Cuprins

Capitolul 1 Structura cheltuielilor publice şi indicatori specifici analizei cheltuielilor publice.....................................................................................................................................................5

1.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice....................................................................5

1.2 Formele principale ale cheltuielilor publice......................................................................9

1.3 Indicatori ai nivelului,structurii şi dinamicii cheltuielilor publice..................................13

1.3.1 Indicatori ai nivelului cheltuielilor publice...............................................................13

1.3.2Indicatori de structură a cheltuielilor publice............................................................15

1.3.3 Indicatori ai dinamicii cheltuielilor publice..............................................................16

Capitolul 2 Mutaţii în dinamica şi structura cheltuielilor publice – comparaţii internaţionale...........................................................................................................................20

2.1 Analiza structurii cheltuielilor publice............................................................................20

2.2 Mutaţii în dinamica şi structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale.................23

2.2.1Cheltuielile publice pentru învăţământ......................................................................24

2.2.2Cheltuielile publice pentru cultură şi artă..................................................................27

2.2.3 Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătăţii..........................................................29

2.2.4Cheltuielile publice pentru securitate socială............................................................33

2.3 Mutaţii în dinamica cheltuielilor pentru acţiuni economice...........................................34

2.4 Mutaţii în dinamica şi structura altor cheltuieli publice..................................................37

2.4.1 Mutaţii în dinamica cheltuielile publice pentru servicii publice generale................37

2.4.2Cheltuieli publice pentru ordine publică , siguranţa naţională şi apărare..................39

Capitolul 3 Mutaţii în dinamica şi structura cheltuielilor din bugetul de stat în România.....................................................................................................................................................42

3.1Structura cheltuielilor publice din bugetul de stat............................................................42

3.2Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale........45

3.2.1. Cheltuielile pentru învăţământ.................................................................................45

3.2.2. Cheltuielile pentru cultură şi artă.............................................................................48

3.2.3. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii......................................................................50

3.3.Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor publice pentru acţiuni economice...............52

3.4 Analiza dinamicii şi structurii altor categorii de cheltuieli publice................................55

3.4.1.Cheltuielile pentru servicii publice generale,ordine publică şi siguranţa naţională. 55

1

3.4.2.Cheltuielile pentru apărare naţională........................................................................57

Concluzii şi propuneri............................................................................................................59

Bibliografie..............................................................................................................................63

2

Lista figurilorFigura 1.1 Clasificaţia economică O.N.U ......................................................................................13

Figura 2.1 Structura economică a cheltuielilor publice (%din total).............................................22

Lista tabelelor

Tabelul 2.1 Structura funcţională a cheltuielilor publice ...............................................................20

Tabelul 2.2 Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în totalul cheltuielilor publice.......25

Tabelul 2.3 Ponderea cheltuielilor publice pentru cultură şi artă în totalul cheltuielilor publice...28

Tabelul 2.4 Ponderea cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii în totalul cheltuielilor

publice...........................................................................................................................................30

Tabelul 2.5 Ponderea cheltuielilor publice pentru securitate socială în totalul cheltuielilor

publice...........................................................................................................................................33

Tabelul 2.6 Ponderea cheltuielilor publice pentru acţiuni economice în totalul cheltuielilor publice............................................................................................................................................36

Tabelul 2.7 Ponderea cheltuielilor publice pentru servicii publice generale în totalul cheltuielilor publice............................................................................................................................................38

Tabelul 2.8 Ponderea cheltuielilor publice pentru ordine publică şi siguranţa naţională în totalul cheltuielilor publice........................................................................................................................39

Tabelul 2.9 Ponderea cheltuielilor publice pentru apărare în totalul cheltuielilor publice.............40

Tabelul 3.1 Principalele titluri de cheltuieli prevăzute în clasificaţia economică a bugetului de stat pe 2010...........................................................................................................................................42

Tabelul 3.2 Principalele capitole de cheltuieli publice prevăzute în clasificaţia funcţională a bugetului de stat pe 2010................................................................................................................43

Tabel 3.3 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru învățământ în România......................46

Tabelul 3.4 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru cultură şi artă în România...............49

Tabelul 3.5 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru sănătate în România........................51

Tabelul 3.6 Indicatorii cheltuielilor publice pentru acţiuni economice în totalul România...........53

Tabelul 3.7 Indicatorii cheltuielilor publice pentru servicii publice generale, ordine publică şi siguranţa naţională în România......................................................................................................56

Tabelul 3.8 Indicatorii cheltuielilor publice pentru apărare în totalul România.............................57

3

Capitolul 1 Structura cheltuielilor publice şi indicatori specifici

analizei cheltuielilor publice

1.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice

Nevoile oamenilor nu se limitează la nevoile lor individuale, care pot fi satisfăcute pe

seama bunurilor private, procurate prin mecanismul pieţei. Pe lângă acestea oamenii mai au

multiple alte nevoi sociale.

Astfel ei au nevoie să fie apăraţi împotriva eventualelor agresiuni militare externe, ca şi a

atacurilor săvârşite de persoane sau organizaţii teroriste; să fie protejaţi împotriva indivizilor care,

nesocotind legea şi regulile de convieţuire în societate, le pun în pericol viaţa, integritatea

corporală sau averea; să fie ajutaţi împotriva acţiunii dezlănţuite de forţele oarbe ale naturii

(inundaţii, incendii, furtuni, seisme); să fie asistaţi atunci când se află într-o situaţie critică

(orfani, bătrâni, persoane cu handicap, boli cronice, etc.) căreia nu-i pot face faţă fără sprijinul

comunităţii.

Asemenea nevoi au un caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcute pe seama unor

activităţi organizate de autorităţile publice. Spre deosebire de bunurile private, care pot fi

procurate prin intermediul pieţei, bunurile publice pot fi asigurate numai cu ajutorul autorităţilor

publice, care sunt chemate să recepţioneze semnalele cetăţenilor, să sesizeze nevoile justificate

ale acestora şi să se îngrijească de satisfacerea lor, oferindu-le serviciile de care aceştia au

nevoie.1

Administraţiile publice au, îndeosebi după criza din 1929, un rol de importantă crescând

în economie şi societate, fenomen ce poate fi observat evidenţiind, de regulă, volumul şi structura

cheltuielilor publice. Tendinţele creşterii volumului acestor cheltuieli şi ale transformării

structurii lor sunt incontestabile, oricare ar fi dificultăţile reconstituirii seriilor statistice pe termen

lung,fapt ce incită la căutarea factorilor explicativi.

Prezenţa statului în economie este puternic legată de magnitudinea intervenţiilor bugetare.

În epoca liberalismului economic (sec. XIX şi începutul sec.XX) principiul „laissez-faire”era

stăpân şi economiştii nu se preocupau de incidenţele economice ale bugetului. Mai mult, liberul

joc al forţelor economice impunea, pentru funcţionarea economiei, neutralitatea finanţelor

publice, statului interzicandu-i-se utilizarea cheltuielilor publice ca instrument de intervenţie în

1 Mihaela Gondor, Finante publice, Editura Universităţii „Petru Maior”Targu Mures, 2004, p.56

4

economie.

Marea criză economică din 1929 şi sechelele din al doilea război mondial au facilitat

avântul intervenţionismului economic. Atenţia a fost atrasă de faptul că orice cheltuială publică

are o incidenţă, directă sau indirectă, asupra funcţionării economiei. Progresul contabilităţii

naţionale şi al programării economice au contribuit la recunoaşterea faptului că”masele” bugetare

pot constituii un instrument de reglare a cererii globale, fiind o componentă esenţială a acesteia,

şi că bugetul de stat permite influenţarea economiei în sensul dorit de autorităţile publice.

Reinoirea liberalismului economic nu conduce la abandonarea instrumentului bugetar al

cheltuielii publice, deoarece se cunoaşte că numai prin simpla lor existenţă acestea exercită

influenţa asupra vieţii economice. Totuşi, se încearcă preconizarea unei noi utilizări a

instrumentelor bugetare, în sensul unei limitări sau unei restricţionări a rolului finanţelor publice

şi a unei susţineri a eficacităţii presupuse a economiei de piaţă. 2

Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public,care

poate fi privit ca reflectând tranzacţii bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică etc.

Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privinţa ocazionării de cheltuieli care

sunt menite să acopere nevoi de interes general (educaţie,sănătate,apărare etc.).

Cheltuielile publice sunt acţiuni care stabilesc obligaţii ce vor avea drept rezultat plăţi

imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanţare veniturile publice şi în special veniturile

fiscale.

Cheltuielile publice sunt definite, în funcţie de aria lor de cuprindere, astfel:

-cheltuieli ale puterilor publice centrale şi locale prevăzute în bugetul de stat;

-plati efectuate din fondurile pentru securitate socială (ajutoare de şomaj, pensii, indemnizaţii,

etc.);

-cheltuieli publice totale (cele de mai sus, la care se adaugă cheltuielile întreprinderilor publice).3

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinaţii.

Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în

programele guvernamentale privind activitatea socială, economică, administrativă şi de altă

natură, desfăşurată pentru realizarea acestora se reflectă în cheltuielile publice.

Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii

2 Gheorghe Manolescu, Buget adordare economica si financiara, Ed.Economica 1997, p.893 Nicolae Hoanta, Economie si finante publice, Ed.Polirom, Iasi, 2000, p.131,132

5

considerate prioritare în fiecare perioadă. 4

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se

manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia

repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile publice se finalizează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe

diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea

diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,

întreţinerea armatei şi a întregii activităţii desfăşurate în domeniul militar, ordine publică internă,

securitatea socială, acţiuni economice etc..

Cheltuielile publice, din punct de vedere al tehnicii bugetare, sunt indicatori care se

aprobă prin lege sub forma creditelor bugetare, care exprimă limita maximă aprobată a nivelului

de finanţare a diferitelor nevoi colective. Creditele bugetare nu pot fi depăşite, dar existenţa lor

implică mecanisme de finanţare, prin alimentarea conturilor consumatorilor de resurse financiare

publice, la nivelul instituţiilor publice.

Utilizarea propriu-zisă a creditelor bugetare reprezintă un proces complex care antrenează

competenţa şi responsabilitatea conducătorilor instituţiei publice, în calitate de ordonator de

credite. Acest proces are la bază principii şi norme specifice, în general a bunurilor publice,

pentru care ordonatorii de credite, pe de o parte, sunt avertizaţi să pună în aplicare prevederile

bugetare, iar pe de altă parte, la sfârşitul fiecărui an, sunt descărcaţi de gestiune, pe baza unui

raport public al Curţii de Conturi.5

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul produs

de acestea pe destinaţiile lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs

intern brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele

specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern

brut, reprezentând participarea statului la finanţarea formării brute a capitalului atât în sfera

producţiei materiale, cât şi sfera nematerială.6

Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea

de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona.Altele influenţează direct mediul

economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului

4 Mihaela Gondor, op. cit ,p.565 Iulian Vacarel, Finante publice,Editia a VI-a, Ed.Didactica si Pedagogica-R.A., Bucuresti, 2007, p.1276 Maria-Andrada Georgesc, Administrarea finantelor publice si a bugetului, Ed.Pro Universitaria, Bucuresti, 2009, p.76

6

respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile publice

trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punct de vedere

al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.

Expresie a manifestării finanţelor publice, conţinutul cheltuielilor constă în procesele şi

relaţiile economice în formă bănească prin care are loc distribuirea şi utilizarea efectivă a

fondurilor financiare publice. În acest caz, este avut în vedere conţinutul cheltuielilor publice de

relaţii de redistribuire financiară a PIB sau chiar a avuţiei naţionale, respectiv de realocare a

resurselor, prin intermendiul autorităţilor publice, în favoarea diferitelor persoane fizice şi

juridice aflate în ipostaza de beneficiar de utilităţi sociale inclusiv de bani publici.

Astfel, ele se află la baza ofertei de utilităţi publice, sub formele bunurilor şi serviciilor

destinate consumului public şi, în principiu, trebuie să asigure, sub aspect financiar, funcţionarea

normală a instituţiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. În acelaşi

timp, conţinutul lor se află sub incidenţa programelor de guvernare ale grupurilor care deţin

puterea în stat, iar, în mod obişnuit, se concretizează prin finanţarea de acţiuni, considerate de

interes public, ce corespund obiectivelor urmărite de către autorităţile publice.7

Astfel, cheltuielile publice înglobează:

1.Cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor publice

centrale (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetul asigurărilor sociale de

stat, bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj, bugetele instituțiilor publice autonome şi altele).

La statele cu structură federală, se cuprind şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor

membre ale federaţiei.

2.Cheltuielile efectuate din fondurile constituite în bugetele administraţiilor publice locale, pe

trepte, ale acestora;

3.Cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;

4.Cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor

internaţionale şi distribuite, pe programe, statelor beneficiare.8

Cheltuielile publice totale consolidate dimensionează efortul financiar anual al statului

pentru finanţarea obiectivelor şi acţiunilor în cadrul politicii bugetare.

Trebuie făcută distincţie între noţiunea de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.

Cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice. Cheltuielile bugetare se

7 Gheorghe Filip, Finante Publice, Ed.Junimea, Iasi, 2004, p.1058Iulian Vacarel, op. cit ,p.128

7

referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetul asigurărilor

sociale de stat, din bugetele instituţiilor publice autonome, din bugetele fondurilor speciale, din

bugetele locale.

Cheltuielile publice includ pe lângă cheltuielile bugetare şi cheltuielile din venituri

proprii, cheltuieli finanţate din credite externe, cheltuieli finanţate din fonduri externe

nerambursabile, cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială.9

1.2 Formele principale ale cheltuielilor publice

Repartizarea cheltuielilor publice pe destinaţii şi beneficiari în vederea satisfacerii

nevoilor publice presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a acestora.

Structura cheltuielilor publice ilustrează modul în care sunt orientate resursele financiare

ale statului în diverse perioade, spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc.

Structura cheltuielilor poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de clasificare.10

Necesitatea cunoaşterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta

ilustrează modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre anumite obiective:

economice, sociale şi cele culturale cu caracter social, militare, politice, financiare etc.

Totodată, analiză în dinamică a cheltuielilor publice trebuie efectuată atât pe total,cât şi pe

componente, delimitate pe baza diferitelor criterii (ecomomice, funcţionale, administrative,

politice, financiare s.a.). Asemenea criterii se folosesc de către autoritatea finanţelor publice din

fiecare stat la elaborarea clasificaţiilor indicatorilor bugetari pe baza cărora se întocmesc şi se

execută bugetul.

În literatură şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se

folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: administrativă, economică, funcţională, financiară, în

funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale, gruparea folosită de organismele O.N.U. şi

clasificaţii mixte sau combinate.

a)Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează

cheltuielile publice: ministere (departamente,agenţii guvernamentale), instituţii publice

autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc.

Deşi gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare

se stabilesc pe benficiari, ea prezintă neajunsul că fiecare instituţie beneficiară se schimbă destul

de des ceea ce determină o imposibilitate a comparării în timp a volumului cheltuielilor publice.

9 Mihaela Gondor, op. cit. ,p.6310 Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.80

8

Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.

b)Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: primul conform căruia

cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (cu caracter de

investii) al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli cu bunuri şi servicii şi cheltuieli de

transfer (de redistribuire).

Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi bună funcţionare a instituţiilor publice,

finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de

persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor

angajamente speciale ale statului (împrumuturi). În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice

sunt cheltuieli curente. Acestea cuprind cheltuieli privind plata de bunuri şi servicii de către

instituţiile publice (inclusiv drepturile de personal), plata dobânzilor, subvenţiilor şi

transferurilor.11

Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de

folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,

aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea

patrimoniului public.12

Cheltuielile privind bunurile şi serviciile se deosebesc de cheltuielile de transfer, după

cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care, acestea se efectuează

de către stat. Astfel, cheltuielile privind plata bunurilor şi serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor

necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi

echipamente.

Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia

unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanțate, întreprinderi productive), unor

persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.) sau a unor bugete ale administraţiilor

locale.13

Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru

acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea

unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi

fără contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul

administraţiilor publice locale.

