1

Universitatea “Dunărea de Jos”

DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Conf.univ.dr. RĂDUCAN OPREA

Galaţi - 2008

2

CUVÂNT ÎNAINTE

Moto: “Noua ordine economică mondială va fi ecologică sau nu va fi deloc.” Omenirea a ajuns la un asemenea punct al “ofensivei” sale

împotriva naturii, încât unele din problemele protecţiei şi conservării mediului au devenit universale.

Diminuarea stratului de ozon, amplificarea efectului de seră, înaintarea deşertului, distrugerea pădurilor amazoniene, sărăcirea biodiversităţii ş.a. interesează deopotrivă toate popoarele şi statele lumii, punând în discuţie însuşi viitorul civilizaţiei umane. Mai mult ca oricând, asemenea probleme universale reclamă soluţii globale!

Pentru a contribui la promovarea acestora ramura de drept, respectiv “DREPTUL MEDIULUI” a trebuit să cunoască o serie de evoluţii semnificative.

Este vorba, mai întâi, de înlocuirea vechii concepţii, potrivit căreia sistemele juridice concepute de şi pentru oameni protejează elementele mediului numai în măsura în care acestea interesează omul, iar biosfera constituie mai ales o resursă, în care societatea umană este recunoscută drept parte integrantă a naturii şi acesteia din urmă i se recunoaşte o valoare intrinsecă, care trebuie să fie ocrotită şi conservată ca atare.

Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a polarizat în jurul definirii conceptului de dezvoltare durabilă şi găsirii mijloacelor concrete, eficiente de realizarea tuturor dimensiunilor sale, care a devenit punctul central al dezbaterilor privind creşterea economică şi mediul.

Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, circumscris “folosirii resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor neconvenţionale concomitent cu protejarea şi conservarea mediului înconjurător.”

Statele şi organizaţiile internaţionale au elaborat şi aplică o multitudine de tratate, convenţii, declaraţii, planuri şi programe de acţiune, carte şi alte asemenea documente universale, regionale ori bilaterale, generale ori sectoriale, constituind tot mai mult un corpus juridic de sine stătător, în cadrul dreptului internaţional public, cu principii şi trăsături fundamentale specifice, inconfundabile.

La nivelul Uniunii Europene reglementările juridice au pătruns treptat şi tot mai viguros şi în domeniul prevenirii şi combaterii poluărilor ori al conservării naturii, ajungându-se în prezent la un reprezentativ “drept comunitar al mediului” care constituie un important reper al integrării ţărilor central şi est europene.

3

Autorul OBIECTIVELE CURSULUI

Principalele obiective ale cursului DEZVOLTAREA DURABILĂ

ŞI PROTECŢIA MEDIULUI sunt:

După studiul acestui curs vei fi suficient de pregătit pentru:

- a fi activ într-o discuţie serioasă despre diferitele aspecte pe care le ridică noul concept de DEZVOLTARE DURABILĂ şi să-ţi argumentezi propriile opinii asupra Strategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă a României

- o abordare mai amplă a aspectelor privind Protecţia Mediului Înconjurător, ca parte componentă a Dezvoltării Durabile.

Sunt aceste obiective în concordanţă cu aşteptările tale?

Curs prin corespondenţă cu

două lucrări de verificare

Cum ţi se par aceste

obiective? Sper ca ele să corespundă în mare măsură cu aşteptările tale despre acest curs. Dacă nu, te rog să mă informezi cu ocazia transmiterii primei lucrări de verificare la tutorele la care ai fost repartizat.

MODUL ÎN CARE A FOST

CONCEPUT CURSUL Ca orice curs de Educaţie la

Distanţă Informat tipărit, Cursul DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI este un curs de educaţie prin corespondenţă. El este destul de scurt necesitând în medie 30 de ore de studiu individual.

ATENŢIE! Timpul precizat mai sus poate fi mai lung sau mai scurt în funcţie de cunoştinţele anterioare ale cursantului în educaţia la distanţă şi de cantitatea de muncă dedicată

4

subiectului în studiu, pe care cursantul este dispus să o aloce.

Materiale de studiu

Cursul „Dezvoltarea Durabilă

şi Protecţia Mediului” este divizat în 2 unităţi de studiu (părţi) şi 19 capitole şi cuprinde două lucrări de verificare care vor fi transmise pentru corectare şi comentarii tutorelui la care aţi fost alocat. Aceste lucrări vor fi transmise după studiul capitolului II şi respectiv XIX.

Resursele suplimentare de

studiu constă în: - Doina I. - Economie rurală,

Editura Economică, Bucureşti, 2000.

- Soroceanu V. - Creşterea economică şi mediul rural, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

- Ioan Răzmeriţă – Conservarea dinamică a naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

- Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României, Orizonturi 2013 – 2020 – 2030.

- Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul Mediului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008.

- Răducan Oprea şi Florin Tudor, Legislaţie de protecţia mediului, Editura Europlus, Galaţi, 2007.

5

OBIECTIVELE PĂRŢII I

Principalele obiective ale Părţii I sunt: După studiul primei părţi vei fi capabil să demonstrezi că ai dobândit cunoştinţe suficiente pentru a înţelege:

- Conceptul de dezolvare durabilă, principii obiective;

- Conceptul de dezvoltare rurală durabilă şi mecanisme; - Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale; - Stategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Obiectivele-ţintă pentru dezvoltarea durabilă. În final vei fi capabil de a formula propriile opinii asupra obiectivelor enunţate mai sus.

6

PARTEA I

DEZVOLTAREA DURABILĂ

Capitolul I FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII DURABILE

1.1. Dezvoltarea durabilă. Concept, principii, obiective Preocupările privind dezvoltarea durabilă datează de peste 30 de ani

când, la Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm (1972) s-a căzut de acord asupra necesităţii inexorabile de a răspunde problemelor ridicate de deteriorarea mediului natural, de prevenire a agravării dezechilibrelor ecologice şi de asigurare a echilibrului ecologic pe Terra. Conferinţa marchează momentul în care omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice, în general1. Dar, momentul de referinţă care marchează o nouă viziune de dezvoltare a ţărilor lumii contemporane îl constituie Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, desfăşurată la Rio de Janeiro, în 1992. Cu acest prilej, dezvoltarea economică şi protecţia mediului au fost fundamentate pe un nou concept, cunoscut sub denumirea de dezvoltare durabilă, adoptându-se, în acest sens Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio de Janeiro, documente program ale dezvoltării durabile.

În timp, formularea conceptului a cunoscut o perfecţionare continuă, prin noi precizări şi noi instrumente de înfăptuire a dezvoltării durabile, statele lumii întâlnindu-se într-o serie de conferinţe şi întruniri mondiale, importanţă prezentând Conferinţa de la Monterey privind Finanţele pentru Dezvoltare şi Conferinţa Ministerială de la Doha, care a stabilit o viziune clară, profundă asupra viitorului societăţii omeneşti. În continuarea acestor preocupări internaţionale, în anul 2002 s-a desfăşurat la Johannesburg (Africa de Sud) Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă, care a analizat modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu un deceniu în urmă, la Rio de Janeiro.

La Summitul Mondial la Johannesburg, pe lângă analiza exhaustivă "făcută scurgerii unui deceniu de la Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro, s-au stabilit noi direcţii de acţiune, ce au fost înscrise în Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă a lumii contemporane.

1 Conceptul de dezvoltare durabilă, considerat o nouă paradigmă a dezvoltării, a fost promovat în anul 1980 de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, dar limitat la conservare, cu impact restrâns asupra gândirii la nivel guvernamental. De aceea, se consideră că elaborarea acestui concept este legată de înfiinţarea în cadrul ONU, în anul 1983, a Comisiei Mondiale privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltarea, aceasta fiind însărcinată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să elaboreze o strategie pe termen lung privind mediul înconjurător, să fundamenteze un sistem de factori de protecţie a mediului, luând în considerare relaţiile dintre populaţie, resurse, mediu şi dezvoltare şi să definească problematica pe termen lung şi eforturile corespunzătoare pentru abordarea tematicii protecţiei mediului. Aceste obiective şi strategii au fost prezentate în cadrul Raportului Brundtland (1987), care a fost supus dezbaterilor Conferinţei Mondiale de la Rio de Janeiro (1992).

7

Referindu-ne strict la agricultură, în această Declaraţie s-a subliniat ideea că „agricultura joacă un rol esenţial în acoperirea nevoilor populaţiei globului aflate în plină creştere, şi este inextricabil legată de eradicarea sărăciei, în special în ţările în curs de dezvoltare... O agricultură viabilă şi o dezvoltare rurală pe măsură sunt esenţiale pentru implementarea unor abordări integrate ale creşterii producţiei alimentare şi siguranţei alimentelor într-o manieră ecologic viabilă”2 .

Punctul de plecare în formularea conceptului de dezvoltare durabilă îl constituie Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU, cunoscut sub denumirea de Raportul Brundtland3, în care se consemnează ideea potrivit căreia „umanitatea are capacitatea de a realiza o dezvoltare durabilă - de a garanta satisfacerea necesităţilor actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.

Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a polarizat în jurul definirii conceptului de dezvoltare durabilă4 şi găsirii mijloacelor concrete, eficiente de realizarea tuturor dimensiunilor sale, care a devenit punctul central al dezbaterilor problemelor privind creşterea economică şi mediul. Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, circumscris „folosirii resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor neconvenţionale, concomitent cu protejarea şi conservarea mediului înconjurător”.

În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de dezvoltare durabilă a cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la Rio de Janeiro unde, printre altele, s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre economie şi ecologie, ca părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă". Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru creşterea calităţii vieţii.

Preocupările susţinute din partea autorităţilor şi instituţiilor internaţionale şi naţionale, a oamenilor de ştiinţă şi specialiştilor din cele mai diverse domenii de activitate socială au fost semnalizate, propulsate şi intensificate de un complex de procese diferite, care îngrijorează tot mai mult autorităţile şi populaţia lumii. Printre altele, astfel de procese sunt:

- persistenţa fenomenului sărăciei care a cuprins majoritatea ţărilor lumii;

- degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor ecologice;

2 Citat din „Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă” (2002). 3 Denumirea vine de Ia numele fostului premier laburist norvegian Gro Harlem Brundtland, conducătorul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU. 4 Termen sinonim cu dezvoltarea „sustenabilă", „viabilă", „ecologică".

8

- extinderea necontrolată a urbanizării, care afectează calitatea vieţii unei importante părţi a populaţiei lumii;

- persistenţa şomajului care afectează omul, considerat cel mai important factor de producţie;

- manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care au drept efect dezastruos irosirea de resurse incomensurabile;

- pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice etc.5 În condiţiile în care efectele negative ale actualului tip de creştere

economică au fost iniţial sesizate la nivel mondoeconomic, în mod firesc şi primele studii privitoare la teoria şi practica dezvoltării durabile au fost abordate la scară planetară6. La nivel naţional, astfel de preocupări au apărut mult mai târziu, la început limitându-se la unele aspecte economice, financiare, ecologice, educaţionale, dar nu întotdeauna investigate prin prisma interdependenţelor dintre ele.

Dezvoltarea durabilă se derulează pe fondul unor principii majore ce o caracterizează:

- preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între generaţii;

- viziunea de lungă durată asupra procesului dezvoltării; - gândirea sistemică, interconexiunea între economie, societate şi

mediu. Pe suportul acestor principii generale, conceptul dezvoltării durabile se

caracterizează prin fluiditate, relevată de multitudinea interpretărilor sale. Astfel, de la apariţia primelor formulări privind conceptul de dezvoltare durabilă şi până în prezent, conţinutul acestuia a cunoscut o perfecţionare continuă, prin adăugarea de noi coordonate, valenţe teoretice, metodologice şi practice, ce îşi găsesc reflectarea în peste 60 de interpretări. Comun acestora este interpretarea lor într-o viziune globală, prin care se reliefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre economie, ecologie şi social-uman. Specificul lor constă din diferenţierea punctelor de vedere prin care este abordată durabilitatea, şi anume:

- economic, bazat pe principiul generării unui venit maxim în condiţiile menţinerii capitalului (fizic, natural, uman), dezvoltarea durabilă se referă la valoarea capitalului (natural şi uman). Pe plan contabil, dezvoltarea durabilă constă în acumulările care trebuie să depăşească consumurile, adică abordată sub aspectul eficienţei economice;

- ecologic, bazat pe susţinerea sistemelor biologice naturale şi antropizate, dezvoltarea durabilă este abordată sub forma unei populaţii în continuă creştere şi a unui consum de resurse ce diminuează stocurile şi potenţialul de refacere, cu consecinţe nedorite asupra echilibrului ecologic general. În tendinţa de a oferi cât mai multe oportunităţi generaţiilor viitoare, se înscrie şi conservarea biodiversităţii globale, indiferent de avantajele cunoscute, în prezent, pentru unele specii;

5 Rapoartele anuale elaborate de numeroase instituţii internaţionale: „Starea agriculturii şi alimentaţiei" (FAO); „Starea mediului" (Programul ONU pentru Mediu); „Starea populaţiei lumii" (Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie); „Perspectivele economice mondiale" (FMI); „Raportul Băncii Mondiale" (UNICEF). 6 Primul Raport al Clubului de la Roma intitulat The limits to growth, autori Donella, H. Meadows, Dennis L., Meadows, Jorges Rendcrs, William W. Behrs III, Univers Books, New York, 1972.

9

- socio-cultural, bazat pe menţinerea stabilităţii sistemelor sociale, educaţionale şi culturale pentru determinarea echităţii intra şi intergeneraţionale, prin păstrarea diversităţii culturale şi încurajarea pluralismului de idei, efect al unei educaţii permanente şi care vizează amplificarea potenţialului uman, îmbunătăţirea acestuia cu noi valenţe, asigurându-se astfel utilizarea mai eficientă a factorilor materiali ai producţiei;

- moral şi spiritual, durabilitatea este pusă în relaţie cu valorile etice ale comportamentului uman, ca factor de sporire a eficienţei muncii sociale;

- temporal, este abordată în sensul perfecţionării măsurării durabilităţii prin intermediul unui sistem de indicatori prin intermediul cărora să se evidenţieze mărimea proceselor de înlocuire şi reînnoire în raport cu cele de depreciere, primele să depăşească sau cel mult să fie egale, pe termen scurt, comparativ cu cealaltă parte a ecuaţiei.

Drept urmare, avându-se în vedere ansamblul acestor specificităţi, durabilitatea a fost abordată în literatura economică şi ecologică, şi nu numai, şi considerată coordonată esenţială în elaborarea unor politici de dezvoltare.

În esenţă, diferitele definiţii privitoare la durabilitate sunt abordate „în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat", ceea ce înseamnă şi realizarea unui set de obiective economice şi sociale, şi care se referă la asigurarea:

- creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi protejării resurselor naturale;

- cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru oameni;

- unei noi calităţi a proceselor de creştere economică; - creşterii controlate a populaţiei; - conservării şi sporirii rezervei de resurse; - restructurării tehnologice şi menţinerii sub control a posibilelor riscuri; - abordării integrate a protecţiei mediului înconjurător, creşterii

economice şi necesarului de energie. Referindu-se la necesitatea eradicării sărăciei, problemă globală a

lumii contemporane, Raportul Brundtland subliniază că „pentru nevoile esenţiale ale lumii sărace prioritatea ar trebui să o reprezinte satisfacerea acestora". Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure o creştere a nivelului de trai al oamenilor, cu accent deosebit asupra prosperităţii lumii sărace, evitând, în acelaşi timp, costurile asupra viitorului.

Conţinutul dezvoltării durabile se exprimă printr-un ansamblu de dimensiuni (coordonate) compatibile între ele, prin care se asigură satisfacerea nevoilor prezente fără a periclita interesele generaţiilor viitoare.

După Thomas Sterner7, durabilitatea se prezintă sub forma unei unităţi a trei dimensiuni - economic, social şi ecologic. Economicul 7 Sterner, T., Economic Policies for Sustainable Development, Ed. Kluwer Academic Publishers, London, 1994, pag. 75.

10

alăturat ecologicului influenţează procesul creşterii economice prin afectarea resurselor naturale şi a biodiversităţii; socialul suprapus ecologicului asigură o utilizare raţională a resurselor naturale, o conservare a biodiversităţii, un respect faţă de natură, prin cultură şi educaţie.

Academicianul N.N. Constantinescu interpretează conţinutul dezvoltării durabile prin prisma a patru dimensiuni - economic, tehnic, uman şi ambiental, reunite într-un proces funcţional dinamic şi flexibil. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări care poate fi susţinută de cele patru dimensiuni. Pentru ca modelul să fie operaţional, este necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce se circumscriu acestor coordonate ale dezvoltării durabile, adică plecând de la energie, transporturi, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi conservarea biodiversităţii.

Avându-se în vedere complexitatea şi dificultăţile de realizare practică a dezvoltării durabile, aceasta poate fi definită prin unitatea în dinamică a următoarelor coordonate: ecologică, economică, tehnico-tehnologică, social-umană, politică, culturală, legislativă şi spaţială (naţional-statală, regională şi mondială).

- Coordonata ecologică abordează procesul creşterii economice prin prisma necesităţii prevenirii dezechilibrelor ecologice, a menţinerii unui echilibru dinamic în cadrul fiecărui ecosistem şi pe ansamblul biosferei, în condiţiile asigurării compatibilităţii mediului creat de om cu mediul natural. Nici o activitate economică nu poate fi concepută, cu atât mai mult desfăşurată, fără luarea în considerare a ecologicului, în măsura în care mediul natural contribuie la procesul creşterii economice. Şi aceasta deoarece, la crearea bunăstării, a bogăţiei contribuie deopotrivă capitalul creat de om (capitalul fizic), capitalul uman şi capitalul natural8.

