglementare amiabilă se efectuează de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

După ce hotărîrea devine definitivă, Curtea informează Comitetul de Miniştri că hotărîrea a devenit executorie. Procedura de examinare a modului de executare a hotărîrilor definitive ale Curţii şi prevederile acordurilor de reglementare amiabilă este stabilită în Regulamentul Comitetului de Miniştri cu privire la supravegherea executării hotărîrilor şi a acordurilor de reglementare amiabilă, adoptat de Comitetul de Miniştri la 10 mai 2006. Neexecutarea unei hotărîri a Curţii poate servi drept temei de aplicare a sancţiunilor prevăzute de Statutul Consiliului Europei. În practică, statele se conformează măsurilor cu caracter individual.

(e) Probele şi sarcina probaţiuniiLa Curte nu există reguli cu privire la admisibilitatea probelor. Astfel, o probă nu

va putea fi respinsă pe motiv de formă sau de alte vicii formale (ex. proba a fost sustrasă).

Pentru a evalua atît probele scrise cît şi cele orale, Curtea a aplicat, în general, pînă la momentul dat, criteriul „dincolo de un dubiu rezonabil”. O astfel de probă poate rezulta din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor; în plus, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte pentru a obţine probele, poate constitui un

159Partea I

element care va fi luat în consideraţie (Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusi, hot. 08.07.2004, §26). La evaluarea probelor, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor declaraţii obţinute prin intermediul interpreţilor şi acordă o atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în faţa delegaţilor (în cadrul misiunilor de constatare a faptelor). De asemenea, Curtea este conştientă de timpul scurs de la pretinsele evenimente, fapt care ar putea determina un anumit grad de imprecizie cu privire la date, precum şi la alte detalii.

Curtea nu are puterea de a constrînge martorii să se prezinte. Pentru aceasta, ea cere Guvernului citarea martorilor pe care ar vrea să-i audieze. În caz de neprezentare a martorului, Guvernul va fi chemat să motiveze lipsa lui.

(f) Reprezentarea şi asistenţa juridică Guvernele sînt fi reprezentate în faţa Curţii de către agenţii săi, care pot fi asistaţi

de avocaţi şi consilieri (art.35 al Regulamentului Curţii). Reclamanţii pot fi reprezentaţi în faţa Curţii de un reprezentant, care poate chiar să depună şi cererea în numele lor (a se vedea art.36 §1 al Regulamentului Curţii). Calitatea de reprezentant se certifică prin procura eliberată de reclamant, asupra căreia nu se extind condiţiile de formă pentru valabilitatea procurii impuse de legislaţiile naţionale.

Deşi nu există o obligativitate ca la depunerea cererii Reclamantul să aibă un reprezentant, după comunicarea cererii, sau la audiere, Reclamantul trebuie să fie reprezentat, dacă Preşedintele Camerei nu decide altfel (a se vedea art.36 §2 şi 3 al Regulamentului Curţii). Reprezentanţi pot fi avocaţii autorizaţi să profeseze în oricare din Statele părţi la Convenţie care îşi au reşedinţa pe teritoriul uneia din ele şi care înţeleg suficient una din limbile oficiale ale Curţii. Cu autorizarea Preşedintelui Curţii, poate admisă ca reprezentant şi o altă persoană (a se vedea art.36 §4 şi 5 al Regulamentului Curţii). În cazul în care conduita sau circumstanţele cauzei o impun, Preşedintele Camerei poate, la orice fază a procedurii, să decidă că reprezentatul nu mai poate să-l reprezinte pe reclamant şi să ceară reclamantului nominalizarea unui alt reprezentant (a se vedea art.36 §4b) al Regulamentului Curţii).

Curtea nu recomandă reprezentanţi şi nu are nici o listă a avocaţilor autorizaţi să apară în faţa ei.

Pentru a asigura un acces veritabil la Curte, ea a introdus un sistem de compensare parţială a costurilor de reprezentare de către Consiliul Europei (a se vedea, Capitolul 10 al Regulamentului Curţii). Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decît dacă Preşedintele Camerei constată că acordarea ei este necesară pentru buna examinare a cauzei de către Cameră şi reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente pentru a face faţă integral sau parţial cheltuielilor pentru prezentarea cauzei sale la Curte (art.92 al Regulamentului Curţii). Prin urmare, asistenţa judiciară nu se acordă, de obicei, în cauzele repetitive. De asemenea, asistenţa judiciară nu va fi acordată în cazul în care reclamantul are suficiente surse să-şi plătească avocatul. Asistenţa judiciară se acordă doar la cerere. După comunicarea cererii către Guvern, reclamantului îi va fi transmisă o declaraţie de resurse, care conţine întrebări despre proprietăţile sale. Reclamantul urmează s-o completeze, s-o certifice la organul naţional competent (inspectoratul fiscal teritorial) şi s-o expedieze Curţii. Declaraţia completată va fi expediată Guvernului pentru comentarii într-un termen stabilit de


Curte. La expirarea termenului fixat pentru Guvern, Preşedintele Camerei va decide asupra cererii de asistenţă judiciară. Curtea este destul de generoasă la acordarea unei astfel de asistenţe. Odată acordată, grefierul stabileşte cuantumul onorariilor care trebuie achitate conform baremelor în vigoare (a se vedea, anexa) şi suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli (ex. cheltuieli de transport, cazare). După stabilirea cuantumului asistenţei, reprezentantului Reclamantului îi este adresată o cerere cu solicitarea rechizitelor contului său bancar pentru transferarea sumelor respective. Ca excepţie, în cauzele complexe poate fi acordată asistenţă judiciară şi la mai mult decît un reprezentant. Onorariile sînt plătite după prezentarea observaţiilor. Decizia de acordare a asistenţei judiciare este valabilă şi pentru Marea Cameră (a se vedea, art.91 §2 al Regulamentului Curţii).

În cazul în care una din condiţiile pentru acordarea asistenţei judiciare a dispărut, Preşedintele Camerei poate decide, în orice moment, retragerea sau modificarea asistenţei judiciare acordate (art.96 al Regulamentului Curţii).

(g) Termenele şi durata proceduriiDin cauza suprasolicitării Curţii, cauzele se procesează lent. În general, de la

depunerea cererii şi pînă la pronunţarea hotărîrii trec între 3 şi 6 ani. În cazuri cu adevărat excepţionale (a se vedea hot. Pretty vs. Regatul Unit, 29.04.2002; hot. Boicenco vs. Moldova, 11.07.2006), procedura durează mai puţin de un an. Termenul examinării cauzei moldoveneşti se distribuie aproximativ în felul următor:

Decizia Comitetului din trei judecători 3-18 luniDecizia de a comunica cauza 15-24 luniDecizia Camerei cu privire la admisibilitate 27- 36 luni

Hotărîrea Curţii în cazul examinării simultane a admisibilităţii şi fondului 27-48 luni

Hotărîrea Curţii în cazul examinării separate a admisibilităţii şi fondului 36-60 luni

Hotărîrea cu privire la satisfacţia echitabilă 12-24 luni de la hotărîrea de bază

traducere din varianta engleză

161Partea I

ratele asistenţei judiciareaplicabile începînd cu 1 ianuarie 2007

A. ONORARII ŞI COSTURI Suma totală pentru o cauză

Pregătirea cauzei

Prezentarea, la cererea Curţii, a observaţiilor scrise •cu privire la admisibilitatea sau fondul cauzei Prezentarea, la cererea Curţii, a observaţiilor •suplimentare (cu privire la admisibilitatea sau fondul cauzei, indiferent de etapa la care se află procedura) Propuneri cu privire la satisfacţia echitabilă sau •reglementarea amiabilă Costurile obişnuite de secretariat (spre exemplu •telefon, cheltuieli poştale, multiplicare)

B. ALTELE1. Participarea la o audiere în faţa Curţii sau apariţia la audiere a martorilor (inclusiv

pregătirea) ............................................................................................................€3002. Acordarea asistenţei la negocierile cu privire la reglementarea amiabilă8....€200

Cheltuielile de transport efectuate în legătură cu participarea la audiere, sau 3. apariţia la audiere a martorilor, sau pentru negocieri cu privire la reglementarea amiabilă conform chitanţelor

Diurnă pentru sejurul în legătură cu participarea la aud4. iere, sau apariţia la audiere a martorilor, sau participarea la negocieri cu privire la reglementarea amiabilă .............................................................................................. 169 pentru o zi

SpeţeSpeţa 1Reclamantul, fost funcţionar public, a fost condamnat pentru o infracţiune de

corupere pasivă de Instanţa de judecată de primul nivel la o pedeapsă minimă cu închisoare pentru un termen de 3 ani şi amendă în mărime de 1400 euro. Hotărîre menţinută în vigoare şi de instanţele de judecată de apel şi de recurs. Procesul de judecată a durat 3 ani şi 2 luni.

Între timp, reclamantul a formulat o cerere către CEDO în care a invocat violarea art.6 paragraf 1 din Convenţie (dreptul persoanei la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi într-un proces echitabil).

Prin Hotărîrea CEDO s-a constatat încălcarea art.6 paragraf 1 din Convenţie, statul fiind obligat să-i achite reclamantului suma de 150 euro prejudiciu material, 2100 euro în calitate de prejudiciu moral şi 800 euro în calitate de costuri şi cheltuieli.8 Aceasta include participarea la întîlnirea organizată de Grefă şi la care au participat părţile şi

angajaţii Grefei (unul sau mai mulţi judecători pot, de asemenea, să participe) pentru a ajunge la o reglementare amiabilă. Dacă este cazul, sînt acoperite cheltuielile de transport ale avocatului (a se vedea B3 şi B4).

€ 850


În vederea executării hotărîrii Curţii, Statul a dedus din suma plăţilor care urmau să fie efectuate către reclamant, suma amenzii penale pe care ultimul urma să o achite statului, achitîndu-i diferenţa (150 + 2100 + 800).

Totodată, instanţele de judecată naţionale au refuzat revizuirea hotărîrilor prin care a fost condamnat reclamantul la cererea acestuia, ca urmare a hotăririi de condamnare a statului la CEDO.

La rîndul său, reclamantul, adresîndu-se din nou la CEDO a invocat în cererea sa că nerevizuirea hotărîrilor constituie o continuare a încălcării drepturilor sale rezultînd din art.6 al Convenţiei, menţinîndu-se în calitate de victimă a unui proces neechitabil şi a solicita Curţii să oblige autorităţilor naţionale să anuleze hotărîrile de condamnare pronunţate în privinţa sa cu radierea informaţiei din cazierul judiciar.

Stabiliţi dacă statul a executat corect sau incorect Hotărîrea CEDO, deducînd 1. mărimea amenzei din suma plăţilor către reclamant în baza Hotărîrii CEDO.Cum consideraţi: cererea reclamantului adresată CEDO va fi declarată admisibilă 2. sau inadmisibilă?

Speţa 2Reclamanţii, în număr de cinci persoane, reprezentanţi ai unei etnii minoritare

s-au adresat la CEDO acuzînd autorităţile statului de tratament inuman şi degradant, discriminatoriu, soldat cu incendierea locuinţelor lor, precum şi cu un amestec deliberativ din partea statului pîrît în dreptul de recurs individual conform Convenţiei în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

Statul pîrît a negat alegaţiile reclamanţilor, invocînd dorinţa acestora de a distabiliza situaţia politică, precum şi amplificarea spiritelor antinaţionale. Totodată, statul pîrît a prezentat documentele acumulate în rezultatul unor investigaţii efectuate de autorităţile competente prin care se confirma faptul că incendierea locuinţelor reclamanţilor este rezultatul „reglărilor de conturi” între membrii comunităţii etice minoritare.

Reclamanţii au invocat imposibilitatea prezentării anumitor probe suplimentare în confirmarea pretenţiilor înaintate.

De asemenea, în interesele unei bune administrări a justiţiei, a fost admisă intervenţia terţei părţi, reprezentantului statului vecin X, care a confirmat că pe teritoriul Statului pe care-l reprezintă locuiesc reprezentanţi ai aceleiaşi comunităţi etnice minoritare, precum şi că autorităţile statului X au înregistrat unele conflicte cu aspect de violenţă în cadrul comunităţii naţionale.

Explicaţi ce acţiuni aţi întreprinde în calitate de judecător al CEDO în vederea 1. examinării cazului?Poate fi examinat cazul la CEDO în circumstanţele ce reies din speţă?2.

163Partea I

tema 20. reMediile Pentru violarea convenŢiei


să definească noţiunea de satisfacţie echitabilă; ͵să delimiteze diferenţele dintre prejudiciile materiale, prejudiciile morale, ͵costuri şi cheltuieli;să evalueze importanţa indicaţiilor CEDO în ceea ce priveşte executarea ͵hotărîrilor;să exp ͵ lice procedura supravegherii executării hotărîrilor Curţii.


(a) Satisfacţia echitabilăPosibilitatea Curţii de a acorda satisfacţie echitabilă este prevăzută în art.41 al

Convenţiei, care prevede următoarele:„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale

şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

Satisfacţia echitabilă poate fi acordată doar în cazul constatării violării Convenţiei şi a protocoalelor sale. Curtea acordă deseori satisfacţia echitabilă chiar cînd, ca urmare a constatării violării Convenţiei de către Curte, dreptul intern al statului permite o înlăturare deplină a consecinţelor violării. Prin urmare, pentru a pretinde compensaţii la Curte în acest sens nu este cerută epuizarea căilor de recurs interne (a se vedea hot. Lupacescu ş.a. vs. Moldova, 21.03.2006, §30).

Curtea acordă compensaţii pentru prejudiciul material şi moral cauzat, şi costuri şi cheltuieli. Toate sumele sînt acordate în euro, urmînd să fie plătite Reclamantului în termen de 3 luni de la ziua în care hotărîrea Curţii devine definitivă, în valuta naţională de la locul aflării Reclamantului, conform cursului oficial din ziua plăţii. Guvernul urmează să plătească Reclamantului şi orice eventuale impozite sau taxe care urmează a fi plătite de acesta la sumele acordate de Curte.

Curtea nu acordă prejudicii nominale sau punitive (a se vedea hot. Orhan vs. Turcia, 18.06.2002, §448) şi nici prejudicii din proprie iniţiativă (a se vedea hot. Huvig vs. Franţa, 24.04.1990, §37). Ea nu va acorda nici compensaţii cu privire la pretenţiile în care nu a fost constatată vreo violare.

În cazul în care sumele nu vor fi plătite în termenul indicat de Curte, va fi calculată o dobîndă pentru sumele neplătite pe perioada de întîrziere, egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

Prejudiciul material: Trebuie să existe o legătură cauzală între prejudiciul material pretins şi violarea constatată. Curtea compensează atît prejudiciul real, cît şi beneficiul ratat. În situaţia cauzelor „la limită”, chiar şi o compensare parţială a Reclamantului ar


putea fi suficientă, însă aceasta trebuie să fie „rezonabilă” (a se vedea hot. Beyeler vs. Italia, 28.05.2002). În cazul în care s-a constatat o „ilegalitate evidentă” este acordată o compensaţie deplină (a se vedea hot. Iatridis vs. Grecia, 19.10.2000), adică valoarea de piaţă a bunului.

Dacă din violarea constatată se impune o asemenea soluţie, Curtea indică restituirea bunului, fie la discreţia Guvernului, plata costului bunului ce va fi restituit, care este indicat în hotărîre (a se vedea hot. Brumărescu vs. România, 23.01.2001, §23-24). În cazul în care restituirea bunului este imposibilă, Curtea acordă direct Reclamantului preţul de piaţă al bunului (a se vedea hot. Ovciarov vs. Moldova, 12.04.2007, §34). Preţul de piaţă al bunului este stabilit în baza probelor prezentate de părţi. În cazul neexecutării unei hotărîri judecătoreşti cu privire la plata unor sume de bani calculate în valuta naţională, la cererea Reclamantului, convertirea sumelor în euro se va face conform cursului oficial de schimb la ziua pronunţării hotărîrii naţionale în folosul Reclamantului (a se vedea hot. Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei vs. Moldova, 03.04.2007, §32).

Beneficiul ratat este calculat conform modului stabilit de legislaţia statului pîrît (a se vedea hot. Mizernaia vs. Moldova, 25.09.2007, §28), însă lipsa unui asemenea drept în statul pîrît nu exclude acordarea unor astfel de compensaţii în baza echitaţii. La stabilirea cuantumul beneficiului ratat, Curtea ia o abordare realistă: va lua în calcul impozitele care urmează a fi plătite de reclamant din beneficiul ratat brut şi alte aspecte de natură să diminueze beneficiile ratate calculate conform formulelor matematice (a se vedea hot. Prodan vs. Moldova, 18.05.2004, §74).

Prejudiciul moral: Prejudiciul moral (numit de Curte „nepatrimonial”) se acordă, fără o motivare detaliată, pentru durerea, suferinţele fizice sau psihice, starea de îngrijorare, neputinţă sau frustrare, cauzate prin violarea Convenţiei. Compensaţiile morale acordate de Curte unei persoane rareori depăşesc EUR 40,000.

În general, Curtea prezumă existenţa elementelor de mai sus şi acordă compensaţii morale în bază echitabilă, conducîndu-se de compensaţiile acordate în alte cauze comparabile (a se vedea hot. Flux nr.2 vs. Moldova, 03.07.2007, §54). Pot fi considerate comparabile cauzele în care au fost constatate aceleaşi violări ale Convenţiei, cu privire la acelaşi stat sau un stat din aceeaşi grupă şi care ar fi putut cauza suferinţe comparabile.

În cazuri „la limită” sau ale unor violări „formale” de o gravitate redusă, Curtea poate refuza acordarea compensaţiilor morale, notînd că, „constatarea violării reprezintă prin sine o compensaţie morală suficientă pentru eventualul prejudiciu moral cauzat” (a se vedea hot. Amihalachioaie vs. Moldova, 20.04.2004, §44).

În anumite circumstanţe, compensaţii morale pot fi acordate şi persoanelor juridice (a se vedea hot. Comingersoll S.A. vs. Portugalia, 06.04.2000, §35-36).

Costuri şi cheltuieli: Cu titlu de costuri şi cheltuieli sînt rambursate onorariile reprezentantului, eventualele cheltuieli de deplasare, cheltuielile de secretariat etc.

165Partea I

Curtea poate compensa atît cheltuielile angajate în faţa Curţii cît şi cele angajate în procedurile naţionale care fie aveau scopul de a preveni violarea, fie de a obţine o redresare (a se vedea hot. Albert-Engelmann-Gesellschaft MBH vs. Austria, 19.01.2006, §42-43).

Pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate, în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (hot. Croitoru vs. Moldova, 20.07.2004, §35). De obicei, angajarea costurilor de reprezentare se confirmă prin cotorul care confirmă plata onorariului. Totuşi, deşi costurile de reprezentare vor fi plătite avocatului după pronunţarea hotărîrii Curţii nu înseamnă că ele nu sînt realmente angajate (a se vedea hot. Flux nr.2 vs. Moldova, 03.07.2007, §60).

Costurile de reprezentare, de obicei, sînt calculate în funcţie de costul unei ore de lucru şi numărul de ore lucrate asupra dosarului. Partea urmează să-şi justifice pretenţiile cu privire la costurile de reprezentare prin prisma acestor elemente, cu riscul ca ele să fie respinse (a se vedea hot. Amihalachioaie vs. Moldova, 20.04.2004, §47).

Costul unei ore de lucru este stabilit de părţi şi urmează să fie justificat la Curte. Deşi Curtea nu este legată de baremele de asistenţă juridică instituite de legislaţiile naţionale, se ghidează după ele atunci cînd stabileşte dacă costurile şi cheltuielile sînt rezonabile ca mărime. În cazul în care consideră că costul unei ore de lucru este exagerat, Curtea poate reduce costurile acordate, ca şi în cazul în care conchide că unele activităţi întreprinse pentru reprezentare nu erau necesare. Aceasta însă nu poate fi interpretată ca o constrîngere a Reclamantului să nu angajeze avocaţi străini, cînd aceasta poate duce la creşterea costurilor de reprezentare (a se vedea hot. Kurt vs. Turcia, 25.05.1998, §179). În cauzele moldoveneşti, Curtea a acceptat în anul 2006 că unii reprezentanţi pot pretinde onorarii de EUR 100 per oră în dosare complexe (a se vedea hot. Oferta Plus SRL vs. Moldova, 12.02.2008).

Numărul reprezentanţilor care pot apărea într-un dosar la Curte nu este limitat şi poate fi demonstrat că erau necesare serviciile a doi sau mai mulţi avocaţi (a se vedea hot. Steel şi Morris vs. Regatul Unit, 15.02.2005, §110-112).

Cheltuielile legate de reprezentare sînt încasate de Curte dacă au fost necesare şi rezonabile ca mărime. Curtea stimulează călătoriile şi sejururile la preţuri moderate şi poate să nu ramburseze costul integral al unei călătorii avia în clasa business, fie sejurul într-un hotel prea scump, cînd alte hoteluri bune sînt disponibile în aceeaşi localitate la preţuri mai reduse.

Cheltuielile de poştă şi secretariat sînt compensate în mărimi ce rareori depăşesc EUR 500.

(b) Indicaţiile Curţii în temeiul art.46 al ConvenţieiStatele au o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte măsurile concrete

care urmează să fie luate pentru executarea hotărîrilor Curţii (hot. Akdivar ş.a. vs. Turcia, 01.04.1998, §47). Totuşi, atunci cînd constatarea violării Convenţiei nu permite decît o singură soluţie, în temeiul art.46 al Convenţiei, Curtea poate


indica expres această soluţie în hotărîrea sa. Curtea foloseşte această competenţă ca o măsură extremă şi doar în cazuri de violare deosebit de gravă sau sistemică a drepturilor omului, fie cînd din hotărîrea Curţii nu ar reieşi suficient de clar măsurile ce vor fi luate pentru executarea hotărîrii. Astfel, în cauzele Assadinze vs. Georgia şi Ilaşcu ş.a. vs. Moldova şi Rusia a fost dispusă asigurarea eliberării imediate a reclamanţilor, în cauza Broniowski vs. Polonia, adoptarea unei legislaţii compatibile cu Convenţia, cu privire la compensarea pentru terenurile confiscate, iar în cauza Ocalan vs. Turcia, rejudecarea procesului penal împotriva reclamantului. Aceste indicaţii ale Curţii sînt obligatorii.

SpeţeSpeţa 1Autorităţile competente ale statului X au refuzat reclamanţilor eliberarea

licenţelor pentru crearea întreprinderilor de televiziune şi radiodifuziune de importanţă locală.

Primul reclamant, o companie A ce intenţiona să creeze o reţea închisă prin cablu, dar care s-a confruntat cu refuz, a contestat decizia la autoritatea ierarhică superioară. Aceasta a menţinut decizia autorităţii primare. Ulterior, reclamantul a contestat hotărîrea în instanţa de contencios administrativ.

Invocînd prevederile art.10 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, instanţa de contencios administrativ a constatat că articolul nominalizat nu împiedică statele să supună licenţierii, inclusiv companiile de televiziune şi radiodifuziune. În opinia instanţei de contencios administrativ, necătînd la faptul că art.10 al Convenţiei are ca scop garantarea libertăţii de exprimare şi la informare, statul nu este obligat să elibereze licenţe oricărui solicitant.

Actele normative ale statului X impuneau anumite restricţii în legătură cu exercitarea dreptului de radiodifuziune şi emisie televizată, acesta fiind opozabil în special Agenţiei Naţionale de Radiodifuziune. Însă, actele normative naţionale nu prevedeau o reglementare mai detaliată, iar jurisprudenţa în acest sens era negativă.

Între timp, alt reclamant, compania B ce intenţiona să elaboreze un proiect de fondare a unei întreprinderi locale de radiodifuziune, a încercat să obţină permisiunea respectivă a autorităţilor statale. Înţelegînd că actele normative în vigoare, precum şi interpretarea acestora de către autorităţile competente nu permit obţinerea licenţei pentru radiodifuziune, a renunţat la proiect.

A treilea reclamant – compania C, a încercat să primească licenţa pentru crearea în regiunea de sud a ţării a unei companii de radiodifuziune pentru emisia programelor necomerciale în limba comunităţii etnice minoritare. Autorităţile competente au refuzat eliberarea licenţei. Hotărîrea nominalizată a fost menţinută în vigoare de către autoritatea ierarhic superioară, precum şi de către instanţa de contencios administrativ.

Reclamanţii s-au adresat Curţii Europene pentru Drepturile Omului în perioade diferite pe parcursul anilor 1987-1990, invocînd violarea art.10 din Convenţie de către

167Partea I

autorităţile statale. De asemenea, reclamanţii – companiile A şi B – au formulat în calitate de pretenţii restituirea prejudiciului material cauzat, în mărime de 52 000 dolari SUA şi, respectiv, 37 000 dolari SUA, sume ce reprezentau venitul nerealizat de companiile A şi B cărora li s-a refuzat eliberarea licenţelor de emisie.

În apărarea poziţiei sale, Guvernul statului X a invocat, că reclamanţilor li s-a refuzat eliberarea licenţelor, ţinînd cont de situaţia social-politică, precum şi de aspectul economic, deoarece teritoriul ţării este mic şi nu permite activitatea mai multor agenţi economici în acest domeniu.

Stabiliţi dacă în cazul constatării violării art.10 din Convenţie, poate fi acordată 1. de către CEDO suma prejudiciului calculat de către compania A? La ce categorie de prejudicii poate fi atribuită suma solicitată?Stabiliţi dacă în cazul constatării violării art.10 din Convenţie, poate fi acordată 2. de către CEDO suma prejudiciului calculat de către compania B? La ce categorie de prejudicii poate fi atribuită suma solicitată?

Speţa 2Ca urmare a examinării cererii Reclamantului (persoană învinuită de săvîrşirea

unui viol), Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat că autorităţile competente ale statului au violat art.art.3 (interzicerea torturii), 5 (dreptul la libertate şi siguranţa persoanei) şi 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie.

În cererea sa, Reclamantul a solicitat achitarea prejudiciului material suportat în mărime de 500 euro pentru tratamentul medical suportat.

Reclamantul a mai pretins 20 000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a torturii şi a omisiunii autorităţilor de a investiga cauza sa în mod corespunzător. El a declarat că a suferit durere, nelinişte, stres şi frică pentru viaţa sa. Şi-a pierdut din capacitatea de muncă. A primit tratament medical timp de mai mult de cinci luni în spitale şi continuă să fie dependent de medicamente.

Guvernul a susţinut inter alia că, luînd în consideraţie faptul că Reclamantul nu a fost supus vreunei forme de tratament care să contravină prevederilor articolului 3, el nu este în drept să primească vreo compensaţie. Leziunile corporale ale Reclamantului, care au fost iniţial caracterizate drept uşoare, au evoluat şi starea sănătăţii Reclamantului s-a deteriorat. Acest lucru a constituit motiv de îngrijorare pentru Procuratură, care a redeschis investigaţia. Totuşi, redeschiderea investigaţiei a contribuit numai la determinarea corectă a modului în care leziunile corporale au fost cauzate, în acelaşi timp determinînd dacă tratamentul medical permanent necesar reclamantului a fost administrat ca urmare a bătăilor poliţiştilor sau a altor circumstanţe. În orice caz, constatarea de către Curte a violării drepturilor reclamantului, reprezintă prin sine o satisfacţie echitabilă suficientă.

Totodată, Guvernul a invocat că instanţele judecătoreşti naţionale, ţinînd cont de hotărîrea CEDO, examinînd cauza de acuzare a reclamantului, constatînd vinovăţia acestuia, i-a aplicat pedeapsă sub formă de închisoare la limita minimă prevăzută de legea penală.


Stabiliţi care ar fi valoarea prejudiciului moral care urmează a fi stabilit de 1. Curte?În speţa nominalizată, constatarea violării drepturilor reclamantului reprezenta 2. în sine o satisfacţie echitabilă suficientă?

Speţa 3Reclamanţii, cetăţenii A şi B, ai statului X au fost condamnaţi de Instanţa de judecată

naţională de primul nivel pentru anumite acte homosexuale. Hotărîrea primei instanţe a fost menţinută în vigoare de instanţele de apel şi recurs.

Prin Hotărîrea CEDO, statul X, în care religia catolică este predominantă, a fost condamnat pentru faptul că legislaţia statului care pedepseşte anumite acte homosexuale încalcă prevederile Convenţiei.

Astfel, prin hotărîrea sa, CEDO a obligat statul să modifice legislaţia internă, precum şi să revizuie hotărîrile instanţelor de judecată naţionale de condamnare a reclamanţilor.

Guvernul Statului a invocat imposibilitatea la acel moment de a impune vreo modificare a legislaţiei prin intermediul organului legislativ, deoarece problema era controversată din punct de vedere politic, în acelaşi timp încălcînd doctrina catolică.

De asemenea, Guvernul a comunicat că pentru a preveni destabilizarea situaţiei social-politice în ţară, în vederea asigurării ordinii publice, organele competente nu pot iniţia revizuirea hotărîrilor instanţelor de judecată.

Stabiliţi ce acţiuni şi de cine urmează să fie întreprinse, în vederea garantării 1. executării Hotărîrii CEDO?Situaţia creată în speţă poate fi considerată un refuz din partea statului X, de a 2. executa hotărîrea CEDO?

169Partea I

SugeStii Metodice de Predare-ÎnvĂŢare, evaluare a reZultatelor obŢinute de cĂtre audienŢi

la curs vor fi utilizate următoarele tehnologii didactice:i. prelegeri;(a) dezbateri;(b) studii de caz;(c) discuţii;(d) formularea întrebărilor provocatoare.(e)

la orele practice, pentru consolidarea cunoştinţelor teoretice obţinute la ii. prelegeri, vor fi utilizate următoarele procedee:

Tehnici de lucru în grup repartizarea responsabilităţilor;(a) îndeplinirea individuală a funcţiilor şi atribuţiilor;(b) aportul fiecăruia la obţinerea rezultatului comun;(c) schimbarea rolurilor;(d) analiza rezultatului final de către membrii grupului.(e)

Asaltul de idei (Brainstorming) capacităţi de identificare a problemei;(a) înaintarea soluţiilor posibile şi argumentarea acestora;(b) propunerea soluţiilor în contradictoriu;(c) crearea algoritmului acţiunilor în problemă;(d) aprecierea activităţii audienţilor.(e)

Dezbaterile prezentarea problemei;(a) crearea grupurilor oponente;(b) pregătirea susţinerii poziţiei, opiniei sale sau a grupului;(c) dezbateri;(d) formularea opiniei comune;(e) capacităţi de analiză a punctelor-cheie ale fiecărei opinii;(f) elucidarea deficienţelor prezentării poziţiilor;(g) aprecierea activităţii audienţilor.(h)

Simulările de caz prezentarea speţei, formularea problemelor ce urmează a fi soluţionate;(a) repartizarea rolurilor;(b) pregătirea rolurilor repartizate;(c) simularea speţei;(d) analiza cazului şi formularea soluţiilor;(e) analiza punctelor-cheie ale opiniilor;(f) formularea sugestiilor şi concluziilor;(g) aprecierea activităţii audienţilor.(h)


Pentru activităţi individuale:iii. studierea individuală a bibliografiei cu privire la activitatea Curţii Europene (a) pentru Drepturile Omului;studierea individuală a jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile (b) Omului;elaborarea referatelor la problemele controversate din jurisprudenţa Curţii (c) Europene pentru Drepturile Omului; participarea la activitatea desfăşurată de organizaţiile nonguvernamentale în (d) domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;implicarea în soluţionarea unui caz concret din domeniul protecţiei drepturilor (e) şi libertăţilor fundamentale ale omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

Sugestii de evaluare: iv. Evaluarea audienţilor va consta în evaluarea curentă şi evaluarea finală. Din punct de vedere al ponderii, coraportul dintre evaluarea curentă şi evaluarea fi-nală este stabilit prin acte departamentale ale Institutului Naţional al Justiţiei.

Evaluare curentă va consta din:analiza prestaţiei audientului la orele de curs;(a) prezentarea şi susţinerea referatelor la seminare;(b) aprecierea studierii de sine stătătoare a jurisprudenţei Curţii Europene pentru (c) Drepturile Omului; abilitatea audientului de a identifica imperfecţiunea legislaţiei naţionale (d) ce poate servi pentru o eventuală condamnare la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;implicarea audientului la rezolvarea speţelor în cadrul seminarilor;(e) implicarea audientului în prognozarea evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene (f) pentru Drepturile Omului în chestiunile ce ţin de domeniile nereglementate definitiv;activitatea extracurriculară.(g)

Evaluare finală: examen, care va consta dintr-o examinare scrisă, ce va cuprinde subiectele din curriculum. Examinarea scrisă va fi axată pe 3 aspecte, după cum urmează:

un subiect teoretic, prezentat în cadrul orelor de curs;(a) analiza unei soluţii date de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului într-o (b) cauză concretă, neexaminată la prelegeri;soluţionarea unei speţe. (c)

171Partea I

reFerinŢe bibliograFice

Hotărîrile Curţii Europene a Drepturilor Omului contra MoldoveiAmihalachioaie c. Moldovei1. (Cererea nr.60115/00) art.10 din Convenţie. Asito c. Moldovei (Cerea nr.40663/98)2. art.6 §1, art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.Avramenko c. Moldovei 3. (Cererea nr. 29808/02) art.6 §1, art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.Baibarac c. Moldovei4. (Cererea nr.31530/03) art.6 §1, art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.Becciev c. Moldovei (Cererea nr.9190/03) 5. art.3, art.5 §3, art.5 §4 din Convenţie.Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi alţii c. Moldovei6. (Cererea nr.952/03) art.9 art.1 din Protocolul 1 şi art.13 la Convenţie.Bocancea şi alţii c. Moldovei (Cererile nr.18872/02,20490/02, 18745/02, 7. 6241/02, 6236/02, 21937/02, 18842/02, 18880/02 şi 18875/02) art.6 §1, art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei.Boicenco c. Moldovei (Cererea nr.41088/05)8. art.3, art.5 §1 şi art.5 §3 din Convenţie.Botnari c. Moldovei (Cererea nr.19981/02) art.6 9. §1, art 13 din Convenţie.Braga c. Moldovei (Cererea nr.74154/01)10. art. 6 §1 din Convenţie.Bujniţa v. Moldova (Cererea nr.36492/02)11. art. 6 §1 din Convenţie.Busuioc c. Moldovei (Cererea nr.61513/0012. ) art.10 din Convenţie.Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova c. Moldovei 13. (Cererea nr.12282/02) art.9, 11,13,14 ale Convenţiei .Castraveţ c. Moldovei (Cererea nr.23393/05)14. art.5 §3 şi 5 §4 din Convenţie.Ciorap c. Moldovei15. (Cererea nr.12066/02) art.3, 6, şi 8 din Convenţie.Cooperativa agricolă Slobozia-Hanesei c. Moldovei (Cererea nr.39745/02)16. art.6 §1, art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.Corsacov c. Moldovei (Cererea nr.18944/02)17. art.3, art.13 din Convenţie.Croitoru c. Moldovei18. (Cererea nr.18882/02) art.6 §1, art.1 al Protocolului 1 din Convenţie.Daniliuc c. Moldovei (Cererea nr.46581/99)19. art.6 §1, art.1 al Protocolului 1 din Convenţie.Drăguţa20. c. Moldovei (Cererea nr.75975/01) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Dumbrăveanu c. Moldovei21. (Cererea nr.20940/03) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Ermicev c. Moldovei22. (Cererea nr.42288/02) art.6 §1, art.1 al Protocolului 1 din Convenţie.Flux (no. 3) c. Moldovei (Cererea nr.32558/03) 23. art.10 din Convenţie.Gurov c. Moldovei24. (Cererea nr.36455/02) art.6 §1 al Convenţiei.Guţu c. Moldovei (Cererea nr.20289/02) 25. art.5 §1, 6 §1, 8 şi 13 din Convenţie. Holomiov c.26. Moldovei (Cererea nr.30649/05) art.3 art.5 §1, art.6 §1 ale Convenţiei.Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei (Cererea nr.48787/99)27. art 3, art.5 din ConvenţieIstrate c.28. Moldovei (Cererea nr.53773/00) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.


Istratii şi alţii c. Moldovei (Cererea nr.8721/05, 8705/05 şi 8742/05) 29. art.3, art.5 §3, art.5 §4 din Convenţie.Josan c. Moldovei (Cererea nr.37431/02) 30. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Kommersant Moldovy c. Moldovei (Cererea nr.41827/02) 31. art.10 din Convenţie.Lozan şi alţii c. Moldovei32. (Cererea nr.20567/02) art.6 §1 din Convenţie.Lungu c. Moldovei (Cererea nr.3021/02)33. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Luntre ş i alţ i i c . Moldovei (Cereri le 2916/02, 21960/02, 21951/02, 34. 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02, şi 21945/02) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Lupacescu ş i alţ i i c . Moldovei (Cereri le nr.3417/02, 5994/02, 35. 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03 şi 32759/03) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Macovei ş i alţ i i c . Moldovei (Cererea nr.19253/03, 17667/03, 31960/03, 36. 19263/03, 17695/03 şi 31761/03) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Malahov c. Moldovei (Cererea nr.32268/02)37. art.6 §1 al Convenţiei.Mazepa c. Moldovei (Cererea nr.1115/02)38. art.6 §1, art.1 al Protocolului 1 şi art.13 al Convenţiei.Melnic c. Moldovei (Cererea nr.6923/03)39. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Mihalachi c. Moldovei (Cererea nr.37511/02)40. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Modarca c. Moldovei (Cererea nr.14437/05) 41. art.3, 5 §1, 5 §3 şi 5 §4 din Convenţie.Moisei vs. Moldova (cererea nr.14914/03)42. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 şi art.13 al Convenţiei.Moldovahidromaş c. Moldovei (Cererea nr.30475/03)43. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 şi art.13 al Convenţiei.Nistas Gmbh c. Moldovei (Cererea nr.30303/03)44. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Oferta plus SRL c. Moldovei45. (Cererea nr.14385/04) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Ostrovar c. Moldovei (Cererea nr.35207/0346. ) art.3, 8 şi 13 din Convenţie.Ovciarov c. Moldovei (Cererea nr.31228/02)47. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Partidul popular creştin democrat c. Moldove48. i (Cererea nr.28793/02) art.11 al Convenţiei.Pastel i ş i alţ i i c . Moldovei (Cereri le nr.9898/02, 9863/02, 6255/02 49. ş i 10425/02) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al ConvenţieiPopov (nr.1) c. Moldovei (Cerearea nr.74153/0150. ) art .3, 6, 13 precum şi art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei .

173Partea I

Popov (nr.2) c. Moldovei (Cererea nr.19960/04)51. art .6, 13 precum şi art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei .Prodan c. Moldovei (Cererea nr.806/99) 52. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Pruneanu c. Moldovei (Cererea nr.6888/0353. ) art.3 şi art.13 din Convenţie.Roşca c. Republ ic i i Moldova54. (Cererea nr.6267/02) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Şarban contra Moldovei (Cererea nr.3456/05) 55. art.art.3, 5 §3, 5 §4, 8 ale Convenţiei . Saviţchi c. Moldovei (Cererea nr.11039/02)56. art.10 al ConvenţieiScutari c. Moldovei (Cererea nr.20864/03)57. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Sîrbu şi alţii c. Moldovei (Cererile nr.73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 58. 73972/01, 73973/01) art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Ţîmbal c. Moldovei (Cererea nr.22970/02)59. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Venera-nord-vest Borta a.g. c. Moldovei (Cererea nr.31535/03)60. art.6 §1 al Convenţiei, art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei.Ziliberberg c. Moldovei (Cererea nr.61821/00) 61. art.6 §1 al Convenţiei.

Literatură recomandată Jean-Francois Akandji-Kombe 1. Obligaţiuni pozitive în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului: Ghid pentru punerea în aplicare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului. − Chişinău, 2006.Corneliu Bîrsan. 2. Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, 2 vol. − Bucureşti, 2005.Monica Carss-Frisk 3. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2003.Luke Clements, Nuala Mole, Alan Simmons 4. Drepturile europene ale omului: înaintarea unei cauze pe baza Convenţiei. − Chişinău, 2005.Микеле Де Салвиа 5. Прецеденты Европейского Суда по Правам Человека. - Санкт-Петербург, 2004.

6. Executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului: Broşură de informare. − Chişinău 2006.Donna Gomien7. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2006.Ursula Kilkelly 8. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 8 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2003.Elisabeth Lambert-Abdelgawad 9. Executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. − Chişinău, 2004. Monica Macovei 10. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2003.


Monica Macovei 11. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2003.Nuala Mole, Catarina Harby 12. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2003.Alastair Mowbray 13. Cases and materials on the European Convention on Human Rights. − Butterworths, 2001.Clare Ovey şi Robin C.A. White 14. European Convention on Human Rights. − Oxford, 2002.Louis-Edmond Petti, Emmanuel Decaux, Oierre-Henri Imbert 15. La Convention Europeene des Droits de L’homme. Commentaire article par article. − Paris, 1995.Karen Reid 16. A practitioner’s guide to the European Convention on Human Rights. − Sweet and Maxwell, 2004.Aisling Reidy 17. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Chişinău, 2003.Androne N. 18. Accesul persoanelor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Regia Autonomă Monitorul Oficial. − Bucureşti, 2001.Berger V. 19. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului. − Bucureşti, 1997.Cârnaţ T. 20. Protecţia juridică a drepturilor omului. − Chişinău, 2003.Cloşcă I., Suceava I. 21. Tratat de drepturile omului. − Europa Nova, Bucureşti, 1995.

22. Consiliul Europei: Fişe de informare privind drepturile omului. − Chişinău, 2006.23. Consiliul Europei, Drepturile Omului − Documente. − Editura Themis S.R.L., 1994.24. Convenţia europeană a Drepturilor Omului: GLOSAR de termeni juridici / Consiliul

Europei. Directoratul general pentru drepturile omului. − Chişinău, 2006.25. Dicţionar al Drepturilor Omului / Biroul de Informare al Consiliului Europei în

Moldova. − Chişinău, 2001.26. Drepturile omului. Documente adoptate de Organizaţii Internaţionale. −

Chişinău, 1995.Duţu M.27. Dreptul la Tăcere. Noţiune. Semnificaţii. − Editura Economica, Bucureşti. Elisabeth Lambert-Abdelgawad 28. Executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. − Tipografia Centrală, Chişinău, 2004 (Dosare cu privire la drepturile omului, nr.19).

29. Executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului: Broşură de informare. − Chişinău, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova, 2006.Gomien D. 30. Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. − Strasbourg, 2000.Gomien D.31. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. − Bir. de Inf. al Consiliului Europei, Chişinău, 2003.

32. Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului [3 vol] / Ediţie îngrijită de Monica Macovei. − Polirom, 2000, 2001, 2003.

175Partea I

33. Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă [3 vol]. − Biroul de Informare al Consiliului Europei, Chişinău, 2006. Jean-Francois Akandji-Kombe 34. Obligaţiuni pozitive în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului: Ghid pentru punerea în aplicare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului. − Chişinău, 2006 (Seria „Manuale privind drepturile omului”, nr.7).Lazăr C. 35. Drepturile omului. Culegere de documente internaţionale. − Cimişlia, 1996.

36. Libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie în Republica Moldova, Comitetul Helsinki pentru drepturile omului. − Universitas, Chişinău, 1999.Marcu V. 37. Mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului. − Sigma Plus, Deva, 1998.Potîngă A., Costachi Gh. 38. Asigurarea drepturilor omului în lume, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, Institutul de Filozofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. − Epigraf, Chişinău, 2003.Popescu C. L. 39. Drepturile de procedura în jurisprudenţa CEDO (2001-2002). − C.H. Beck, Bucureşti, 2003. Popescu C.L 40. Jurisprudenţa C.E.D.O. (1999-2002), − C.H. Beck, Bucureşti, 2003.Popescu C.L 41. Libertatea de Exprimare în Jurisprudenţa C.E.D.O (1999-2002).− C.H. Beck, Bucureşti, 2003.Sârcu D. 42. Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Condiţiile de admisibilitate. − Chişinău, 2001.

Pagini web

Organizaţia Naţiunilor Unite: www.un.org Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului: http://www.unhchr.ch/Curtea Internaţională de Justiţie: www.icj-cij.org Curtea Internaţională Penală: www.un.org/law/icc Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie: www.un.org/ictyConsiliul Europei: www.coe.int Curtea Europeană: http://www.echr.coe.int/echr Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene: http://www.curia.europa.eu/en/index.htm Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului: http://www.cidh.oas.org/DefaultE.htmBiroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova: http://bice.mdOrganizaţia obştească „Juriştii pentru Drepturile Omului”: http://www.lhr.md

drePt coMunitar

autori:

Sergiu Cebotari, magistru în drept

Iulian Rusu,magistru în drept

Partea II

179Partea II

tema 1. introducere. Fondarea JuridicĂ a uniunii euroPene. Scurt iStoric

obiective de referinţă:

determinarea scopurilor şi principiilor care au stat la baza integrării europene ͵în anii 1950;evidenţierea rolului Dreptului comunitar în sistemul de drept intern al statelor ͵membre;aprecierea motivelor care au dus la întreruperea procesului de integrare euro- ͵peană, motive cauzate de eşecul proiectului de Tratat Constituţional al Europei;analiza rolului Dreptului comunitar în diferite etape ale existenţei Comunităţii ͵Europene;argumentarea evoluţiei ideii de Europă Unită în perioada ce a urmat celui de-al ͵Doilea Război Mondial; analiza funcţiilor şi competenţelor principalelor instituţii din cadrul Comunităţii ͵Europene;estimarea diferenţelor dintre principalele instituţii ale Comunităţii şi alte ͵instituţii din Europa;aprecierea importanţei procedurilor de adoptare a actelor normative şi a ͵procesului de luare a deciziilor în Comunitatea Europeană;aprecierea logică a schimbării competenţei instituţiilor Comunităţii Europene o ͵dată cu schimbările produse în tratatul de la Roma;analiza sensului principiului subsidiarităţii în procesul de luare a deciziilor în cadrul ͵Comunităţii Europene, descrierea motivelor care duc la caracterul său dinamic;compararea conţinutului principiului proporţionalităţii aplicat în procesul de ͵luare a deciziilor în cadrul Comunităţii Europene cu cel al principiului subsidi-arităţii;evaluarea motivelor care stau la baza ipotezei deficitului democratic şi enunţarea ͵soluţiilor aplicabile pentru Comunitate şi statele membre.

Pornind de la necesitatea asigurării păcii şi securităţii pe teritoriul european, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a decis cooperarea în domeniul producerii şi comercializării oţelului şi a cărbunelui, iniţial între şase state europene. Această colaborare a început cu adoptarea unui plan de creare a unei instituţii supranaţionale şi de semnare a unui tratat între statele cointeresate. În perioada imediat următoare, a urmat constituirea unui spaţiu Economic Comun, precum şi semnarea unui Acord privind dezvoltarea energiei atomice. Astfel, şase state europene1 au lansat o cooperare comună prin semnarea:

Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) ͵cu scopul de a stabili o piaţă comună pentru oţel şi cărbune2.

1 Republica Franceză, Republica Federală Germană, Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Italiană şi Regatul Ţărilor de Jos.

2 Tratatul a fost semnat pe data de 18 aprilie 1951, la Paris. În vigoare de pe data de 25 iulie 1952. Ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.

180 drept comunitar

Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) bazat pe Piaţa ͵Economică Comună şi a Uniunii Vamale ce cuprinde cele patru libertăţi de liberă circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a capitalului3.Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) altfel ͵EURATOM4.

Încă de la primele etape, din cauza universalităţii acestuia, tratatul CEE (TCEE) a înregistrat un oarecare succes în reglementarea relaţiilor comerciale precum şi o creştere economică a statelor membre ale acestuia. Conform descrierii din preambul, documentul îşi propune reglementarea armonioasă şi durabilă a activităţilor economice prin crearea şi funcţionarea unei pieţe comune, inclusiv armonizarea treptată a politicilor comerciale ale statelor membre. În context, cele patru libertăţi prevăzute în TCEE, ce permit crearea unei pieţe economice comune, prevăd acte comunitare ce trebuie armonizate de către statele membre, precum şi modificarea Legislaţiei interne a acestora. Evident, procesul s-a confruntat cu mari obstacole de natură administrativă5 între statele membre. Acestea au dus la elaborarea unei Cărţi Albe (în anul 1985), care cuprindea obiectivele şi măsurile necesare pentru crearea unei pieţe unice pînă în anul 1992. Semnarea Actului Unic European (AUE)6, care a intrat în vigoare în 1987, a introdus reformele administrative necesare realizării acestor obiective.

Într-o perioadă cînd se părea că Europa îşi pierde din dinamism, prin Actul Unic European a fost formalizată Cooperarea Politică Europeană (CPE)7. Declaraţiile privind necesitatea unei uniuni politice se regăsesc şi în preambulul AUE, care reaminteşte intenţia Comunităţii Europene şi a CPE de a acţiona ferm în direcţia creării unei Uniuni Politice Europene.

Ca răspuns la evoluţiile situaţiei politice, oportunităţilor şi provocărilor economice în spaţiul European sînt semnate tratatele de la Maastricht8 şi Amsterdam9. Tratatul de la Maastricht a condus la formarea Uniunii Europene şi structurarea acesteia în trei piloni (CEE, PESC, Cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne). În cadrul primului pilon sînt aduse schimbări esenţiale prin crearea Cetăţeniei Uniunii10

3 Tratatul a fost semnat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale pentru Piaţă Comună şi Euratom, pe data de 25 martie 1957 la Roma. În vigoare de la data de 1 ianuarie 1958.

4 Tratatul a fost semnat pe data de 25 martie 1957, în vigoare de la 1 ianuarie 1958.5 La începutul anului 1980 exista un număr extraordinar de mare de nemulţumiri între membrii

Comunităţii Europene. Antreprenorii marilor afacerilor precum şi politicienii erau dornici să armonizeze legislaţiile între statele lor şi să soluţioneze neconcordanţele politicilor economice. Astfel a fost creată o comisie care a analizat măsura în care ar fi posibilă crearea unei pieţe comune în Europa, care să propună, de asemenea, măsuri concrete pentru a atinge acest obiectiv. Propunerea comisiei a fost materializată prin Actul Unic European.

6 Semnat pe data de 17 februarie la Luxemburg şi pe data de 28 februarie la Haga, în anul 1986.7 Cooperarea Politică Europeană a fost introdusă formal prin AUE ca răspuns la raportul Davignon.

Practic, CPE a implementat conţinut Planului Fouchet ce a eşuat încă la începutul anului 1960. Obiectivele CPE urmăreau să permită SM să se consulte în ce priveşte politica externă. CPE a fost urmat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) ce a constituit pilonul II în cadrul structurii UE.

8 Tratatul de Maastricht, denumit şi Tratatul Uniunii Europene, a fost semnat pe data de 7 februarie 1992 la Maastricht, şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1993.

9 Tratatul de la Amsterdam a fost semnat pe data de 2 octombrie 1997, în vigoare de la data de 1 mai 1999.10 Articolul 8 din Tratatul de la Maastricht.