11 Iulian Vacarel, op. cit. ,p. 13112 Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.8113 Iulian Vacarel, op. cit., p. 131

9

În buget, transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi

de legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar transferurile

consolidabile sunt cele efectuate între diferitele niveluri ale bugetelor. Transferurile neconsolidate

sunt, prin esenţa lor, cheltuieli de transfer.

Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii şi cheltuieli

curente de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind bunurile şi serviciile plătite şi

cheltuieli de transfer permite definirea unei alte grupări:

1.cheltuieli privind bunuri,care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital

2.cheltuieli de transfer care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri în bani

(alocaţii,asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor productive sau instituţiilor pentru

activităţile autofinanțate în vederea acoperirii cheltuielilor care devansează veniturile obţinute pe

seama preţurilor sau tarifelor, şi transferuri de capital.14

c)Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor

legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata

dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele

reflectă obiectivele politicii bugetare a statului.

Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii

de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal de urmărit

la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către parlament. Instituţiile care funcţionează

în diferite domenii de activitate constituie consumatori de resurse bugetare, iar conducătorii lor

sunt desemnaţi ordonatori de credite bugetare.15

În România, cheltuielile din aceste domenii sunt stabilite avându-se în vedere politica

financiară a statului, numărul de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care

urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă

eficacitate, precum şi următoarele:

1)în domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ,

sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi sport;

2)susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentale;

3)în domeniul economic-realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes

14 Ibidem, p. 13215 Mihaela Gondor, op. cit., p.60

10

public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii;

4)asigurarea cerinţelor de apărare a ţării, ordinii publice şi siguranţa naţională;

5)finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege;

6)dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea

valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în

condiţiile legii.16

d)Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice, în funcţie de momentul în care se

efectuează şi de modul în care afectează resursele financiare publice, în: cheltuieli definitive;

cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.

Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât

cheltuielile curente, cât şi cheltuielile de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au

caracter definitiv, finalizându-se cu plăti la scadențe certe şi atestă lichidarea completă a angajării

statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci,

ca posturi distincte în bugetele publice.

Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăti cu scadenţe certe. Majoritatea

dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturi speciale ale

trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior consimţite).

Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria

publică.

Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuielile pe care statul se angajează să le

efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot

conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resurse special constituite sau de

către debitorii giranţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau

obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară

anuală. 17

e)Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U.. Aceasta are la bază două

criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.

Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii

publice generale; apărare; ordine internă şi securitate civilă; educaţie; sănătate; securitate socială;

locuinţe şi servicii comunale; recreere, cultură şi religie; acţiuni economice; alte acţiuni. În plus,

16 Iulian Vacarel,op. cit., p. 13217 Berea Aurel, Finante publice, Ed.Bren, Bucuresti, 2005, p.40

11

clasificaţia funcţională acoperă toate componentele cheltuielilor, unele având destinaţie diferită în

clasificaţia economică: împrumuturile acordate; transferurile, dobânzile, rezervele.

Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli care reprezintă

consum final: bunuri şi servicii; dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte

transferuri curente; formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale);

achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital.18

Figura 1.1 Clasificaţia economică O.N.U.

Conform acestei clasificaţii calculul cheltuielilor publice consolidate integrează şi relaţia

„împrumuturi minus rambursări”, care serveşte dimensionării efortului financiar public total şi a

deficitului la nivelul bugetului general consolidat, care reflectă nevoia de finanţare anuală a

acestuia.19

1.3 Indicatori ai nivelului, structurii şi dinamicii cheltuielilor publice

Analiza politicii financiare a fiecărui stat, într-un anumit orizont de timp, se realizează cu

ajutorul indicatorilor financiari privind cheltuielile publice. Aceşti indicatori se grupează în

următoarele categorii: indicatori privind nivelul cheltuielilor public; privind structura şi dinamica

cheltuielilor publice.20

18 Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.8519 ? Iulian Vacarel, op. cit.,p. 13420 Lefter Chirica, Finante publice,contabilitate bugetara si de trezorerie,vol I,Ed.Economica 2002, pag.48

12

Total cheltuieli publice -cheltuieli care reprezinta consum definitiv de venit national: salarii, bunuri si servicii;-subventii si transferuri;-dobanzi aferente datoriei publice;-formarea bruta de capital(investitii brute, stocuri materiale, achizitii de terenuri si active necorporale)

Total cheltuieli publice -transferuri de capital;si imprumuturi minus -investitii financiare;rambursari -imprumuturi acordate/garantate;

-rambursari de credite, dobanzi si comisioane aferente;

Imprumuturi minus -intrari de credite externe (se adauga);rambursari -rate anuale de rambursat (se scad);

1.3.1 Indicatori ai nivelului cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât

static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţia pe o perioadă de timp), pe baza următorilor

indicatori:

-volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală;

-ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

-volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.

O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a

fiecărui stat în diferite perioade de timp.21

Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune

cunoaşterea, mai întâi, a volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale

de stat din fondurile publice de resurse financiare.

Acest indicator reflectă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţuri

curente ale anului considerat, în monedă naţională) şi îl notăm . Deoarece preţurile curente

sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar real, cheltuielile publice se

recalculează în preţuri constante,care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie reală, pe

care îl notăm cu .22

Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul

indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat,

0 sau 1, faţă de anul de bază, pentru preţurile constante, notat cst.

Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:

În care:

=indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst;

=indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst;

Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

21 Mihaela Gondor ,op. cit., p.6322 Iulian Vacarel, op. cit., p. 139

13

în care:

=cheltuieli publice reale ale anului 0;

=cheltuieli publice reale ale anului 1.

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este util pentru a reflecta

volumul acestora, în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan internaţional.

El nu are puterea de comparaţie internaţională.23

Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice şi a

dinamicii acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor publice în

produsul intern brut. Acesta exprimă partea din PIB realizată într-un an care se alocă pentru

acoperirea nevoilor colective ale societăţii.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

în care:

=ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

=cheltuielile publice în expresie nominală(în preţuri curente);

=produsul intern brut în expresie nominală (în preţuri curente).

Cheltuielile publice medii pe locuitor indică suma ce revine fiecărui locuitor în urma

redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, conform politicii financiare promovate de stat.

Se determină atât în monedă naţională, cât şi într-o valută care asigure comparabilitatea

internaţională a datelor(de regulă, dolarul SUA).

, în $/N=$/loc

în care:

= cheltuieli publice medii pe locuitor;

, în $ = cheltuieli publice,exprimate în preţuri curente ale anului,recalculate în $,pe

23 Berea Aurel, op.cit., p.44

14

baza cursului de schimb (monoda naţională ce revine la un dolar S.U.A.);

N=numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul. 24

1.3.2Indicatori de structură a cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi efectuată din punct de vedere al

structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare (specific fiecărei ţări

şi cu valabilitate generală în cadrul organismelor internaţionale). Cele mai importante grupări

sunt, aşa cum s-a subliniat anterior, clasificaţia economică şi cea funcţională.

În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de

cheltuieli publice în totalul acestora,pe baza relaţiei:

=ponderea categoriei de cheltuieli publice i,în totalul cheltuielilor publice;

=cheltuielile publice ale grupării i;

=cheltuieli publice totale;

i=1...n grupări de cheltuieli.

Cu ajutorul ponderilor gsCpi , se poate stabili în ce proporţie au fost orientate resursele

financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice etc.

Determinarea structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în

dinamică a modificării opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor. Totodată, pe seama

structurii cheltuielilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Structura cheltuielilor publice se calculează pentru fiecare an în parte.25

1.3.3 Indicatori ai dinamicii cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi

structura acestora în decursul unui interval de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

a)modificarea nominală şi modificarea reală a cheltuielilor publice;

b)modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;

c)modificarea structurii cheltuielilor publice;

d)elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.

24 Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.9325 Ion Mihailescu, Finante publice, Ed.Independenta Economica, 2010, Pitesti, p.48

15

a)Modificarea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice

Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor, este necesar să se facă distincţia între

modificarea nominală şi cea reală a acestora.

Modificarea nominală rezultă din comparaţia cheltuielilor publice exprimate în preţuri

curente, iar modificarea reală rezultă din comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri constante.26

Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea în mărimi absolute,conform relaţiilor:

în care:

= modificarea nominală absolută a cheltuielilor publice,în perioada 1 faţă de 0;

, =cheltuielile publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază

(0),exprimate în preţuri curente;

= modificarea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de 0;

, = cheltuielile publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază

(0),exprimate în preţuri constante.

Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o

imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la

creşterea nominală a cheltuielilor, o criză economică o criză monetară care să determine scăderea

preţurilor şi respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor.

Fenomenul se amplifică în condiţiile agravării procesului inflaţionist în perioada crizei

economice mondiale. Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este

necesară exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante.27

De asemenea, analiza modificării absolute a cheltuielilor publice trebuie completata cu

analiza modificării relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii cheltuielilor publice,

calculat astfel:

-pentru cheltuieli nominale:

26 Georgeta Dragomir, Finante publice, Ed.Fundatiei Academice Danubius Galati, 2005, p.7227 Iulian Vacarel, op. cit., p. 146

16

-pentru cheltuieli reale:

în care:

=indicele modificării nominale a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de 0;

=indicele modificării reale a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de 0.

Modificarea nominală relativă se calculează astfel:

sau

Modificare reală relativă se calculează astfel:

sau

în care:

=modificarea nominală în mărimi relative, în perioada 1 faţă de 0;

= modificarea reală în mărimi relative, în perioada 1 faţă de 0.

Transformarea indicatorilor supuşi analizei în mărimi deflatoare, cu ajutorul indicelui

creşterii preţurilor, este necesară pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie

reală şi identificarea factorilor care au influenţat un anumit sens al acesteia.

b)Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor

Se exprimă în monedă naţională sau în valută şi reflectă modificarea nivelului mediu al

cheltuielilor publice pe locuitor într-un orizont de timp supus analizei şi se determină ca diferenţa

între cheltuielile publice pe locuitor din anul curent şi nivelul cheltuielilor publice pe locuitor din

anul de bază.

Calculul se efectuează cu ajutorul formulei:

17

în care:

=modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe locuitor, în

perioada 1 faţă de 0.28

c)Modificarea structurii cheltuielilor publice exprimă modificarea alocării cheltuielilor

publice în funcţie de importanţa socială.

Se calculează ca diferenţă între ponderea cheltuielilor publice în totalul cheltuielilor

publice din anul 1 faţă de anul 0.

Calculul se efectuează astfel:

în care:

=modificarea ponderii cheltuielilor publice ale categoriei i în totalul cheltuielilor

publice,în perioada 1 faţă de 0.29

d)Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut exprimă modificarea

procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu 1% a PIB.

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.

El se calculează astfel:

în care:

, =cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada analizată;

, =produsul intern şi modificarea acestuia în perioada analizată;

=elasticitatea cheltuielilor publice,în perioada analizată,1 faţă de 0;

Când >1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB, pentru

finanţarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB.

Când <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în

PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

28 ? Lefter Chirică, op.cit., p.5229 ?Dan Moraru, Finante publice si evaziune fiscala, Ed.Economica, 2008 , p.353

18

Când =1, cheltuielile publice se modifică în aceeaşi proporţie cu modificarea PIB,

elasticitatea este unitară.30

Capitolul 2 Mutaţii în dinamica şi structura cheltuielilor publice

– comparaţii internaţionale

2.1 Analiza structurii cheltuielilor publice

Structura cheltuielilor publice este analizată în funcţie de criteriile de clasificare a cheltuielilor

publice şi reflectă ponderea diferitelor categorii de cheltuieli, în totalul cheltuielilor publice.

Structura cheltuielilor publice reflectă modul în care sunt cheltuite resursele publice pe

diferite categorii de cheltuieli într-un an bugetar.31

Structura cheltuielilor publice exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie

de importanţa nevoilor sociale, stabilindu-se astfel în ce proporţii au fost orientate resursele

financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice, etc.

Determinarea structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a

modificării opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor. Totodată, pe seama structurii

cheltuielilor se pot efectua comparaţii între state cu nivele diferite de dezvoltare.32

Structura cheltuielilor publice poate fi funcţională şi economică.

Structura funcţională a cheltuielilor publice este prezentată în tabelul 2.1 pentru un număr

de 19 de ţări,în anul 2007.

Tabelul 2.1 Structura funcţională a cheltuielilor publice in anul 2007 (% din bugetul general

consolidat)

Ţara Acţiuni social-

culturale

Acţiuni

economice

Servicii publice generale

şi ordine publică

Apărare

Australia 61.86 16.39 16.45 4.85

30 Lefter Chirică, op. cit., p.5431 ? Iulian Vacarel, op.cit., p.14232 Maria-Andrada Georgescu, op.cit., p.94

19

Belarus 49.8 28.81 17.71 2.5

Bulgaria 56.92 16.34 20.67 6.01

Canada 66.75 12.94 17.47 2.86

Danemarca 55.81 8.81 14.52 3.08

Egipt 55.35 10.02 28.99 7.48

Elveţia 74.29 14.79 18.79 2.89

Franţa 70.27 10.64 15.69 3.39

Germania 70.21 10.26 17.12 2.4

Israel 55.81 8.81 18.31 17.07

Italia 62.77 14.22 19.87 3.14

Japonia 64.7 15.91 16.8 2.59

Kuwait 40.76 21.15 15.1 8.95

Lituania 64.79 15.6 14.4 5.21

Moldova 63.32 17.32 18.12 1.23

Olanda 62.56 14.35 20.06 3.01

Polonia 65.55 13.25 17.3 3.89

Rep.Cehia 57.26 23.23 17.16 3.26

România 53.29 24.3 19.68 3.56

S.U.A 57.45 11.83 19.18 11.54

Slovacia 60.97 17.28 19.65 3.97

Slovenia 68.03 13.32 15.56 3.09

Spania 63.67 17.37 16.33 2.64

Ucraina 67.85 16.2 12.91 3.04

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 2008

Din tabelul 2.1 se poate observa că ponderea cea mai ridicată o deţin cheltuielile pentru

acţiuni social-culturale(între 74.24%-40.76%), urmată de cele cu serviciile publice generale şi

ordine publică(între 28.99%-12.91%) şi de cheltuielile publice pentru activităţi economice (între

28.81%-8.81%). Ponderea cea mai mică din cheltuielile publice revine cheltuielilor pentru

apărare (între 1.23%-17.07%). Din cadrul cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale ponderea

cea reprezentativă o înregistrează cheltuielile cu protecţia socială.

În ţările dezvoltate locul principal îl ocupă cheltuielile pentru securitate socială şi

20

bunăstare, pentru educaţie, iar în ţările în curs de dezvoltare, cheltuielile pentru servicii publice

generale şi ordine publică. Totuşi, această nu este o regulă, acest fapt depinzând şi de situaţia

politică, economică şi socială ce caracterizează statele respective

Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt influenţate şi de

modelul social-economic promovat prin politica guvernelor aflate la putere. Sub acest aspect, se

conturează tendinţa că guvernele cu orientare social-democratică (mai pronunţat de stânga) să

promoveze politici şi modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin

redistribuirea PIB) şi finanţarea mai intensă a unor acţiuni de interes public, ceea ce duce la

proporţii mai ridicate ale cheltuielilor publice.

Spre deosebire, guvernele cu orientare politică liberală sau conservatoare (de dreapta)

optează, ca tendinţă, pentru limitarea proporţiilor redistribuirii PIB, punând accentul pe

satisfacerea necesităţilor sociale în variantă privată, şi înregistrând un nivel mai redus al

cheltuielilor publice finanţate de stat.

Pe de altă parte, diferenţele existente, privind nivelurile de dezvoltare economico-sociale

dintre cele două mari grupuri de tari, au impus limite diferite de implicare a statului în efectuarea

de cheltuieli publice.Din acest punct de vedere, este admis că şi posibilităţile de redistribuire a

PIB sunt mai reduse pentru ţările sărace, comparativ cu cele de care dispun ţările bogate, având în

vedere dimensiunile diferite ale părţilor din produsul naţional ce rămân pentru satisfacerea

nevoilor de consum personal.33

În figură 2.1 este prezentată structura economică a cheltuielilor publice într-un număr de

19 ţări în anul 2007.