În calitate de factor generator de bogăţie, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure protejarea capitalului natural, sub aspect cantitativ şi calitativ, menţinerea unui nivel minim al acestuia, adică a capitalului natural critic9. În consecinţă, dezvoltarea durabilă este concepută şi ca o modalitate de fundamentare a căilor de creştere a bogăţiei naţionale, concomitent cu utilizarea prudentă a resurselor naturale comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute, iar cele neregenerabile să poată fi folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor viitoare. Sub acest aspect, unele din ideile lui Thomas Jefferson, fost preşedinte al SUA, se dovedesc extrem de actuale: „prin urmare, pot spune că pământul aparţine fiecărei generaţii pe durata existenţei sale, nici o generaţie nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existenţe".

Dezvoltarea durabilă propune mai multe reguli de sustenabilitate bazate pe menţinerea unui nivel minimal al capitalului natural10:

- o anumită resursă naturală are funcţiuni multiple: economice, biologice, recreative, progresul tehnic neputând fi aplicat în mod unitar tuturor acestor funcţiuni. Trebuie definit un capital natural critic ce

8 Capitalul natural cuprinde resurse regenerabile şi neregenerabile, principala resursă regenerabilă fiind pământul. 9 Nivelul minim necesar reproducţiei biologice a ecosferei. 10 Dona, I., Economie rurală, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 48.

11

trebuie supus unor norme minimale de salvare, determinând astfel un prag de utilizare al acestui capital, în scopul prezervării unui anumit stoc natural;

- utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata de reînnoire uzuală proprie a resursei respective;

- resursele epuizabile trebuie tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor înlocuiri de către resursele reînnoibile;

- emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de către mediu;

- motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni dintre cele mai prudente, pentru a permite prezervarea potenţialelor de alegere oferite generaţiilor viitoare. Acest principiu este cu atât mai oportun cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul natural se lărgeşte tot mai mult.

Contribuţia capitalului natural critic la dezvoltarea economică prezentă şi viitoare depinde de menţinerea stocurilor de resurse naturale şi de limitarea poluării mediului natural, ceea ce presupune şi necesită o mai bună gestionare a resurselor naturale şi controlul asupra poluării mediului. „Viitorul este al celor care vor gospodări cum se cuvine natura şi o vor menţine sănătoasă şi curată"11.

- Coordonata economică constituie coordonata esenţială a dezvoltării durabile de care depinde satisfacerea într-o măsură crescândă a nevoilor umane. Considerată ca principala formă a activităţii umane, economia asigură, prin intermediul factorului muncă, transferul de substanţe şi energie din mediul natural, pe care îl foloseşte pentru producerea de bunuri economice destinate consumului productiv şi neproductiv. Aceste schimburi de substanţă şi energie, la care se adaugă informaţia şi cunoştinţele, ca surse economice antientropice, se repetă în timp, reluarea permanentă a acestui circuit constituind suportul vieţii şi dezvoltării pe planeta PĂMÂNT. Pe un asemenea suport, economia reprezintă un proces de administrare eficientă a unor resurse economice limitate, cu utilităţi alternative, asigurând astfel lărgirea gamei nevoilor alese şi reţinute de oameni, ce pot fi satisfăcute pe seama celor sacrificate.

- Coordonata tehnico-tehnologică reprezintă factorul decisiv al creşterii economice, care prin progresul calitativ pe care îl imprimă celorlalţi factori de producţie, care contribuie la producerea de bunuri, constituind liantul ce asigură compatibilitatea dintre coordonatele dezvoltării durabile. Aparatul tehnic de producţie care constituie suportul actualului tip de creştere economică se bazează pe tehnologii energointensive şi mari consumatoare de resurse neregenerabile. Prin caracterul său agresiv, distructiv actualul mod tehnic de producţie provoacă multiple dereglări în toate subsistemele activităţii umane, în primul rând în economie şi mediu. În consecinţă, a devenit o necesitate stringentă înlăturarea şi înlocuirea acestora cu un nou mod tehnic şi tehnologic de producţie, care prin caracteristicile sale antientropice, neofactoriale să nu mai afecteze natura, activitatea economică şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.

11 Soroceanu, V., Creşterea economică şi mediul natural, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 51.

12

- Coordonata social-umană exprimă legătura indisolubilă dintre procesul creşterii economice şi finalitatea socială - bunăstarea individului, prosperitatea societăţii omeneşti12. Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitatea sa, sub aspect economic, social şi ecologic, promovând ideea echilibrului între creşterea economică, echitatea socială, eficienţă şi conservarea mediului înconjurător. Drept urmare, prin dezvoltarea durabilă se promovează un proces integrat de elaborare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi regional, naţional sau local, precum şi distribuirea corectă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între generaţii şi naţiuni.

- Coordonata politică constituie garantul afirmării democraţiei. Politicul, aflat în intercondiţionare cu alte activităţi umane, prin intermediul instituţiilor statale, are rolul de organizare, coordonare şi control al ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de interesele partidelor, claselor şi grupurilor sociale aflate la putere. Pentru ţara noastră, aflată în plin proces de realizare a economiei de piaţă funcţionale şi de afirmare a democraţiei se impune înlăturarea conflictelor de interese între economic şi politic, reconcilierea dintre aceste două coordonate ale dezvoltării durabile prin lărgirea cadrului democratic de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor membrilor societăţii. Mai mult, este necesară recăpătarea încrederii populaţiei în instituţiile publice, mai ales prin reducerea corupţiei şi abuzurilor, fenomene caracteristice perioadei actuale.

- Coordonata educaţională este unanim recunoscută ca cel mai eficient mijloc de care dispune societatea omenească pentru a răspunde provocărilor viitorului, deoarece progresul depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii la cerinţele prezente şi viitoare. Accesul la educaţie este condiţia sine qua non a participării active şi creatoare a oamenilor, în primul rând a tineretului, la viaţa economico-socială şi culturală de la toate nivelurile societăţii.

- Coordonata culturală constă în formarea unui înalt orizont de cultură generală, a unui nou mod de gândire, de comportament al oamenilor în raport cu realităţile economico-sociale dinamice şi cu mediul natural, dar şi în relaţiile dintre ei, de afirmare a unei noi conştiinţe economice, ecologice şi civice. De fapt, realizarea în practică a tuturor dimensiunilor dezvoltării durabile nu poate fi concepută fără formarea unui nou mod de gândire şi de comportament normal al individului, în concordanţă cu constituirea şi afirmarea noului mod tehnic şi tehnologic de producţie neofactorial. Timpul „ne cere stăruitor - sublinia biologul Emil Pop - să convertim nostalgia vagă într-o conştiinţă generală, fermă, activă de comunicare cu structura şi dinamica naturii, a cărei ocrotire nu mai est o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi"13. Societatea civilă, prin latura sa culturală, are misiunea de a determina dezvoltarea capacităţilor

12 Ca parte componentă a activităţii umane, socialul cuprinde ansamblul acţiunilor legate de om, în calitatea sa de fiinţă biopsihologică şi componentă centrală a ecosferei. În cadrul socialului se includ activităţi legate de producţie, educaţionale, culturale, sanitare, sportive, turistice şi de recreere etc, care prin conţinutul lor specific contribuie la dezvoltarea personalităţii umane. 13 Citat după Ioan Răzmeriţă, Conservarea dinamică a naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 212.

13

umane de a dobândi principii etice şi de a depăşi frontierele actuale ale cunoaşterii.

- Coordonata legislativă vizează crearea cadrului instituţional şi juridic necesar dezvoltării durabile şi se referă la toate domeniile activităţii umane. De primă urgenţă pentru ţara noastră este definitivarea setului de legi ce aparţin acquis-ului comunitar în vederea aderării la U.E., implementarea lor responsabilă în activitatea economico-socială, precum şi consolidarea instituţiilor comunitare specifice.

- Coordonata spaţială (naţional-statală, regională şi mondială) se referă la asigurarea compatibilităţii criteriilor de optimizare la toate nivelurile structurale ale economiei - naţional, regional şi mondial. O astfel de coordonată este generată de procesul globalizării economiei mondiale şi de integrarea României în U.E. Ansamblul strategiilor de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa dintre local şi global, ţări dezvoltate şi cele în dezvoltare, accentuând astfel necesitatea cooperării în cadrul şi între sectoarele economic, social şi mediu. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă înseamnă „a gândi global şi a acţiona local”.

Dezvoltarea durabilă, prin esenţa sa, exprimă necesitatea integrării armonioase a dezvoltării economice, a guvernării responsabile, a asigurării coeziunii sociale şi a binomului om-natură, aspecte ce sunt relevate de principiile dezvoltării durabile, formulate în cadrul Agendei 21 a Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992). Printre aceste principii se înscriu:

- oamenii trebuie să se afle în centrul tuturor iniţiativelor de dezvoltare; - căutarea soluţiilor pentru rezolvarea problemelor să se facă printr-o

abordare holistică, făcând apel la ştiinţă şi tehnologie; - încurajarea comunităţilor umane de a-şi recunoaşte valorile culturale,

morale şi spirituale; - capacitatea comunităţilor de autodeterminare prin respectarea

drepturilor la propria dezvoltare; - suveranitatea naţională presupune asigurarea securităţii oamenilor şi

a calităţii mediului; - egalitatea dintre sexe; - pacea, ordinea şi unitatea naţională; - justiţia socială, echitatea spaţială, intra şi intergeneraţională, care să

asigure distribuţia echitabilă a resurselor şi oferirea de oportunităţi egale pentru membrii societăţii;

- participarea democratică la luarea deciziilor; - viabilitatea instituţională care să asigure convergenţa de interese a

diferitelor grupuri; - dezvoltarea economică viabilă, bazată pe echitate între comunităţi,

vârste, clase sociale, grupuri etnice, zone geografice, generaţii etc.; - distribuţia populaţiei umane astfel încât să nu depăşească

capacitatea de suport a mediului; - sănătatea ecologică, prin recunoaşterea naturii ca o moştenire

comună pentru generaţiile viitoare; - echitatea între zone biogeografice în managementul resurselor

naturale; - cooperarea globală a naţiunilor de pe Terra.

14

Pentru a îndeplini aceste deziderate este necesară promovarea unor strategii precise, fundamentate din punct de vedere teoretic, economic, social, tehnologic, politic, cultural, ecologic, instituţional.

Principiile dezvoltării durabile continuă şi vor continua să facă obiectul unor largi discuţii şi dezbateri, pe plan naţional şi internaţional dar, în termeni generali, acestea sunt, în prezent, bine stabilite şi conceptualizate. Dezvoltarea economică este importantă pentru orice societate, însă beneficiile ei trebuie să fie mai mari decât costurile, inclusiv costurile legate de conservarea şi protecţia mediului. În acest context, atenţia trebuie să se focalizeze asupra modalităţilor prin care aceste principii pot şi trebuie să fie aplicate în diferitele sectoare ale economiei şi ale dezvoltării sociale.

1.2. Dezvoltarea rurală durabilă. Concept şi mecanisme Componentă a procesului general al dezvoltării şi formă de

manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune, pe lângă creşterea economică, un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică, în tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi componentele organizaţionale de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi de comportare a oamenilor14.

Într-o lungă perioadă de timp, existenţa comunităţilor rurale s-a bazat pe abundenţa resurselor naturale. Dar, marile schimbări tehnologice, politice şi economice, caracteristice secolului al XX-lea, au dus la profunde transformări în agricultură, care au afectat economia rurală, modul de viaţă al comunităţilor rurale, raporturile dintre spaţiul rural şi cel urban. În prezent, era informaticii ameninţă iar „soarta" unor comunităţi rurale, în favoarea noii economii informaţionale.

În pofida acestor schimbări, există încă destul de multe motive de optimism. Rezistenţa şi autodeterminarea sunt două particularităţi, care caracterizează multe comunităţi rurale. Pentru zonele rurale, ritmul rapid al schimbării a adus cu el nu numai provocări ci, în aceeaşi măsură, şi ocazii favorabile. În unele direcţii, dezvoltarea durabilă ajută să se realizeze schimbarea care este inevitabilă, şi să o facă într-un mod economic, responsabil din punctul de vedere al mediului înconjurător şi echitabil din punct de vedere social. Comunităţile cu cel mai mare succes luptă să folosească valorile şi abilităţile locale, simultan cu adaptarea şi adoptarea noilor idei şi tehnologii în plan local. Odată cu schimbările din agricultură, comunităţile rurale încearcă să se organizeze cât mai bine pe plan local. Dezvoltarea comunităţii permite rezidenţilor locali să extindă infrastructura: gospodăria comunală, locuinţele pentru populaţie, facilităţi pentru comunitate, şi să diversifice baza lor economică, fără să submineze valorile lor rurale.

14 Dezvoltarea economică este un proces macroeconomic extrem de complex, fundamentat sub aspect teoretic, pe cunoaşterea şi aplicarea principiilor şi coordonatelor elaborate de ştiinţele umane, cum sunt economia, sociologia, psihologia, geografia, istoria, filosofia, demografia etc. Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică este un concept multidisciplinar şi integratoriu, ce este avut în vedere în fundamentarea direcţiilor progresului general al societăţii.

15

În aceste condiţii, au devenit tot mai intense preocupările organismelor economice şi sociale internaţionale, ale guvernelor ţărilor lumii contemporane, organizaţiilor civice, oamenilor de ştiinţă şi specialiştilor din diferite domenii de activitate, în scopul preîntâmpinării, „salvării"' degradării spaţiului rural. În acest context, în multe ţări ale Terrei, mai ales în cele dezvoltate sub aspect economic şi social, strategiile naţionale de dezvoltare economico-socială cuprind, în structura lor, şi dezvoltarea durabilă a ruralului. Ca urmare a ponderii ridicate a populaţiei rurale şi a suprafeţelor deţinute de spaţiul rural, la care se adaugă şi importanţa vieţii rurale, problema dezvoltării rurale are, în prezent, nu numai o dimensiune naţională, ci şi una internaţională. Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural este o problemă extrem de complexă, de mare actualitate, ea vizând realizarea unui echilibru între cerinţa păstrării şi conservării valorilor materiale şi spirituale ale spaţiului rural şi tendinţa modernizării acestuia.

Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, componentă a dezvoltării economice durabile, poate fi analizată şi abordată pe baza studiilor efectuate, în ultimele decenii, la nivel mondo şi macroeconomic care, prin conţinutul lor vizează o serie de fenomene şi procese contradictorii ale lumii contemporane, cele mai evidente şi importante fiind:

- polarizarea accentuată a procesului de dezvoltare economică, fapt care a condus la existenţa concomitentă a unor zone foarte bogate şi a altora foarte sărace;

- degradarea mediului natural prin agresivitatea fără precedent şi extinderea necontrolată a industriei, intensificarea agriculturii şi creşterea, peste limitele ecologice, a industriei agroalimentare, a infrastructurii comunicaţiilor, transportului, turismului etc;

- urbanizarea galopantă, necontrolată a unor zone şi regiuni; - eliminarea valorilor tradiţionale şi înlocuirea acestora cu cele de tip

industrial, standardizate; - amplificarea şi cronicizarea unor fenomene social-economice

negative, precum: şomaj, subocupare, migraţie etc. Eradicarea acestor fenomene şi procese contradictorii ce se manifestă

pe planeta PĂMÂNT impune realizarea unei dezvoltări rurale durabile, în strânsă legătură cu dezvoltarea durabilă a întregului sistem economic naţional şi cu integrarea României în U.E. Dezvoltarea rurală exprimă ansamblul acţiunilor destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii în spaţiul rural, bazată pe o creştere economică durabilă şi care menţine peisajul natural şi cultura materială şi spirituală a comunităţilor săteşti. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltării rurale durabile este conceput a se desfăşura pe fondul dezvoltării durabile şi complexe a agriculturii, agricultura şi spaţiul rural fiind laturi interdependente specifice comunităţilor rurale, prin respectarea unor principii bine definite şi înscrise în Carta europeană, şi anume:

- spaţiul rural din Europa constituie un patrimoniu peisagistic de viaţă şi de muncă valoros, fructul unei îndelungate istorii şi a cărui salvgardare constituie o vie preocupare pentru societate. Spaţiul rural exercită funcţiile sale de aprovizionare, de recreere şi de echilibru dorite de societate, numai în cazul în care este considerat ca un spaţiu atrăgător şi dotat cu: o bună infrastructură; agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit viabile;

16

condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole; un mediu înconjurător intact şi un peisaj îngrijit;

- ameninţările existente fac indispensabilă definirea unei politici în favoarea spaţiului rural, în cadrul unei politici economice şi sociale globale, comportând cele două laturi: dezvoltarea rurală şi dezvoltarea agricolă. Politicile evocate ar trebui să fie adoptate în aşa manieră încât să formeze un tot unitar, armonios; ele ar trebui să ţină cont de valoarea egală şi de interdependenţă a spaţiului rural cu cel urban;

- principiile dezvoltării durabile se recomandă să fie reflectate în toate politicile aplicabile spaţiului rural, iar aceste politici să fie integrate;

- un program de dezvoltare a spaţiului rural ar trebui, în măsura posibilului, să pornească de la date concrete regionale, să încurajeze iniţiativele locale şi să se fondeze pe o dezvoltare internă în următoarele coordonate: să plaseze omul cu problemele sale în centrul concepţiilor şi deciziilor; să asigure identitatea comunităţii şi să favorizeze responsabilitatea, creativitatea şi cooperarea; să conserve şi să promoveze particularităţile culturale şi istorice ale spaţiului rural; să încurajeze diversificarea şi relaţiile între populaţiile rurale cu restul societăţii.

