Universitatea Aurel Vlaicu Arad

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Teologie Didactică

Anacolutul

Student.

Zbircea Teodor Gheorghe

ARAD 2011

Anacolutul

Anacolutul este un fenomen sintactic de discontinuitate în construcţia propoziţiei sau frazei, o deviere de la normele sintaxei literare, [discontinuitate] specifică limbii populare şi familiare, mai ales variantei orale. Anacolutul reprezintă o „fractură” la nivelul organizării şi al coerenţei unui enunţ, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la distanţă, şi modificarea construcţiei sintactice după alt tipar structural. Anacolutul implică, în general, izolarea fonetică şi sintactică a unei părţi a enunţului, cu unele consecinţe pragmatice şi stilistice legate de tematizarea/ focalizarea componentului izolat.”

În general, anacolutul este considerat o greşeală gramaticală şi de stil, dar poate fi folosit intenţionat în limba literară pentru a obţine anumite efecte. De exemplu, deoarece anacolutul este specific limbii vorbite şi gîndirii interioare, apariţia lui în scrierile literare sugerează aceste registre retorice. Pe de altă parte, anacolutele mai sînt folosite în literatură pentru efectul comic pe care îl au şi pentru a sugera lipsa de cultură a unor personaje; autorul român I. L. Caragiale a întrebuinţat adesea anacolutul în scrierile sale în acest scop.

Există două tipuri de anacolut;

Anacolut simplu – vizează cazul, numărul, persoana;

Anacolut multiplu – constînd în combinarea unor construcţii diferite, combinare lipsită de orice coerenţă.

Exemple

a) Anacolut simplu:

„Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palatele şi socrii.” (I. Creangă, Povestea porcului)

„Fetele împăratului, întâmplându-se de faţă când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul.” (I. Creangă, Harap-Alb)

b) Anacolut multiplu:

„Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’ atunci cu birja de la Marinescu Bragadiru din Piaţă, încă chiar domn’ zicea să-l iau în birje.” (I. L. Caragiale, Justiţie)

„Considerând că domnişoara Lucreţia Ionescu pretinde că este în dreptul său deoarece în virtutea contractului cu timbru în regulă, când se ştia că are domiciliu, neaşteptându-se nicidecum, căci nu a avut nici cea mai mică somaţiune iar biletul de închiriat a fost pus ilegal şi de aceea nu i-a dat nicio importanţă.” (I. L. Caragiale, Proces verbal)

„Cei ce nu închid geamurile de la ghenă şi se sparg din cauza curentului, vor plăti toţi studenţii ce locuiesc pe acel etaj.” (Academia Caţavencu, 18 mai 2004)

„Cartea era la Vasile, care mă costase 50.000 de lei, şi nici nu era acasă, că avea copertă de carton şi stă tocmai în Giuleşti şi nici maică-sa.”

„– N-am avut tăria să stau de vorbă cu tine, recunoscu

Corina, cu o voce slabă, gâtuită. Doar o clipă dacă te-aş fi

auzit, n-aş mai... aşa cum am ales…, adăugă în încercarea ei

de a se justifica, tuşind ca să-şi dreagă vocea.” (Mirela-Ioana

Borchin, Punctul interior)

„Cine face, facă-i-se.”

Ea, când a văzut-o aşa palidă şi slăbită, cu cearcăne de-a

dreptul negre, nu i-a mai venit să o certe.

„ – Ce-mi pasă mie de visele tale, eu, care nu visez

niciodată şi dacă aş visa, ce?” (N. Breban, Îngerul de

gips)

„... un gest pe care nu pot să-l sufăr, pe

care, dacă l-ai vedea la mine, aproapele tău,

te-ar umple de silă...” (N. Breban, Îngerul de

gips) [în loc de care – subiect în relaţie cu

predicatul ar umple]

„Începea să plângă în faţa unei femei, lui

care, ani, decenii la rând, îi fusese ruşine să

plângă în singurătate?!” (N. Breban, Îngerul de gips)

[subiect... el care... se ruşina...]