Figura 2.1 Structura economică a cheltuielilor publice (%din total)

33 Filip Gheorghe, op.cit., p.109

21

0%

20

%4

0%

60

%8

0%

10

0%

Au

stralia

Belg

ia

Can

ada

Dan

emarca

Fin

land

a

Fran

ta

Germ

ania

Grecia

Japo

nia

Lu

xemb

urg

Olan

da

Po

lon

ia

Reg

atul U

nit

Ro

man

ia

Ru

sia

S.U

.A.

Sp

ania

Su

edia

Un

garia

Salarii Materiale Capital Dobanzi Subventii Granturi Beneficii sociale Alte cheltuieli

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 2008

În tabelul 2.2 este prezentată structura economică a cheltuielilor publice ale bugetelor

generale consolidate într-un număr de 19 ţări selectate în anul 2007.

Din acest tabel rezultă că în toate cele 19 ţări cele mai mari sunt cheltuielile curente care

cuprind salariile, materialele, dobânzile, subvenţiile şi beneficiile sociale.

În cadrul cheltuielilor curente ponderea cea mai mare o deţine cheltuielile cu beneficiile

sociale. Acestea sunt urmate de cheltuielile cu salariile şi materiale care deţin ponderi apreciabile.

Cheltuielile de capital deţin o pondere de cel mult 6%, cu excepţia Japoniei şi Ungariei

unde acestea ajung până la 6.76%, respectiv 6.22%.

În structura economică, în toate cele 19 ţări, ponderea cea mai scăzută o deţine cheltuielile

cu granturile(valoarea cea mai ridicată fiind în Rusia de 13.17%).

2.2 Mutaţii în dinamica şi structura cheltuielilor pentru acţiuni social-

culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii

sociale a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul

22

îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ.

Prin conţinut aceste cheltuieli vizează acţiuni de interes general întreprinse în scopul de a

asigura populaţiei servicii publice, fie gratuit, fie cu plata redusă faţă de costurile acestora,

inclusiv prin acordarea unor sume de bani.

Prin prisma impactului lor asupra produsului naţional, aceste cheltuieli apar drept

consumatoare definitive de resurse, determinând diminuarea PIB şi a avuţiei naţionale. Este însă

recunoscut impactul lor pozitiv asupra PIB, prin contribuţia adusă la crearea unor premise

favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea acţiunilor de acest fel antrenează creşterea

capacităţii creatoare şi a potenţialului productiv al naţiunii.

Cheltuielile social-culturale, în general, cuprind: cheltuieli pentru învăţământ, cheltuieli

pentru sănătate, cheltuieli pentru cultură, acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;

cheltuieli pentru securitatea socială ce includ cheltuieli cu alocaţii, pensii, ajutoare şi

indemnizaţii; alte cheltuieli social-culturale, asigurările sociale de stat, pensia suplimentară,

ajutoare de şomaj.34

Dimensiunea cheltuielilor alocate acţiunilor social-culturale este în funcţie de gradul de

dezvoltare economică a ţării precum şi de factorul demografic care poate determina creşterea

costului serviciilor sociale sau a sumelor alocate pentru anumite categorii de populaţie.35

Modificările intervenite în structura de vârsta a populaţiei în ţările dezvoltate sau creşterea

demografică din alte ţări au determinat, pe lângă extinderea serviciilor sociale şi deci şi a

resurselor ce le reclamă, şi iniţierea unor noi programe sociale (de exemplu: de sprijinire a

familiilor cu mulţi copii, de combatere a sărăciei, de ajutorare a emigranţilor etc.) sau de

extindere a programelor existente asupra unor segmente tot mai mari ale populaţiei (de exemplu:

asigurările sociale).De asemenea, creşterea costului serviciilor sociale sau a nivelului ajutoarelor

familiale, a alocaţiilor, precum şi modul foarte uşor de a le obţine, au condus la creşterea

volumului acestor categorii de cheltuieli publice.

În ţările dezvoltate, odată cu creșterea PIB şi a costului serviciilor sociale, în condiţiile

unei evoluţii lente a factorului demografic, se înregistrează o creştere a cheltuielilor social-

culturale ce revin în medie pe locuitor; în ţările mai puţin dezvoltate, în care PIB cunoaşte o

creştere moderată, dar se înregistrează un spor natural al populaţiei relativ ridicat, nivelul

cheltuielilor social-culturale pe locuitor este mai mic sau chiar descreşte.

34 Constantin Posea,Finante publice,Ed.Fundatiei Romania de Maine,Bucuresti,2007,p.5335 Emilia Cornelia Stoica,Finante publice,Ed.Cartea Universitara,Bucuresti 2004,p.48

23

Tendinţa de creştere pe plan mondial a cheltuielilor social-culturale este diferită în funcţie

de abundenta sau penuria de resurse publice a fiecărei ţări, de tranziţie, de programul social al

partidelor aflate la putere, precum şi de modul de organizare a sistemului de asistenţă socială a

ţării respective.

Structura cheltuielilor social-culturale diferă de la o ţară la alta, asftel că în ţările

industrializate ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile referitoare la securitate socială, în timp

ce în cele în curs de dezvoltare, ca şi în cele în tranziţie, sumele publice alocate învăţământului

trebuie să fie cele mai ridicate, ca pondere în totalul cheltuielilor social-culturale. 36

2.2.1Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile pentru învăţământ reprezintă o componentă definitorie a cheltuielilor cu

caracter social-cultural.

Politica în domeniul învăţământului este una dintre cele mai importante componente ale

politicii de guvernare şi de dezvoltare pe termen mai lung, deoarece reprezintă elementul central

pentru progresul societăţii. Ea se realizează în concordanţă cu caracteristicile vieţii economico-

sociale, nivelul de instruiri existent şi cel spre care se tinde.

Educaţia şi pregătirea pot fi considerate atât factori de dezvoltare ai societăţii cât şi

domenii de investiţii. Investiţia în resursa umană contribuie semnificativ la creşterea

productivităţii, cu efecte multiple la nivel micro şi macroeconomic.37

Învăţământul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de

ansamblu al societăţii. Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au condus la creşterea

resurselor alocate acestuia, în toate ţările, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

Învăţământul “produce” forţă de muncă calificată şi instruită, bunăstare socială, fizică şi

psihică.38

Dimensiunea cheltuielilor pentru învăţământ este determinată de trei categorii de factori:

demografici (numărul populaţiei şi structura pe vârste a populaţiei); economici (dezvoltarea

economică şi progresul tehnic); sociali şi politici (politica educaţională, legislaţia referitoare la

învăţământ).

Ponderea cheltuielilor pentru învățământ în 15 ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare, este

prezentată în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2 Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în totalul cheltuielilor publice

36 Mihai Antonescu, Finante publice, Ed.Sitech, Craiova, 2006, p. 9637 Daniela Parvu,Finante publice,Ed.Sitech,Craiova,2009,p.4138 Cristina Cioponea,Finante publice si teorie fiscala,Ed.Fundatiei Romania de Maine,Bucuresti,2007,p.127

24

Ţara 1980 1990 2000 2007

Anglia 9.64 9.23 9.73 13.79

Australia 8.37 6.79 11.05 9.55

Austria 9.90 9.26 10.45 12.96

Canada 4.29 2.63 2.36 2.02

Danemarca 9.92 9.71 12.70 11.50

Egipt 11.31 14.00 14.76 13.86

Filipine 13.45 16.38 8.18 14.25

Finlanda 14.93 14.84 15.70 13.38

Franţa 9.32 6.96 18.89 19.42

India 1.86 2.37 2.53 4.08

Iran 12.15 15.86 10.93 15.41

Luxemburg 8.59 9.96 21.42 13.89

Norvegia 9.28 9.41 7.01 13.31

Olanda 13.76 10.87 7.63 11.17

S.U.A. 16.00 15.00 17.00 16.00

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

Din datele cuprinse în acest tabel se observă că în perioada1980-2007 cheltuielile pentru

învăţământ au o pondere mai ridicată în ţările dezvoltate cum ar fi în cazul Franţei în anul 2007

unde ponderea este de 19.42% din totalul cheltuielilor şi în cazul S.U.A. de 16%. În ţările în curs

de dezvoltare, ponderea cheltuielilor pentru învăţământ este mai redusă .

Fluctuaţia acestor cheltuieli de-a lungul anilor, de cele mai multe ori în creştere, a fost

determinată de mai mulţi factori cantitativ şi calitativi, cum ar fi:creşterea numărului populaţiei,

în special a celei de vârstă şcolară; creşterea numărului celor care frecventează şcoală care a dus

la creşterea alocaţiilor; progresul tehnic şi modernizarea economiei naţionale care necesită o

pregătire a salariaţilor la un nivel înalt.

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ diferă de la o ţară la alta şi în funcţie de

structura sistemului bugetar. În unele ţări, rolul principal în finanţarea instituţiilor de

învăţământ(cu excepţia învăţământului superior) revine bugetelor statelor sau bugetelor locale,

care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc şi subvenţii de la bugetul central sau

guvernamental (Austria, Anglia, Suedia, Norvegia). În toate ţările, însă, învăţământul superior

25

este finanţat din bugetul central(cu excepţia Germaniei, unde landurile finanţează 90.0% din

cheltuielile învăţământului superior, iar bugetul federal doar 10%).

În ţările dezvoltate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, există două tipuri de unităţi de

învăţământ: publice, finanatate de buget, şi particulare, private, care pot fi independente sau sunt

parţial subvenţionate de stat.

Unităţile de învăţământ privat primare şi secundare sunt înfiinţate, în cele mai multe ţări,

pe criterii confesionale (Franţa, Italia, Austria). Numărul elevilor care le frecventează nu este

deosebit de mare, el reprezintă 1,5%-5% din totalul elevilor.

În multe state, bugetul de stat alocă subvenţii învăţământului privat: fie îi alocă fonduri

numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau

cheltuielilor pentru infrastructură, în Austria ,Olanda , Irlanda), fie că acordă subvenţii mai

substanţiale (Danemarca, Finlanda, Spania, Franţa, Norvegia). Există ţări în care învăţământul

privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia , Italia ,România).

Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale unităţilor de

învăţământ, realizate din activitatea de cercetare ştiinţifică, din servicii pe linia educaţiei

continue, din închirieri ori din alte activităţi.39

În unele ţări dezvoltate (Franţa, Suedia, Olanda, Regatul Unit) în ultimii ani au avut loc

reforme ale mecanismelor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ. Dacă până acum

determinarea volumului fondurilor necesare se făcea în funcţie de numărul de student şi de

“costul istoric” (cheltuiala medie pe student, realizată în perioada precedentă), în prezent se trece

la noi scheme sau formule de calcul şi finanţare a acestor cheltuieli; se urmăreşte, în acelaşi timp

şi creşterea autonomiei instituţiilor de învăţământ superior în utilizarea acestor resurse.

Astfel, în Franţa se utilizează pentru finanţarea învăţământului superior o “donaţie

globală”distinct pentru cheltuielile de funcţionare şi, separat, pentru activitatea de cercetare; în

Anglia finanţarea se face pe baza unor “formule de finanţare” sub forma unor granturi globale, de

asemenea, separate pentru activitatea didactică şi pentru cea de cercetare.

În Olanda se folosesc două mecanisme de finanţare: unul “direct”, care asigură acoperirea

cheltuielilor cu personalul, cu funcţionarea, cu echipamentele s.a. şi altul “forfetar”, care lasă o

anumită libertate pentru anumite categorii de cheltuieli. Aceste noi modalităţi de finanţare

urmăresc, în acelaşi timp, şi anumite rezultate, în sensul că alocaţiile bugetare astfel determinate

39Iulian Vacarel, op. cit., p.194

26

să fie acoperitoare pentru rezultatele obţinute.40

Printre factorii cu influenţă directă în creşterea cheltuielilor pentru învăţământ, se

remarcă: factori demografici în special creşterea populaţiei care au condus la creşterea numărului

cadrelor didactice şi a costurilor aferente educaţiei; factori economici, raportat la dezvoltarea

economiei, la modernizarea proceselor tehnologice care reclamă forţa de muncă pregătită

mediului superior; factori sociali şi politici care se referă la principiile avute în vedere de

guvernanţi în stabilirea politicii şcolare, la nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele şi

ajutoarele orientate către instituţiile de profil, către elevi, studenţi şi familiile acestora.41

Conform raportului UNESCO, 67 de milioane de copii cu vârsta de şcolarizare nu au acces la

educaţie, iar 28 de milioane dintre aceşti copii se află în zone de conflict.

2.2.2Cheltuielile publice pentru cultură şi artă

În scopul realizării unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice,

sportive, autorităţile publice îndreaptă o parte din resursele financiare publice spre organizarea

unor acţiuni sau întreţinerea şi funcţionarea unor instituţii specializate în aceste domenii.

Activitatea din acest domeniu contribuie la creşterea calităţii factorului uman. Resursele

financiare ale susţinerii actului de cultură şi artă provin din bugetul statului, de la întreprinderi,

din donaţii precum şi din autofinanţare, prin vânzarea de obiecte de artă sau prestarea de

servicii.42

Cheltuielile publice pentru cultură, recreere, religie şi acţiuni cu activitatea sportivă şi de

tineret au în structura lor diferite componente; în unele ţări ele apar toate împreună, iar în altele

apar numai sub forma cheltuielilor pentru “recreere, cultură, culte”.

Oricum apar, ponderea lor în totalul cheltuielilor publice nu este deosebit de mare, după

cum rezultă şi din tabelul următor:

Tabel 2.3 Ponderea cheltuielilor publice pentru cultură şi artă în totalul cheltuielilor publice ( % din

bugetul general consolidat)

Ţara 1990 2000 2007

Anglia 0.42 0.29 0.28

Australia 1.18 0.91 0.91

Austria 0.66 1.00 0.73

40Idem, p.20041 Georgeta Dragomir, op.cit., p.7842 Emilia Cornelia Stoica, op. cit., p.50

27

Canada 0.79 1.49 1.51

Danemarca 1.67 2.05 2.05

Filipine 0.42 0.89 0.77

Finlanda 1.57 1.59 1.64

Franţa 0.61 1.85 1.16

Germania 0.10 0.14 0.13

Indonezia 0.72 0.61 0.66

Luxemburg 1.33 5.02 5.45

Norvegia 1.20 0.83 1.08

Olanda 0.36 1.19 1.18

S.U.A. 0.25 0.14 0.44

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

Conform datelor prezentate în tabel, cheltuielile publice pentru cultură şi artă în perioada

studiată se încadrează între 0.10% şi 5.45% din totalul cheltuielilor publice.În ţările dezvoltate

aceste cheltuieli prezintă o tendinţă de reducere spre deosebire de ţările în curs de dezvoltare

unde tendinţa este de creştere.

Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se

finanţează în toate ţările cu prioritate din bugetul public, fie integral, fie parţial, prin acordarea de

subvenţii în completarea veniturilor lor proprii. Un aspect caracteristic îl reprezintă faptul că

finanţarea bugetară a acestor instituţii se realizează în proporţie de 80%-100% prin intermediul

bugetelor colectivităţilor locale.

După cum rezultă din tabelul 2.3, în unele ţări precum Luxemburg, Danemarca, Finlanda

resursele financiare alocate culturii, artei, sportului deţin ponderile cele mai ridicate.În totalul

cheltuielilor publice pentru cultură preponderente sunt cheltuielile curente (de personal,

materiale), cheltuielile de capital (cumpărări de operă artistice pentru muzee, construcţii,

echipamente) având o pondere redusă.

Având în vedere ponderea mare a resurselor bugetare în acoperirea necesităţilor financiare

ale instituţiilor de cultură şi artă, deci intervenţia autorităţilor publice, putem sublinia faptul că

multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o componentă importantă a sistemului de protecţie

socială, ele oferind membrilor societăţii serviciile lor specifice, în mod gratuit sau cu preţuri

reduse, accesibile.43

43Idem, p.205

28

În multe ţări dezvoltate sponsorizarea reprezintă o importantă resursă pentru activităţile

din domeniul culturii şi artei. În Franţa, Japonia, Italia, firme, companii sau grupuri economice

acordă sponsorizări, donaţii în special domeniilor muzicale, teatrelor, artelor plastic, muzeelor,

restructurării monumentelor arhitectonice; în S.U.A., fonduri impresionante sunt destinate în

special artelor contemporane şi avangardei artistice.