181Partea II

Europene precum şi prin instalarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM)11. Tratatul de la Amsterdam a confirmat obiectivul Uniunii Europene de a crea

o zonă de securitate şi justiţie, continuînd astfel reformele administrative ale UE de extindere în Europa Centrală, de Est şi Sud-Est, efectuînd primii paşi în direcţia unei apărări colective, precum şi a lansării monedei unice în spaţiul euro. Acest document a adus multiple amendamente Tratatului Uniunii Europene, accentuînd cetăţenia şi drepturile indivizilor, promovînd democraţia, implicit prin suplimentarea competenţelor Parlamentului European. Noţiunea de angajare capătă o nouă formă în articolele tratatului, se creează un spaţiu de libertăţi, securitate şi justiţie.

În scopul pregătirii instituţiilor Uniunii Europene, pentru admiterea celor zece noi state membre, a fost necesară realizarea modificărilor în tratatul CEE, TUE, precum şi a altor acte conexe. Aceste amendamente au fost introduse prin Tratatul de la Nisa12, care a ajuns la un compromis privind componenţa şi mărimea instituţiilor UE după anul 200413, după care a fost reorganizată puterea în spaţiul european.

În evoluţiile descrise s-a evidenţiat necesitatea unificării tuturor tratatelor în- tr-un singur text. Se impunea, de asemenea, clarificarea şi divizarea competenţelor UE, de simplificare a procedurilor de luare a deciziilor pentru asigurarea deplinei democraţii, transparenţei şi eficienţei în spaţiul UE14. Toate acestea s-au constituit în Convenţia Europeană care a iniţiat un nou capitol în istoria Uniunii. Tratatul de instituire a Constituţiei Europene a fost semnat în noiembrie 2004. Aceasta urma să fie ratificată de statele membre în următorii doi ani, în conformitate cu cerinţele lor constituţionale.

Structura Uniunii Europene Uniunea Europeană din zilele noastre a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht

din 1992, care a introdus o nouă structură pentru UE, instalînd sistemul celor trei piloni. Acest sistem combină într-un singur cadru cooperarea internaţională şi regională pentru Comunităţile Europene (CE), Politică Externă şi de Securitate Comună

11 UEM va fi realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht şi anume: prima etapa la 1 iulie 1990, odată cu libertatea de circulaţie a capitalurilor în marele spaţiu european; a doua etapă a început la 1 ianuarie 1997 şi are drept scop coordonarea politicilor economice a SM pentru a atinge criteriile de convergenţă; a treia etapă începe la 1 ianuarie 1997 cînd trebuie să fie creată Banca Centrală Europeană, care va fixa rata de schimb şi va introduce moneda unică.

12 Tratatul a fost semnat la data de 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2003.13 Momentul Nisa aduce cu sine şi o modificare a „Declaraţiei privind sistemul majorităţii calificate şi

numărului de voturi al minorităţii de blocaj într-o Europă extinsă”. Astfel, pînă la 1 ianuarie 2005, procedura majorităţii calificate va evolua în raport cu ritmul aderării, avînd ca limită inferioară un procent mai mic decît cel actual (71,26%), iar ca limită superioară - procentul de 73,4%. O dată cu aderarea actualelor state candidate, minoritatea de blocaj va ajunge la 91. Aşadar, într-o Uniune Europeană formată din 27 de state, ca să fie adoptată o decizie va trebui să obţină 258 de voturi din 345.

14 Declaraţia de la Laeken, din decembrie 2001, a identificat provocările şi reformele pentru o Europă modernizată. Astfel, s-a adoptat Convenţia Europeană care a avut ca obiectiv considerarea celor mai importante probleme legate de viitorul Uniunii Europene. Consiliul European l-a desemnat pe Giscard d’Estaing ca preşedinte al Convenţiei.

182 drept comunitar

(PESC) şi Cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Uniunea Europeană, fondată prin TUE, nu are o personalitate juridică proprie15, dar apare ca o entitate „eterogenă” care cuprinde, pe de o parte, cele trei Comunităţi (fiecare păstrîndu-şi propria personalitate juridică), iar pe de alta - Politica Externă şi de Securitate Comună, precum şi cooperarea în domeniile Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală, care constituie împreună cei trei piloni ai construcţiei europene.

Primul Pilon • al Comunităţilor Europene: include cele trei Tratate constitutive ale Comunităţii. Din anul 2002, cînd TCECO ͵şi-a încetat acţiunea, acest pilon este alcătuit doar din CEE16 şi CEEA şi este caracterizat de poziţia dominantă a instituţiilor supranaţionale17, de revizuirile juridice efectuate de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), precum şi de procedurile formale de adoptare a deciziilor reglementate de un număr considerabil de reguli de procedură. Statele Membre au cedat în favoarea Comunităţii un număr mare de competenţe; astfel, aceasta le reprezintă ca parte contractoare la semnarea acordurilor internaţionale. Obiectivul principal constituie realizarea unei pieţe comune şi, în continuare, a unei uniuni economice şi monetare, fiind astfel responsabil de o serie de alte domenii politice: cetăţenia europeană, dezvoltarea economică, educaţia, cultura, protecţia consumatorilor, protecţia socială, cercetarea şi tehnologiile moderne, sănătatea ş.a.

Al doilea Pilon – Politica Externă şi de Securitate Comună: •vine să înlocuiască Cooperarea Politică Europeană (CPE) şi este stabilit juridic ͵în titlul V al Tratatului de la Maastricht, în scopul coordonării şi înţelegerii aspectelor de politică şi securitate externă. Cooperarea în cadrul PESC este pur interguvernamentală, cu sarcini pe termen lung de planificare a unei politici comune în domeniul apărării, care la un moment dat ar putea să creeze o forţă de apărare comună. Politica de securitate comună nu afectează caracterul specific al unor state membre şi nu prezintă un obstacol pentru cooperarea a două sau mai multe state în cadrul NATO. Alianţa acestora, însă, nu trebuie să contravină PESC. Pilonul PESC este calificat şi prin propriile instrumente legale, inclusiv acţiuni şi poziţii comune ale Consiliului şi care sînt adoptate prin vot unanim de către Consiliul Uniunii Europene. Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, pe lîngă faptul că Uniunea dispune de un nou instrument – numit strategie comună (noul Articol 12) – este introdus un nou post de „Înalt Reprezentant pentru PESC” (Javier Solana) care, în sfîrşit, după o evoluţie de douăzeci de ani, conturează imaginea politicii externe a UE.

15 UE nu are (încă) personalitatea juridică ce i-ar permite, de exemplu, să încheie acorduri cu state exterioare. Totuşi, în realitate, doctrina recunoaşte în general Uniunii această personalitate, din moment ce aceasta a încheiat deja acorduri cu terţe state. UE posedă o serie de instituţii cărora statele membre le-au transferat o parte din competenţele lor.

16 O dată cu constituirea Uniunii Europene (UE) s-a schimbat şi denumirea CEE din „Comunitatea Economică Europeană”, în „Comunitatea Europeană”, urmînd ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”.

17 Acest caracter supranaţional se găseşte în mare parte în puterile executive ale Comisiei Europene şi în puterile legislative ale Parlamentului European din aşa numita perioadă de post-Maastricht şi post-Amsterdam.

183Partea II

Pe parcursul anilor 1999-2001 s-a pus un accent deosebit pe formarea politicii de securitate şi apărare a UE. Astfel, prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa s-a instituit în cadrul PESC, Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). Această inovaţie aduce schimbări în structura şi politicile UE. Comitetul politic din cadrul PESC îşi modifică denumirea în Comitetul Politic şi de Securitate (CPS), care primeşte recomandări de la noul-creat Comitet Militar al Uniunii Europene (CMUE)18, Statul Major (SMUE)19 şi Comitetul pentru Aspecte Civile ale Administrării Situaţiilor de Criză20. Funcţia analitică a structurii este efectuată de CPS, care monitorizează situaţia externă, pregăteşte şi controlează implementarea recomandărilor ce stau la baza deciziilor luate de Consiliul Miniştrilor de Externe.

Al treilea Pilon – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne: •o reuşită stabilită prin capitolul VI din Tratatul de la Maastricht, care aduce sub ͵o umbrelă Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (CJAI).

În cadrul acestui pilon predomină, de asemenea, caracterul interguvernamental de cooperare. Iniţial, CJAI a fost abilitat cu reglementarea unui număr considerabil de domenii, în particular azilul şi imigraţia, combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, cooperarea în domeniul vamal, la nivel de justiţie – în probleme de drept civil şi penal. Cu toate acestea, în procesul de aplicare a reglementărilor pilonului CJAI, de-a lungul anilor ce au urmat a apărut un număr mare de deficienţe cauzate de poziţiile diferite ale statelor membre. Astfel, au urmat corectări extensive aduse de Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, care au manifestat o tendinţă evidentă în direcţia de supranaţionalizare, prin transferarea unui număr din atribuţii din cadrul pilonului CJAI, în cel al CEE, precum şi prin modificarea procedurii de luare a deciziilor: de la „unanimitate”, la „vot majoritar”, cu participarea Parlamentului European. Prin urmare, domeniile imigraţiei şi azilului, vizelor şi ale altor politici ce ţin de libera circulaţie a persoanelor, au fost inserate în capitolul IV al Tratatului CEE (pilonul I), pe cînd pilonul CJAI rămîne să reglementeze la nivel interguvernamental politicile privind Cooperarea în domeniul Poliţiei şi Judiciar în materie Penală21.

La nivel instituţional, structurile create pentru acest pilon sînt Poliţia Europeană (Europol), care are rol de coordonare şi colectare a informaţiilor, Eurojust-ul - organism european destinat îmbunătăţirii cooperării judiciare şi Academia Europeană de Poliţie (EPA) ce intermediază cooperarea academiilor de formare naţionale.

18 CMUE reprezintă forul superior al Consiliului şi este însărcinat cu totalitatea afacerilor militare ale UE. Este alcătuit din şefii de state membre ale UE şi este prezidat de un amiral cu patru stele, numit de Consiliu, pe un termen de patru ani.

19 SMUE îndeplineşte anumite funcţii de legătură cu statele majore naţionale şi cu NATO, efectuează analize şi planificări în vederea îndeplinirii misiunilor de tip Petersberg (misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi de soluţionare a crizelor).

20 Acest comitet funcţionează din anul 2000 ca o instituţie civilă în baza noului concept de securitate, avînd drept sarcină prevenirea crizelor, prin înaintarea CPS-ului planurilor de soluţionare a crizelor prin mijloace civile.

21 În urma modificărilor aduse tratatului de la Maastricht, de Amsterdam şi Nisa, pilonul III este intitulat şi Cooperare Poliţienească şi Judiciară în materie Penală.

184 drept comunitar

Instituţii Comunitare şi CompetenţeÎn baza prevederilor Tratatului CE, instituţiile Comunitare menite să îndeplinească

obiectivele comunităţii sînt Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea de Conturi. Expres, în acelaşi articol22 este menţionat faptul că toate instituţiile trebuie să acţioneze doar în limitele stabilite de prezentul Tratat. Stabilirea atribuţiilor instituţiilor Comunităţii diferă de la modele clasice de organizare în statele moderne; astfel, Consiliul împreună cu Parlamentul constituie puterea legislativă, Comisia – puterea executivă, iar în anumite cazuri puterea legislativă este exercitată şi de Curtea judecătorească. La această etapă se observă clar că intenţiile fondatorilor erau diferite de cele de creare a unui mecanism comparat cu statul. Sistemul existent este criticat ca fiind extrem de birocratic, tehnocratic si ineficient, deoarece, iniţial, aceste instituţii aveau sarcina să creeze doar Comunitatea Economică şi la acel moment nimeni nu realiza perspectivele acestei cooperări. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că este vorba de o inactivitate a Comunităţii,faţă de problemele instituţionale cu care se confruntă. Fiecare Tratat ce venea să modifice TCE, aducea ceva nou în sistemul de guvernare a Comunităţii, în timp ce numărul de membri ai Comunităţii creştea, toate generînd în ansamblu necesitatea reformării.

În acelaşi articol din Tratat sînt amintite încă două instituţii ce trebuie să asiste Consiliul şi Comisia în activitatea desfăşurată: Comitetele Economic şi Social şi al Regiunilor, ambele avînd funcţii consultative. Nu toate instituţiile existente astăzi în structura Comunităţii sînt oglindite în prevederile Tratatului (de exemplu: Oficiul pentru Armonizarea Pieţei Interne sau Oficiul de Evaluarea a produselor Medicale)23. De regulă, aceste agenţii nu au puteri coercitive, dar joacă un rol important în colectarea şi acordarea informaţiilor.

Înainte de a trece la studierea detaliată a structurii, componenţei şi competenţelor instituţiilor Comunitare, se impune sublinierea caracterului supranaţional al acestora, în raport cu cel interguvernamental. Competenţele investite în instituţiile Comunităţii sînt (de iure şi de facto) părţi componente ale suveranităţii statelor membre, care din momentul cedării acestora nu mai au puterea de a decide individual asupra lor.

Datorită naturii instituţiilor Comunitare, nu există prevederi concrete ce ar distinge rolul fiecărei instituţii în procesul decizional al Comunităţii. Unele competenţe comune sînt menţionate în art.249 TCEE, care stipulează că Parlamentul, alături de Consiliu, precum şi tandemul Consiliu-Comisie, trebuie să adopte regulamente şi să emită directive, să ia decizii, recomandări şi opinii. Din cauza acestor prevederi generale, instituţiile aleg de sine stătător ce fel de act vor adopta pentru a implementa o politică la nivel Comunitar. În acest context, anumite articole din Tratat prevăd expres prin ce tip de act trebuie să fie întreprinsă acţiunea de către instituţia Comunitară 24.

22 Art.7 din TCE.23 R. Dehousse. Regulation by Networks in the European Community: the Role of Agencies.24 Art.89 TCE, în baza căruia Consiliul, ce acţionează prin majoritatea calificată, la iniţiativa Comisiei,

adoptă regulamente pentru aplicarea art.87 şi 88 TCE.

185Partea II

Parlamentul EuropeanEvoluţia Parlamentului European poate spune multe despre dezvoltarea în general

a Comunităţii. Începînd doar ca instituţie consultativă, Parlamentul European devine în 50 de ani un organ tradiţional legislativ. Din 1979, Parlamentul European este compus din deputaţi aleşi prin vot direct. În baza art.189 TCE, după modificările aduse de Tratatul de la Nisa25, Parlamentul European nu poate avea mai mult de 732 de membri26. În baza art.197 TCE, membrii parlamentului aleg preşedintele, care are atribuţii formale de a coordona activităţile şi prezida şedinţele, precum şi de a reprezenta Parlamentul în relaţii externe. O atribuţie importantă a preşedintelui este semnarea în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional. O dată cu selectarea preşedintelui, sînt aleşi încă paisprezece vicepreşedinţi27, care în marea majoritate îndeplinesc atribuţii de asistare a preşedintelui Parlamentului.

Parlamentul European are trei atribuţii principale:Legislativă ͵ , prin care alături de Consiliu, prin intermediul mai multor proceduri (consultării, codeciziei, acordului, cooperării) examinează şi modifică drafturile legislative propuse spre adoptare.Bugetară, ͵ prin care în fiecare an, în luna decembrie, Parlamentul European adoptă bugetul Comunităţii. În continuare, prin cooperare cu Consiliul, verifică implementarea acestuia de către Comisie28.Supravegherea executivului, ͵ prin care Parlamentul verifică activitatea Comisiei, cu dreptul de a solicita explicaţii, aplicarea moţiunii de cenzură privind activitatea acesteia şi aprobarea numirii membrilor. Tratatul de la Maastricht29 a adăugat noi competenţe Parlamentului pentru protecţia şi mai amplă a cetăţenilor UE, prin care se pot institui Comisii de Anchetă care investighează încălcările sau contravenţiile administraţiei în implementarea Legislaţiei comunitare.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) Este catalogată ca fiind cea mai importantă instituţie comunitară. Pe lîngă o

serie de proceduri şi atribuţii vaste, întruneşte necesitatea cooperării diplomatice şi colegiale privind protecţia şi promovarea intereselor naţionale a membrilor care îl compun. Sediul Consiliului este la Bruxelles. În baza art.203, TCE este format din reprezentanţi la nivel de membri ai guvernelor Statelor comunitare, autorizaţi să

25 Divizarea locurilor în Parlamentul European s-a efectuat cu probleme, în anumite cazuri a fost încălcat şi principiul echităţii şi democraţiei (spre exemplu, în cazul Republicii Cehia şi Ungariei, care au primit locuri mai puţine decît li se cuvin).

26 Art.190(2) TCE enumeră numărul de reprezentaţi în Parlamentul European din fiecare stat membru. Parlamentarii sînt aleşi pe o perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, în numele a 492 de milioane de cetăţeni. Numărul parlamentarilor unui stat este direct proporţional cu numărul populaţiei acelui stat.

27 Regulamentul de Organizare a Parlamentului European, punctul 19. 28 Din punct de vedere al puterii de decizie asupra alocării banilor din bugetul Comunitar, Parlamentul

poate decide asupra „cheltuielilor neobligatorii”, care de obicei ţin de domeniul social şi politica regională, cercetare, ajutoare umanitare şi programe pentru refugiaţi.

29 Art.193 TCE.

186 drept comunitar

adopte decizii obligatorii pentru statul pe care îl reprezintă. Spre deosebire de Comisie, Consiliul nu are o componenţă stabilă. În funcţie de tematica discutată în Consiliu participă miniştri de profil din cadrul guvernelor statelor membre. Cei mai importanţi reprezentanţi ai guvernului în Consiliu sînt miniştrii de afaceri externe, acest Consiliu fiind denumit Consiliul de Afaceri Generale, care are cele mai multe şedinţe în decursul anului, în comparaţie cu celelalte Consilii. O importanţă majoră, în special după implementarea Politicii Europene Economice şi Monetare, revine şi Consiliului Economiei şi Finanţelor (ECOFIN), compus din miniştrii economiei şi finanţelor statelor membre.

Preşedinţia Consiliului este reglementată de art.204 TCE, care a instituit un sistem de rotaţie între statele membre, cu o durată de preşedinţie de 6 luni. În funcţia de preşedinte al prezidiului este numit ministrul de externe al statului membru care deţine preşedinţia.

După cum s-a menţionat, din punct de vedere funcţional, Consiliul este cel mai important organ legislativ al Comunităţii, care adoptă acte legislative, la propunerea Comisiei. La nivel lucrativ, în baza art.207 TCE Consiliul este ajutat de COREPER, alcătuit din reprezentanţii permanenţi, delegaţi de statele membre la Bruxelles. La rîndul său, COREPER este divizat în COREPER I – compus din vice-reprezentanţii permanenţi cu atribuţii tehnice şi economice, şi COREPER II – compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadorii statelor membre) cu atribuţii politice. Toate şedinţele Consiliului sînt organizate de COREPER şi, de regulă, aspectele asupra cărora s-a convenit pozitiv în acest grup sînt direct aprobate de Consiliu, fără a mai fi discutate. În cazul în care aspectele aflate în discuţie nu sînt soluţionate în cadrul COREPER, acestea sînt inserate în agenda şedinţei Consiliului, care trebuie să ajungă la un numitor comun cu privire la problema în cauză.

Consiliul nu este limitat în competenţele sale legislative. În acelaşi timp, poate conferi Comisiei puterea de a implementa Legislaţia adoptată30, prin adoptarea regulamentelor sau deciziilor.

În cadrul Consiliului există trei proceduri de votare; i) prin unanimitate; ii) prin majoritate simplă şi prin iii) majoritate calificată. Tratatul prevede că în cazul în care procedura prin care trebuie să se efectueze votarea nu este stipulată expres, Consiliul votează cu majoritatea membrilor săi, adică prin majoritate simplă. Procedura de vot prin majoritate calificată este cea mai răspîndită şi de obicei este prevăzută expres în articolele din Tratat clar prestabilite în art.205(2) TCE: fiecărui stat membru îi este alocat un număr de voturi proporţional cu numărul populaţiei ţării.

Procedurile de vot menţionate mai sus sînt aplicate în cadrul pilonului I al Uniunii Europene. În cadrul pilonului II şi, respectiv, III, Consiliul reprezintă comunitatea în domeniile de politică externă şi securitate comună, de obicei după obiective general definite la şedinţele Consiliului European31.

30 Art.202 TCE.31 A se vedea mai jos diferenţa dintre Consiliul de miniştri şi Consiliul European.

187Partea II

Se recomandă investigarea problemelor de funcţionare a Consiliului care, conform mai multor critici, se înscriu la capitolul ineficienţă şi lipsă de productivitate. Se subliniază deseori necesitatea reformării acestei instituţii după extinderea Uniunii Europene la 27 de membri32, deoarece o propunere a Comisiei necesită minimum o examinare de 16 luni pînă la adoptarea unei decizii finale de către Consiliu. Bineînţeles, s-au depus multe eforturi pentru depăşirea acestor deficienţe, fiind iniţiate recomandări concrete33 pentru reducerea numărului „formaţiunilor” Consiliului la cel mult cincisprezece şi sporirea rolului de coordonare a Consiliului de Afaceri Generale34.

Consiliul European Consiliul European este o „instituţie” distinctă faţă de Consiliul de Miniştri sau

Consiliul Uniunii Europene. Baza formală a Consiliului European a fost pusă la Summit-ul de la Paris din 1974, care ulterior a fost codificată în art.2 din Actul Unic European şi mai tîrziu în art.4 din Tratatul de la Maastricht35.

Rolul acestei instituţii este apreciat drept foarte înalt36, în special în procesele politice ale UE. Consiliul European este compus din şefii statelor membre şi se întruneşte cel puţin de două ori pe an pentru a stabili obiectivele generale de dezvoltare a Comunităţii.

Consiliul European joacă deja un rol important în procesul de integrare europeană, fiind prima sursă a unor decizii istorice, concluziile adoptate de Preşedinţie devenind „biblii” pentru viitoarele acţiuni ale Comunităţii37. Astfel, scopul şi funcţiile Consiliului European sînt mai mult politice şi de luare a deciziilor la nivel înalt, decît legislative, cu toate că de facto nu are personalitatea unei instituţii Comunitare, conform prevederilor Tratatului CE.

Comisia Uniunii Europene Este instituţia caracterizată drept cea mai supranaţională vis-a-vis de celelalte

instituţii ale Comunităţii. Este un organ permanent, compus din delegaţi propuşi de statele membre, pentru un mandat de cinci ani, prezidat de un preşedinte38 ales la propunerea Consiliului, cu majoritate calificată şi aprobat de Parlament.39 Consiliul împreună cu noul preşedinte elaborează lista membrilor comisiei, care se întocmeşte 32 Părerea Parlamentului European, adoptată în Raportul Bourlange din 1999.33 Constitutional Law of the EU, Sionaidh Dougls – Scott, 2002, pag. 83-84. 34 Pentru mai multe măsuri a se vedea http://ue.eu.int/en/info/main8.html.35 Consiliul European nu are statut oficial, conform art.7 TCEE, de instituţie a Comunităţii Europene.36 Descris de Craig and de Burca, Consiliul European este „satisfacerea necesităţii de a avea atenţia unei

autorităţi de cel mai înalt nivel”, Craig and de Burca, EU law, Oxford, 2002. 37 Petersen and Bomberg, op.cit.38 Rolul Preşedintelui Comisiei a devenit foarte important o dată cu modificările introduse de Tratatul

de la Nisa. Activitatea Comisiei depinde foarte mult de personalitatea Comisarului, unii fiind mai dinamici (Delors, Monett), alţii mai lenţi şi mai prudenţi.

39 Art.214 TCE prevede că Preşedintele Comisiei este ales la propunerea Consiliului ce se întruneşte în componenţa de Şefi de stat sau Şefi de Guvern ai statelor membre votînd prin majoritate calificată, cu acceptarea candidaturii de către Parlamentul European.

188 drept comunitar

în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Lista finală este nominal discutată şi fiecare membru în parte este aprobat de Parlament.

Competenţele Comisiei prevăd iniţierea şi aplicarea politicilor şi Legislaţiei comunitare. Este unica instituţie ce deţine dreptul de iniţiativă asupra elaborării politicilor, începînd cu adoptarea unor măsuri generale precum Cărţile Albe şi ajungînd la propuneri legislative concrete şi are loc în cooperare cu toate organismele comunitare şi guvernele statelor membre. În acelaşi timp, Comisia are şi un rol activ procesual în supravegherea elaborării bugetului Comunităţii şi aplicării corecte a prevederilor Tratatelor.

Pentru efectuarea sarcinilor stabilite de Tratat, Comisia este divizată în Directorate Generale, fiecare fiind responsabil de un sector specific, în număr total de 3640. Directoratele Generale sînt create analogic politicilor Comunitare; fiecare politică în parte beneficiază astfel de coordonare din partea unei mici subinstituţii a Comisiei. Fiecărui preşedinte al Comisiei (aşa numiţii „comisari”), îi este atribuit un portofoliu, nu doar responsabilitatea de coordonare a unui Directorat General. Portofoliul respectiv vizează activitatea mai multor Directorate Generale şi servicii specializate ale Comisiei.

În pofida menţinerii relaţiilor cu statele membre care i-au desemnat, conform art.213 TCEE, comisarii sînt obligaţi să nu exercite activităţi de influenţă şi instrucţiuni din partea statului din care provin. Principiile care guvernează mandatul unui comisar european sînt transparenţa şi imparţialitatea. Un alt criteriu ce domină metodele de conlucrare în cadrul Comisiei constă în principiul de colegialitate care presupune că toate deciziile trebuie să fie adoptate în spirit colegial, în cadrul şedinţelor: nici un comisar nu trebuie să manifeste prea multă independenţă în procesul de luare a unor astfel de decizii41.

Procedura de bază pentru luarea deciziilor în cadrul Comisiei este votul majoritar al comisarilor42. Numărul total de comisari este de 27, inclusiv reprezentanţii României şi Bulgariei, state care au aderat la UE în ianuarie 2007. Cu toate acestea, regulamentul de funcţionare a Comisiei prevede şi posibilitatea de delegare şi împuternicire pentru adoptarea deciziilor43.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este unica instituţie judiciară a

Comunităţii. Este compusă din trei curţi: i) Curtea de Justiţie (CEJ); ii) Tribunalul de Primă Instanţă; iii) Tribunalul pentru Serviciul Public. Desigur, sarcina principală a acestor instituţii este de a examina legalitatea măsurilor Comunitare şi de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a Legislaţiei comunitare.40 Directoratele Generale sînt organizate în baza politicilor urmate de Comunitate, cum ar fi spre

exemplu unul dintre cele mai populare directorate - DG Concurenţă, care este responsabil de aplicarea Legislaţiei comunitare în domeniul concurenţei.

41 Art.217 TCE. 42 Art.219 TCE.43 Art.11(1) Regulamentul de funcţionare a Comisiei. Cazul 5/85 AKZO vs. Commission (1986) ECR.

189Partea II

Curtea este alcătuită din douăzeci şi cinci de judecători, opt avocaţi generali numiţi de către statele membre pentru o perioadă de şase ani: după expirarea mandatului, acesta poate fi reînnoit. Pe lîngă curte funcţionează Registrul, care este organul de secretariat şi management al departamentelor de sub autoritatea Preşedintelui Curţii.

Curtea se poate întruni în componenţă deplină în Camera Mare de treisprezece judecători44 sau în Camere de trei sau cinci judecători. Se poate întruni în componenţă deplină şi în cazurile în care un stat membru sau o instituţie se află în litigiu şi este solicitat expres acest lucru. Celelalte episoade sînt audiate de către camerele de trei şi cinci judecători. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sînt aleşi pe o perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători - pe o perioadă de un an.

Prin activitatea sa, Curtea a dezvoltat foarte mult Legislaţia comunitară, a stabilit şi a implementat principiile de bază ce reglementează Comunitatea, a protejat şi a promovat respectarea prevederilor Tratatelor şi Legislaţiei comunitare. Prin jurisprudenţa sa, Curtea a identificat obligaţiunea curţilor naţionale şi a administraţiilor de a aplica Legislaţia comunitară în toate sferele de competenţă şi de a proteja drepturile subiecţilor Dreptului comunitar. Astfel, au fost dezvoltate principii precum efectul direct al Legislaţiei comunitare, alături de cel al supremaţiei Legislaţiei comunitare.

Jurisdicţia CEJ este prevăzută de către Tratatul CEE cu următoarele acţiuni:Procedura Referinţelor Preliminare ͵ 45, în baza cărora Curtea comunică cu toate instituţiile, instanţele naţionale care aplică Dreptul comunitar. Această procedură urmăreşte asigurarea aplicării uniforme a Legislaţiei comunitare de către toate statele membre. Astfel, în cazul în care, în soluţionarea unui litigiu, curţile naţionale au nevoie46 de interpretarea Legislaţiei comunitare, pot adresa o referinţă la Curte.Procedura de chemare în judecată a unui stat membru ͵ 47 care nu şi-a onorat obligaţiunile conform prevederilor Tratatelor. Poate fi iniţiată de Comisie sau de un alt stat membru48, în cazul în care un alt stat nu îşi îndeplineşte obligaţiunile asumate în baza Tratatului. Dacă statul membru este găsit vinovat şi nu revine asupra încălcărilor evidenţiate, Curtea îl poate sancţiona dur, prin aplicarea unor amenzi costisitoare49.

44 Curtea se întruneşte în componenţă deplină doar în situaţii expres prevăzute de regulamentul de organizare a Curţii, ca exemplul în cazul de decidere asupra demiterii unui comisar al Comisiei.

45 Art.234 TCE.46 Conform art.234 par.3 TCE, adresarea unei referinţe preliminare nu este întotdeauna un drept dar şi

anumite cazuri obligaţiune, spre exemplu cînd cazul este în instanţa superioară care după judecarea va emite o decizie definitivă şi irevocabilă.

47 Art.226 TCE, în combinaţie cu art.227 şi 228 TCE.48 Pentru această procedură baza juridică este art.227 TCE.49 Art.228 TCE. Exemplu: cînd Republica Elenă a încălcat prevederile Tratatului Cazul C 387/97 Comisia

vs. Grecia ) şi a fost găsită vinovată pentru acest fapt, a fost obligată să plătească o amendă de 24.600 euro pe zi pînă la implementarea prevederii în cauză.

190 drept comunitar

Procedura de contestare a legalităţii Actelor comunitare (Procedura de ͵Anulare)50 prevede dreptul Curţii de a revizui legalitatea actelor adoptate de Consiliu, Comisie, Parlament sau Banca Europeană, la cererea unui stat membru sau, în cazul cînd actul are caracter direct şi individual, la cererea persoanelor fizice51 sau juridice din statele membre.Procedura de examinare a apelurilor adresate hotărîrilor emise de Tribunalul ͵de Primă Instanţă. În situaţii excepţionale, Curtea poate revizui hotărîrile adoptate cu privire ͵la apelurile examinate de Tribunalul de Primă Instanţă a deciziilor emise de Tribunalul Serviciului Public.

Curtea de Conturi (Curtea de Auditori)Este a cincea instituţie oficială de audit a Comunităţii, prevăzută în art.7 al TCE, fiind

alcătuită din reprezentanţi calificaţi ai statelor membre, aleşi după criterii speciale de activitate în statele membre, instituţii de audit extern. Termenul mandatului este de şase ani, cu posibilitatea de a fi extins.

Principalele atribuţii ale Curţii de Conturi constau în verificarea veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, inclusiv examinarea acestora, efectuate de instituţiile comunitare. Curtea stabileşte certitudinea primirii veniturilor, a cheltuielilor efectuate legitim şi regular, precum şi a integralităţii managementului financiar.

50 Art.230 TCEE.51 Problematica cazurilor de contestare a legalităţii Actelor comunitare de către persoanele fizice sau

juridice va fi discutată în cadrul temei nr.4.

191Partea II

tema 2. iZvoarele drePtului coMunitar


identificarea izvoarelor de Drept comunitar şi clasificarea principalelor tipuri ͵ale acestora, după importanţă şi valoare juridică;analiza importanţei sursei de competenţă conform căreia se adoptă un act ͵comunitar de nivel secundar şi stabilirea consecinţelor nerespectării acestei competenţe;estimarea mecanismelor de stabilire a sursei de competenţă pentru adoptarea ͵unui act comunitar de nivel secundar;compararea principalelor acte comunitare cu caracter de recomandare precum ͵şi aprecierea scopului acestor acte.

Sînt considerate izvoare ale Dreptului comunitar legislaţiile primară şi, respectiv, secundară, tratatele internaţionale la care Uniunea Europeană este parte, principiile generale recunoscute şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

La această temă ne vom concentra asupra Legislaţiei secundare şi jurisprudenţei Curţii, izvoare ce joacă un rol important în dezvoltarea Comunităţii. Tratatele originare ale Comunităţilor, enumerate mai sus52 şi care constituie Legislaţia primară, au fost semnate pentru o perioadă de timp nedeterminată cu excepţia Tratatului privind crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat pe data de 23 iulie 2002. Pe parcursul dezvoltării Comunităţii s-au impus inclusiv modificări ale Tratatelor de bază ale Comunităţii, ultimul exemplu fiind Tratatul de la Nisa, din 200453. Toate tratatele, amendamentele asupra acestora, precum şi protocoalele anexe sînt considerate legislaţie primară şi au un caracter obligatoriu pentru statele membre.

În conformitate cu prevederile art.249 TCEE, Legislaţia secundară a Dreptului comunitar constă din regulamente, directive, decizii, recomandări şi opinii emise de instituţiile Comunităţii. În Tratat nu este specificată o ierarhie a acestor acte, dar s-a evidenţiat în mod practic o anumită superioritate a regulamentelor asupra directivelor, sau vice-versa. Între regulamente, directive şi decizii există o anumită legătură, în multe cazuri observîndu-se faptul că ulterior adoptării unui regulament pot fi adoptate directive şi decizii, necesare implementării acestuia.

Tratatul CE reglementează în mod expres procedurile de adoptare a actelor Legislaţiei secundare şi instituţiile implicate în procesul de adoptare a acestora. Fiecare act al Legislaţiei secundare trebuie să fie bazat pe o anumită prevedere din Legislaţia primară sau cel puţin nu trebuie să fie în contradicţie cu aceasta. Articolele Tratatului nu prevăd întotdeauna tipul concret de acte ce vor fi adoptate pentru atingerea obiectivelor instituţiei Comunitare. Astfel, alegerea instrumentului juridic prin care va fi adoptată sau implementată o politică rămîne la discreţia instituţiei în cauză54.52 Tema nr.1, Introducere. Scurt istoric şi fondarea juridică a Uniunii Europene.53 Evoluţia Tratatelor Constitutive este descrisă în Tema nr.1.54 Exemplu: art.94 TCEE prevede: la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului şi a

Comitetului Economic şi Social, hotărînd în unanimitate, Consiliul adoptă directive.…

192 drept comunitar

Conform prevederilor art.254 TCE, regulamentele, directivele şi deciziile adoptate în conformitate cu prevederile art.251 TCE trebuie să fie semnate de Preşedintele Parlamentului European şi de Preşedintele Consiliului şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor. Regulamentele, directivele şi deciziile intră în vigoare la o dată menţionată expres de acestea sau în timp de 20 zile de la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităţilor.

RegulamentEste o normă juridică55 obligatorie pentru toate statele membre. Regulamentul

este o măsură de aplicare generală, valabilă pentru toate statele Comunităţii. Un regulament nu poate avea caracter individual care să se adreseze unei singure persoane sau unui grup concret de indivizi. Interpretarea Curţii este următoarea: „regulamentul fiind de un caracter normativ deosebit, nu este aplicabil unui grup identificabil de persoane dar mai degrabă unei categorii de persoane cuprinse abstract şi în întregime56”. Pentru fiecare regulă există şi excepţii, fiind menţionate cazurile speciale ale regulamentelor în domeniul agriculturii care în anumite cazuri se adresează şi afectează un grup foarte restrîns de subiecţi.

Regulamentele sînt direct aplicabile, noţiune dificil de interpretat de către comunitatea ştiinţifică europeană. Sensul cel mai răspîndit opinează că direct aplicabil înseamnă lipsa necesităţii transpunerii regulamentelor în Legislaţia statului membru prin adoptarea altor acte legislative naţionale. Curtea a interpretat această definiţie astfel: „aplicabilitatea directă nu trebuie compromisă prin măsuri naţionale”57. Există situaţii în care statele membre trebuie să-şi modifice Legislaţia internă în conformitate cu regulamentul. Acest fapt nu alterează, însă, aplicabilitatea directă, iar regulamentul există în Legislaţia internă independent de măsurile legislative naţionale. O altă obligaţiune în acest context ar fi ca statul membru să abroge orice măsură legislativă naţională ce contravine regulamentelor.

Directive Directivele diferă de regulamente din cel puţin două privinţe: i) nu sînt măsuri

de aplicare generală şi ii) sînt direct aplicabile doar în măsura rezultatelor urmărite, lăsînd astfel la discreţia statelor membre alegerea instrumentelor şi a metodelor.

Directivele pot fi adresate unui singur stat/state membru şi pentru a-şi atinge efectele prevăzute, ultimul/ultimele trebuie să le implementeze prin adoptarea unor măsuri legislative naţionale.

În baza art.254(3) TCE, directivele trebuie notificate persoanelor cărora le sînt adresate. Prin modificările aduse de Tratatul de la Maastricht, este obligatorie publicarea directivelor adresate tuturor statelor membre, precum şi a celor adoptate prin procedura de co-decizie. 55 Art.249 TCEE.56 Cazurile 16,17/62 „Confederation nationale des producteurs de fruits et legumes vs. Comission”

(1962) ECR 471.57 Cazul 93/71 Leonesio vs. Ministry of Agriculture (1972) ECR 287.

193Partea II

În jurisprudenţa Curţii, cazurile cele mai larg răspîndite sînt generate de neimplementarea sau implementarea necorespunzătoare a directivelor. În mod similar, directivele sînt atacate de indivizi care pretind despăgubiri în baza drepturilor promovate de acestea. Deşi pentru neimplementarea unei directive, nu este posibilă atacarea în instanţă a unui stat membru de către persoanele fizice sau juridice, au existat excepţii, cînd directivele prevedeau clar, precis şi necondiţionat drepturi pe care indivizii reuşeau să le revendice58.

Decizii Conform prevederilor art.249 TCE, există norme cu caracter obligatoriu şi individual,

adresate unei/unui grup de persoane. Pentru ca deciziile să devină obligatorii pentru adresaţi, acestea vor fi notificate prin publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene59. Decizia conţine prevederi specifice cu privire la rezultatele urmărite precum şi la metodele ce trebuie utilizate în acest sens.

După publicare, acestea devin obligatorii pentru întreg statul membru, pentru toate instituţiile de stat afiliate statului şi sistemului judecătoresc. Ca şi în cazul regulamentelor, instituţiile sînt obligate să se abţină de la aplicarea Legislaţiei naţionale ce contravine prevederilor deciziei60.

Adoptarea deciziilor rămîne la discreţia instituţiilor Comunitare. În baza art.202 TCE Consiliul poate conferi Comisiei dreptul de adoptare a deciziilor. Deciziile pot fi atacate de persoane fizice şi juridice, în baza art.230(4) TCE.

Recomandări şi opiniiSînt acte comunitare fără caracter obligatoriu. De obicei, recomandările şi opiniile

sînt utilizate pentru a aduce la cunoştinţa statelor membre necesitatea de a-şi modifica Legislaţia sau de a o alinia unui cadru propus de comun acord. Recomandările şi opiniile nu stabilesc drepturi pentru indivizi; astfel, nu pot fi atacate în instanţele naţionale de justiţie61.

Recomandările şi opiniile pot fi formulate de Consiliu sau de Comisie. Art.211 TCE prevede dreptul Comisiei de a formula recomandări în domeniile reglementate de Tratat. Jurisprudenţa curţii a extins acest drept al Comisiei, agreînd în mai multe cazuri posibilitatea de a emite recomandări şi opinii şi în sectoare neprevăzute în mod expres în Tratat, dar tind spre atingerea unor obiective ale Comunităţii.

Recomandările şi opiniile pot avea un caracter persuasiv62, în cazul în care sînt menţionate în hotărîrile Curţii. Astfel, instanţele naţionale se văd obligate să se conformeze acestora în interpretarea Dreptului comunitar63.

58 Cazul 41/74 Van Dyn vs. Home Office (1974) ECR 1337.59 Deciziile adoptate în baza art.251 TCE trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor.60 Principiul Supremaţiei Dreptului comunitar. Tema nr.3.61 Cazul C – 322/88 Grimaldi (1989) ECR 4407.62 Craig and de Burca, EU law, 2002, Oxford, pag.113.63 Cazul C – 322/88 Grimaldi (1989) ECR 4407.

194 drept comunitar

Alte acte comunitareÎn jurisprudenţa sa, Curtea a utilizat noţiunea de acte sui generis64. Această

categorie cuprinde toate actele comunitare, altele decît cele prevăzute în art.249 TCE, care au caracter obligatoriu şi stabilesc drepturi pentru indivizi. De obicei, astfel de acte au caracter administrativ intern, gen regulamente, reguli de procedură şi altele. Curtea s-a exprimat ferm în această privinţă în cazul Noordwijk Cement65, afirmînd că şi în cazul cînd forma actului nu e similară regulamentului, directivei sau deciziei, acesta oricum va putea fi contestat în baza art.230 TCE, pentru a fi anulat.

Actele Uniunii Europene emise în cadrul pilonului II şi III Sînt acte cu un caracter mai mult interguvernamental decît supranaţional, ca

în cazul celor emise în cadrul pilonului I. Tipurile şi procedurile acestor acte sînt reglementate prin Tratatul Uniunii Europene, în special în art.14 şi 15 TUE.

În contextul pilonului al doilea, al Cooperării în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Consiliul trebuie să adopte acţiuni comune, acestea avînd o destinaţie generală, cu referire la trasarea unor obiective generale de acţiune a Uniunii Europene. Statele membre sînt obligate să se conformeze acestora, în relaţiile cu alte state sau cu anumite instituţii internaţionale.

În cadrul pilonului al treilea, al Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare66, conform art.34 al TUE, prin vot unanim la iniţiativa Comisiei, Consiliul poate adopta poziţii comune, decizii-cadru şi convenţii. Ocazional, la nivelul pilonului al treilea au loc reuniuni ale reprezentanţilor statelor membre în Consiliu, unde pot fi adoptate anumite „decizii”, care însă nu se identifică cu deciziile conform art.34, ci mai degrabă rezoluţii care se referă direct la activităţile Comunităţii.

Conform art.46 TUE, competenţa Curţii de Justiţie de a judeca cazuri ce cad sub incidenţa prevederilor pilonului doi şi trei este foarte limitată. În jurisprudenţa Curţii au fost cazuri în care s-au adoptat decizii cu privire la valabilitatea unor acte adoptate în baza pilonului doi şi trei. Acest lucru a fost posibil deoarece domeniul reglementat de actul pilonului trei era reglementat şi protejat de pilonul unu. Astfel, Curtea s-a putut exprima asupra subiectului în cauză67.

Obligaţiunea de a argumenta actele comunitare adoptateConform prevederilor art.253 TCE, nu este suficientă doar publicarea actelor

comunitare, ci este obligatoriu ca ele să fie argumentate. În această categorie se înscriu regulamentele, directivele şi deciziile adoptate, urmînd ca în preambul să facă referinţă la propunerile sau opiniile care au considerat necesară adoptarea lor pentru îndeplinirea prevederilor Tratatului.

64 Cazul 22/70 ERTA Comisia vs. Consiliul (1971) ECR 263. 65 Cazul 8,11/66 Noordwijk Cement Accord (1967) ECR 75.66 În urma modificărilor aduse Tratatului de la Maastricht, de la Amsterdam şi Nisa, pilonul III este

redenumit Cooperare Poliţienească şi Judiciară în materie Penală.67 Cazul C- 176/03 Comisia vs. Consiliul (2005) ECR 7879.

195Partea II

Curtea a interpretat scopul şi obiectivul de a argumenta actele adoptate în felul următor: „cu scopul de a acorda părţilor dreptul de a-şi apăra drepturile, Curtea supraveghează ca, Comisia să îşi exercite atribuţiile în baza prevederilor din Tratat…”. Pentru atingerea acestor obiective este suficient ca deciziile adoptate de Comisie, să precizeze cauzele principale de lege şi de fapt care argumentează necesitatea adoptării de către Comisie a acestor decizii68.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea descrie gradul de precizie pe care ar trebui să îl întrunească argumentarea: „măsura în care argumentarea unei decizii este suficientă trebuie examinată prin prisma realităţilor şi circumstanţelor de timp disponibile pentru luarea unei decizii…”69, acestea fiind diferite de la caz la caz.

În ce priveşte argumentarea din punct de vedere juridic a actelor adoptate, Curtea a decis: „alegerea unei baze juridice pentru actele adoptate nu trebuie să fie bazată doar pe convingerile instituţiei referitor la obiectivele urmărite dar trebuie să fie bazate pe factori obiectivi care pot fi supuse revizuiri judiciare”70.

SpeţeSpeţa 1regulamentele ceÎn vederea introducerii reglementărilor în domeniul excluderii barierelor de

intrare pe piaţă a produselor de cereale, în baza mandatului conferit de Consiliu prin majoritate calificată, Comisia Europeană a adoptat Regulamentul X, cu privire la stabilirea treptată a unei organizări comune a pieţei cerealiere.

Statul membru Z a decis să preia conţinutul acestui regulament transpunîndu-l în Legislaţia internă printr-un act legislativ naţional. Însă, limitarea soluţionării litigiilor create prin încălcarea drepturilor şi obligaţiunilor ce provin din acest regulament, intră doar în competenţa instanţelor de judecată naţională.

Argumentaţi dreptul Comisiei Europene de a adopta acte legislative utilizînd 1. articolele din Tratat.Dacă răspunsul la punctul a) este afirmativ, schiţaţi procedura de acordare a 2. dreptului de adoptare a actelor legislative Comisiei Europene.Estimaţi acţiunile statului membru Z. 3.

Speţa 2competenţe pentru adoptarea actelor comunitareÎn baza art.137 din Tratat, Comisia Europeană a emis o decizie privind efectuarea

unui proces de consultări şi comunicare înainte de luarea anumitor decizii ce ţin de politica de migraţie a lucrătorilor din statele non UE. În baza acestei decizii, statele membre urmau să informeze Comisia cu privire la acţiunile naţionale întreprinse în vederea intrării, şederii, tratamentului echitabil precum şi integrării acestei categorii de lucrători în viaţa socială şi culturală a statului respectiv. 68 Cazul 24/62 Germania vs. Comisia (1963) ECR 63.69 Cazul 16/65 Schwarze vs. Einfuhr und Vorratsstelle Getreide (1965) ECR 877.70 Cazul 45/86 Comisia vs. Consiliul (1987) ECR 1493.

196 drept comunitar

Anumite state membre au atacat această decizie a Comisiei, utilizînd ca argument faptul că adoptarea acesteia depăşeşte competenţele Comisiei: prevederile Tratatului se referă doar la colaborarea în vederea atingerii obiectivelor sociale, nu însă şi la adoptarea unor acte obligatorii, cum ar fi decizia de consultare a Comisiei.

Obiectivul articolului 137 al Tratatului este colaborarea în domeniul angajărilor, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi de întreţinere a lucrătorilor, crearea unor condiţii favorabile de protecţie socială. Acest articol nu acordă Comisiei Europene dreptul expres de a adopta decizii obligatorii.

Evaluaţi valabilitatea contestării validităţii deciziei adoptate de Comisia 1. Europeană, de către statele membre. Evaluaţi posibilităţile Comisiei de a lua decizii necesare pentru atingerea 2. obiectivelor de bază prevăzute în Tratat.

Speţa 3obligaţiunea de a argumenta actele adoptate de instituţiile comunitare Conform tradiţiilor culinare locale, în Spania sînt produse sosuri alimentare,

destinate preparării unor meniuri tradiţionale. Sînt utilizate anumite condimente naturale, în mare majoritate cultivate şi importate din statele Americii de Sud, foste colonii ale Regatului Spaniei.

Începînd cu anul 1972, comisia a stabilit un tarif vamal comun extern ce se aplică la importul ingredientelor, inclusiv al condimentelor provenite din state din afara Comunităţii. Imediat după acest demers, Spania a solicitat Comisiei permisiunea de a importa o cantitate de 300.000 tone de condimente, absolut necesare în bucătăria tradiţională, fără aplicarea tarifului vamal. Statul a argumentat cererea sa prin faptul că administrarea unui anumit tarif vamal în importul acestor condimente, ar scumpi considerabil costurile de producţie a unor meniuri tradiţionale de larg consum.

La scurt timp de la demersul iniţiat de statul spaniol, Comisia a adoptat o decizie prin care se permite importul doar al unei cantităţi de 100.000 tone de condimente, argumentînd că importul unei cantităţi mai mari ar distorsiona serios piaţa relevantă de produse.

Apreciaţi legalitatea deciziei Comisiei.

197Partea II

tema 3. PrinciPiile generale ale legiSlaŢiei coMunitare. SuPreMaŢia legiSlaŢiei coMunitare


stabilirea principalelor acte comunitare cu caracter de recomandare precum şi ͵a scopului acestora;diferenţierea sistemului de protecţie al drepturilor omului oferit de UE, de cel ͵oferit de CEDO, evidenţiind puterea juridică a acesteia din urmă;estimarea valorii caracterului de supremaţie a Legii comunitare faţă de dreptul ͵intern al statului membru;compararea consecinţelor supremaţiei Dreptului comunitar în contextul unui ͵stat în curs de aderare la UE;distingerea formelor pe care le poate lua supremaţia Legii comunitare în cadrul ͵instanţelor de judecată ale statelor membre;aprecierea procedurilor de armonizare a legii interne cu Dreptul comunitar, ͵precum şi efectele acesteia pentru Republica Moldova.

Scopul Comunităţii este de a crea o piaţă unică prin reglementare uniformă, care să acorde drepturi şi obligaţii egale tuturor subiecţilor acesteia. Acest exerciţiu de unificare şi reglementare afectează în mod direct drepturile şi obligaţiunile indivizilor din statele membre. Astfel, procedurile de adoptare a actelor cu caracter obligatoriu trebuie să fie testate de fiecare dată de către principiile generale ale Dreptului comunitar.

Dintru început, Tratatul CEE nu prevedea în mod expres principii călăuzitoare în vederea testării valabilităţii actelor obligatorii comunitare; aceste principii au fost întocmite în timp de către jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie. Prin Tratatul de la Maastricht, principiile de bază au fost codificate, astfel devenind parte a Tratatului CE71.

Printre principiile de bază ale Comunităţii se numără proporţionalitatea, subsidiaritatea, nediscriminarea, protecţia drepturilor fundamentale etc. Între principiul de proporţionalitate şi cel de subsidiaritate există o strînsă legătură: principiul subsidiarităţii stabileşte dacă Comunitatea trebuie să acţioneze, în timp ce proporţionalitatea se referă la măsurile necesare de concretizare a acestei acţiuni72.