Pe baza acestor principii au fost stabilite obiectivele dezvoltării rurale durabile, prin a căror înfăptuire se au în vedere ridicarea gradului de dezvoltare economico-socială a spaţiului rural şi cultivarea tradiţiilor şi obiceiurilor specifice comunităţilor săteşti. Printre aceste obiective se înscriu:

- creşterea competitivităţii zonelor rurale, în scopul maximizării aportului lor la accentuarea progresului economic şi social;

- asigurarea unor oportunităţi în favoarea populaţiei rurale, în vederea ridicării standardului ei de viaţă la nivelul celei urbane;

- conservarea şi protejarea mediului ambiant şi a moştenirii culturale existente în aceste zone;

- menţinerea populaţiei în spaţiile rurale, prin eliminarea exodului populaţiei spre centrele urbane;

- creşterea alternativelor de venit ale gospodăriilor familiale; - diversificarea şi promovarea oportunităţilor ocupaţionale, în scopul

diminuării şomajului în spaţiul rural. Alături de aceste obiective generale, problema dezvoltării rurale

durabile se bazează şi pe o serie de principii generale ce au fost evidenţiate în Declaraţia de la Cork (Irlanda, 1996) adoptată de ţările U.E. şi care au implicaţii pragmatice profunde în spaţiul rural. Printre ele, se înscriu:

- punerea pe prim plan a ruralului, ceea ce înseamnă beneficierea, cu prioritate, de către comunităţile rurale, a resurselor bugetare destinate învăţământului, sănătăţii, comunicaţiilor, infrastructurii în general;

- abordarea integrată15, prin elaborarea şi realizarea de programe care să cuprindă întregul ansamblu de activităţi ce se desfăşoară în spaţiul 15 Dezvoltarea rurală integrală este definită ca ansamblul de măsuri - guvernamentale şi neguvernamentale - care au ca scop difuzarea tehnicilor moderne în rândul populaţiilor rurale şi facilitarea adoptării acestora de către cei interesaţi; aceste tehnici vizează creşterea producţiei, a productivităţii şi a veniturilor; ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social; utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, în scopul ca acesta să ofere locuri de viaţă şi de muncă agreabile şi permanente; antrenarea ruralilor în participarea din plin şi activ

17

rural, începând cu gestionarea resurselor locale - agricole, industriale, energetice etc, şi sfârşind cu cele care promovează valorile culturale;

- crearea diversităţii şi a varietăţii, prin sprijinirea dezvoltării unei game largi de activităţi, care să permită dezvoltarea multifuncţională a comunităţilor rurale;

- durabilitatea, adică folosirea de către generaţiile prezente a resurselor rurale fără a periclita însă viitorul generaţiilor ce se succed, asigurându-se astfel menţinerea identităţii locale, istorice şi culturale, în timp şi spaţiu;

- subsidiaritatea, ceea ce înseamnă ca principiul descentralizării deciziilor şi acţiunilor să se fundamenteze pe parteneriat şi colaborare între nivelul local, regional, naţional şi continental; accentul este pus pe iniţiativele promovate de comunităţile locale, realizarea şi controlul proiectelor şi programelor aparţinând în totalitate factorilor locali;

- programarea, priveşte elaborarea şi realizarea proiectelor de dezvoltare rurală, care prin consecvenţa şi transparenţa lor să permită fiecărei zone rurale să se dezvolte în concordanţă cu specificitatea sa economică, socială şi culturală;

- finanţarea, impune atragerea la actul dezvoltării a tuturor resurselor financiare disponibile la nivel local, existenţa unor politici bancare care să faciliteze accesul la credite ieftine, precum şi a unor programe de sprijinire a micilor întreprinderi, în scopul depăşirii eventualelor dificultăţi financiare;

- îndrumarea de către forurile publice locale şi regionale ce au competenţe în elaborarea şi realizarea proiectelor de dezvoltare rurală şi care să preîntâmpine conflictele de interese;

- evaluarea şi cercetarea, care se referă la modul de realizare a proiectelor, controlul beneficiarilor, evaluarea studiilor şi problemelor apărute în procesul realizării proiectelor, stimularea introducerii inovaţiilor.

În condiţiile stabilirii obiectivelor dezvoltării rurale durabile, fiecare ţară, luând în consideraţie şi experienţa ţărilor din spaţiul comunitar european, îşi elaborează propriile strategii bazate pe realităţile mediului sătesc, printre care se înscriu şi următoarele elemente:

- ritmul de acces al producătorilor agricoli cu o productivitate scăzută în activităţile conexe ale întreprinderilor mai rentabile a fost şi va rămâne lent, ţinând cont de dimensiunea relativă a sectorului modern din cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare;

- în ţările în curs de dezvoltare, masa populaţiei rurale cunoaşte grade diverse de sărăcie; situaţia sa nu poate decât să se înrăutăţească dacă populaţia creşte în ritmuri fără precedent, în timp ce continuă să existe restricţii din cauza resurselor disponibile, a tehnologiei şi chiar a instituţiilor şi organizaţiilor;

- zonele rurale dispun de forţă de muncă, terenuri şi un anumit volum de capitaluri care, dacă sunt mobilizate, ar putea să diminueze sărăcia şi să amelioreze calitatea vieţii. Aceasta implică o dezvoltare mai puternică a resurselor existente, adică a construcţiei unei infrastructuri solide, adoptarea unei noi tehnologii de producţie şi crearea unor noi tipuri de instituţii şi organizaţii.

împreună cu citadinii la viaţa socială, politică şi economică a ţării (Rapport du Colloque FAO sur l'etablissement d'institutions agricoles, en vue du developpement rural integree, FAO, Rome, 1971).

18

Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural în strânsă legătură cu dezvoltarea durabilă a agriculturii presupune existenţa unor mecanisme, care privesc:

- favorizarea penetrării şi propagării comunicării şi difuzării ideilor privind mijloacele de ameliorare a agriculturii şi a vieţii întregii comunităţi rurale;

- mobilizarea şi investirea capitalurilor disponibile în cadrul comunităţii rurale, orientate spre investiţii productive în agricultură şi în agroindustriile din centrele rurale, facilitând astfel mişcarea capitalurilor între comunitatea rurală şi alte părţi ale ţării, după cea mai bună utilizare;

- facilitarea accesului comunităţii rurale la utilizarea creditului şi la procesele de comercializare, care să permită transferul de energii umane şi materiale, precum şi schimbul de bunuri şi de servicii în interiorul comunităţii rurale şi între aceasta şi lumea exterioară;

- mobilizarea resurselor umane ale comunităţii rurale, furnizarea structurilor necesare constituirii de grupuri şi utilizarea de animatori locali, dotarea populaţiei cu mijloacele necesare pentru a se exprima în afacerile locale şi naţionale şi încurajarea participării sale active la dezvoltare;

- planificarea şi reglementarea utilizării resurselor în comunitatea rurală, a cărei acţiune ar trebui să fie conjugată cu cea a organismelor de planificare şi de reglementare la nivelul judeţelor, regiunilor şi guvernului;

- asigurarea pentru marea masă a ruralilor a unei părţi echitabile din proprietatea şi utilizarea factorilor de producţie şi garantarea locurilor de muncă pentru cei care nu posedă pământ.

În acest context, dezvoltarea rurală poate fi definită drept o strategie de creştere care se adresează unei anumite categorii de populaţie, respectiv celei de rurali săraci. Ea implică extinderea binefacerilor dezvoltării celor al căror viitor este legat de căutarea mijloacelor de existenţă la sate, adică micii agricultori, micii arendaşi şi cei care nu au pământ.

Dezvoltarea durabilă este un concept relativ nou, care a fost în atenţia specialiştilor şi politicienilor din întreaga lume, generat de necesitatea rezolvării multiplelor probleme globale ale omenirii provocate, printre alte cauze, de utilizarea unui mod tehnic şi tehnologic de producţie perimat, bazat pe consum iraţional de resurse, poluare şi dezechilibre profunde în ecosisteme, care coexistă pe plan planetar. El se referă, deopotrivă, la toate subsistemele acţiunii umane şi, în primul rând, la activitatea economică şi ecologică.

Pe acest suport teoretic, a apărut şi necesitatea identificării unor soluţii corespunzătoare de dezvoltare, adaptate la specificitatea spaţiului rural. Definirea conceptului de dezvoltare rurală durabilă a avut drept punct de plecare premisa potrivit căreia dezvoltarea comunităţilor locale este un proces în care membrii comunităţii participă în mod activ la valorificarea resurselor locale în beneficiul economic şi social al întregii populaţii rurale. Prin conţinutul său, exprimă o relaţie tridimensională de natură economică, socială şi ecologică, privită în unitatea ei indestructibilă, generată de aceste trei funcţii ale spaţiului rural.

Pe plan economic, dezvoltarea rurală durabilă presupune ca orice activitate specifică spaţiului rural să se realizeze în condiţii de eficienţă economică. În condiţiile în care agricultura reprezintă activitatea definitorie

19

a spaţiului rural, dezvoltarea durabilă presupune o abordare nouă a acestei activităţi, în concordanţă cu nevoile dezvoltării viitoare. Sub acest aspect, se consideră ca elemente principale privitoare la formarea şi dezvoltarea unei agriculturi durabile sunt:

- formarea unei agriculturi competitive, care să asigure crearea unui surplus economic necesar acumulării destinate propriei dezvoltări şi care să aibă un aport pozitiv la realizarea echilibrului general:

- inserţia agriculturii în ansamblul economiei naţionale şi funcţionarea ei pe principiile economice de piaţă concurenţială;

- dezvoltarea unei agriculturi ecologice, care să producă bunuri agroalimentare curate, şi care să nu se posteze nici ca agent, nici ca victimă a poluării;

- dezvoltarea activităţilor agricole, care să asigure paritatea veniturilor producătorilor agricoli cu ale altor categorii socio-economice, creşterea calităţii vieţii fermierilor, şi întregii populaţii din spaţiul rural.

Pe plan social, dezvoltarea rurală durabilă este concepută ca garanţie pentru asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru comunităţile rurale, care să fie în concordanţă cu dezvoltarea economică.

Pe plan ecologic, dezvoltarea durabilă se realizează în concordanţă cu dezvoltarea în plan economic şi social, protecţia mediului constituind elementul fundamental al dezvoltării durabile, al asigurării echilibrului între economie şi ecologie. Realizarea unei dezvoltări durabile depinde, înainte de toate, de practicarea unei agriculturi durabile, a cărui scop este menţinerea corelaţiei optime între cantitatea, calitatea şi structura alimentelor şi conservarea calităţii mediului înconjurător.

Structural, dezvoltarea rurală are mai multe sfere de cuprindere: - o primă sferă se referă la dezvoltarea rurală locală, manifestată la

nivelul comunităţii (sat, comună) şi a gospodăriilor componente; - în al doilea rând, ca urmare a relaţiilor de interdependenţă existente

pe plan regional, poate fi abordat conceptul de dezvoltare rurală regională;

- în al treilea rând, se poate considera că există o importantă componentă a dezvoltării rurale transfrontaliere, pornind de la legăturile care există, pe multiple planuri, între comunităţile de graniţă ale diferitelor ţări;

- în al patrulea rând, dezvoltarea rurală poate fi analizată la nivel european, conceptul utilizat fiind acela de dezvoltare rurală paneuropeană.

Pe această bază, specialiştii abordează dezvoltarea rurală sub aspect socio-economic, al economiei regionale şi al economiei intersectoriale:

- prima vizează comportamentul grupurilor sociale, a factorilor economici care locuiesc, îşi desfăşoară activitatea în zonele rurale, produc venit şi folosesc serviciile rurale;

- cea de-a doua are în vedere identificarea variabilelor de ordin geografic, demografic şi economic ce caracterizează zonele rurale16. De asemenea, se acordă atenţie rolului jucat de zonele rurale la nivel macroeconomic şi macrosocial. Agricultura, ca sector al economiei rurale, privită într-o perspectivă dinamică, se pare că va pierde tot mai mult în 16 Conceptul de „periferia sâmburelui", altfel spus periferia unui centru economic şi social în structura econom regionale este larg utilizat.

20

importanţă în raport cu celelalte sectoare, în timp ce se accentuează rolurile sale privind mediul înconjurător şi cultural;

- a treia îşi bazează analiza pe tablourile de input-output şi vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor dintre agricultură, industriile aliate şi restul economiei rurale.

Dezvoltarea rurală durabilă constituie principalul instrument strategic, prin a cărui utilizare se estompează diferenţierile economice şi sociale ce se manifestă între regiunile şi zonele unei ţări, între spaţiul rural şi cel urban, disparităţi provocate de gradul diferit de înzestrare cu resurse naturale, capital real (fizic), uman, financiar şi informatice. Sub acest aspect, obiectivele dezvoltării rurale regionale vizează: accesul la resurse; repartizarea echilibrată a beneficiilor dezvoltării, privite sub aspect material individual, al accesului la servicii şi la securitatea socială; repartiţia echitabilă a puterii în luarea deciziilor privind comunitatea locală; gestionarea eficientă a resurselor disponibile etc.

Politica de dezvoltare rurală, prin obiectivele sale, este specifică fiecărei ţări, ea fiind legată de realităţile economice existente, ce diferă de la o ţară la alta. Zonele rurale se caracterizează printr-o diversitate naturală şi cultural-spirituală, comunităţile rurale diferenţiindu-se şi sub aspectul dimensiunii teritoriale, al complexităţii activităţilor. În consecinţă, comparaţiile internaţionale nu pot avea putere de generalizare, concluziile desprinse neputând fi considerate că ar avea o valabilitate universală. Cu toate acestea, în timp, au fost identificate unele tendinţe comune, ce trebuie avute în vedere, cum sunt:

- efortul pentru promovarea politicilor teritoriale, noile politici rurale fiind abordate într-o viziune integralistă, opusă celei sectoriale, tradiţionaliste;

- lărgirea bazei decizionale, prin antrenarea mai multor purtători de interese la elaborarea şi realizarea politicii rurale;

- eficientizarea instituţiilor, dezvoltarea rurală fiind nu numai o preocupare a MAPDR, dar şi a noi instituţii create pentru asigurarea bunei funcţionări şi creşterea eficienţei noilor activităţi în spaţiul rural;

- descentralizarea bazei decizionale, prin transferul responsabilităţilor la nivelul autorităţilor locale, ceea ce a descătuşat iniţiativa locală şi a îmbunătăţit procesul cooperării orizontale, între comun şi regiuni;

- cooperarea dintre sectorul public şi cel privat, expresie a necesităţii perfecţionării relaţiilor de conlucrare şi colaborare între mai mulţi parteneri.

1.3. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale În anul 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro, 170 de state,

printre care şi România, au recunoscut în mod unanim şi au căzut de acord asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globală pentru secolul următor, denumită „AGENDA 21", a cărei opţiune să fie aplicarea principiilor dezvoltării durabile.

Conform prevederilor stabilite în cadrul Conferinţei de la Rio, fiecare autoritate locală are obligaţia de a elabora propria strategie de dezvoltare durabilă. Agenda 21 Locală implică necesitatea ca autorităţile locale să lucreze în parteneriat cu toate sectoarele comunităţii respective, punând

21

accentul pe participarea comunităţii şi pe democraţia locală lărgită, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice şi de mediu, care să conducă, în final, la definirea de obiective, strategii, politici şi acţiuni la nivel local.

Agenda 21 recunoaşte că autorităţile/municipalităţile locale au de jucat un rol crucial în dezvoltarea durabilă, deoarece:

- reprezintă comunitatea locală şi lucrează în numele ei; - au un rol planificator important, deoarece desfăşoară, deleagă sau

influenţează multe din serviciile de care depinde calitatea vieţii; - administrează/posedă părţi importante din patrimoniul construit sau

natural; pot influenta prin educaţie, sfaturi, informaţii şi exemplu propriu; - pot cataliza parteneriate cu alte organizaţii; au un impact mare în

calitate de consumatori, achizitori şi patroni. Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunităţile caută căi

de dezvoltare economică beneficiind, de asemenea, de mediul înconjurător local sau care să aducă beneficii calităţii vieţii. A devenit un ghid important pentru multe comunităţi care au descoperit că modurile de interpretare tradiţionale de planificare şi dezvoltare creează, mai mult decât rezolvă, probleme de mediu înconjurător sau sociale. Acolo unde interpretările tradiţionale pot conduce la aglomerare, extindere, poluare şi consum excesiv de resurse, dezvoltarea durabilă oferă soluţii reale şi de durată, care consolidează viitorul.

După unii specialişti, dezvoltarea durabilă nu ar fi un concept nou, ci doar cea mai recentă exprimare a unei etici foarte vechi, care implică relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător, responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de generaţiile viitoare. Ca o comunitate să fie într-adevăr durabilă trebuie să adopte o abordare în trei direcţii, prin luarea în considerare, pe termen scurt, dar mai ales lung, a resurselor economice, naturale şi culturale. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătăţirea calităţii vieţii, dezvoltarea şi menţinerea unei economii locale viabile şi eficiente. O comunitate durabilă apreciază şi promovează ecosisteme sănătoase, utilizează eficient resursele, dezvoltă şi asigură o economie locală viabilă. Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării susţinută şi promovată de toate sectoarele comunităţii, asociaţiile civice, autorităţile locale, organizaţiile religioase, tineri etc.

O comunitate durabilă este cea care deţine controlul asupra procesului de dezvoltare, al deciziilor pe care le elaborează şi le adoptă, asigurând durabilitatea la nivel local. Această comunitate durabilă posedă o structură socială activă - actori, grupuri, asociaţii şi instituţii capabile să se mobilizeze pentru acţiuni comune de lungă durată şi să-şi asume responsabilitatea pentru acest proces continuu de dezvoltare. Comunităţile durabile prosperă pentru că populaţia lucrează în colaborare şi parteneriat pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi utilizează resursele proprii pentru a asigura necesităţile generaţiilor actuale asigurând, în acelaşi timp, resursele necesare pentru generaţiile viitoare. Ea îşi mobilizează capacităţile pentru a asigura servicii medicale calitative, un nivel de viaţă ridicat pentru toţi rezidenţii săi, prin: limitarea deşeurilor, prevenirea poluării, maximizarea conservării şi prin dezvoltarea resurselor locale şi a utilizării eficiente a lor, în vederea revitalizării economiei locale.