Efectele acestor acţiuni sunt în special nemateriale, resimţite indirect, pe termen lung şi

deci dificil de determinat. Calcularea, analizarea şi utilizarea unor indicatori specifici ai acestor

acţiuni, cum sunt:numărul de biblioteci, case de cultură, muzee, teatre; numărul de cititori,

vizitatori, spectatori, numărul de manifestări sportive; numărul şi tirajele publicaţiilor, producţiile

cinematografice s.a. permit formularea anumitor aprecieri şi concluzii privind corelaţia între

dinamica acestora şi dinamica resurselor financiare alocate.44

2.2.3 Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătăţii

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un

profund caracter social, făcând parte integrată din ansamblul condiţiilor social-economice de

dezvoltare.

Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în

numeroase ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse pentru finanţarea ocrotirii sănătăţii.

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Cheltuilelile pentru sănătate urmăresc, pe de o parte, prevenirea apariţiei şi combaterea

unor boli care pot afecta întrega populaţie, iar pe de altă parte, menţinerea capacităţii forţei de

muncă la un nivel cât mai apropiat de potenţialul ei.45

Resursele financiare pentru ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de

investiţii(construcţii de unităţi sanitare şi dotarea acestora cu aparate, utilaje şi instrumente

medicale moderne, mijloace de transport adecvate), cât mai ales pentru întreţinerea curentă şi

funcţionarea normală a spitalelor, dispensarelor şi a altor unităţi sanitare(salarii şi alte drepturi de

personal, materiale sanitare, medicamente, hrană pentru bolnavi, cheltuieli gospodăreşti,

reparaţii).

Datele tabelului 2.4 prezintă evoluţia cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii, într-

un număr de 12 ţări.

Tabelul 2.4 Ponderea cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii în totalul cheltuielilor publice

44Ibidem, p.20645 Gheorghe Matei, op. cit.,,p.144

29

Ţara 1980 1990 2000 2007

Anglia 12.78 14.03 15.41 16.10

Australia 9.94 12.73 14.81 14.77

Austria 12.89 12.87 12.85 15.34

Canada 7.55 8.31 8.67 9.30

Egipt 3.55 2.81 4.58 5.20

Filipine 4.16 3.95 2.95 1.60

Finlanda 10.48 11.18 7.77 10.46

Germania 18.98 17.88 20.36 20.35

India 1.64 1.65 1.57 1.96

Iran 3.49 7.62 7.01 6.53

Luxemburg 2.04 2.45 1.15 1.26

S.U.A. 10.47 18.29 20.50 25.17

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

Din datele prezentate în tabel reiese că în ţările în curs de dezvoltare ponderea

cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii este redusă, cum este cazul Indiei, unde acestea

înregistrează o pondere între 1.57%(2000) şi 1.96%(2007), pe când în cazul ţărilor dezvoltate

ponderea acestora este mai ridicată ajungând până la 25.17% în S.U.A.(2007).

În ultimii ani, cheltuielile pentru sănătate au prezentat o tendinţă în creştere datorită unor

factori cum ar fi:

· cu influenţă majoră(creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii în

practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii

numărului cadrelor medicale);

· cu influenţă importantă(creşterea veniturilor, majorarea ponderii asigurărilor de sănătate

în detrimentul plăţii directe efectuate de cetăţeni pentru serviciile medicale prestate în

favoarea lor);

· cu influenţă minoră(amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect el creşterii

numărului populaţiei şi al modificării structurii sale- îmbătrânirea populaţiei, creşterea

duratei medii a vieţii, creşterea cheltuielilor de administrare etc.).46

Sunt cunoscute două sisteme principale de finanţare a sănătăţii, şi anume: sistemul german

46 Daniela Parvu, op.cit., p.44

30

(care poartă numele cancelarului Bismarck, iniţiatorul lui încă din anul 1883) şi sistemul englez

(cunoscut şi sub numele de Beveridge). În ţările foste socialiste a existat un alt sistem cunoscut

sub numele de sistemul centralizat de stat (Semasko).

Sistemul german se caracterizează prin faptul că se bazează pe cotizaţii obligatorii

suportate atât de salariaţi, cât şi de întreprinderi. Aceste cotizaţii sunt colectate de instituţii

speciale, case de asigurări de boală; pacienţii nu plătesc nimic pentru consultaţii, tratamente,

deoarece respectivele case de asigurări încheie contracte cu “prestatorii”-medici, specialiști,

unităţi sanitare, farmacii-şi suportă cheltuielile respective.

Raportul între finanţarea publică şi finanţarea prin cotizaţii este, de regulă, de 25%

finanţare bugetară şi 75% finanţare prin cotizaţii. Acest sistem se bazează pe o largă autonomie,

este specializat şi permite concurenţa.

Un astfel de sistem, cu unele trăsături caracteristice, se practică în Germania, Belgia,

Luxemburg, Olanda, Franta, Austria. În Germania, de exemplu, 90% din populaţie cotizează în

mod obligatoriu la casele de asigurări de boală (restul având asigurări private).47

Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toţi indivizii; statul finanţează

integral ocrotirea sănătăţii prin Sistemul Naţional de Sănătate.Este un sistem bazat pe resurse

financiare care provin din impozite. Pacienţii nu plătesc nimic, dar au obligaţia de a se înscrie la

un medic care primeşte remuneraţia de la SNS pe baza contractului încheiat cu acest organism.

Finanţarea bugetară a sănătăţii se face în proporţie de 85%, restul suportându-se din alte fonduri

sau de către pacienţi (de exemplu medicamentele, în parte, sunt suportate de bolnavi).Bugetul

pentru sănătate este administrat de Ministerul Sănătăţii care repartizează creditele bugetare

autorităţilor regionale.

În ultimii ani sistemul a fost parţial reformat, întărindu-se responsabilitatea şi autonomia

medicilor de familie şi a unităţilor sanitare şi instituindu-se un sistem de control (audit) asupra

calităţii îngrijirilor medicale. Sistemul englez de finanţare a sănătăţii funcţionează în Danemarca,

Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Canada şi, evident, în Regatul Unit.

Modelul sistemului centralizat de stat a fost caracteristic ţărilor din Europa Centrală şi de

Est, foste socialiste. Sistemul era finanţat integral de la bugetul de stat, era controlat de stat prin

sistemul de planificare centralizată şi statul avea monopolul serviciilor de sănătate, neexistând

alternative private. Personalul sanitar era în întregime salarizat, accesul la servicii medicale era

general, dar finanţarea lui era scăzută.

47Idem, p.211

31

În S.U.A., asigurarea sănătăţii se realizează într-o mare măsură prin intermediul pieţei,

prin asigurări private de sănătate. Aceste sume nu sunt considerate obligatorii, aşa cum sunt

considerate cotizaţiile sociale. Statul american finanţează doar două programe în domeniul

sănătăţii; programul MEDICARE pentru persoanele în vârstă de peste 65 de ani şi cei aflaţi în

incapacitate de muncă şi programul MEDICAID pentru persoane cu venituri sub pragul sărăciei.

În afara acestor două programe şi a asigurărilor private pentru sănătate, în S.U.A. există

aproape 40 milioane de persoane fără asigurări de sănătate (şomeri, lucrători temporari, persoane

cu venituri mici).48

Se poate aprecia că, la nivel mondial, în ultimile trei decenii volumul cheltuielilor pentru

sănătate a crescut, dublându-se în majoritatea ţărilor dezvoltate. Efectul general al creşterii

acestor cheltuieli publice pentru sănătate s-a manifestat într-un progres al stării de sănătate, într-o

creştere a speranţei de viaţă la naştere, în majoritatea ţărilor, chiar în unele ţări în curs de

dezvoltare. Acest progres a condus, totodată, la constatarea unei îmbătrâniri marcante a

populaţiei, în special în ţările dezvoltate unde se vorbeşte de “vârsta a patra”, respectiv de cei

trecuţi de 80 de ani.

Un aspect ce trebuie menţionat este cel referitor la legătura dintre nivelul cheltuielilor

pentru sănătate şi indicatorii stării de sănătate, din diferite ţări. De exemplu, S.U.A. are cel mai

ridicat nivel al cheltuielilor pentru sănătate, dar au indicatori ai stării de sănătate de nivel mediu;

în schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii stării de sănătate ocupă locul întâi.

În Uniunea Europeană, cele mai mari cheltuieli pentru sănătate le efectuează Germania,

dar în clasamentul performanţelor privind starea de sănătate se află pe locul 22 (clasament

mondial) şi pe locul 12 (între ţările U.E.); Franţa, cu cheltuieli pentru sănătate mai reduse ocupă

locul 3 în clasamentul mondial.

În ultimii ani în mai multe ţări şi în special în Uniunea Europeană, s-au iniţiat şi înfăptuit

reforme ale sistemului de sănătate. Ele au vizat în principal sustenabilitatea din punct de vedere

financiar şi asigurarea unui raport cât mai bun între costuri şi efecte. Creşterea cheltuielilor pentru

sănătate a impus o mai puternică şi sigură “stăpânire”a evoluţiei costurilor însoţită de o

îmbunătăţire a gestiunii cheltuielilor, prin măsuri considerate radicale.49

Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii scoate în evident faptul că bolile

netransmisibile au dus la moartea a 36 de milioane de persoane în 2008, iar 80% dintre acestea au

48Ibidem, p.21249Ibidem, p.213

32

avut loc în ţări cu o situaţie economică slabă sau foarte slabă. De asemenea aceste boli cauzează

pierderi de milioane de dolari din economiile naţionale şi împing milioane de oameni dincolo de

limita sărăciei. Multe dintre aceste decese ar putea fi evitate dacă ar fi introduse politici care să

susţină hrana sănătoasă şi o legislaţie puternică împotriva fumatului.

2.2.4Cheltuielile publice pentru securitate socială

Securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de societate pentru

prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente ce sunt considerate riscuri

sociale, care repercutează negativ asupra vieţii şi nivelului de trai al cetăţenilor.

Cheltuielile cu securitatea socială cuprind cheltuielile pentru acordarea de ajutoare, pensii,

alocaţii şi indemnizaţii. Cea mai importantă componentă a acestor cheltuieli o reprezintă

asigurările sociale.50

Datele prezentate în tabelul 2.6 redă nivelul cheltuielilor pentru securitate socială în cele 11 ţări:

Tabelul 2.5 Ponderea cheltuielilor publice pentru securitate socială în totalul cheltuielilor publice

Ţara 1980 1990 2000 2007

Anglia 26.17 29.59 36.49 34.92

Australia 29.04 33.83 43.50 34.05

Austria 39.86 45.36 47.40 46.98

Canada 35.55 41.34 44.35 45.36

Danemarca 39.17 38.57 40.90 34.72

Finlanda 27.77 34.57 28.50 28.26

Germania 49.58 46.92 58.42 54.02

Iran 7.14 13.91 12.84 16.10

Norvegia 30.56 38.04 40.39 28.64

Olanda 48.77 37.78 35.38 27.87

S.U.A. 33.62 29.64 28.24 29.53

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

Mărimea cheltuielile publice cu securitatea socială diferă de la o ţară la altă în funcţie de

potenţialul economic, structura şi numărul populaţiei, de orientarea politică, de sistemul de

asigurări sociale.51

Conform datelor din tabel ponderea cheltuielilor pentru securitate socială în ţările

50 Cristina Cioponea, op.cit., p.13151 Georgeta Dragomir, op.cit., p.83

33

dezvoltate variază între 30% şi 55% din totalul cheltuielilor publice, în timp ce în ţările în curs de

dezvoltare ponderea acestora este mult mai redusă şi variază între 7% şi 30%.

În ţările dezvoltate, resursele financiare destinate securităţii sociale reprezintă concretizare

unor programe sociale vaste, cum ar fi cele privind combaterea sărăciei, lichidarea şomajului,

ajutorarea persoanelor cu handicap, a familiilor cu mulţi copii etc. Aceste resurse

contribuie la ajutorarea şi ameliorarea situaţiei indivizilor respectivi şi caută să prevină

producerea altor riscuri în societate. Securitatea socială a devenit un element esenţial al societăţii

moderne: în S.U.A., unul din şase americani beneficiază de securitate socială şi unul din trei

beneficiari nu este pensionar. În România se apreciază că 45% dintre cetăţeni beneficiază de

transferuri sociale pe linia securităţii sociale (inclusiv pensii).52

Există două sisteme principale de finanţare: contributive şi necontributive. Primele se

bazează pe plată de contribuţii sociale (care sunt sursele de constituire a fondurilor de asigurări

sociale şi de şomaj), iar celelalte pe finanţarea bugetară plus donaţii sau alte resurse.

Ambele sisteme de securitate socială, se confruntă în prezent cu probleme serioase pe

linia echilibrului financiar.

Crizele economice, şomajul, reducerea veniturilor cotizaţiilor, toate acestea fac că

resursele financiare să se reducă, în timp ce cheltuielile cresc; la fel, reducerea veniturilor

bugetare, deficitele bugetare fac ca şi asistenţa socială finanţată din buget să scadă. Toate ţările îşi

revăd politicile sociale în sensul reducerii cheltuielilor cu securitatea socială sau găsirea unor noi

modalităţi de finanţare.53

În țările dezvoltate, o parte a salariaților optează pentru pensionarea cât mai devreme,

chiar dacă li se promite o pensie mai mare în cazul în care se vor pensiona mai târziu.

Pensionarea mai devreme face loc cadrelor tinere.

În ceea ce priveste vârsta de pensionare, în Austria, Franta, Germania, Suedia si Marea

Britanie pensionarea se face la împlinirea vârstei de 65 de ani, la bărbați si de 60 la femei. În

Ungaria, bărbații se pensionează la 60 de ani, iar femeile la 55 de ani. În Danemarca, pensionarea

pentru limită de vârstă are loc la 67 de ani, bărbații, si la 65 de ani, femeile. În Finlanda, vârsta de

pensionare este de 65 de ani atât pentru bărbați, cât si pentru femei, în Norvegia de 67 de ani iar

în Statele Unite ale Americii, de 65 de ani.

52 Iulian Vacarel, op.cit., p.21753 Idem, p.219

34

2.3 Mutaţii în dinamica cheltuielilor pentru acţiuni economice

În cadrul cheltuielilor publice un loc aparte îl ocupă cheltuielile privind activitatea

economică. Aceste cheltuieli sunt destinate finanţării regiilor publice sau societăţilor comerciale

cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători, sau vizează acţiuni sau

obiective importante pentru fiecare ţară. Se cunosc mau multe pârghii folosite de stat pentru a

interveni în viaţa economică: încheierea de contracte cu agenţii economici pentru realizarea de

achiziţii publice, impunerea anumitor comportamente pe piaţă, ajutorarea întreprinderilor mici şi

mijlocii s.a.

Dintre acestea, cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice reprezintă

instrumente de acţiune în direcţia dezvoltării, ajutorării şi stimulării activităţilor economice.

În primul rând, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către

întreprinderile de stat, către sectorul public. Sectorul public cuprinde întreprinderile cu capital

majoritar de stat având ca obiect al activităţii producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în

care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a

unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse

financiare importante, dar ofereau o rentabilitate nesigură.

Este cazul construirii unor întreprinderi, în special cu caracter militar, pentru care statul

suportă integral finanţarea de la buget. Germania, Japonia, S.U.A. au cheltuit sume importante şi

în cursul celor două războaie mondiale cu construirea de întreprinderi publice. Se apreciază că

în Franţa formarea sectorului public este “rodul istoriei” deoarece acest proces are rădăcini

istorice (manufacturile Gobelins şi Sevres au fost create de ministrul J.B.Colbert în 1665) şi a

continuat după primul război mandial; în anii ’30-’40 industria de armament, aeronautică şi căile

ferate franceze au fost puse sub controlul statului.