Dreptul comunitar identifică două tipuri de principii: i) generale (s-au dezvoltat pe parcurs, după modelul britanic al common law; sînt principii nescrise. Exemple: principiul nediscriminării, al proporţionalităţii, principiul certitudinii juridice, principiul protecţiei drepturilor fundamentale ş.a.) şi ii) scrise sau speciale ale Dreptului comunitar, codificate în articolele Tratatului CE (principiul efectului direct, al efectului indirect, supremaţiei Legislaţiei comunitare ş.a.).

Principiul proporţionalităţii În art.5(3) al Tratatului CE nu se menţionează în mod expres noţiunea de

proporţionalitate, însă se menţionează la nivel general sensul acesteia: „…nici o 71 Art.5 şi 12 TCE.72 O abordare urmată de CEJ în Cazul C – 84/94 United Kingdom vs. Council (1996) ECR I-5755.

198 drept comunitar

acţiune a Comunităţii nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar de obţinut prin politicile acestui Tratat…”73.

Definiţia principiului proporţionalităţii apare ca un element nou în prevederile Tratatului CE (în 1993, o dată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht). Asta nu înseamnă, însă, că acesta nu a existat şi anterior: în jurisprudenţa CEJ, principiul proporţionalităţii este utilizat ca un test al limitelor legale ale puterilor legislative conferite instituţiilor Comunitare încă din perioada anilor ’8074. Prin fiecare decizie se acordă principiului un caracter mai clar şi mai bine determinat în vederea aplicării.

Cîţiva ani mai tîrziu, în unul din cazurile sale, Curtea defineşte principiul proporţio-nalităţii: „…principiul proporţionalităţii… cere ca actul adoptat de instituţia Comunita-ră să nu depăşească limitele necesare şi corespunzătoare pentru ca obiectivele legi-tim urmărite să fie atinse; în cazul în care există o alegere între mai multe măsuri co-respunzătoare trebuie aleasă aceea care este mai puţin împovărătoare şi dezavan-tajele create nu sînt disproporţionale cu obiectivele urmărite…”75. Se subliniează ast-fel posibilitatea verificării şi a intensităţii conţinutului actelor comunitare adoptate.

Cum se determină disproporţionalitatea între un act faţă de obiectivul urmărit? În practică se evaluează importanţa intereselor ce stau la baza adoptării actului, urmărindu-se o balanţă proporţională între greutatea sa şi necesitatea adoptării acestuia. Se naşte un chestionar:

i) actul adoptat corespunde atingerii obiectivului?ii) aceste obiective sînt necesare? iii) actul adoptat constituie o povară uriaşă pentru individ, în comparaţie cu

rezultatul urmărit?76

Principiul proporţionalităţii guvernează, în special, exercitarea competenţelor Comunităţii, devenind un principiu „constituţional” după codificarea acestuia în art.5(3) din Tratatul CE. Acest principiu vizează restrîngerea expansiunii competenţelor Comunitare, limitînd astfel obligaţiunile statelor membre mai mult decît pentru indivizii acestora. Sarcina principiului a fost testată în cazul Directivei privind Orele de Lucru77, în care Marea Britanie a cerut anularea directivei 93/104 (cu referire la anumite aspecte ale organizării orarului de lucru în spaţiul comunitar).

Motivul?Acesta încalcă principiul proporţionalităţii, iar impunerea unor restricţii faţă de

numărul de ore de lucru nu corespunde garanţiei „de minimum” acordată de către art.138 din Tratatul CE. Marea Britanie a declarat că atingerea obiectivelor Comunităţii în privinţa orelor de lucru se putea efectua şi prin alte măsuri, mai puţin restrictive.

73 Protocolul adiţional la TCE, pentru aplicarea principiului proporţionalităţii şi subsidiarităţii.74 Cazul 240/78 Atalanta (1979) ECR 2137.75 Cazul C - 331/88 Fedesa (1990) ECR I-4023. 76 Criag and de Burca, EU Law, text, cases and materials, Oxford, 2003, pag. 372.77 Cazul C-84/94 Marea Britanie vs. Consiliul (1996) ECR I-5755.

199Partea II

Curtea a respins afirmaţiile reclamantului, cu argumentul: „…Consiliul necesită o largă discreţie în domeniile în care, între care şi acesta, implică legislatura în efectuarea alegerilor politicii sociale şi cere acesteia realizarea unor sarcini complexe…” .

În funcţie de intensitatea revizuirii cazurilor ce au la bază încălcarea principiului proporţionalităţii, acestea pot fi divizate în: i) cînd indivizii atacă o amendă, calificînd-o disproporţională (cazurile cele mai frecvente);78 ii) cînd indivizii atacă actele administrative din considerentul că acestea le restricţionează drepturile disproporţional; şi iii) cazurile cele mai complexe, cînd indivizii atacă actul emis, considerînd politica instituţiei neproporţională cu rezultatele urmărite79.

Principiul respectării Drepturilor FundamentalePrincipiile generale ale Dreptului comunitar includ şi protecţia drepturilor

fundamentale care sînt parte componentă a sistemelor constituţionale ale Statelor Membre şi sînt prevăzute în Tratatele Internaţionale, în cadrul cărora acestea colaborează sau la care sînt parte.

O analiză a evoluţiei dezvoltării Dreptului comunitar începînd cu anul 1958 evidenţiază încă de la începuturi o anumită rezistenţă a Curţii Europene de Justiţie faţă de cererile persoanelor care invocau protecţia drepturilor fundamentale, avînd sursa în Legislaţia naţională, în timp ce astfel de prevederi nu erau cuprinse în Tratatele Comunităţii: „…Dreptul comunitar ce reiese din Tratatul CECO, nu conţine prevederi referitor la principiile generale, exprese sau de altă natură, ce ar garanta protecţia drepturilor lezate…”80.

Ulterior, CEJ devine mai receptivă la astfel de cazuri şi, conform literaturii de specialitate, Cazul Stauder81 iniţiază o anumită revoluţie în abordarea de către Curte a principiilor de protecţie a drepturilor fundamentale.

În acelaşi timp, Carta Drepturilor Fundamentale82, proclamată la Nisa în decembrie 2001, confirmă importanţa protecţiei drepturilor fundamentale de către Uniune în toate aspectele de existenţă a acesteia.

Se recomandă examinarea situaţiei în care Uniunea Europeană nu este membră a Convenţiei Europene privind Protecţia Drepturilor Omului; în aceste condiţii, din punct de vedere procedural nu poate fi chemată în faţa CEDO. Desigur, comunitatea deţine suficiente instrumente proprii de protecţie a drepturilor la Curtea Europeană de Justiţie. O atenţie deosebită trebuie acordată însă faptului că cetăţenii UE cărora li se lezează drepturile protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie să le apere în faţa CEDO, şi nu la CEJ, cu excepţia cazurilor cînd acestea sînt acoperite de jurisdicţia Comunităţii, prevăzute în art.46 TUE.

78 Cazul C-181/84 R vs. Intervention Board, ex parte Man (Sugar) Ltd. 79 Cazul C-375/96 Galileo Zaninotto vs. Ispettorato Centrale (1998) ECR I – 6629.80 Cazul C-29/69 Getling vs. High Authority (1959) ECR 423.81 Cazul C 29/69 Stauder vs. City of Ulm (1969) ECR 419. 82 Carta nu are caracter obligatoriu, astfel angajamentele asumate în baza art.6 al TUE, au o deficienţă

majoră în aplicare.

200 drept comunitar

După adoptarea Tratatului de la Maastricht, în 1993, în art.6 TUE83 a fost menţionat în mod expres faptul că „…Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a supremaţiei legii, principii comune tuturor statelor membre…”. Uniunea îşi confirmă astfel rolul central care îi revine în protecţia drepturilor fundamentale, în spaţiul comunitar.

O altă etapă de dezvoltare a protecţiei drepturilor fundamentale la nivel comunitar a fost reprezentată de sarcina dificilă a Comunităţii de a convinge statele membre că protecţia drepturilor fundamentale este asigurată şi la nivel comunitar. În acest sens, în Internationale Handelsgeselischaft vs. Einfuhr und Vorratselle84, Curtea s-a exprimat astfel: „…protecţia drepturilor fundamentale, inspirate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, trebuie să fie asigurată şi în cadrul structurilor şi obiectivelor Comunităţii…” şi „…pentru asigurarea acestor drepturi, Curtea este obligată să se inspire din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi astfel nu pot susţine măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute şi protejate de constituţiile acestor state…”85.

Curtea nu va examina cazuri în baza prevederilor constituţionale sau Legislaţiei naţionale a statelor membre, dar se va inspira din prevederile acestora şi va judeca în baza Dreptului comunitar; de altfel, „…dacă vor fi introduse criterii speciale de evaluare ce reies din Legislaţia sau constituţia naţională a unui stat membru concret, atunci se va prejudicia unitatea substanţială şi eficienţa Legislaţiei comunitare, fapt ce va duce inevitabil la distrugerea uniunii a pieţei comune şi va pune în pericol coeziunea Comunităţii…” 86.

Principiul nediscriminăriiEste un principiu foarte important pentru Comunitatea Europeană, care reprezintă

o uniune a mai multor naţiuni, culturi, limbi, rase etc. Fiecare dintre acestea, într-o societate definită, ar putea crea baza unei discriminări.

Principiul nediscriminării se regăseşte în mai multe prevederi ale Tratatului Comunităţii. Astfel, art.12 TCE prevede expres interzicerea discriminării în bază de naţionalitate în general; art.39 TCE în bază de naţionalitate în contextul liberei circulaţii; art.43 TCE interzice discriminarea în contextul libertăţii de stabilire. Art.13 din TCE prevede interzicerea discriminării în bază de sex87, rasă, religie, confesie, vîrstă ş.a. Acelaşi articol acordă Consiliului (care acţionează în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European), dreptul de a lua măsuri de

83 A se vedea şi art.7 TUE care prevede posibilitatea de acţiune împotriva statelor membre care încalcă aceste obligaţii. Această procedură nu a fost încă niciodată folosită împotriva statelor membre.

84 Cazul 11/70 Internationale Handelsgeselischaft vs. Einfuhr und Vorratselle (1970) ECR 1125.85 Cazul 4/73 Nold vs. Commission (1974) ECR 491.86 Cazul 11/70 Internationale Handelsgeselischaft vs. Einfuhr und Vorratselle (1970) ECR 1125.87 Cazul C-249/96 Grant vs. South –West Trains Ltd (1998) ECR I-621 al Curţii care pune problema

includerii orientării sexuale în discriminarea în bază de sex . Curtea a decis „...Curtea se retrage de la principiul larg de protecţie a nediscriminării în bază de sex, astfel cazurile de orientare sexuală nu sînt acoperite de acest principiu...“.

201Partea II

contracarare a cazurilor de discriminare. Alte articole ale Tratatului prevăd interzicerea discriminării în mai multe domenii reglementate de Comunitate, cum ar fi cele ale agriculturii (art.34(3)) sau impozitării (art.90) etc.

În Carta privind Drepturile Fundamentale ale Uniunii Europene, principiul nediscriminării este prezentat mult mai cuprinzător, art.21(1) „…Orice discriminare în bază de sex, rasă, culoare, etnie sau origine socială, a capacităţilor genetice, limbă, religie sau credinţă, politică sau opinie, minoritate naţională, proprietate, naştere, incapacitate, vîrstă sau orientare sexuală trebuie să fie interzisă…”. Domeniile acoperite de Cartă sînt mult mai largi decît cele cuprinse în Tratat. Deşi caracterul Cartei a devenit facultativ după 2004, în multe domenii prevederile date încep să aibă efect juridic prin acţiunile anumitor instituţii Comunitare.

De regulă, adoptarea măsurilor discriminatorii este interzisă. Astfel, două persoane care posedă calităţi identice sau sînt caracterizate de două situaţii identice nu pot fi tratate în mod discriminatoriu. În acest context, dificultatea constă în obţinerea criteriilor de comparare a calităţilor identice. Există şi termenul de discriminare justificată, care în anumite cazuri permite excepţii de la regula generală, inclusiv discriminarea în bază de limbă, care ar constitui o discriminare indirectă, justificabilă însă atunci cînd cunoaşterea limbii este necesară pentru obţinerea unei funcţii concrete88.

Principiul certitudinii juridice şi aşteptării legitime Ambele principii sînt bine cunoscute şi utilizate pe larg în legislaţiile statelor

membre, cu mici diferenţe de la caz la caz. În cea mai directă aplicare a acestuia, principiul certitudinii juridice se referă la retroactivitatea actelor legislative şi normative adoptate. O concluzie unanim acceptată este aceea că actele legislative şi normative adoptate nu trebuie să aibă efect retroactiv, adică să nu se răsfrîngă şi asupra evenimentelor ce au avut loc pînă la momentul adoptării actelor în cauză.

Dreptul comunitar este de acelaşi principiu: conform regulii generale aplicate, Instituţiile Comunităţii nu trebuie să atribuie actelor emise efecte retroactive89. Jurisprudenţa Curţii, însă, conţine şi abateri de la regula generală: „…pot ca excepţie să fie adoptate acte ce vor avea un efect retroactiv doar în cazul în care obiectivul ce trebuie de atins necesită acest lucru şi unde aşteptările legitime ale celor pe care îi afectează acest act sînt deplin respectate…”90. În concluzie, Curtea va anula orice măsură cu efect retroactiv, cînd politicile sau obiectivele Comunităţii nu prevăd o necesitate stringentă relevantă.

Principiul subsidiarităţii Principiul subsidiarităţii din articolul 5 al TCE acţionează „…doar în cazurile în care

obiectivele propuse nu pot fi atinse satisfăcător prin acţiunea statelor membre şi astfel

88 Capitolul 17, art.3(1) al Regulamentului 1612-68 privind libera circulaţie a lucrătorilor. 89 Cazul 212-217/80 Salumni (1981) ECR 2735.90 Cazul 224/82 Meiko-Konservenfabrik vs. Republica Federativă Germania (1983) ECR 2539.

202 drept comunitar

o acţiune la nivel Comunitar ar avea efecte şi rezultate mai bune…”. Există o strînsă legătură între principiul proporţionalităţii şi cel al subsidiarităţii: în 5(3) TCE, la definiţia subsidiarităţii se adaugă şi un test de proporţionalitate „…acţiunea Comunităţii nu trebuie să depăşească acţiunile necesare pentru a atinge obiectivele Tratatului…”.

Prin Tratatul de la Amsterdam, la TCE a fost anexat protocolul privind aplicarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii, care prevede că în procesul de adoptare a actelor, instituţiile Comunitare trebuie să ia în consideraţie aceste principii. În acelaşi timp, în baza acestui protocol, Comisiei îi revin obligaţii adiţionale: elaborarea memorandumurilor să fie însoţită de explicaţii care justifică adoptarea măsurilor prin prisma subsidiarităţii şi prezentarea anuală a raportului privind aplicarea art.5 TCE.

În baza Protocolului menţionat, subsidiaritatea se aplică doar în cazurile în care domeniul de intervenţie nu este prevăzut în competenţele exclusive ale Comunităţii.

Care sînt competenţele exclusive ale Comunităţii? Părerile sînt împărţite: i) competenţele exclusive sînt domenii prevăzute expres în Tratat91. Apare imediat

problema art.308 TCE, care permite reglementarea inclusiv a domeniilor neprevăzute în tratat, dar sînt conexe cu politicile Comunităţii92. În acelaşi timp, materializarea subsidiarităţii în cazul dat se asigură prin „…faptul că, competenţele sînt transmise expres de către statele membre, Comunităţii, în principiu, exclude şi nu lasă spaţiu de acţiune pentru statele membre în domeniile cedate…”93.

ii) competenţele exclusive se creează doar „…în domeniile în care Comunitatea a emis deja acte juridice precum şi domeniile asupra cărora s-a pronunţat Curtea Europeană de Justiţie…”.

Protocolul adiţional la TCE prevede că intervenţia Instituţiilor Comunitare în domeniile în care Comunitatea are sau nu competenţe exclusive trebuie să fie efectuată prin acte cît mai simple posibil, preferînd directivele în defavoarea regulamentelor94.

Din punct de vedere practic, contestarea unor acte juridice adoptate de instituţiile Comunitare se poate face din două aspecte:

i) procedural, cînd reclamantul solicită anularea actului juridic pe motiv că se încalcă prevederile art.5(1) (actul emis nu conţine în preambul în mod expres referinţă cu privire la competenţa Comunităţii ce permite reglementarea domeniului în cauză)95

ii) substanţial, cînd reclamantul solicită anularea actului juridic din motiv că o acţiune la nivel naţional ar fi înregistrat rezultate mai satisfăcătoare (testul proporţionalităţii)96. 91 Aceste domenii devin tot mai largi cu fiecare modificare a Tratatului CE, prin Actul Unic European,

Tratatul de Maastricht şi cel de la Amsterdam. Aceste competenţe sînt cedate intenţionat de statele membre care lărgesc sfera de competenţă a Comunităţii.

92 Prin art.308 TCE se introduce noţiunea de „implied powers”, care conferă Comunităţii dreptul de a interveni în domenii care nu sînt expres acoperite de Tratatul CE.

93 AG. Toth în D.O’Keeffe and P.M.Twoney, Legal issues of the Maastricht Treaty .94 Protocolul adiţional la TCE, privind aplicarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii, para-

graful 6. 95 Cazul C-233/94 Germania vs. Parlamentul European şi Consiliul (1995). 96 Cazul C-84/94 Working Time Directive, Marea Britanie vs. Consiliul (1996) ECR I-5755.

203Partea II

Supremaţia Legislaţiei comunitareÎn comparaţie cu tratatele internaţionale ordinare, Tratatul CEE a creat un sistem

legal propriu care o dată intrat în vigoare a devenit o parte obligatorie a sistemelor juridice ale statelor membre, pe care instanţele naţionale ale acestora sînt obligate să-l aplice.

Cînd vorbim de supremaţia Dreptului comunitar trebuie ne referim în primul rînd la Cazul Flaminio Costa vs. ENEL97, examinat de Curtea Europeană de Justiţie. Acesta a fost primul pas al Comunităţii în ce priveşte consolidarea supremaţiei şi a efectului direct al Legislaţiei comunitare în sistemele juridice ale statelor membre. Prin intermediul acestei decizii, Curtea a descris natura ordinii juridice Comunitare ca fiind: „…transferul operat de către state, al ordinii lor juridice interne către ordinea juridică comunitară, al drepturilor şi obligaţiunilor corespunzătoare dispoziţiilor din Tratat, are drept consecinţă o limitare definitivă a drepturilor lor suverane împotriva căreia nu poate să prevaleze un act unilateral ulterior incompatibil cu noţiunea de Comunitate...”. În aceeaşi ordine de idei, Curtea a concluzionat că „…ideea de a crea o piaţă unică uniformă între statele membre ar fi subminată dacă legile Comunitare ar fi fost subordonate legilor naţionale ale statelor membre…”98.

Principiul supremaţiei se materializează prin supremaţia Legislaţiei comunitare asupra celei naţionale ale statelor membre, în orice formă s-ar manifesta: lege constituţională, organică, ordinară sau act normativ cu caracter subordonat99. În temeiul art.249 din Tratatul CE şi al jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene „…în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, dispoziţiile comunitare direct aplicabile trebuie să producă efecte depline în ordinea juridică ale acestora din urmă şi să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor…”. De aici rezultă că „…domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înţeles în sensul că eventualele dispoziţii naţionale ulterioare, în contradicţie chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept…” , fără a se aştepta eliminarea lor de către legiuitorul naţional (abrogare) sau alte autorităţi constituţionale (declarare a neconstituţionalităţii). În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, se consideră că pînă în momentul aplicării deciziei respective, Legislaţia naţională fiind pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot avea efecte. În consecinţă, aplicarea lor integrală, completă şi uniformă nu este garantată, după cum nu sînt protejate drepturile subiective create în favoarea particularilor100.

Valabilitatea Legislaţiei comunitare nu poate fi evaluată prin prisma Legislaţiei naţionale a statelor membre, de către instanţele naţionale, ci doar de CEJ şi prin

97 Cazul C-6/64 Flaminio Costa vs.ENEL (1964) ECR 585, 593.98 Declaraţie în Cazul C-44/79, Hauter vs. Land Rheiland – Pflaz (1979) ECR 3737.

99 Cazul C-224/97 Ciola vs. Land Vorarlberg (1999) ECR I-2517 „... principiul supremaţiei este accentuat şi solicitat de către CEJ cînd este vorba de Legislaţie comunitară cu efect direct, indiferent dacă se examinează o lege constituţională sau un act administrativ al statului membru…” .

100 Cazul C-106/77 Amministrazione delle Finanze vs. Simmenthal (1978) ECR 629.

204 drept comunitar

prisma Legislaţiei comunitare primare şi secundare101. Pentru examinarea cazurilor în care se consideră că Legislaţia naţională contravine prevederilor Actelor comunitare, Curtea prevede procedura de referinţă preliminară, prin intermediul căreia Curtea naţională va putea solicita o interpretare în acest sens102.

SpeţeSpeţa 1Principiul proporţionalităţii În localitatea Bordeaux din sudul Franţei, cetăţeanul X a moştenit 15 hectare de

teren agricol. În calitate de proprietar, cetăţeanul X a hotărît să cultive acest pămînt cu viţă-de-vie şi să demareze o activitate complexă de producere a vinului de Bordeaux.

În anul 1976, Comisia Europeană a elaborat şi a adoptat un regulament ce prevede reglementarea pieţei de vinuri. În mod special a introdus statelor membre interdicţia de a acorda autorizaţii cetăţenilor şi întreprinderilor acestora pentru plantarea unor noi soiuri de viţă-de-vie. Scopul regulamentului era de a alinia potenţialul de cultivare a viţei-de-vie în funcţie de cererea pieţei. Obiectivele regulamentului vizau stabilirea unui echilibru pe piaţa de vinuri, prin asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori precum şi profit corect pentru producători. În acelaşi timp se urmărea reducerea producerii în exces a vinurilor şi îmbunătăţirea calităţii acestora.

Cetăţeanul X s-a adresat la primăria locală pentru obţinerea unei autorizaţii de a planta cinci hectare de viţă-de-vie. După examinarea cererii cetăţeanului X, primăria a emis o decizie prin care refuza să elibereze autorizaţia solicitată, făcînd trimitere la regulamentul CE menţionat mai sus.

Cetăţeanul X a decis să atace decizia primăriei, în instanţa administrativă a regiunii Bordeaux. La rîndul său, aceasta a formulat o referinţă preliminară în baza articolului 230 TCE la Curtea Europeană de Justiţie, cerînd interpretarea prevederilor regulamentului.

Schiţaţi un program de consultanţă pentru cetăţeanul X cu referire la drepturile sale.

Speţa 2Principiul subsidiarităţiiParlamentul European, de comun acord cu Consiliul, au lansat iniţiativa adoptării

unei directive menită să reglementeze anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale (în special ale comerţului electronic), pe piaţa internă. Obiectivul directivei viza dezvoltarea serviciilor societăţii informaţionale în spaţiul fără frontiere interne, mijloc esenţial privind eliminarea barierelor existente între popoarele europene.

În urma unui studiu realizat s-a confirmat faptul că dezvoltarea serviciilor societăţii informaţionale în Comunitate este limitată de o serie de obstacole juridice existente

101 Cazul 11/70 Internationale Handelsgeselischaft vs. Einfuhr und Vorratselle (1970) ECR 1125 „…recurgerea la legile sau conceptele naţionale pentru a judeca valabilitatea măsurilor adoptate de către instituţiile Comunitare vor avea afecte adverse la uniformitatea şi eficienţa Legislaţiei comunitare. Valabilitatea unor astfel de măsuri poate fi judecată doar prin prisma Legislaţiei comunitare…”.

102 Procedura referinţei preliminare va fi examinată mai jos. Tema 4.

205Partea II

în calea bunei funcţionări a pieţei interne, care fac mai puţin atractivă exercitarea libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare a serviciilor. Aceste obstacole constituie rezultatul divergenţelor dintre legislaţii şi al incertitudinii juridice a regimurilor naţionale, aplicabile acestor servicii. Tratatul CE nu menţionează în mod expres denumirea principiului, dar subliniază esenţa acestuia.

Consiliul a considerat necesară eliminarea acestor obstacole prin coordonarea anumitor legislaţii naţionale şi o clarificare la nivel comunitar a unor concepte juridice, în vederea unei bune funcţionări a pieţei interne.

În preambulul Directivei nu este justificată întreprinderea unei astfel de acţiuni în competenţa Comunitară şi reglementarea acesteia la nivel Comunitar. Se aminteşte doar că aceasta vine să îndeplinească obiectivele art.43 şi 49 ale Tratatului, privind armonizarea Legislaţiei în domeniul liberei circulaţii a serviciilor şi persoanelor pentru eliminarea obstacolelor percepute în funcţionarea pieţii interne.

Calificaţi obligaţiunea de a stipula expres aplicarea principiului subsidiarităţii 1. în cazul concret al prezentei Directive. Evaluaţi situaţia în cazul în care această Directivă nu ar fi bazată pe competenţa exclusivă a Comunităţii. Apreciaţi limitele necesităţii adoptării actului. Comparaţi: i) oportunitatea unei 2. trimiteri în mod expres la anumit articol din Tratat sau prezentarea evaluărilor cantitative şi calitative ce confirmă faptul că o acţiune la nivel Comunitar ar soluţiona problema mai eficient, cu ii) oportunitatea acţiunilor întreprinse la nivel naţional.

206 drept comunitar

tema 4. coraPortul dintre drePtul coMunitar şi legiSlaŢia naŢionalĂ. eFectul direct al drePtului coMunitar. caZul SPecial al directivelor


s ͵ tabilirea consecinţelor efectului direct al Legii comunitare în sistemul de drept naţional şi a mecanismelor de implementare asigurate de legea internă;compararea diferenţei efectului direct în cazul Regulamentelor, Directivelor şi ͵Deciziilor;analiza consecinţelor situaţiei speciale a Directivelor în contextul efectului direct ͵al Legii comunitare;aprecierea cazurilor de efect indirect al Legii comunitare şi a efectelor acestora ͵asupra funcţionării sistemului de drept intern;estimarea cazurilor de excepţie cînd Legea comunitară poate avea efect direct ͵orizontal, în mod incidental.

Efectul direct Efectul direct presupune obligativitatea prevederilor Legislaţiei comunitare cînd

acestea sînt precise, clare şi suficient de necondiţionate pentru a fi considerate justificabile103 şi care pot fi implicate de către indivizi în instanţele naţionale pentru a-şi proteja drepturile104.

Cazul Van Gend en Loos105, unul din cele mai vestite cazuri ale CEJ, a fost primul care a abordat efectul direct al prevederilor Legislaţiei comunitare. La o solicitare în baza art.234 TCE, curtea Olandei a solicitat interpretarea Curţii asupra situaţiei în care indivizii din statele membre ar putea invoca în instanţa naţională drepturi prevăzute în articolele din Tratatul CE, declarînd că Tratatul CE nu este nimic altceva decît un tratat internaţional, iar un efect direct al prevederilor acestuia ar contrazice intenţia autorilor Tratatului. Curtea s-a exprimat în felul următor: „…obiectivul Tratatului CEE, de a institui o piaţă comună a cărei funcţionare este de interes direct pentru justiţiabilii din Comunitate, implică faptul că acest Tratat este mai mult decît un acord internaţional care nu face decît să dea naştere unor obligaţii reciproce între statele contractante…”, această concepţie „…este confirmată de preambulul Tratatului, care nu menţionează numai guvernele, ci şi popoarele, precum şi, în mod concret, de înfiinţarea de organe care instituţionalizează drepturi suverane al căror exerciţiu afectează atît statele membre, cît şi cetăţenii acestora…”. Astfel, făcînd referinţă la drepturile ce provin din Legislaţia Comunitară, Curtea a continuat „…independent de Legislaţia statelor membre, Dreptul comunitar nu numai că dă naştere la obligaţii în sarcina particularilor, ci are şi scopul de a le conferi drepturi care intră în patrimoniul lor juridic… aceste drepturi nu iau naştere numai atunci cînd sînt conferite în mod expres prin Tratat, ci şi prin obligaţiunile pe care Tratatul le impune într-un mod foarte bine definit atît particularilor, cît şi statelor membre şi instituţiilor comunitare…” . 103 Craig and de Burca, EU law, Text, cases and materials, Oxford Press, 2003, pag.179.104 Există şi o definiţie în sens de stricto care prevede că efectul direct este capacitatea prevederilor

Legislaţiei comunitare de a conferi drepturi indivizilor în faţa curţilor naţionale. 105 C-26/62 NV Algemene Transporter Expeditie Onderneming Van Gend en Loos vs. Nederlandse

Administratie der Belastingen (1963) ECR - 1.

207Partea II

Prin această interpretare, Curtea probabil a determinat ţările semnatare ale Tratatului CEE să realizeze pentru prima dată că acest Tratat nu este doar un alt acord internaţional fără obligaţiuni şi drepturi aplicabile. În Cazul Van Gend en Loos, Curtea a elaborat conceptul tipului de sistem juridic necesar realizării ideii economice şi politice comune, prevăzută în Tratat.

Care ar fi condiţiile aplicării efectului direct? Prima condiţie a fost stabilită de Curte în Van Gend en Loos ca o cerinţă obligatorie pentru prevederea care se judecă: trebuie să fie „de sine stătător executabilă”106, cu alte cuvinte – „clară, precisă, necondiţionată, fără rezerve faţă statele membre şi independentă de orice alte măsuri de implementare”.

O altă condiţie ar fi natura actului juridic ce se discută. Toate actele comunitare pot avea efect direct? De fapt, majoritatea Actelor

comunitare cu caracter obligatoriu pot avea efect direct, clarificări suplimentare însă necesită directive şi prevederi ale tratatelor (acordurilor) internaţionale. Pentru început, art.249 TCE prevede expres că regulamentele „…trebuie să fie obligatorii şi direct aplicabile în toate statele membre…”. Astfel, din momentul intrării în vigoare, regulamentele devin parte componentă a Legislaţiei naţionale a statelor membre şi indivizii le pot valorifica în faţa instanţelor naţionale. Nu contravin efectului direct măsurile adoptate de statele membre, pentru a asigura implementarea corectă a unui regulament, în caz de necesitate sau a particularităţii domeniului, dar nu şi acele cazuri în care s-ar altera sau obscura conţinutul acestuia107.

Un alt act juridic Comunitar cu efect direct asupra celor cărora le este adresat, este decizia. Deşi în art.249 TCE nu este menţionată aceeaşi formulă pentru decizii, ca în cazul regulamentelor, Curtea nu a ezitat să precizeze în Franz Grad vs. Finanzamt Traunstein108 că „…deciziile sînt obligatorii în totalitate pentru cei cărora le sînt adresate şi astfel… ar fi incorectă excluderea lor din posibilitatea de a acorda persoanelor afectate de aceste obligaţii, drepturi de a le invoca în faţa Curţii…”. Astfel, în cazurile în care deciziile conţin criteriile de justificare109, acestea sînt capabile să aibă efect direct.

În continuare vor fi examinate separat, cazul deosebit al directivelor, precum şi al prevederilor tratatelor internaţionale.

Efectul juridic al prevederilor Tratatelor Internaţionale Domeniul cercetat, deosebit de relevant, analizează dacă prevederile tratatelor

internaţionale semnate de Comunitate ca parte, pot fi invocate de către indivizi în faţa instanţei naţionale şi la CEJ.

O opinie ar fi că tratatele şi acordurile internaţionale semnate cu alte organizaţii sau instituţii internaţionale ar fi de natură pur internaţională, obligatorii doar pentru statul sau organizaţia internaţională semnatară. Însă, în cazul Dreptului comunitar, un tratat semnat devine parte a Acquis-lui Comunitar. Astfel, acesta ar putea avea efecte 106 În original „Self-executing”.107 Cazul C-50/76, Amsterdam Bulb BV vs. Produktschap voor Siergewassen (1977) ECR 137.108 Cazul C-9/70, Franz Grad vs.Finanzamt Traunstein, (1970) ECR 825.109 Să fie clare, necondiţionate, precise şi independente de orice alte măsuri necesare pentru

implementare.

208 drept comunitar

directe asupra indivizilor din statele membre. În jurisprudenţa sa, Curtea a interpretat această situaţie ca o posibilitate a indivizilor de a-şi apăra drepturile ce reies dintr-un tratat internaţional care a devenit parte a Acquis-ului Comunitar doar în anumite cazuri şi circumstanţe concrete.

Acest subiect a fost discutat pe larg, pentru prima dată, în Cazul International Fruit Company vs. Produktschap voor Groeten en Fruit 110; Curtea a menţionat că nu este posibilă invocarea în faţa instanţei a prevederilor tratatelor sau a acordurilor internaţionale la care Comunitatea este parte, dacă acestea au caracter general, condiţionat în vederea acordării drepturilor către subiecţii acestora. Astfel, Curtea impune aceleaşi condiţii atît pentru prevederile tratatelor internaţionale, cît şi pentru cerinţele de justificare pentru actele comunitare: să fie clare, precise şi necondiţionate în vederea acordării drepturilor.

O mare parte a cazurilor care au ajuns la CEJ analizau dacă drepturile prevăzute de acordurile de comerţ, liber semnate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi ale GATT111 (nu) sînt respectate de Legislaţia Comunitară, respectiv dacă pot fi atacate în faţa curţilor naţionale sau CEJ. În privinţa acestor prevederi, Curtea s-a exprimat ferm în Cazul Germania vs. Comisia112 explicînd „…că prevederile din GATT pot fi invocate pentru a verifica dacă nu contravin actelor comunitare doar în două cazuri: i) în cazul în care Comunitatea intenţiona să implementeze prevederea invocată şi ii) actul comunitar atacat se referă expres la prevederile GATT…”. Este o abordare destul de restrictivă şi argumentată de CEJ ca fiind necesară dat fiind că prevederile acestor acorduri sînt foarte generale şi acordă subiecţilor un spaţiu de „manevră” prea larg.

Efectul direct al directivelor În baza prevederilor art.249 TCE, „…Directiva este obligatorie pentru fiecare stat

membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsînd autorităţilor naţionale competenţa de a decide în ceea ce priveşte forma şi mijloacele…”. Astfel, pentru a atinge efectele juridice, directivele trebuie să fie implementate prin măsurile alese la discreţia statelor membre. Comunitatea a protejat întotdeauna instrumentul – directiva – din mai multe considerente: în multe cazuri ea este folosită pentru armonizarea unor sectoare sensibile ale statelor membre, iar în altele, directivele constituie o metodă eficientă de promovare a politicilor UE în statele membre. Din acest motiv, cu toate că directivele nu au efect direct dacă nu sînt implementate, Curtea a hotărît în jurisprudenţa sa, să acorde mai multă eficienţă juridică şi directivelor neimplementate.

Spre deosebite de regulament, directiva nu este direct aplicabilă şi nu are efecte directe în statele membre. Cu toate acestea, în decizia sa, Curtea a fortificat argumentul prezentat mai sus şi a atribuit şi directivelor astfel de efecte, dar cu anumite condiţii: „…ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care directivele îl poartă după definiţia

110 Cazul C-21-24/72, International fruit Company vs. Produktschap voor Groeten en Fruit (1972) ECR 1219.

111 Acordul General pentru Comerţ şi Tarife (General Agreement on Trade and Tariffs). Pentru toate acordurile semnate de UE vezi http://eurlex.europa.eu/Result.do?RechType=RECH_AccorMat&mat=GATT&repihm=GATT .

112 Cazul C-280/93 Germania vs. Comisia (1994) ECR I-4873.

209Partea II

art.249TCE, de a exclude, în principiu, posibilitatea ca obligaţiunea pe care o prevede să nu poate fi invocată de indivizii afectaţi…”113. Curtea a confirmat acest lucru, precizînd că toate prevederile directivelor trebuie examinate de fiecare dată în mod individual, pentru a determina dacă pot avea efect direct.

În Cazul Pubblico Ministero vs. Ratti114, Curtea a subliniat situaţiile în care directivele pot avea efect direct: „…pentru a obţine caracterul de efect direct, perioada de implementare a directivei trebuie să expire…”. În acest caz, un antreprenor din Italia şi-a aliniat linia de producere a unui produs la cerinţele Directivei, pînă la termenul limită de expirare a acesteia. Antreprenorul a fost amendat de autorităţile Italiei deoarece, conform legii naţionale (care nu fusese armonizată în raport cu Directiva), produsele obţinute nu corespundeau standardelor. Curtea a respins cererea antreprenorului fiindcă efectul direct nu poate fi încă invocat, termenul de implementare a directivei nefiind încă expirat. Dacă directiva este implementată corect şi în termenul prestabilit, atunci indivizilor le este suficient să recurgă la măsurile sale de implementare, şi nu la directiva propriu- zisă115.

Deşi după natura lor juridică, directivele lasă la discreţia statului alegerea formei şi a metodelor de implementare, este posibil ca aceasta să conţină prevederi clare, necon-diţionate. De exemplu, în Cazul Marshall vs. Southampton Area Health Authority116, di-rectiva ce urma să fie implementată nu oferea statului posibilitatea de alegere. Astfel, Curtea a stabilit că „…ori de cîte ori prevederile unei directive apar necondiţionate şi suficient de precise în ceea ce priveşte subiectul în cauză, acele prevederi pot fi invoca-te de o persoană împotriva statului, în cazul în care statul respectiv nu reuşeşte să in-troducă directive în ordinea sa juridică naţională pînă la sfîrşitul perioadei recomanda-te sau introducerea acelei directive este incorectă…”; sau în Cazul Becker vs. Finanzamt Münster - Innenstadt117: „…în toate cazurile în care apar dispoziţiile unei directive, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise din punct de vedere al conţinutului, acestea pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva ori-cărei dispoziţii de drept intern neconforme cu anumite directive sau dacă sînt de natu-ră să definească drepturi pe care indivizii pot să le invoce împotriva statului…”. În con-cluzie, directivele pot avea efect direct şi, în contrast cu regulamentele, pot avea doar efect direct vertical, nu însă şi orizontal118. Această decizie a Curţii poate fi considerată şi ca un minimum juridic, însă pentru acea perioadă, atenţia era îndreptată mai mult asu-pra acordării directivelor unei ponderi juridice în relaţii cu statele membre şi convinge-rea acestora în luarea măsurilor necesare pentru implementarea lor corectă şi la timp.

Desigur, în Cazul Marshall, precum şi în alte cazuri119 ce au urmat aceeaşi ordine de judecată a Curţii, efectul direct al directivelor a fost recunoscut doar faţă de stat.

113 Cazul C-41/74, Van Duyn vs. Home Office (1974) ECR 1337.114 Cazul C-148/78 Pubblico Ministero vs. Ratti (1979) ECR 1629.115 Cazul C- 270/81 Felicitas Rickmer-linie KG vs. Finanzamt für Verkehretseuern. 116 Cazul C-152/84 Marshall vs. Southampton Area Health Authority (1986) ECR 723.117 Cazul C- 8/81, Becker vs. Finanzamt Münster. 118 În contrast cu Regulamentele, efectul direct al directivei nu poate fi invocat de un individ împotriva

altui individ, ci doar contra statului, fiindcă el este unicul vinovat de neimplementarea acesteia. 119 Cazul C-91/92 Paola Faccini Dori vs. Recreb S.R.L. (1994) ECR I-3325.

210 drept comunitar

Ce presupune termenul „Stat”? În decizia sa în Cazul Foster vs. British Gas120, Curtea a interpretat termenul de

stat în modul cel mai larg posibil: „…orice organ de orice formă juridică, care în baza unei măsuri adoptate de stat este responsabil să acorde servicii publice sub controlul Statului, iar pentru îndeplinirea acestor servicii este abilitat cu puteri care le depăşesc pe cele aplicate în relaţiile dintre indivizi, este inclus printre acele organe împotriva cărora pot fi invocate prevederile directivelor capabile să asigure un efect direct…”. În contextul doctrinei efectului direct, jurisprudenţa a indicat că principiul poate fi invocat împotriva agenţiilor sau instituţiilor aflate sub autoritatea sau sub controlul statului, autorităţilor locale sau regionale, autorităţilor fiscale ş.a.121.

Efectul indirect al directivelor Alături de negarea posibilităţii efectului direct orizontal, o altă metodă prin care

Curtea a dezvoltat eficienţa directivelor a fost inserarea obligaţiunii de interpretare a Legislaţiei naţionale, prin prisma prevederilor directivelor.

Astfel, în Cazul Von Colson and Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen122, Curtea a precizat că „…cu toate că obligaţiunea, statelor membre ce recurge din directivă, de a atinge rezultatele prevăzute de directivă şi datoria de a întreprinde măsurile generale sau particulare necesare în baza articolului 5 din Tratat de a asigura îndeplinirea obligaţiunii, este indispensabilă pentru toate autorităţile statului membru, inclusiv şi curţile naţionale pentru cazurile ce sînt în jurisdicţia lor...”. Dacă în instanţa naţională este prezentat un caz care implică prevederi naţionale ce urmau a fi armonizate unei directive Comunitare, dar acest lucru nu a avut loc în timp util şi nici corect, aceasta este obligată să interpreteze prevederile naţionale în lumina prevederilor directivei.

Ce se întîmplă în cazul în care Statul este cel care invocă în faţa Curţii naţionale prevederi ale unei directive pe care el însuşi nu a implementat-o? Poate fi adus ca exemplu Cazul Kolpinguies Nijmegen123: procuratura unui oraş din Danemarca a încercat să invoce unui cetăţean danez, într-o instanţă naţională, prevederi ale unei directive implementată incorect. În referinţa preliminară ce i s-a adresat din partea instanţei daneze, Curtea a afirmat: „…obligaţiunea instanţelor naţionale de a se călăuzi după conţinutul directivelor cînd interpretează prevederi ale Legislaţiei naţionale este limitată de principiile generale ale dreptului care sînt parte a Dreptului comunitar, în special principiile certitudinii juridice şi ale neretroactivităţii… şi …o directivă neimplementată prin lege naţională nu poate avea efecte juridice privind determinarea sau agravarea răspunderii penale a persoanelor care acţionează în contradicţie cu această directivă…”. Astfel, Curtea s-a pronunţat ferm că principiul stabilit în Von Colson are limite, dar acestea se referă doar la situaţiile în care sînt implicate cazuri penale 120 Cazul C-188/89 Foster and others vs. British Gas plc (1990) ECR I-3313. 121 Cazurile Foster C-188/89, Becker C-8/81, Fratelli Constanzo C-103/88.122 Cazul C-14/83, Von Colon and Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen (1984) ECR 1891. În procesele

Marshall şi Foster s-a pronunţat că instituţiile statale – chiar dacă activează în domeniul economiei private (de exemplu ca angajator) – pot fi destinatare ale efectului direct. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întreprinderile de stat, care îndeplinesc sarcini publice şi care de aceea – în interesul public – se bucură de drepturi speciale, comparativ cu întreprinderile private.

123 Cazul C-80/86, Procedură Penală contra Kolpinguies Nijmegen, (1987) ECR I-1657.

211Partea II

sau cînd statul încearcă să profite de prevederile unei directive neimplementate.În concluzie, instanţele naţionale, asemeni altor instituţii ale statului, sînt obligate

să interpreteze prevederile Legislaţiei naţionale în baza principiului efectului indirect al directivelor, indiferent dacă aceasta a fost în vigoare pînă la/după adoptarea directivei, în conformitate cu prevederile directivei neimplementate la timp sau corect.

Efectul direct incidental orizontal al directivelor Conform acestui principiu, dezvoltat destul de recent, se permite aplicarea efectului

direct orizontal al directivelor în cazuri foarte speciale. Acestea sînt foarte puţine şi cel mai des se regăsesc în literatura de specialitate pentru a reda circumstanţele în care poate fi admis efectul direct orizontal al directivelor. Printre primele cazuri se numără CIA Security124 în care, conform obligaţiunii impuse de Comisie asupra statelor membre, toate regulamentele tehnice naţionale adoptate trebuie să fie notificate din timp Comi-siei pentru aprobare şi abia ulterior pot fi adoptate la nivel naţional. Această obligaţiune a fost adoptată prin Directiva 83/189. O companie din afara Belgiei a importat pe piaţa belgiană alarme de securitate. O altă companie autohtonă comercializa, de asemenea, astfel de alarme pe piaţa internă a Belgiei, însă acestea erau certificate în baza unui re-gulament tehnic belgian. Produsele companiei importatoare nu erau certificate, astfel compania autohtonă a chemat în instanţa naţională compania importatoare cu scopul de a interzice produsele acesteia pe piaţa belgiană. Regulamentul belgian de certificare a acestor produse nu a fost însă notificat de Comisie conform obligaţiunilor Directivei 83/189 şi, adiţional, compania importatoare a declarat în faţa instanţei naţionale că obligaţiunea de a certifica produsele importate în baza acestui regulament constituie o barieră a circulaţiei bunurilor, reprezentînd astfel o încălcare serioasă a Tratatului CE. În acest caz se observă că Directiva 83/189 care de fapt se referă la notificare şi nu la drepturi sau obligaţii ale persoanelor fizice, creează între indivizi un efect direct inci-dental (întîmplător) orizontal. Curtea a descris acest fenomen astfel: „…articolele 8 şi 9 ale Directivei 83/189 prevăd clar obligaţiunile Statelor Membre de a notifica Comisiei proiectele de regulamente tehnice, pînă în momentul cînd acestea sînt adoptate. Avînd un conţinut clar, precis şi necondiţionat, aceste prevederi ale directivei pot fi invocate în faţa curţilor naţionale de către indivizi, în relaţiile între ei…”.

Deşi Curtea a acceptat că în baza prevederilor directivei 83/189 indivizii au drepturi pe care le pot aplica în faţa instanţelor naţionale, posibilitatea de aplicare a acestora a fost limitată mai tîrziu prin cazul Lemmens125. În acest caz, Curtea a evidenţiat că nu toate regulamentele naţionale cad sub incidenţa directivei 83/189. Astfel, în cazul în care acestea nu sînt prevăzute de directivă, principiul efectului direct incidental orizontal nu se aplică „…în cazurile procedurilor penale care vin să reglementeze cauza pusă în discuţie, regulamentele aplicate pentru învinuire, pe de o parte, şi cele care interzic şi pedepsesc conducerea automobilului în stare de ebrietate şi prevăd procedura de verificare a stării de ebrietate prin suflarea în aparatele special prevăzute, pe de altă parte, conduc la identificarea evidenţelor privind vinovăţia inculpatului…”.

124 Pentru detaliile Cazului, a se vedea C-194/94 CIA Security International SA vs. Signalson and Securitel SPRL (1996) ECR I-2201.

125 Cazul C-226/97 Lemmens (2000) ECR I-3711.

212 drept comunitar

Ca urmare, sfera de aplicare a directivei 83/189 nu include regulamentele privind circulaţia rutieră şi testul la alcoolemie şi nu poate fi invocat faptul că o notificare prealabilă a acestora nu a fost efectuată de Comisie.

Cazurile în care efectul direct incidental orizontal este permis sînt foarte reduse, deoarece nu toate directivele pot conţine prevederi ce vor avea un caracter precis, clar şi necondiţionat.

SpeţeSpeţa 1Principiul efectului direct Obiectul de activitate al companiei Y din statul membru X este comerţul cu produse

agricole. După îndeplinirea tuturor cerinţelor legate de standardele de calitate şi origine, compania Y a decis să exporte 100 tone de cereale în statul membru Z.

La rîndul său, statul membru Z este un stat cu o producţie agricolă sporită. Pentru a proteja piaţa agricolă internă, statul membru Z a impus companiei Y o taxă vamală de 5% pentru importul de cereale.

Ca urmare, pornind de la prevederile Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene, compania Y a hotărît să atace decizia statului membru Z la Curtea Europeană de Justiţie.

Care sînt drepturile companiei Y în baza dreptului Comunitar, în raport cu acţiunile întreprinse de statul membru Z?

Speţa 2Principiul efectului direct (cazul particular al directivelor)În anul 1990, Consiliul a adoptat o Directivă Europeană privind transpunerea în

viaţă a principiului de tratament echitabil al bărbaţilor şi femeilor în relaţiile de muncă, inclusiv promovarea, instruirea continuă, condiţiile de muncă, precum şi aspectele legate de asigurarea socială. Statelor membre le-a revenit obligaţia de a implementa această directivă în legislaţiile naţionale, pînă pe data de 1 ianuarie 1995.

Directiva prevede clar şi necondiţionat aplicarea principiului tratamentului echitabil în condiţiile de muncă. Principiul include eliberarea din funcţie în cazul împlinirii vîrstei de pensionare, care garantează tuturor aceleaşi condiţii, fără discriminare în bază de sex.

Cetăţeanca X a statului membru Y, născută la data de 2 iunie 1936, a fost angajată pe data de 20 septembrie 1994, de către o companie farmaceutică în calitate de specialist. Pe data de 2 iunie 1998, ea a împlinit vîrsta de 62 de ani şi conform Legislaţiei statului membru Y este vîrsta de pensionare a femeilor (a bărbaţilor fiind de 65 de ani). Imediat după aniversarea sa, cetăţeanca X a fost concediată explicîndu-i-se că a atins vîrsta de pensionare, deşi îşi exprimase dorinţa de a continua să lucreze pînă la vîrsta de 65 de ani.

Schiţaţi drepturile cetăţencei X în raport cu compania farmaceutică (persoană 1. juridică), avînd în vedere încălcarea prevederilor Directivei Consiliului. Apreciaţi drepturile cetăţencei X de a invoca în faţa instanţelor naţionale încălcarea 2. drepturilor cuprinse în unul din articolele unei directive neimplementate. Enumeraţi condiţiile pe care ar trebui să le întrunească o directivă, pentru a putea fi invocată.

213Partea II

tema 5. reFerinŢa PreliMinarĂ În baZa articolului 234 tce


identificarea formelor de adresare la Curtea Europeană de Justiţie şi a ͵subiecţilor care pot iniţia adresări prin intermediul referinţelor preliminare;cunoaşterea condiţiilor necesare posibilităţii de adresare la Curtea Europeană ͵de Justiţie şi compararea acestora cu condiţiile impuse pentru adresarea în instanţa naţională de drept;compararea definiţiei de instanţă sau tribunal, care are dreptul de a face referinţă ͵preliminară la Curtea Europeană de Justiţie, cu cea din legislaţia naţională;identificarea situaţiilor comune de cazuri acte clair, respectiv a consecinţelor ͵acestora, precum şi evaluarea efectelor doctrinei acte clair în ce priveşte procesul de aplicare al Dreptului Comunitar;proiectarea modului în care referinţa preliminară va fi inclusă în sistemul de ͵drept intern al statelor membre.

Articolul 234 TCE conţine regulile generale privind procedura de adresare a unei referinţe preliminare la Curtea de Justiţie a Comunităţilor. Scopul procedurii constă în asigurarea aplicării uniforme a Legislaţiei comunitare, pe întreg spaţiul Uniunii. Curţile naţionale sînt obligate să aplice în mod uniform prevederile Legislaţiei comunitare, pe întreg spaţiul comunităţii. Cetăţenii se adresează instanţelor judecătoreşti naţionale, cărora le revine sarcina aplicării Dreptului comunitar.