22

Institutul pentru Comunităţi Durabile a identificat următoarele atribute ale unei comunităţi durabile:

Integritate ecologică, prin care se urmăreşte: - satisfacerea necesităţilor umane de bază pentru aer şi apă curată,

hrană nutritivă, necontaminată; - protejarea şi dezvoltarea ecosistemelor locale şi regionale şi a

diversităţii biologice; - conservarea apei, solului, energiei şi a resurselor neregenerabile,

inclusiv utilizarea maximă a deşeurilor; - aplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor moderne pentru

minimizarea poluării; - folosirea resurselor regenerabile în conformitate cu rata de

regenerare. Securitate economică, adică: - crearea unei baze economice diversă şi financiar viabilă; - reinvestirea resurselor în economia locală; - participarea activă a întreprinzătorilor locali la dezvoltarea economiei; - oportunităţi de angajare pentru cetăţeni; - instruire şi educaţie necesare pentru ajustarea la cerinţele de

angajare pentru viitor. Responsabilitate şi împuternicire cu privire la: - oportunităţi egale pentru toate persoanele în a participa şi influenţa

deciziile care le afectează viaţa; - acces la informaţia cu caracter public; - un sector viabil al ONG-urilor; - o atmosferă a respectului şi toleranţei pentru puncte de vedere

diferite, valori şi tradiţii. Stabilitate politică, care se referă la: - încurajarea persoanelor de toate vârstele, genurile, etnie, religie şi

abilităţi fizice în asumarea responsabilităţii proprii pentru procesul dezvoltării comunităţii;

- necompromiterea dezvoltării durabile a altor comunităţi. Bunăstare socială, care are în vedere: - servicii medicale relevante, locuinţe sigure şi sănătoase, instituţii de

învăţământ de calitate pentru toţi membrii comunităţii; - securitatea asigurată; - stimularea expresiei creative prin arte; - protejarea şi asigurarea spaţiilor publice şi a resurselor istorice; - un mediu de activitate sănătos; - adaptare la schimbări şi provocări externe. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca scop major eradicarea

sărăciei la nivel local, punând accent pe resursele locale, care pot fi structurate în patru categorii:

- capitalul uman: cunoştinţe, abilităţi, capacităţi, creativitate, strategii de adaptare;

- capitalul fizic: clădiri, drumuri, reţele etc; - capitalul natural: sol, aer, apă, floră, faună etc; - capitalul social: structuri de administrare şi luare a deciziilor,

comunitatea, cultura.

23

Dezvoltarea durabilă a comunităţii se bazează pe resursele locale şi strategiile de adaptare elaborate şi promovate în cadrul comunităţii. Această abordare vine să consolideze realizările comunităţilor în domeniul dezvoltării.

În prezent, în lume, sunt peste 6400 comunităţi locale (municipii, oraşe, sate) care elaborează şi implementează strategii şi planuri locale de acţiune de dezvoltare durabilă, potrivit principiilor elaborate de Agenda Locală 21, recunoscându-se astfel importanţa procesului de planificare durabilă17.

Prin cele patru domenii ale Agendei 21: dimensiunea socială şi economică; conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare; consolidarea rolului grupurilor majore; mijloace de implementare, se evidenţiază obiectivele şi activităţile prioritare de dezvoltare la nivel global, orientând acţiunile la nivel naţional şi local.

Pentru ca o comunitate rurală să fie apreciată că se dezvoltă durabil, înseamnă că analiza acesteia trebuie abordată în complexitate problemele cu care se confruntă, adoptarea politicilor integrate de soluţionare a problemelor de mediu, sociale şi economice, implicarea grupurilor majore - autorităţile publice locale, ONG-urile, femeile, tinerii, sectorul privat, instituţiile academice - în procesul de planificare a dezvoltării şi luării deciziilor.

Agenda 21 reprezintă o posibilitate excelentă pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor, ea reprezintă un proces de realizare a dezvoltării durabile la nivel local, care are în vedere, în calitate de componentă majoră, îmbunătăţirea performanţelor de durabilitate ale autorităţilor publice locale, prin integrarea durabilităţii în proiectele, planurile, politicile şi activităţile lor. Iniţiativele de parteneriat între grupurile comunităţii, autorităţile publice locale, sectorul privat reprezintă, în special, la nivel local, precondiţia succesului dezvoltării durabile.

Agenda 21 este pentru comunităţile locale un model de dezvoltare durabilă, testat în cele peste 113 ţări în care se implementează. Astfel, la capitolul realizări ale procesului, pentru localităţile din categoria ţări cu venit mediu şi ridicat, sunt menţionate schimbări în managementul deşeurilor (reducerea lor), progres în educaţia cetăţenilor; pentru localităţile din categoria ţări cu venit mic sunt menţionate schimbări în mobilizarea resurselor comunitare şi sistemul educaţional, iar pentru localităţile din toate categoriile sunt menţionate realizări în managementul apei (calitate şi asigurare), conştientizarea şi participarea activă a comunităţii în procesul de dezvoltare locală. Astfel, Agenda Locală 21, ca document strategic de dezvoltare durabilă conţine:

- un diagnostic multisectorial care identifică problemele prioritare, economice, sociale şi de mediu, cu care se confruntă o comunitate locală;

- obiective şi direcţii strategice de dezvoltare durabilă, identificate cu participarea grupurilor comunităţii, a sectorului privat, a tinerilor, a ONG-urilor;

17 Acest proces a fost impulsionat de Agenda 21 - Planul Global de Acţiuni pentru Dezvoltare Durabilă în secolul 21, adoptat la Rio de Janeiro, în 1992. Agenda 21 reflectă consensul global şi angajamentul politic la cel mai înalt nivel privind dezvoltarea durabilă.

24

- un Plan Local de Acţiuni de lungă durată orientat spre realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă;

- acţiuni implementate prin consens şi parteneriat între toate sectoarele.

Agenda Locală 21 oferă comunităţilor un nou mod de a planifica şi realiza dezvoltarea, o imagine clară a nivelului de dezvoltare la care se află, care este nivelul ţintit şi cum să realizeze aceste aspiraţii.

În anii 2001-2002, Consiliul Internaţional pentru Iniţiative Locale de Mediu (ICLEI) a realizat un sondaj de opinie privind procesul derulării Agendei 21 la nivel global. În comparaţie cu anul 1997, când 1812 localităţi din circa 64 de ţări implementau procesul Agenda 21, în anul 2002 erau angajate în proces 6416 localităţi din 113 ţări ale lumii; 80% din aceste localităţi sunt situate în Europa, alte 28 de ţări aparţin continentului african. Aceste date demonstrează că, indiferent de gradul de dezvoltare economică, agenda de dezvoltare a unei comunităţi, ţări este dominată de anumite realităţi şi priorităţi. Autorităţile publice locale, ONG-urile, cetăţenii reprezintă acele structuri ale comunităţii care pot mobiliza resursele locale existente şi reorienta procesul de dezvoltare, stabilind obiective şi priorităţi de dezvoltare relevante necesităţilor şi aspiraţiilor locale.

Acelaşi sondaj realizat de ICLEI defineşte planificarea durabilă, care integrează domeniile economic, social şi de mediu. Astfel, 61% din cele peste 6400 localităţi din procesul Agendei 21, au elaborat Planuri Locale de Acţiuni, care punctează: calea de dezvoltare durabilă a comunităţii; obiective, ţinte, strategii şi angajamente concrete ale autorităţilor publice locale şi ale partenerilor locali.

În procesul de planificare durabilă la nivel local este necesar să se ţină seama de anumite principii:

- dezvoltarea durabilă se realizează pentru cetăţeni şi cu participarea cetăţenilor;

- dezvoltarea durabilă are la bază o viziune de lungă durată, care este definită prin consens, fiind produsul procesului de consultare a grupurilor comunităţii;

- planificarea durabilă integrează priorităţile de mediu, economice şi sociale;

- planificarea durabilă trebuie să fie încadrată în procesul bugetar, pentru a asigura acoperire financiară strategiilor elaborate;

- priorităţile de dezvoltare durabilă sunt identificate în baza unei analize multilaterale a situaţiei existente, prognozând riscurile posibile, examinând interdependenţele între provocările locale, naţionale şi globale;

- monitorizarea procesului de dezvoltare durabilă în baza indicatorilor locali de performanţă;

- o strategie de dezvoltare durabilă se elaborează în baza programelor şi politicilor de dezvoltare existente, încurajând convergenţa, complementaritatea şi coerenţa între diferite politici existente;

- participarea largă a comunităţii ajută la lansarea unor noi idei, probleme care trebuie abordate la identificarea capacităţilor necesare pentru realizarea propunerilor prezentate, la dezvoltarea unui consens necesar pentru realizarea acţiunilor prioritare;

- strategiile locale de dezvoltare durabilă se fundamentează pe capacitatea şi resursele locale, deoarece multe din strategiile existente au

25

eşuat, nefiind implementate din cauza lipsei capacităţii şi a aptitudinilor necesare pentru realizarea lor eficientă.

Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale nu reprezintă un plan detaliat de acţiuni, o formulă care să se aplice automat, deoarece soluţiile se prezintă sub forma mai multor alternative. Soluţiile diferă în funcţie de spaţiu, timp, valori şi resurse disponibile. Procesul de dezvoltare a comunităţilor locale din perspectiva durabilităţii implică, întâi de toate, conştientizarea necesităţii planificării dezvoltării, a evaluării corecte a punctelor forte şi slabe ale comunităţii, a oportunităţilor şi riscurilor existente sau potenţiale care vor determina, pentru comunitate, acţiunile prioritare de scurtă şi de lungă durată. O comunitate durabilă se bazează pe cetăţeni activi care participă la dezvoltarea comunităţii lor. Tocmai aceasta reprezintă o prioritate pentru comunităţile noastre - spiritul de iniţiativă şi responsabilitate al locuitorilor pentru destinul comunităţii lor.

Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale se desfăşoară în strânsă legătură cu cea teritorială, deşi ele prezintă o serie de deosebiri privind scara la care se desfăşoară, modul de abordare, conţinutul dezvoltării, efectul social, rolul asumat, modalităţile de finanţare, instrumentele realizării şi condiţiile realizării. Dezvoltarea rurală poate fi considerată şi un demers de dezvoltare teritorială, ea incluzând aspecte economice, social-politice, culturale, ecologice etc, prin stimularea şi favorizarea dezvoltării interne, mobilizând, în acest sens, mijloacele umane şi financiare care concură la această dezvoltare şi asigurând convergenţa lor.

Planul de implementare aprobat de Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, organizat în septembrie 2002 la Johannesburg, evocă rolul conlucrării fructuoase între participanţii unei comunităţi. În acest sens, evidenţiază necesitatea consolidării „rolului şi capacităţii autorităţilor locale, precum şi a părţilor implicate în implementarea Agendei 21 şi a rezultatelor WSMD (SMDD), precum şi în consolidarea sprijinului continuu pentru Programele Agendei 21 Locale şi pentru iniţiativele şi parteneriatele asociate, şi încurajarea, în special, a parteneriatelor între autorităţile locale şi alte nivele ale guvernării şi părţilor implicate pentru a promova dezvoltarea durabilă aşa cum se cere, inter alia18, în Agenda privind Habitatul (vezi pct. 149). Şi aceasta bazată pe motivaţia de a construi infrastructura rurală de bază, de a diversifica economia şi de a îmbunătăţi transporturile şi accesul pe pieţe, informaţiile legate de piaţă şi creditele pentru populaţia rurală săracă cu scopul de a sprijini dezvoltarea agricolă şi rurală durabilă", (vezi pct. 6, i).

18 Inter alia, principiu conform căruia, datorită diferitelor contribuţii la degradarea globală a mediului înconjurător, statele au responsabilităţi comune, dar diferenţiate, aşa cum a fost stabilit în principiul 7 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro privind Mediul şi Dezvoltarea.

26

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul I

FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII DURABILE

1. Conceptul de “dezvoltare durabilă”, a fost fundamentat la: a) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare desfăşurată

la Rio de Janeiro, 1992. b) Conferinţa Ministerială de la Doha, 2002. c) Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm, 1972. 2. Punctul de plecare în formularea conceptului de dezvoltare durabilă

îl constituie: a) Raportul Brundtland b) Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare ONU. c) Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă. 3. Care dintre următoarele procese au propulsat preocupările

autorităţilor spre o dezvoltare durabilă: a) manifestările diferitelor organizaţii; b) degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor

ecologice; c) manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care

au drept efect dezastruos irosirea resurselor. 4. Dezvoltarea durabilă se derulează pe fondul unor principii majore: a) viziunea de scurtă durată asupra procesului dezvoltării; b) gândirea sistematică, interconexiunea între economie, societate şi

mediu; c) preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între

generaţii. 5. Conceptul de Dezvoltare Durabilă este o abordare într-o viziune

globală din punct de vedere: a) moral şi spiritual; b) socio-cultural; c) economic. 6. În definiţia “durabilităţii” sunt abordate mai multe obiective care se

referă la: a) creşteri controlate a populaţiei; b) abordarea unică a protecţiei mediului înconjurător; c) creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi

protejării resurselor naturale.

27

7. Dezvoltarea Durabilă poate fi definită prin unitatea în dinamică a

următoarelor coordonate: a) coordonata ecologică; b) coordonata educaţională; c) coordonata nepolitică. 8. Care dintre următoarele principii au fost formulate în cadrul Agendei

21 a Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992):

a) pacea, ordinea şi unitatea naţională; b) distribuţia populaţiei umane astfel încât să nu depăşească

capacitate de suport a mediului; c) încurajarea comunităţilor umane de a-şi recunoaşte valorile

culturale, morale şi spirituale. 9. Care dintre următoarele fenomene şi procese ale lumii

contemporane pot influenţa dezvoltarea durabilă a spaţiului rural: a) urbanizarea galopantă, necontrolată a unor zone şi regiuni; b) degradarea mediului natural; c) simplificarea şi cronicizarea unor fenomene social-economice

negative. 10. Dezvoltarea rurală exprimă: a) ansamblul acţiunilor destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii în spaţiul

rural; b) ansamblul măsurilor întreprinse pentru înfiinţarea unor noi locuri de

muncă; c) acţiunile întreprinse pentru valorificarea resurselor naturale. 11. Cartea europeană defineşte principiile dezvoltării durabile a

spaţiului rural: a) spaţiul rural din Europa constituie un patrimoniu peisagistic de viaţă

şi de muncă valoros. b) principiile dezvoltării durabile se recomandă să fie reflectate în toate

politicile aplicabile spaţiului rural; c) un program de dezvoltare a spaţiului rural ar trebui să pornească de

la date concrete regionale. 12. Care dintre următoarele obiective au contribuit la ridicarea gradului

de dezvoltare economico-socială a spaţiului rural: a) creşterea alternativelor de venit ale gospodăriilor familiale; b) încurajarea exodului populaţiei spre centrele urbane; c) creşterea competitivităţii zonelor rurale. 13. În Declaraţia de la Cork (Irlanda, 1996) au fost evidenţiate o serie

de principii generale privind Dezvoltarea durabilă rurală. Care dintre acestea sunt valabile:

a) durabilitatea;

28

b) toleranţa; c) evaluarea şi cercetarea. 14. La baza stabilirii obiectivelor dezvoltării rurale durabile fiecare ţară

a elaborat propriile strategii. Care dintre următoarele elemente fac parte din aceste strategii:

a) mobilizarea resurselor umane ale comunităţii rurale; b) mobilizarea şi investirea capitalurilor disponibile în cadrul comunităţii

rurale; c) facilitarea accesului comunităţii rurale la utilizarea creditului şi la

procesele de comercializare. 15. Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural în strânsă legătură cu

dezvoltarea durabilă a agriculturii presupune existenţa unor mecanisme: a) planificarea şi reglementarea utilizării resurselor în comunitatea

rurală; b) lipsa facilităţii accesului comunităţii rurale la utilizarea creditului; c) asigurarea pentru marea masă a comunităţii rurale a unei părţi

echitabile din proprietatea şi utilizarea factorilor de producţie. 16. Dezvoltarea durabilă rurală, exprimă o relaţie tridimensională: a) de natură economică; b) de natură socială; c) de natură ecologică. 17. Dezvoltarea rurală durabilă constituie: a) principalul instrument strategic prin a cărui utilizare se estompează

diferenţierile economice şi sociale; b) o modalitate complexă de dezvoltare socio-umană; c) principalul instrument de dezvoltare a unor comunităţi rurale. 18. Comparaţiile internaţionale privind dezvoltarea durabilă rurală: a) nu pot avea putere de generalizare; b) pot avea putere de generalizare; c) nu pot fi făcute în mod expres. 19. Agenda 21 recunoaşte că autorităţile locale au de jucat un rol

crucial în dezvoltarea durabilă, deoarece: a) administrează/posedă părţi importante din patrimoniul construit sau

natural ; b) reprezintă comunitatea locală şi lucrează în numele ei; c) pot cataliza parteneriate cu alte organizaţii. 20. Care dintre următoarele atribute au fost identificate de Institutul

pentru Comunităţi Durabile, ca fiind ale unei comunităţi durabile: a) neaplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor moderne

pentru minimalizarea poluării; b) oportunităţi de angajare pentru cetăţeni; c) necompromiterea dezvoltării durabile a altor comunităţi.

29

21. Resurse locale ale dezvoltării durabile locale pot fi: a) capitalul social al societăţilor comerciale; b) capitalul natural: sol, aer, apă, floră; c) capitalul fizic: clădiri, drumuri, reţele. 22. În procesul de planificare durabilă la nivel local este necesar să se

ţină seama de anumite principii: a) planificarea durabilă integrează priorităţile de mediu, economice şi

sociale; b) o strategie de dezvoltare durabilă se elaborează în baza unor

concluzii la nivel internaţional; c) dezvoltarea durabilă se realizează pentru cetăţeni şi cu participarea

factorilor de conducere locală. 23. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale se desfăşoară: a) în strânsă legătură cu cea teritorială; b) în strânsă legătură cu cea internaţională; c) independent fără a ţine cont de alte considerente.