Statul deţine totalitatea producţiei de energie electrică în Austria, Franţa, Canada şi ¾ în

Olanda şi Italia. În Belgia, Germania şi Italia sectorul economic de stat cuprinde totalitatea

transportului feroviar şi aerian, iar în Anglia, Olanda şi Franţa în propritatea statului se află

cca.80-90% din transportul aerian şi aproape în totalitate transportul feroviar.

În categoria cheltuielilor publice pentru obiective şi acţiuni economice se pot

include:combustibili şi energie; gospodărie comună şi locuinţe speciale; protecţia mediului;

cercetare-dezvoltare; agricultură, silvicultură, pescuit şi vânătoare, minerit, industrie şi

construcţii, transporturi şi telecomunicaţii, alte acţiuni şi servicii economice.54

54 Constantin Posea, op. cit.,,p.58

35

În perioada contemporană în cea mai mare parte a ţărilor statul alocă resurse tot mai

importante pentru subvenţionarea întreprinderilor private şi pentru dezvoltarea sectorului public

al economiei.55

Statul alocă subvenţii de la buget pentru menţinerea preţurilor la un anumit nivel pe piaţa

internă. Îndeosebi în ţările membre ale Uniunii Europene când preţurile produselor agricole tind

să scadă sub anumite limite, statul achiziţionează surplusul de produse de pe piaţă, pe care-l

revinde ulterior, suportând diferenţa de preţ nefavorabilă rezultată din aceste operaţiune.

Din punct de vedere al formei pe care o îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai

mare parte în ajutoare financiare directe(subvenţii; investiţii; avansuri rambursabile; finanţarea

informării publicităţii) şi indirecte(avantajele fiscale; garanţiile).

Cheltuielile cu acţiunile economice au evoluat în perioada 1970-2007 după cum se

constată în tabelul următor:

Tabelul 2.6 Ponderea cheltuielilor publice pentru acţiuni economice în totalul cheltuielilor publice

Ţara 1980 1990 2000 2007

Anglia 7.99 9.87 4.36 6.61

Australia 7.67 7.35 5.38 6.58

Austria 15.08 9.82 4.68 8.36

Canada 17.24 8.85 5.72 6.22

Danemarca 11.87 8.04 7.48 5.81

Egipt 6.96 9.96 10.43 6.94

Filipine 44.48 22.85 8.19 14.17

Finlanda 28.16 18.98 14.77 13.93

Franţa 7.10 4.97 17.88 13.77

Germania 8.73 8.12 8.17 5.37

Iran 29.40 21.62 13.83 28.58

Luxemburg 15.58 16.39 18.53 12.15

Norvegia 25.10 17.45 10.05 6.27

Olanda 9.29 7.42 7.63 9.52

S.U.A. 11.36 10.21 6.70 5.91

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

55 Gheorghe Matei, op. cit.,,p.155

36

Cheltuielile pentru acţiuni economice cuprind cheltuielile pentru transport şi

telecomunicaţii, agricultură şi silvicultură, vânătoare şi pescuit, combustibili, energie şi industrie

extractivă. Acestea înregistrează în ţările dezvoltate ponderi cuprinse între 10% şi 20% din totalul

cheltuielilor publice iar în ţările în curs de dezvoltare ponderi de 20% şi 40%.

În perioada studiată se înregistrează în general o scădere a ponderii cheltuielilor pentru

acţiuni economice cu excepţia Franţei unde acestea cresc de la 7.10%(1980) la 13.77% (2007).

În afara sectorul public, statul finanţează întreprinderile particulare în caz de dificultăţi

economice (perioade de criză), le acordă ajutoare financiare pentru a se dezvolta sau susţine

financiar anumite sectoare. În perioada anilor ’70-’80 industria textilă, industria siderurgică şi

şantierele navale din Franţa au fost susţinute pentru a depăşi grele perioade de criză; de

importante subvenţii bugetare au beneficiat şi întreprinderi siderurgice din Belgia, Regatul Unit şi

Italia.

În S.U.A. în 1993, concernul industrial Chrysler- ameninţat de faliment- a fost sprijinit de

statul american printr-un împrumut de circa 1 miliard de dolari; prin intervenţia statului au fost

salvate cele zece mii de locuri de muncă ale concernului; S.U.A. susţine puternic şi agricultură,

dar autorităţile federale acordă sprijin puternic şi cercetării ştiinţifice şi întreprinderilor mici şi

mijlocii.

În ţările dezvoltate, Franţa, Italia, Germania, bugetul de stat finanţează investiţii de interes

naţional în infrastructură, aerospaţiale, transporturi, locuinţe sau amenajarea teritoriului.

În S.U.A. se asigură un ajutor pentru difuzarea de informaţii tehnice printr-o instituţie

specializată, National Tehnical Information Service; în Marea Britanie sunt puse la dispoziţia

exportatorilor fonduri pentru realizarea programelor de promovare a exporturilor şi asistenţă

financiară pentru misiunile comerciale în străinătate în favoarea anumitor pieţe selecţionate; în

Olanda statul sprijină financiar organizarea de acţiuni privind exportul de noi produse sau

exportul în ţări în curs de dezvoltare.56

2.4 Mutaţii în dinamica şi structura altor cheltuieli publice

2.4.1 Mutaţii în dinamica cheltuielile publice pentru servicii publice generale

În fiecare stat există instituţii publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a

administraţiei publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea naţională.

Serviciile publice generale satisfac necesităţile publice cu caracter indivizibil şi costul lor

este suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare.

56Idem, p.316

37

Factorii care influenţează nivelul cheltuielilor publice destinate acestor acţiuni

sunt:mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publice; nivelul salarizării

funcţionarilor publici; dezvoltarea economică, socială şi urbană; înzestrarea cu echipamente şi

aparatură informatică; mijloace de transport şi alte mijloace tehnice specifice.57

Cheltuielilor publice pentru servicii publice generale în totalul cheltuielilor publice sunt redate în

tabelul 2.7.

Tabelul 2.7 Ponderea cheltuielilor publice pentru servicii publice generale în totalul cheltuielilor publice

Ţara 1980 1990 2000 2007

Anglia 7.14 7.60 7.67 9.89

Australia 6.50 8.90 7.93 11.43

Austria 10.29 7.74 16.50 14.32

Canada 8.91 10.23 10.64 12.52

Danemarca 8.62 9.28 10.53 12.54

Franţa 7.37 9.32 12.96 13.28

Germania 4.46 6.97 6.95 13.61

Iran 6.09 5.20 9.00 10.65

Luxemburg 9.29 10.54 12.56 15.74

Norvegia 8.44 6.77 7.65 10.16

Olanda 14.07 9.14 9.26 16.11

S.U.A. 5.70 9.43 11.62 13.40

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

Cheltuielile publice pentru servicii publice generale diferă de la o ţară la alta în funcţie de

gradul de dezvoltare economico-socială. Astfel, în ţările analizate, ponderile acestor cheltuieli

sunt uşor mai ridicate în cazul ţărilor în curs de dezvoltare spre deosebire de cele dezvoltate.

În perioada 1980-2007, cheltuielile pentru servicii publice generale înregistrează o

creştere semnificativă în cele mai multe ţări. Cea mai mare variaţie se înregistrează în cazul

Germaniei unde cheltuielile publice cresc de la 6.95% din totalul cheltuielilor publice în anul

1980 la 6.95% în 2000 şi la 13.61% în 2007.

Cheltuielile pentru servicii publice generale includ cheltuielile curente care sunt

predominante(în jur de 85%) şi cuprind salarii şi alte drepturi băneşti, procurări de bunuri şi

57 Constantin Posea, op.cit., p.60

38

servicii, cheltuieli administrativ-gospodaresti s.a. şi cheltuielile de capital(circa 15%) care

cuprind construcţii, dar mai ales înzestrări cu echipamente de informatizare şi mijloace de

transport.58

2.4.2Cheltuieli publice pentru ordine publică , siguranţa naţională şi apărare

Întreţinerea aparatului de stat necesită cheltuieli din ce în ce mai mari atât ca urmare a

creşterii numerice a acestuia cât şi a înzestrării lui cu mijloace moderne.

În fiecare ţară apărarea reprezintă o componentă importantă a strategiei de asigurare a

siguranţei naţionale şi, în acelaşi timp, exprimă conţinutul funcţiei externe a statului.Pentru

apărarea naţională se alocă an de an importante resurse financiare. Aceste cheltuieli sunt

neproductive, consumând definitiv o parte din produsul intern brut. 59

În tabelul 2.8 este prezentată ponderea cheltuielilor pentru ordine publică şi siguranţa

naţională în totalul cheltuielilor publice.

Tabelul 2.8 Ponderea cheltuielilor publice pentru ordine publică şi siguranţa naţională în totalul

cheltuielilor publice

Ţara 1990 2000 2007

Anglia 3.47 3.49 5.74

Australia 0.92 0.82 1.18

Austria 2.42 3.17 3.15

Canada - 3.21 3.60

Danemarca 2.14 2.10 2.54

Egipt 3.95 6.00 5.56

Filipine 1.52 6.96 5.66

Finlanda 3.00 4.53 4.17

Franţa 1.44 2.96 4.29

Germania 0.32 0.43 0.49

Indonezia 1.43 2.16 0.73

Iran 4.36 9.50 5.51

Luxemburg 1.86 4.37 3.28

Norvegia 1.88 2.50 1.74

Olanda 2.25 2.54 6.38

58 Iulian Vacarel, op.cit. , p.34259 Gheorghe Matei, op.cit., p.168

39

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

După cum rezultă din datele prezentate, în cele 15 ţări se înregistrează o creştere a

cheltuielilor pentru ordine publică şi siguranţa naţională.Acestea variază de la o ţară la alta şi

înregistrează ponderi de la 0.32% din totalul cheltuielilor la 9.50%.

În ceea ce priveşte evoluţia în timp a cheltuielilor cu ordinea publică şi siguranţa

naţională, acestea sunt influenţate de o serie de factori care influenţează nivelul şi dinamica

acestor cheltuieli: mărimea şi structura aparatului de stat şi organelor de ordine publică, nivelul

salarizării funcţionarilor publici; apariţia unor sarcini noi şi atribuţii noi şi complexe pentru

organele aparatului de stat, legate de: soluţionarea unor noi probleme social-economice,

administrative, edilitar-gospodaresti; adaptarea permanentă a formelor administraţiei la

modificările mediului social şi economic; apariţia şi amplificarea unor noi riscuri pentru

societate, cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul, corupţia, manifestarea unor

tensiuni sociale ca urmare a crizelor economice, creşterea concentrării populaţiei în marile

aglomeraţii urbane, etc.; înzestrarea cu echipamente şi aparatură specifică, mijloace de transport

şi alte mijloace tehnice necesare îndeplinirii diferitelor activităţi şi misiuni.Nivelul ridicat al

acestor cheltuieli se datorează şi instabilităţii politice şi dificultăţilor economice.60

Evoluţia cheltuielilor pentru apărare este redată în tabelul 2.9 pentru 15 ţări.

Tabelul 2.9 Ponderea cheltuielilor publice pentru apărare în totalul cheltuielilor publice

Ţara 1980 1990 2000 2007

Anglia 14.50 11.47 7.10 5.80

Australia 9.36 8.40 7.62 6.69

Austria 3.17 2.55 2.37 2.21

Canada 7.84 7.24 5.60 6.28

Danemarca 6.46 4.99 4.07 4.32

Egipt 8.17 11.47 9.85 8.94

Filipine 16.00 10.69 8.00 4.70

Finlanda 4.88 4.74 5.75 6.07

Franţa 6.92 6.40 9.60 8.22

Germania 9.63 7.70 4.23 3.68

60 Gheorghe Filip, op.cit., p.123

40

India 18.11 16.57 14.70 12.73

Luxemburg 2.21 1.46 1.57 0.86

Norvegia 8.31 7.97 6.61 3.63

Olanda 6.13 5.07 6.49 5.10

S.U.A. 21.45 22.61 15.41 11.54

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008

Cheltuielile publice pentru apărare au efecte nefavorabile asupra dezvoltării economice şi

sociale a statelor lumii deoarece consumă importante resurse materiale, financiare şi umane.

Conform datelor prezentate în tabel cheltuielile pentru apărare înregistrează o scădere în

perioada 1980-2007.

Evoluţia cheltuielilor militare la nivel mondial arată că la sfârşitul secolului trecut, al XX-

lea s-a înregistrat o relativă reducere a volumului acestora, ca efect al încetării “războiului rece”

şi al tratatelor privind dezarmarea şi încetarea experienţelor nucleare. Reduceri semnificative au

fost efectuate în special de ţările dezvoltate care au înregistrat o scădere a cheltuielilor militare de

aproximativ 3%.

Volumul mare al cheltuielilor cu apărarea şi creşterea lor au efecte nefavorabile asupra

dezvoltării economice şi sociale a statelor lumii, luate separat sau împreună, la nivel mondial

deoarece ele consumă importante resurse materiale, umane şi financiare.

În vederea realizării acţiunilor cu caracter militar, sunt scoase din circuitul economic

semnificative cantităţi de materii prime, combustibili, energie, materiale etc., care se folosesc

pentru a asigura întreţinerea forţelor armate, instruirea şi echiparea efectivelor militare.

Concomitent sunt irosite şi importante resurse umane, deoarece o mare parte din forţa de

muncă înalt calificată este implicată direct sau indirect în servicii legate de activităţi militare, de

industria care lucrează pentru armată etc. În cercetarea ştiinţifică din domeniul militar sunt

antrenaţi mulţi cercetători ştiinţifici şi alte cadre deosebit de performante profesional iar numai

cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă circa 1/4 din totalul cheltuielilor

mondiale.

Nu este de neglijat nici faptul că pentru activităţile cu caracter militar, inclusiv industria

militară sunt necesare importuri sau se fac împrumuturi în exterior, iar statele respective sunt

obligate la un important efort valutar care influenţează negativ balanţele de plăţi şi duc la

creşterea datoriei externe.61

61 Idem

41

Capitolul 3 Mutaţii în dinamica şi structura cheltuielilor din

bugetul de stat în România

3.1Structura cheltuielilor publice din bugetul de stat

În România, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se face conform clasificaţiilor

O.N.U., folosindu-se următoarele grupări: clasificaţia economică; clasificaţia funcţională;

clasificaţia administrativă; clasificaţia pe surse de finanţare.

Începând cu 1 ianuarie 2006, în România, cheltuielile publice sunt prezentate conform

clasificaţiei economice şi clasificaţiei funcţionale.

Tabelul 3.1 Principalele titluri de cheltuieli prevăzute în clasificaţia economică a bugetului de stat pe

2010

Cod/

titlu Denumirea indicatorilor

A.CHELTUIELI CURENTE(Cod 01)

10 Titlul I-cheltuieli de personal

20 Titlul II-bunuri şi servicii

30 Titlul III-dobanzi

40 Titlul IV-subventii

50 Titlul V-fonduri de rezervă

51 Titlul VI-transferuri între unităţi ale adminstratiei publice

55 Titlul VII-alte transferuri

57 Titlul VIII-asistenta socială

59 Titlul IX-alte cheltuieli

B.CHELTUIELI DE CAPITAL(Cod 70)

71 Titlul X-active nefinanciare

72 Titlul XI-active financiare

42

75 Titlul XII-Fondul Naţional de Dezvoltare

C.OPERAŢIUNI FINANCIARE(Cod 79)

80 Titlul XIII-imprumuturi

81 Titlul XIV-rambursari de credite

D.REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT(Cod 89)

90 Titlul XV-rezerve,excedente/deficit

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

publice. În acest fel, se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente incluzând şi subvenţiile,

transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice; ce ponderi

deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât reprezintă

rambursările de credite, dobânzile şi comisioanele aferente. Parlamentul poate interpreta

raţionalitatea deciziilor guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare publice pe

destinaţiile economice.

Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor

publice. Ea este folosită apoi în formă încrucişată în structura specifică a clasificaţiei funcţionale

pe care o detaliază cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite

din punct de vedere funcţional.62 Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde

repartizarea acestora pe criterii economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de

capital, cu subdiviziunile lor, rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele

aferente).