În cazul în care o instanţă naţională consideră necesară interpretarea unei prevederi a Tratatului sau a altor surse legislative ale Comunităţii, va adresa CEJ o referinţă preliminară în acest sens.

În perioada premergătoare Tratatului de la Nisa, doar Curtea Europeană de Justiţie era abilitată să acorde referinţe preliminare. După adoptarea modificărilor prevăzute de Tratatul de la Nisa126, în baza art.225(3) anumite competenţe au fost transferate Tribunalului de Primă Instanţă (TPI) care urma să aibă jurisdicţia de a emite referinţe preliminare pentru anumite categorii de cazuri. În acelaşi timp, dacă TPI consideră că un caz este suficient de important şi ar putea afecta unitatea sau consistenţa Dreptului comunitar, va putea să transfere cazul spre examinare la curtea ierarhic superioară, adică CEJ127.

În baza art.234 TCE, Curtea este abilitată să acorde referinţe preliminare privind: i) interpretarea prevederilor din Tratat128; ii) validitatea şi interpretarea Legislaţiei

Instituţiilor Comunitare şi Băncii Centrale Europene (în cazul acesta se referă doar la Legislaţia secundară) şi iii) interpretarea statutului instituţiilor create prin actele Consiliului, conform prevederilor relevante. Prin procedura de referinţă preliminară, instanţele naţionale nu pot solicita Curţii să aprecieze dacă o prevedere naţională este sau nu în conformitate cu prevederile Legislaţiei comunitare. La o astfel de solicitare, 126 Detalii privind data şi prevederile acestui Tratat a se vedea mai sus pag.2.127 Art.225(3) TCE.128 Se au în vedere toate Tratatele Comunităţii, Protocoalele acestora, Tratatele de accesiune a statelor

membre şi alte surse ale Legislaţiei primare Comunitare.

214 drept comunitar

în cazurile conexe, Brasserie du Pecheur129 a refuzat argumentînd: „…Curţii îi revine sarcina de a interpreta Dreptul comunitar şi nu de a-l aplica în dreptul naţional…” .

Există trei posibilităţi de acordare a referinţelor preliminare130:Prima procedură, denumită şi generală, prevăzută de art.234 TCE, se utilizează

pentru o referinţă preliminară în cazurile ce ţin de Pilonul I, adică de toate prevederile Tratatului CE, cu excepţia art.61-69 TCE.

A doua procedură se bazează pe articolele 61-69 TCE pentru toate cazurile ce ţin de capitolul IV al TCE: vize, azil, imigraţie şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor.

A treia categorie este procedura art.35 TUE care se referă la cazurile care cad sub incidenţa Pilonului III, armonizat după Tratatul de la Amsterdam. Ea face referire la Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală.

Cine se poate adresa la Curte cu o referinţă preliminară? Conform prevederilor art.234(2), au dreptul sau obligaţiunea de a solicita o referinţă preliminară toate instanţele sau tribunalele din statele membre. În această definiţie există şi termenul de obligaţiune, caz care va fi examinat în cele ce urmează. Deci, au dreptul să se adreseze toate curţile, instanţe şi tribunalele din statele membre, care se confruntă cu o situaţie care prevede aplicarea Legislaţiei comunitare şi este necesară interpretarea prevederilor acesteia. De fiecare dată, Curtea examinează ex officio dacă organul statului membru vine în întîmpinarea cerinţelor „instanţei” sau „tribunalului” conform prevederilor din 234(2) TCE131.

Un exemplu notoriu în literatura de specialitate este Cazul Broekmeulen132, care descrie criteriile după care se conduce Curtea cînd identifică dacă o instituţie este instanţă sau tribunal al statului membru „…dacă în baza Legislaţiei statului membru, sarcina de implementare a prevederilor adoptate de instituţiile Comunitare va reveni unui organ profesional independent, dar care acţionează cu un grad minim de supra-veghere din partea statului şi dacă împreună cu instituţiile de stat competente, acel organ creează proceduri de apel care pot afecta exerciţiul drepturilor conferite de pre-vederile Comunitare, atunci Curtea trebuie să aibă posibilitatea de a examina cazurile de interpretare şi validare ce decurg din aceste proceduri de apel…”. Astfel, Curtea a stabilit că organele stabilite prin lege, independente, permanente, cu jurisdicţie obli-gatorie de examinare în procedura de inter partes, în care se aplică principiul supre-maţiei legii, pot fi considerate instanţe sau tribunale ale statelor membre.

Articolul 234(2) TCE prevede şi cazul în care adresarea unei referinţe preliminare este obligatorie: „…în cazul în care decizia care va fi emisă de instanţa sau tribunalul statului nu mai poate fi judecată de alte remedii judiciare din Legislaţia naţională…”. Aceste cazuri nu se referă doar la situaţiile în care un caz este examinat de Curtea Supremă de Justiţie, iar decizia care va fi adoptată devine definitivă şi irevocabilă. Există cazuri cînd cazul este examinat de Curtea de primă instanţă, dar decizia adoptată nu va putea fi atacată în alte remedii judiciare naţionale. De exemplu, 129 Cazul C-48 şi 49/93 (1994).130 Craing and de Burca, EU Law, text, cases and materials, Oxford Press, 2003, pag.433.131 Cazul C-43/71 Politi vs. Italy (1971) ECR 1039.132 Cazul C-246/80 C. Broekmeulen vs. Huisrats Registratie Commissie (1981) ECR 2311.

215Partea II

cazul Costa133: „…în care din motiv că suma litigiului era foarte mică, decizia adoptată nu putea fi atacată în alte remedii judiciare naţionale…”. În astfel de cazuri, Curtea va considera prima instanţă ca ultim remediu judiciar naţional şi aceasta va fi obligată să se adreseze după referinţă preliminară dacă subiectul cauzei implică aplicarea Dreptului comunitar.

Instanţele şi tribunalele se pot adresa, însă, instanţelor superioare sau finale a căror decizie este definitivă şi irevocabilă, cu excepţia cazurilor cînd a fost deja examinat un caz cu aceleaşi fapte de drept şi de lege sau soluţia litigiului este atît de evidentă că nu necesită interpretarea Curţii Europene de Justiţie (acte clair). În Cazul Cilfit134, Curtea s-a exprimat astfel asupra doctrinei acte clair: „…În cele din urmă, aplicarea corectă a Dreptului comunitar se poate impune în mod atît de evident, încît să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situaţie, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune la fel de evident şi instanţelor naţionale ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Doar în cazul în care aceste condiţii sînt îndeplinite, instanţa naţională se poate abţine să mai adreseze această întrebare Curţii de Justiţie şi poate să o rezolve pe propria răspundere…”. Cazul Cilfit a determinat Curtea să accepte, în principiu, doctrina de acte clair, dar în acelaşi timp să plaseze şi restrîngeri riguroase privind aplicarea acesteia de către instanţele naţionale „…o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, atunci cînd i se adresează o întrebare de Drept comunitar trebuie să îşi îndeplinească obligaţiunea de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a Dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă, încît nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile…”.

Speţăreferinţa preliminară şi interpretarea dreptului comunitarCompania Alpha, cu cetăţenie în statul membru X, importă lemn de arţar în statul

membru Y, ca materie primă pentru fabricarea articolelor de mobilă. La importul mărfii, statul membru Y aplică companiei Alpha o taxă vamală de 20%, care este argumentată de autorităţile vamale ale statului membru Y, ca o decizie a Comisiei Europene.

Decizia Comisiei prevedea supunerea impozitării anumitor categorii de materii prime, inclusiv a anumitor tipuri de lemn, pe care le descrie în anexa I. Compania Alpha a reproşat serviciului vamal al statului membru Y. că lemnul de arţar pe care îl importă nu aparţine niciunei categorii prevăzute în anexa I a deciziei menţionate.

Compania Alpha atacă dispoziţia serviciului vamal în instanţa administrativă a statului membru, solicitînd anularea acesteia. În acelaşi timp, compania Alpha solicită instanţei statului membru anularea deciziei Comisiei Europene, pe motiv că aceasta contravine prevederilor Tratatului CE, în special liberei circulaţiei a bunurilor.

Identificaţi drepturile companiei Alpha în faţa instanţei naţionale, cu privire la decizia Comisiei. Stabiliţi dacă poate fi satisfăcută cererea cu privire la anularea deciziei Comisiei, adresată în instanţa naţională de compania Alpha.

133 Cazul C- 6/64 Costa (1964) ECR 585.134 Cazul C- 283/81, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA vs. Monistry of Health (1982) ECR 3412.

216 drept comunitar

tema 6. aPlicarea legiSlaŢiei coMunitare. reMediile În curŢile naŢionale. PrinciPiul autonoMiei Procedurale


determinarea etapelor de dezvoltare a principiului autonomiei procedurale; ͵analiza practicii Curţii Europene de Justiţie la capitolul aplicabilităţii practice ͵a remediilor oferite de sistemul de drept naţional (de la simpla posibilitate practică, la depunerea cererii de remedii adecvate, eficiente şi echivalente cu cele naţionale pentru cazurile de încălcare a drepturilor, ţinînd cont de prevederile Legislaţiei comunitare);compararea condiţiilor de survenire a răspunderii statului pentru încălcarea ͵Legislaţiei comunitare – cazurile Francovich la Factortame III şi Brassserie du Pecheur;estimarea implicărilor pentru legea internă (materială şi procesuală) în cazul în ͵cazul apartenenţei ca membru al statului respectiv.

Dezvoltarea remediilor pentru încălcarea Dreptului comunitar în curţile naţionale se datorează interacţiunilor dintre diferite culturi juridice ale statelor membre. Comunitatea nu prevede reguli procedurale proprii pentru aplicarea Legislaţiei comunitare în curţile naţionale, acest rol revenind statelor membre (principiul autonomiei procedurale). După cum s-a stabilit în Cazul Von Colson135, în baza art.10 TCE există obligaţiunea de solidaritate a autorităţilor naţionale vis-a-vis de Legislaţia Comunitară. Cînd se aplică principiul cooperării prevăzut în art.10 TCE, „…instanţelor naţionale le revine sarcina de a asigura protecţia juridică acordată indivizilor prin efectul direct al prevederilor Legislaţiei comunitare…”136. În consecinţă, instanţele naţionale trebuie să se comporte asemeni curţilor europene.

Conform prevederilor Tratatului, statelor membre le revine sarcina să asigure aplicarea prevederilor Legislaţiei comunitare, însă nu înseamnă că acest lucru este complet necontrolat. În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat două principii după care statele membre, prin instanţele naţionale, trebuie să se conducă în aplicarea Legislaţiei comunitare: i) principiul echivalenţei, în baza căruia reclamaţiile comparabile naţionale nu trebuie să fie tratate în defavoarea Legislaţiei comunitare (Cazul Comet) şi ii) principiul posibilităţii practice, conform căruia condiţiile şi procedurile naţionale nu trebuie să facă imposibilă exercitarea drepturilor în practică137.

Procedurile şi remediile privind încălcarea Legislaţiei comunitare au rămas în competenţa statelor membre, iar Comunitatea nu a iniţiat nici un demers în vederea armonizării acestui sector şi creării unor reguli comunitare uniforme. Mai mult, Comunitatea nici nu a impus obligaţiunea asupra statelor membre de asigura existenţa unor remedii, nearătîndu-se interesată de crearea unor noi remedii, în afara celor deja existente138. Curtea a deviat de la această practică în cazurile ce se referă la restituirea 135 Cazul C- 14/83, Von Colon and Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen (1984) ECR 1891.136 Cazul C- 45/76, Comet vs. Produktshap (1976) ECR 2043.137 Cazul 33/76, Rewe-Yentralfinanz eG and Rewe-Yentral AG vs. Landwirtschaftskammer für das Saarland

(1976) ECR 1989.138 Cazul C-158/80, Rewe-Handelsgesellchaft Nord mbH vs.Hauptzollamt Kiel (1981) ECR 1805.

217Partea II

taxelor percepute prin încălcarea Dreptului comunitar (cel mai des, taxe vamale la importul dintr-un stat membru în altul). În aceste cazuri, Curtea a insistat că dreptul de a solicita restituirea acestor taxe, în principiu ar trebui să existe în Legislaţia naţională „…restituirea taxelor percepute de către statele membre prin încălcarea prevederilor Legislaţiei comunitare este consecinţa şi suplinirea, drepturilor conferite indivizilor de către prevederile Legislaţiei comunitare ce interzic ca taxele să aibă un efect echivalent cu cel al taxelor vamale sau, după caz, aplicarea discriminatorie a taxelor interne. În acelaşi timp este adevărat că restituirea taxelor trebuie să fie efectuată doar în cadrul condiţiilor de substanţă şi formă, prevăzute de diferite surse ale Legislaţiei naţionale aplicabile şi, de fapt continue să existe, după cum Curtea menţionează permanent obligaţiunea ca aceste condiţii să nu fie mai puţin favorabile decît cele ce se referă la pretenţii similare faţă de taxele naţionale şi ca aceste condiţii să prevadă posibilitatea practică de a exercita drepturile din prevederile Legislaţiei comunitare…”.

În Cazul Simmenthal139, Curtea a examinat situaţia în care Curtea Constituţională a Italiei era unica instituţie judiciară din această ţară care avea jurisdicţia de a examina cazurile cînd Legislaţia naţională ar putea fi în conflict cu Legislaţia Comunitară. Curtea a considerat acest lucru ca fiind o încălcare deoarece nu se respectau principiile de echivalenţă şi cele ale posibilităţii practice. Astfel, autonomia procedurală este intersectată de necesitatea asigurării aplicabilităţii Legislaţiei comunitare de către toate instanţele naţionale, fapt ce a impus Italiei să efectueze aceste modificări.

În cazul în care sînt încălcate prevederile prevăzute de Dreptul comunitar, statele membre pot impune penalităţi de natură administrativă, civilă sau penală împotriva persoanelor vinivate.

Care este, însă, limita discreţiei de care se bucură statele membre în aceste cazuri? În Cazul Sagulo, Brenca şi Bakhouche140, trei cetăţeni din Franţa şi Italia, aflîndu-se

în Germania au încălcat obligaţiunea prevăzută de directiva 68/360, privind întocmirea unor acte şi respectarea anumitor proceduri administrative necesare specifice şederii. Autorităţile germane i-au penalizat pentru aceste încălcări. La întrebarea adresată Curţii de către reclamaţi, prin care se punea în discuţie legitimitatea impunerii acestor penalităţi, Curtea răspuns: „…în baza articolului 12 din Tratatul CE, statele membre sînt în drept să impună penalităţi rezonabile în cazul încălcării de către anumite persoane, subiecţi ai Dreptului comunitar, a obligaţiunilor privind obţinerea unei cartele de identitate sau paşaport valabile, dar aceste penalităţi nu trebuie sub nici o formă să fie atît de severe încît să constituie obstacole pentru libera intrare şi şedere prevăzută de Tratat…”. În concluzie „…penalităţile impuse nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu natura şi gravitatea încălcării comise…”.

Răspunderea în cazul încălcării drepturilor ce reies din Legislaţia comunitară După cum s-a menţionat, Curtea a interpretat prevederile Tratatului CE privind

obligaţiunea statelor membre de a asigura aplicarea Dreptului comunitar şi a accentuat faptul că statele membre nu sînt obligate să creeze noi remedii pentru acest lucru, dar este suficient ca remediile naţionale deja existente să corespundă criteriilor de echivalenţă/nediscriminare şi posibilităţii de punere în practică. 139 Cazul C- 106/77 Amministrazione della Finanze del Stato vs. Simmenthal (1978) ECR 629.140 Cazul C- 8/77 Sagulo, Brenca and Bakouche (1977) ECR 1495.

218 drept comunitar

În Cazul Francovich141, situaţiile în care statele membre neglijau implementarea directivelor a atins cea mai „scandaloasă” reacţie. În declaraţia sa, avocatul general Mischo a afirmat: „…rareori curtea noastră a trebuit să judece un caz în care pierderea provocată indivizilor prin neimplementarea unei directive au fost atît de scandaloase ca aici…”142. Într-adevăr, prin cazul Francovich, Curtea a pus bazele principiului de răspundere a statului pentru încălcarea drepturilor cuprinse în Legislaţia Comunitară. Cazul special al acestei directive neimplementate de autorităţile Italiei acordă drepturi depline indivizilor de a cere despăgubiri de la stat. Astfel, Curtea a spus: „…posibilitatea de a obţine reparaţii din partea unui stat membru este în mod special indispensabilă atunci cînd, ca în cazul prezent, efectul deplin al normelor comunitare este condiţionat de o acţiune din partea statului şi, în consecinţă, în absenţa unei astfel de acţiuni, persoanele de drept privat nu pot să valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturile care le sînt recunoscute de Dreptul comunitar…”. „…rezultă că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate persoanelor de drept privat prin încălcări ale Dreptului comunitar, este inerent sistemului creat de tratat…”. Cazul Francovich a afirmat principiul răspunderii statului pentru încălcarea Dreptului comunitar, implicit disponibilitatea unei acţiuni pentru despăgubire împotriva Statului, ca o cerinţă generală a Legislaţiei comunitare.

După ce a fost stabilit principiul general al răspunderii statelor membre pentru încălcarea Dreptului comunitar, în decizia Francovich, Curtea a continuat să detalieze condiţiile necesare pentru ca o astfel de răspundere să poată fi invocată: „…prima ar fi ca rezultatul prevăzut de directivă să conţină atribuirea anumitor drepturi în favoarea persoanelor de drept privat. A doua condiţie este posibilitatea identificării conţinutului acestor drepturi, pe baza dispoziţiilor directivei. În sfîrşit, a treia condiţie este existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea obligaţiunii care îi incumbă statului şi prejudiciul suferit de persoanele vătămate…”.

Ulterior, aceste elemente au fost şi mai mult cristalizate în Cazul Factortame III şi Brassserie du Pecheur143, condiţiile răspunderii fiind următoarele: i) legea încălcată trebuie să confere real drepturi indivizilor; ii) a avut loc o încălcare gravă144 şi iii) trebuie să existe o legătură cauzală între încălcarea obligaţiunii Statului şi paguba suferită de părţile vătămate145.

141 Cazul C- 9/90, Francovich and Bonifaci vs. Italy (1991) ECR I-5357.142 A se vedea opinia Advocatului General Mischo din data de 28 May 1991. http://eur-lex.europa.eu/Result.do?T1=V6&T2=1990&T3=0006&RechType=RECH_naturel&

Submit=Search 143 Cazul C-43/93 Brassserie du Pecheur SA vs. Germania şi C-48/93 R vs. Secretarul de Stat pentru

Transporturi, ex parte Factortame Ltd şi alţii (1996) ECR I-1029.144 Încălcare gravă; de obicei survine în cazul neimplementării corecte a unei directive, cum a fost în

cazul Regina v HM Trezoreria ex parte British Telecommunications plc şi cazurile comune Denkavit Internationaal BV et al v Bundesamt für Finanzen. De asemenea, în cazurile în care sînt comise încălcări de către instituţiile administrative ale statelor membre, Cazul C-302/97 Konle vs. Republic of Austria [1999] ECR I-3099 sau Cazul C-5/94 Regina vs. Ministerul Agriculturii, pescuitului şi Alimentaţiei ex parte Hedley Lomas (Ireland) Ltd [1996] ECR I-2553 sau de către sistemul judiciar al statului membru, Cazul C-224/01 Kobler vs. Austria [2003] 3 CMLR 28.

145 Pentru stabilirea legăturii cauzale, a se vedea Cazurile C-319/96 Brinkmann Tabakfabriken GmbH vs. Skatteministeriet [1998] ECR I-5255; şi Cazul C-140/97 Rechberger and Greindl vs. Austria [1999] ECR I-3499.

219Partea II

În plus, condiţiile de fond şi de formă, stabilite de diferitele legislaţii naţionale în materie de reparare a prejudiciilor, nu pot fi mai puţin favorabile decît cele care au în vedere reclamaţiile interne similare şi organizarea lor nu trebuie să îngreuieze obţinerea reparaţiei.

SpeţeSpeţa 1remedii naţionale în baza dreptului comunitar Conform Legislaţiei statului membru X, la bordul navelor maritime, toţi ofiţerii

flotelor comerciale trebuie să aibă naţionalitatea statului membru X, excepţii fac doar cazurile cînd Ministrul Afacerilor Maritime emite o decizie individuală pentru scutirea de această obligaţiune.

Cetăţeanului Y (care deţine naţionalitatea statului membru Z), îi este oferit postul ofiţerului superior pe o navă comercială a statului membru X. Angajatorul, cetăţeanul Y şi proprietarul navei, depun o cerere către Ministrul Afacerilor Maritime pentru scutirea – ca excepţie – a cetăţeanului Y, de obligaţiunea de a avea naţionalitatea statului X, în vederea angajării. Ministrul respinge cererea de scutire, iar cetăţeanul Y. este nevoit să se retragă.

Cetăţeanul Y intenţionează, însă, să acţioneze în judecată refuzul ministrului şi să solicite despăgubiri. Conform Legislaţiei statului membru Z, toate acţiunile juridice privind verificarea aplicabilităţii Legislaţiei interne trebuie să fie examinate de Curtea Constituţională, o procedură care presupune o perioadă de cinci ani. În acelaşi timp, cetăţeanul Y este prevenit că riscă prescripţia dreptului de atac al actului de refuz al ministrului din motiv că acesta trebuie să fie atacat în timp de o lună de la emitere.

Analizaţi situaţia şi determinaţi posibilitatea cetăţeanului Y de a pretinde despăgubiri Ministerului Afacerilor Maritime, în instanţele statului membru X, în baza Dreptului comunitar. Stabiliţi condiţiile în care este posibilă o astfel de reclamaţie.

Speţa 2răspunderea statului membru pentru încălcarea legislaţiei comunitare. Principiul

de nediscriminare În 1988, Consiliul UE a adoptat o Directivă ce prevedea armonizarea sistemului

fondurilor de garanţie pentru lucrători, în caz de insolvabilitate a angajatorului. Obiectivul principal al acesteia era asigurarea protecţiei salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului, în special garantarea plăţii drepturilor lor neachitate, luînd în considerare şi necesitatea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate în cadrul Comunităţii.

Această Directivă trebuia să fie implementată în toate statele membre, prin crearea instituţiei fondurilor de garanţie pentru lucrători în caz de insolvabilitate a angajatorului precum şi a instituţiilor ce vor asigura plata acestor despăgubiri la solicitarea lucrătorilor.

Conform directivei respective, statele membre iau măsurile ce se impun astfel încît instituţiile să asigure garantarea plăţii drepturilor neachitate, rezultate din contracte

220 drept comunitar

de muncă sau raporturi de muncă şi privarea de salariu pe o perioadă anterioară unei date stabilite. Directiva în cauză prevede în mod expres dreptul salariaţilor de a pretinde despăgubiri din partea angajatorilor ce devin insolvabili.

A. Statul membru X nu a implementat Directiva în timpul prevăzut. Astfel, un anumit număr de salariaţi ai companiei Alpha (care a devenit insolvabilă), nu au putut beneficia de plata despăgubirilor pentru pierderea contractelor de muncă.

B. Statul membru X a implementat Directiva în cauză în sistemul juridic naţional prin adoptarea unei legi ordinare. În legea respectivă, legislatorul a prevăzut că în cazul în care un angajator devine insolvabil, salariaţii acestuia se pot adresa cu buletinul de identitate şi contractul de muncă la fondurile de garanţie respective, pentru a primi despăgubirile cuvenite. În acelaşi timp, în paragraful următor legea naţională prevede că salariaţii care nu deţin naţionalitatea statului membru X, vor trebui să prezinte adiţional şi alte documente: viza de reşedinţă ş.a.

În cazul scenariului 1. A, identificaţi şi structuraţi remediile corespunzătoare, astfel încît salariaţii companiei Alpha să-şi poată exercita drepturile conferite prin Directivă. Stabiliţi dacă, în cazul scenariului 2. B, a fost corectă implementarea Directivei. În cazul unui răspuns negativ, prin prisma Dreptului comunitar analizaţi care sînt încălcările înregistrate.

221Partea II

tema 7. conteStarea actelor coMunitare În baZa art.230 tce


identificarea actelor instituţiilor Comunitare care pot fi supuse contestării ͵conform Legislaţiei comunitare;compararea motivelor pentru care subiecţii pot înainta cereri de contestare şi ͵anulare a actelor comunitare;aprecierea raţionamentului condiţiilor pe care subiecţii de contestare trebuie ͵să le întrunească pentru a putea sesiza Curtea Europeană de Justiţie (ratione personae) şi exprimarea opiniei în acest sens;cunoaşterea actelor şi a acţiunilor comise de instituţiile Comunităţii care pot fi ͵supuse contestării şi anulării, precum Curtea Europeană de Justiţie;analiza şi evidenţierea diferenţelor dintre condiţiile prin care instituţiile ͵Comunităţii la răspundere pentru acţiunile comise;compararea formelor de recuperare a prejudiciilor generate de acţiuni ale ͵instituţiilor Comunităţii.

Sistemul Comunitar de remedii juridice pentru verificarea legalităţii Actelor comunitare este un unul complet. Cînd instituţiile Comunitare emit acte cu caracter obligatoriu, acestea pot fi atacate direct de statele membre sau de instituţiile Comunitare, inclusiv de către Curtea Europeană de Justiţie. Există liga privilegiaţilor, alcătuită din Statele Membre, Consiliul şi Comisia Uniunii Europene, care pot ataca actele Comunitare în baza art.230 TCE, fără condiţii adiţionale. Tratatul de la Nisa aduce în această ligă şi Parlamentul Uniunii Europene.

Articolul 230 TCE prevede procedura prin care actele Comunitare pot fi anulate de către Curtea Europeană de Justiţie. Articolul 231 TCE prevede consecinţele unei astfel de anulări precum şi flexibilitatea CEJ în deciziile pe care le adoptă.

Există cîteva căi prin care pot fi atacate actele comunitare. Principalele prevederi ale Tratatului CE sînt cuprinse în articolul 230, care

prevede: „… (1) Curtea de Justiţie trebuie să controleze legalitatea actelor adoptate în

comun de Parlamentul European, Consiliu, Comisie şi BCE, cu excepţia recomandărilor, opiniilor şi a actelor parlamentare care urmăresc efecte directe vis-a-vis de terţe părţi.

(2) În acest scop, Curtea are competenţa de a se pronunţa în acţiuni formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a prezentului Tratat sau oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia, ori abuz de putere.

(3) În aceleaşi condiţii, Curtea de Justiţie are competenţa de a se pronunţa asupra acţiunilor formulate de Parlamentul European, de Curtea de Conturi şi de BCE, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.

(4) Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în aceleaşi condiţii, o acţiune împotriva deciziilor al căror destinatar se opune deciziilor care o privesc în mod personal, deşi sînt adoptate sub aparenţa unui regulament sau a unei decizii adresate unei terţe persoane.

222 drept comunitar

(5) Acţiunile prevăzute în prezentul articol trebuie formulate, după caz, în termen de două luni de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv…”.

Pentru atacarea corectă a unui act în baza art.230 este necesară respectarea unui număr de patru proceduri.

Prima condiţie se referă la natura actului propriu zis; în Cazul Comisia vs. Consiliul146 s-a stabilit că lista acestora nu este exhaustivă şi că pot fi revizuite alte acte sui generis, care au caracter obligatoriu şi au anumite efecte juridice.

A doua condiţie este ca persoana sau instituţia care solicită revizuirea trebuie să fie în drept să o facă. În aceste cazuri, o deosebită atenţie se acordă par.(4) al art.230TCE, cînd acţiunea este efectuată de persoane fizice sau juridice, situaţii examinate mai jos.

A treia condiţie este ca adoptarea actului să prevadă încălcarea procesuală sau substanţială menţionată în art.230(1)TCE.

Ultima condiţie prevede respectarea termenului de prescripţie prevăzut în art.230(5)TCE.

O atenţie deosebită se acordă situaţiilor descrise de art.230(4)TCE în baza căruia persoanele fizice şi juridice nu au dreptul să atace direct acte comunitare obligatorii cu caracter general. Această posibilitate există doar în cazul în care persoana este afectată: i) direct şi ii) individual, de caracterul obligatoriu al acestui act. Pentru a compensa aceste condiţii riguroase, impuse prin jurisprudenţa CEJ, o altă posibilitate ar fi atacarea actelor obligatorii în instanţele naţionale şi solicitarea faţă de aceasta de a adresa o referinţă preliminară privind valabilitatea actului în cauză, care ulterior va determina anularea de către CEJ, a actului propriu-zis, în baza art.230 TCE. Începînd din 1993, examinarea cazurilor în baza art.230(4) au fost transferate în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Multe adresări la CEJ privind anularea Actelor comunitare obligatorii, nu sînt acceptate. Este vorba mai ales de cazurile prevăzute în art.230(4) TCE, unde condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a argumenta o astfel de solicitare sînt complexe.

Pentru început, Curtea a stabilit natura actelor ce pot fi atacate în baza art.230 TCE. În majoritatea cazurilor concluzia a fost aceeaşi: „…actul ce poate fi anulat în baza art.230 TCE nu se determină în funcţie de denumirea acestuia, ci după natura obligativităţii pe care o poartă…”. Dacă se demonstrează că acestea au efecte juridice obligatorii pentru părţi, poate fi examinată legalitatea tuturor actelor adoptate de instituţiile Comunitare.

În continuare, CEJ evidenţiază faptul că persoanele fizice şi juridice nu pot ataca orice act cu caracter juridic obligatoriu. În acest context se impune definirea efectelor acestui act pentru persoanele care îl atacă. Curtea va examina dacă există interes direct şi individual al persoanei care aplică şi doar în cazul în care aceste condiţii există, examinarea va continua.

Începînd cu Cazul Plaumann147, Curtea a susţinut: „…că o decizie adresată statului membru este de interes direct şi individual pentru persoanele fizice şi juridice faţă de cazul în care această decizie le aduce atingere din cauza anumitor calităţi specifice, 146 Cazul C-22/70 Comisia vs. Consiliul (1971) ECR 263.147 Cazul C-25/65 Plaumann&Co vs. Comisia (1965).

223Partea II

datorită unor circumstanţe care le caracterizează în raport cu orice altă persoană şi le individualizează în mod asemănător cu destinatarul…”.

În primul rînd trebuie stabilit dacă este îndeplinită cea de-a doua condiţie de admisibilitate deoarece, în cazul în care decizia în cauză nu îl priveşte în mod individual pe reclamant, interesul direct al acestuia nu mai este cercetat148.

Interesul direct este o a doua condiţie care trebuie respectată pentru ca cineva să poată solicita, în mod individualizat, anularea unui act comunitar cu caracter obligatoriu în baza 230(4). Pentru determinarea acestei afectări directe (interesul direct) se stabileşte dacă actul obligatoriu a fost emis de o instituţie Comunitară (de obicei Comisia UE).

Existenţa acestor două precondiţii încheie faza admisibilităţii şi deschide calea pentru examinarea cazului în fond.

SpeţeSpeţa 1 admisibilitatea unei acţiuni în baza 230(4) tceeCompania Alpha importă caise din America de Sud pentru a le comercializa în

statul membru X. Pe data de 22 ianuarie 1978, compania a expediat din America de Sud în statul membru X, o cantitate de 200 de tone de caise pentru a fi importate şi comercializate.

Prcedura de emitere a licenţelor de import pentru fructele din afara Comunităţii era reglementată de un Regulament Z al Comisiei adoptat în 1976. Conform cestuia, licenţele trebuie să fie eliberate la cererea importatorilor, după prezentarea documentaţiei necesare, în primele cinci zile ale lunii, avînd un termen de valabilitate de 40 de zile.

La începutul anului 1978, Comisia a iniţiat o procedură de supraveghere a importurilor de caise din statele Americii de Sud şi a depistat că importurile efectuate începînd cu 1976, depăşesc semnificativ cantităţile admisibile pentru piaţa Comunitară. Apărea astfel pericolul distorsionării considerabile a pieţei interne.

Pe data de 29 ianuarie 1978, Comisia a adoptat Regulamentul Y, prin care a suspendat procedurile de emitere a licenţelor pentru importul de caise deja solicitate, precum şi suspendarea emiterii unor noi licenţe de import, pînă va fi stabilit un sistem comun de cote, care va stabiliza situaţia pe piaţa de profil. Regulamentul Y a intrat în vigoare pe data de 5 februarie 1978.

Pe data de 3 februarie 1978, Compania Alpha a solicitat Agenţiei autorizate a statului membru X, o licenţă pentru importul de caise ce urmau să ajungă în portul capitalei statului respectiv. Pe data de 6 februarie 1978, Agenţia de licenţiere a refuzat să emită licenţa de import pentru compania Alpha, pornind de la noile reglementări ale Regulamentului Y.

Astfel, marfa companiei Alpha a fost sechestrată, fără a putea fi importată şi comercializată. În perioada ianuarie-februarie 1978, unui număr de douăsprezece companii de import al caiselor li s-a sechestrat marfa deoarece nu li se eliberaseră licenţe de import.

148 Pentru o determinare pozitivă a interesului individual vezi International Fruitt Company vs. Commission (41-44/70).

224 drept comunitar

Compania Alpha intenţionează să conteste valabilitatea regulamentului Comisiei din 29 ianuarie 1978, în baza procedurii art.230(4) al TCEE.

Analizaţi condiţiile speţei şi determinaţi condiţiile de fond şi de formă necesare astfel încît cererea din partea companiei Alpha să fie admisă de Curte, în baza art.230(4) al TCEE.

Speţa 2acţiunea de contestare şi despăgubire contra comunităţiiUn anumit Regulament X al Consiliului UE autorizează Comisia să impună restricţii

în cazul importurilor de fructe în spaţiul comunitar, dacă acestea ar procova distorsiuni considerabile pe piaţa comunitară. Regulamentul X al Consiliului prevede că atribuţia Comisiei de a impune restricţii importurilor de fructe poate fi exercitată doar în cazul în care importurile s-au efectuat în baza contractelor comerciale semnate după data de intrare în vigoare a prezentului Regulament X.

Astfel de interdicţii pot fi aplicate de către Comisie, inclusiv importatorilor de fructe care au semnat contracte pînă la intrarea în vigoare a prezentului Regulament X, cu o singură condiţie: este un lucru absolut necesar pentru a preveni o distorsionare considerabilă a pieţei Comunitare.

În baza atribuţiilor conferite de Consiliul UE prin Regulamentul X, Comisia Europeană adoptă un Regulament Y prin care impune interdicţia importului de fructe. Regulamentul Y al Comisiei Europene prevede că importul de fructe realizat în baza contractului comercial semnat înaintea intrării în vigoare a Regulamentului X va fi permis doar în cantitate de 50% din totalul prevăzut în contract. În acelaşi timp, preambulul Regulamentului Y nu conţine nici o argumentare expresă privind această restricţie şi nici în general, modul în care este determinat volumul respectiv de 50%.

Compania Alpha importă fructe în statul membru Z în baza unui contract semnat pînă la data intrării în vigoare a Regulamentului X. Ca urmare a Regulamentului Y, adoptat de Comisie, companiei îi revine 50% din marfa importată, sechestrată de către organele vamale ale statului Z.

Analizaţi situaţia şi prezentaţi argumentele favorabile companiei Alpha, care 1. are intenţia de a ataca validitatea Regulamentului Y adoptat de Comisie şi de a solicita despăgubiri statului membru Z sau Comunităţii Europene. Apreciaţi posibilităţile procedurale de contestare a validităţii Regulamentului Y – 2. instanţă naţională, Curtea Europeană de Primă Instanţă sau ambele. Evidenţiaţi temeiurile de contestare a validităţii Regulamentului Comisiei.

225Partea II

tema 8. libera circulaŢie a bunurilor

articolul 25 al tratatuluitaxele vamale la import şi toate taxele cu efect echivalent vor fi interzise între

Statele Membre. această interdicţie se va aplica şi cu referire la taxele vamale de natură fiscală.

Cazul 24/68 Comisia vs. Italia (taxele pentru organizarea statistică)Paragraful 14: orice taxă cu caracter pecuniar, indiferent cît de mică este, sau de

destinaţia ei, sau de forma de aplicare, care se impune în mod unilateral pe bunurile naţionale sau străine datorită motivului că acestea traversează o frontieră… constituie o taxă care are efect echivalent… chiar dacă nu este colectată în beneficiul Statului, nu este discriminatorie sau protectoare în efectul său şi dacă produsul asupra căruia se impune taxa nu se află în concurenţă cu produsul naţional.

Însemnătatea prevederilor cazului:

orice taxă cu caracter pecuniar, indiferent cît este de mică a. Taxa cu caracter pecuniar se referă numai la măsurile de natură fiscală. Regulile

naţionale care nu sînt de natură fiscală cad sub incidenţa prevederilor articolelor 28-30 din Tratat. Prevederea „indiferent de cît de mică este” indică faptul că în cazul taxelor nu există nici o excepţie de minimis.

indiferent de destinaţie sau formă de aplicareb. Indiferent de argumentele prezentate de statele membre, dacă acestea sînt

direcţionate către produsele de import, Curtea a stabilit această formulare pentru a preciza că orice taxă va fi considerată ca avînd un efect similar cu al taxelor vamale. Curtea a stabilit că taxele mici de susţinere a bazei de date statistice, taxele pentru verificarea inofensivităţii pentru sănătate, taxele poştale pentru prezentarea unui colet din alt stat membru în vederea verificării şi trecută ca liberă de vamă, taxele pentru exportul obiectelor de artă sînt considerate echivalente cu taxele vamale de import (ETVI).

impuse unilateral pentru bunurile naţionale sau străine deoarece acestea c. traversează o frontieră

Această referinţă la trecerea frontierei constituie elementul de bază pentru distincţia între aplicarea articolului 25 şi a articolului 90 ale Tratatului pentru normele naţionale analizate. Articolul 90 se aplică tuturor produselor, însă nu la frontieră, în timp ce articolul 25 se aplică numai în cazul cînd taxele sînt impuse datorită trecerii unei frontiere. În Cazul C -163/90 Legros s-a stabilit că taxele interne de frontieră sînt ETVI:

O taxă aplicată la frontiera regională ca urmare a introducerii produselor într-o regiune a statului membru constituie un obstacol în libera circulaţie a bunurilor. Or, aceasta este cel puţin la fel de importantă cu taxa aplicată la frontiera naţională pentru intrarea produselor pe întreg teritoriul statului membru.

226 drept comunitar

deşi nu este colectată în beneficiul Statului, nu este discriminatorie sau d. protectoare în efectul său şi dacă produsul asupra căruia se impune taxa nu se află în concurenţă cu produsul naţional

Aceste condiţii nu oferă statelor nici o şansă de a-şi fundamenta necesitatea taxelor vamale. În Cazul 2 şi 3/69 Diamantarbeider, Curtea a respins argumentul conform căruia se aplica taxa de 0,33% pentru diamantele importate, stabilită de Stat pentru a susţine fondul de pensii al lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor. Ea a interpretat că taxa are un caracter social, neavînd obiectivul de a genera fonduri suplimentare pentru Trezoreria de Stat. În opinia Curţii, indiferent de motiv, taxa vamală a generat costuri mai mari pentru produsele importate şi deci a discriminat produsele importate aflate pe piaţa concurenţială. Astfel, Curtea recomandă statelor membre utilizarea altor metode, cum ar fi aplicarea taxelor în mod general. În acest caz, articolul 90 ar putea fi utilizat pentru verificarea conformităţii Dreptul Comunitar cu normele statelor membre.

Argumentul absurd al Belgiei prezentat în Cazurile 2 şi 3/62 Comisia vs. Luxemburg şi Belgia, cunoscut sub denumirea de Cazul turtelor dulci, a fost criticat de Curte: deşi nu sînt discriminatorii, normele respective sînt EVTI-uri în esenţă. Nici argumentul conform căruia „taxa stabilită pentru produsele de import urmăreşte echilibrarea preţurilor produselor străine cu ale celor belgiene”, nu ar fi putut să le scape de identificarea cu EVTI-urile, avînd aceeaşi soartă cu acestea.

Utilizarea remediilor pentru cazurile în care se aplică taxele vamale şi taxele echivalente acestora

Cazul Vad Gend en Loos a recunoscut efectul direct al articolului 25 al Tratatului. Acest subiect nu ar fi apărut dacă statul ar fi fost cel care aplică taxe pentru produse de import.

Ce se întîmplă dacă o întreprindere privată aplică astfel de taxe? În Cazul C-16/94 Dubois vs. Garanor Exploitation, Curtea a stabilit că prevederile articolului 25 sînt aplicabile. Ea a afirmat că nu există nici o diferenţă între situaţiile cînd taxa rezultă dintr-o acţiune unilaterală adoptată de autorităţi sau dintr-o serie de contracte private.

Rambursarea taxelor aplicate ilegal a fost apreciată de Curte ca fiind posibilă în Cazul San Giorgio 199/82. În opinia sa, dreptul de a solicita rambursarea taxelor este posibil datorită drepturilor oferite din start indivizilor de către Tratat, de a fi exceptaţi de la plata unor astfel de taxe (decizia Van Gend en Loos). Mai mult, Curtea a stabilit că rambursarea nu va fi posibilă dacă aceasta ar conduce la o o îmbogăţire nejustificată. Un exemplu relevant îl constituie cazul în care comerciantul care a plătit taxele, le-a transferat consumatorilor finali. El va primi, astfel, o sumă dublă faţă de plata pentru taxe (de la consumatorii finali şi de la statul care au rambursat taxele).

Curtea a intrat în detaliile acestui sistem în Cazul C-192/95 Comateb. Concluzia sa a fost următoarea: consumatorii finali vor putea solicita rambursarea fie de la comerciant, fie de la stat. În cazul în care consumatorul merge direct la stat, comerciantul nu este inclus în schema de rambursare. Însă astfel de cazuri sînt rare. De obicei, consumatorul alege produsul similar de pe piaţa locală. În acelaşi caz Comateb, în paragraful 31

227Partea II

Curtea a stabilit posibilitatea comerciantului de a solicita o anumită recompensă pentru daunele provocate de reeducerea volumului de vînzări ca urmare a taxelor impuse. În acest sens, comercianţii au la dispoziţie remediile naţionale, dacă acestea sînt disponibile. În cazul indisponibilităţii acestora, ei pot acţiona prin intermediul principiului stabilit în Factortame Cazul C-46 şi 48/93, unde statul este responsabil de încălcarea prevederilor Tratatului şi în acelaşi timp de provocarea daunelor.

Totuşi, remediile sînt condiţionate de autonomia procedurală naţională, atîta timp cît acestea sînt eficiente, nediscriminatorii şi termenele-limită de aplicare sînt aceleaşi ca în cazul litigiilor naţionale similare, şi nu încalcă principiul de echivalenţă şi efectivitate.

Curtea a fost rugată să răspundă la următoarea întrebare: excepţiile prevăzute în articolul 30 sînt posibile pentru articolul 25 în măsura în care acestea se aplică pentru prevederile articolelor 28 şi 29 ale Tratatului?

În Cazul 7/68 Comisia vs. Italia, Curtea a menţionat cu precădere că prevederile articolului 30 se aplică numai în raport cu articolele 28 şi 29 ale Tratatului, nu şi în cazul articolului 25, după cum solicitase Guvernul Italiei.

În acelaşi timp, în Cazul 18/87 Comisia vs. Germania, Curtea a decis să ofere o listă cu situaţiile în care taxele vamale şi taxele echivalente taxelor vamale vor fi considerate ca aparţinînd unei alte grupe de măsuri naţionale. Dintr-un punct de vedere, acestea nu constituie excepţii de la articolul 25, după cum nici cazurile următoare nu intră în categoria taxelor vamale sau a EVTI-urilor (neavînd astfel nici o legătură cu art.25). S-a urmărit o abordare mai „codificată” faţă de taxele vamale şi EVTI-uri. În para.6, Curtea a stabilit următoarea listă:

dacă ţin de un sistem general de taxe interne aplicate sistematic şi în concordanţă a) cu criterii similare faţă de produsele naţionale şi cele importatedacă aceasta constituie plăţi pentru un serviciu prestat întreprinderii pentru o b) sumă care este proporţională cu serviciul prestatdacă ţine de inspecţiile organizate pentru a îndeplini obligaţiunile ce reies din c) Dreptul Comunitar

Sistemul general de taxe interneDacă taxa face parte dintr-un sistem general de taxe interne, atunci taxele ar trebui

să fie verificate conform prevederilor articolului 90 al Tratatului.

Plata pentru serviciile prestate unei întreprinderiÎn Cazul 132/82 Comisia vs. Belgia, Curtea a afirmat că taxa în discuţie reprezintă

aprecierea unui serviciu prestat importatorului, avînd o mărime egală cu cea a serviciului prestat.

Curtea a fost pusă în situaţia de a determina dacă astfel de reguli sînt utilizate abuziv de unele state membre. De exemplu, în Cazul 340/87 Comisia vs. Italia, Curtea a stabilit că taxa aplicată de autorităţile Italiei, stabilită pentru comercianţi în situaţia funcţionării oficiilor birourilor vamale în afara orelor de lucru, este ilegală. În conformitate cu prevederile unei Directive Comunitare, acestea oricum trebuiau să fie deschise.

228 drept comunitar

Curtea a continuat cu analiza Cazurilor 24/68 Comisia vs. Italia şi C-389/00 Comisia vs. Germania: pentru ca o taxă să nu cadă sub incidenţa articolului 25, serviciul trebuie să ofere un beneficiu specific pentru importator/exportator.

Taxele pentru operarea inspecţiilor cerute de Dreptul ComunitarÎn Cazul 132/82 Comisia vs Germania, Curtea a stabilit că taxele pe importuri pot

fi aplicate dacă sînt asociate cu inspecţiile obligatorii solicitate de Dreptul Comunitar dacă se respectă următoarele patru condiţii:

nu depăşesc costul actual al inspecţiilor care le sînt aplicate;a) inspecţiile sînt obligatorii şi uniforme pentru toate produsele din cadrul b) Comunităţii, supuse taxării;sînt prevăzute de Dreptul Comunitar în interesul general al Comunităţii;c) promovează libera circulaţie a bunurilor, în special prin neutralizarea obstacolelor d) care ar putea apărea ca urmare a măsurilor unilaterale de inspectare adoptate în conformitate cu articolul 30 al Tratatului.

SpeţeSpeţa 1Statul membru A dispune de o industrie foarte dezvoltată de producere a vinu-

lui. În principiu produce vinuri de calitate înaltă, cu o concentraţie mică de alco-ol, considerate în mod tradiţional drept o mîndrie naţională de cetăţenii statului membru aflat în discuţie. De-a lungul anilor, statul membru B a susţinut politica de produse alcoolice de calitate joasă sau medie, cu o atenţie deosebită faţă de concentraţia ridicată de alcool.

Strong Spirits Inc., o întreprindere înregistrată în statul membru B, după o cercetare complexă a pieţei a decis că intrarea pe piaţa statului membru A ar putea să fie profitabilă. Ca urmare, a iniţiat campanii promoţionale de importare a băuturilor alcoolice din statul membru B în statul membru A. Pe parcursul activităţii de export, Strong Spirits Inc. a beneficiat de consultanţă juridică din partea unei companii de profil din statul membru A. Pentru a importa produse alcoolice în statul membru A, companiile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

La biroul vamal situat la graniţă se confirmă achitarea următoarelor taxe:a) taxă generală de transport pentru utilizarea drumurilor statului membru A ͵(se aplică numai în raport cu mijloacele de transport pentru mărfuri; celelalte mijloace de transport – pentru pasageri etc. – sînt exceptate de la plata taxelor); taxe privind asigurarea obligatorie a răspunderii civile; poate fi legată de ͵transportarea cargoului, în cazul legislaţiei statului membru A fiind inclusă în categoria încărcăturilor cu grad ridicat de risc (produse inflamabile).

La oficiul vamal din cadrul statului membru A, oficiul de inspecţie, se confirmă b) plata următoarelor taxe:

taxă de parcare pentru perioada inspecţiei calităţii produselor. Taxa este fixă, ͵indiferent de perioada de şedere la oficiul de inspecţie din cadrul biroului vamal;

229Partea II

taxă de verificare a calităţii produsului, aplicabilă după finalizarea testelor de ͵control al calităţii produselor;taxă de înregistrare instituită în scop statistic, pentru statul membru A, la ͵capitolul bunuri importate.

Companiile care comercializează produse spirtoase tari intră sub incidenţa unei c) taxe lunare de protecţie a sănătăţii, care constituie 10% din preţul băuturilor alcoolice vîndute.

Evaluaţi situaţia şi stabiliţi posibilităţile juridice ale Strong Spirits Inc. în baza Dreptului Comunitar. Identificaţi dacă acestea sînt prevederile şi practicile statului membru A care încalcă prevederile Dreptului Comunitar.

articolul 90. taxare internăArticolul 90 reglementează taxarea care se aplică în interiorul statului (nu la

frontieră) sau mai exact taxele corespunzătoare produselor asociate trecerii unei frontiere. Intră sub incidenţa acestui articol atît taxările directe (aplică produselor similare provenite din diferite state membre – taxare discriminatorie), cît şi taxările aplicate unor produse diferite, dar care se află în concurenţă.

În Cazul Johnnie Walker 243/84, Curtea a stabilit că ţine de compatibilitatea Dreptului Comunitar să se distingă dintre produse, cu condiţia că există un criteriu economic obiectiv de discriminare a produselor care nu sînt similare, dar se află în concurenţă, dacă nu există discriminare bazată pe originea produselor.

În Cazul Bergandi 252/86, Curtea a decis că Guvernul francez a fost în drept să discrimineze aparatele de joc de alt echipament de distracţie, cu scopul de a descuraja folosirea celor dintîi.

În Cazul Comisia vs. Franţa 196/85, Curtea a afirmat că este perfect legal să fie aplicată taxă preferenţială faţă de vinurile naturale dulci în comparaţie cu alte vinuri de lichior, atît timp cît tratamentul li se aplică şi produselor importate.

articolul 90(1)nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre, direct sau indirect,

impozite interne de orice natură mai mari decît cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.

articolul 90(2)de asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre

impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Caracterul similar al bunurilorÎn Cazul Comisia vs Danemarca 106/84, Curtea a dispus:În primul rînd este necesară evidenţierea caracteristicilor obiective ale ambelor

categorii de băuturi: origine, metoda de pregătire, proprietăţile organoleptice, în special gustul şi conţinutul de alcool; în al doilea rînd se apreciază dacă ambele categorii de bunuri sînt sau nu capabile să acopere aceleaşi necesităţi din punctul de vedere al consumatorilor.

230 drept comunitar

În Cazul Comisia vs. Franţa C-302/00, Curtea a examinat caracterele similare ale ţigărilor cu tutun închis şi deschis la culoare. Curtea a stabilit:

Ambele produse sînt fabricate din diferite tipuri ale aceleiaşi materii prime a) (tutun).Ambele dispun de caractere organoleptice similare (gust şi miros).b) Ambele acoperă aceleaşi necesităţi pentru consumatori, datorită unor c) proprietăţi similare.