30

OBIECTIVELE PĂRŢII II

Principalele obiective ale Părţii a II-a sunt:

După studiul celei de a II-a părţi vei fi capabil să demonstrezi într-o discuţie sau într-o situaţie practică că ai înţeles:

- ocrotirea mediului înconjurător ca problemă vitală a lumii contemporane; - reglementarea rapor-tului om-natură de-a lungul timpului; - cauzele şi efectele principale ale atmosferei; - poluarea apei în general; - măsurile legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în ţara noastră; - conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier; - protecţia altor forme de vegetaţie terestră; - protecţia faunei terestre şi acvatice; - populaţia şi mediul înconjurător; - protecţia aşezărilor umane; - aspecte juridice ale menţinerii echilibrului în agricultură; - aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea

31

diferitelor activităţi în aşezările umane;

- oganizaţii mondiale, regionale şi subregionale şi aportul acestora la conservarea şi dezvoltarea durabilă.

În situaţiile în care se discută aceste subiecte vei putea să îţi expui şi să argumentezi propriile opinii.

32

Capitolul II

STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI

2.1. Ue pentru dezvoltare durabilă Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene

începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.

În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona revizuită pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă, drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.

Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia de Dezvoltare Durabilă reînnoită pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.

Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie: - Protecţia mediului prin măsuri care să permită disocierea creşterii

economice de impactul negativ asupra mediului; - Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor

fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;

33

- Prosperitatea economică prin promovarea cunoaşterii, inovării, competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi bine plătite;

- Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii şi a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

2.2. Indicatorii dezvoltării durabile Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în afara

activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării durabile şi s-a afirmat paralel cu procesul de definire a strategiilor de dezvoltare durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a Uniunii Europene.

Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate de instituţii, de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de experţi sau centre de cercetare până la administraţii locale, guverne naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare internaţionale.

Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile, inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumentele contabilităţii mediului, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în continuare un subiect de preocupare prioritară din partea Oficiului de Statistică al Comunităţilor Europene (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE). România, prin Institutul Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem parţial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de datele disponibile.

Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de monitorizare şi raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice ale statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul instituţiilor Uniunii. S-a stabilit ca obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a performanţelor economice în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu să fie definite printr-un dialog constructiv angajat de Comisia Europeană şi de fiecare stat membru al UE cu comunitatea de afaceri, partenerii sociali şi formaţiunile relevante ale societăţii civile.

În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele membre ale UE au obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi utilizării instrumentelor statistice de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei Strategii Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportărilor asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul Uniunii Europene. Este vorba, prin urmare, de un proces continuu, în care revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei UE reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare pentru implementarea obiectivelor convenite.

34

2.3. Situaţia actuală a sistemului socio-economic şi capitalului natural al României

Pentru a acţiona în mod realist, în cunoştinţă de cauză, pe direcţia strategică a dezvoltării durabile este necesar ca România, cetăţenii săi şi partenerii săi externi să aibă o reprezentare clară asupra punctului de pornire la drum, asupra activelor reale ale ţării, dar şi asupra tarelor moştenite dintr-un trecut istoric complicat.

2.3.1. Capitalul natural România este o ţară de dimensiuni medii în contextul Uniunii

Europene, cu o suprafaţă de 238.391 kilometri pătraţi (aproximativ egală cu cea a Marii Britanii) şi o populaţie de 21.584.365 locuitori (aproximativ egală cu cea a Ungariei şi Republicii Cehe luate împreună, la nivelul anului 2006), localizată în bazinele hidrografice ale Dunării şi Mării Negre şi traversată de lanţul muntos carpatic.

Teritoriul României se suprapune peste 5 din cele 11 regiuni biogeografice ale Europei: alpină, continentală, panonică, pontică şi stepică şi se află, de asemenea, la joncţiunea dintre sub-zonele floristice şi faunistice palearctice: mediteraneană, pontică şi eurasiatică. Poziţia geografică, complexitatea fiziografică, litologică şi distribuirea radială a gradienţilor altitudinali ai formelor de relief creează o mare diversitate de condiţii mezo şi microclimatice şi pedologice. Această variabilitate a compoziţiei şi structurii substratului şi condiţiilor abiotice determină bogăţia, distribuţia şi nivelul de reprezentare ale tipurilor de habitate naturale pe teritoriul României. Din cele 198 habitate inventariate pe continentul european (dintre care 65 prioritare) în România se regăsesc 94 (23 prioritare), iar din cele 14 biomuri identificate la nivel mondial 5 se afla în România: păduri temperate de conifere, păduri temperate de foioase, păşuni, sisteme montane mixte şi lacuri. Se constată existenţa unei varietăţi remarcabile de specii şi taxoni superiori de plante şi animale şi tipuri de ecosisteme, deşi inventarul este încă incomplet în cazul speciilor, iar cel al resurselor genetice se află într-o fază incipientă.

Varietatea şi proporţionalitatea relativă a formelor de relief prezintă caracteristici unice în Europa şi rare pe glob: 28% masive muntoase (altitudine peste 1.000 metri), 42% dealuri şi podişuri (altitudine între 300 şi 1.000 m) şi 30% câmpii (altitudine sub 300 m).

2.3.2. Capitalul antropic Situaţia generală a României este caracterizată de o tranziţie întârziată

la o economie de piaţă funcţională, cu complicaţii suplimentare generate de o gestionare defectuoasă pe fondul unei moşteniri istorice dificile şi unor deformări structurale severe intervenite în ultimele 3-4 decenii.

Între 2001 şi 2007, performanţa macroeconomică a României s-a îmbunătăţit semnificativ, în ciuda unei conjuncturi internaţionale mai puţin favorabile. Creşterea Produsului Intern Brut (PIB) a înregistrat un ritm mediu anual de peste 6%, printre cele mai ridicate în zonă, şi a fost însoţită de un proces susţinut de macrostabilizare, cu rezultate notabile. În anul 2007, Produsul Intern Brut al României a ajuns la circa 121,3 miliarde euro, reprezentând o triplare faţă de anul 2000. Cu toate acestea, PIB-ul

35

pe locuitor, calculat la puterea de cumpărare standard reprezenta aproape 41% din media UE27.

După 1990, structura economiei româneşti a suferit modificări importante, marcate de un transfer de activităţi de la industrie şi agricultură spre servicii, într-o fază iniţială, şi ulterior spre construcţii. Într-o primă etapă, restructurarea industriei a dus la o reducere a contribuţiei sale la formarea PIB de la circa 40% în 1990 la circa 25% în 1999. După anul 2000, declinul structural a fost oprit, iar contribuţia industriei în cadrul PIB a rămas la un nivel relativ constant. Este semnificativ faptul că, în 2007, sectorul privat a creat 86,6% din valoarea adăugată brută din industrie, faţă de 68,4% în anul 2000. Ponderea sectorului de servicii a crescut de la 26,5% din PIB în 1990 la circa 50% în 2007. Este de reţinut faptul că unele sectoare (textile, încălţăminte, mobilă, echipamente electrice) au cunoscut ajustări structurale mai profunde, devenite posibile datorită privatizării lor rapide, reuşind să ajungă la un nivel rezonabil de profitabilitate. Progrese semnificative s-au înregistrat şi în restructurarea sectoarelor minier, al materialelor de construcţii şi al construcţiilor navale.

În domeniul transporturilor, România deţine o poziţie-cheie la frontiera estică a UE lărgite, ca zonă de tranzit atât pe direcţia est-vest (racordul cu Asia prin Marea Neagră) cât şi nord-sud (de la Baltică la Mediterană). Trei dintre axele prioritare TEN-T traversează teritoriul României.

Evoluţiile recente din România confirmă tendinţele generale din Uniunea Europeană, considerate a fi alarmante, privind creşterea ponderii transportului rutier în parcursul mărfurilor de la 45,6% în 2001 la 72,4% în 2007, iar în parcursul pasagerilor (interurban şi internaţional, în pasageri/km) de la 35,2% la 51,4%. Raportate la cantităţile de mărfuri (în tone) şi numărul de pasageri transportaţi, aceste ponderi au ajuns, în 2007, la 78,8% şi, respectiv, 71,6%, situându-se aproape de media UE (76,5% în 2005). Numărul autovehiculelor rutiere pentru transportul de mărfuri a crescut în perioada 2001-2006 cu 24,5%, ajungând la peste 545.000, iar cel al autoturismelor cu 25%, ajungând la 3,6 milioane. Starea precară a infrastructurii rutiere (numai circa 228 km de autostrăzi şi 21,5 mii km de drumuri naţionale şi locale modernizate din totalul de circa 80 mii km în 2006) şi densitatea scăzută a drumurilor publice (33,5 kilometri la 100 km pătraţi în 2005 faţă de media UE-25 de 110,1 kilometri la 100 km pătraţi în 2003) conduc la sporirea distanţei şi timpului de parcurs, la consumuri excesive de carburanţi, cu efecte nocive asupra mediului, şi la un număr mare de accidente rutiere (743 morţi la 1 milion călători), cu mult peste media UE (239).

Agricultura României se află încă într-o situaţie de declin determinată de fragmentarea excesivă a proprietăţii (gospodăriile de subzistenţă fiind predominante), dotarea slabă cu maşini şi utilaje, situaţia precară a infrastructurii rurale, folosirea redusă a îngrăşămintelor chimice sau naturale şi a pesticidelor, reducerea dramatică a suprafeţelor irigate, degradarea solului, deficitul cronic de resurse de finanţare, lipsa unui sistem funcţional de credit agricol.

Suprafaţa agricolă a României era în anul 2006 de circa 14,7 milioane hectare, reprezentând 61,8% din totalul fondului funciar, din care 64,1%

36

terenuri arabile, 1,5% vii şi pepiniere viticole, 1,4% livezi şi pepiniere pomicole, 22,6% păşuni şi 10,4% fâneţe.

În urma aplicării legislaţiei fondului funciar, o proporţie de circa 95,3% din terenul agricol şi o mare parte din fondul forestier au fost retrocedate proprietarilor de drept. Ca urmare, numărul total al exploataţiilor agricole era, în 2005, de 4.256.152, din care 90,65% aveau o suprafaţă mai mică de 5 hectare, 9,02% între 5 şi 10 ha, iar numai 0,33% deţineau mai mult de 50 ha.

Consumul alimentar în România, comparativ cu ţările dezvoltate din Europa, este deficitar la carne, lapte, ouă, peşte şi la unele sortimente de legume şi fructe, dar este excedentar la produsele din cereale. Satisfacerea nevoilor populaţiei şi realizarea unei alimentaţii echilibrate depinde atât de crearea unor disponibilităţi suficiente cât şi de creşterea puterii de cumpărare. La nivelul anului 2007 cheltuielile cu alimentaţia au depăşit 70% din veniturile dispozabile ale populaţiei.

Din punctul de vedere al infrastructurii de bază România se situează încă mult sub media Uniunii Europene şi are de recuperat rămâneri în urmă importante la majoritatea indicatorilor principali. Sistemele existente de furnizare a apei curente acoperă consumul a doar 65% din populaţie. Calitatea apei furnizate de cele 1.398 instalaţii de tratare a apei potabile (în majoritate cu tehnologii învechite şi ineficiente) se află adesea sub standardele acceptate din punctul de vedere al parametrilor chimici (10 până la 25%, în funcţie de mărimea localităţii şi tehnologia folosită). De asemenea, 25% din sistemele publice de apă care aprovizionează localităţi cu 50 până la 5.000 persoane au apă necorespunzătoare din punctul de vedere al parametrilor bacteriologici, de turbiditate, conţinut de amoniac, nitraţi, fier. 10% din sistemele publice care aprovizionează localităţi cu mai mult de 5.000 persoane distribuie apă necorespunzătoare din punctul de vedere al oxidabilităţii, turbidităţii, gustului, mirosului, conţinutului de amoniac, fier, nitraţi. De sisteme de canalizare beneficiază doar cu puţin peste jumătate din populaţia ţării (11,5 milioane) din care 10,3 milioane în mediul urban. În această situaţie, 52% din totalul locuitorilor au acces atât la apă curentă cât şi la canalizare, 16% doar la apă curentă dar nu şi la canalizare şi 32% la nici unul dintre servicii. Doar 33% din locuitorii satelor sunt conectaţi la sisteme de furnizare a apei curente (faţă de 87% în UE-15) şi numai 10% la sisteme de canalizare moderne.

Din perspectiva amenajării teritoriului şi planificării spaţiale, spaţiul antropic al României este supus unor procese accentuate de deteriorare prin erodarea calităţilor tradiţionale şi întârzierea racordării la tendinţele europene de modernitate sustenabilă. Aceste procese au, în prima instanţă, surse istorice în urbanizarea tardivă, prezenţa unor decalaje profunde între mediul urban şi cel rural precum şi între diferite regiuni, existenţa unui stoc important de locuinţe substandard, deficienţe în evidenţa şi utilizarea fondului funciar.

Situaţia actuală încorporează efectele pe termen lung ale ingineriei socio-spaţiale în cele patru decenii de regim comunist ultracetralizat prin intervenţii agresive asupra capitalului natural, extinderea suprafeţelor agricole prin distrugerea unor ecosisteme viabile, concentrarea investiţiilor asupra unor proiecte industriale şi urbane de dimensiuni gigantice,

37

demolarea centrelor istorice ale multor oraşe pentru a face loc unor clădiri administrative tipizate, absorbţia de resurse în proiectul centrului civic de la Bucureşti etc.

Aceste constatări se referă în egală măsură la conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional. Lipsa unei evidenţe cadastrale corecte şi complete a monumentelor istorice şi de arhitectură, siturilor arheologice, ansamblurilor construite cu valoare de patrimoniu, peisajelor-unicat creează dificultăţi în ierarhizarea raţională a intervenţiilor de conservare, restaurare sau, după caz, valorificare economică sau turistică. Potrivit unui studiu elaborat în 2005, din cele 26.900 de monumente şi situri istorice listate, 75% sunt în pericol de deteriorare sau se află într-un stadiu avansat de degradare.

2.3.3. Capitalul uman Evaluarea corectă a stării capitalului uman şi a tendinţelor de evoluţie

pe termen mediu şi lung este de o importanţă fundamentală pentru proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în toate componentele sale esenţiale: economic, sociocultural şi de mediu. În ultimă instanţă, întrebarea la care prezenta Strategie încearcă să dea un răspuns rezonabil este: Cu cine şi pentru cine se va realiza dezvoltarea durabilă a României?

Pentru o apreciere obiectivă a situaţiei, studiile recente (Indexul European al Capitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiţia per capita pentru educaţie şi formare profesională a populaţiei ocupate, compoziţia capitalului uman în funcţie de tipul şi nivelul de educaţie, starea de sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata şomajului, rata conectării la reţele de comunicare multimedia, participarea la activităţi producătoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuţia capitalului uman raportată la valoarea adăugată creată, calitatea educaţiei şi formării profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieţi, investiţii în cercetare-dezvoltare) şi demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieţei muncii).

România nu constituie o excepţie. Situaţia demografică a României se afla, în 2008, în al 19-lea an de deteriorare. Trei realităţi si-au pus amprenta pe această evoluţie: criza economică şi socială care a dominat cea mai mare parte a acestei perioade, dobândirea dreptului la libera circulaţie şi urmările politicilor demografice aberante ale guvernanţilor din deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut. Măsurile excesive luate de regimul comunist, în octombrie 1966, în privinţa dreptului la întreruperea sarcinii şi la contracepţie, mergând pună la «planificarea» nivelului natalităţii, legislaţia extrem de restrictivă privind divorţul şi penalizarea financiară a persoanelor fără copii au avut drept rezultat o creştere mare a natalităţii în anii 1967 şi 1968, la un nivel peste valorile medii europene. Reversul acestei evoluţii temporare s-a exprimat în creşterea mortalităţii infantile şi menţinerea ei la cote ridicate, în cea mai mare mortalitate maternă din Europa şi în proporţiile alarmante ale copiilor născuţi cu malformaţii congenitale precum şi ale celor abandonaţi după naştere.

Evoluţiile demografice au constituit un factor important din punct de vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al

38

situaţiei actuale în domeniul educaţiei şi formării profesionale. În intervalul 2000-2006, numărul absolvenţilor şi al unităţilor de învăţământ în funcţiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scădere continuă, cu diferenţieri şi oscilaţii pe niveluri educaţionale şi locaţii (urban/rural) corelat fiind, de la an la an, cu diminuarea populaţiei de vârstă şcolară.

Modificările Legii Învăţământului din 1995 în anii 2003 şi 2004 au adus îmbunătăţiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele: extinderea duratei învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 clase; introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de finanţare a învăţământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităţilor de învăţământ şi a atribuţiilor autorităţilor locale; finanţarea învăţământului de stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în 2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul 2008.

Sistemul de sănătate din România este de tip asigurări sociale şi are ca scop garantarea accesului echitabil şi nediscriminatoriu la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi. În anul 2005, gradul de cuprindere în sistemul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate era de 96,08% în mediul urban şi de 98,25% în zonele rurale. Măsurile de modernizare întreprinse începând cu anul 1998 şi legiferarea reformei sistemului sanitar în 2006 au creat premise pentru îmbunătăţirea serviciilor în acest sector prin descentralizarea unor activităţi, introducerea noţiunii de medic de familie la libera alegere a pacienţilor, dezvoltarea bazei de tratament şi prevenţie şi a accesibilităţii la servicii medicale de calitate, sporirea eficacităţii intervenţiilor de urgenţă. Începând din anul 2008 majoritatea unităţilor sanitare funcţionează în regim autonom, în administraţia autorităţilor locale sau judeţene.