De asemenea, clasificaţia economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole,

subcapitole, articole de cheltuieli şi aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi

conturile în contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.63

În cadrul clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor publice, acestea se grupează astfe:

Tabelul 3.2 Principalele capitole de cheltuieli publice prevăzute în clasificaţia funcţională a bugetului de

stat pe 2010

Cod/

titlu Denumirea indicatorilor

PARTEA I-SERVICII PUBLICE GENERALE(cod 50)

62 Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.8963 Iulian Vacarel,Finante publice, op. cit., p. 136

43

51 Autorităţi publice şi acţiuni externe

53 Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare

54 Alte servicii publice generale

55 Dobânzi

56

Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale

administatiei

PARTEA II-A- APĂRARE, ORDINE PUBLICE ŞI SIGURANŢA

NAŢIONALĂ(cod 59)

60 Apărare

61 Ordine publică şi siguranţa naţională

PARTEA A III-A- CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE(cod 64)

65 Învăţământ

66 Sanantate

67 Cultură, recreere şi religie

68 Asigurări şi asistentă socială

PARTEA A IV-A- SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ,

LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE(cod 69)

70 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică

74 Protecţia mediului

PARTEA A V-A- ACŢIUNI ECONOMICE(cod 79)

80 Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă

81 Combustibili şi energie

82 Industria extractivă, prelucrare şi construcţii

83 Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare

84 Transporturi

85 Comunicaţii

86 Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic

87 Alte acţiuni economice

PARTEA A VI-A- REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT

97 Rezerve

98 Excedent

44

99 Deficit

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Clasificaţia funcţională reflectă gruparea cheltuielilor publice în funcţie de categoriile de

bunuri, servicii, activităţi, obiective ale politicilor statului, prin care acesta îşi îndeplineşte

funcţiile în cadrul societăţii. Clasificaţia funcţională este detaliată cu clasificaţia economică, ce

redă conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni funcţionale.

Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează conform principiului „cheltuielile

sunt limite maxime”. Nivelul cheltuielilor aprobate de Parlament, ca limită maximă, poartă

denumirea de credite bugetare.64

Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează la repartizarea fondurilor publice

în cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I), adică la

nivelul instituţiilor publice care nu sunt subordonate altor instituţii. Este de competenţa acestora

să asigure repartizarea cheltuielilor publice în cadrul clasificaţiei funcţionale şi economice către

ordonatorii de credite bugetare de gradul II (secundari), iar aceştia, la rândul lor, către ordonatorii

de credite bugetare de gradul III (tertiali).

În cadrul bugetului, cheltuielile publice anexate la bugetul de stat şi la alte bugete, se

grupează şi după sursele de finanţare, astfel: din bugetul public; din venituri proprii ale

instituţiilor publice; din intrări anuale de credite externe; din fonduri externe nerambursabile.

Astfel, cheltuielile publice totale efectuate la nivelul administraţiilor publice se stabilesc

prin însumarea acestor componente. 65

3.2Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor publice pentru acţiuni

social-culturale

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, cheltuielile social-culturale-investitiile

umane-ocupa locul principal în cadrul cheltuielilor bugetare.

Importante resurse bugetare trebuie alocate pentru dezvoltarea şi perfecţionarea

învăţământului de toate gradele, legarea strânsă a acestuia de producţie şi de cercetarea ştiinţifică,

pentru dezvoltarea culturii şi artei, pentru îmbunătăţirea ocrotirii sănătăţii, extinderea educaţiei

fizice şi sportului, acordarea alocaţiei de stat pentru copii, a asigurărilor sociale de stat, a

protecţiei sociale etc.

Cheltuielile social-culturale au ca scop dezvoltarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale

64 Idem ,p. 13765 Maria Andrada Georgesc, op. cit. p.91

45

oamenilor, asigurarea materială a cetăţenilor inapţi de muncă, formarea profesională şi morală a

noilor generaţii.

Creşterea cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale este determinată de însăşi

dezvoltarea economiei naţionale. La rândul lor, cheltuielile influenţează şi condiţionează, în bună

măsură, realizarea actinilor economice şi a celorlalte obiective ale dezvoltării ţării.66

3.2.1. Cheltuielile pentru învăţământ

Cheltuielile publice cu invatamantul-investitia intelectuala- constituie subdiviziunea cea

mai importantă a cheltuielilor social-culturale şi conduc la continua dezvoltare, perfecţionare şi

modernizare a învăţământului de toate gradele, la aşezarea lui pe baze noi, în stânsă legătură cu

cerinţele vieţii economice şi social-culturale.

Cheltuielile pentru învăţământ constituie un avans de produs naţional brut, deoarece

resursele bugetare folosite pentru învăţământ nu se consumă definitiv, ci ele se regăsesc în nivelul

pregătirii profesionale a membrilor societăţii.

Prin organizarea şi desfăşurarea sa, şcoala românească de toate gradele constituie factorul

principal de educare şi formare a tinerei generaţii, a omului în general.

În România, finanţarea cheltuielilor pentru educaţie se asigură prin:

· Bugetul de stat şi bugetele locale, pentru finanţarea învăţământului de stat;

· Mijloace extrabugetare, constituite în special din taxe de şcolarizare, atât pentru finanţarea

învăţământului superior de stat cât şi a celui privat preuniversitar;

· Cheltuielile agenţilor economici determinate de organizarea de cursuri privind pregătirea

profesionala, acordarea de burse pentru proprii salariaţi, de sponsorizări şi donaţii către

instituţiile publice de învăţământ etc.;

· Fonduri din partea unor organisme financiare internaţionale (UE, Banca Moniala, FMI)

acordate sub forma de ajutoare, credite nerambursabile sau rambursabile,pe baza unor

programe.67

Cheltuielile pentru învăţământ se finanţează din bugetul de stat, prin Ministerul Educaţiei,

Cercetării şi Tineretului.De asemenea, s-au instituit taxele de admitere, taxe anuale, taxe pentru

restante şi repetiţie în învăţământul superior.

În România, fondurile bugetare sunt îndreptate cu precădere către învăţământul primar şi

secundar datorită numărului elevilor din aceste grade de învăţământ, învăţământul obligatoriu

66 ? Gheorghe Bistriceanu,Bugetul de stat al Romaniai,Ed.Universiatara,Bucuresti, 2007, p.28767 Mihai Antonescu, op.cit., p.96

46

fiind de 10 clase. Finanţarea învăţământului preuniversitar se face descentralizat din bugetele

locale. Din anul 2007, bugetele locale finanţează şi învăţământul postliceal.

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă a început să se organizeze învăţământul privat,

cu deosebire unităţi de învăţământ superior, care se finanţează din taxele pe care le încasează de

la studenţi, şi parţial, eventual din subvenţii de la bugetul statului, contribuţii ale unor agenţi

economici, sponsorizări, donaţii etc.68

În România, nivelul cheltuielilor publice pentru învăţământ se prezintă astfel:

Tabel 3.3 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru învăţământ în România (bugetul general

consolidat)

  1990 1995 2000 2004 2008

Cheltuielile pentru învăţământ 26,1 247,12 2498,54 7156,24 9259,8

Ponderea cheltuielilor:

- în PIB 3 3,6 3,1 2,99 2,4

-in totalul cheltuielilor publice 7,9 10,5 8,8 9,74 9,28

-in totalul cheltuielilor social-

culturale 17,9 22,1 18 15,99 16,36

Modificarea relativă

(față de anul precedent) 0 2,6 -1,7 0,94 -0,46

Elasticitatea față de PIB 0 1,14 0,89 0,94 0,27

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Deşi legea învăţământului a prevăzut că finanţarea învăţământului de stat se face de la

bugetul de stat în limitele a cel puţin 4% din produsul intern brut până în 2004 după care se

asigură anual o creştere a alocaţiilor bugetare până la minim 6% din PIB, ponderea cheltuielilor

pentru învăţământ este situată între 2,4% şi 3,6% din PIB în perioada 1990-2008.

În România, cheltuielile pentru învăţământ au cunoscut, în ultimii ani o tendinţă de

creştere a mărimii absolute, ca urmare a alocării unor fonduri importante pentru cheltuielile de

capital şi îmbunătăţirea condiţiilor de salarizare a cadrelor didactice, procese susţinute de ritmul

ridicat de dezvoltare pe care l-a înregistrat economia naţională.

Cuantumul cheltuielilor pentru învăţământ este determinat de influenţa simultană a mai

multor factori, cum sunt: demografici, economici, sociali, politici etc. Dintre aceşti factori

68 Gheorghe Bistriceanu, op. cit. , p.292

47

influenţa cea mai puternică o exercită factorul demografic.69

Deşi în mărime absolută cheltuielile publice pentru învăţământ cresc, ponderea lor în

totalul cheltuielilor publice a variat între 7,9%, în anul 1990, şi 9,28% în 2008.

În anul 2008 au fost alocate celor 49 de universităţi de stat din România fonduri în valoare de

3.901.729 mii lei. De asemenea, costul mediu per student echivalent a crescut semnificativ în

perioada 2001-2008, concomitent cu majorarea nivelului alocărilor per student de la bugetul de

stat. Astfel, valoarea acestui indicator ajunge la 5.023 lei în 2008 de peste patru ori mai mult în

comparaţie cu anul 2001.

Principalele priorităţi şi direcţii de dezvoltare pentru perioada 2009-2012 în România,

stabilesc un set de măsuri menite a da coerenţă sistemului de educaţie, care trebuie să fie

îndreptate spre competenţa, performanţa şi să răspundă totodată nevoilor societăţii. Direcţiile de

dezvoltare urmărite în perioada următoare sunt: realizarea unui sistem educaţional stabil,

echitabil, eficient şi relevant; transformarea educaţiei timpurie în bun public; descentralizarea

învăţământului primar şi crestera autonomiei şcolilor; promovarea unui sistem legislativ care să

asigure modernizarea sistemului de învăţământ şi garantarea egalităţii de şanse; asigurarea

calităţii şi simularea excelenţei în învăţământ şi educaţia permanentă în vederea obţinerii unor

calificări noi.70

3.2.2. Cheltuielile pentru cultură şi artă

Cultura ocupă, de asemenea, un loc de seamă în cadrul cheltuielilor social-culturale şi

contribuie la creşterea calităţii factorului uman, la crearea şi lărgirea orizontului cultural, la

cultivarea idealurilor morale şi estetice, precum şi la ridcarea gradului de educaţie şi civilizaţie, la

formarea personalităţii umane, la dezvoltarea societăţii omeneşti, prin:biblioteci, case şi palate de

cultură, aşezăminte culturale, radioficare, radioamplificare, televiziune, presă, edituri, case de

creaţie şi uniuni de creatori, case de filme, cămine culturale şi muzee, Societatea pentru

Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea etc.

Cheltuielile pentru cultură şi artă sunt destinate instituţiilor publice din domeniul culturii,

artelor, cultelor câte aparţin statului; după 1990 au început să funcţioneze şi instituţii artistice,

edituri, formaţii artistice, oficii de expoziţii particulare care îşi acoperă cheltuielile pe seama

veniturilor realizate, a donaţiilor şi a sponsorizărilor.71

În România, sursele financiare prin intermediul cărora se finanţează acţiunile şi

69Idem, p.29170 Ion Mihailescu, op.cit., p.5671 Iulian Vacarel, op.cit. ,p.206

48

obiectivele de cultură şi artă, sport şi religie se pot clasifica astfel:

· Finanţarea bugetară integrală, asigurată prin intermediul bugetului de stat şi al bugetelor

locale, caz în care instituţiile de cultură, artă, sport şi religie de interes naţional sunt

finanţate din bugetul de stat, iar cele de interes local prin bugetele locale(ex:Biblioteca

Naţională, Editura Academiei);

· Finanţare integrală din venituri proprii constituite sub forma mijloacelor extrabugetare,

situaţie în care veniturile proprii aflate în şold la sfârşitul anului se raportează pe anul

următor(ex:anumite edituri, case de film);

· Finanţarea din venituri proprii, constituite sub forma mijloacelor extrabugetare şi prin

completarea cu alocaţi bugetare de la bugetul de stat sau de la bugetele locale(ex:case de

cultură, muzee);72

· Finanţarea din fonduri extrabugetare; din anul 2002 funcţionează Fondul Cinematografic,

gestionat de Centru Naţional al Cinematografiei. În anl 1998 s-a creat Fondul Cultural

Naţional, gestionat de Ministerul Culturii şi Cultelor.

În România, o mare importanţă o au sponsorizările, mai ales pentru activităţile culturale,

artistice, sportive.

România beneficiază şi de resurse externe pentru finanţare culturii şi artei. Au fost primite

finanţări de la Uniunea Europeană pentru câteva programe de informatizare a unor biblioteci

publice sau pentru Programul „Cultura 2000”. De asemenea, la începutul anului 2000 Uniunea

Europeană a lansat un program de finanţare a unor proiecte culturale-parte a proiectului PHARE,

EUROART, în cofinanţare cu guvernul român pentru proiecte în domeniul artei, patrimoniului şi

culturii; de la Banca Mondială s-a primit în 1998 un credit de 5 milioane de dolari S.U.A.pentru

restaurarea Ansamblului Brâncuşi de la Targul-Jiu, împrumutat pe o perioadă de 20 de ani cu

perioadă de graţie de 5 ani.73

În România, resursele financiare destinate acţiunilor de cultură, artă, culte, acţiuni cu

activitate sportivă şi de tineret, în perioada 1990-2009, prezintă evoluţia arătată în tabelul

următor:

Tabelul 3.4 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru cultura şi artă în România (bugetul general

consolidat)

  1990 1995 2000 2004 2008

72 Mihai Antonescu, op.cit., p.9973 ? Iulian Vacarel, op cit. ,p.208

49

Cheltuielile pentru cultură şi

artă 3,4 38,4 459,79 1500,79 1958,3

Ponderea cheltuielilor:

- în PIB 0,4 0,5 0,6 0,62 0,48

-in totalul cheltuielilor publice 1 1,5 1,6 2,04 1,96

-in totalul cheltuielilor social

culturale 2,3 3,2 3 3,35 3,38

Modificarea relativă

(față de anul precedent) 0 0,5 0,1 0,44 -0,08

Elasticitatea față de PIB 0 1,38 1,08 1,14 0,28

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Conform datelor din tabel, ponderea cheltuielilor publice pentru cultură în totalul

cheltuielilor publice variază între 1% şi 2,4% în perioada 1990-2008. În perioda comunistă se

înregistrează o scădere a cuantumului cheltuielilor pentru cultură şi artă iar după 1990 au început

să funcţioneze şi instituţii artistice, edituri, formaţii artistice, oficii de expoziţii particulare care îşi

acoperă necesităţile de resurse pe seama veniturilor realizate, a donaţiilor şi a sponsorizărilor.

Din punct de vedere al tehnicii de finanţare, din 1996 s-a trecut la acordarea alocaţiilor de

la buget pentru acţiuni de cultură, religie, activităţi sportive şi de tineret sub forma unor sume

globale care sunt destinate atât cheltuielilor curente în proporţie de 90%, cât şi cheltuielilor de

capital, care reprezintă cam 10%.

Iar în ultimii ani, se poate observa că tendinţa este în creştere, datorită componenţei

sistemului de protecţie socială reprezentat de instituţiile care oferă servicii de cultură şi artă la

tarife reduse sau gratuit.

Fondurile în domeniul culturii în ultimii ani în România au fost îndreptate în special spre:

reabilitarea aşezămintelor culturale din mediul rural; conservarea şi repararea lăcaşurilor de cult,

finanţarea cheltuielilor de funcţionare şi de capital ale muzeelor, bibliotecilor, căminelor culturale

etc.74

3.2.3. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii

Sănătatea constituie un factor important, care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii

pentru fiecare membru al societăţii, ca şi pentru întreaga colectivitate. Ocrotirea sănătăţii nu este

numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social şi face

74 Ion Mihailescu, op. cit., p.60

50

parte din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare.

În România, cheltuielile pentru sănătate se finanţează, în primul rând, din Fondul special

pentru asigurări de sănătate (începând cu 1998) şi în al doilea rând din buget de stat, dar şi din

bugetele locale (într-o măsură mai mică) pentru realizarea unor acţiuni sanitare în profil teritorial.