Pe de altă parte, în Cazul Jonnie Walker 243/84, Curtea a stabilit că whisky-ul şi lichiorul din fructe nu sînt produse similare pentru că:

Materia primă şi procesul de fermentare sînt diferite (produse cerealiere şi a) distilare versus fructe şi fermentare).Caracteristicile organoleptice ale produselor sînt diferite: într-un caz există b) o concentraţie mai mare de alcool, iar argumentul de consumare sub formă diluată nu a fost acceptat.Produsele nu acoperă necesităţi similare pentru consumatori, chiar dacă c) ambele conţin alcool.

Discriminare directăDiscriminarea directă presupune existenţa uneia din următoarele diferenţe, în ce

priveşte taxarea:Produsele importate sînt taxate, iar cele naţionale nu sînt supuse taxării.a)

Taxele pentru produsele importate sînt mai mari decît cele specifice produselor naţionale.

b) În anumite cazuri, produsele naţionale beneficiază de reduceri ale taxelor: Nu putem vorbi de reduceri şi în cazul produselor importate.

c) Spre deosebire de discriminarea directă, discriminarea pozitivă nu este interzisă de Dreptul Comunitar. În Cazul 86/78 Peureux, Curtea a dispus:

Deşi articolul 90 interzice oricărui stat membru impunerea unor taxe interne în exces pentru produsele importate din alte state sembre, comparativ cu taxele pentru produsele naţionale, acesta nu interzice impunerea unor taxe în exces pentru produsele naţionale comparativ cu produsele importate.

Justificarea constă în faptul că diferenţele reies din caracterul specific al dreptului naţional, care nu au fost armonizate în sectoarele unde statele membre dispun de competenţă în acest sens.

Discriminare indirectăCazurile de discriminare indirectă nu ţin de forma taxării, cînd aceasta se aplică în

acelaşi mod atît produselor naţionale, cît şi celor străine. Spre deosebire de cazurile potenţiale de discriminare directă, subiectul în discuţie se referă la efectul pe care acestea le au asupra procesului concurenţial, creînd un dezavantaj pentru produsele importate.

Situaţie de discriminare indirectă poate fi considerat Cazul Comisia vs. Franţa C-302/00 şi Humblot 112/84. Curtea a stabilit că impunerea unor taxe diferite pentru produsele din tutun închis şi deschis la culoare constituie discriminare

231Partea II

indirectă. Faptul că majoritatea produselor fabricate din tutun închis la culoare sînt din Franţa pe cînd produsele fabricate din tutun deschis la culoare sînt de regulă importate, în absenţa unei justificări este considerată drept o încălcare a prevederilor articolului 90.

În Cazul Humblot, Franţa a stabilit o taxă de cinci ori mai mare pentru automobile cu o capacitate mai mare de 1,6 litri. În absenţa unei justificări din partea Franţei, Curtea a dispus că prevederile respective contravin articolului 90, majoritatea automobilelor produse în Franţa avînd o capacitate mai mică sau egală cu 1,6 litri.

Justificarea poate fi pledată cu succes din următoarele motive: protecţia mediului, dezvoltare regională, economisirea resurselor etc., toate acestea fiind acceptate de Curte.

articolul 90(2). bunurile care se află în concurenţăCurtea utilizează testul de elasticitate încrucişată a cererii şi testul de produse

substituibile. În cazul creşterii preţurilor unui produs, iar consumatorii trec la un alt produs, există un anumit grad de interschimbabilitate între produse şi ele fac parte dintr-o singură piaţă. În Cazul Comisia vs Marea Britanie (vin vs. bere) 170/78, Curtea a stabilit că politica de taxare a Marii Britanii pentru vin şi bere contravin prevederilor articolului 90(2):

Cu scopul de a determina un posibil grad de substituire, este ilogică limitarea cercetării doar la deprinderile consumatorilor dintr-un stat membru sau o anumită regiune. De fapt, aceste deprinderi, care în esenţă sînt variabile în timp şi spaţiu, nu pot fi considerate o regulă fixă; politica de taxare a statului membru nu trebuie, deci, să cristalizeze deprinderile deja existente ale consumatorilor pentru a consolida avantajele obţinute de sectoarele industriei naţionale impuse să se conformeze acestora.

Se recomandă ca părţile să găsească o soluţie pe care să o prezinte Curţii. Curtea nu a primit nici o soluţie din partea Comisiei şi Guvernului Marii Britanii. Ca

urmare, în a doua sa decizie pentru acelaşi caz, în paragraful 12 a hotărît că: există o relaţie concurenţială între bere şi cele mai accesibile vinuri (mai slabe şi mai ieftine). Marea Britanie a fost considerată vinovată de încălcarea prevederilor articolului 90(2).

Importul produselor exotice (care nu sînt pe piaţa naţională)Dacă bunul respectiv nu se produce în statul membru respectiv şi se importă,

atunci aplicarea la graniţă a taxelor sau altor plăţi, nu cade sub incidenţa prevederilor articolului 25 al Tratatului. În schimb, constituie subiect de verificare a conformităţii cu prevederile articolului 90 al Tratatului (taxarea unor astfel de produse face parte din sistemul fiscal intern al statului membru, un sector unde acesta deţine autonomie). În Cazul 193/85 Co-frutta, Curtea a stabilit că forma respectivă a taxei de consum face parte dintr-un sistem general de taxare al statului membru şi nu se aplică într-o formă discriminatorie. Mai mult, aceasta nu se aplică pentru finanţarea unui anumit sector, ci se transferă pentru buget, sub formă de suport general.

Cu toate acestea, Curtea va verifica dacă taxele aplicate unor astfel de produse nu sînt protecţioniste în efectul scontat. În cazul Co-frutta, Curtea a stabilit că taxa a avut caracter protecţionist, dar numai în ceea ce priveşte bananele proaspete, care se află în concurenţă cu alte fructe proaspete, cultivate de obicei în Italia.

232 drept comunitar

Speţa 2Statul membru A dispune de o industrie puternică de produse de calitate înaltă din

tutun, una de nivel mediu de producere a berii şi una foarte slabă destinată fructelor tropicale (portocale). Statul membru B a stabilit în timp relaţii cu fostele colonii şi acum dispune de reţele foarte bune de distribuţie a materiei prime pentru produse din tutun, produse alcoolice, în special pentru băuturi tari şi fructe tropicale (banane şi portocale). O întreprindere specializată în produse alimentare, CostCo Foodstuffs, activă pe piaţa de produse alimentare din statul membru B, intenţionează să-şi lărgească afacerea în statul membru A, prin importarea produselor finale: produse de nivel mediu din tutun (în mare parte mărci existente de ţigări), rom produs din zahăr de trestie importat şi fructe prelucrate pentru consum curent (banane şi portocale).

Cînd a solicitat consultaţie juridică cu privire la legislaţia statului membru A cu privire la taxarea produselor, CostCo Foodstuffs a primit următoarele răspunsuri:

Produsele din tutun, foarte bine consolidate în statul membru A, dispun de o a) taxare diferenţiată: pentru produsele de calitate înaltă (trabucuri) taxa este de trei ori mai mare decît pentru produsele de calitate medie.Produsele alcoolice sînt de asemenea taxate diferit: cele pentru care materia b) primă este accesibilă din unele regiuni sărace ale statului membru A, dispun de o taxă pentru produse alcoolice de zece ori mai mică decît pentru produse alcoolice cu concentraţie înaltă de alcool (ex.: romul, produs de obicei din materie primă importată).Există o taxă specială de consum a fructelor tropicale, care nu se aplică pentru c) alte categorii de fructe, cultivate şi accesibile pentru consum în statul membru A. Există, totuşi, un nivel redus de producere a fructelor tropicale (portocale). Este vorba de o taxă fixă care la momentul cercetării pieţei constituia 20% din preţul bananelor şi 30% din preţul portocalelor.

Analizaţi situaţia prezentată şi determinaţi posibilităţile juridice de contestare şi protejare a drepturilor pe care CostCo Foodstuffs le poate folosi în baza Dreptului Comunitar.

233Partea II

tema 9. MĂSurile ecHivalente reStricŢiilor cantitative


determinarea scopurilor reglementărilor Tratatului de la Roma (articolele 28-30) ͵din punct de vedere economic, în prisma integrării Europene a statelor membre;identificarea interdicţiilor impuse de Tratat pentru statele membre în legătură ͵cu reglementările naţionale de taxare (import şi export);compararea interdicţiilor pentru măsurile echivalente, cu restricţiile cantitative ͵la importuri (de la Dassonvile la Keck şi mai departe);analiza diferenţei de tratament al restricţiilor de import şi de export; ͵evaluarea diferenţei dintre excepţiile de ordin moral, politică publică, securitate ͵publică, protecţia vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor etc., precum şi modul în care aceste excepţii sînt aplicate de către Comunitate şi Curtea Europeană de Justiţie.

Definiţia MEERC a fost stabilită în Cazul Dassonville 8/74:toate regulile de comerţ adoptate de statele membre capabile să împiedice, direct

sau indirect, în fapt sau potenţial, comerţul intra-comunitar trebuie considerate ca măsuri cu efect echivalent cu restricţiile cantitative.

Regulile de comerţRegulile de comerţ nu se referă la stadiul de producere, după cum afirmase Curtea

în Cazul Kramer: regulile naţionale care limitează pescuitul pentru a conserva rezervele de peşte nu ţin de o regulă de comerţ şi deci nu constituie MEERC.

Totuşi, Regulile de comerţ nu includ numai regulile obligatorii în esenţa lor, ci şi măsurile cu caracter general, care nu sînt obligatorii în esenţa lor, după cum arată Cazul Comisia vs. Irlanda 249/81 (cumpără produse Irlandeze): campania sponsorizată de Guvernul Irlandei care încuraja cetăţenii să cumpere bunuri irlandeze a dus la stabilirea unei practici naţionale introduse de Guvernul Irlandei şi susţinute cu asistenţa sa. Acest caz arată că regulile de fapt includ şi practicile şi politicile din domeniu.

După cum s-a constatat în Cazul Comisia vs. Franţa 21/84, Regulile şi acţiunile administrative constituie reguli în sensul formulei Dassonville. Aprobarea preliminară a maşinilor de marcare a coletelor poştale care se acordă echipamentului respectiv Francez, dar nu şi celui Britanic, constituia încălcare a articolului 28 al Tratatului.

Implementat de statele membreStructura care administrează măsura nu trebuie să fie una centrală, fiind suficientă o

structură de nivel local. De asemenea, dacă există o entitate privată care administrează o politică dar există o formă oarecare de control guvernamental (vezi cazul „cumpără produse Irlandeze”), înseamnă că există o implicare a statului membru, deci condiţia este îndeplinită. Chiar şi uniunile profesionale sînt incluse în lista celor asimilate structurilor statelor membre.

S-a constatat că articolul 28 are efect direct şi vertical. Totuşi, nu are un efect direct orizontal, aşa după cum s-a decis în Cazul Sapod-Audic C-159/00. Curtea a afirmat

234 drept comunitar

că înţelegerile de ordin privat nu cad sub incidenţa articolului 28 al Tratatului. În schimb, pot fi utilizate prevederile articolului 81 şi 82 ale Tratatului (care sînt mai puţin restrictive în ceea ce priveşte regulamentele şi regulile respective).

direct sau indirect, în fapt sau potenţialÎn fapt sau potenţialNu este nevoie ca normele să aibă un efect real asupra comerţului. Este suficient

efectul potenţial. De exemplu, în Cazul Comisia vs. Franţa C-184/96 (foie gras), Curtea a stabilit că regulile franceze cu privire la compoziţia de foie gras sînt în stare (chiar dacă nu în fapt), să limiteze potenţial comerţul intra-comunitar. De asemenea, se ştie că nu există vreo regulă de minimis pentru articolul 28. Este suficient ca regulile să se răsfrîngă asupra unei regiuni foarte mici a ţării (0,3% din teritoriul Danemarcei, în Cazul Bluhme) pentru ca articolul 28 al Tratatului să fie aplicat.

Direct sau indirectDirectiva 70/50 şi jurisprudenţa din primii ani ai Curţii face distincţie între măsurile

distinctibile şi nedistinctibile aplicate.

Măsuri aplicabile distinctibilReguli din categoria inspecţiilor de import, licenţiere, aprobare oficială;Limitarea canalelor de distribuţie (Cazul De Piejper 104/75): regulile sau practicile

care conduc la concluzia că importurile sînt canalizate astfel încît numai anumiţi comercianţi pot realiza astfel de importuri, în timp ce alţii sînt limitaţi, constituie MEERC.

Regulile naţionale preferenţiale în raport cu produsele naţionaleÎn Cazul Comisia vs. Irlanda 45/87 (Apa Dundalk), Curtea a stabilit că solicitarea

prevăzută în condiţiile de tender, conform cărora ţevile să fie produse în conformitate cu standardul stabilit de o companie Irlandeză şi aprobat de organul de standardizare al Irlandei (solicitare care putea fi îndeplinită de o singură companie Irlandeză), încalcă prevederile articolului 28 al Tratatului.

În Cazul „Cumpără produse Irlandeze” 249/81, Curtea s-a opus politicii de stat de încurajare a produselor locale. În Cazul „Cumpără fructe Britanice” 222/82, Curtea a stabilit că prin intermediul publicităţii organizate, structurile consiliului local ar fi putut să atragă atenţia asupra calităţii speciale a fructelor cultivate în Marea Britanie şi ar fi putut organiza campanii de promovare privind vînzarea anumitor varietăţi ale acestora, chiar dacă acestea erau tipice producţiei naţionale.

Situaţii similare de măsuri distinct aplicabile pot fi găsite în Cazurile Preussen Elektra, Du Pont de Nemours (cazul C-21/88) şi Comisia vs. Irlanda (suvenirele Irlandeze), unde era favorizată producţia naţională.

De asemenea, regulile de marcaj al bunurilor sînt măsuri distinct aplicabile (Comisia vs. Marea Britanie). De exemplu, regulile Marii Britanii stabileau că anumite produse importate trebuie să fie marcate ca provenind din ţara de origine.

Stabilirea preţurilor este, de asemenea, o măsură distinct aplicabilă: stabilirea preţurilor minime sau maxime pentru anumite categorii de produse (Cazurile van Tiggele 82/77 şi Tasca 65/75).

235Partea II

Aceste două categorii de reguli de stabilire a preţurilor minime constituie:o prevedere naţională care interzice vînzarea cu amănuntul a produselor la ͵preţuri mai mici decît preţul de achiziţionare achitat de distribuitor;fixarea unei rate minime de profit la un anumit volum, şi nu sub formă de ͵procent de la preţul de cost.

Discriminarea pozitivă nu este acoperită de prevederile articolului 28 al Tratatului.

Măsuri aplicate indistinctibil Exemple (ambalaj şi prezentare exterioară):

Regulile belgiene de împachetare a margarinei şi untului –a) Cazul Rau 261/81.Regulile germane cu privire la restricţionarea utilizării vaselor în mod tradiţional b) destinate îmbutelierii vinurilor de calitate înaltă – Cazul Prantl 16/83.Regulile germane cu privire la comerţul echitabil – extra 10% marcat pe c) ambalajul de ciocolată în Cazul Mars C-470/93.

Compoziţie şi destinaţie:Cazul Drei Gloken 407/85a) – solicitarea Italiei ca pasta uscată să fie făcută numai din grîu arnăut şi nu din grîu obişnuit sau o combinaţie a acestor două tipuri de grîu.Cazul Deserbais 286/86 – b) concentraţia de grăsime în caşcavalul Edam era restricţionat la 40%, comparativ cu caşcavalul Edam produs legal în Germania, cu o concentraţie de grăsime de 34%. Cazul Miro 182/84c) – o regulă olandeză prin care denumirea de Jenever este rezervată numai băuturilor alcoolice cu o concentraţie de alcool mai mare de 35% contravine prevederilor articolului 28 al Tratatului.Comisia vs. Italia cazul C-14/00 – fd) aptul că ciocolata fără grăsimi vegetale poate fi numită ciocolată, pe cînd ciocolata cu grăsimi vegetale ar trebui să fie numită substitut de ciocolată contravine prevederilor articolului 28 al Tratatului.

Cazul Cassis de Dijon 120/78Paragraful 8: Obstacolele de circulaţie în cadrul Comunităţii care rezultă din

diferenţele legilor naţionale, în ce priveşte comercializarea produselor aflate în discuţie trebuie acceptată atîta timp cît aceste prevederi sînt necesare îndeplinirii cerinţelor obligatorii legate de eficienţa sistemului de supraveghere financiară, protecţia sănătăţii, corectitudine în tranzacţii comerciale şi protecţia consuma-torului.

Paragraful 14: Este clar din cele spuse că cerinţele legate de conţinutul minim de alcool al băuturilor nu acţionează în interesul general fiind, deci, capabile să fie supra-considerate cerinţelor de liberă circulaţie a bunurilor, care constituie una dintre cele mai fundamentale reguli ale Comunităţii.

În concluzie, nu există nici un motiv valid (cu condiţia ca acestea să fie produse şi comercializate legal într-un stat membru) ca băuturile alcoolice să fie introduse într-un al stat membru; vînzarea unor astfel de produse nu poate fi supusă unor interdicţii de ordin legal de comercializare a băuturilor cu un conţinut de alcool mai mic decît cel stabilit de regulile naţionale.

236 drept comunitar

Concluzii:Existenţa unei liste neexhaustive de cerinţe obligatorii care pot fi folosite pentru a) a proteja măsurile naţionale. Înlocuirea reglementării duble cu una singură (principiul recunoaşterii reciproce) b) a statului de origine, excepţie fiind cerinţele obligatorii.

Cerinţe obligatoriiCurtea a recunoscut următoarele cerinţe obligatorii: Eficienţa de supraveghere a sistemului fiscal – Cazul Cassis 120/78.

Protecţia sănătăţii publice – a) Cazul Cassis 120/78.Corectitudinea tranzacţiilor comerciale – b) Cazul Cassis 120/78.Protecţia consumatorului – c) Cazul Cassis 120/78.Protecţia mediului –d) Cazul C-320/03 Comisia vs. Austria, paragraful 35.Protecţia condiţiilor de lucru – e) Cazul Oebel 155/80.Protecţia cinema ca o formă de expresie culturală – f) Cazul 60/84 Cinetheque.Protecţia caracteristicilor naţionale sau regionale socio-culturale – g) Cazul 145/88 Torfaen.Susţinerea diversităţii presei – h) Cazul C-368/95 Familiapress.Prevenirea riscului de periclitare serioasă a balanţei financiare a sistemului i) securităţii sociale – Cazul C-120/95 Decker.Protecţia drepturilor fundamentale –j) Cazul C-112/00 Schmidberger.Conservarea şi menţinerea ordinii publice – k) Cazul C-65/05 Comisia vs. Grecia, para. 32.

Cele mai utilizate cerinţe obligatorii sînt protecţia sănătăţii publice şi protecţia consumatorilor. În cazul protecţiei consumatorilor, Curtea s-a exprimat că în ce priveşte consumatorul, acesta este un subiect mediu suficient de informat, atent şi descurcăreţ.

Cazurile ce ţin de utilizarea acestei definiţii:Cazul pe cosmetice Clinique C-315/92 şi Cazul Mars C-470/93În Cazul Rau 261/81 au fost puse următoarele condiţii: este necesar ca astfel de reguli

să fie proporţionale cu scopul urmărit. Dacă un stat membru are de ales între diferite măsuri în scopul atingerii unuia şi aceluiaşi obiectiv, trebuie să se oprească asupra măsurilor care sînt cel mai puţin restrictive în ce priveşte libera circulaţie a bunurilor.

Condiţia de proporţionalitate presupune:Condiţia de oportunitatea) Condiţia de necesitateb)

Cazul Familiapress relevă că atît examinarea oportunităţii, cît şi a necesităţii vor intra sub incidenţa Curţii. La capitolul oportunitate, Curtea naţională este cea care trebuie să examineze piaţa, influenţa pe care o au preţurile asupra consumatorilor etc. La capitolul necesitate, Curtea a opinat că măsura ar putea fi mult mai puţin restrictivă decît interzicerea vînzării ziarului cu premii pentru cititori, fiind suficientă doar eliminarea paginii cu diagrame.

237Partea II

Evitarea litigiilor: Directiva 98/34 şi deciziile care au urmat: CIA Securities, Unilever şi Lemmens

Cazul C-194/94 CIA: eficienţa controlului Comunitar va fi cu atît mai mare, cu cît Di-rectiva este interpretată astfel: încălcarea obligaţiei de notificare constituie un lapsus pro-cedural substanţial suficient pentru a ajunge la concluzia conform căreia regulamentele tehnice care nu au fost notificate, să nu fie aplicabile între persoane de drept privat.

Cazul C-443/98 Unilever: ulei de măsline care nu a fost marcat în conformitate cu noile reguli tehnice adoptate de statul membru, notificate dar care nu au primit acceptul Comisiei privind aprobarea şi implementarea lor în dreptul naţional.

Cazul C-226/97 Lemmens: verificator de consum al alcoolului, produs realizat în conformitate cu regulamentele tehnice care nu au fost notificate la Comisie, conform prevederilor Directivei 98/34

Aranjamente de Comercializare şi articolul 28 al TratatuluiÎnainte de Keck, Curtea a examinat Cazurile Torfaen, Cinetheque şi Stoke-on-Trent.

Toate aceste cazuri ţin de aranjamentele de vînzare care se aplicau indistinctibil pentru produsele naţionale şi cele importate. În cazul unor aranjamente de comercializare, subiectul discuţiei vizează faptul că acestea nu restricţionează sub nici o formă comerţul, ci pot limita vînzările; deci comercianţii nu argumentează caracterul de limitare, ci însăşi existenţa lor. Aranjamentele de comercializare nu afectează producătorii, ci comercianţii. Deoarece Keck încă nu a fost examinat şi nu exista încă o decizie, în Cazul Cinetheque şi Stoke-on-Trent Curtea a utilizat formula de cerinţe obligatorii proprie Cazului Cassis de Dijon.

Decizia în cazul Keck:11. În baza articolului 28, restricţiile cantitative la importuri şi toate măsurile

echivalente cu restricţiile cantitative sînt interzise între statele membre. De nenumărate ori, Curtea s-a pronunţat că orice măsură capabilă să limiteze comerţul intra-comunitar, direct sau indirect, în fapt sau potenţial, constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.

12. Legislaţia naţională care stabileşte o interdicţie generală de revînzare la preţuri mai mici decît cele de achiziţionare nu sînt orientate spre reglementarea comerţului cu bunuri dintre statele membre.

13. O astfel de legislaţie ar putea să limiteze volumul vînzărilor, inclusiv al vînzărilor produselor altor state membre. În acest fel, comercianţii sînt lipsiţi de un mod de promovare a produselor. Întrebarea care apare, însă, este următoarea: este suficientă o astfel de posibilitate pentru a caracteriza legislaţia ca fiind o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la importuri?

14. În contextul tendinţei crescînde de a invoca articolul 28 al Tratatului ca mijloc de atacare a oricăror reguli cu efect de limitare a libertăţii comerciale, chiar dacă astfel de măsuri nu sînt direcţionate către produsele din alte state membre, Curtea consideră necesară reexaminarea şi elucidarea jurisprudenţei sale la acest capitol.

15. Începînd cu Cazul „Cassis de Dijon”, prin jurisprudenţă s-a stabilit deja că în absenţa unei armonizări a legislaţiei, obstacolele în calea liberei circulaţii a bunurilor

238 drept comunitar

provenite din impunerea respectării anumitor reguli de către bunurile provenite din alte state membre, produse şi comercializate legal (reguli cu privire la destinaţie, formă, mărime, greutate, conţinut, prezentare exterioară, marcaj, ambalare) constituie măsuri cu efect echivalent, care sînt interzise de articolul 28. Este aceeaşi situaţie ca în cazul cînd aceste reguli se aplică tuturor produselor fără nici distincţie (cu excepţia cazului în care aceste reguli pot fi justificate în baza obiectivelor de interes public, care sînt superioare liberei circulaţii a bunurilor).

16. Pe de altă parte, în contradicţie cu deciziile adoptate anterior, aplicarea regulilor naţionale faţă de produsele din alte state membre, care limitează sau interzic anumite aranjamente de comercializare, nu este capabilă să limiteze direct sau indirect, în fapt sau potenţial, comerţul dintre statele respective, în sensul deciziei Dassonville, atîta timp cît acestea afectează în acelaşi fel, de jure şi de facto, comercializarea produselor naţionale şi a celor din alte state membre.

17. O dată respectate aceste condiţii, aplicarea unor astfel de reguli de vînzare a produselor din alte state membre, stabilite de statul respectiv, nu este de natură să interzică accesul lor pe piaţă sau să limiteze accesul acestora faţă de cel al produselor autohtone. Ca urmare, astfel de reguli nu cad sub incidenţa obiectivelor articolului 28 al Tratatului.

aranjamente de comercializareDiferenţa dintre aranjamente de comercializare statice şi dinamiceÎn Cazul Torfaen sau Stoke-on-Trent este evident că este vorba de aranjamente de

comercializare statice (legate de un anumit loc), în care nu există vreo discriminare de jure sau de facto a produselor, după cum condiţia privind închiderea spaţiilor comerciale pe timpul nopţii şi în timpul zilelor de odihnă nu nu poate afecta comercianţii, referindu-se mai mult la distribuitori, decît la producători.

În alte cazuri (Keck sau Leclerc-Siplec), regulile naţionale care interzic anumite aranjamente dinamice de comercializare (interzicerea vînzării în pierdere sau interdicţia de a include produse promoţionale gratuite la achiziţia produsului de bază), sînt tehnici utilizate de noii intraţi pe piaţă, în special producătorii străini de bunuri. Dacă aceştia sînt privaţi de dreptul utilizării acestor practici dinamice, atunci vor înregistra anumite dezavantaje comparativ cu producătorii locali, care deja au cîştigat o cotă pe piaţă şi nu au nevoie să utilizeze surse alternative pentru a-şi promova produsele.

Cazul De Agostini C-34-36/95 a schimbat abordările Curţii faţă de acest subiect. Legea Suedeză interzicea publicitatea TV la produsele pentru copii pînă la 12 ani şi publicitatea eronată a produselor de îngrijire a pielii şi detergenţilor. Curtea a spus că De Agostini nu dispunea de nici un fel de alte mijloace pentru a ajunge la potenţialii consumatori, decît prin publicitate TV pentru produsele destinate copiilor şi pentru produsele de îngrijire a pielii. Curtea a folosit prevederile paragrafului 16 al deciziei Keck: aceeaşi aplicare faţă de toţi comercianţii şi măsura afectează în mod egal, de jure şi de facto. Partea a doua a prevederii nu a fost îndeplinită, după cum afirmă Curtea, pentru că ar putea avea o sarcină diferită în fapt pentru noii intraţi pe piaţă (străini în cea mai mare parte). Deci, pentru anumite aranjamente de comercializare care nu îndeplinesc prevederile paragrafului 16, se consideră o încălcare a art.28. Sînt considerate excepţii, situaţiile în care încălcările respective sînt justificate de cerinţele

239Partea II

obligatorii formulate în baza Cassis sau excepţiilor din art.30 al Tratatului, respectînd condiţia de proporţionalitate.

Dacă analizăm măsurile naţionale care sînt indistinctibil aplicabile, dacă este o cerinţă faţă de un produs care încalcă prezumţia din Cassis de legalitate a produsului (dacă este produs legal într-un stat membru, el trebuie să fie acceptat de celelalte state membre), este vorba de o încălcare a formulei Cassis şi măsurile naţionale pot fi justificate numai de cerinţele obligatorii sau de justificările din articolul 30, plus proporţionalitatea. Aici statul deţine sarcina probaţiunii pentru a răsturna prezumţia de legalitate. Dacă este considerat drept un anumit aranjament de comercializare, atunci există prezumţia de legalitate a măsurii. Astfel, sarcina probaţiunii revine producătorului sau distribuitorului, urmînd să demonstreze că există o sarcină diferită în fapt pentru ei, decît cea pentru producătorii sau distribuitorii locali.

În Cazul Gourmet International Products C-405/98, Curtea a examinat anumite aranjamente de comercializare care vizau interdicţie totală de publicitate pentru produsele alcoolice (nu era posibilă nici un fel de publicitate). Curtea a concluzionat:

în cazul produselor în care sînt incluse şi băuturile alcoolice, al căror consum este legat de practicile sociale tradiţionale şi de tradiţiile locale ale consumatorilor, o interdicţie totală a publicităţii ar putea să limiteze accesul de piaţă al produselor din alte state membre mai mult decît în cazul produselor naţionale, atît de familiare consumatorilor.

Cazul C-71/02 KarnerParagraful 42: dacă măsura este nesemnificativă şi nu afectează comerţul între

state, atunci nu este un aranjament de comercializare care se aplică de facto, în mod diferit, produselor importate şi celor naţionale.

Aceeaşi prevedere a fost oferită şi în Cazul C-20/03 Burmanjer, paragrafele 30-31.

SpeţăRetailers and Traders Associates este o companie bine cunoscută de reţele de magazine

şi de distribuţie en-gros care distribuie produse din toate zonele UE, în diferite state membre. Dispune de legături puternice cu diferiţi producători ai celor mai consumate produse. Utilizează internetul, achiziţiile prin poştă, distribuţiile cu amănuntul şi alte forme în vederea penetrării pieţei comune. Compania intenţionează să intre pe piaţa a trei state membre. În statul membru A va iniţia comerţ cu băuturi alcoolice şi produse din tutun. În statul membru B va promova comerţ cu produse farmaceutice de primă necesitate, care nu au nevoie de prescripţie pentru administrare, precum şi produse cosmetice pentru îngrijirea părului, a pielii, inclusiv pentru copii. Intenţionează să dezvolte o activitate promoţională pentru o nouă gamă de produse de îngrijire a pielii pentru copii – „café latte”. Compania este pregătită să vîndă în pierdere pentru o perioadă scurtă de timp, în vederea accederii pe piaţa respectivă. În statul membru C, compania va comercializa produse alimentare cerealiere pentru consum la micul dejun şi noul echipament electrocasnic – o nouă marcă de „I Robot”, capabilă să cureţe în mod automat suprafeţe în case şi apartamente, precum şi aparate de cafea care, utilizînd seminţe întregi de cafea, produc băuturi cu concentraţie scăzută de cofeină.

Compania solicită consultanţă din partea companiilor de profil din statele membre A, B şi C şi primeşte următoarele răspunsuri:

240 drept comunitar

Pentru statul membru A:a) Importul băuturilor alcoolice este posibil; totuşi, există interdicţie totală 1. pentru publicitatea respectivelor produse la TV, internet, radio, ziare şi reviste. Publicitatea este permisă numai în magazine, restaurante şi baruri.Importul de produse din tutun este posibil. Totuşi, există anumite cerinţe de 2. împachetare pentru produsele din tutun:

Pentru ţigări, numărul maxim de unităţi într-un pachet mic este 10 şi i) lungimea ţigărilor este de cel mult 8 centimetri, inclusiv un minimum de 3 centimetri pentru filtru. Ţigările fără filtru sînt interzise pentru consum.Pentru tutunul mărunţit, există cerinţe de ambalaj: conţinutul să cîntărească ii) maximum 250 grame net, iar hîrtia utilizată pentru fabricarea individuală a ţigărilor să aibă o densitate de cel puţin 10 g/cm3 şi să fie vîndută împreună cu produsul principal.

Pentru statul membru B:b) Importul de produse farmaceutice este permis; totuşi vînzarea unor astfel de 1. produse prin internet, poştă sau comis-voiajor este complet interzisă. Există o cerinţă suplimentară ca toate produsele farmaceutice, indiferent de procesul lor de administrare, să aibă recomandarea doctorului de familie sau de regiune, înregistrat la locul de reşedinţă al consumatorului.Produsele cosmetice pot fi importate; există o interdicţie totală faţă de vînzarea 2. bunurilor prin internet, dar sînt permise pentru comis-voiajori, precum şi în magazine şi buticuri specializate.Importul de produse cosmetice pentru copii este permis, dar există o interdicţie 3. totală vizînd publicitatea produsului respectiv la TV, în ziare şi reviste. De asemenea, legea naţională interzice vînzarea în pierdere a produselor. Marca de café latte este înregistrată în statul membru B ca o formă renumită de cafea, foarte bine cunoscută, datorită metodei sale tradiţionale de obţinere şi apreciate de consumatori.

Pentru statul membru C:c) Importul produselor cerealiere pentru consum la micul dejun este permis, totuşi 1. există o cerinţă ca aceste bunuri să aibă un anumit conţinut de vitamine.Pentru echipamentul electrocasnic există o interdicţie totală de utilizare a 2. mecanismelor automate de curăţare din motive de securitate. Interdicţia este o consecinţă a faptului că acestea ar putea cauza incendii, în acelaşi timp fiind dăunătoare pentru copiii cu vîrsta de pînă la 5 ani.Consumul de cafea este totalmente interzis în statul membru C din motive de 3. sănătate. Astfel, orice produs legat de cafea este, de asemenea, interzis pentru import.

Analizaţi situaţia companiei Retailers and Traders Associates şi identificaţi posibilităţile juridice în baza Dreptului Comunitar de contestare a reglementărilor statelor membre.

241Partea II

tema 10. reStricŢiile cantitative În baZa articolului 28 al tratatului şi derogĂrile În baZa articolului 30 al tratatului

articolul 28 prevede:restricţiile cantitative la import şi orice măsuri cu efect echivalent sînt interzise

între statele membre.După cum s-a pronunţat Curtea în Cazul Henn şi Darby 34/79, restricţiile cantitative

constituie cea mai extremă formă de restricţie. Statele membre nu pot stabili restricţii la importuri, cu excepţia cazurilor cînd aceste interdicţii de import pot fi justificate de Articolul 30 al Tratatului. Pentru măsurile echivalente restricţiilor cantitative (care vor fi analizate într-un capitol aparte), Curtea a stabilit un set de justificări nelimitate, numite cerinţe obligatorii.

Excepţiile menţionate în articolul 30 al Tratatuluiarticolul 30Prevederile articolelor 28 şi 29 nu împiedică interdicţiile sau restricţiile la

import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de moralitate publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor sau a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie mascată în comerţul dintre statele membre.

Această listă este exhaustivă şi trebuie interpretată în sens strict. Dacă nu există armonizare într-un anumit domeniu, atunci măsurile naţionale ce constituie restricţii cantitative pot fi justificate de excepţiile din articolul 30. Dacă, însă, acest sector a fost armonizat, excepţiile articolului 30 nu vor fi aplicate.

Curtea şi-a utilizat competenţa pentru a interpreta prevederile Tratatului în sens strict. A stabilit următoarele:

Derogările din articolul 30 nu pot fi extinse asupra excepţiilor nemenţionate a) (Comisia vs. Irlanda cazul 113/80, cazul suvenirurilor Irlandeze).Derogările din articolul 30 nu pot fi extinse astfel încît să servească interese de b) ordin economic (Comisia vs. Italia, cazul 95/81).

Moralitate publicăÎn Cazul Henn şi Derbz 34/79, Curtea a stabilit: „este de competenţa statelor

membre să determine conform nivelului propriu de valori şi de forma selectată de aceasta care sînt cerinţele de moralitate publică pe propriul teritoriu”. Faptul că aceste filme şi reviste obscene au fost interzise pentru circulaţie în Marea Britanie din motive de principii de moralitate publică ar putea fi de fapt utilizate pentru a justifica interdicţia.

În Cazul Conegate 121/85, Curtea nu a fost totuşi la fel de indulgentă cu Marea Britanie: „Statul membru subiect al discuţiilor nu aplică măsuri de ordin penal sau alte măsuri serioase şi efective cu intenţia de a preveni distribuţia unor astfel de bunuri faţă de aceleaşi bunuri produse sau comercializate pe propriul teritoriu”.

242 drept comunitar

ordine publicăExcepţia de ordine publică a fost interpretată de Curte foarte restrîns şi în

următoarele cazuri a menţionat:Cazul 177/83 Kohl vs. Gingelhan,a) paragraful 19: „oricare ar fi interpretarea oferită termenului de “ordine publică”, aceasta nu poate fi extinsă astfel încît să includă consideraţiuni legate de protecţia consumatorilor”.Cazul 7/78 Thompson,b) paragraful 34: „interdicţia asupra exporturilor este justificată pe motive de ordine publică, venind de la necesitatea protejării dreptului de a bate moneda, ceea ce în mod tradiţional este considerată parte componentă a intereselor fundamentale ale Statului”.Cazul 95/81 Comisia vs. Italia:c)

Paragraful 26: „Guvernul Italian susţine în continuare că, deşi regulile în discuţie ar fi în contradicţie cu articolul 28, ele ar fi fost oricum justificate în conformitate cu articolul 30 pe motive de ordine publică. De fapt, Guvernul pledează că scopul măsurilor adoptate este protejarea intereselor fundamentale ale Statului, protecţia monedei naţionale, care ar fi fost compromise dacă nu ar fi fost măsurile în discuţie”.

Paragraful 27: „articolul 30 trebuie să fie interpretat restrîns şi excepţiile pe care le prevede nu pot fi extinse asupra altor cazuri decît al celor enumerate în mod exhaustiv, cu atît mai mult cu cît articolul 30 se referă la măsuri de ordin neeconomic”.

cazuri bazate pe justificarea de limitare a circulaţiei bunurilor pe motiv de protesteCazul 231/83 Cullet:a)

Paragraful 32: „în ceea ce priveşte aplicarea articolului 30, Guvernul francez s-a referit la ameninţarea ordinii publice şi securităţii prin eventuale reacţii violente din partea comercianţilor afectaţi de concurenţa nerestricţionată”.

Paragraful 33: „în acest sens, este suficientă menţiunea conform căreia Guvernul francez, utilizînd mijloacele aflate la îndemîna sa, nu a demonstrat că nu ar fi fost în stare să înlăture consecinţele asupra ordinii şi securităţii publice, ca urmare a unei modificări a regulilor în discuţie în conformitate cu principiile prezentate mai sus”.

Cazul C-265/95 Comisia vs. Franţa (cazul căpşunelor Spaniole):b) Paragrafele 33-35: Paragraful 33: În acest din urmă context, statele membre care deţin competenţă

exclusivă în ceea ce priveşte ordinea publică şi asigurarea securităţii interne, pot exercita fără îndoială limită de discreţie în identificarea celor mai bune măsuri de eliminare a barierelor la importul de produse, în situaţia analizată.

Paragraful 34: Deci nu ţine de competenţa instituţiilor Comunităţii de a acţiona în locul statelor membre, pentru a prevedea în locul acestora măsurile ce trebuie adoptate şi aplicate eficient, în vederea asigurării liberei circulaţii a bunurilor pe teritoriile lor.

Paragraful 35: Avînd în vedere discreţia la care se face referire mai sus, concluzionăm că revine Curţii sarcina de a verifica în cazurile ce îi sînt prezentate, dacă statele membre implicate au adoptat măsuri corespunzătoare asigurării liberei circulaţii a bunurilor.

Paragraful 52: În contextul actual, Curtea nu ia în consideraţie situaţia dificilă cu care se confruntă autorităţile competente, care se ocupă de cazurile în discuţie

243Partea II

în prezentul litigiu. Însă, Curtea este aceea care, luînd în considerare frecvenţa şi caracterul grav al incidentelor identificate de Comisie, va constata că măsurile adoptate de Guvernul francez au fost inadecvate, periclitînd libertatea comerţului intra-comunitar al produselor agricole prin prevenirea şi încercarea de a convinge răufăcătorii să nu mai comită sau să nu mai repete infracţiunile comise anterior.

Paragraful 65: În concluzie, în litigiul descris, Guvernul francez s-a eschivat în mod direct şi continuu de la adoptarea măsurilor adecvate pentru a stopa actele de vandalism care periclitează libera circulaţie pe teritoriul său a unor anumite produse agricole care provin din alte state membre şi de a preveni repetarea unor astfel de acte.

Cazul C-112/00 Schmidberger:c) Paragrafele 63-92:Paragraful 63: Obligaţia statelor membre este şi mai importantă cînd cazul vizează

o rută majoră de tranzit, cum este autostrada Brenner, una dintre cele mai importante noduri terestre de comerţ dintre Europa de nord şi Italia de Nord.

Paragraful 64: Ca urmare, faptul că autorităţile competente ale statului membru nu au interzis o demonstraţie care a dus la închiderea completă a unei rute majore de tranzit (autostrada Brenner) pentru aproape 30 ore, este în stare deci să restricţioneze comerţul intra-comunitar de bunuri şi deci trebuie considerat ca o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative. În principiu, măsura este incompatibilă cu obligaţiile Dreptului Comunitar ce reies din articolele 28 şi 29 ale Tratatului, luate în comun cu articolul 5 al Tratatului, cu excepţia situaţiei cînd demonstraţia este justificată obiectiv.

Paragraful 69: Din dosarul cazului rezultă că autorităţile Austriei au dovedit considerente de respect al drepturilor fundamentale ale demonstranţilor (libertatea expresiei şi libertatea întrunirilor), incluse şi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Constituţia Austriei.

Paragraful 70: În acest sens, curtea naţională ridică, de asemenea, întrebarea dacă principiul de liberă circulaţie a bunurilor garantată de Tratat este superioară drepturilor fundamentale.

Paragraful 74: Atît timp cît Comunităţii şi statelor membre li se solicită să respecte drepturile omului, protecţia acestor drepturi este un interes legitim care, în principiu, justifică restricţionarea obligaţiilor impuse de Dreptul Comunitar, chiar şi faţă de o oarecare libertate garantată de Tratat, libertatea circulaţiei bunurilor.

Paragraful 80: Spre deosebire de alte drepturi fundamentale incluse în Convenţia respectivă (cum sînt dreptul la viaţă sau eliminarea torturii şi a tratamentului inuman şi degradant, care nu prevăd nici un fel de limitări), nici libertatea expresiei şi nici libertatea întrunirilor garantate de CEDO nu par drepturi absolute. Însă trebuie privite în corelare cu scopul lor social. În consecinţă, exerciţiul acestor drepturi poate fi limitat, cu condiţia că limitările de fapt corespund obiectivelor de interes general şi nu constituie o implicare disproporţionată şi inacceptabilă, luîndu-se în considerare scopurile limitărilor.

Paragraful 81: Pentru a determina dacă există un balans echitabil al intereselor implicate, acestea trebuie analizate prin prisma tuturor circumstanţelor prezentate mai sus.

244 drept comunitar

Paragraful 83: În ceea ce priveşte cazul în sine, circumstanţele care îl caracterizează diferă de cazul care a dus la decizia Comisia vs Franţa, menţionată de Schmidberger ca un precedent relevant pentru acţiunile sale, în procesul de judecată împotriva Austriei.

Paragraful 84: În comparaţie cu faptele prezentate de Curte în paragrafele 38 şi 53 ale deciziei Comisia vs. Franţa, demonstraţia pusă în discuţie a avut loc după ce a fost transmisă o solicitare de autorizare prezentată în baza legii naţionale şi numai după ce autorităţile naţionale au decis să o accepte.

Paragraful 85: În al doilea rînd, datorită prezenţei demonstranţilor pe autostrada Brenner, traficul pe şosele a fost limitat pe o singură rută, cu o singură ocazie şi pe o perioadă de aproape 30 ore. Mai mult, obstacolul de liberă circulaţie a bunurilor reprezentat de demonstraţie a fost limitat în comparaţie (atît la nivel de scară geografică cît şi de gravitate) cu cazul care a dus la emiterea deciziei Comisia vs Franţa.

Paragraful 86: În al treilea rînd, nu se pune la îndoială faptul că în timpul acelei demonstraţii, cetăţenii îşi exercitau drepturile lor fundamentale prin manifestare în public a unei opinii pe care o considerau importantă pentru societate. De asemenea, nu se pune la îndoială faptul că scopul demonstraţiei publice nu a fost limitarea comerţului cu bunuri de un anumit tip sau dintr-o anumită regiune. Prin comparaţie, în Cazul Comisia vs. Franţa, obiectivul urmărit de demonstranţi era, evident, prevenirea circulaţiei anumitor bunuri care proveneau din alte state membre decît Republica Franceză. Urmăreau acest lucru nu numai prin obstrucţionarea transportului bunurilor în cauză, ci şi prin distrugerea acestor bunuri aflate în tranzit către sau prin Franţa, chiar şi cînd acestea ajungeau să fie puse la dispoziţie pentru vînzare în magazine din statul membru aflat în discuţie.

Paragraful 87: În al patrulea rînd, în prezentul caz, diverse autorităţi au luat o serie de măsuri pentru a limita cît mai mult posibil perturbarea traficului pe şosele. Autorităţile respective, în special poliţia, organizatorii demonstraţiei şi diverse organizaţii din sectorul auto au cooperat în vederea asigurării caracterului paşnic al demonstraţiilor. Cu mult timp înainte de data organizării evenimentului, a fost organizată o campanie intensă de publicitate lansată de mass-media şi de organizaţiile auto, atît din Austria cît şi din statele vecine. Au au fost găsite diverse rute de ocolire, toate întreprinderile implicate fiind informate din timp despre restricţionările legate de trafic, aplicate la data şi la locul propus pentru demonstranţi. Astfel au avut posibilitatea de a lua din timp măsurile necesare evitării acestor restricţii. Mai mult, a fost asigurată securitatea desfăşurării demonstraţiei.

Paragraful 92: În acest sens, Republica Austria afirmă, fără a fi contrazisă, că în orice caz toate soluţiile alternative care ar fi fost luate ar fi riscat să genereze reacţii incontrolabile la un moment dat. S-ar fi produs perturbări şi mai mari ale comerţului intra-comunitar şi ale ordinii publice: demonstraţii neautorizate, confruntări între suporterii şi oponenţii grupului care organizează demonstraţia sau acte de violenţă din partea demonstranţilor care consideră că le-a fost încălcat dreptul de a-şi exercita drepturile fundamentale.

Urmînd Cazul Comisia vs. Franţa, Consiliul a adoptat regulamentul 2679/98 care oferă statelor membre posibilitatea de a pune la îndoială acţiunile altor state membre cu privire la încălcarea liberei circulaţii a bunurilor.

245Partea II

Securitate PublicăCazul 72/83 „Campus Oil” Comisia vs. Irlanda, paragraful 34: Datorită importanţei

lor excepţionale ca sursă de energie într-o economie modernă, produsele din petrol prezintă o importanţă fundamentală pentru existenţa unei ţări deoarece de acestea depinde nu doar economia unei ţări, ci toate instituţiile, serviciile publice esenţiale şi chiar supravieţuirea locuitorilor săi. O eventuală întrerupere a aprovizionării cu produse din petrol, prin pericolele inerente pentru existenţa ţării, ar putea să afecteze în mod considerabil securitatea publică, protejată de către stat prin articolul 30.

Cazul C-398/98 Comisia vs. Grecia, paragrafele 6,16, 18, 21, 26, 30:Paragraful 6: Începînd cu ianuarie 1996, companiile de distribuţie au primit dreptul

de a-şi transmite obligaţia, în întregime sau în parte, către rafinăriile din Grecia de unde acestea cumpărau produse în timpul anului calendaristic anterior. Transferul se poate face pînă la volumul total egal cu volumul de produse de fiecare categorie livrată companiilor de distribuţie în timpul perioadei de 90 zile din anul precedent, de fiecare din rafinăriile cu care acestea dezvoltă afaceri.

Paragraful 16: Comisia nu pune la îndoială faptul că rezervele pentru cazuri de urgenţă pot fi păstrate la rafinării; ea consideră, însă, că obligaţia de a cumpăra produse de petrol de la rafinăriile stabilite în Grecia, impusă companiilor de distribuţie drept o condiţie pentru a putea transfera obligaţia lor de păstrare a rezervelor, constituie un obstacol pentru libera circulaţie a bunurilor. În practică, obligaţia discriminează în mod evident produsele străine, în favoarea produselor naţionale. Deşi nu este interzis, importul de produse petroliere este cu siguranţă foarte descurajat. Motivul? În cazul în care companiile de distribuţie ar fi obţinut livrările lor din alte state membre, acestea ar fi pierdut posibilitatea de a transfera obligaţia lor de păstrare a rezervelor către rafinării.

Paragraful 18: Comisia afirmă că legislaţia în discuţie nu poate fi justificată în baza articolului 30 al Tratatului pentru că scopul urmărit de autorităţile Greciei (asigurarea continuităţii livrării de produse petroliere), ar putea fi atins prin măsuri mai puţin restrictive.

Paragraful 21: Guvernul afirmă că obiectivul nu poate fi atins prin măsuri mai puţin restrictive. Dreptul fundamental al rafinăriilor de libertate economică ar fi direct limitat dacă li s-ar fi impus să deţină rezerve minime de produse petroliere, şi deci să-şi asume obligaţia companiilor de distribuţie, dacă ultimele nu ar fi obligate în schimb să achiziţioneze produsele respective de la rafinării.

Paragraful 26: În concluzie, condiţionarea transferului obligaţiei de a păstra rezerve de petrol de achiziţie a acestuia de la rafinăriile stabilite în Grecia constituie discriminare faţă de produsele petroliere din rafinăriile aflate în alte state membre, ceea ce duce la faptul că distribuţia lui se îngreuiază. Deşi companiile de distribuţie se pot elibera de această obligaţie, de a păstra rezerve la instalaţiile lor dacă obţin livrări de petrol de la rafinăriile stabilite în Grecia, ele nu pot face acest lucru dacă achiziţionează produse petroliere din rafinăriile situate în alte state membre.

Paragraful 30: Argumentele aduse de Guvernul Greciei, menţionate la paragraful 21 al prezentei decizii, sînt de natură pur economică. Ele nu pot justifica niciodată restricţiile cantitative în sensul articolului 30 al Tratatului.

246 drept comunitar

Cazul C-367/89 Richardt – Curtea a examinat un caz de tranzit de bunuri pe teritoriul Luxemburgului, considerate strategice pentru acest stat membru. Bunurile au fost confiscate. Reclamantul a pledat pentru încălcarea articolului 28 al Tratatului. Guvernul Luxemburgului a pledat pentru periclitarea securităţii publice, aceasta fiind una din excepţiile prevăzute de articolul 30 al Tratatului. Curtea a concluzionat:

Paragraful 22: În acest sens, alături de Comisie şi statele membre care şi-au prezentat observaţiile către Curte, menţionăm: conceptul de securitate publică în sensul articolului 30 al Tratatului acoperă atît securitatea internă a statului membru, cît şi securitatea sa externă. Importul, exportul şi tranzitul de bunuri apte să fie folosite în scopuri strategice pot afecta securitatea publică a statului membru. În consecinţă, acesta este îndreptăţit să o protejeze în conformitate cu articolul 30 al Tratatului.

Paragraful 23: Pentru a verifica natura bunurilor descrise drept material strategic, statul membru este îndreptăţit în baza articolului 30 al Tratatului să supună tranzitul de bunuri unui proces de acordare a unei autorizaţii speciale.

Paragraful 24: În ce priveşte penalităţile prescrise pentru încălcarea obligaţiei de a obţine o autorizaţie, în opinia Comisiei, LAS şi Dl. Richardt, măsura în cauză care a presupus arestul sau confiscarea bunurilor, poate fi considerată neproporţională cu obiectivul urmărit şi, deci, incompatibilă cu articolul 30 al Tratatului. Ar fi fost suficientă întoarcerea bunurilor către statul membru de origine.

Protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor sau plantelorCazul de puritate a berii 178/84 Comisia vs. Germania: Curtea a stabilit că

interdicţia totală pentru berea care conţine orice aditiv (nu doar unele dintre ele), nu este proporţională cu scopurile propuse. Argumentul Guvernului german, conform căruia astfel de măsuri au fost iniţiate pentru a proteja sănătatea populaţiei, ca urmare a nivelului înalt de consum al berii, a fost considerat irelevant. Comunitatea internaţională ştia că unele din ele nu prezintă nici un pericol pentru sănătate; mai mult, alte produse decît berea, nu erau interzise, deşi conţineau aceleaşi aditive (considerate periculoase în cazul berii).

În Cazul DocMorris C-322/01, Curtea a aplicat aceeaşi verificare minuţioasă a acţiunilor Guvernului german, analizînd interdicţia impusă pentru comercializarea medicamentelor prin poştă. Curtea a fost de acord că medicamentele care necesită o prescripţie medicală nu vor fi vîndute prin poştă, iar celor care nu necesită o prescripţie medicală pentru consum le erau aplicate restricţii excesive. Ca urmare, nu puteau fi considerate compatibile cu prevederile articolului 28 sau 30 al Tratatului.

În Cazul Comisia vs. Danemarca C-192/01, Curtea şi-a exprimat poziţia faţă de principiul de precauţiune. A afirmat că statele membre pot exercita analize detaliate sau interdicţii complete pentru cazuri în care ştiinţa nu este încă pregătită să răspundă la întrebarea dacă anumite produse au efecte dăunătoare. Aceasta s-ar materializa în faptul că aplicarea interdicţiilor este justificată în cazuri speciale, cînd nu nu sînt cunoscute pe deplin efectele negative ale bunurilor, asupra sănătăţii oamenilor.

Cazul Bluhme C-67/97 s-a confruntat cu o situaţie de protecţie a sănătăţii animalelor. Importul oricărei specii de albine pe insulele daneze a fost interzisă datorită efectului pe care îl pot genera. Cel mai rău scenariu ar fi fost exterminarea totală a unei specii de

247Partea II

albine care existau numai în Danemarca. Interdicţia a fost justificată în baza articolului 30 al Tratatului.

Cazul Preussen Elektra C-379/98 – solicitarea de a cumpăra energie electrică de la surse de energie renovabile nu este în contradicţie cu prevederile articolului 28 al Tratatului.

SpeţăBrands Corporation Inc este o întreprindere bine închegată, care s-a stabilit în

mai multe state membre ale UE, cu excepţia statului membru A şi deţine o reţea de distribuţie foarte bine integrată, comercializînd o gamă largă de produse în interiorul pieţei comune. Politica sa comercială este penetrarea a ceea ce a mai rămas din piaţa UE (aici situîndu-se şi statul membru A). Autorităţile acestui stat membru sînt cunoscute de mai mulţi comercianţi ca avînd reguli foarte stricte cu privire la calitatea produselor, scopul lor de utilizare şi intenţia de a proteja moştenirea culturală a ţării, inclusiv bucatele tradiţionale, obiceiurile şi mediul specifice.

Brands Corporation Inc. îşi planifică să importe în statul membru A următoarele produse:

a) reviste şi alte publicaţii cu conţinut obscen;b) combustibil;c) fructe şi legume;d) îmbrăcăminte pentru adulţi şi copii, produse din fibre sintetice;e) aur ca materie primă pentru producerea bijuteriilor în statul membru A;f) electricitate şi gaz;h) o serie de specii de animale pentru a iniţia producerea de blănuri şi paltoane;i) băuturi alcoolice cu aditive.

După consultarea cu compania juridică, întreprinderea a primit următoarele răspunsuri:

a) În statul membru A este complet interzisă producerea, comercializarea publicaţiilor cu caracter obscen.

b) Pentru a importa combustibil, Brands Corporation Inc. trebuie să se înregistreze la autorităţile locale şi să asigure rezerve de 10% din consumul de combustibil (pentru anul trecut, pentru întreaga ţară), rezerva urmînd să fie disponibilă din momentul începerii distribuţiei în vederea asigurării combustibilului necesar statului membru A, în anul următor. În acest sens, achiziţiile de rezerve trebuie să se facă de la rafinăriile din statul membru A.

c) Este posibil importul de fructe şi legume. d) Sînt complet interzise importurile în statul membru A ale hainelor create din

fibre sintetice, din motive de protecţie a sănătăţii consumatorilor.e) Aurul nu poate fi importat în statul membru A, deoarece acesta este considerat

un produs strategic în ţară, iar producătorii de bijuterii cumpără materia primă numai de la companiile locale, cărora li s-a încredinţat extragerea şi livrarea materiei prime pentru întreaga ţară. Extragerile sînt efectuate numai în respectivul stat membru.

248 drept comunitar

f) Electricitatea poate fi comercializată în statul membru A, însă numai dacă aceasta este produsă din resurse renovabile de energie. Alte forme de electricitate nu sînt permise să intre în ţară. De asemenea, consumul de gaz este complet interzis din considerente de protecţie a mediului.

h) În statul membru A există anumite specii de animale, specifice doar acestui teritoriu. Este interzis total importul unor astfel de animale, avînd în vedere pericolul dispariţiei acestora.

i) Statul membru A interzice prezenţa oricărui aditiv în produsele alcoolice. Însă, aditivii respectivi pot fi folosiţi în cazul băuturilor nealcoolice.

După consultările respective, Brands Corporation Inc. a decis să înceapă importul de fructe şi legume. A fost dezvoltată reţeaua de distribuţie şi produsele au ajuns la magazinele din statul membru A, iar ulterior Brands Corporation Inc. a primit un raport despre următoarele evenimente:

a) 30 din 34 de magazine din statul membru A au fost supuse unor atacuri vandalice din partea localnicilor şi toate depozitele de fructe şi legume din acele magazine au fost distruse;

b) 67 din 80 de camioane care transportau fructe şi legume în statul membru A au fost furate şi nu au fost de găsit timp de două luni de la momentul dispariţiei.

c) 245 din 300 de angajaţi ai Brands Corporation Inc din statul membru A şi-au transmis cererea de demisie oficialilor companiei, invocînd motive personale.

d) Poliţia şi alte structuri ale ordinii de drept din statul membru A nu au recurs la acţiuni de substanţă în urma actelor şi incidentelor respective (cu excepţia unui grup redus de adolescenţi care au fost văzuţi la locul comiterii faptelor, dar care au fost eliberaţi după ce nu s-au găsit suficient probe).

Analizaţi situaţia în care se află compania Brands Corporation Inc. şi identificaţi ce posibilităţi juridice există în baza Dreptului Comunitar pentru a contesta reglementările şi acţiunile statului membru A.

249Partea II

tema 11. libertatea circulaŢiei PerSoanelor


identificarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un lucrător în ͵Comunitate şi modul de în care fost identificaţi lucrătorii de către Curte;cunoaşterea drepturilor lucrătorilor, recunoaşterea lor, modul de formare şi ͵tangenţele acestor drepturi cu considerentele economice: dreptul de a intra şi a părăsi statul-gazdă, dreptul de reşedinţă, drepturile de asistenţă socială şi momentul apariţiei lor, dreptul la muncă şi la serviciile de încadrare în muncă etc., inclusiv drepturile membrilor familiei lucrătorului;cunoaşterea excepţiilor permise pentru drepturile lucrătorilor (excepţii pe ͵motiv de securitate publică, politică publică sau sănătate publică, precum şi cazul special al serviciului public) şi cum au fost acestea interpretate de Curtea Europeană de Justiţie;analizarea condiţiilor impuse de Tratat pentru statele membre în procesul de ͵recepţie al liberilor profesionişti şi al companiilor;delimitarea drepturilor conferite liberilor profesionişti şi, respectiv, persoanelor ͵juridice;cunoaşterea drepturilor conferite liberilor profesionişti şi modul de recunoaştere ͵a calificării lor în statele membre;compararea - prin intermediul jurisprudenţei Curţii - a modului de tratament ͵aplicat lucrătorilor şi liberilor profesionişti, în contextul drepturilor pe care le deţin, şi modului de exercitare a acestuia;argumentarea limitelor dreptului de stabilire pentru persoanele juridice, ͵inclusiv a filialelor şi reprezentanţelor, şi a posibilelor conflicte care ar putea apărea între dreptul la stabilire şi legea internă (de ex., în materie fiscală);compararea limitărilor de origine discriminatorie de stabilire şi cele ne- ͵discriminatorii, precum şi modul în care Curtea a tratat limitările nediscriminatorii ale statului membru de origine;analizarea drepturilor şi obligaţiilor ce reies din calitatea de cetăţenie europeană ͵şi consecinţele pentru cetăţenii statelor membre.

În domeniul de libertate a circulaţiei persoanelor, Curtea a utilizat principiul de nediscriminare, menţionat în articolul 12 al Tratatului:

În domeniul de aplicare a prezentului Tratat şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motive de naţionalitate.

Pot fi trei situaţii cînd se aplică discriminarea:Discriminare directă/măsuri aplicabile distinctibil. ͵Discriminare indirectă/măsuri aplicabile indistinctibil. ͵Măsuri nediscriminatorii. ͵

Discriminare directăCazul 2/74 Reyners – legea belgiană a stabilit că numai cetăţenii Belgiei pot exersa

funcţia de jurist.

250 drept comunitar

Această formă de discriminare încalcă prevederile articolelor 39, 43, 49 sau 18 şi/sau Directivei 2004/38, cu excepţia situaţiei cînd poate fi justificată de una din derogările exprese din Tratat, dar cu respectarea principiului proporţionalităţii şi compatibilitatea cu drepturile omului (în anumite cazuri).

Discriminare indirectăSe referă la cazurile cînd tuturor subiecţilor li se aplică reguli egale, însă în fapt

sînt favorizaţi cetăţenii statului membru (de exemplu, solicitarea ca toţi juriştii care doresc să profeseze avocatura să aibă diplomă de studii eliberată de o universitate recunoscută de statul membru gazdă).

Acum vom trece la analiza reglementărilor din sectorul libertăţii circulaţiei lucrătorilor ca primă formă de circulaţie a persoanelor pe care Curtea a cercetat-o în primii ani de existenţă a Comunităţii.

libertatea circulaţiei lucrătorilorarticolul 39

Libertatea circulaţiei lucrătorilor va fi asigurată în cadrul Comunităţii.1. Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie 2. între lucrătorii Statelor Membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică 3. şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:

de a accepta oferte reale de încadrare în muncă;a) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;b) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată c) în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză;de a rămîne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă d) în acest Stat, în condiţiile care fac obiectul unor regulamente de aplicare stabilite de Comisie.

Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în serviciul public.4.

Definiţia lucrătoruluiConform Cazului 66/85 Lowrie-Blum: Paragraful 17: „Elementul esenţial al relaţiei de muncă este că totuşi pentru o

anumită perioadă de timp o persoană prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane pentru care primeşte în schimb remunerare”.

Cazul 53/81 Levin:Paragraful 13: Conceptele lucrător şi activitate ca persoană angajată definesc

domeniul de aplicare al uneia dintre cele mai importante libertăţi garantate de Tratat şi deci nu poate fi interpretată restrictiv.

Paragraful 15: Deşi angajarea pe zi incompletă de muncă ar putea oferi un venit mai mic decît cel considerat ca limită minimă pentru subzistenţă, constituie în acelaşi timp un mijloc efectiv de îmbunătăţire a condiţiilor de trai pentru mai multe persoane;

251Partea II

în acelaşi timp, ar fi fost limitată eficienţa Dreptului Comunitar şi ar fi fost compromisă atingerea obiectivelor Tratatului, dacă utilizarea drepturilor oferite de principiul liberei circulaţii a lucrătorilor ar fi fost rezervată doar persoanelor implicate în regim de lucru complet pentru un salariu cel puţin echivalent cu salariul minim garantat în sectorul respectiv de lucru.

Paragraful 17: În timp ce angajarea pe zi incompletă de lucru nu este exclusă din domeniul de aplicare al reglementărilor de libertate a circulaţiei lucrătorilor, aceste reguli oferă numai dreptul de a căuta activităţi eficiente şi veritabile, fiind excluse activităţile de mică amploare ce vor fi considerate exclusiv marginale şi secundare. Atît din noţiunea principiului de liberă circulaţie a lucrătorilor cît şi în funcţie de locul pe care îl deţin regulile legate de acest principiu în sistemul Tratatului în întregime, reiese că acele reguli garantează libera circulaţie numai pentru cei care practică sau sînt dispuşi să practice o activitate economică.

Cazul C-357/89 Raulin:Paragraful 10: De la bun început se va susţine faptul conform căruia Curtea a stabilit

de nenumărate ori: conceptul de lucrător dispune de un înţeles Comunitar şi nu va fi interpretat într-o formă restrictivă. Cu toate acestea, pentru a fi considerat lucrător, persoana trebuie să practice activităţi eficiente şi veritabile, fiind excluse activităţile de mică amploare (considerate exclusiv marginale şi secundare). Caracterul esenţial al unei relaţii de angajare este că pentru o anumită perioadă de timp o persoană prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane pentru care primeşte în schimb remunerare (a se vedea în special decizia pe Cazul 197/86 Brown vs. Secretary of State for Scotland [1988] ECR 3205, paragraful 21). În acest context, natura relaţiei juridice dintre angajat şi angajatori nu este decisivă la capitolul aplicării articolului 39 al Tratatului (a se vedea decizia în Cazul 344/87 Bettray vs. Staatssecretaris van Justitie [1989] ECR 1621, paragraful 16).

Paragraful 13: În timp ce serviciul pe zi incompletă de muncă nu este exclus din domeniul de aplicare a regulilor cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor, acestea se referă doar la căutarea unei activităţi efective şi veritabile, fiind excluse activităţile de o amploare mică care urmează a fi considerate exclusiv marginale şi secundare (decizia pe Cazul Case 53/81 Levin vs. Staatssecretaris van Justitie [1982] ECR 1035, para.17). Este de competenţa curţilor naţionale să dispună respectivele constatări ale faptelor pentru a determina dacă persoana implicată poate fi considerată lucrător în sensul jurisprudenţei Curţii.

Cazul C-188/00 Curz:Paragraful 32: În acest sens, este deja stabilit în jurisprudenţă că conceptul de

lucrător are un sens special Comunitar şi nu urmează a fi interpretat în sens îngust. Lucrătorul trebuie definit în conformitate cu criteriile obiective care identifică o relaţie de muncă prin referire la drepturile şi obligaţiile persoanelor în discuţie. Pentru a fi considerat lucrător, o persoană trebuie să urmeze o activitate veritabilă şi efectivă, excluzînd activităţile de mică amploare, considerate exclusiv marginale şi secundare. Elementul esenţial al relaţiei de muncă constă în faptul că pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane,

252 drept comunitar

pentru aceasta fiind remunerată. Prin contrast, nici natura sui generis a relaţiei de muncă aflată sub guvernarea legii naţionale, nici nivelul de productivitate a persoanei în discuţie, originea fondurilor din care se plăteşte remunerarea sau caracterul limitat al remunerării nu pot avea vreo consecinţă asupra faptului dacă persoana este lucrător în sensul Dreptului Comunitar a se vedea în ceea ce priveşte articolul 39 al Tratatului în special Cazul Case 66/85 Lawrie-Blum [1986] ECR 2121, paragrafele 16 şi 17; Cazul 197/86 Brown [1988] ECR 3205, paragraful 21; Cazul 344/87 Bettray [1989] ECR 1621, paragraful 15 şi 16; Cazul C-357/89 Raulin [1992] ECR I-1027, paragraful 10; şi Cazul C-3/90 Bernini [1992] ECR I-1071, paragrafele 14 pînă la 17; în ceea ce priveşte articolul 6(1) al Deciziei nr.1/80, Cazul C-36/96 Günaydin [1997] ECR I-5143, paragraful 31, Cazul C-98/96 Ertanir [1997] ECR I-5179, paragraful 43, şi Birden, paragrafele 25 şi 28.

Persoanele aflate în căutare de lucru sînt calificate lucrători în sensul Dreptului Comunitar

Cazul C-85/96 Martinez SalaParagraful 32: În contextul articolului 39 al Tratatului şi Regulamentului 1612/68, o

persoană care prestează temporar servicii remunerate pentru şi sub conducerea unei alte persoane, trebuie considerată lucrător. Odată cu încheierea relaţiei de muncă, de regulă, persoana în discuţie îşi pierde statutul de lucrător, deşi acest statut ar putea produce anumite efecte după ce relaţia de muncă s-a finalizat, şi o persoană care în mod veritabil este în căutare de lucru trebuie de asemenea să fie considerată lucrător (a se vedea, în acest sens, Cazul 66/85 Lawrie-Blum [1986] ECR 2121, paragraful 17, Cazul 39/86 Lair [1988] ECR 3161, paragrafele 31 pînă la 36, şi Cazul C-292/89 Antonissen [1991] ECR I-745, paragrafele 12 şi 13).

Cazul C-138/02 Collins:Paragraful 28: După cum reiese din documentele prezentate la Curte de Comisarul

de Securitate Socială, dl. Collins a prestat lucru ocazional în Marea Britanie în baruri şi puburi şi în sectorul vînzări, în timpul unei şederi de 10 luni, în anul 1981. Totuşi, chiar dacă o astfel de activitate ocupaţională satisface condiţiile stabilite în paragraful 26 al prezentei decizii, pentru a accepta că în timpul şederii reclamantului în procedura actuală, acesta a avut statut de lucrător, nu se poate identifica nici o legătură între acea activitate şi căutarea unui alt loc de muncă timp 17 ani după ce s-a finalizat cea dintîi.

Paragraful 29: În absenţa unei legături suficient de strînse cu piaţa muncii a Marii Britanii, situaţia dlui. Collins trebuie comparată cu cea a unui cetăţean oarecare al oricărui stat membru, aflat în căutarea primului său loc de muncă în alt stat membru.

Cazul C-292/89 Antonissen:Paragraful 21: În absenţa prevederilor Comunitare care prevăd o anumită perioadă

de timp în decursul căreia cetăţenii Comunităţii aflaţi în căutare de lucru într-un stat membru, pot rămîne acolo, o perioadă de şase luni, aşa cum este prevăzut în legislaţia naţională în dispută în procedura principală, nu pare a fi în principiu insuficientă pentru a nu oferi persoanelor respective să se aprecieze în Statul Membru gazdă cu privire la ofertele de angajare care să corespundă calificărilor lor ocupaţionale şi să ia, dacă este necesar, măsurile respective pentru a fi angajaţi şi, deci nu periclitează eficienţa principiului de liberă circulaţie. Totuşi, dacă la expirarea acestei perioade

253Partea II

persoana respectivă aduce probe că va continua să caute loc de muncă şi că dispune de şanse reale pentru a fi angajat, nu i se va putea solicita să plece de pe teritoriul statului membru gazdă.

Directiva 2004/38 nu stabileşte vreun termen-limită de şedere în statul membru gazdă atît timp cît persoana aduce probe că este în căutare de lucru – art.14(4)(b). De asemenea, în baza articolului 7(3) al Directivei există excepţii pentru cazurile cînd lucrătorii îşi pierd statutul de lucrător.

Lucrătorii au dreptul să plece din statul membru de origineCazul C-415/93 Bosman:Paragraful 103: Este suficient să menţionăm că deşi regulile aflate în dispută în

procedura principală se aplică şi la transferurile dintre cluburile din diferite asociaţii naţionale din cadrul aceluiaşi stat membru şi sînt similare celor care guvernează transferurile dintre cluburi care fac parte din aceeaşi asociaţie naţională, acestea oricum afectează accesul jucătorilor la piaţa muncii din alte state membre şi sînt deci capabile să limiteze libertatea circulaţiei lucrătorilor. Astfel, regulile respective nu pot fie considerate comparabile cu regulile ce ţin de aranjamentele de comercializare pentru bunuri. În legătură cu acestea din urmă, prin decizia adoptată în cazul Keck şi Mithouard s-a considerat că ele nu intră sub incidenţa articolului 28 al Tratatului (vezi, de asemenea, în ceea ce priveşte libertatea prestării serviciilor, Cazul C-384/93 Alpine Investments vs. Minister van Financiën [1995] ECR I-1141, paragrafele 36 pînă la 38).

Paragraful 104: În consecinţă, regulile de transfer constituie un obstacol pentru libera circulaţie a lucrătorilor, interzisă de articolul 39 al Tratatului. Acest lucru nu s-ar fi întîmplat dacă acele reguli ar fi urmărit un scop legitim compatibil cu Tratatul şi ar fi fost justificate de motive de interes public. Însă chiar şi acest caz, aplicarea acestor reguli ar fi trebuit să asigure atingerea obiectivelor în discuţie şi să nu depăşească limita a ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop (a se vedea, inter alia, decizia în Cazul Kraus menţionat mai sus, paragraful 32, şi Cazul C-55/94 Gebhard [1995] ECR I-0000, paragraful 37).

Cazul C-10/90 Masgio:Paragraful 18: Curtea a acceptat faptul că scopurile articolelor 39 şi 43 ale Tratatului

nu ar fi fost atinse dacă, în urma exerciţiului drepturilor lor de liberă circulaţie, lucrătorii imigranţi şi-ar pierde avantajele în sectorul de securitate socială garantate de legile unui singur stat membru (a se vedea Cazul 24/75 Petroni vs. ONPTS [1975] ECR 1149, paragraful 13; Cazul 807/79 Gravina vs. Landesversicherungsanstalt Schwaben [1980] ECR 2205, paragraful 6; Case 284/84 Spruyt, citat mai sus, paragraful 19; şi Cazul C-293/88 Winter-Lutzins, citat mai sus, paragraful 14). O astfel de consecinţă ar limita lucrătorii Comunităţii de dreptul lor de liberă circulaţie şi, în consecinţă, ar constitui un obstacol pentru această libertate (a se vedea Cazul C-228/88 Bronzino vs. Kindergeldkassse [1990] ECR I-531, paragraful 12 şi Cazul C-12/89 Gatto vs. Bundesanstalt fuer Arbeit [1990] ECR I-557).

Paragraful 19: Este evident că o prevedere de genul celei examinate de curtea naţională, chiar dacă se aplică fără diferenţă de naţionalitate pentru lucrătorii în discuţie, este în stare să pună lucrătorii imigranţi într-o poziţie mai nefavorabilă în

254 drept comunitar

ceea ce priveşte securitatea socială comparativ cu cei care au lucrat doar într-un singur stat membru.

Lucrătorii nu sînt solicitaţi să obţină un permis de şedere înainte de începerea lucrului, după cum dreptul de reşedinţă este unul fundamental şi nu depinde de prezenţa permisului de şedere.

Cazul 188/75 Watson and BelmanParagraful 15: În continuare, preambulul Directivei 73/148 din 21 mai 1973

cu privire la abolirea restricţiilor privind circulaţia şi şederea în cadrul Comunităţii a cetăţenilor statelor membre în ceea ce priveşte stabilirea şi prestarea serviciilor prevede că libertatea stabilirii poate fi implementată pînă la capăt numai dacă se acordă un drept de şedere permanentă persoanelor care urmează să se bucure de dreptul de stabilire. În plus, libertatea de a presta servicii presupune că persoanele care prestează şi beneficiază de pe urma serviciilor au dreptul de şedere pe perioada în timpul căreia serviciile sînt prestate.

Paragraful 16: Prevederile Tratatului şi legislaţia secundară a Comunităţii la care s-a făcut referire implementează principiul fundamental prezent în articolul 3(c) al Tratatului, care prevede că, în vederea realizării scopurilor prevăzute în articolul 2, acţiunea Comunităţii presupune eliminarea a obstacolelor între statele membre, în ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului.

Aceste prevederi prevalează faţă de regulile naţionale cu care ar putea intra în conflict.

drepturi de muncăArticolele 1 şi 2 ale Regulamentului 1612/68 prevăd:articolul 1: 1. Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reşedinţa sa, are acces la o

activitate salariată şi dreptul de a desfăşura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor statului respectiv.

2. În special pe teritoriul unui alt stat membru, acesta beneficiază de aceeaşi prioritate ca şi resortisanţii statului respectiv în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă disponibile.

articolul 2:Orice resortisant al unui stat membru şi orice angajator care desfăşoară o activitate

pe teritoriul unui stat membru pot face schimb de cereri şi de oferte de încadrare în muncă şi pot încheia şi executa contracte de muncă, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative în vigoare, fără a da naştere anumitor discriminări.

Cazuri de discriminare directă:Cazul C-283/99 Comisia vs. Italia: este legat de o prevedere naţională a Italiei

conform căreia, companiile de securitate private pot presta serviciile respective cu condiţia că compania are naţionalitate italiană (stat de reşedinţă), iar angajaţii săi sînt cetăţeni italieni.

255Partea II

Paragraful 17: După cum recunoaşte însuşi Guvernul Italiei, prevederile cu privire la naţionalitate, care se conţin în articolele 134 şi 138 ale Legislaţiei Consolidate, sînt capabile să constituie restricţii pentru libera circulaţie a persoanelor, libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii, după cum este prevăzut în articolele 39, 43 şi 49 ale Tratatului.

Paragraful 23: Guvernul Italiei a declarat în timpul audierilor că gardienii de securitate privaţi care au depus jurămînt nu pot să-şi desfăşoare activitatea în calitate de liberi profesionişti, ci trebuie să fie angajaţi. Se impune, deci, condiţia de cetăţenie stabilită prin articolul 138 al Legislaţiei Consolidate şi posibilele justificări pentru aceasta, numai dacă ea constituie un obstacol pentru libertatea circulaţiei lucrătorilor.

Paragraful 25: Spre deosebire de prevederile Tratatului cu privire la libertatea stabilirii şi libertatea de prestare a serviciilor, articolul 39 al Tratatului, ce ţine de libertatea circulaţiei lucrătorilor, nu face nici o derogare în ceea ce priveşte activităţile legate de exercitarea autorităţii publice. Articolul 39(4) doar arată că prevederile acestui articol nu vor fi aplicate pentru angajarea în serviciul public. După cum a comentat Avocatul General în paragraful 26 al Opiniei sale, conceptul de angajare în serviciul public nu include angajarea de către o persoană privată fizică sau juridică, indiferent de responsabilităţile angajatului. Astfel, nu se pune la îndoială că gardienii de securitate privaţi care au depus jurămînt nu fac parte din serviciul public. În consecinţă, articolul 39(4) al Tratatului nu este aplicabil pentru prezentul caz.

Cazul 167/73 Comisia vs. Franţa: cazul are în vedere o prevedere franceză care spune că un anumit procent din angajaţii navelor comerciale maritime trebuie să fie cetăţeni francezi (o rată de 3 cetăţeni francezi versus 1 non francez pentru navele maritime comerciale).

Paragraful 28: Comisia afirmă că după adoptarea deciziei respective, s-a emis o circulară administrativă care conţine instrucţiuni cu privire la stoparea aplicării prevederii. Totuşi, Curtea s-a exprimat că circularele ministeriale nu sînt măsuri adecvate pentru a asigura conformitatea cu obligaţiunile ce reies din Dreptul Comunitar. Faptul că legislaţia naţională încă nu a fost modificată pentru a se conforma deciziei din 4 aprilie 1974 în Cazul 167/73 constituie, deci, o încălcare a obligaţiei din articolul 228 al Tratatului (aceasta prevede respectarea tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma deciziei).

Paragraful 29: Guvernul Franţei nu neagă această încălcare, dar în acelaşi timp susţine că o dată ce respectiva circulară a fost emisă, condiţia de naţionalitate pentru persoanele care lucrează ca marinari nu se mai aplică faţă de cetăţenii Comunităţii. De asemenea, Guvernul arată că proiectul de lege care modifică aceste reguli pentru a se conforma deciziei Curţii este pregătit, urmînd să fie curînd implementat.

Cazuri de discriminare indirectă:articolul 3(1) al regulamentului 1612/68: În domeniul de aplicare al prezentului Regulament nu sînt aplicabile actele cu

putere de lege şi actele administrative sau practicile administrative ale unui stat membru care:

256 drept comunitar

restrîng sau supun unor condiţii care nu se aplică propriilor lor cetăţeni cererea ͵şi oferta de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a desfăşura o activitate sau care, deşi se aplică indiferent de cetăţenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal ͵este de a împiedica accesul resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă oferite.

Prezenta dispoziţie nu se aplică în cazul condiţiilor privind cunoştinţele lingvistice solicitate în raport cu natura locului de muncă vizat.

Cazul C-419/92 Scholz: cazul se referă la o persoană care a aplicat pentru o poziţie la o cantină a Universităţii Italiene din Cagliari. Curtea a stabilit că practicile Universităţii sînt indirect discriminatorii în ceea ce priveşte accesul la muncă şi libertatea circulaţiei lucrătorilor.

Paragraful 11: În final, trebuie menţionat că refuzul de a lua în considerare experienţa de lucru a reclamantului în serviciul public din alt stat membru, pentru a i se oferi puncte suplimentare, pentru a se determina locul ei în listă, constituie discriminare indirectă nejustificată.

Paragraful 12: Răspunsul la întrebarea adresată este, deci, că articolul 39 al Tratatului trebuie interpretat astfel: în cazul în care o structură publică a unui stat membru, în timp ce angajează personal pentru poziţii ce nu cad sub incidenţa prevederilor articolului 39(4) al Tratatului, stabileşte că trebuie să fie luată în consideraţie experienţa de lucru anterioară în serviciul public al candidaţilor, acea structură publică nu poate să facă distincţie între cetăţenii Comunităţii urmărind dacă astfel de experienţă de lucru a avut loc în cadrul serviciului public din acel stat membru sau din alte state membre.

Discriminarea bazată pe diferenţe de ordin lingvisticAstfel de cazuri sînt de regulă considerate discriminatorii în esenţa lor, dar de obicei

sînt justificate cu succes de Guverne atunci cînd vine vorba de utilizarea excepţiilor. Chiar şi articolul 3 al Regulamentului 1612/68 recunoaşte că nu se va aplica pentru condiţiile ce ţin de cunoştinţele lingvistice solicitate în raport cu natura locului de muncă care urmează a fi suplinit.

Cazul 379/87 Groener: cazul vizează o femeie cu cetăţenie Olandeză care a aplicat pentru un post permanent la un colegiu de design din Dublin, unde era deja angajată ca profesoară. Femeii i s-a refuzat poziţia respectivă datorită necunoaşterii limbii galice.

Paragraful 18: Din ce rezultă din documentele prezentate Curţii, deşi limba irlandeză nu este vorbită de întreaga populaţie a Irlandei, politica urmărită de mai mulţi ani de Guvernul Irlandei nu a fost orientat numai spre menţinerea, ci şi spre promovarea utilizării limbii irlandeze ca o formă de exprimare a identităţii şi culturii. Din acest motiv, cursurile de limbă irlandeză sînt obligatorii pentru copiii care face studii primare şi opţionale, pentru cei care studiază în instituţii secundare de învăţămînt. Condiţia obligatorie impusă profesorilor de educaţie publică rămîne cunoaşterea la un anumit nivel a limbii irlandeze, fiind una dintre măsurile adoptate de Guvernul Irlandez pentru a implementa politica de promovare a limbii galice.

Paragraful 19: Tratatul nu interzice adoptarea unor politici de protecţie şi promovare a limbii statelor membre care este atît limba naţională, cît şi prima limbă

257Partea II

oficială. Totuşi, implementarea unei astfel de politici nu trebuie să depăşească limitele libertăţilor fundamentale cum este libertatea circulaţiei lucrătorilor. Astfel, cerinţele ce reies din măsurile adoptate pentru a implementa astfel de politici în nici un caz nu trebuie să fie disproporţionale în raport cu scopul urmărit şi modul în care ele sînt aplicate nu trebuie să fie discriminatorii în raport cu cetăţenii altor state membre.

Paragraful 21: În concluzie, cerinţele impuse profesorilor de a dispune de cunoştinţe adecvate în domeniul limbii respective, cu condiţia că nivelul de cunoaştere impus nu este disproporţional în raport cu obiectivul urmărit, trebuie să fie considerat drept o condiţie care corespunde cunoştinţelor solicitate datorită specificului locului de muncă care urmează a fi suplinit în înţelesul subparagrafului 3(1) al Regulamentului 1612/68.

Cazul C-281/98 Angonese: cazul vizează un cetăţean al Italiei care a studiat în Austria şi a depus actele pentru un loc de muncă la o bancă italiană din regiunea Bolzano (o regiune vorbitoare şi de italiană şi de germană). Condiţia impusă de bancă era de a certifica cunoaşterea a două limbi (italiană şi germană), certificat care putea fi obţinut numai în regiunea Bolzano. Chiar dacă Angonese a confirmat cunoaşterea ambelor limbi – germană şi italiană - prin alte forme de certificare, el nu a fost admis în competiţie.

Paragraful 38: Conform actului de referinţă, Cassa di Risparmio acceptă numai certificate care confirmă deţinerea respectivelor cunoştinţe lingvistice şi Certificatul poate fi obţinut numai dintr-o provincie a statului membru aflat în discuţie.

Paragraful 39: Persoanele care nu sînt rezidente în acea provincie dispun, deci, de şanse mici de obţinere a Certificatului şi le va fi dificil sau chiar imposibil să aibă acces la locul de muncă disponibil.

Paragraful 40: O dată ce majoritatea rezidenţilor provinciei Bolzano sînt cetăţeni ai Italiei, obligaţia de a obţine Certificatul respectiv îi avantajează pe cetăţenii altor state membre comparativ cu rezidenţii provinciei.

Paragraful 41: Solicitarea respectivă îi afectează inclusiv pe cetăţenii Italiei cu reşedinţa în alte regiuni ale ţării precum şi pe cetăţenii altor state membre. Pentru ca o măsură să fie considerată discriminatorie din punct de vedere al naţionalităţii în baza regulilor privind libera circulaţie a lucrătorilor, nu este nevoie să ofere avantaje tuturor lucrătorilor de o anumită cetăţenie sau de a impune restricţii exclusiv lucrătorilor, cetăţeni ai altor state membre.

Paragraful 44: Deşi condiţia deţinerii de către candidat, a unui anumit nivel al cunoştinţelor lingvistice poate fi legitimă, existenţa unei diplome (de ex. Certificatul) poate constitui un criteriu de confirmare a nivelului de cunoştinţe. Imposibilitatea prezentării dovezii care demonstrează cunoaşterea limbii prin orice alte mijloace, în special prin calificări echivalente obţinute în alte State Membre, trebuie considerate disproporţionale în raport cu scopul urmărit.

Paragraful 45: În concluzie, atunci cînd un angajator condiţionează acceptarea candidaţilor la concursul de angajare de prezentarea dovezii cunoaşterii limbii exclusiv prin forma unui singur tip de diplomă (Certificatul), emis numai într-o anumită regiune a statului membru, condiţia respectivă constituie discriminare pe bază de cetăţenie, aflată în contradicţie cu articolul 39 al Tratatului.

258 drept comunitar

Cazuri de nediscriminare/obstacole pentru libera circulaţie a lucrătorilorCurtea a folosit diverse formule pentru a determina încălcarea prevederilor

articolului 39 al Tratatului şi ulterior a stabilit justificările şi proporţionalitatea acestor măsuri. De exemplu, în Bosman, Curtea a fost dispusă să folosească formula de efect direct asupra capacităţii jucătorului de a accesa locuri de muncă în alte state membre, fiind în esenţa sa un obstacol nejustificabil pentru libera circulaţie a lucrătorilor. Totuşi, dacă măsura, după cum s-a stabilit în Cazul C-190/98 Graf, era prea neclară şi indirectă pentru a fi posibil de a o considera drept capabilă să limiteze libera circulaţie a lucrătorilor, atunci aceasta nu putea fi supusă verificării de compatibilitate cu articolul 39 al Tratatului.

Paragraful 24: Legislaţia de tipul celei din litigiu în procedura principală nu este formulată astfel încît să limiteze sau să împiedice lucrătorul să-şi finalizeze contractul de angajare, pentru a semna un nou contract cu alt angajator. Motivul? Dreptul de compensare la finalizarea contractului nu ţine cont dacă angajatul decide sau nu să continue să lucreze cu angajatorul său actual, ci de un eveniment incert, care ar putea urma. Cu alte cuvinte, finalizarea acestui contract nu ţine de o astfel de iniţiativă, venită din partea angajatului.

Paragraful 25: Un astfel de eveniment este prea incert şi devine indirect o posibilitate a legislaţiei de a putea să limiteze libertatea circulaţiei lucrătorilor. Explicaţia acestui fenomen este faptul că legislaţia nu prevede aceleaşi consecinţe la încheierea contractului de angajare de către lucrător, ca în cazul cînd iniţiativa finalizării contractului nu aparţine acestuia şi nici nu îi poate fi atribuită (vezi în acest sens, la capitolul libertăţii circulaţiei bunurilor, în special Cazul C-69/88 Krantz vs. Ontvanger der Directe Belastingen [1990] ECR I-583, paragraful 11, şi Cazul C-44/98 BASF vs. Präsident des Deutschen Patentamts [1999] ECR I-0000, paragrafele 16 şi 21).

În unele cazuri, după cum este Cazul Comisia vs. Danemarca C-464/02, Curtea oferă o soluţie diferită: în loc de model de discriminare, Curtea utilizează formula - capabil să compromită sau să facă mai puţin atractivă exercitarea dreptului de liberă circulaţie:

Paragraful 47: În ceea ce priveşte angajaţii rezidenţi ai Danemarcei care doresc să-şi stabilească principalul loc de muncă într-o întreprindere stabilită într-un alt stat membru, schema modificată împiedică, de asemenea, libertatea circulaţiei pentru aceşti lucrători, pentru că stabileşte costuri adiţionale sub formă de taxe de înregistrare temporară.

Paragraful 48: Atît timp cît întreprinderea situată în alt stat membru suportă cheltuielile fără să fie compensat, aceasta este limitată în angajarea unui lucrător cu reşedinţa în Danemarca: costurile înregistrate în acest caz sînt mai mari comparativ cu cele suportate pentru an angajat care nu are reşedinţa în acel stat membru.

Paragraful 49: Guvernul Danemarcei declară că este corect că angajatorul ar putea să ajusteze salariul pentru an angajat cu reşedinţa în Danemarca pentru a exclude cheltuielile suplimentare. Cu alte cuvinte, angajatorul ar putea să încerce să plătească acelui angajat un salariu mai mic decît salariul plătit unui alt angajat implicat în activităţi similare, dar care are reşedinţă în alt stat membru.

259Partea II

Paragraful 50: Totuşi, un angajat cu reşedinţa în Danemarca ar putea fi deja limitat în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru pentru că este pus în faţa unei perspective de a primi un salariu mai mic comparativ cu cel primit de un angajat din alt stat membru. După cum a decis Curtea în paragraful 18 al Cazului 127/86 Ledoux [1988] ECR 3741, faptul că un angajat este pus în faţa unui dezavantaj în ceea ce priveşte condiţiile de lucru, comparativ cu colegii săi cu reşedinţa în statul angajatorului lor, are un efect direct asupra exerciţiului dreptului său de liberă circulaţie în cadrul Comunităţii.

Tratamentul egal în timpul relaţiei de lucruCazul C-350/96 Clean Car: cazul vizează o regulă din Austria care solicită ca managerii

de afaceri să fie rezidenţi ai Austriei înainte să înceapă lucrul în statul respectiv. Curtea a declarat că prevederile respective le-au încălcat pe cele ale articolului 39 al Tratatului.

Paragraful 29: Totuşi, după cum Curtea a decis deja (a se vedea, inter alia, Cazul C-279/93 Finanzamt Köln-Altstadt vs. Schumacker [1995] ECR I-225, paragraful 28), regulile naţionale conform cărora se face distincţie pe bază de reşedinţă sînt capabile să activeze în principal în detrimentul cetăţenilor altor state membre, după cum nerezidenţii sînt în majoritatea cazurilor cetăţeni străini.

Paragraful 30: Condiţia ca cetăţenii altui stat membru să aibă reşedinţă în statul respectiv pentru a putea fi numiţi în funcţii de manageri ai întreprinderilor cu profil comercial, poate fi considerată discriminare indirectă bazată pe cetăţenie. Contravine, astfel, articolului 39(2) al Tratatului.

Paragraful 31: Situaţia ar fi fost diferită numai în cazul cînd impunerea unei astfel de condiţii privind reşedinţa s-ar fi bazat pe consideraţii obiective (fără a avea legătură cu cetăţenia angajaţilor respectivi) şi proporţionale cu scopurile legitime urmărite de dreptul naţional (vezi în acest sens Cazul C-15/96 Schöning-Kougebetopoulou vs. Freie und Hansestadt Hamburg [1998] ECR I-0000, paragraful 21).

Paragraful 32: În acest context, după cum s-a menţionat în paragraful 15, în solicitarea sa de referinţă curtea naţională s-a referit în mod expres la faptul că, persoana investită ca manager este responsabilă de respectarea prevederilor legale aplicabile în exerciţiul funcţiei de comerţ şi el este pasibil de răspundere pecuniară (conform Paragrafului 370(2) al legii GewO 1994).

Paragraful 33: În observaţiile emise, Landeshauptmann von Wien şi Guvernul Austriei au explicat că impunerea existenţei reşedinţei este o condiţie care asigură că managerul va putea fi notificat de posibile penalităţi, care să fie aplicate în numele lui. În plus, managerul trebuie să respecte şi alte cerinţe obligatorii din Paragraful 39(2) al legii GewO 1994: trebuie să fie capabil să acţioneze eficient în cadrul afacerii.

Paragraful 34: În acest sens, cerinţa de reşedinţă trebuie să fie considerată inoportună pentru asigurarea scopurilor urmărite, în sensul că s-au depăşit demersurile necesare atingerii obiectivelor propuse.

Paragraful 35: În primul rînd, faptul că managerul are reşedinţă în statul membru în care întreprinderea îşi are sediul şi face comerţ nu asigură în mod neapărat faptul că el va fi în stare să administreze eficient afacerea. Unui manager care are reşedinţa în

260 drept comunitar

statul respectiv, situată, însă, la o distanţă considerabilă de locul unde întreprinderea îşi exercită activitatea comercială, ar trebui să-i fie mai greu să acţioneze eficient în administrarea afacerii, decît unei persoane a cărei reşedinţă se află la o distanţă mai mică de întreprindere, deşi ea provine din alt stat membru.

Paragraful 36: În al doilea rînd, există alte măsuri mai puţin restrictive: transmiterea înştiinţărilor privind aplicarea unor eventuale amenzi, la oficiul înregistrat al întreprinderii care angajează managerul. Asigurarea că acestea vor fi plătite poate fi realizată prin solicitarea unei garanţii oferite din timp.

Cazul 15/69 Ugliola: cazul aduce în prim plan o regulă germană care prevedea că durata serviciului militar exercitat în Germania era luat în considerare cînd angajatorul calcula cuantumul plăţilor şi alte beneficii. Curtea a stabilit că această prevedere este indirect discriminatorie:

Paragraful 3: Regulamentele a căror interpretare este solicitată se bazează pe prevederile articolului 39 al Tratatului. În scopul asigurării liberei circulaţii a lucrătorilor (aspect esenţial în piaţa comună), acest articol prevede abolirea oricărei discriminări bazată pe cetăţenie între lucrătorii statelor membre în ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de lucru. Această prevedere nu poate fi supusă decît derogărilor prevăzute în paragraful (3) cu privire la politică publică, securitate publică şi sănătate publică. Regulile Comunitare privind chestiunile de securitate socială sînt bazate pe principiul că legea fiecărui stat membru trebuie să asigure cetăţenilor altor state membre, angajaţi pe teritoriul lor, aceleaşi avantaje de care se bucură propriii lor cetăţeni.

Paragraful 4: Obligaţiile de serviciu militar ale lucrătorilor imigranţi, specifice propriului stat, pot afecta condiţiile de muncă şi angajare în alt stat membru. Articolele 6(2) şi 7(2) ale Regulamentului 38/64, articolul 5(3) al Directivei 64/240 a Consiliului şi articolul 6(2) al Directivei 68/360 a Consiliului prevăd protejarea lucrătorilor imigranţi de anumite consecinţe specifice condiţiilor de muncă şi de angajare, apărute prin chemarea pentru satisfacerea serviciului militar. Natura acestor consecinţe rămîne în esenţă aceeaşi, indiferent dacă lucrătorul este chemat de statul unde este angajat sau de alt stat membru al cărui cetăţean este.

Paragraful 6: În afară de cazurile prevăzute expres în paragraful (3), articolul 39 al Tratatului nu permite statelor membre să facă anumite excepţii la capitolul egalităţii tratamentului şi protecţiei tuturor lucrătorilor din cadrul Comunităţii, prin introducerea discriminării indirecte în favoarea propriilor cetăţeni, în ce priveşte obligaţiile serviciului militar. În consecinţă, o lege naţională care protejează lucrătorii de consecinţe nefavorabile ce reies din absenţa datorată obligaţiilor de serviciu militar (în ce priveşte condiţiile de muncă şi angajare într-o întreprindere) trebuie să acţioneze în aceeaşi măsură şi faţă de cetăţenii altor state membre angajaţi pe teritoriul statului respectiv, chemaţi să satisfacă serviciul militar în statul lor de origine.

Cazul C-224/01 Kobler: cazul pune în discuţie o reglementare austriacă conform căreia profesorii din Austria care au lucrat cu o universitate din acest stat cel puţin 15 ani, primeau beneficii financiare suplimentare. Curtea a stabilit că aceste prevederi sînt în contradicţie cu articolul 39 al Tratatului:

261Partea II

Paragraful 70: Acordarea beneficiului special pentru perioada de serviciu continuu de către statul Austriei (angajatorul profesorilor universitari), conform articolului 50a al GG asigură un beneficiu financiar ca surplus al salariului de bază, a cărui valoare depinde de durata serviciului. Un profesor universitar primeşte acest adaos dacă şi-a exercitat profesia timp de cel puţin 15 ani în cadrul unei universităţi din Austria şi, mai mult, dacă el a primit un beneficiu pentru serviciu continuu de o perioadă de cel puţin patru ani.

Paragraful 71: Cu alte cuvinte, în scopul de a oferi un beneficiu suplimentar pentru o perioadă de serviciu continuu, Articolul 50a al GG exclude orice posibilitate de a lua în considerare perioadele de activitate exercitate de profesorii universitari din alte state membre, decît Republica Austria.

Paragraful 72: Un astfel de regim este cu siguranţă capabil să împiedice libertatea circulaţiei lucrătorilor din două aspecte.

Paragraful 73: În primul rînd, regimul operează în detrimentul lucrătorilor imigranţi care sînt cetăţeni ai altor state membre decît Republica Austria. Acestora nu li se recunoaşte perioada de serviciu în calitate de profesor universitar desfăşurată în acele state, doar pentru că nu era vorba de Republica Austria (vezi, în acest sens, cu privire la o prevedere grecească similară, Cazul C-187/96 Comisia vs. Grecia [1998] ECR I-1095, paragrafele 20 şi 21).

Paragraful 74: În al doilea rînd, refuzul categoric al recunoaşterii perioadelor de timp petrecute ca profesor universitar în alte state membre decît Republica Austria, limitează libertatea circulaţiei lucrătorilor stabiliţi în Austria, privindu-i pe aceştia din urmă de dreptul de a pleca din ţară pentru a-şi exercita dreptul respectiv. De fapt, în momentul întoarcerii în Austria, anii lor de experienţă în calitate de profesori universitari în alte state membre (exercitarea unor funcţii cu competenţe similare), nu sînt luate în considerare în momentul considerării beneficiului special legate de perioada de timp lucrată, după cum este prevăzut în articolul 50a al GG.

Paragraful 75: Aceste consideraţiuni nu pot fi schimbate de faptul, pe care s-a bazat Republica Austria, că avînd posibilitatea permisă de Articolul 48(3) al GG de a oferi profesorilor universitari salarii de bază mai mari pentru a promova angajarea profesorilor universitari din străinătate, remunerarea lor este deseori mai mare decît cea oferită profesorilor din universităţile Austriei, chiar şi după ce se ia în calcul beneficiul special legat de serviciul continuu de o anumită perioadă.

Paragraful 76: Pe de altă parte, Articolul 48(3) al GG oferă doar o posibilitate şi nu garantează că profesorul dintr-o universitate străină va primi din momentul numirii sale ca profesor la o universitate din Austria un salariu mai mare decît cel primit de profesorii din universităţile din Austria, cu aceeaşi experienţă. În al doilea rînd, remunerarea adiţională disponibilă în baza Articolului 48(3) al GG la numire este destul de diferită de beneficiul special legat de perioada de timp lucrată în continuu. Astfel, acea prevedere nu limitează Articolul 50 al GG să aibă efect de generare a unui tratament diferenţiat faţă de profesorii universitari imigranţi, comparativ cu profesorii din universităţile Austriei. Astfel, creează un impediment pentru libertatea circulaţiei lucrătorilor asigurată de Articolul 39 al Tratatului.

Paragraful 77: În consecinţă, o astfel de măsură (oferirea unui beneficiu special legat de serviciul continuu pe o anumită perioadă prevăzut în Articolul 50a al GG)

262 drept comunitar

poate constitui un obstacol pentru libertatea circulaţiei lucrătorilor, interzis în principiu de Articolul 39 al Tratatului şi articolul 7(1) al Regulamentului 1612/68. O astfel de măsură poate fi acceptată în cazul în care ar fi urmărit un scop legitim compatibil cu Tratatul şi justificat de interesele superioare de interes public. Însă chiar şi în această situaţie, aplicarea acestor măsuri ar fi trebuit oricum să asigure atingerea scopurilor propuse, fără a depăşi ceea ce este necesar în acest sens (vezi, inter alia, Cazul C-19/92 Kraus [1993] ECR I-1663, paragraful 32, Cazul C-55/94 Gebhard [1995] ECR I-4165, paragraful 37 şi Cazul C-415/93 Bosman [1995] ECR I-4921, paragraful 104).

SpeţeSpeţa 1D-ra. Donahue este cetăţean al statului membru A. Este angajată într-o companie

de catering în statul membru B – Catering Ltd. Politica companiei vizează asigurarea durabilităţii relaţiilor cu angajaţii săi. Compania a stabilit astfel că angajaţii care lucrează aici cel puţin 10 ani vor beneficia de un supliment de 20% la schema lor de pensionare, în momentul ieşirii la pensie. De asemenea, instituţia operează cu un sistem de plăţi suplimentare de 50% la salariul de bază pentru cei care au lucrat aici mai mult de 15 ani. Compania dispune de o reţea considerabilă în UE, cu cel puţin cîte cinci reprezentanţe în fiecare stat membru. Reprezentanţele sînt concentrate în cele mai mare oraşe, unde sînt solicitate serviciile prestate de companie.

Beneficiile ambelor scheme se menţin în momentul în care angajatul doreşte să imigreze într-un alt stat membru, cu condiţia să continue să lucreze cu una din filialele companiei.