În sintaxa orală, întreruperile şi schimbările de natură

morfosintactică sunt involuntare. Anacolutul este condiţionat

„în plan afectiv şi emotiv de circumstanţele actului de

comunicare, de lipsa planificării prealabile a structurii

enunţului, de starea şi atitudinea locutorului (goluri de

memorie, oboseală, nesiguranţă), precum şi de intervenţiile

colocutorului/ colocutorilor, având ca urmare pierderea

controlului vorbitorului asupra ansamblului organizării

sintactice a enunţului.

„Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei

unor factori extralingvistici (starea afectivă a subiectului

vorbitor etc.) sau lingvistici (dislocarea sintactică etc.), relaţia

dintre un subiect iniţial şi verbul predicat se întrerupe,

generând un anacolut. [...] iar ceea ce a fost într-un prim

moment subiect rămâne în afara nucleului predicaţional,

rămâne un subiect suspendat.

„Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii.” (M. Eminescu)

„Necunoscuta care se vindea

Nu numai mie, ci şi altora –

Deşi-o iubeam, am renunţat la ea

Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...” (I. Minulescu)

„Oare nu cumva acolo, în orizontul în care ar fi putut da

cu piatra, conştiinţa sa l-ar fi putut salva? Conştiinţa sa cu care

se încrucişa întotdeauna în faţa berăriei, cu zâmbetul Lui

lipicios, de parcă el, Minda, ar fi avut şaisprezece ani, pulpele

goale şi cozile împletite pe spate, să-i zâmbească cineva, astfel,

de parcă ar fi fost...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„... o soră a tatălui meu, o femeie cumsecade, care-mi

aducea jucării şi hăinuţe de Paşti şi la Crăciun, o suspectam că-

şi pune picior peste picior numai ca să i se vadă dunga de la

ciorap, la vârsta aia mi se părea că e foarte şic să ţi se vadă

dunga de la ciorap, ha, ha!” (N. Breban, Îngerul de gips)

În sintaxa limbii scrise, anacolutul este, în general,

„rezultatul elaborării enunţului, ca organizare sintactică

complexă, fiind uneori intenţionată, în vederea reproducerii

cât mai fidele a vorbirii populare, sau a obţinerii unor efecte

stilistice.

„Fenomenul de anacolut se poate manifesta de mai multe

ori în cuprinsul aceluiaşi enunţ, dezorganizând întreaga

structură a enunţului:

„Omul, după ce văzuse scestea toate, nu-i mai păsa, încât

vecinul său tot nu-i venea să creadă.” (M. Preda, Moromeţii)

„Măcar familia lui Joloncovschi, ai lui Vlad, i-au

strămutat doar, le-a luat tot ce aveau şi i-a dus nu ştiu unde, în

Bărăgan, unde erau strămutaţi o grămadă de chiaburi din

Banat, elemente ostile colectivizării...” (N. Breban,

Îngerul de gips)

Alteori, construcţia frazei este alterată la

nivelurile joncţiunii şi compatibilizării

modurilor verbale utilizate în propoziţiile

deviante:

„Era regretul adânc că nu mă voi mai urca

niciodată la catedră şi să văd aţintiţi asupra

mea ochii studenţilor încărcaţi de o superbă

curiozitate şi simpatie pentru mine?” (M.

Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Neîncrederea ascunsă, care se insinuase

în sufletul meu, că sentimentele ei pentru mine

se pot retrage brusc după o acumulare absurdă

de aversiune, şi ura să reapară cu violenţă?”

(M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Există anacoluturi care fac fraza complet de neînţeles,

ca în exemplele:

Deşi avem în faţă două cărţi cărora, fără a li se nega

meritele, sunt susceptibile de observaţii critice, recenzenţii au

preferat laudele nemăsurate. (Luceafărul, 103/ 1962)

Reclamantul acela care a făcut reclamaţia, un porc al meu,

ca o ură personală pentru tat-so care tocmai se certase, l-a găsit

cu o altă turmă de porci a altora şi l-a luat numai pe el din toţi şi

pe ceilalţi i-a lăsat în stogul de grâu. (Radu Dimiu, Limbajul

juridic)”

Bibliografie;

GLR3, vol. II

D. Irimia, 1977

GLR2, vol. II