Ele se înscriu în bugetul de stat într-o anumită structură care reflectă acţiunile şi unităţile ce se

finanţează în acest domeniu. Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din

contribuţia asiguraţilor, a persoanelor juridice şi fizice care angajează personal salariat, din

subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale precum şi din alte surse.75

În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii au provenit, până în 1998, în

proporţie covârşitoare de la bugetul de stat. Într-o măsură redusă se alăturau unele cheltuieli

efectuate de agenţii economicii, unele venituri proprii ale instituţiilor sanitare (care erau

mobilizate într-un fond special pentru sănătate) sau cheltuieli ale populaţiei pentru îngrijirea şi

păstrarea sănătăţii, efectuate din propria iniţiativă.

Reforma care se desfăşoară în domeniul ocrotirii sănătăţii în ţara noastră a introdus un nou

sistem de ocrotire a sănătăţii, şi anume asigurările sociale de sănătate. Ele au caracter obligatoriu,

funcţionează descentralizat şi resursele băneşti necesare funcţionării sistemului de sănătate sunt

costituite, în principal, din contribuţii ale asiguraţilor, ale angajatorilor (persoane fizice şi

juridice) şi din alte surse.76

Raportându-ne la bugetul de stat, finanţarea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii în

România se prezintă astfel:

Tabelul 3.5 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru sănătate în România (bugetul general

consolidat)

  1990 1995 2000 2004 2008

Cheltuielile pentru sănătate 25,2 207,51 2955,52 8049,94 12408,14

Ponderea cheltuielilo:

- în PIB 2,9 2,9 3,7 3,37 3,2

-in totalul cheltuielilor publice 7,6 8,3 10,4 10,95 12,43

-in totalul cheltuielilor social

culturale 17,2 17,4 19,3 17,98 17,9

Modificarea relativă 0 0,7 2,1 0,55 1,48

75 Gheorghe Matei, op. cit. , p.14376 Iulian Vacarel, op.cit. ,p.214

51

(față de anul precedent)

Elasticitatea față de PIB 0 0,97 1,3 0,87 0,51

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Din datele prezentate în tabel rezultă că ponderea cheltuielilor publice pentru sănătate în

perioada 1990-2008 a reprezentat între 7,6% şi 12,43%.

În condiţiile noului sistem de ocrotire a sănătăţii în România, sursele de finanţare a

cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

-fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

-bugetul de stat;

-cheltuielile populaţiei pentru sănătate;

-cheltuielile unor organizaţii nonguvernamentale, fundaţii s.a.;

-resurse externe.

La anumite acţiuni în domeniul ocrotirii sănătăţii pot contribui şi oganizatiile

neguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc..

România beneficiază şi de resurse externe. Este cazul creditului acordat de Banca

Mondială în anul 1991, în valoare de 150 mld.de dolari S.U.A. pentru realizarea reformei în

domeniul sănătăţii. De asemenea, au mai fost primite resurse financiare de la Uniunea Europeană

în cadrul unor programe PHARE sau din Fondul de Dezvoltarea Socială. În principal resursele

externe sevesc dotării cu aparatură medicală de performanţă.77

În ultimii ani, cheltuielile pentru sănătate au prezentat o tendinţă în creştere datorită unor

factori:

· cu influenţă majoră (introducerea în practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie,

tratamane, medicamente);

· cu influenţă importantă (creşterea veniturilor, majorarea ponderii asigurărilor de sănătate

în detrimentul plăţilor directe efectuate de cetăţeni pentru serviciile medicale prestate în

favoarea lor)

· cu influentă minoră (îmbătrânirea populaţiei, creşterea cheltuielilor de administrare, etc).78

Prin legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii s-au instituit, începând cu

2007, contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate. Aceste contribuţii, cunoscute ca

„taxă de viciu” urmaresc combaterea consumului excesiv de tutun şi băuturi alcoolice, altele

77 Idem, p.21578 Daniela Parvu, op.cit ,p.44

52

decât berea şi vinul.

Agenţii economici efectuează unele cheltuieli pentru sănătate, prin organizarea unor

cabinete medicale proprii sau prin suportarea cheltuielilor de evaluare a stării de sănătate a

salariaţilor, conform obligaţiilor legale.

Cheltuielile populaţiei pentru sănătate sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau

medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate; de asemenea,

popuatia poate încheia asigurări facultative, private de sănătate.

În ţara noastră au avut loc: reorganizarea unităţilor şi a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii;

unificarea asistenţei medicale şi trecerea ei sub conducerea şi controlul Ministerului Sănătăţii;

înfiinţarea a numeroase unităţi de ocrotire a sănătăţii.

De asemenea, s-au înfiinţat unităţi medico-sanitare, cum sunt: casele de naştere,

dispensarele de pediatrie, spitalele unificate, staţiile de recoltare şi conservare a sângelui, staţii de

aviaţie sanitară, servicii şi puncte de transfuzie de sânge, posturi de prim ajutor din întreprinderi

şi de pe şantiere, s-a trecut la privatizarea ocrotirii sănătăţii etc.79

3.3.Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor publice pentru acţiuni

economice

Aceste cheltuieli sunt determinate de necesitatea satisfacerii cerinţelor legilor economice,

de îndeplinire a prerogativelor economico-organizatorice ale statului şi de înfăptuire a

obiectivelor dezvoltării economice.

Statul român alocă o bună parte a resurselor sale băneşti pentru dezvoltarea economiei

naţionale. Resursele bugetare sunt îndreptate, în primul rând, spre dezvoltarea ramurilor prioritare

şi hotărâtoare ale economiei care asigură dezvoltarea bazei de materii prime şi energetice, precum

şi introducerea progresului tehnic, modern în economie. Concomitent se urmăreşte consecvența

şi dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor, a industriei bunurilor de consum, a

gospodăriei comunale şi de locuinţe, a comerţului şi a celorlalte ramuri ale economiei naţionale.

În cadrul cheltuielilor economice se cuprind cheltuielile privind finanţarea activităţilor

economice din cadrul agenţilor economici de stat, subvenţionarea unor unităţi economice

proprietate mixtă sau privată din domeniul producţiei şi distribuţiei de energie şi combustibil,

industriei extractive, agriculturii, transporturilor, telecomunicaţiilor, construcţiilor, unităţi

exploratoare de produse cărora statul le acordă protecţie.80

79 Gheorghe Bistriceanu,op. cit. , p.29880 ?Idem, p.311

53

În România, cheltuielile pentru acţiuni şi obiective economice îmbracă următoarele

forme:alocaţii bugetare; subvenţii (sub forma acoperirii diferenţelor de preţ sau de tarif şi a

primelor de producţie sau de export); transferuri bugetare (mai ales pentru investiţii); alocaţii din

fonduri speciale în afara bugetului de stat.81

Din perspectiva finanţării cheltuielilor publice pentru acţiuni economice în România,

datele pentru perioada supusă analizei (1990-2008) sunt reflectate în tabelul următor:

Tabelul 3.6 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru acţiuni economice în România (bugetul

general consolidat)

  1990 1995 2000 2004 2008

Cheltuielile pentru acţiuni

economice 137,3 533,52 4259,6 13630,8 17088,6

Ponderea cheltuielilor:

- în PIB 16 10,7 5,29 5,7 4,41

-in totalul cheltuielilor publice 41,3 31,6 15,04 18,56 17,12

Modificarea relativă

(față de anul precedent) 0 -9,7 -16,56 3,52 -1,44

Elasticitatea față de PIB 0 0,38 0,68 1,11 0,23

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

În România, în perioada 1990-2008, cheltuielile pentru acţiuni economice au deţinut o

pondere între 15,04% şi 41,3% în totalul cheltuielilor publice.

Cheltuielile publice pentru industrie, agricultură şi silvicultura s-au redus treptat ca

pondere în total, în timp ce cheltuielile pentru transporturi, telecomunicaţii, servicii, dezvoltare

publică şi locuinţe au crescut.

În România, o mare pondere în totalul cheltuielilor publice pentru acţiuni economice o

deţin subvenţiile şi alte ajutoare financiare acordate întreprinderilor publice, regiilor autonome şi

societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat.

Din 1990 s-a trecut la restrângerea treptată a sferei sectorului public, precum şi la

introducerea unor forme noi de organizare şi gestionare a unităţilor din acest sector.Se fac eforturi

pentru promovarea concurenţei, liberalizarea preţurilor şi a salariilor, pentru reglarea producţiei,

schimbului şi consumului prin mecanismele pieţii, în favoarea stimulării activităţilor eficiente.

Astfel se va restrânge treptat intervenţia statului, prin mijloace administrative, în deciziile

81 Gheorghe Matei,op. cit. p.158

54

agenţilor economici.82

Bugetul de stat acordă subvenţii industriei extractive, transportului feroviar public de

călători, transportului aerian şi pentru transportul în comun. În domeniul lucrărilor publice se

subvenţionează o parte din costul de achiziţie a unei locuinţe pentru tinerii până la 35 de ani sau

se acordă subvenţii de la bugetul de stat de până la 30% din valoarea locuinţei în raport de venitul

net lunar pe membru de familie.

În România, agricultura este considerată prioritate naţională strategică,astfel în perioada

1997-2000 a fost folosit sistemul de cupoane valorice precum şi sistemul unor prime şi subvenţii

pentru achiziţionarea de tractoare şi maşini agricole sau procurarea de seminţe şi material săditor

certificat.

Începând cu 2001 finanţarea agriculturii din fonduri publice s-a realizat cu instrumente

financiare noi, instrumente aliniate celor folosite în Politica Agricolă Comună a Uniunii

Europene.Din 2002 se acordă sume pentru acordarea de despăgubiri şi pentru subvenţionarea

primelor de asigurare, producătorilor agricoli care asigură culturile agricole şi animalele lor la

societăţi de asigurare. În perioada 2000-2006 România a beneficiat de fonduri de preaderare din

partea Uniunii Europene, fonduri financiare nerambursabile.

Din anul 2005 s-a introdus renta viageră agricolă.Poate primi renta agricultorul care

înstrăinează sau arendează terenul aflat în proprietatea sa în suprafaţa de până la 10 ha teren

agricol.

Începând cu 2007, după aderarea României la Uniunea Europeană ,agricultorii beneficiază

de plăţi directe pe ha pentru producţia vegetală şi de plăţi naţionale directe complementare pentru

anumite culturi şi pentru zootehnie, sursa acestora reprezentând-o bugetul de stat şi fonduri

comunitare nerambursabile83

Reducerea drastică a cheltuielilor economice nu este favorabilă unei politici de stabilizare

pe termen lung. Acest aspect negativ în dinamica structurii bugetare este amplificat de structura

cheltuielilor pentru acţiuni economice, în ultimii ani doar circa 25% reprezintă investiţii, iar

aproximativ 63% sunt subvenţii, în marea lor majoritate pentru ramurile neagricole (2/3).

În structura cheltuielilor pentru acţiuni economice este de semnalat situaţia cercetării

ştiinţifice, pentru care ponderea cheltuielilor se diminuează de la un an la altul, aflându-se în

ultimii ani într-un pronunţat proces de restructurarea şi reformare pe multiple planuri: legislativ,

82 Georgeta Dragomir, op.cit., p.8683 Iulian Vacarel, op. cit. ,p.326

55

instituţional, de finanţare, stimulare, managerial. Reforma s-a bazat pe introducerea sistemului

competitiv, al finanţării competitive pe bază de programe.

Volumul fondurilor financiare îndreptate către activitatea de cercetare-dezvoltare este

insuficient. Această insuficienţă se răsfrânge şi asupra resurselor umane din cercetare (dacă în

anul 1989 erau 170.000 de persoane care lucrau în activitatea de cercetare-dezvoltare, în anul

2007 sunt numai 58.000 lucrători, se apreciază astfel că 64% din oamenii de ştiinţă români care

aveau înregistrate performanţe de nivel internaţional lucrează acum în străinătate,pentru alte

ţări).84

După aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, domeniul ajutorului de

stat a suferit modificări în sensul alinierii şi aplicării legislaţiei comunitare. În principal,

competenţele în acest domeniu care erau în sarcina Consiliului Concurenţei au fost transferate

către Comisia Europeană.

Ajutorul de stat se acordă sub forma unor scheme de ajutor sau ajutoare de stat individuale

care prevăd în mod obligatoriu:obiectivul, modalitatea de acordare şi cuantumul fondurilor

alocate din bugetul de stat sau bugetele locale.Ajutorul de stat va fi monitorizat şi furnizorii de

ajutor de stat vor urmări modul de utilizare a fondurilor respective.85

3.4 Analiza dinamicii şi structurii altor categorii de cheltuieli publice

3.4.1.Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică şi siguranţa

naţională

Acestea sunt înscrise în bugetul de stat în două poziţii distincte:

a)cheltuieli cu autorităţile publice. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru:

administraţia prezidenţială, autorităţi legislative (Senat, Camera Deputaţilor), autorităţi

judecătoreşti (Ministerul Justiţiei, Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

Consiliul Superior al Magistraţilor, Consiliul Legislativ); autorităţi executive şi alte organe ale

autorităţilor publice (Secretariatul General al Guvernului, ministerele); Curtea de Conturi,

Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul

Poporului s.a.

b)cheltuieli cu ordinea publică şi siguranţa naţională. În cadrul acestora se cuprind

cheltuielile cu poliţia, jandarmeria, paza şi supravegherea frontierei, protecţia civilă şi protecţia

84 Idem,p.33885Idem,p.321

56

contra incendiilor, penitenciare, siguranta natonala.86

Din punct de vedere al structurii economice, preponderente sunt cheltuielile curente(circa

88%); cheltuielile de capital reprezintă circa 10% din total, iar diferenţa o reprezintă alte

cheltuieli (transferuri, rambursări de credit).87

Evoluţia cheltuielilor pentru servicii publice generale, ordine publică şi siguranţa

naţională în totalul cheltuielilor publice este redată în tabelul 3.5.

Tabelul 3.7 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru servicii publice generale, ordine publică şi

siguranţa naţională în România (bugetul general consolidat)

  1990 1995 2000 2004 2008

Cheltuielile pentru servicii publice

generale, ordine publică şi siguranţa

naţională 9,5 199,96 2836,5 8258,47 19391,4

Ponderea cheltuielilor:

- în PIB 1,1 2,8 3,49 3,45 5

-in totalul cheltuielilor publice 2,9 8 10,01 11,24 19,43

Modificarea relativă

(față de anul precedent) 0 5,1 2,01 1,23 8,19

Elasticitatea față de PIB 0 2,7 1,3 0,96 1,27

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Cheltuielile pentru servicii publice generale au variat, în perioada 1990-2008, între 2,9%

şi 19,43% din totalul cheltuielilor publice. Faţă de perioada dinainte de 1989, când aceste

cheltuieli nu depăşeau 3% din totalul cheltuielilor publice, avem de a face cu o creștere

importantă ca urmare a măsurilor întreprinse pentru reorganizarea statului de drept, dar şi a

problemelor datorate fenomenului infracţional, încălcării normelor de convieţuire socială, sporirii

tensiunilor sociale, etc.

Creşterea absolută a cheltuielilor privind aparatul de stat şi de ordine publică este

influenţată de o serie de factori cum sunt:

· Creşterea numărului populaţiei şi afluenţa acesteia către centrele urbane, cu viaţa

economică şi socială mai intensă care pune probleme multiple de interes general a căror

rezolvare solicită instituţii publice de specialitate;

86 Ibidem,p.34287 Mihai Antonescu, op.cit., p.114

57

· Creşterea gradului de urbanizare şi accentuare a fluxurilor comerciale şi de informaţii

determină necesitatea adaptării continue a formelor de administraţie la specificul

condiţiilor social-economice şi tehnice actuale;

· Accentuarea fenomenelor de criză economică şi socială multiplică problematica

aparatului administrativ de stat, a poliţiei şi jandarmeriei, ceea ce conduce la creşterea

numerică a personalului cu atribuţii specifice şi a costurilor, ca raport între cheltuielile

publice aferente aparatului administrativ-polițienesc ce revin la 100 unităţi monetare

produs intern brut;

· O dată cu descentralizarea activităţii publice, cu creşterea rolului aparatului local al puterii

şi administraţiei statului în structura administrativ-teritoriala, creşte ponderea cheltuielilor

finanţate din bugetele locale; modicarile legislative implică tot mai mult acţiunea puterii

publice.88

3.4.2.Cheltuielile pentru apărare naţională

Aceste cheltuieli au caracter neproductiv, constituind un consum final de produs naţional

brut.