Din motive de ordin personal, după 7 ani de activitate, dra. Donahue a decis să plece de la Catering Ltd. A început să lucreze cu o altă companie, aflată în statul membru C. A solicitat ca beneficiile să îi fie calculate ca o cotă din perioada totală petrecută cu Catering Ltd, în statul membru B.

Catering Ltd a refuzat această solicitare (chiar şi sub formă de cotă din anii lucraţi efectiv), argumentînd că beneficiile sînt disponibile numai pentru cei care au depăşit e limita de 10 ani de activitate.

Explicaţi drei. Donahue care sînt drepturile de care dispune, dacă acestea există în sensul Dreptului Comunitar. Analizaţi prevederea unui surplus de 50% la plata salariului de bază, după o perioadă de 15 ani de activitate, în conformitate cu prevederile Dreptului Comunitar. tratamentul egal în ce priveşte avantajele la impozitareCazul C-279/93 Schumacker: cazul prezintă un cetăţean belgian care lucra în

Germania. Pentru că nu era rezident, salariile lui erau supuse impozitării germane cu lipsă de scutiri. Astfel, cetăţeanul belgian era vitregit de anumite privilegii de care dispuneau plătitorii rezidenţi de impozite. Curtea a stabilit că prevederea încălca articolul 39 al Tratatului şi nu putea fi justificată, inclusiv nu putea fi asigurată proporţionalitatea.

Paragraful 26: Curtea a stabilit de nenumărate ori că regulile cu privire la tratamentul egal nu interzic doar discriminarea deschisă pe motiv de cetăţenie, ci toate formele de discriminare ascunsă, care prin aplicarea criteriilor obiective de diferenţiere, duc

263Partea II

de fapt la acelaşi rezultat (Cazul 153/73 Sotgiu vs. Deutsche Bundespost [1974] ECR 153, paragraful 11).

Paragraful 27: Este adevărat că regulile aflate în dispută în procedura principală se aplică indiferent de naţionalitatea plătitorilor de taxe.

Paragraful 28: Totuşi, regulile naţionale conform cărora se face distincţie în baza reşedinţei (nerezidenţii nu se bucură de anumite beneficii, oferite persoanelor rezidente pe teritoriul ţării), în mare majoritate pot opera în detrimentul cetăţenilor altor state membre. Nerezidenţii sînt în marea lor majoritate străini.

Paragraful 29: În aceste circumstanţe, scutirile de taxe oferite rezidenţilor statului membru pot constitui discriminare indirectă pe motiv de cetăţenie.

Paragraful 30: Prin jurisprudenţă se stabileşte că discriminarea poate apărea numai prin aplicarea unor reguli diferite în situaţii comparabile sau aplicarea unor reguli similare, pentru cazuri diferite.

Paragraful 31: Cu privire la taxele directe, situaţiile rezidenţilor şi nerezidenţilor de regulă sînt incomparabile.

Paragraful 32: Venitul primit pe teritoriul statului membru de către un nerezident constituie de cele mai multe ori doar o parte din venitul său, care se concentrează la locul său de reşedinţă. Mai mult, capacitatea personală a unui nerezident de a plăti taxe, determinată prin raportare la venitul său total şi circumstanţele sale personale şi de familie, este mult mai uşor de stabilit acolo unde sînt concentrate interesele sale personale şi financiare. În general, acesta este locul unde îşi are reşedinţa obişnuită. Ca urmare, legea fiscală internaţională şi în special Tratatul Model de Taxare Dublă al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (ECDE) recunoaşte că în principiu, luîndu-se în considerare circumstanţele lor personale şi de familie, taxarea generală a contribuabililor este un subiect ce ţine de statul de reşedinţă.

Paragraful 33: Situaţia rezidentului este diferită deoarece cea mai mare parte a venitului este de obicei concentrată în statul de reşedinţă. Mai mult, de obicei acel stat dispune de toată informaţia necesară pentru a stabili capacitatea generală de plată a taxelor de către contribuabil, luînd în consideraţie circumstanţele sale personale şi de familie.

Paragraful 34: În consecinţă, faptul că statul membru nu oferă unui nerezident anumite beneficii legate de impozitare nu sînt, de regulă, discriminatorii pentru cele două categorii de contribuabili (nu este vorba de situaţii comparabile).

Paragraful 35: În concluzie, articolul 39 al Tratatului nu împiedică, în principiu, aplicarea regulilor statului membru conform cărora un nerezident care lucrează ca angajat în acel stat membru este taxat mai aspru pe venitul său decît un rezident, într-o relaţie de muncă similară.

Paragraful 36: Situaţia este diferită în cazul în care nerezidentul nu primeşte un venit semnificativ în statul reşedinţei sale şi obţine cea mai mare parte a venitului său impozabil din activitatea exercitată în statul de angajare. Consecinţa acestei situaţii este că statul său de reşedinţă nu este în stare să-i ofere beneficiile rezultate din luarea în considerare a circumstanţelor sale personale şi de familie.

Paragraful 37: Nu există nici o diferenţă obiectivă între situaţiile unui astfel de nerezident şi un rezident implicat într-o activitate comparabilă, pentru a justifica

264 drept comunitar

tratamentul diferit privind luarea în considerare a circumstanţelor personale şi de familie a contribuabilului, pentru scopuri de impozitare.

Paragraful 38: În cazul unui nerezident care obţine cea mai mare parte a venitului său şi aproape tot venitul familiei sale într-un alt stat membru decît cel de reşedinţă, discriminarea apare datorită faptului că circumstanţele sale personale şi de familie nu sînt luate în considerare nici de statul de reşedinţă, nici de statul angajator.

Paragraful 39: Întrebarea care apare este dacă există vreo justificare pentru un astfel de tratament discriminatoriu.

Paragraful 40: Părerea statelor membre care au au prezentat observaţii este că tratamentul discriminatoriu cu privire la luarea în calcul a circumstanţelor personale şi de familie şi prezenţa acestei “separări” este justificată de necesitatea unei aplicări consistente a legislaţiei cu privire la impozitare, pentru nerezidenţi. Justificarea bazată pe necesitatea coeziunii sistemului de impozitare a fost susţinută de Curte în Cazul C-204/90 Bachmann vs. Belgium [1992] ECR I-249, paragraful 28). Conform opiniei statelor membre respective, există o anumită legătură între luarea în considerare a circumstanţelor personale şi de familie şi dreptul de a impozita venitul provenit din mai multe surse. O dată ce luarea în calcul a acelor circumstanţe ţine de competenţa statului membru de reşedinţă, care este îndreptăţit de unul singur să supună impozitării veniturile provenite din mai multe surse, statele membre susţin că Statul pe teritoriul căruia lucrează nerezidentul nu este obligat să ia în calcul circumstanţele sale personale şi de familie. Afirmaţia este justificată prin faptul că va rezulta luarea în calcul a circumstanţelor respective de două ori, contribuabilul urmînd să beneficieze de respectivele avantaje din partea ambelor state.

Paragraful 41: Acest argument nu poate fi acceptat. Într-o astfel de situaţie reieşită din procedura principală, statul de reşedinţă nu poate lua în calcul circumstanţele personale şi de familie ale contribuabilului: taxa plătită acolo este insuficientă pentru a-i permite acestuia să se bucure de astfel de beneficii. În acest caz, principiul Comunităţii de tratament egal cere ca în statul angajator să fie luate în calcul circumstanţele personale şi de familie ale nerezidenţilor străini, ca şi în cazul rezidenţilor naţionali şi să le fie acordate aceleaşi beneficii de impozitare.

Paragraful 42: Distincţia respectivă în procedura principală nu este defel justificată de necesitatea asigurării coeziunii sistemului aplicabil de impozitare.

Paragraful 43: În timpul audierilor, Finanzamt a declarat că dificultăţile administrative previn statul angajator să determine venitul pe care nerezidenţii care lucrează pe teritoriul său îl primesc în statul lor de reşedinţă.

Paragraful 44: Acest argument, de asemenea, nu poate fi acceptat. Paragraful 45: Directiva Consiliului 77/799/EEC din 19 decembrie 1977 cu privire

la asistenţa reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre în domeniul impozitării directe (OJ 1977 L 336, p. 15) prevede posibilităţi de obţinere a informaţiei comparabile cu cea existentă şi cele care circulă dintre autorităţile de impozitare la nivel naţional. Nu există nici un fel de obstacol administrativ pentru ca statul angajator să ia în considerare circumstanţele personale şi de familie ale contribuabilului nerezident.

Paragraful 46: Republica Federală Germania oferă lucrătorilor aflaţi la frontieră rezidenţi în Olanda, dar lucrează în Germania, beneficii de impozitare rezultate din

265Partea II

luarea în calcul a circumstanţelor lor personale şi de familie, inclusiv „impozitarea separată”. Cu condiţia că obţin cel puţin 90% din venitul lor în Germania, cetăţeni respectivi ai Comunităţii sînt trataţi în acelaşi mod ca şi cetăţenii Germaniei, în baza legii Germane din 21 octombrie 1980. Aceasta implementează protocolul adiţional din 13 martie 1980 al Tratatului de Dublă Impunere dintre Republica Federală Germania şi Regatul Olandei din 16 iunie 1959.

Paragraful 47: Răspunsurile la întrebarea a doua şi a treia, transmise către Curte, prevăd că Articolul 39 al Tratatului trebuie interpretat prin interzicerea aplicării reglementărilor statelor membre, conform cărora un lucrător care este cetăţean al unui stat membru unde este şi angajat, dar rezidă într-un alt stat membru, este supus unei impozitări mai dure decît lucrătorul care are reşedinţă în primul stat şi prestează acelaşi lucru acolo, aşa după cum este în cauza principală, cetăţeanul celui de-al doilea stat obţine veniturile sale în exclusivitate sau aproape exclusiv din lucrul efectuat în primul Stat şi nu primeşte suficient venit în al doilea Stat pentru a fi supus impozitării acolo într-o formă care să-i permită luarea în calcul a circumstanţelor personale şi de familie.

Cazul C-204/90 Bachmann: cazul ţine de o reglementare belgiană care nu permitea deducerea cheltuielilor de asigurare de viaţă din venitul impozabil, cînd premiile de asigurare sînt plătite într-un alt stat membru. Curtea a stabilit că reglementările sînt contrare articolului 39 al Tratatului, dar a spus că ele ar putea fi justificate pe motive de coeziune a sistemului de impozitare:

Paragraful 21: În ceea ce priveşte necesitatea de a păstra coeziunea sistemului fiscal, în decizia emisă astăzi în Cazul C-300/90 Comisia vs. Belgia, Curtea s-a pronunţat că există o conexiune în baza legii belgiene între deducerea contribuţiilor şi supunea impozitării sumelor plătite către asiguratori, în baza contractelor de asigurare de pensii şi de viaţă. Conform articolului 32a al CIR, menţionat mai sus, pensiile, anuităţile, sumele capitale sau valorile de plată în baza contractelor de asigurare de viaţă sînt exceptate de la impozitare unde nu s-a făcut nici o deducere a contribuţiilor în baza articolului 54.

Paragraful 22: Se preconizează, deci, că într-un astfel de sistem de impozitare, pierderea veniturilor rezultate din deducerea contribuţiilor pentru asigurările de viaţă din totalul veniturilor impozabile (pensiile, anuităţile şi plăţile pentru cazul asigurat în caz de deces) este exceptată prin taxarea pensiilor, anuităţilor şi sumelor capitale plătite de asiguratori. Acolo unde astfel de contribuţii nu au fost deduse, aceste sume sînt scutite de impozitare.

Paragraful 23: Coeziunea unui astfel de sistem de impozitare, a cărui formulare ţine de competenţa statului membru presupune că în cazul cînd Statul va fi obligat să permită deducerea contribuţiilor de asigurări de viaţă plătite în alt stat membru, el ar trebui să fie în stare să impoziteze sumele achitate de asigurători.

Speţa 2Dl. Brown este cetăţean al statului membru A. Familia sa locuieşte în statul membru

A, însă desfăşoară foarte multe activităţi în statul membru vecin B, în calitate de angajat la o companie metalurgică din acel stat. Dl. Brown dispune de lucru sezonier cu angajatorul său, fiind ocupat în jur de cinci luni pe an. Legea statului membru B cu

266 drept comunitar

privire la impozitare face diferenţă între rezidenţi şi nerezidenţi, principalul factor de diferenţiere fiind timpul pe care angajatul îl petrece în statul membru B în decursul unui an. Dacă această perioadă este mai mare de 6 luni, atunci angajatul este rezident, dacă nu, atunci este nerezident. De asemenea, legea cu privire la impozitare prevede o listă de scutiri pentru contribuabilii rezidenţi:

O impozitare diferenţiată bazată pe limite de venituri cu tendinţă de descreştere. a) Cu alte cuvinte, cu cît este mai mare venitul persoanei, cu atît mai mică este cota de impozitare.Includerea cheltuielilor persoanelor aflate în îngrijire, care sînt egale cu suma b) dedusă din venit pentru a calcula impozitul.O scutire iniţială de impozit pentru o anumită limită de venit.c)

Dl. Brown, a cărui sursă de venit de bază se află în statul membru B, a aplicat pentru respectivele deduceri şi avantaje fiscale la Oficiul Fiscal al statului membru B, dar i s-au refuzat respectivele beneficii pe motiv că el nu este rezident în conformitate cu legea cu privire la impozitare a statului membru B.

Acordaţi consultanţă dlui. Brown cu privire la drepturile sale care reies din Dreptul Comunitar, dacă acestea există.

avantaje socialeConceptul de avantaje a fost interpretat pe larg de Curte în Cazul 207/78 Even.Paragraful 22: Reiese din toate prevederile sale şi din obiectivele urmărite că

avantajele asigurate prin Regulament, lucrătorilor - cetăţeni ai altor state membre - sînt avantajele care, indiferent dacă au sau nu legătură cu contractul de muncă, le sînt oferite lucrătorilor naţionali în primul rînd datorită statutului lor obiectiv de lucrători sau în virtutea simplului fapt al reşedinţei lor pe teritoriul naţional şi în extinderea cărora către lucrătorii care sînt cetăţeni ai altor State Membre devine necesară pentru a facilita mobilitatea lor în cadrul Comunităţii.

Cazul 32/75 Christini: cazul ţine de o văduvă de origine italiană care trăia în Franţa. Avea o familie numeroasă şi a solicitat o reducere la biletele de tren de la căile ferate franceze, astfel de bilete fiind disponibile pentru asemenea situaţii. Soţul ei, cetăţean italian, a lucrat în Franţa înainte de a deceda. Căile ferate franceze i-au refuzat femeii reducerea pentru, deoarece nu era de naţionalitate franceză.

Paragraful 11: Anumite prevederi ale acestui articol se referă, într-adevăr, la relaţiile ce reies din contractul de angajare. Există însă şi alte prevederi legate de reîncadrare sau reangajare, dacă un lucrător devine şomer. Acestea nu au nici o legătură cu astfel de relaţii şi chiar presupun încheierea perioadei de angajare anterioară.

Paragraful 12: În aceste circumstanţe, referinţa de avantaje sociale nu poate fi interpretată restrictiv.

Paragraful 13: În prisma tratamentului echitabil urmărit prin prevederea respectivă, arealul de substanţă al aplicării trebuie să fie marcat pentru a include toate avantajele sociale şi fiscale, indiferent dacă sînt sau nu legate de un contract de muncă (de exemplu, reducerea preţului pentru bilete, în cazul familiilor numeroase).

Paragraful 14: Devine necesară examinarea oportunităţii oferirii unui astfel de avantaj unei văduve şi copiilor acesteia, după decesul lucrătorului imigrant, cînd legea

267Partea II

naţională prevede că la solicitarea capului familiei, fiecare membru va primi un carnet de identitate care îi va permite să utilizeze reducerea respectivă.

Paragraful 15: Dacă văduva şi copiii minori ai unui cetăţean al statului membru în discuţie sînt în drept să primească astfel de carnete cu condiţia ca tatăl să le fi solicitat înaintea morţii sale, acelaşi lucru trebuie să se aplice cînd tatăl decedat a fost un lucrător imigrant şi un cetăţean al unui alt stat membru.

Paragraful 16: Privarea supravieţuitorilor de un astfel de beneficiu, după decesul lucrătorului, contravine scopului şi spiritului regulilor Comunitare cu privire la libertatea circulaţiei lucrătorilor, de vreme ce un astfel de beneficiu se oferă supravieţuitorilor unui cetăţean al statului respectiv.

Paragraful 17: În acest sens trebuie evidenţiate prevederile Regulamentului 1251/70 al Comisiei cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămîne pe teritoriul statelor membre, după ce au fost angajaţi în acel stat.

Paragraful 18: Articolul 3(1) al acelui Regulament prevede că dacă un lucrător a obţinut dreptul de a rămîne pe teritoriul statului membru, membrii familiei lui, aflaţi împreună cu el, vor avea dreptul să rămînă acolo după decesul său. În acelaşi timp, articolul 7 prevede că „dreptul la egalitatea tratamentului, stabilit în Regulamentul Consiliului 1612/68 se va aplica şi faţă de persoanele care cad sub incidenţa acestui Regulament”.

Paragraful 19: În concluzie, răspunsul la întrebarea dacă articolul 7(2) al Regulamentului 1612/68 al Consiliului trebuie interpretat ca însemnînd că avantajele sociale menţionate de acele prevederi includ reducerile de transport oferite de autorităţile căilor ferate pentru familiile numeroase şi asta se aplică chiar dacă avantajele enumerate sînt cerute numai după decesul lucrătorului în beneficiul familiei rămase în acelaşi stat membru.

Speţa 3Dna. Carlson este cetăţean al statului membru A şi în ultimii doi ani locuieşte în

statul membru B împreună cu soţul său şi cei patru copii. În urma unui eveniment tragic înregistrat la locul de muncă al soţului ei, familia dnei. Carslon s-a confruntat cu o situaţie financiară dificilă. După ce a îndeplinit cerinţele actelor respective, dlui. Carlson i-au fost refuzate anumite plăţi de protecţie socială, dar a fost parte a unui sistem de asigurare privată cu angajatorul său precedent şi primea plăţi de asistenţă socială. Acestea, însă, nu erau suficiente întreţinerii familiei.

Conform legii statului membru B, toţi angajaţii care au suferit în urma accidentelor de muncă aveau dreptul la plăţi de asigurări sociale, legate de invaliditate. Aceste plăţi erau, însă, disponibile numai pentru lucrătorii care au lucrat cel puţin trei ani. Schema securităţii sociale de stat nu recunoştea serviciul anterior efectuat în alte state membre. În cazul dlui. Carlson, dacă s-ar cumula perioadele de timp lucrate de acesta în statul membru A şi în statul membru B, ar fi îndeplinită condiţia de trei ani.

Dna. Carlson nu a lucrat în statul membru B. În schimb, a avut grijă de copii. Conform Regulamentului cu privire la protecţia socială, membrii familiei care au suferit în urma accidentelor de muncă, în afară de cele menţionate mai sus, erau în drept să primească o plată de asistenţă socială timp de 3 ani din momentul cînd a

268 drept comunitar

fost constatată invaliditatea. De asemenea, erau incluşi într-un sistem de protecţie socială pentru angajare în muncă, cu posibilitatea de a urma cursuri de recalificare pentru sector unde se promovau angajările. Dna. Carlson a aplicat pentru respectivele beneficii. I-au fost refuzate atît plăţile de asistenţă socială, calitatea de membru în schema de încadrare în cîmpul muncii, cît şi cursurile de recalificare.

Consultaţi familia Carlson cu privire la drepturile care i se cuvin (dacă ele există), ce reies din Dreptul Comunitar.

tratament egal şi accesul la studii (educare de meserie)Cazul 293/83 Gravier: cazul se referă la un cetăţean francez care a plecat la studii în

Belgia. La momentul respectiv, în Belgia studiile gratuite (inclusiv cursurile la care s-a înscris Gravier). Cu toate acestea, legislaţia naţională a impus o taxă de înregistrare. Curtea a considerat că prevederile respective contravin prevederilor articolului 39 al Tratatului. În plus, Curtea a definit foarte larg noţiunea de educare continuă:

Paragraful 30: Din concluziile respective reiese că orice formă de educaţie de pregătire pentru o anumită calificare pentru o profesie, comerţ sau angajare sau care oferă instruire şi aptitudini necesare pentru o astfel de profesie, comerţ sau angajare constituie educare de meserie, indiferent de vîrsta şi nivelul de instruire al elevilor sau studenţilor, chiar şi în cazul în care programul de instruire include un element de educare generală.

Cazul C-147/03 Comisia vs. Austria: cazul prezintă un regulament austriac conform căruia studenţilor străini li se impuneau cerinţe mai stricte cînd doreau să intre la universităţi austriece, în raport cu studenţii autohtoni. Argumentul consta în faptul că această discriminare indirectă este menită să păstreze integritatea sistemului educaţional al Austriei. Curtea nu a acceptat acest argument. În opinia sa, problema unor cerinţe mai mari pentru anumite specialităţi, în cazul străinilor (în principal studenţii din Germania) putea fi rezolvată prin alte măsuri, nediscriminatorii: examene de admitere sau condiţii mai stricte pentru toţi studenţii.

Cazul 235/87 Matteucini: cazul vizează un muncitor italian care a locuit şi a lucrat toată viaţa în Belgia. A aplicat pentru o bursă disponibilă în baza unui acord bilateral dintre Belgia şi Germania, dar a fost refuzat pentru că nu avea cetăţenie belgiană. Curtea a declarat că acordurile bilaterale nu erau suficiente pentru a limita puterea net superioară a articolului 7(2) al Regulamentului 1612/68, care oferea tuturor lucrătorilor, fără discriminare, acces la cursuri de recalificare.

Cazul Matteucini a fost clar pentru că persoana a trăit toată viaţa în Belgia. Problema apare atunci cînd este vorba de lucrători sporadici care încearcă să folosească în jurisprudenţă, acest drept dezvoltat de Curte.

Cazul 39/86 Lair: cazul prezintă un cetăţean al Franţei care s-a mutat în Germania. A fost angajat sporadic, în regim de zi incompletă de muncă. Persoana a cerut un grant de întreţinere pentru a putea face studii în Germania. Curtea s-a pronunţat:

Paragraful 37: În domeniul burselor pentru studii universitare, o astfel de legătură între statutul de lucrător şi o bursă oferită pentru întreţinere şi instruire, cu scopul de a urma studii universitare presupune totuşi un grad de continuitate între activitatea ocupaţională anterioară şi studii; trebuie să existe o anumită relaţie între scopul

269Partea II

studiilor şi activitatea ocupaţională anterioară. O astfel de continuitate nu poate să fie solicitată în mediul unde lucrătorul imigrant a devenit şomer involuntar, condiţiile pieţei muncii determinîndu-l să încerce o recalificare în alt domeniu de activitate.

Curtea a stabilit că trebuie să existe o legătură între angajarea actuală şi studii. Dacă statutul de şomer este cauzat de factori care nu depind de lucrător, condiţia respectivă nu mai este necesară pentru avea acces la burse de întreţinere în timpul studiilor.

Cazul 197/86 Brown: acest caz prezintă un student cu dublă cetăţenie (franceză şi britanică). A trăit în Franţa mai mulţi ani înainte să obţină un loc la o universitate din Marea Britanie, specialitatea inginerie. A lucrat în Marea Britanie pentru Ferrati timp de 8 luni, înainte de începerea cursurilor universitate. După încheierea perioadei de opt luni, studentul a considerat că este lucrător, fiind astfel în drept să primească o bursă de studii de la Guvernul Marii Britanii. Curtea a refuzat să-i ofere statutul de lucrător:

Paragraful 27: Nu se poate spune în baza celor prezentate că un cetăţean al unui stat membru va fi în drept să primească o bursă pentru studii în alt stat membru ca urmare a faptului că el este lucrător: el a primit acest statut doar pentru că a fost acceptat la universitate, în vederea efectuării studiilor. În asemenea circumstanţe, relaţia de angajare (unica bază legală pentru drepturile ce reies din Regulamentul 1612/68), are un statut secundar în raport cu studiile pentru care se solicită finanţare prin bursă.

Decizia nu a precizat dacă astfel de cazuri implică numai refuzul burselor de întreţinere sau toate formele de asistenţă pentru studenţi. Acest aspect a fost lămurit decis în următorul caz:

Cazul C-184/99 Grzelczyk: cazul aduce în prim plan un cetăţean al Franţei care a studiat în Belgia timp de 3 ani şi şi-a acoperit cheltuielile de studii. În al patrulea an, el a decis să aplice pentru minimex (o garanţie de venit minim). A fost refuzat pe motiv că nu are cetăţenie belgiană. Curtea a decis cazul său prin intermediul cetăţeniei UE, nediscriminării şi Directivei pentru studenţi 93/96. În opinia Curţii, Directiva nu a limitat oferta beneficiilor de securitate socială, arătînd în acelaşi timp că studenţii ar trebui să-şi acopere cheltuielile de studii, care se califică drept asistenţă socială. În continuare, Curtea a examinat dreptul de liberă circulaţie a cetăţenilor UE şi principiul nediscriminării. Concluzia finală precizează că legea naţională nu a cerut studenţilor să lucreze înainte de a primi minimex, deci acelaşi lucru trebuie să se aplice şi în cazul studenţilor străini care aplică pentru beneficii de securitate socială (nu pentru beneficii de asistenţă socială, aşa cum a fost în Cazul Brown).

Speţa 4Dl. White este cetăţean al statului membru A, care a locuit şi a lucrat în ultimii doi

ani în statul membru B. Activitatea desfăşurată a fost de natură necalificată, legată de lucrări de întreţinere şi amenajare într-un hotel. Cînd a aflat că statul membru B oferă posibilităţi de urmare a studiilor universitare, fără achitarea unei anumite plăţi, dl. White a decis să aplice pentru o specialitate de licenţiat în turism şi administrare a hotelurilor. A obţinut, de asemenea, informaţii că există mecanisme de asistenţă socială în statul membru B, care oferă burse de întreţinere pe durata studiilor.

270 drept comunitar

Sistemul de securitate socială, la rîndul său, oferea plăţi lunare pentru studenţii aflaţi în dificultate financiară.

Dl. White a aplicat în acelaşi timp pentru:a) studii de licenţiat în turism şi administrarea hotelurilor, dar a fost refuzat: legea

naţională stabilea o condiţie generală prin care toţi studenţii care doreau să urmeze studii de turism şi administrarea hotelurilor trebuiau să aibă o experienţă de cel puţin trei ani de activitate în statul membru B. O altă condiţie pentru înmatriculare era susţinerea unui examen, stabilit numai pentru cetăţenii altor atate membre, nu însă şi pentru cetăţenii statului membru B.

b) beneficii din sistemul de asigurare socială: a fost refuzat pentru că el nu este cetăţean al statului membru B.

c) beneficii ale sistemului de securitate socială; a fost refuzat pentru că el nu este cetăţean al statului membru B, chiar dacă se califică pentru plăţi de securitate socială, pentru că venitul său era mai mic decît limita maximă necesară care permite o astfel de selecţie.

Analizaţi situaţia în care se află dl. White şi explicaţi care sînt drepturile de care dispune în baza Dreptului Comunitar.

271Partea II

tema 12. libertatea de Stabilire

articolul 43În conformitate cu dispoziţiile următoare, sînt interzise restricţiile privind libertatea

de stabilire a resortisanţilor unui Stat Membru pe teritoriul unui alt Stat Membru. Această eliminare vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui State Membru stabiliţi pe teritoriul altui Stat Membru.

Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor, în speţă a societăţilor în sensul articolului 48 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia Statului Membru de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile.

articolul 49În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sînt interzise restricţiile cu privire la

libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii Statelor Membre stabiliţi într-un alt Stat al Comunităţii decît cel al beneficiarului serviciilor.

Prin majoritate calificată la propunerea Comisiei, Consiliul poate să extindă dispoziţiile prezentului capitol la prestatorii de servicii care sînt resortisanţi ai unui stat terţ şi sînt stabiliţi în Comunitate.

Libertatea de mişcare a liberilor profesioniştiCazul C-268/99 Jany: cazul vizează două prostituate care lucrau în Olanda. Curtea a

stabilit că ambele erau libere profesioniste în sensul Dreptului Comunitar.Paragraful 70: Este de competenţa curţii naţionale să determine în fiecare caz,

în baza faptelor prezentate în faţa ei, dacă condiţiile îi permit să concluzioneze că prostituţia prestată de o persoană poate fi considerată ca liber profesionism, şi anume:

se află în afara oricărei relaţii de subordonare în ceea ce priveşte selecţia ͵activităţii, condiţiilor de lucru şi condiţiilor de remunerare;se află sub responsabilitatea personală a subiectului; şi ͵primeşte în schimb o remunerare completă şi directă. ͵

Cazul C-257/99 Gebhard: cazul ţine de un cetăţean al Germaniei care s-a mutat în Italia şi locuia acolo cu soţia sa (cetăţean italian), împreună cu cei trei copii ai lor. Soţul a început să practice dreptul în Italia şi a folosit termenul de avvocato, care conform legii italiene era interzis, dacă persoana nu este înregistrată la un Barou de Avocaţi italian.

Paragraful 23: Dreptul de stabilire, prevăzut de articolele 43 şi 49 ale Tratatului, este asigurat atît pentru persoanele juridice în sensul articolului 48 al Tratatului, cît şi persoanelor fizice care sînt cetăţeni ai statelor membre ale Comunităţii. Fiind supuse excepţiilor şi condiţiilor, aceste prevederi permit toate formele de activitate a liberilor profesionişti să fie exercitate pe teritoriul altui stat membru, să se constituie întreprinderi, agenţii, filiale şi companii subsidiare.

Paragraful 25: Conceptul de stabilire în sensul prevederilor Tratatului este deci unul foarte larg, oferind posibilitate cetăţenilor Comunităţii să participe pe baze

272 drept comunitar

stabile şi continue în viaţa economică a statului membru (altul decît cel de origine) şi să contribuie, deci, prin contribuţia lor, la interpenetrarea economică şi socială în cadrul Comunităţii în domeniul de activitate al liberilor profesionişti.

Paragraful 26: Dimpotrivă, în situaţia în care prestatorul de servicii se mută în alt stat membru, prevederile capitolului cu privire la servicii se aplică, în special al treilea paragraf al articolului 50, care presupune că persoana îşi urmăreşte acolo activităţile doar temporar.

Cazul C-386/04 Stauffer: cazul ţine de o fundaţie caritabilă din Italia care avea oficii comerciale în Germania. Curtea a stabilit condiţiile pe care fundaţia trebuia să le îndeplinească pentru a beneficia de pe urma libertăţii de stabilire:

Paragraful 19: Totuşi, pentru ca prevederile cu privire la libertatea stabilirii să se aplice, este în general necesar să se asigure o prezenţă permanentă în statul membru gazdă şi acolo unde proprietatea imobiliară este procurată, acesta trebuie folosit în mod activ. În concluzia curţii naţionale se arată că fundaţia nu dispune de nici un fel de oficii în Germania, cu scopul de a-şi exercita activităţile, iar serviciile secundare legate de închirierea proprietăţii sînt oferite de un agent de administrare a proprietăţii din Germania.

Cazul C-196/04 Cadbury’s Scwheppes: cazul vizează o reglementare de taxare a Marii Britanii care stabilea impozitare diferenţiată dacă companiile subsidiare sînt sau nu sînt parte a unei companii naţionale sau străine.

Paragraful 54: Luînd în considerare obiectiul de integrare în statul membru gazdă, conceptul de stabilire în sensul prevederilor Tratatului cu privire la libertatea de stabilire presupune urmărirea reală a unei activităţi economice prin intermediul unei stabiliri în acel stat pentru o perioadă nedefinită (vezi Cazul C-221/89 Factortame şi alţii [1991] ECR I-3905, paragraful 20, şi Cazul C-246/89 Comisia vs. Marea Britanie [1991] ECR I-4585, paragraful 21). În consecinţă, aceasta presupune o stabilire reală a companiei în discuţie în cadrul statului membru gazdă şi dezvoltarea unei activităţi economice reale în acel stat.

Drepturile liberilor profesioniştiCazul 107/83 Klopp: cazul aduce în prim plan un jurist german care a dorit să

practice dreptul în Franţa, în calitatea sa de avocat. În acelaşi timp, intenţiona să-şi păstreze legăturile iniţiale cu Baroul German. Baroul din Paris a refuzat aplicarea sa pe motiv că reglementările franceze permiteau calitatea de membru doar la un singur barou de avocaţi; mai exact, trebuiau să existe suficienţi avocaţi disponibili în cadrul curţilor naţionale atunci cînd erau solicitate serviciile acestora. Curtea a stabilit că aceste reglementări sînt contrare articolului 43 al Tratatului.

Măsuri direct discriminatoriiCazul 2/74 Reyners: cazul descrie situaţia unui cetăţean al Olandei căruia i s-a

interzis să practice dreptul în baza legii belgiene, deoarece nu era cetăţean al Belgiei. Curtea a stabilit că acesta este un caz de discriminare directă şi deci încălca prevederile articolului 43 al Tratatului.

273Partea II

Măsuri indirect discriminatoriiDiscriminarea indirectă ţine de reglementările care nu stabilesc vreo discriminare

în momentul stabilirii limitărilor, dar pot fi direcţionate mai mult spre străini, decît spre cetăţenii naţionali. Efectul ar fi că liberii profesionişti imigranţi sînt supuşi unor reglementări duble (atît din partea statului de origine, cît şi din partea celui de reşedinţă), comparativ cu cetăţenii care sînt supuşi doar reglementărilor statului de origine. Acest aspect nu mai este valabil dacă imigrantul face parte din prima categorie de persoane (imigrare totală în alt stat membru, fără vreun oficiu sau filială lăsată în statul membru de origine). În acest caz el va fi supus numai unei schimbări de reglementare, însă de ordin consecutiv.

Cazul 292/86 Gullung: cazul ţine de o reglementare franceză care obliga toţi juriştii să fie înregistraţi la un Barou. Reglementarea nu era discriminatorie; poate doar indirect discriminatorie, dar Curtea a fost în principiu de acord cu justificarea pe motiv de asigurare a principiilor morale şi etice a prestatorilor de servicii juridice şi controlul disciplinar a activităţii avocaţilor.

După abordarea de încălcare a nediscriminării bazate pe cetăţenie, fiind ulterior verificată de justificările posibile şi proporţionalitate, Curtea a examinat situaţii de nediscriminare care erau contrare scopului de dezvoltare a libertăţii de stabilire a liberilor profesionişti.

În Cazul Gebhard C-55/94, Curtea a examinat o reglementare italiană care nu permitea unui cetăţean al Germaniei să-şi practice dreptul sub numele de avvocato. Curtea nu a folosit modelul de discriminare indirectă, care a fost foarte bine dezvoltat de jurisprudenţa din trecut, şi nici nu a folosit modelul de nediscriminare care ar fi fost posibil în acest caz de stabilire primară. Concluzia Curţii a fost următoarea:

Paragraful 37: Reiese din jurisprudenţa Curţii că măsurile naţionale care sînt capabile să limiteze sau să facă mai puţin atractiv exerciţiul drepturilor fundamentale garantate de Tratat trebuie să îndeplinească cumulativ patru condiţii: să fie aplicate într-o formă nediscriminatorie; să fie justificate de cerinţele obligatorii de interes general; să corespundă atingerii scopurilor pe care le urmăresc; nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor scopuri ( vezi Cazul C-19/92 Kraus vs. Land Baden-Wuerttemberg [1993] ECR I-1663, paragraful 32).

Cazul C-140/03 Comisia vs. Grecia (opticienii): cazul descrie o reglementare grecească conform căreia opticienii calificaţi nu putea practica în mai mult decît un magazin specializat. Curtea a stabilit că măsura este contrară prevederilor articolului 43 al Tratatului:

Paragraful 28: În acest caz, măsura care interzice opticienilor calificaţi să activeze în mai mult decît un magazin specializat generează o restricţionare efectivă a libertăţii de stabilire a persoanelor fizice, în sensul articolului 43 al Tratatului, indiferent de presupusa absenţă a discriminării pe motive de cetăţenie, a profesioniştilor în discuţie.

Ulterior, Curtea a considerat justificare de sănătate publică şi a stabilit că este disproporţională:

Paragraful 35: În acest caz, este suficient de menţionat că obiectivul de protecţie a sănătăţii publice pe care se bazează Republica Elenă poate fi atins prin măsuri

274 drept comunitar

mai puţin restrictive pentru libertatea de stabilire, atît pentru persoane fizice, cît şi persoane juridice (spre exemplu, solicitarea prezenţei unor opticieni calificaţi salarizaţi sau asistenţi în fiecare magazin de optician; reguli cu privire la răspunderea civilă; reguli cu privire la asigurarea activităţii profesionale).

Cazul C-309/99 Wouters: cazul ţine de o reglementare olandeză care interzicea parteneriate multidisciplinare între membrii Baroului şi a auditori. Wouters a atacat această prevedere şi Curtea a stabilit că reglementarea constituie o restricţionare a dreptului de stabilire. Ulterior, Curtea a declarat că aceasta poate fi justificată pe motive de asigurare a integrităţii sistemului de servicii juridice.

SpeţeSpeţa 1Dl. Derby este cetăţean al statului membru A. În ultimii 15 ani, el a exercitat profesia

de dentist. După ce şi-a organizat o afacere profitabilă în statul său de origine, el a decis să deschidă un al doilea oficiu în statul membru B, unde intenţionează să ofere servicii similar, în calitate de liber profesionist. După ce a cercetat reglementările corespunzătoare din statul membru B, dl. Derby a descoperit că:

Pentru a înregistra un oficiu de dentist el trebuie să achiziţioneze în proprietate a) un oficiu care are cel puţin 50 metri pătraţi, să aibă cel puţin 2 asistente, echipament care să-i ofere posibilitatea să presteze serviciile respective, atît pentru copii, cît şi pentru adulţi.Trebuie să fie înregistrat la Asociaţia de Dentişti şi pentru aceasta există o taxă b) de participare.Trebuie să obţină o licenţă de dentist de la Ministerul Sănătăţii care este emisă c) pentru o perioadă de cel puţin 3 ani, după ce în prealabil se impunea o examinare.Trebuie să cunoască limba din statul membru B, la nivelul 4 din 5 posibile.d)

Dl. Derby doreşte să atace prevederile respective punînd la îndoială compatibilitatea lor cu Dreptul Comunitar. Analizaţi situaţia şi identificaţi posibilităţile practice pe care le are şi care reies din Dreptul Comunitar.

Libertatea stabilirii persoanelor juridice: companiilearticolul 48Societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui Stat Membru şi avînd

sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii sînt asimilate, în aplicarea prezentei sub-secţiuni, persoanelor fizice resortisante ale Statelor Membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

Pentru dreptul de stabilire al persoanelor juridice se aplică aceleaşi principii de clasificare ca şi în cazul persoanelor fizice. Astfel, în cazul în care compania nu este dispusă să se stabilească permanent în alt stat membru prin prestarea de servicii, capitolul cu privire la servicii este aplicabil. Dacă persoana juridică doreşte să se stabilească permanent, există două posibilităţi: sau să plece din

275Partea II

statul membru şi să se transfere în statul membru gazdă, sau să rămînă în statul membru de origine şi să deschidă reprezentanţe în statul membru gazdă. Curtea a dezvoltat cea mai mare parte din jurisprudenţa sa pentru al doilea scenariu. Acest lucru trebuie considerat normal pentru că plecarea dintr-un stat membru în altul nu poate fi considerată ca opţiune decît în cazuri foarte limitate care de obicei ţin de regimurile de impozitare şi avantaje comparative pe care le oferă sistemul naţional de impozitare.

Poziţia Curţii în puţinele cazuri de plecare din statul membru de originedreptul de plecare Cazul 81/87 Daily MailEste vorba de o companie britanică care a intenţionat să-şi mute oficiul central

din Marea Britanie, în Olanda. Intenţia sa a fost refuzată pe motiv că legislaţia fiscală a Marii Britanii nu permitea acest lucru decît după ce Secretarul de Stat elibera un certificat prin intermediul căruia compania plătea impozitele pentru bunurile transferate dintr-un stat în altul. Daily Mail a argumentat că articolul 48 al Tratatului a fost încălcat. Curtea nu a fost de acord:

Paragraful 7: Este bine cunoscut că motivul principal al transferului propus de oficiul central de administrare este acordarea posibilităţii pentru reclamant, după stabilirea oficiului său în Olanda cu scop de evitare a impozitării, să vîndă o parte semnificativă a bunurilor sale, fără a fi obligat să plătească anumite taxe care ar putea apărea de pe urma acestor tranzacţii, în conformitate cu legislaţia fiscală a Marii Britanii.

Curtea a stabilit, deci, că principalul motiv de transfer al oficiului principal a fost evitarea plăţii impozitelor. În plus, respectivele reglementări nu vizau interdicţia deschiderii unui nou oficiu în Olanda, ci anumite chestiuni de drept intern: legislaţia fiscală care trebuie respectată de entităţile create pe teritoriul ei. Or, regularea acestor sectoare ţine de competenţa statelor membre.

Curtea a fost foarte directă: Dreptul Comunitar nu este în măsură să acorde astfel de libertăţi, atunci cînd există un abuz al libertăţii (în cazul nostru, utilizarea drepturilor de stabilire în vederea evitării impozitării). Dacă Daily Mail ar fi intenţionat doar să deschidă o reprezentanţă sau companie subsidiară, atunci nu ar fi fost nici o problemă cu legislaţia Marii Britanii. Totodată, dacă dorinţa companiei este de a-şi transfera toată proprietatea, ea trebuie să se supună reglementărilor legii naţionale (conform deciziei corecte a Curţii) pentru că sînt creaturi ale legii naţionale şi trebuie să se conformeze cu ceea ce dreptul naţional prevede la capitolul capacităţii lor de tranzacţionare.

Accesul pe piaţa statului membru gazdăAccesul pe piaţa statului membru gazdă poate lua forma de transfer al oficiului,

cînd compania migrează complet de la un stat membru la altul. Acestea sînt cazuri foarte rare şi unele state membre (ex.: Germania şi Austria) interzic astfel de practici.

A doua şi cea mai des întîlnită formă de acces a pieţei este deschiderea unei filiale sau companii subsidiare în statul membru gazdă. Aceasta a fost în centrul atenţiei Curţii în domeniul dreptului de stabilire a companiilor.

276 drept comunitar

Cazul 79/85 Seger Cazul vizează un director de companie încorporată în baza dreptului englez şi un

cetăţean olandez, căruia autorităţile olandeze nu i-au permis să primească asigurare medicală, după ce acesta înregistrase în Olanda o companie subsidiară a primei companii engleze pe care el a înregistrat-o anterior şi apoi a decis să se mute în Olanda. Curtea se pronunţă:

Paragraful 15: Dreptul de rambursare a cheltuielilor legate de boală vizează o persoană, nu o companie. Totuşi, cerinţa conform căreia unei companii formate în baza dreptului unui alt stat membru îi este aplicat un tratament identic ca în cazul companiilor locale presupune ca angajaţii acesteia să aibă dreptul să fie afiliaţi la un mecanism de securitate socială. Discriminarea împotriva angajaţilor, materializată în faptul că nu le este permis accesul la un mecanism de securitate socială, restricţionează indirect libertatea companiilor din alte state membre de a se stabili (prin intermediul unei agenţii, filiale sau companii subsidiare), în Statul Membru aflat în discuţie. Această poziţie este susţinută de Programul General al Consiliului de abolire a restricţiilor la libertatea de stabilire din 18 decembrie 1961. Acesta prevede recomandări utile cu privire la implementarea prevederilor respective ale Tratatului: toate prevederile şi practicile administrative care refuză sau restricţionează dreptul de a face parte dintr-un mecanism de securitate socială (în special mecanisme de asigurare medicală), trebuie să fie considerate restricţii la libertatea de stabilire.

Paragraful 16: În ceea ce priveşte dubiile exprimate de curtea naţională în legătură cu faptul că compania engleză în mod sigur nu desfăşoară vreo activitate în Marea Britanie, se va stabili că pentru aplicarea prevederilor cu privire la libertatea de asociere, singura condiţie a articolului 48 al Tratatului prevede constituirea companiilor în conformitate cu legea statelor membre; în plus, acestea trebuie să aibă un oficiu înregistrat, administrare centrală sau loc principal de afaceri în cadrul Comunităţii. Prin îndeplinirea acestor prevederi, devine irelevant faptul că compania îşi administrează activitatea printr-o reprezentanţă în alt stat membru.

Abordarea Curţii cu privire la libertatea de stabilire a fost bazată doar pe interpretarea largă a articolului 48 al Tratatului. Este justificată nerăbdarea Curţii legată de promovarea interpenetrării sectoarelor de companii între statele membre şi, respectiv, implementarea într-adevăr a principiului de alocare eficientă a surselor de producere şi a surselor de produse.

Nu se poate spune acelaşi lucru despre sectorul de concurenţă regulatorie, care corespunde de fapt cazului cînd articolele 43 şi 48 ale Tratatului sînt suprautilizate de indivizi şi companii, pentru a evita regulile naţionale cu privire la stabilirea companiilor. Pentru readucerea în actualitate a deciziei în Daily Mail, trebuie menţionat că, cazul pe care îl vom analiza acum se bazează pe aceeaşi idee.

Cazul C-212/97 CentrosCazul vizează doi cetăţeni ai Danemarcei care au înregistrat o companie în Marea

Britanie, Centros LTD. În baza legii Marii Britanii, nu existau anumite condiţii cu privire la existenţa unui capital social minim în momentul înregistrării. După înregistrarea în Marea Britanie, Centros a optat pentru deschiderea unei filiale în Danemarca. Oficiul

277Partea II

de înregistrare din Danemarca a refuzat solicitarea, argumentînd că cei doi fondatori ai companiei din Marea Britanie nu au intenţionat de fapt să dezvolte o anumită activitate acolo, ci au folosit prevederile articolului 48 pentru a evita reglementările cu privire la capitalul minim care existau în Danemarca.

Curtea s-a pronunţat:Paragraful 26: În cazul prezentat, subiecţii respectivi au încercat să evite aplicarea

prevederilor legii naţionale. Aceste reguli vizează crearea companiilor, nu sînt reguli cu privire la organizarea anumitor activităţi de comerţ, profesionale sau de afaceri. Prevederile Tratatului cu privire la libertatea stabilirii sînt direcţionate anume pentru a permite companiilor formate în conformitate cu legea unui stat membru, care au un oficiu înregistrat, administrare centrală sau loc principal de afacere în cadrul Comunităţii, să desfăşoare activităţi în alte state membre prin intermediul unei agenţii, filiale sau companii subsidiare.

Paragraful 27: În cazul aflat în discuţie, faptul că un cetăţean al unui stat membru care doreşte să înregistreze o companie, alege statul membru care are reguli cu privire la întreprinderi care îi par mai puţin restrictive, înregistrînd filiale în alte state membre, nu poate în esenţa lor să constituie un abuz al dreptului de stabilire. Dreptul de a înregistra companii în conformitate cu legea statului membru şi constituirea filialelor în alte state membre este un element indispensabil în exerciţiul din cadrul pieţei comune a libertăţii de stabilire garantate de Tratat.

După cum doctrina de sediu real versus locul incorporării nu au fost examinate nici în Centros nici în Inspire Art, Curtea a avut posibilitatea să examineze acest subiect şi să se exprime cu privire la compatibilitatea acestor doctrine cu prevederile Tratatului, în cazul Uberseering.

Cazul C-208/00 UberseeringCazul aduce în prim plan o companie olandeză (Uberseering), care a contractat

o companie germană (NCC), pentru ca aceasta să efectueze lucrări de reparaţie în Dusseldorf, la un şantier compus dintr-un garaj şi un motel. După ce acţiunea a fost finalizată, Uberseering a cerut despăgubiri datorită modului defectuos de lucru. Înainte de a înainta cerere în curtea germană, compania a fost achiziţionată de doi cetăţeni germani. Curtea de circumscripţie a examinat cazul şi a depistat că odată ce Uberseering şi-a transferat sediul de afaceri (ca urmare a achiziţionării cotelor din companie de către cetăţeni germani şi, deci, compania s-a transferat în Germania), aceasta nu dispunea de personalitate juridică în baza legii germane pentru a fi capabilă să înainteze cereri de recuperare a pierderilor. Astfel, Curtea a refuzat cererea. Uberseering a atacat prin apel decizia şi Curtea de Apel şi aceasta a transmis cazul spre examinare la Curtea Europeană de Justiţie.

Paragraful 81: Într-adevăr, existenţa însăşi a companiei este inseparabilă de statutul său, incorporate în baza legii olandeze, pentru că, după cum a stabilit Curtea, o companie există numai datorită legislaţiei naţionale care îi determină incorporarea şi funcţionarea (a se vedea în acest sens, Daily Mail şi General Trust, paragraful 19). Cerinţa de reîncorporare a aceleiaşi companii în Germania este, deci, nemijlocit legată de negarea libertăţii de stabilire.

278 drept comunitar

Speţa 2Compania Processors Inc. este incorporată în baza legii statului membru A, care

foloseşte teoria de incorporare în baza legii antreprenoriale naţionale. Aceasta a fost fondată de trei cetăţeni ai statelor membre B, C şi D. După înregistrarea cu succes a Processors Inc, compania a decis să aplice pentru înregistrarea a trei filiale în statele membre B, C şi D.

Legea statului membru B prevede un capital minim de 50,000 EUR pentru companii noi de tipul SRL, fără nici o cerinţă pentru filiale. Ea identifică filialele străine drept companii noi şi solicită capitalul minim respectiv şi reşedinţa permanentă a directorului companiei.

Statul membru C nu impune nici un fel de limite pentru filialele străine, dar le identifică drept companii străine şi prevede că pînă cînd compania ajunge la capitalul minim stabilit pentru S.R.L. (nu pentru filiale; pentru filialele companiilor locale nu sînt careva cerinţe de capital social), directorul companiei este personal responsabil financiar, fără anumite limite faţă de datoriile filialei companiei.

Statul membru D nu impune limite pentru înregistrare. Totodată, legea statului membru D arată că, pentru ca directorul companiei să beneficieze de pe urma sistemului naţional de asigurare (creat special pentru directori de companii, inclusiv filiale), acesta trebuie să aibă o experienţă de cel puţin 4 ani în domeniul administrării filialelor.

Analizaţi situaţia în care se află Processors Inc. şi determinaţi posibilităţile practice de protejare a drepturilor companiei, ce reies din Dreptul Comunitar.

279Partea II

tema 13. libertatea de PreStare şi PriMire a Serviciilor


cunoaşterea modului de interpretare de către Curte a întinderii prevederilor ar- ͵ticolelor 49 şi 50 ale Tratatului, în prisma considerentelor de ordin economic;determinarea criteriilor de determinare a unui serviciu, în sensul prevederilor ͵Tratatului;demonstrarea drepturilor prestatorilor şi beneficiarilor de servicii (dreptul de ͵ieşire, intrare şi reşedinţă) şi aprecierea modului în care Curtea a interpretat aceste drepturi;estimarea condiţiilor de exercitare a dreptului de prestare şi recepţionare a ͵serviciilor;analiza limitărilor pe care statul membru recipient le poate utiliza faţă de ͵prestatorii şi beneficiarii de servicii;compararea limitărilor de ordin discriminatoriu şi nediscriminatoriu pe care le ͵pot/nu le pot aplica statele membre, faţă de prestatorii şi beneficiarii de servicii.

articolul 49În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sînt interzise restricţiile cu privire la

libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii Statelor Membre stabiliţi într-un alt Stat al Comunităţii decît cel al beneficiarului serviciilor.