2.3.4. Capitalul social Funcţionarea optimă a unei societăţi democratice presupune nu numai

existenţa unui cadru legislativ adecvat şi a unei construcţii instituţionale eficiente, ci şi dezvoltarea unei culturi participative bazate pe încredere şi cooperare. Din perspectiva definiţiei clasice a capitalului social ca fiind «un bun societal care îi uneşte pe oameni şi le permite să urmărească mai eficient realizarea unor obiective comune», statornicirea încrederii între membrii societăţii are la bază îndeplinirea obligaţiilor asumate şi reciprocitatea. În societatea modernă, colaborarea entităţilor publice şi private în slujba intereselor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor este susţinută de reţeaua de asociaţii voluntare, organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri caritabile, iniţiative cetăţeneşti etc. care acţionează (autonom sau în cooperare, direct sau prin mass media) în relaţia cu puterea de stat (legislativă, executivă, judecătorească), garantul respectării valorilor şi practicilor democratice.

Pe măsura maturizării accelerate a acţiunii civice în România ca factor de susţinere a unei guvernări care îşi întemeiază legitimitatea pe responsabilitate şi transparenţă şi ca element de importanţă crucială în promovarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile, solidaritatea şi coeziunea socială se va clădi pe temeiul unor principii ferme precum:

- Transparenţa actului decizional al administraţiei publice; - Comunicarea permanentă şi accesul liber la informaţii de interes

public;

39

- Parteneriatul durabil în realizarea obiectivelor comune convenite; - Optimizarea utilizării resurselor; - Nediscriminarea organizaţiilor neguvernamentale în raport cu ceilalţi

potenţiali parteneri din comunitate; - Respectarea valorilor organizaţiilor neguvernamentale şi a misiunilor

acestora. 2.4. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la Orizont

2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE Structura capitolelor şi subcapitolelor din această secţiune urmăreşte

strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite a UE din 2006 (SDD/UE). Problemele şi preocupările specifice ale României care nu sunt cuprinse în orientările prioritare ale UE sunt tratate separat în Partea IV.

2.4.1. Provocări cruciale 2.4.1.1. Schimbările climatice şi energia curată Obiectiv general SDD/UE: Limitarea schimbărilor climatice

precum şi a costurilor şi efectelor negative ale acestora asupra societăţii şi mediului.

Sarcinile ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene sunt în conformitate cu obiectivele Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, până în 2020, cu 20% a emisiilor de dioxid de carbon la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum şi creşterea eficienţei energetice cu 20%. Promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie obiectivul major al pachetului legislativ privind schimbările climatice şi energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. Ţintele avute în vedere şi termenele de punere în aplicare sunt, în unele privinţe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a UE din iunie 2006.

Principalele direcţii strategice în domeniul politicii energetice a României, în conformitate cu obiectivele şi politicile convenite la nivelul Uniunii Europene, sunt:

- Securitatea energetică: Menţinerea suveranităţii naţionale asupra resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în domeniul energiei; creşterea siguranţei ofertei de energie şi menţinerea unui grad acceptabil de dependenţă faţă de importuri prin diversificarea surselor de import, a resurselor energetice proprii, a rutelor şi reţelelor de transport naţionale şi regionale; cooperarea regională pentru protecţia infrastructurii critice în domeniul energiei;

- Dezvoltarea durabilă: îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse – producţie – transport – distribuţie - consum final prin optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi prin reducerea consumului total de energie primară raportat la valoarea produselor sau serviciilor; creşterea ponderii energiei produse pe baza resurselor

40

regenerabile în consumul total şi în producţia de electricitate; utilizarea raţională şi eficientă a resurselor primare neregenerabile şi scăderea progresivă a ponderii acestora în consumul final; promovarea producerii de energie electrică şi termică în centrale de cogenerare de înaltă eficienţă.

- Competitivitatea: Continuarea dezvoltării şi perfecţionării pieţelor concurenţiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, cărbune, servicii energetice; promovarea surselor regenerabile cu ajutorul certificatelor verzi, în contextul integrării regionale; participarea sporită la sistemul UE de tranzacţionare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră; liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea accesului constant şi nediscriminatoriu al participanţilor din piaţă la reţelele de transport, distribuţie şi la interconexiunile internaţionale.

Intensitatea energiei primare va scădea, în 2013, la 0,34 tone echivalent petrol (tep) per 1.000euro2005 (faţă de 0,511 tep/1.000 euro în 2006) iar intensitatea energiei finale la 0,23 tep/1.000euro2005. Potrivit Strategiei naţionale în domeniul eficienţei energetice, intensitatea energetică se va reduce la sfârşitul anului 2015 între 50% (scenariul optimist) şi 30% (scenariul pesimist) faţă de cifrele anului 2005, în condiţiile unei dinamici estimate a PIB de 5,4% în perioada 2003-2015.

Se vor întreprinde măsuri concrete pentru perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional în domeniul energiei şi schimbărilor climatice prin punerea în practică a cerinţelor ce rezultă din implementarea Pachetului de reglementări propus de Comisia Europeană.

2.4.1.2. Transport durabil Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să

satisfacă nevoile economice, sociale şi de mediu ale societăţii, reducând, în acelaşi timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societăţii şi mediului.

Domeniul transporturilor este considerat prioritar în contextul planurilor de dezvoltare ale României, date fiind relaţiile sale de interdependenţă cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, valoarea serviciilor oferite pentru populaţie şi impactul considerabil asupra mediului.

Dezvoltarea transporturilor are în vedere facilitarea includerii sistemelor urbane din România în mediul european prin îmbunătăţirea în special a serviciilor feroviare şi aeriene având destinaţiile principale în Europa. Indicatorul relativ al accesibilităţii (combinând servicii, transbordări, preţuri şi durate de călătorie) urmează să se alinieze progresiv până în anul 2020 la cel existent în zonele metropolitane din Europa.

Se vor îmbunătăţi legăturile între oraşe prin stimularea serviciilor de transport public interurban şi de coordonare a gestiunii şi se va garanta o accesibilitate generală minimă a serviciilor publice pentru toţi cetăţenii, acordându-se o atenţie specială grupurilor vulnerabile (copii, bătrâni, persoane cu mobilitate redusă). Accesibilitatea transportului public la zonele cu densitate mică a populaţiei şi nuclee dispersate se va asigura la nivele minime stabilite.

41

Condiţiile de siguranţă vor creşte, estimându-se o reducere cu 50% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de anul 1998.

În domeniul protecţiei infrastructurii de transport se va dezvolta o politică de „risc zero", iar riscurile existente vor fi reevaluate continuu la toate modurile de transport.

Pentru minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului se va elabora o strategie privind protecţia mediului în domeniul transporturilor, corelată cu noile politici ale UE, inclusiv cu reglementările în domeniul maritim, focalizată pe indicatori privind nivelurile admisibile, metodele şi mijloacele de monitorizare şi control pentru emisiile poluante, gazele cu efect de seră şi pentru zgomotele la sursă provenite din activităţile de transport. Se va întreprinde cartografierea emisiilor sonore provocate de transporturi în marile aglomeraţii urbane şi pe reţelele de transport cu trafic intens în vederea stabilirii modalităţilor optime de protejare a populaţiei şi a mediului. Pe baza analizei celor mai bune practici din celelalte ţări ale UE, se vor elabora reglementări privind taxele de utilizare a infrastructurilor şi mijloacelor de transport şi se vor promova măsuri stimulative, prin instrumente financiare şi/sau fiscale (reducerea sau scutirea de accize, subvenţii pentru cercetare-dezvoltare) pentru utilizarea mai largă a biocarburanţilor şi a combustibililor alternativi în activitatea de transporturi.

2.4.1.3. Producţie şi consum durabile Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum şi

producţie sustenabile. O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea

modelului de producţie şi consum pe care s-a bazat evoluţia economiei Româneşti în ultima perioadă de timp în scopul identificării soluţiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) şi decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale şi energetice, precum şi de impactul negativ asupra mediului.

Luând ca bază de referinţă cifrele anului 2000 (100%), producţia de bunuri şi servicii a înregistrat în perioada 2001-2007 o creştere de 62,3%, în vreme ce valoarea adăugată brută a sporit cu numai 52,1% ca urmare a majorării cu 71,4% a consumului intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi consumate, exclusiv activele fixe). Coroborarea acestor date indică faptul că în această perioadă dinamica valorii adăugate a fost inferioară celei a producţiei (în ciuda unei dinamici pozitive a productivităţii muncii), iar plusul de producţie s-a realizat printr-un consum mai mare de resurse. Raportul dintre dinamica VAB şi cea a consumului intermediar a fost în toţi aceşti ani negativ, înregistrând chiar o deteriorare progresivă (95,9% în 2001, 99,4% în 2002, 96,5% în 2003, 99,3% în 2004, 99,5% în 2005, 98,2% în 2006 şi 99,4% în 2007).

42

2.4.1.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătăţirea gestionării resurselor

naturale şi evitarea exploatării lor excesive, recunoaşterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme.

Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene (2001 şi 2006) tind să pună accentul într-o măsură crescândă pe conservarea şi valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii determinanţi ai acestei evoluţii a fost conştientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de activităţile umane precum şi percepţia publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra sănătăţii şi bunăstării oamenilor.

43

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul II

STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTAREA DURABILĂ A ROMÂNIEI

1. Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii

Europene începând cu anul: a) 1997; b) 2001; c) 2005. 2. Care dintre următoarele obiective sunt considerate obiective-cheie,

în activitatea de implementare a Strategiei Naţionale pentru dezvoltare durabilă:

a) protecţia mediului prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de impact negativ asupra mediului;

b) echitatea şi coeziunea socială; c) prosperitatea economică prin promovarea cunoaşterii, inovării,

competitivităţii. 3. Din cele 198 habitate inventariate pe continentul european, în

România în cadrul capitalului natural se regăsesc: a) 94; b) 92; c) 104. 4. În cazul capitalului antropic al României, PIB a înregistrat un ritm

mediu anual de creştere în perioada 2001-2007 de: a) peste 6%; b) peste 5%; c) peste 4%. 5. Agricultura României se află într-o perioadă de declin. Suprafaţa

agricolă era în anul 2006, de: a) 14,7 milioane hectare; b) 10,2 milioane hectare; c) 17 milioane hectare. 6. În cazul capitalului antropic, infrastructura României se situează

încă mult sub media Uniunii Europene. Sistemele de furnizare a apei curente acoperă consumul a:

a) doar 45% din populaţie; b) doar 65% din populaţie; c) doar 55% din populaţie.

44

7. Evaluarea stării capitalului uman a dus la concluzia că în România în anul 2008, situaţia demografică se afla:

a) în al 19-lea an de deteriorare; b) în al 18-lea an de deteriorare; c) în al 17-lea an de deteriorare. 8. Evoluţiile demografice au constituit un factor important din punct de

vedre statistic al situaţiei actuale în domeniul educaţiei şi formării profesionale. În anul 2007 a fost alocat:

a) 5,2% din PIB pentru învăţământ; b) 6% din PIB pentru învăţământ; c) 4% din PIB pentru învăţământ. 9. În cadrul sistemului de sănătate din România, în anul 2005, gradul

de cuprindere în sistemul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate era de:

a) 96,08% în mediul urban; b) 92,6% în mediul urban; c) 98,2% în mediul urban. 10. În cadrul capitalului social, promovarea principiilor şi practicilor

dezvoltării durabile, se va clădi pe temeiul unor principii ferme, precum: a) transparenţa actului decizional al administraţiei publice; b) optimizarea utilizării resurselor; c) comunicarea permanentă şi accesul liber la informaţii de interes

public. 11. Obiective-ţintă. Principalele direcţii strategice în domeniul politicii

energetice a României, în conformitate cu obiectivele şi politicile convenite la nivelul Uniunii Europene sunt:

a) securitatea energetică; b) dezvoltarea durabilă rurală; c) competitivitatea. 12. Obiective-ţintă. Transport durabil. Condiţiile de siguranţă vor

creşte, estimându-se o reducere cu: a) 50% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de anul

1998; b) 40% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de anul

1998; c) 30% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de 1998. 13. Obiective-ţintă. Producţie şi consum durabile. Producţia de bunuri

şi servicii a înregistrat în perioada 2001-2007, o creştere de: a) 62,3%; b) 52,7%; c) 86%.

45

14. Obiective-ţintă. Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene (2001 şi 2006) tind să pună accentul pe conservarea şi valorificarea prudentă a capitalului natural. Factori determinanţi:

a) conştientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de activităţile umane;

b) percepţia publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic;

c) creşterea tot mai mare a numărului de servicii către populaţie.

46

PARTEA a II-a

Capitolul III PROBLEME INTRODUCTIVE

3.1. Ocrotirea mediului înconjurător, problema vitală a

lumii contemporane Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale

cărei legi aspre trebuiau respectate pentru a supravieţui. În ultimele două secole s-a făcut însă simţită, prin comportament şi concepţie, încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogăţiile naturale, accentuându-se progresiv conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei şi cele liniare ale tehnologiilor create şi susţinute de civilizaţia umană, ajungându-se la „criza ecologică”19.

Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului al XlX-lea, care a produs modificări profunde şi accelerate mediului înconjurător.

Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins suprafeţele cultivate şi s-au schimbat sistemele de cultură, s-au făcut despăduriri masive pentru obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea păşunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă şi necesară o creştere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spaţii tot mai restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă cu totul noi.

Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu şi-a pus mult timp problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a pieţii. El a sesizat destul de târziu că este creaţia şi creatorul mediului său înconjurător care îi asigura existenţa biologică şi, totodată, cea intelectuală20. Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc), apoi a celor neregenerabile (bogăţii minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.

Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului înconjurător. După cum apreciază Barry Commener „Degradarea mediului înconjurător se datorează unui neajuns al activităţii umane”21.

Ruperea de către om prin intervenţiile sale grăbite şi nesăbuite a echilibrelor naturale, este o caracteristică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, deşi fenomene izolate au apărut cu mult înainte. Este semnificativă în acest sens remarca făcută de Commener: „în secolul al XX-lea, creşterea economică a ţării (referire la S.U.A. - n.n.) s-a datorat

19 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed.Universul juridic, Bucureşti, 2008, p. 9-12. 20 I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 259 21 B. Commoner, Cercul care se închide, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 259.

47

parţial unei exploatări nemiloase a pădurilor, în urma căreia munţi întregi au rămas golaşi, iar solul a fost puternic erodat”. Agresiunea asupra pădurilor a continuat şi continuă fiind astfel explicabilă catastrofa produsă în anul 1934 în Sud-Vestul S.U.A. când a avut loc, în câteva minute, o mare eroziune eoliană, vânturile transformând în praf 300 milioane tone de sol fertil.

Aflat în unitate şi, totodată, în contradicţie cu natura, omul trebuie probabil încă multă vreme să se confrunte cu fenomene naturale ca: inundaţii, erupţii vulcanice, taifunuri şi altele.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană care se desfăşoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat, în toate ţările lumii, atât în cele puternic industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, a pus în faţa omenirii mai multe probleme determinate de situaţiile previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX şi începutul mileniului trei, dintre care cităm: o populaţie de peste 6 miliarde de oameni, care şi-a unit forţele cu tehnologiile industriale pentru a crea o inerţie de mişcare fără precedent în direcţia unor modificări ecologice determinate de factorul uman; dorinţa firească a tuturor oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat; corespunzător acestei situaţii, necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor; necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie22.

Aproape fără să-şi dea seama, oamenii au pus în mişcare vaste experimente ecologice care implică întregul Pământ, fără a avea încă mijloacele de a urmării rezultatele în mod sistematic23. Dacă vor fi luate în continuare prin surprindere, societăţile industrializate, arată Brown, ar putea fi puse în situaţia de a efectua sarcina costisitoare şi îndoielnică a întreţinerii planetei.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acţiuni în sprijinul protecţiei mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.

„Pământul este poluat, spune Commoner, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar şi nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească - modul în care societatea înţelege să obţină, să repartizeze şi să folosească bogăţiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei”.

Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om şi cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condiţiilor de viaţă ale omului planetar şi ale dezvoltării civilizaţiei viitorului.

Deşi modificările mediului înconjurător sunt o consecinţă a civilizaţiei industriale, nu civilizaţia industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în necorespondenţa dintre condiţiile de mediu şi cerinţele obiective (biologice, psihologice,

22 A se vedea V. Ivanovici, Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional şi internaţional, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 20, nr. 2/1976, p. 85. 23 L. Brown, Inst. Worldwatch (S.U.A.), Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1988, p. 53.

48

economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocată nu de modificarea mediului ca atare, ci de apariţia unor dezechilibre în cadrul relaţiilor dintre om şi natură. Civilizaţia industrială poate asigura condiţiile unui mediu de calitate24.

Pare de-a dreptul paradoxal că numai în epoca în care progresul tehnic a generat convingerea că omul este stăpânul planetei, a putut să se cristalizeze şi convingerea dependenţei sale nemijlocite de ansamblul parametrilor mediului natural şi odată cu aceasta, convingerea că nu se poate sustrage de sub dominaţia legilor ecologice.

Eliberată de presiunea forţelor naturii, omenirea devine tot mai mult ameninţată de procesele pe care ea însăşi Ie-a generat şi care par să scape într-o măsură tot mai mare de sub controlul său. Cu cât societatea devine mai „socială”, cu atât ea devine mai dependentă de natură. Dacă la omul primitiv stress-urile veneau din biosferă, la omul civilizat ele provin din sociosferă, după cum şi bolile psihosomatice se subsumează tot mai mult bolilor sociosomatice.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile condiţii de mediu sunt mai puţin favorabile pentru viaţa omului, pentru desfăşurarea activităţii sale economice.