Statul nostru acordă atenţie întăririi capacităţii de apărare a patriei, perfecţionării,

organizării şi înzestrării cu mijloace de luptă moderne a forţei noastre armate, efectuării de

construcţii şi întreţinerii curente a instituţiilor militare.

Principală sursă de finanţare a cheltuielilor pentru apărarea naţională, este bugetul de stat,

în acelaşi timp Ministerul Apărării Naţionale reţine integral ca venituri extrabugetare, unele

încasări rezultate din diverse operaţiuni.Totodată, în ultimii ani Ministerul Apărării Naţionale a

beneficiat şi de credite externe utilizate pentru creşterea gradului de înzestrare a armatei, ca

urmare a integrării în structura NATO.89

Evoluţia cheltuielilor publice pentru apărare sunt prezentate în tabelul următor.

Tabelul 3.8 Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru apărare în România (bugetul general

consolidat)

  1990 1995 2000 2004 2008

Cheltuielile pentru apărare

naţională 28,8 152,53 1320,31 3426,26 4957,7

Ponderea cheltuielilor: 3,5 2,1 1,64 1,43 1,28

88 Georgeta Dragomir, op.cit., p.9289 Gheorghe Matei, op.cit., p.164

58

- în PIB

-in totalul cheltuielilor publice 9 6 4,66 4,66 4,97

Modificarea relativă

(față de anul precedent) 0 -3 -1,34 0 0,31

Elasticitatea față de PIB 0 0,57 0,75 0,8 0,42

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

În România, cheltuielile publice pentru apărare sunt cuprinse între 4,66% şi 9% din totalul

cheltuielilor publice.

România desfăşoară o reformă în domeniul forţelor armate având ca obiectiv

modernizarea structurilor militare şi redimensionarea lor, precum şi reducerea personalului

militar şi civil. Dacă în anul 1989, armata romană avea 300 000 militari, în 2007 numărul

cadrelor militare s-a redus şi s-a realizat obiectivul de profesionalizare a armatei prin trecerea la

serviciul militar pe bază de voluntariat.

Invitarea României la Pactul Atlanticului de Nord, făcută ţării noastre la Praga în toamna

anului 2002, reprezintă una din priorităţile strategice apărării naţionale; în plan financiar,

aderarea la NATO a reclamat importante resurse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate prin

Programul de Integrare, pentru restructurarea şi modernizarea armatei, pentru participarea la

Parteneriatul pentru Pace; de asemenea România cooperează la realizarea operaţiunilor de

menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize şi de combatere a terorismului.

Toate aceste obiective necesită fonduri financiare importante, care justifică menţinerea şi

chiar creşterea cheltuielilor publice pentru apărare.

Deşi pe parcursul ultimilor ani cheltuielile pentru apărare în ţara noastră s-au menţinut

relativ constante, aderarea la NATO reclamă în continuare importante resurse pentru îndeplinirea

obiectivelor asumate prin programul de integrare.90

90 Mihai Antonescu, op.cit. , p.119

59

Concluzii si propuneri

În această cercetare am analizat mutaţiile intervenite în dinamica şi structura cheltuielilor

publice la nivel internaţional şi mai apoi la nivelul României.

În prima parte am considerat necesar fixarea conţinutului economic al cheltuielilor

publice. În acest sens, conţinutul cheltuielilor constă în procese şi relaţii economice în formă

bănească prin care are loc distribuirea şi utilizarea efectivă a fondurilor financiare publice.

Din literatură şi practica financiară şi statistică a statelor şi organismelor internaţionale,

am considerat ca tipuri de clasificaţii următoarele: administrativă, economică, funcţională,

financiară, gruparea folosită de organismele O.N.U..

În ceea ce priveşte clasificaţia administrativă, am constatat că se foloseşte la repartizarea

cheltuielilor publice pe ordonatori de credite bugetare.

Raportându-ne la clasificaţia economică, am remarcat că împarte cheltuielile publice în

cheltuieli curente, cheltuieli de capital, cheltuieli cu bunuri şi servicii şi cheltuieli de transfer.

Analizând clasificaţia funcţională, am concluzionat că este importantă pentru repartizarea

resurselor financiare pe domenii de activitate şi că reflectă obiectivele politicii bugetare a statului.

Pe baza clasificaţiei financiare, cheltuielile publice sunt grupate în: cheltuieli definitive;

cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile

Cât priveşte clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U., aceasta are la bază

două criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică

Raportându-ne la indicatorii financiari privind cheltuielile publice, am remarcat că aceştia

se grupează în următoarele categorii: indicatori privind nivelul cheltuielilor publice; privind

structura şi dinamica cheltuielilor publice.

Nivelul cheltuielilor publice se poate aprecia atât static, cât şi dinamic, pe baza

următorilor indicatori: volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală; ponderea

cheltuielilor în produsul intern brut; volumul cheltuielilor ce revine în medie pe un locuitor.

Analiza structurii cheltuielilor publice, serveşte la urmărirea în dinamică a modificării

opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor, putându-se efectua comparații între statele cu

niveluri diferite de dezvoltare.

Pe baza dinamicii cheltuielilor publice se exprimă modificările care intervin în cuantumul

şi structura acestora în decursul unui interval de timp. În acest sens, indicatorii dinamicii sunt:

60

modificarea nominală şi modificarea reală a cheltuielilor publice; modificarea volumului mediu

al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice;

elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.

În partea a doua a lucrării, am prezentat mutaţiile în dinamica şi structura cheltuielilor

publice indentificate la nivel internaţional.

În cercetarea pe care am efectuat-o asupra nivelului si structurii cheltuielilor publice pe un

esantion de țări ne permite să afirmăm că în cadrul cheltuielilor pentru actiuni social culturale,

locul principal îl ocupă, în ţările dezvoltate, cheltuielile pentru protecţia socială şi pentru

educaţie, iar, în ţările în curs de dezvoltare, cheltuielile pentru servicii publice generale şi ordine

publică.

Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt influenţate de nivelul

de dezvoltare economico-sociale a ţărilor, care impun limite diferite de implicare a statului în

efectuarea cheltuielilor publice, şi de modelul social-economic promovat prin politica guvernelor

aflate la putere.

Sub acest aspect, este relevant faptul ca guvernele cu orientare social-democrată

finanţează mai intens acţiunile de interes public spre deosebire de guvernele cu orientare politică

liberală sau conservatoare care optează pentru limitarea cheltuielilor publice finanţate de stat .

Pe baza analizei comparative a structurii economice a cheltuielilor publice în cele 19 ţări

selectate, în anul 2007, am indentificat că ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice

revine cheltuielilor curente, care cuprind salariile, materialele, dobânzile, subvenţiile şi

beneficiile sociale, iar cea mai scăzută pondere o deţin cheltuielile cu granturile.

Urmărind, mutaţiile în dinamica şi structura cheltuielilor pentru învățământ, am constatat

că fluctuaţia, de cele mai multe ori în creştere, a acestor cheltuieli a fost determinată de mai mulţi

factori cum ar fi: creşterea numărului populaţiei, în special a celei de vârstă şcolară; creşterea

numărului celor care frecventează şcoală care a dus la creşterea alocaţiilor; progresul tehnic şi

modernizarea economiei naţionale care necesită o pregătire a salariaţilor la un nivel înalt.

Având în vedere ponderea mare a resurselor bugetare în acoperirea necesităţilor financiare

ale instituţiilor de cultură şi artă, putem sublinia faptul că multe dintre aceste instituţii reprezintă

o componentă importantă a sistemului de protecţie socială, ele oferind membrilor societăţii

serviciile lor specifice, în mod gratuit sau cu preţuri reduse, accesibile.

Cât priveşte efectele acţiunilor culturale, am remarcat că sunt în special nemateriale ,

resimţite indirect, pe termen lung şi deci dificil de determinat.

61

Analizând cheltuielile publice pentru sănătate, am remarcat că resursele financiare pentru

ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de investiţii, cât mai ales pentru întreţinerea

curentă şi funcţionarea normală a spitalelor, dispensarelor şi a altor unităţi sanitare.

De asemenea am remarcat că finanţarea sănătăţii se face prin două sisteme şi anume:

sistemul german-Bismark(cotizaţii obligatorii) şi sistemul englez-Beverige(îngrijiri gratuite).

Sub aspectul asigurării sănătăţii, statul american finanţează două programe: MEDICARE

(pentru persoanele peste 65 de ani) şi MEDICAID (persoane cu venituri sub pragul sărăciei).

Urmărind cheltuielile pentru securiate socială, am constatat că mărimea acestora diferă de

la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic, structura şi numărul populaţiei, de orientarea

politică, de sistemul de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte cheltuielile pentru acţiuni economice, remarcăm că aceste cheltuieli

sunt destinate finanţării regiilor publice sau societăţilor comerciale cu capital de stat, privat sau

mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători, sau vizează acţiuni ori obiective importante pentru

fiecare ţară.Din punct de vedere al formei pe care o îmbracă, concluzionăm că aceste cheltuieli se

constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare directe şi indirecte.

Analizând ponderea cheltuielilor pentru acţiuni economice în totalul cheltuielilor publice

în perioada 1980-2007 în cele 15 ţări, constatăm o scădere a acestor cheltuieli ca urmare a

reducerii considerabile a sectorului de stat.

În ceea ce priveşte analiza cheltuielilor pentru servicii publice generale se constată

diferenţe de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială, deoarece în

ţările în curs de dezvoltare, aceste cheltuieli sunt mai ridicate spre deosebire de cele dezvoltate.

În acest sens, factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli sunt: mărimea şi structura

aparatului de stat şi a organelor de ordine publice; nivelul salarizării funcţionarilor publici;

dezvoltarea economică, socială şi urbană; înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică;

mijloace de transport şi alte mijloace tehnice specifice.

Privind evoluţia cheltuielilor militare la nivel mondial putem aprecia că s-a înregistrat o

relativă reducere a volumului acestora, însă au efecte nefavorabile asupra dezvoltării economice

şi sociale a statelor lumii, deoarece consumă importante resurse materiale, umane şi financiare.

În ultima parte a lucrării, am analizat mutaţiile în dinamica şi structura cheltuielilor din

bugetul de stat în România în perioada 1990-2008.

Din 2006 cheltuielile sunt prezentate conform clasificaţiei economice şi funcţionale. În

acest sens, clasificaţia economică este cea care arată natura cheltuielilor finanţate, iar clasificaţia

62

funcţională reflectă gruparea cheltuielilor publice în funcţie de categorii de bunuri, servicii,

obiective ale politicilor statului, prin care acesta îşi îndeplineşte funcţiile în cadrul societăţii.

În România, finanţarea educaţiei se asigură prin: bugetul de stat, bugetele locale, mijloace

extrabugetare, cheltuielile agenţilor economici, fonduri internaţionale.

Am remarcat că, în ultimii ani, cheltuielile pentru învăţământ au cunoscut o tendinţă de

creştere ca urmare a alocării unor fonduri importante pentru cheltuielile de capital, pentru

îmbunătăţirea condiţiilor de salarizare a cadrelor didactice.

Raportându-ne la cheltuielile pentru cultură, recreere şi religie, acestea se finanţează din

1996 din alocaţii de la buget şi din cheltuieli de capital. Constatăm că, datorită componenţei

sistemului de protecţie socială reprezentat de instituţiile care oferă servicii de cultură şi artă la

tarife reduse sau gratuite, tendinţa acestor cheltuieli este în creştere.

Analizând reforma din domeniul sănătăţii se constată introducerea asigurărilor sociale de

sănătate cu caracter obligatoriu şi instituirea “taxelor de viciu”.

În cazul României,cheltuielile pentru acţiuni economice îmbracă forma: alocaţiilor,

transferurilor şi subvenţiilor. Se constată reducerea treptată a sectorului public din 1990.

În ceea ce priveşte creşterea cheltuielilor pentru servicii publice generale, ordine publică

şi siguranţa naţională, constatăm că este influenţată de o serie de factori: creşterea numărului

populaţiei, creşterea gradului de urbanizare, accentuarea fenomenelor de criză economică şi

socială, descentralizarea activităţii publice.

România desfăşoară o reformă în domeniul forţelor armate având ca obiectiv

modernizarea structurilor militare şi redimensionarea lor, precum şi reducerea personalului

militar şi civil.

Nevoile publice se află într-o continuă creştere şi diversificare, în timp ce veniturile

bugetare nu cresc la fel de repede, producându-se astfel un decalaj care duce la o insuficienţă a

resurselor necesare. Acest decalaj se produce deşi Guvernul stabileşte ordinea finanţării

cheltuielilor publice şi mărimea lor în functie de prioritate, oportunitate, eficienţa şi eficacitatea

acestora, precum şi calitatea şi nivelul serviciilor publice furnizate.

Ţinând cont de acestea, de-a lungul timpului au avut loc mutaţii în dinamica şi structura

cheltuielilor publice pentru ca autorităţile publice să asigure o bază raţională finanţării

cheltuielilor care să fie conectată la nevoile sociale şi economice ale populaţiei astfel încât să

conducă societatea spre progres.

63

Bibliografie

Cărti

1. Antonescu Mihai, Finanţe publice, Ed.Sitech, Craiova, 2006

2. Berea Aurel, Finanţe publice, Ed.Bren, Bucureşti, 2005

3. Bistriceanu Gheorghe, Bugetul de stat al României, Ed.Universiatara, Bucureşti, 2007

4. Bodnar Maria, Finanţe publice, Ed.Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2007

5. Chirică Lefter , Finanţe publice, contabilitate bugetară şi de trezorerie, vol I,

Ed.Economică, 2002

6. Cioponea Cristina, Finanţe publice şi teorie fiscală, Ed.Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007

7. Dragomir Georgeta, Finanţe publice, Ed.Fundaţiei Academice Danubius Galaţi, 2005

8. Filip Gheorghe, Finanţe Publice, Ed.Junimea, Iaşi, 2004

9. Georgesc Maria-Andrada, Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Ed.Pro

Universitaria, Bucureşti, 2009

10. Gondor Mihaela, Finanţe publice, Editura Universităţii „Petru Maior”Târgu Mureş, 2004

11. Hoantă Nicolae, Economie şi finanţe publice, Ed.Polirom Iaşi 2000

12. Manolescu Gheorghe, Buget adordare economică şi financiara, Ed.Economică, 1997

13. Matei Ghorghe, Finanţe publice, Ed. Ex Ponto, 2001

14. Mihăilescu Ion , Finanţe publice, Ed.Independenţa Economică, 2010, Piteşti

15. Moraru Dan, Finanţe publice şi evaziune fiscală, Ed.Economică, 2008

16. Pârvu Daniela, Finanţe publice, Ed.Sitech, Craiova, 2009

17. Posea Constantin, Finanţe publice, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

18. Stoica Emilia Cornelia, Finanţe publice, Ed.Cartea Universitară, Bucureşti, 2004

19. Văcărel Iulian, Finanţe publice, Ediţia a IV-a, Ed.Didactică şi Pedagogica-R.A.,

Bucureşti,2003

20. Văcărel Iulian, Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Ed.Didactică şi Pedagogica-R.A.,

Bucureşti,2007

64

Legislatie

1. Legea nr. 20 din 26 februarie 1991 publicată in Monitorul Oficial al României nr.41 din 1

martie 1991

2. Legea nr. 22 din 21 martie 1995 publicata in Monitorul Oficial al României nr.53 din 22

martie 1995

3. Legea nr. 76 din 4 mai 2000 publicata in Monitorul Oficial al României nr.195 din 5 mai

2000

4. Legea nr. 511 din 22 noiembrie 2004 publicata in Monitorul Oficial al României nr.1121

din 29 noiembrie 2004

5. Legea nr. 388 din 2007 publicata in Monitorul Oficial al României nr.902 din 31

decembrie 2007

Pagini WEB

1. www.imf.org

2. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

3. www.mfinante.ro

4. www.insse.ro

65