Consiliul poate prin majoritate calificată la propunerea Comisiei să extindă dispoziţiile prezentului capitol la prestatorii de servicii care sînt resortisanţi ai unui stat terţ şi sînt stabiliţi în Comunitate.

articolul 50În înţelesul prezentului tratat, sînt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod

obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sînt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi a persoanelor.

Serviciile cuprind în special:Activităţi cu caracter industrial.a) Activităţi cu caracter comercial.b) Activităţi meşteşugăreşti.c) Activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale.d)

Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, în vederea executării prestaţiei, prestatorul poate să îşi desfăşoare temporar activitatea în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sînt impuse de această ţară propriilor resortisanţi.

Libertatea circulaţiei serviciilor este puţin mai complexă decît cazul circulaţiei bunurilor, capitalului şi libertăţii de stabilire; serviciile au trei posibilităţi, comparativ cu celelalte libertăţi, care dispun de mai puţine situaţii posibile:

Atît prestatorul de servicii cît şi beneficiarul de servicii se află în statele lor, iar a) serviciul se transmite prin diferite metode de comunicare.Prestatorul de servicii prestează serviciile prin călătoriab) în alt stat membru.Beneficiarul de servicii le primeşte prin a călătoria în alt stat membru.c)

280 drept comunitar

Persoanele care se pot baza pe prevederile articolelor 49 şi 50 ale tratatuluiLibertatea prestatorilor de serviciiCazul Van Binsbergen 33 /74:Cazul vizează un cetăţean al Olandei care a participat ca reprezentant pentru o

parte într-un proces pe probleme sociale, la Curtea Supremă a Olandei. Curtea a depistat că Van Binsbergen nu putea fi reprezentant, deoarece el s-a mutat în Belgia. Or, în conformitate cu legea olandeză, putea să presteze servicii de reprezentare numai dacă avea domiciliu în Olanda.

Curtea a stabilit:Paragraful 10: Restricţiile ce vor fi eliminate de articolele 49 şi 50 includ toate

cerinţele impuse persoanei care prestează servicii, în special cele legate de cetăţeni sau de faptul că prestatorul nu este rezident al statului unde se prestează serviciul, care nu se aplică pentru persoanele stabilite în acel Stat Membru, sau care pot limita sau obstrucţiona activităţile persoanei care prestează serviciul.

Paragraful 11: Cerinţa conform căreia o persoană care prestează serviciul respectiv trebuie să fie rezidentă pe teritoriul statului unde este prestat serviciul, în baza circumstanţelor, poate să ducă la limitarea oricărui efect pozitiv al prevederilor articolului 49, în lumina faptului că obiectul de bază al acestui articol îl constituie abolirea restricţiilor la libera circulaţie a serviciilor impuse faţă de persoanele care nu sînt stabilite în statul unde serviciul se prestează.

Paragraful 14: În conformitate cu aceste principii, persoanele ale căror funcţii constau în asistarea administrării justiţiei sînt condiţionate de stabilirea permanentă pentru scopuri profesionale în cadrul jurisdicţiei anumitor curţi sau tribunale. Această condiţie nu poate fi considerată incompatibilă cu prevederile articolelor 49 şi 50, unde o astfel de cerinţă este justificată obiectiv de necesitatea asigurării implementării regulilor profesionale de conduită, legate în special de administrarea justiţiei şi respectul eticii profesionale.

Paragraful 15: Nu putem spune acelaşi lucru de cazul în care prestarea anumitor servicii în statul membru nu este supusă nici unei calificări sau Regulament profesional, iar unde condiţia privind reşedinţa este stabilită în legătură cu teritoriul statului în discuţie.

Paragraful 16: Cu privire la activitatea profesională care nu este restricţionată în cadrul teritoriului unui anumit stat membru, condiţia privind reşedinţa în cadrul acelui stat constituie o restricţionare care nu este compatibilă cu articolele 49 şi 50 ale Tratatului, dacă administrarea justiţiei nu poate fi asigurată în mod satisfăcător prin măsuri care sînt mai puţin restrictive (de exemplu, alegerea unei adrese pentru serviciu).

Deşi cazul examinat de Curte s-a petrecut cu mult timp în urmă, continuă să existe cazuri similare de cerinţe de reşedinţă. Un exemplu relevant îl constituie un caz recent Comisia vs. Franţa C-255/04.

Cazul C-255/04 Comisia vs. Franţa:Cazul pune în discuţie o reglementare franceză, aplicabilă artiştilor, şi condiţia ca

aceştia să aibă un statut de salariat, care impunea anumite contribuţii sociale şi care limita accesul lor pe piaţa de servicii a Franţei.

281Partea II

Curtea a stabilit:Paragraful 38: În acest caz, trebuie stabilit că prezumţia statutului de salariat,

indiferent de faptul dacă este mai greu sau mai uşor de obţinut, constituie o restricţie a libertăţii de a presta servicii în sensul articolului 49 al Tratatului. Chiar dacă aceasta nu limitează, în sensul adevărat al cuvîntului, posibilitatea artiştilor de a exercita activităţile lor în Franţa, în calitatea lor de liberi profesionişti, oricum îi dezavantajează prin limitarea activităţilor, în calitatea lor de prestatori de servicii. Pentru a evita formula de contract de angajare (care implică mai multe costuri datorită obligativităţii plăţii contribuţiilor legate de mecanismele locale de securitate socială pentru angajaţi, specifice Franţei), precum şi includerea în aceste sisteme de concediu plătit anual, artiştii trebuie să demonstreze că ei nu lucrează ca angajaţi, ci din contra sînt liberi profesionişti. Astfel, prezumţia de statut de salariat este capabilă atît să descurajeze prestarea serviciilor de către artişti, pe teritoriul Franţei, cît şi organizarea de evenimente menite să ducă la angajarea artiştilor.

În afară de barierele aplicate de statele membre pe teritoriul cărora se prestează serviciul, Curtea a examinat cazuri cînd statul membru de origine a serviciilor stabileşte limite în ce priveşte prestarea lor.

Cazul C-224/97 Ciola:Cazul prezintă o lege austriacă care stabileşte cote de unităţi ancorate la malul

lacului Constance rezervate pentru vase ai căror proprietari sînt rezidenţi în afara ţării.Paragraful 11: Curtea naţională a menţionat: în primul rînd, dreptul de a presta

servicii în mod liber poate fi solicitat de întreprindere statului în care aceasta funcţionează, numai atunci cînd serviciile sînt destinate persoanelor stabilite în alte state membre (Cazul C-70/95 Sodemare şi alţii vs. Regione Lombardia [1997] ECR I-3395, paragraful 37); în al doilea rînd, Curtea naţională arată că în conformitate cu Cazurile comasate 286/82 şi 26/83 Luisi şi Carbone vs. Ministero del Tesoro [1984] ECR 377, paragraful 16, şi Case 186/87 Cowan vs. Trésor Public [1989] ECR 195, paragraful 15, dreptul presupune libertatea beneficiarilor de servicii de a pleca în alt stat membru unde să primească un serviciu, fără limite de restricţii.

Paragraful 12: În consecinţă, articolele 49-56 ale Tratatului se aplică faţă de servicii specifice companiei pe care dl.Ciola o administrează. Serviciile sînt oferite prin intermediul unui contract de arendă a locurilor, pentru vase ancorate. Proprietarul bărcii este rezident în alt stat membru; el primeşte şi se bucură de serviciile unui alt stat membru decît statul său de reşedinţă.

Paragraful 13: În aceste circumstanţe, o anumită restricţie faţă de numărul de locuri de ancorare de genul celor examinate în procedura respectivă, încalcă interdicţia din primul paragraf al articolului 49 al Tratatului care elimină orice formă de discriminare, chiar şi indirectă, în ceea ce priveşte prestatorii de servicii.

Paragraful 14: În timp ce restricţia numerică a locurilor pentru ancorare, care pot fi alocate nerezidenţilor, nu este bazată pe cetăţenia lor (deci nu poate fi considerată drept discriminare directă), ea foloseşte totuşi un criteriu de delimitare a locului de reşedinţă. Este deja stabilită jurisprudenţa conform căreia reglementările naţionale prin care se face o distincţie în bază de reşedinţă sînt capabile să opereze în principal în detrimentul cetăţenilor altor state membre, pentru că nerezidenţii sînt în marea

282 drept comunitar

lor majoritate cetăţeni străini (vezi Cazul C-350/96 Clean Car Autoservice vs. Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I-2521, paragraful 29).

Paragraful 15: Pentru a justifica impunerea cotelor pentru spaţii de ancorare rezervate cetăţenilor altor state membre în baza cerinţelor obligatorii de interes general, Landul Vorarlberg s-a bazat pe necesitatea rezervării accesului la spaţiile de ancorare pentru proprietarii locali ai bărcilor, pentru că există un risc ca astfel de spaţii să fie monopolizate de persoanele rezidente în alte state membre, dispuse să plătească chirii mai mari. Datorită limitării numărului total de spaţii disponibile pentru ancorare, din motive de protecţie a mediului, ridicarea cotei va mări presiunile asupra Landului Vorarlberg.

Paragraful 16: Regulile naţionale care nu sînt aplicabile serviciilor fără distincţie faţă de locul reşedinţei beneficiarului de servicii şi care în esenţă sînt discriminatorii, sînt compatibile cu Dreptul Comunitar numai dacă pot fi incluse în domeniul de aplicare al derogărilor exprese, conform articolului 46 al Tratatului (Cazul 352/85 Bond van Adverteerders şi alţii vs. Olanda [1988] ECR 2085, paragraful 32); totuşi, scopurile economice nu pot constitui motive de politică publică în sensul respectivelor prevederi (Case C-288/89 Collectieve Antennevoorziening Gouda vs. Commissariaat voor de Media [1991] ECR I-4007, paragraful 11).

Curtea nu a fost încîntată de consideraţiunile de ordin economic ale argumentelor menţionate mai sus şi a apreciat măsurile ca fiind discriminatorii şi în contradicţie cu prevederile articolului 49 al Tratatului

O decizie importantă care a contribuit la dezvoltarea libertăţii prestării şi primirii serviciilor este Cazul C-405/98 Gourmet International Products. În acest caz, Curtea a examinat compatibilitatea unei prevederi naţionale (care interzicea orice formă de publicitate a produselor alcoolice pentru companiile de publicitate) cu prevederile articolului 49 al Tratatului.

Cazul C-405/98 Gourmet International Products:Paragraful 37: În acest sens, în conformitate cu opinia Curţii (pronunţată în

nenumărate rînduri), dreptul de a presta servicii poate fi solicitat numai de o întreprindere, faţă de statul membru în care este înregistrată, numai dacă serviciile sînt prestate unor persoane stabilite în alte state membre (a se vedea, în special Cazul C-18/93 Corsica Ferries Italia vs. Corpo dei Piloti del Porto di Genova [1994] ECR I-1783, paragraful 30, şi Cazul C-384/93 Alpine Investments [1995] ECR I-1141, paragraful 30).

Paragraful 38: Se păstrează aceleaşi aspecte şi în cazul examinat de curte, deoarece legislaţia statului membru limitează dreptul întreprinderilor care emit publicaţii stabilite pe teritoriul statului respectiv să presteze servicii de publicitate în publicaţiile lor, pentru potenţiali clienţi stabiliţi în alte state membre.

Paragraful 39: Deşi nu este discriminatorie, adoptarea unei măsuri precum interdicţia de publicitate respectivă, în procedura desfăşurată în faţa acelei curţi, va avea un efect special asupra livrării spaţiilor de publicitate transfrontaliere, luîndu-se în consideraţie natura internaţională a pieţei de publicitate a produsului interzis. În acest caz putem vorbi de o limitare a libertăţii de prestare a serviciilor în sensul articolului 49 al Tratatului (a se vedea în acest sens Alpine Investments, menţionat mai sus, paragraful 35).

283Partea II

Probabil cel mai important caz cu privire la libera circulaţie a persoanelor care a demonstrat cît de departe poate merge Curtea în interpretarea articolului 49 al Tratatului este Cazul Mary Carpenter C-60/00. Cazul viza o cetăţeană din Filipine, căsătorită cu cetăţean britanic, care presta servicii de publicitate în reviste medicale şi ştiinţifice.

Cazul C-60/00 Mary Carpenter:Paragraful 14: Conform cererii de referinţă, dl.Carpenter administrează o afacere

prin care oferă diverse servicii administrative şi de publicitate către editorii acestor reviste. Activitatea se desfăşoară în Marea Britanie, unde se află editorii de reviste pentru care el vinde spaţii de publicitate. O parte semnificativă a afacerii sale vizează agenţiile de publicitate stabilite în alte state membre ale Comunităţii Europene. Dl.Carpenter călătoreşte în statele respective, în scopul administrării afacerii.

Paragraful 15: La data de 15 iulie 1996, dna.Carpenter a solicitat Secretarului de Stat un permis pentru a rămîne în Marea Britanie, în calitate de soţie a unui naţional al statului membru respectiv. Solicitarea sa a fost respinsă prin decizia Secretarului de Stat din 21 iulie 1997.

Paragraful 16: Secretarul de Stat a decis, de asemenea, emiterea unui act de deportare pe numele dnei Carpenter, transferînd-o în Filipine. În baza deciziei respective, dna Carpenter are posibilitatea să plece de bună voie din Marea Britanie. Dacă ea nu va pleca, Secretarul de Stat va semna actul de deportare şi dna. Carpenter va fi nevoită să obţină revocarea acestuia înainte de a putea intra din nou în Marea Britanie, în calitate de soţie a unui cetăţean al Marii Britanii.

Paragraful 17: Dna. Carpenter a contestat prin apel decizia privind deportarea, la Adjudicatorul pe Imigrări (Marea Britanie). Contestarea sa a fost argumentată de faptul că Secretatul de Stat nu a fost în măsură să o deporteze, ea fiind în drept să rămînă în Marea Britanie, în baza Dreptului Comunitar. A susţinut că afacerea soţului ei implica călătorii în alte state membre. El poate face acest lucru, atîta timp cît soţia are grijă de copiii lui din prima căsătorie. Deportarea soţiei va genera limitarea dreptului soţului ei de a presta servicii.

După ce au fost stabilite condiţiile conform cărora dl. şi dna. Carpenter şi-au organizat afacerea şi prestarea serviciilor, Curtea a concluzionat:

Paragraful 37: Conform paragrafelor 29 şi 30 ale acestei decizii, dl.Carpenter exercită dreptul său de liberă prestare a serviciilor, garantat de articolul 49 al Tratatului. Serviciile prestate de dl.Carpenter constituie o parte semnificativă a afacerii lui, care are loc atît în statul membru de origine, în beneficiul persoanelor stabilite în alte state membre, precum şi în cadrul statelor membre respective.

Paragraful 38: În acest context, reamintim că legislaţia Comunităţii a recunoscut importanţa asigurării protecţiei vieţii de familie a cetăţenilor statelor membre pentru a putea elimina obstacolele exercitării libertăţilor fundamentale garantate de Tratat, după cum reiese în special din prevederile Regulamentelor şi Directivelor Consiliului cu privire la libertatea circulaţiei lucrătorilor şi liberilor profesionişti în cadrul Comunităţii (vezi, de exemplu, articolul 10 al Regulamentului Consiliului 1612/68 din 15 octombrie 1968 cu privire la libertatea circulaţiei lucrătorilor în cadrul Comunităţii; articolele 1 şi 4 ale Directivei Consiliului 68/360/EEC din 15 octombrie 1968 cu privire

284 drept comunitar

la abolirea restricţiilor de circulaţie şi reşedinţă în cadrul Comunităţii pentru lucrători şi familiile lor).

Paragraful 39: Într-adevăr, separarea domnilor Carpenter va avea consecinţe dăunătoare asupra vieţii lor de familie, implicit asupra condiţiilor în care dl. Carpenter îşi exercită dreptul său fundamental. Această libertate nu ar fi deplină în cazul în care dl.Carpenter se confruntă cu obstacolele create de ţara sa de origine pentru intrarea şi ieşirea din ţară a soţiei sale (vezi în acest sens, Singh, menţionat mai sus, paragraful 23).

Astfel, regulile de imigrare, chiar dacă provin dintr-un sector complet diferit de reglementare, pot fi totuşi restrictive în ceea ce priveşte prestarea serviciilor. Pe lîngă faptul că a interpretat foarte larg prevederile articolului 49 al Tratatului, meritul Curţii este că aplicabilitatea articolului respectiv a fost extinsă chiar şi pentru cazuri cînd nu există vreo circulaţie a prestatorului de servicii sau a beneficiarului de servicii. Serviciul este cel care „călătoreşte”.

SpeţeSpeţa 1Compania Soft Credits Inc. prestează servicii pe piaţa de capital a UE. Este o

companie înregistrată în statul membru A şi îşi desfăşoară activitatea prin intermediul agenţilor săi în diferite state membre. Compania este specializată în oferirea creditelor mici, potenţialilor beneficiari din diverse state membre, utilizînd metoda de comis-voiajori. În acest sens, există mai mulţi angajaţi, printre care şi dl. Peter, responsabil de acordarea acestor servicii în statul membru B. Ca parte a politicii de expansiune, compania intenţionează să intre pe piaţa de servicii financiare în statul membru C. Ca urmare, are loc o cercetare a reglementărilor în domeniu. Compania obţine următoarea informaţie:

În sfera serviciilor financiare, pentru statul membru C apar următoarele cerinţe:Angajaţii acestor companii trebuie să aibă contracte de muncă. Nu pot să 1. fie liberi profesionişti, scopul fiind menţinerea unui fond special de asigurări sociale destinat lucrătorilor din sfera bancară, una din cele mai slab dezvoltate scheme de asistenţă socială din acest stat.În acest sector, activitatea nu poate fi organizată prin intermediul companiilor 2. locale de publicitate. În concluzie, serviciile financiare sînt lipsite de orice formă de publicitate. Această măsură a fost adoptată ca urmare a unor situaţii conflictuale înregistrate în acest stat membru. S-a constatat înşelarea în masă a consumatorilor de servicii financiare şi insolvabilitatea mai multor companii din acest sector, ce trezeau dubii faţă de modul de administrare a fondurilor.

Între timp, dl. Peter, care răspundea de regiunea statului membru B, a decis să se căsătorească cu o cetăţeană a unui stat terţ, care nu este membru al UE. În urma căsătoriei, dl. Peter a fost obligat de statul membru B să-şi limiteze activitatea de comis-voiajor, datorită faptului că legile statului său, interziceau călătoriile comune cu soţia (soţul) care nu sînt cetăţeni UE, timp de 3 ani din momentul căsătoriei acestora.

Analizaţi situaţia în care se află Compania Soft Credits Inc. şi dl. şi dna.Peter şi identificaţi posibilităţile practice de protejare a drepturilor lor, care reies din Dreptul Comunitar.

285Partea II

libertatea prestatorilor de serviciiCurţii îi revine adoptarea deciziilor doar în cazurile simple de prestare a serviciilor,

de către prestatorii de servicii. A examinat, de asemenea, cazuri în care beneficiarii de servicii aveau nevoie de libertate de a călători pentru a beneficia de pe urma serviciilor. În acest sens, Curtea a fost susţinută de Consiliu chiar din primii ani de creaţie legislativă a acestuia. Acest subiect a fost examinat în cazurile Luisi şi Carbone 286/82 şi 26/83.

Cazurile comasate Luisi şi Carbone 286/82 şi 26/83:Cazul descrie doi cetăţeni ai Italiei care au fost amendaţi pentru faptul că au

depăşit suma maximă de bani pe care îi puteau scoate de ţară. Ambii au justificat că sumele mari de bani erau necesare pentru a primi servicii în alt stat membru, în special servicii turistice şi medicale.

Curtea a stabilit:Paragraful 10: În conformitate cu articolul 49 al Tratatului, restricţiile libertăţii

de prestare a acestor servicii vor fi eliminate în raport cu cetăţenii statelor membre, stabiliţi în alte state membre, decît statul în care se află persoana căreia îi este destinat serviciul. Pentru a permite prestarea serviciilor, prestatorul poate să plece în alt stat membru unde se află persoana căreia îi este destinat serviciul, sau invers: ultima poate pleca în statul în care este stabilită persoana prestatoare. În timp ce primul caz este prevăzut expres în paragraful 3 al articolului 50, ceea ce permite persoanelor care prestează servicii să-şi urmeze activitatea cu titlu temporar în statul membru unde se prestează serviciul, al doilea caz este o situaţie „geamănă” a celei dintîi: ea îndeplineşte obiectivul de liberalizare a tuturor activităţilor profitabile care nu sînt reglementate de libertatea circulaţiei bunurilor, persoanelor şi capitalului.

Paragraful 16: În concluzie, libertatea prestării serviciilor include libertatea beneficiarilor serviciilor de a pleca în alt stat membru, care le asigură serviciile fără restricţii, inclusiv în privinţa plăţilor, iar turiştii, precum şi persoanele care beneficiază de servicii medicale şi persoanele care călătoresc în scopuri de studii sau afaceri sînt considerate beneficiari de servicii.

nici prestatorul de servicii, nici beneficiarul de servicii nu călătorescAceste cazuri nu au fost examinate de Curte, decît începînd abia cu anii ’90. Una

din explicaţiile plauzibile în acest sens este că serviciile necesită contact vizual sau cel puţin o formă oarecare de încredere înainte ca beneficiarul de servicii să decidă dacă doreşte sau nu să primească acest serviciu. În Cazul C-384/93 Alpine Investments, Curtea a examinat acest tip de cauze.

Cazul C-384/93 Alpine Investments:Cazul prevede o reglementare olandeză care interzicea sunetele nesolicitate la

telefon din partea companiilor olandeze, prestatoare de servicii financiare, cu excepţia situaţiei în care exista acordul expres al potenţialilor clienţi. Interdicţia era impusă atît companiilor olandeze, cît şi celor străine. Curtea a considerat că aceste măsuri sînt incompatibile cu articolul 49 al Tratatului.

Paragraful 30: Primul paragraf al articolului 49 al Tratatului interzice restricţiile libertăţii prestării serviciilor în cadrul Comunităţii. În consecinţă, prevederea nu ţine

286 drept comunitar

doar de restricţiile impuse de statul de destinaţie, ci şi de cele impuse de statul de origine. Or, Curtea s-a pronunţat în mod frecvent, că dreptul de a presta servicii poate fi utilizat de o întreprindere împotriva statului unde aceasta este stabilită, dacă serviciile sînt prestate pentru persoane stabilite în alt stat membru (vezi Cazul C-18/93 Corsica Ferries Italia vs. Corpo dei Piloti del Porto di Genova [1994] ECR I-1783, paragraful 30; Peralta, menţionată mai sus, paragraful 40, şi Cazul C-381/93 Comisia vs. Franţa [1994] ECR I-5145, paragraful 14).

Paragraful 31: În concluzie, interdicţia efectuării unor apeluri telefonice nesolicitate nu este în afara domeniului de aplicare al articolului 49 al Tratatului, din simplul motiv că este impusă de statul în care prestatorul de servicii este stabilit.

Paragraful 32: Anumite argumente aduse de Guvernele Olandei şi al Marii Britanii urmează, de asemenea, să fie analizate.

Paragraful 33: Aceste Guverne susţin că interdicţia respectivă nu cade sub incidenţa articolului 49 al Tratatului, pentru că aceasta este o măsură general aplicabilă, nu este discriminatorie în esenţă şi nici obiectul, nici efectul acesteia nu-şi propun să stabilească pe piaţa naţională un avantaj comparativ cu prestatorii de servicii din alte state membre. Deoarece afectează numai modul de prestare a serviciilor, aceasta este o măsură nediscriminatorie ce ţine de anumite aranjamente de comercializare. Or, conform deciziei de Cazurile comasate C-267 şi 268/91 Keck şi Mithouard [1993] ECR I-6097, paragraful 16, acestea nu cad sub incidenţa articolului 30 al Tratatului.

Paragraful 34: Aceste argumente nu pot fi acceptate. Paragraful 35: Deşi interdicţia de acest gen, examinată în procedura principală, este

generală şi nediscrimnatorie, iar obiectul şi efectul acesteia nu vin să stabilească un avantaj pentru piaţa naţională comparativ cu prestatorii altor state membre, aceasta oricum poate (vezi paragraful 28) să constituie o restricţionare a libertăţii prestării serviciilor transfrontaliere.

Paragraful 36: O astfel de interdicţie nu este similară legislaţiei privind anumite aranjamente de comercializare stabilite în Keck şi Mithouard, pentru a nu cădea sub incidenţa articolului 30 al Tratatului.

Paragraful 37: În conformitate cu acea decizie, aplicarea prevederilor naţionale pentru produsele din alte state membre (care restricţionează sau interzic în cadrul statului mem-bru de import anumite aranjamente de vînzare) nu poate limita comerţul între statele membre atît timp cît a ceste prevederi se aplică tuturor comercianţilor care operează pe teritoriul naţional, pe de o parte şi afectează în acelaşi fel, de jure şi de facto, comercializa-rea produselor naţionale şi a celor care din alte state membre, pe de altă parte. Explicaţia constă în faptul că aplicarea acestor prevederi nu este de natură să limiteze accesul pe piaţă al bunurilor importate pe piaţa statului membru de destinaţie sau să limiteze accesul pe piaţă mai mult decît în cazul produselor naţionale.

Paragraful 38: O astfel de interdicţie este impusă de statul membru unde prestatorul de servicii îşi are sediul. Ea afectează nu numai ofertele către adresaţi (stabiliţi în acel stat sau în care călătoresc pentru a primi aceste servicii), ci şi ofertele transmise potenţialilor beneficiari de servicii din alte state membre. Este, deci, o măsură care afectează direct accesul pe piaţă al serviciilor din alte state membre, capabilă să limiteze comerţul intracomunitar de servicii.

287Partea II

Speţa 2Compania Travel Inc. este stabilită în statul membru A şi este activă pe piaţa

serviciilor turistice în mai multe State din UE. Activează prin intermediul agenţilor de turism care, fie pleacă în alte state membre ale UE, propunînd serviciile companiei, fie fac acest lucru telefonic, adresîndu-se companiilor partenere din aceste state membre, prin publicitate pe internet şi prin intermediul companiilor locale de publicitate.

În politica sa de extindere pe piaţa turistică, compania a decis să iniţieze o campanie promoţională în statul membru B, care nu s-a aflat în trecut în vizorul companiei. În acest sens, compania doreşte să utilizeze serviciile de publicitate din acel stat membru prin intermediul TV, radio, situri de internet, panouri informative. Pachetul propus presupune servicii multiple, nu doar de turism: consultaţii pentru îngrijirea corpului, programe culturale, cursuri scurte de instruire, posibile prin intermediul companiilor partenere ale Travel Inc., active în statul membru A. În urma investigaţiilor, compania a aflat că statul membru B prevede următoarele reglementări:

Publicitatea pentru serviciile turistice combinate cu altele, menţionate mai sus, a) este strict interzisă la TV, radio, panouri informative. Scopul acestei interdicţii constă în eliminarea pachetelor turistice, care de fapt sînt înşelătoare pentru clienţi. Ele nu oferă posibilitatea de a decide asupra unui pachet mai mic sau de a alege servicii separate în momentul în care decid să călătorească.Metodele utilizate de companie (apeluri telefonice şi antrenarea companiilor b) partenere), nefiind responsabile de pachetele respective, sînt interzise.

Analizaţi situaţia în care se află compania Travel Inc. şi determinaţi posibilităţile practice de protejare a drepturilor ce reies din Dreptul Comunitar.

288 drept comunitar

tema 14. libertatea circulaŢiei caPitalului


determinarea întinderii aplicării articolului 56 din Tratat, în prisma ͵considerentelor de ordin economic;cunoaşterea interpretării noţiunii de capital, de către Curte; ͵analiza formelor interzise de discriminare a sursei de capital; ͵aprecierea tipurilor de măsuri naţionale care ar putea duce atingere circulaţiei ͵capitalului;cunoaşterea limitărilor permise de articolul 58 din Tratat precum şi modul de ͵interpretare a Curţii, pentru aceste prevederi;compararea întinderii libertăţii circulaţiei capitalului în raport cu celelalte libertăţi; ͵schiţarea elementelor de bază care diferenţiază libertatea circulaţiei capitalurilor ͵de celelalte libertăţi;aprecierea modului de funcţionare a Uniunii Economice şi Monetare, precum şi ͵a instituţiilor şi rolurile de bază ale acestora.

Libertatea circulaţiei capitalului nu a fost dezvoltată asemenea celorlalte sectoare de drept substanţial al UE. În primii ani de existenţă a Comunităţii, Articolul 56 al Tratatului a fost declarat de Curte ca neavînd efect direct în sistemul juridic al Comunităţii, ceea ce a permis multiple derogări faţă de libertatea circulaţiei capitalului.

articolul 56În cadrul prevederilor stabilite de acest Capitol, sînt interzise orice restricţii cu

privire la mişcarea capitalului dintre Statele Membre şi între Statele Membre şi state terţe.

În cadrul prevederilor stabilite de acest Capitol, sînt interzise orice restricţii cu privire la plăţi dintre Statele Membre şi între Statele Membre şi state terţe.

Aceste note de curs se vor axa pe cazurile relevante examinate de Curte cu privire la limitarea circulaţiei capitalului. Nu vor fi analizate excepţiile de la articolul 56 al Tratatului.

Una dintre cele mai evidente forme de limitare a circulaţiei capitalului s-a materializat în regulile speciale de asigurare din partea statelor membre, utilizate în timpul procesului de privatizare. În acest scop, în timpul procesului de privatizare, stabilirii parteneriatelor publice – private, Statele Membre au inclus prevederi speciale cu privire la controlul noilor întreprinderi create, limitînd libertatea circulaţiei capitalului. Toate cazurile de mai jos vor ţine de iniţiativele Comisiei de a elimina acest impediment.

Cazul C-58/99 Comisia vs. Italia:Paragraful 3: Articolul 2 al legislaţiei consolidate ţine de drepturile speciale pe

care le deţine statul şi autorităţile publice. Articolul 2(1) prevede că Preşedintele Consiliului de Miniştri poate determina prin Decret ce companii controlate de stat, direct sau indirect, implicate în activităţi de apărare, transport, telecomunicaţii,

289Partea II

resurse energetice şi alte sectoare ale serviciilor publice, pot suferi schimbări în statutele lor, înainte de a se adopta acte prin care se pierde controlul asupra lor, prin decizii la şedinţele extraordinare ale adunărilor generale, prin care Ministrul Finanţelor primeşte anumite drepturi speciale. Aceste drepturi, stabilite în articolul 2(1), includ dreptul de a face aprobări exprese, puterea de stabili cel puţin unul din mai numeroşii directori şi un auditor, precum şi un drept de a pune veto pe anumite decizii.

Paragraful 4: Din cîte se vede din actele prezentate la Curte, drepturile speciale trebuie să fie exercitate luîndu-se în considerare obiectivele de politică naţională şi industrială. Conţinutul clauzei care conferă drepturi speciale se materializează printr-un Decret al Ministerului Finanţelor (Articolul 2(1a)). Articolul 2 al acelui Decret se aplică, de asemenea, faţă de companii controlate direct sau indirect de către structurile publice care operează în sectoarele de transport şi alte servicii publice; în acest caz, acele structuri îşi asumă rolul Ministrului Finanţelor în determinarea companiilor care se află sub influenţa drepturilor speciale, întinderea acestor drepturi şi modul în care ele sînt exercitate (Articolul 2(3)).

Paragraful 13: În privinţa drepturilor speciale oferite Ministerului Finanţelor în baza articolului 2 al legislaţiei consolidate, în esenţă, Comisia afirmă că astfel de drepturi, capabile să limiteze sau să facă mai puţin atractiv exerciţiul drepturilor fundamentale garantate de Tratat, trebuie să satisfacă patru condiţii:

trebuie să se aplice într-o formă nediscriminatorie, să fie justificate de ͵condiţiile prevalatoare de interes general, să asigure atingerea obiectivelor propuse, fără, însă, a merge mai departe decît este necesar pentru aceasta. O dată ce nu sînt indicatori care să reflecte că aceste condiţii sînt satisfăcute, iar drepturile speciale oferite de autorităţile Italiei sînt un potenţial factor de discriminare, care poate fi folosit într-o formă arbitrară, Comisia consideră că aceste drepturi speciale sînt incompatibile cu articolele 43 şi 56 ale Tratatului.

Paragraful 14: În apărarea sa, Guvernul Italiei nu a negat faptul că prevederile naţionale în dispută sînt incompatibile cu Dreptul Comunitar. Guvernul doar a confirmat intenţia de a se conforma opiniei din 10 august 1998 a Comisiei şi a adăugat că proiectul de lege pregătit în acest sens a fost aprobat de Consiliul de Miniştri din 18 decembrie 1998 şi transmis în Parlament pentru examinare.

Curtea nici nu a avut posibilitatea să examineze argumentele Guvernului Italiei, pentru că ele erau absente. În acest caz este greu de determinat dacă drepturile speciale oferite oficialilor statelor constituie un impediment pentru libera circulaţie a capitalului.

Cazurile următoare au arătat, însă, că practicile de „cote de aur” (acţiuni cu drepturi speciale) sînt într-adevăr în contradicţie cu libertatea circulaţiei capitalului.

Cazul C-483/99 Comisia vs. Franţa:Cazul vizează o reglementare franceză care prevedea următoarele:(a) orice deţinere directă sau indirectă de către o persoană fizică sau juridică a

cotelor, care activează de una singură sau în comun cu altele, care întrece limitele

290 drept comunitar

de o zecime, o cincime şi o treime din capital sau, înainte de achiziţie, drepturile de vot în companie trebuie să fie aprobate de Ministerul Economiei (Articolul 2(1) al Decretului);

(b) dreptul de a se opune oricărei decizii de transfer sau utilizare în calitate de garanţie a bunurilor enumerate în anexa Decretului – bunurile în discuţie constituind majoritatea capitalului celor patru companii subsidiare ale companiei principale (anume Elf-Aquitaine Production, Elf-Antar France, Elf-Gabon SA şi Elf-Congo SA) (Articolul 2(3) al Decretului).

Curtea a stabilit:Paragraful 41: Deşi regulile aflate în dispută nu pot să genereze un tratament

neechitabil, ele sînt în stare să limiteze achiziţia de acţiuni în întreprinderile vizate şi să-i determine pe investitorii din alte state membre să nu mai investească capital în aceste companii. Pot să transforme libera circulaţie a capitalului într-o libertate iluzorie (vezi Cazurile cuplate C-163/94, C-165/94 şi C-250/94 Sanz de Lera şi alţii [1995] ECR I-4821, paragraful 25, şi Case C-302/97 Konle [1999] ECR I-3099, paragraful 44).

Paragraful 42: În aceste circumstanţe, reglementările respective trebuie considerate drept o restricţionare a circulaţiei capitalului în sensul articolului 56 al Tratatului. În continuare, este necesară examinarea prevederilor în baza cărora aceste restricţii pot fi justificate.

Paragraful 47: În acest caz, principalul obiectiv urmărit de legislaţia respectivă este asigurarea livrărilor de produse petroliere în caz de criză. El cade inevitabil sub incidenţa intereselor publice legitime. Într-adevăr, Curtea a recunoscut anterior consideraţiile de securitate publică care pot să justifice un obstacol pentru libera circulaţie a bunurilor includ şi obiectivul de asigurare a livrărilor minime de produse petroliere în orice perioadă în timp (Campus Oil, paragrafele 34 şi 35). Aceeaşi judecată se aplică şi pentru obstacolele la libera circulaţie a capitalului, atît timp cît securitatea publică este, de asemenea, una, din motivele de justificare prevăzute în articolul 58(1)(b) al Tratatului.

Paragraful 49: În concluzie, se impune a se stabili dacă obstacolele ce reies din legislaţia în discuţie sînt capabile să ofere statului membru posibilitatea să asigure livrările minime de produse petroliere, în cazul unor pericole eminente. Se va urmări, de asemenea, dacă aceste măsuri depăşesc limita admisibilă necesară concretizării acestui obiectiv.

Paragraful 50: În acest sens, în ce priveşte argumentul de bază al Comisiei cu privire la Articolul 2(1) al Decretului nr.93-1298, trebuie reamintit că în baza sistemului creat de această prevedere, orice deţinere directă sau indirectă de acţiuni care depăşeşte anumite limite, indiferent de natura sau forma juridică, trebuie să fie aprobată apriori de Ministrul Economiei pentru fiecare persoană care participă ca deţinător de acţiuni. În conformitate cu prevederile aplicabile, exerciţiul acestui drept nu este calificat de nici o condiţie, cu excepţia referinţei, formulate în termeni generali în articolul 1 al decretului, ce ţine de protejarea intereselor naţionale. Investitorii interesaţi nu primesc nici un indiciu cu privire la circumstanţele speciale

291Partea II

obiective în care autorizarea anterioară achiziţiei va fi oferită sau refuzată. O astfel de lipsă de precizie nu permite indivizilor să-şi stabilească nivelul lor de drepturi şi obligaţii ce reies din articolul 56 al Tratatului. Aceasta fiind situaţia, un sistem de acest fel trebuie considerat contrar principiului certitudinii juridice (Église de Scientologie, paragrafele 21 şi 22).

Paragraful 51: O astfel de putere de discreţie constituie o implicare serioasă în libertatea circulaţiei capitalului şi poate avea drept efect excluderea în general a acesteia. În consecinţă, sistemul în dispută, cu siguranţă depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentate de Guvernul Franţei, în special prevenirea perturbărilor de livrări minime de produse petroliere în caz de pericol iminent şi real.

Paragraful 52: În ceea ce priveşte argumentele Comisiei cu privire la Articolul 2(3) al Decretului nr.93-1298, care prevede dreptul de a se opune transferului sau utilizării drept garanţie a bunurilor celor patru companii subsidiare ale Société Nationale Elf-Aquitaine care se află peste hotare, se aplică aceleaşi consideraţiuni. Deşi implicaţiile de aici nu ţin de un sistem de autorizare anterioară, ci de un sistem de opunere post facto, exerciţiul acestor drepturi nu este calificat de nici o condiţie care să limiteze discreţia largă a ministrului respectiv cu privire la controlul identităţii deţinătorilor de bunuri al companiilor subsidiare. Ca urmare, sistemul cu siguranţă depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentate de Guvernul Franţei, în special prevenirea perturbărilor de livrări minime de produse petroliere în caz de pericol iminent şi real.

Mai mult, prevederile legislaţiei Franţei nu stabilesc anumite limitări.Curtea a considerat, deci, măsurile naţionale ca fiind prea ample şi neclare pentru

a fi proporţionale cu scopurile urmărite. De asemenea, ea a interpretat prerogativele statului ca limitînd premisele pentru investiţiile persoanelor private, limitînd astfel exerciţiul libertăţii de circulaţie a capitalului. Curtea a continuat cu un alt caz similar C-503/99 Comisia vs. Belgia.

Cazul C-503/99 Comisia vs. BelgiaLegea belgiană prevedea următoarele drepturi pentru state, ca deţinător de acţiuni

preferenţiale:Pentru o companie naţională de transport prin ţevi:a) notificarea despre orice transfer, utilizare în calitate de garanţie sau schimbarea

destinaţiei sistemului companiei de linii şi conducte care sînt folosite sau pot fi folosite ca instrumente majore de transportare a produselor energetice, trebuie să fie transmisă Ministerului responsabil. Acesta va fi împuternicit să se opună unei astfel de operaţiuni dacă va considera că aceste acţiuni afectează interesul naţional în sectorul energetic;

b) ministrul poate numi doi reprezentanţi ai Guvernului Federal în consiliul directorilor companiei. Aceştia pot propune Ministrului anularea oricărei decizii a consiliului directorilor pe care o consideră în contradicţie cu recomandările ţării pentru politica energetică, inclusiv obiectivele Guvernului cu privire la disponibilitatea surselor de energie pentru ţară;

292 drept comunitar

Pentru Compania naţională de Gaz:(a) notificarea oricărui transfer, utilizarea în calitate de garanţie sau schimbarea

destinaţiei sistemului companiei de linii şi conducte care sînt folosite sau pot fi folosite ca instrumente majore de transportare a produselor energetice, trebuie să fie transmisă ministrului responsabil. Acesta va fi împuternicit să se opună unei astfel de operaţiuni dacă va considera că aceste acţiuni afectează interesul naţional în sectorul energetic;

(b) ministrul poate numi doi reprezentanţi ai Guvernului Federal în consiliul directorilor companiei. Aceşti reprezentanţi pot propune ministrului anularea oricărei decizii a consiliului directorilor, considerată în contradicţie cu recomandările ţării privind politica energetică.

Curtea a stabilit:Paragraful 37: Deşi Tratatul nu defineşte termenii de mişcare a capitalului şi

plăţilor, prin jurisprudenţa Curţii s-a stabilit deja că Directiva 88/361, împreună cu nomenclatorul ataşat acesteia, poate fi folosit pentru definirea a ceea ce constituie mişcare de capital (Case C-222/97 Trummer and Mayer [1999] ECR I-1661, paragrafele 20 şi 21).

Paragraful 38: Punctele I şi II ale nomenclatorului şi nota explicativă care apare în anexă stabilesc în anexa I a Directivei 88/361 că investiţiile directe sub formă de participare într-o companie în calitate de acţionar sau achiziţia garanţiilor pe piaţa de capital constituie mişcare de capital în sensul articolului 56 al Tratatului. Notele explicative stabilesc că investiţiile directe sînt caracterizate în special prin posibilitatea de a participa efectiv în administrarea companiei sau controlul ei.

Paragraful 39: În contextul acestor consideraţiuni, este necesar să se stabilească dacă regulile care împuternicesc acţiunile preferenţiale ale Regatului Belgiei în SNTC şi Distrigaz, care permit acestui stat membru să se opună în primul rînd oricărui transfer, utilizare drept garanţie sau schimbare a destinaţiei liniilor şi conductelor sau unor bunuri strategice şi, în al doilea rînd, anumitor decizii de administrare care contravin recomandărilor politicii energetice a ţării, să constituie o restricţie la libertatea de circulaţie a capitalului între Statele Membre.

Paragraful 40: Guvernul Belgiei nu neagă faptul că, în principiu, aceste restricţii stabilite de legislaţia în discuţie cad sub incidenţa liberei circulaţii a capitalului.

Paragraful 41: Guvernul Marii Britanii confirmă, cel puţin parţial, că legislaţia Belgiei este restrictivă în natura sa.

Paragraful 42: În consecinţă, este necesar să se determine dacă şi în ce circumstanţe, legislaţia aflată în dispută poate fi justificată.

Paragraful 48: Este necesar să determinăm dacă legislaţia supusă dezbaterii permite statului membru să asigure livrări minime de energie electrică în caz de pericol iminent şi real, şi dacă aceste măsuri merg sau nu mai departe decît este necesar pentru a atinge obiectivele respective.

Paragraful 49: Regimul pus în discuţie este unul de opoziţie. Este stabilit pe principiul de respect al autonomiei de luare a deciziilor faţă de întreprinderile în discuţie, deoarece în fiecare caz aparte exerciţiul controlului de către ministrul

293Partea II

responsabil necesită o iniţiativă din partea autorităţilor Guvernului. Nu se solicită vreo aprobare anterioară. Mai mult, pentru ca această putere de opoziţie să fie folosită, autorităţile publice sînt obligate să se conformeze unor termene-limită stricte.

Paragraful 50: În continuare, regimul este limitat la anumite decizii cu privire la bunurile strategice ale companiilor în discuţie (inclusiv reţelele de aprovizionare cu energie), şi cu privire la decizii specific administrative ce ţin de bunuri care pot fi puse la îndoială în astfel de cazuri.

Paragraful 51: Ministrul poate interveni în baza articolelor 3 şi 4 ale Decretelor Regale din 10 şi 16 iunie 1994 numai cînd există un pericol care ar putea compromite obiectivele politicii energetice. Mai mult, Guvernul Belgiei a stabilit expres în observaţiile sale scrise şi în cadrul audierilor (fără a fi contrazis de Comisie), că orice intervenţie trebuie să fie susţinută de o declaraţie oficială privind motivele corespunzătoare. Poate fi supusă unei verificări eficiente de către Curte.

Paragraful 52: În baza criteriilor obiective care sînt supuse unei verificări judiciare, schema oferă, deci, posibilitatea de a garanta dispoziţia efectivă a liniilor şi conductelor care asigură infrastructura de bază pentru transportul produselor energetice, precum şi alte infrastructuri de transport şi păstrare a gazului, inclusiv descărcarea şi echipamentul transfrontalier. Astfel, acest mecanism permite statului membru în discuţie să intervină în anumite cazuri pentru a asigura conformitatea obligaţiilor de serviciu public puse în sarcina SNTC şi Distrigaz şi, în acelaşi, timp asigurîndu-se îndeplinirea condiţiilor de certitudine legală.

Curtea a stabilit că măsurile suficient de bine calibrate şi bazate pe criterii obiective pot constitui o anumită justificare pentru limitarea acţiunii articolului 56 al Tratatului.

Cazul C-98/01 Comisia vs. Marea Britanie:Cazul aduce în prim plan o prevedere a Marii Britanii care stabileşte acţiunea

preferenţială de 1 liră sterlină pe proprietatea British Airways în posesia Secretarului de Stat, care putea fi folosită pentru a interzice vînzarea aeroporturilor în discuţie (Heathrow, Gatwick etc.).

Curtea a stabilit:Paragraful 44: Regulile care limitează achiziţia de cote în modul în care o face

articolul 40 al Statutului Asociaţiei BAA, sau care restricţionează într-un anumit alt fel scopul participării efective în managementul companiei sau controlului acesteia (cazul sistemului de aprobare anterioară stabilit în articolul 10(2) al Statutului), constituie o restricţionare a liberei circulaţii a capitalului.

Paragraful 45: Nu poate fi acceptat mai ales argumentul Guvernului Marii Britanii conform căruia măsurile puse în discuţie nu restricţionează accesul pe piaţă în sensul formulei Keck şi Mithouard. Aceste măsuri nu sînt comparabile cu regulile privind anumite aranjamente de comercializare stabilite în acea decizie şi care nu cad sub incidenţa articolului 28 al Tratatului.

Paragraful 46: În conformitate cu decizia respectivă, aplicarea faţă de produsele din alte state membre a prevederilor naţionale care restricţionează sau interzic în

294 drept comunitar

Statul Membru de import anumite aranjamente de comercializare în esenţă nu pot limita comerţul între statele membre deoarece:

În primul rînd, aceste prevederi se aplică tuturor comercianţilor care operează pe teritoriul ţării.

În al doilea rînd, ele afectează în acelaşi fel, de jure şi de facto comercializarea produselor naţionale şi a celor importate din alte state membre. Aplicarea unor astfel de prevederi nu poate să limiteze accesul produselor importate pe piaţa statului membru de import sau să limiteze acest acces mai mult decît o face pentru produsele naţionale (Alpine Investments, paragraful 37).

Paragraful 47: În acest sens, deşi restricţiile respective cu privire la investiţii se aplică fără discriminare, atît pentru rezidenţi cît şi pentru nerezidenţi, oricum trebuie stabilit că ele afectează poziţia persoanei care doreşte să achiziţioneze acţiuni; în concluzie, sînt restricţii care limitează investitorii din alte state membre şi, deci, accesul pe piaţă (vezi decizia de azi în Cazul C-463/00 Comisia vs. Spania [2003] ECR I-4579, paragraful 61).

Paragraful 48: Argumentul Guvernului Marii Britanii prin care ce se pune în discuţie aici reprezintă doar aplicarea mecanismelor de drept privat ale companiilor, nu poate fi acceptat. Limitările în domeniu nu apar ca urmare a aplicării normale a dreptului companiilor. Statutul Asociaţiei BAA trebuie să fie aprobat de Secretarul de Stat, în baza Actului despre Aeroporturi din 1986. Ceea ce s-a şi întîmplat. În aceste circumstanţe, statul membru a acţionat conform capacităţii sale de autoritate publică.

Paragraful 49: În consecinţă, regulile supuse dezbaterii constituie o restricţie a circulaţiei capitalului în sensul articolului 56 al Tratatului. Odată ce Guvernul Marii Britanii a declarat expres că nu intenţionează să se bazeze pe posibilele cerinţe obligatorii ce ţin de interesul general, nu este necesar să se determine dacă aceste reguli pot fi justificate în baza lor.

SpeţăCompania Shareholders Investments Inc. este înregistrată ca avînd principalul

sediu de activitate în statul membru A. Este specializată în atragerea capitalului din partea persoanelor fizice, juridice, inclusiv instituţii financiare şi le investeşte în cadrul UE. Principalele forme de investiţii sînt achiziţii de acţiuni, cote şi bunuri în diverse companii din statele membre UE. Este considerat plan de extensiune a companiei, începerea activităţilor de achiziţii pe piaţa financiară a statului membru B cu precădere în companii care oferă perspectivă de dezvoltare şi, respectiv, profituri considerabile. În acest sens, compania vrea să achiziţioneze cote de participare în companii petroliere. Compania a solicitat consultaţie din partea unui oficiu de consultaţii juridice şi a primit următoarele răspunsuri:

În statul membru B există următoarele restricţii:a) Companiile de investiţii nu pot participa la achiziţia de cote de participare 1. în orice companii. Acest lucru este posibil doar în cazul persoanelor fizice şi juridice, cointeresate în achiziţia unor astfel de cote de participare.Companiile petroliere sînt societăţi pe acţiuni de tip închis care nu permit 2.

295Partea IIPartea I

intrarea unor noi deţinători de acţiuni decît în cazul cînd cineva dintre proprietari doreşte să-şi vîndă acţiunile. Dacă apare o persoană care doreşte să facă o astfel de achiziţie, dar nu se numără printre proprietarii acţiunilor societăţii, atunci achiziţia va fi aprobată de Ministerul Resurselor Naturale şi Ministerul Finanţelor. Scopul prevederii este controlul livrărilor minime de petrol peste hotarele statului membru şi asigurarea unor astfel de transferuri minime la bugetul de stat, de pe urma vînzărilor de petrol. În privinţa securităţii petroliere naţionale, legea statului membru B nu face nici o precizare. Ministerul Resurselor Naturale trebuie să verifice dacă persoana care achiziţionează cote în societăţile respective pe acţiuni nu este legată direct sau indirect cu companii din lume care au o reputaţie negativă la capitolul exploatării resurselor naturale şi afectarea mediului. Analizaţi situaţia companiei Shareholders Investments Inc. şi determinaţi posibilitatea practică de protejare a drepturilor sale, ce reies din Dreptul Comunitar.

5.cedo si dr.comunitar (1)

Documents