O luptă pe viaţă şi pe moarte are loc clipă de clipă în toate colţurile planetei. O asemenea luptă este invizibilă, de exemplu, atunci când o specie vegetală şi seria sa de gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna dintr-o pădure din Amazonia. În alte ocazii această luptă este dureros de vizibilă - un om moare sufocat într-un metrou, victimă a unei crize de astm declanşată de poluare sau chipul unui om este desfigurat de un cancer al pielei. Pământurile fertile ale planetei se transformă în deşerturi prăfuite, iar dispariţia multor specii de plante şi animale poate antrena cu ea, dispariţia oricărei posibilităţi de a găsi remediul pentru SIDA, cancer sau crize cardiace. În ţările în curs de dezvoltare poluarea omoară zilnic peste 25.000 de persoane25.

Poluarea este una din formele cele mai insiduase de atentat în masă asupra sănătăţii colectivităţilor umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv şi în consumul personal, casnic, deşi ar fi fost de aşteptat ca, dispunând de atâtea mijloace tehnice şi de know-how, situaţia să fie tocmai inversă. Excesele tehnologiei antiecologice au fost alimentate într-o mare măsură de împrejurarea cât la maximul amplasărilor, parametrii riscurilor ecologice rămâneau încă imprevizibili.

Posibilităţile actuale ale prognozei ecologice dirijează azi într-un mod tot mai eficient obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea sensibilă a riscurilor ecologice.

Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu depinde principial de caracterul orânduirii sociale (deşi aceasta poate determina, printr-o gospodărire chibzuită a resurselor şi printr-o legislaţie adecvată o oarecare scădere a gradului de poluare), şi

24 FI. Iorgulescu, Echilibru ecologic, Era Socialistă nr. 1 (9)/1972. 25 I. Avram, D. Şerbănescu, Mediul înconjurător al Terrei, încotro?, Revista Română Studii Internaţionale, ianuarie-februarie, 1989, nr. 1, p. 32.

49

care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut al acestuia.26

3.2. Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei

mediului şi principalele documente adoptate Prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc

între 5 şi 16 iunie 1972 la Stockholm şi a avut ca participanţi din 114 state, între care şi România27.

Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, printre altele: planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestionarea resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională; dezvoltarea şi mediul; aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele internaţionale ale acţiunilor în domeniul mediului ş.a.

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este Declaraţia asupra mediului înconjurător28, care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.

În acelaşi timp, Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi progresul economic şi social al popoarelor, în condiţiile eliminării efectelor negative ale subdezvoltării.

Prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al mediului.

Un alt document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Planul de acţiune privind mediul înconjurător care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului.

Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului înconjurător”.

În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării şi dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate ţările, Adunarea Generală O.N.U. din 22 decembrie 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care să definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.

Ziua Mondială a Mediului din anul 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria omenirii şi anume, cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro.

Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al mediului.

26 În doctrina mondială s-au conturat mai multe concepţii referitoare la protecţia mediului. Astfel, conceptul geocentric face din protecţia mediului un scop în sine, pământul urmând a fi ocrotit în general, condamnându-se orice intervenţie a omului; conceptul biocentric, pune în centrul preocupărilor ecologice ale omului, toate celelalte forme de viaţă, omul trebuind să se abţină de a interveni în viaţa speciilor, astfel decât pentru protecţie; concepţia antropocentrică, subsumează totul nevoilor crescânde ale omului, omul este privit ca având dreptul să facă ce doreşte şi să încalce chiar în numele intereselor sale, legile naturii. 27 Daniela Marinescu, op.cit., p. 18-19. 28 Declaraţia de la Stockholm a fost publicată în volumul Noua ordine economică internaţională, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 181.

50

În intenţia organizatorilor, la Conferinţa de la Rio trebuia să se realizeze un nou consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială ca: protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia resurselor de apă dulce, a mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane; ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă a săracilor, eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului.

Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape: o primă etapă a fost între 3 şi 12 iunie 1992 şi a avut ca participanţi miniştrii mediului, miniştrii ai unor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe specializate ale O.N.U., reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state.

A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” a avut loc în zilele de 12 şi 13 iunie, în cele patru şedinţe luând cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50 de şefi de guverne.

Documentele adoptate de Conferinţa de la Rio au fost: - Declaraţia de principii numită şi Carta Pământului în care sunt

enumerate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile dintre om şi natură. Documentul cuprinde drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii29.

Se poate spune că Declaraţia de la Rio o completează în mod armonios pe cea de la Stockholm, în condiţiile oferite de sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul mileniului trei. Datorită acestui fapt, „dezvoltarea durabilă” ocupă în cadrul acestui document un rol important. Raportul dintre mediu şi dezvoltare, în general, analizat în ambele documente, pare a fi inversat în prezent. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio, dezvoltarea durabilă nu are nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate.

Pentru realizarea obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea durabilă şi asigurarea dreptului la un mediu sănătos, în principiul 27 al declaraţiei se recomandă: „statele şi popoarele trebuie să coopereze cu bună-credinţă şi într-un spirit de solidaritate pentru aplicarea principiilor consacrate în prezenta Declaraţie şi la dezvoltarea dreptului internaţional în domeniul dezvoltării durabile”.

Cea de a treia Conferinţă mondială a O.N.U. asupra mediului a avut loc la Iohanesburg între 26 august şi 4 septembrie 2002, fiind dedicată dezvoltării durabile.

Între summitul de la Rio şi cel de la lohanesburg reprezentanţii ţărilor lumii s-au mai întâlnit, în cadrul unor conferinţe importante sub auspiciile O.N.U, printre care Conferinţa de la Monterrey asupra mijloacelor de finanţare necesare dezvoltării şi Conferinţa Ministerială de la Doha. Aceste conferinţe au conturat o viziune asupra viitorului umanităţii.

Pe ordinea de zi a Conferinţei au stat următoarele probleme:

29 Dintre toate aceste principii menţionăm: popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura; dreptul suveran al naţiunilor în a-şi exploata propriile resurse, fără a provoca prin aceasta transfrontierea mediului ş.a. Toate principiile prevăzute în Declaraţia de la Stockholm sunt reluate în acest document, adăugându-se şi principii noi.

51

- apa şi sistemul de salubritate publică; - energia; - sănătatea; - agricultura; - managementul ecosistemelor. Cel mai important document adoptat este Declaraţia de la

lohanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile - dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului - la nivel local, naţional, regional şi global (punctul 5).

În Declaraţie se recunoaşte că eradicarea sărăciei, schimbarea pattern-urilor de consum şi de producţie, protecţia şi managementul resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice şi sociale, constituie obiective deosebit de importante, cerinţe esenţiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele semnatare se angajează în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.

3.3. Poluarea şi implicaţiile ei30 Cuvântul poluare vine din latinescul polluero-ere şi înseamnă a

murdări, a pângări, a profana31. El vrea să desemneze o acţiune prin care omul îşi degradează, „îşi murdăreşte” propriul său mediu de viaţă. Astfel de acţiune nu este caracteristică însă numai omului intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerată, omului contemporan şi nici măcar omului în genere. Ea este o lege naturală generală conform căreia orice fiinţe vii produc deşeuri care, neeliminate din mediul lor de viaţă, le fac imposibilă continuarea activităţii şi chiar a vieţii însăşi.

Este notabil faptul că preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită întotdeauna de vigoarea morală şi intelectuală a unui popor32. Roma în ascensiune, Persia sasanizilor, califatele arabe au înălţat pretutindeni băi publice, apeducte şi rezervoare, pe care societăţile decadente ce le-au succedat, nu le-au mai putut nici măcar îngriji, nicidecum amplifica. Descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de indiferenţă faţă de fenomenele poluante.

În sensul Legii protecţiei mediului, prin poluare se înţelege „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de vibraţii, de căldură şi/sau zgomot în aer, în apă ori în sol, care poate aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.

30 Daniela Marinescu, op. cit., p. 21-28. 31 În mitologia greacă se vorbeşte despre un patron al poluării Angias (Angeas), rege din Elis, vestit pentru nenumăratele sale cirezi de vite şi grajduri uriaşe lăsate în neîngrijire ani de zile, a căror curăţire a constituit a cincea muncă a lui Heracles (Hercules la romani). La porunca lut Eurystheus, Heracles s-a angajat să le cureţe într-o singură zi, cerând o răsplată, dacă avea să reuşească, la care Angias s-a învoit. Schimbând cursurile râurilor Alpheus şi Peneus şi abătându-le prin grajduri, eroul a făcut ca până seara tot gunoiul să fie dus de ape. Pentru că a refuzat să-şi ţină făgăduiala, Angias a fost pedepsit mai târziu de Heracles, în urma unui război pornit împotriva lui Angias, iar cu ocazia victoriei, eroul a iniţiat Jocurile Olimpice. 32 L. Ghinea, Apărarea naturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 5 şi 7.

52

Cu acelaşi înţeles este definită poluarea şi în Regulile de la Montreal din 1982, aplicabile poluării transfrontiere. Prin poluare în general, se arată în art. 1, se înţelege: „orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile şi alte utilizări legitime ale mediului”.

Prin poluant potrivit Legii nr. 137/1995 se înţelege „orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, ori energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.

Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acţiune toxică.

Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai gravă, cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare.

Pentru fiecare specie de vieţuitoare prima categorie de poluanţi o constituie deşeurile activităţii sale vitale care, la rândul lor, permit dezvoltarea unor organisme parazite păduchi, viermi, virusuri, microorganisme etc). Această categorie de poluanţi formează aşa-numita poluare naturală.

În vremea noastră, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi înmulţirea populaţiei globului şi aspiraţia generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la creşterea fără precedent a fenomenelor de poluare. Se consideră că poluarea este, de asemenea, o problemă a timpurilor noastre, pentru că amploarea şi gravitatea proceselor poluante şi realizările ştiinţifice şi tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea riscurilor poluării şi ca urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea şi combaterea degradării mediului.

Aşa cum s-a arătat33, pe drumul sinuos parcurs de la armonie (omul aliat al naturii) la violenţă (omul împotriva naturii) fenomenul dezvoltării existente a generat noi cauze de poluare constând în căderile şi reziduurile radioactive, datorate experienţelor nucleare, centralelor atomice, deşeurilor radioactive; pesticidele şi insecticidele, răspândite în exces pe suprafeţele agricole fără a ţine seama de cerinţele privind degradabilitatea şi remanenţa acestora; suspensiile şi substanţele chimice ale unor emisii de gaze şi fum, specifice centrelor industriale care nu au fost reţinute sau neutralizate şi nu în ultimul rând, deşeurile menajere specifice tuturor centrelor urbane, care nu au fost evacuate şi tratate în mod corespunzător.

În afara acestor cauze, se mai pot menţiona şi cele determinate de fenomenul subdezvoltării, ca o circumstanţă agravantă pentru anumite zone ale lumii, poluarea fiind considerată ca „fiică a mizeriei şi penuriei”; cele determinate de războaiele locale şi industriile de război care, provoacă mari perturbări nu numai sistemelor naturale ci şi celor artificiale şi care prin potenţialitatea extinderii lor, a transformării într-o conflagraţie

33 A se vedea, Silvia Neguţ, Un singur pământ, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, p. 93-97.

53

mondială pot să pună sub semnul incertitudinii însăşi supravieţuirea speciei umane34.

Se consideră că cel puţin trei îndeletniciri umane generează poluarea în lumea contemporană: industria, cu mediul de viaţă urban pe care îl promovează, agricultura intensivă şi industrializată şi transporturile.

Există însă câteva deosebiri esenţiale între poluarea provocată de feluritele industrii şi poluarea cauzată de agricultura intensivă şi industrializată.

Producţia industrială şi întreaga tehnologie aferentă ei se concentrează în spaţii restrânse, iar resursele naturale (aerul, apa mai ales) folosite în procesele de producţie pot fi purificate prin diferite mijloace. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură regiune sau în câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută şi cu investiţii financiare relativ mici. Dimpotrivă, dacă industriile poluante sunt repartizate omogen pe suprafeţe foarte mari, poluarea nu mai poate fi controlată35.

În agricultură poluarea are un caracter mai dramatic din cel puţin trei puncte de vedere: în primul rând, poluarea în agricultură afectează elementul natural esenţial pentru producţia agricolă - solul. El este principalul mijloc de producţie, căruia nu i se poate aplica nici un procedeu de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat numai prin acţiunea foarte lentă a factorilor naturali; în al doilea rând poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât în industrie, în fapt întreaga suprafaţă cultivată pe care au fost introduse chimizarea şi mecanizarea; în al treilea rând, poluarea în agricultură este periculoasă pentru că produce o contaminare a produselor alimentare cu substanţe toxice.

În plus, am mai putea adăuga, că în timp ce poluarea industrială se datorează, în principiu, eliminării fără voie a unor substanţe nocive, poluarea agriculturii se datorează introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole; poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuşi profesional, în timp ce poluarea agricolă priveşte întreaga populaţie consumatoare a produselor agroalimentare infestate.

Poluarea poate fi chimică, fizică (radioactivă, termică, fonică, electromagnetică, prin vibraţii), biologică, genetică, estetică etc.

Astfel, unul din factorii perturbanţi ai mediului care influenţează ambianţa în care se desfăşoară activitatea şi viaţa omului, mai ales în oraşe, este zgomotul care, dacă este prelungit şi puternic, provoacă surzenia36.

Într-o accepţie largă, zgomotul a fost definit ca un complex de sunete, de un caracter aleatoriu, care produce nu numai o senzaţie dezagreabilă, dar chiar agresivă, întâlnindu-se în cele mai diverse ambianţe: în locuinţe, pe stradă, la locurile de muncă şi de odihnă, pe uscat, pe apă şi în aer.

34 G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 25-26. 35 V. Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 185-186. 36 Zgomotul obişnuit al străzii din oraşele mari este în jur de 80 decibeli; zgomotul prelungit şi mai mare de 80 decibeli provoacă auzului serioase deranjamente, iar cel de peste 120 decibeli are efect nefast asupra echilibrului. În aceeaşi măsură el poate declanşa modificări ale funcţionării normale a sistemului nervos vegetativ, pe fondul căruia se pot îmbolnăvi organele vitale ale omului.

54

În domeniul poluării sonore interesează intensitatea senzaţiei auditive produsă de un sunet numită „tăria sunetului” care nu trebuie confundată cu intensitatea fizică. Tăria este dependentă de frecvenţă.

Efectele zgomotului asupra oamenilor au determinat pe unii medici să spună că există o adevărată „boala zgomotului” al cărui tablou simtomatologic este cu atât mai grav cu cât îmbolnăvirea se face pe nesimţite, iar efectele se manifestă într-o fază destul de avansată a bolii.

Dar zgomotul are implicaţii care se repercutează negativ şi asupra unor aspecte economice cum sunt: scăderea productivităţii muncii, reducerea calităţii produselor, grevarea fondurilor de asigurări sociale, creşterea numărului de accidente etc.

Tot o formă de poluare este şi stresul37 desemnând agresiunea la care este supus organismul datorită zgomotului, poluării, angoasei, diverselor contradicţii, presiunii locului de muncă, precum şi consecinţele acestora asupra organismului uman.

Satisfacerea imperativului unei dezvoltări economice durabile cere, în mod imperios, o restructurare a agriculturii, utilizarea energiei şi a producţiei industriale după modelul naturii. În industrie sunt necesare procese care să folosească cu o foarte mare eficienţă materiale şi energie, să valorifice produsele secundare şi să genereze cantităţi foarte mici de deşeuri. La rândul său agricultura va trebui să se bazeze pe deplin pe serviciile gratuite oferite de ecosisteme şi să renunţe astfel la o dependenţă aproape exclusivă de surogate produse de om. Nu în ultimul rând, în cadrul tuturor sistemelor, preţurile produselor şi serviciilor trebuie să reflecte costurile ecologice ale furnizării lor38.

Problema poluării şi deci a protejării mediului înconjurător trebuie abordată în contextul mai larg al viitorului model de creştere economică. Ca orice factor de producţie, mediul are o valoare şi un preţ, ce trebuie recunoscute şi luate în calcul ca atare.

37 Termenul de “stres” a fost inventat în secolul XIX de inginerii anglo-saxoni, pentru a desemna forţa care, exercitată pe un corp, induce o anumită tensiune. În anul 1936, medicul canadian Hans Selye popularizează acest termen pe plan medical. 38 În prezent, produsul naţional global al unei ţări nu reflectă consumurile de păduri, faună, zăcăminte, rezerve de apă potabilă sau dulce şi de sol, şi nici serviciile furnizate de ecosisteme, în ciuda faptului că pierderea lor poate antrena costuri foarte mari.

55

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul IIII

PROBLEME INTRODUCTIVE

1. În cele ce urmează sunt enumerate câteva activităţi desfăşurate de

om. Care dintre aceste activităţi au dus la poluarea mediului înconjurător: a) s-au făcut despăduriri masive pentru obţinerea de masă lemnoasă; b) s-a dezvoltat foarte mult exploatarea subsolului; c) s-a dezvoltat intensiv industria şi în special industria chimică. 2. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a afectat grav mediul

înconjurător. Care din situaţiile prezentate a afectat mediul biologic de viaţă al omului şi animalelor:

a) dorinţa oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat; b) necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a

asigura hrana tuturor oamenilor; c) necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi

energie. 3. Prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc: a) la Stockholm în anul 1972; b) la Rio de Janeiro în 1992; c) la Johanesburg în 2002. 4. Care dintre următoarele expresii înseamnă a polua: a) a murdări; b) a pângări; c) a profana. 5. Prin poluant, potrivit OUG nr. 195/2005 se înţelege: a) orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori,

care introdusă în mediu modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi a organismelor vii;

b) orice categorie de substanţă, care permite dezvoltarea unor organisme parazite, păduchi, viermi;

c) orice factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşeşsc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acţiune toxică.

56

Capitolul IV REGLEMENTAREA RAPORTURILOR

OM-NATURA DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI

4.1. Etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului

înconjurător în România a. Reguli în vechiul drept românesc Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi

numeroase. Unele mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir39.

Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea vânatului şi a altor resurse naturale a dat „legea braniştei” - loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul fără voia stăpânului. Cei ce încălcau legea erau aspru pedepsiţi, cu pedeapsă corporală şi confiscarea a tot ce aveau asupra lor când săvârşeau infracţiunea.

Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan Tomşa (1621) reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a naturii”. Astfel, într-un document emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa se întărea mănăstirii Bisericani o branişte din Popeşti (judeţul Neamţ) care arăta că „Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure, să aibă a-l lua carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această carte a noastră a prinde acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui”40.

Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei Basarab la 30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti ocina ei de la Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu.

Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588 principele Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea tăierii pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele sale din Miceşti, Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ şi Salda de Jos, lângă Alba-lulia.

Un pas înainte pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru îl constituie primele încercări de reglementare a folosirii pădurilor.

În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului losif al ll-lea.

39 Daniela Marinescu, op. cit., p. 30-35. 40 R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p. 95.

57

În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte „anaforaua” pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă orânduială, motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri şi codri, locurile rămânând câmpii goale” şi deci trebuie „să fie oprite de a nu se strica rău pădurile şi dumbrăvile supt nici un fel de nume”41.

O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara Românească în anul 1793.

O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi totodată dădeau unele recomandări silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţa pădurile, interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri pentru împăduriri în zonele lipsite de păduri.

b. Perioada modernă În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi,

Condica lui Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara Românească, aplicate între anii 1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu privire la ocrotirea naturii şi a vânatului.

Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol (1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creşterea suprafeţelor agricole printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. În faţa acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a avantajelor comerţului liber, anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării cer introducerea unor reglementări legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara Românească se introduc unele dispoziţii care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi clerului, dispoziţii care, deşi nu au dus la rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea, generate de noile condiţii create prin formarea statului naţional şi cucerirea independenţei de stat a României.

În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se face numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.

Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care încearcă o reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe tot locul unde natura terenului şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie reclamate de necesităţile generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de fixare a solului şi reglare a regimului apelor.

Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua Lege sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24

41 R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.

58

septembrie 1894, Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător.

c. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător

după al doilea război mondial După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o

nouă lege de ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o problemă de stat. S-a reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul Academiei42.

Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.

Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă filialele Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara (1959). Pe lângă aceste subcomisii au fost create Consiliile regionale de îndrumare pentru ocrotirea naturii şi conservarea genofondului României, având menirea să ţină legătura permanentă între Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii şi fostele comitete executive ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi desfăşoare activitatea.

H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor populare judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate pe teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea oricăror lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.

După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia mediului înconjurător43, situând România printre primele ţări din lume - care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu, lege ce a fost întregită şi completată cu alte reglementări sectoriale44.

În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).

Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul şi subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii. În acelaşi timp, legea prevede că se supun protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi factori creaţi prin activităţi umane.

Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” De asemenea, Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.”

La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137, înlocuită la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr. 195 la baza cărora,

42 Daniela Marinescu, op. cit., p. 36-38. 43 Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973. 44 Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.

59

în scopul asigurării unei dezvoltări durabile stau următoarele principii şi elemente strategice:

a) principiul precauţiunii în luarea deciziei; b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor; c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice

cadrului biogeografic natural; d) principiul „poluatorul plăteşte”; e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi

grav sănătatea oamenilor; f) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin

utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative;

g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului; h) utilizarea durabilă; i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor

deteriorate; j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale

şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor; k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii

mediului (art. 3). În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr.

264) Ministerul Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.

Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în ansamblul componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia este condiţia sine qua non pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trai pentru generaţiile viitoare.

4.2. Noţiunea de mediu înconjurător şi noţiunea de

resurse naturale Noţiunea de mediu înconjurător este una din noţiunile fundamentale

care stau la baza ecologiei45 ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu

45 Provenind din combinaţiile cuvintelor greceşti oikos - casă şi logos - ştiinţă, studiu, cuvântul

derivat „ecologie” avea la origine, sensul de „ştiinţă despre gospodărirea naturii”. Denumirea a fost introdusă în ştiinţă de biologul darwinist Ernst Haeckel (1866) care a definit

ecologia drept „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”. Trei ani mai târziu, el a extins definiţia de mai sus, dându-i sensul de „Teoria despre economia, despre organizarea organismelor animale” la care a adăugat probleme privind transportul şi transformările de materie şi energie din comunităţile de organisme vii (biocenoze). La origine, ecologia era, deci după Haeckel, o ecologie „animală” şi de aceea nu este de mirare că în paralel s-a dezvoltat şi o ecologie a plantelor, iar ulterior, o ecologie a microorganismelor.

Ecologia a fost numită de-a lungul timpului „acoperişul ştiinţelor” sau „punte între ştiinţe” datorită inter sau plurii disciplinarităţii implicate în studiul ei.

Într-o mare măsură interdisciplinaritatea se relevă în cercetarea complexelor de ecosisteme ce alcătuiesc orice peisaj (geologia, ecologia peisajului) şi care sunt obiectul de studiu al geografiei.

Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase alte ştiinţe: fizică, chimie, geologie, botanică, zoologie, genetică, fiziologie, biogeografie etc.

Se poate spune că ecologia este „ştiinţa gospodăririi planetei” căci mediul ambiant este o „casă creată pe pământ de către vieţuitoare”. Obiectul său de studiu îl constituie în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă, hidrosferă şi litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.

60

necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică46.

Savantul român Emil Racoviţă a definit mediul înconjurător ca fiind „totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”47.

Într-o accepţie modernă, Şt. Vancea, defineşte mediul ca fiind „totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”.

În limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de mediu are o dublă accepţie: „cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.

Într-o reglementare comunitară (Directiva din 27 iunie 1967), prin mediu se înţelege: „apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele vii”48.

Faţă de aceste înţelesuri, trebuie arătat că definiţia mediului ca obiect de protecţie juridică trebuie subordonată acestui scop, respectiv, protecţia juridică prin mijloace de dreptul mediului. De asemenea, termenul trebuie analizat aşa cum diferite acte normative îl definesc (legi naţionale privind protecţia mediului, reglementări internaţionale, reglementări naţionale sau internaţionale sectoriale etc.).

Aceste elemente Ie-a avut în vedere şi legiuitorul român care, atunci când s-a referit la mediul înconjurător, a considerat că este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determinând condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii”49.

Actuala Lege a protecţiei mediului nr. 195/2005 defineşte în art. 1 alin. 2 mediul ca fiind: „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.

Conform acestei definiţii, în accepţie globală, realitatea desemnată prin conceptul de „mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.

46 Daniela Marinescu, op. cit., p. 45-49. 47 Şt, Vancea, Curs de ecologie generală, Universitatea Al. loan Cuza, laşi, 1972, p. 17. 48 AI. Kiss, Droit international de l’environnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1989, p. 4. 49 Art. 1 din Legea nr. 9/1973.

61

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul IV

REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL

NATURII LA DREPTUL MEDIULUI 1. Care dintre următorii domnitori a dat “legea braniştei”? a) Ştefan cel Mare; b) Ştefan Tomşa; c) Vlad Vintilă. 2. Care din următoarele principii stau la baza Legii 137/1995, Legea

protecţiei mediului? a) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice

cadrului geografic natural; b) principiul “poluatorul plăteşte”; c) principiul răspunderii pentru deciziile luate. 3. În ce an a fost înfiinţat ministerul mediului? a) 1991; b) 1992; c) 1993. 4. În conformitate cu Directiva comunitară din 27.06.1967 prin mediu

se înţelege: a) totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care

înconjoară o fiinţă; b) apa, aerul, solul şi relaţiile dintr ele, precum şi relaţiile dintre acestea

şi organismele vii; c) totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în

contact cu o fiinţă. 5. Care din următoarele principii sunt recunoscute de Legea nr.

137/1995, legea protecţiei mediului? a) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii

mediului; b) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului; c) menţionarea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor

deteriorate.

62

Capitolul V ATMOSFERA

5.1. Noţiune Atmosfera terestră este învelişul gazos, alcătuit din aer, care

înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziţie şi proprietăţi aproximativ constante până la cca. 3000 m altitudine50.

Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind protecţia atmosferei nr. 243/2000, aprobată prin Legea nr. 655/20.11.2001, prin atmosferă se înţelege „masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon”.

Prin aer înconjurător se înţelege aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă.

Aerul este un amestec de gaze. Uscat, el conţine 78% azot, 21% oxigen, 1% alte gaze (argon, neon, heliu, bioxid de carbon). În atmosferă, aerul ocupă cca. 96% din volum, restul de 4% fiind ocupat de vapori de apă.

5.2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei Prima Conferinţă general europeană pentru protecţia mediului

înconjurător care a avut loc la Geneva în 1979, a elaborat printre altele Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanţe, convenţie care “defineşte poluarea atmosferică în general ca fiind: „eliberarea în aer, de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanţe sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii şi ecosistemelor sau altor bunuri, precum şi o limitare a binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept a mediului”. În acelaşi timp, poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi a fost definită ca: „acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parţial, în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţiile surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie”. Din aceste definiţii rezultă că poluarea aerului trebuie privită din punct de vedere al domeniului de folosire al acestui factor de mediu de către om. Astfel, privit în calitatea sa de cadru natural al vieţii, aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale sau vegetale. Considerat ca element de viaţă şi nutriţie, aerul respirat de om trebuie să aibă puritatea necesară proceselor de ardere din interiorul corpului său. Aerul de calitate inferioară, provoacă respiraţie greoaie care nu asigură ventilarea normală a plămânului şi deci, întreaga cantitate de oxigen necesară oxidărilor interne. Depăşirea valorilor naturale ale concentraţiei de impurităţi în aer este admisă până la atingerea unor praguri maximale, stabilite prin acte

50 Daniela Marinescu, op. cit., p. 119-122.

63

normative, determinate în urma observaţiilor şi experimentărilor privind comportamentul fiinţelor vii la expunere îndelungată în aer poluat51.

Aerul serveşte însă, pentru anumite industrii, ca materie primă, caz în care poluarea are în vedere prezenţa în compunerea lui a unor substanţe care au efecte negative asupra procesului de producţie ducând la corodarea instalaţiilor, la alterarea calităţii produselor etc. Pentru turism, efectele păgubitoare ale poluării aerului în anumite zone privesc, nu neapărat prezenţa unor substanţe vătămătoare sănătăţii, ci şi alterarea într-un mod care îl face mai puţin agreabil pentru cei veniţi să se reconforteze în mijlocul naturii.

Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari: 1. Poluanţi primari, care sunt emişi direct din surse identificate sau identificabile şi, 2. poluanţi secundari care sunt produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi sau prin reacţia cu anumiţi constituenţi ai aerului.

Principalii poluanţi ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanţii carbonici, hidrocarburile, compuşii azotului, poluanţii minerali, substanţele radioactive, praful bacterian etc. Dintre aceşti poluanţi, oxidul de carbon este cel mai răspândit. El provine în proporţie de aproape 60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina şi motorina, iar restul de la industria siderurgică, petrochimică şi altele.

Bioxidul de sulf se consideră că este principala substanţă dăunătoare din aer; el provine, în primul rând din arderea cărbunilor (50%), a petrolului (30%) şi din alte procese (20%).

Odată pătrunşi în atmosferă, foarte puţini poluanţi îşi păstrează integritatea. În general, ca urmare a reacţiilor chimice şi a influenţelor termice, aceştia îşi schimbă total identitatea.

Apărută odată cu dezvoltarea industrială, poluarea atmosferică a căpătat o mare extindere în cea de a doua jumătate a secolului XX.

Creşterea producţiei industriale, de tot felul, a circulaţiei vehiculelor cu motor, producerea energiei electrice şi termice, diferite activităţi din agricultură, înmulţirea şi răspândirea necontrolată a deşeurilor etc. au fost însoţite de eliberarea în aer a unor cantităţi din ce în ce mai mari de particule invizibile de bioxid de carbon, oxid de azot, metan, pulberi şi alţi agenţi poluanţi care afectează atmosfera lent, dar sigur şi progresiv, astfel încât într-un deceniu temperatura medie poate să crească cu încă un grad Celsius52.

Practic, nu încălzirea relativ limitată constituie un pericol, ci accelerarea schimbării climei, fapt ce pare iminent. Între anii 2030-2050, temperaturile medii ar putea deveni cu 1,5-4,5 grade Celsius mai mari decât cele actuale, ceea ce ar duce la valori care nu au mai fost înregistrate pe pământ în ultimele două milioane de ani.

51 H. Rietschel, W. Reiss, Tehnica încălzirii şi ventilării, Ed. “Tehnica”, Bucureşti, 1967, p. 68. 52 Pământul absoarbe radiaţia solară de undă scurtă şi o distribuie în atmosferă şi oceane, reflectând o parte din această energie în spaţiu, sub formă de radiaţii de undă lungă. Gazele cu efect de seră sunt relativ transparente faţă de radiaţia solară recepţionată de Pământ, dar opace pentru radiaţia emisă de suprafaţa terestră. Aceasta determină o creştere a temperaturii aerului în păturile de joasă altitudine ale atmosferei, datorită pierderii de căldură redusă. A se vedea pe larg, W.C. Burns, Global Warming - The United Nations Frame-Work Convention on Climate Change and the Future of Small Island States, Dickinson Journal of Environmental Law and Policy, 1997, p. 1.

64

O altă ameninţare asupra mediului o constituie distrugerea progresivă a stratului de ozon53, ceea ce intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei, Iăsând să treacă radiaţii solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii. În consecinţă, pe măsură ce o cantitate tot mai mare de raze ultraviolete pătrunde în atmosferă, va creşte numărul îmbolnăvirilor de cancer al pielii şi cataracte oculare, paralel cu afectarea serioasă a producţiei de grâu, orez, porumb, soia ca şi a planctonului oceanelor. Deteriorarea stratului de ozon este aşa de mare, încât planetei i-ar trebui vreo sută de ani pentru a înlocui ozonul deja pierdut.54

Un alt efect malefic al poluării atmosferei îl constituie ploile acide. Dintre efectele terestre, cele mai frecvente sunt despăduririle. Un alt

efect constă în pierderea de nutrienţi în stratul superior al solului, cu urmări complexe asupra productivităţii acestuia, dar şi al impurificării apelor subterane şi de suprafaţă.

La nivel acvatic, este afectată viaţa multor specii de peşti. Asupra sănătăţii oamenilor, impactul acidificării este, de asemenea,

direct şi indirect. Efectele directe apar atunci când aerosolii de acid sulfuric vin în contact cu traectul respirator şi pielea. Efectul indirect se produce prin ingerarea de metale rezultate din dizolvarea în mediu acid a plumbului, cadmiului, aluminiului, cuprului etc.

Nu mai puţin grav, prin efectele pe care le produce, este şi smogul55.

5.3. Protecţia atmosferei în dreptul intern a. Politica şi strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei. Potrivit Legii protecţiei mediului şi a Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 243/2000, aprobată prin Legea nr. 655/2001, privind protecţia atmosferei, prin această activitate se urmăreşte prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, pentru a se evita manifestarea unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a mediului şi a bunurilor materiale56.

Din cele de mai sus, rezultă că accentul se pune pe activitatea de prevenire a poluării atmosferice, pe reducerea cât mai mult posibil a efectelor acestei poluări şi ameliorarea calităţii aerului.

În acest scop, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului promovează politicile regionale şi globale, fundamentând principiile şi acţiunile specifice la nivel naţional şi local, în acest domeniu.

53 În partea sa superioară (20-55 km) atmosfera este alcătuită dintr-un strat de gaze, care înconjoară planeta, formând un ecran protector faţă de radiaţiile ultraviolete şi permiţând totodată, pătrunderea căldurii solare care împiedică îngheţarea apelor mărilor şi oceanelor. Distrugerea stratului de ozon în atmosferă intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei, Iăsând să treacă radiaţii solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii. 54 Stratul de ozon este deosebit de erodat deasupra teritoriilor care cuprind S.U.A. şi Europa.

55 Smogul este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi condensează. Se cunosc două tipuri de smog: londonez sau reducător şi californian sau oxidant. În anul 1952, smogul londonez a ţinut patru zile în care au murit cca. 10.000 de persoane, în

majoritate suferinzi de boli cardiace sau respiratorii. Aceasta a determinat statul englez să ia măsuri deosebit de severe, pe plan Iegislativ, obligând toate unităţile industriale să-şi purifice aerul evacuat. 56 Daniela Marinescu, op. cit., p. 123-130.

65

b. Evaluarea calităţii aerului; elaborarea şi aplicarea programelor de gestionare a calităţii aerului.

Conform art. 16, evaluarea calităţii aerului înconjurător pe teritoriul României se efectuează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii Europene.

Criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului se stabilesc prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului.

Rezultatele evaluării calităţii aerului sunt aduse la cunoştinţa publicului şi se raportează Uniunii Europene de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului (art. 16).

Poluanţii de referinţă care trebuie evaluaţi, precum şi valorile limită, valorile de prag, marjele de toleranţă57 şi termenele în care trebuie atinse valorile limită se stabilesc, în acord cu standardele europene şi internaţionale şi se aprobă prin ordin al ministrului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

c. Obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse de emisii

poluante pentru atmosferă; reglementarea procedurii specifice de autorizare.

Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din surse fixe, surse mobile şi surse difuze58.

Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a impactului asupra mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.

Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii de poluanţi, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă sunt obligaţi:

- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile ce le revin prin acestea;

- să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului;

- să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform Iegislaţiei în vigoare.

d. Monitorizarea calităţii aerului. Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente

informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control, în condiţiile legii59.

Pentru monitorizarea calităţii aerului a fost înfiinţat şi s-a organizat pentru prima dată în ţara noastră Sistemul naţional de evaluare şi gestiune integrată a calităţii aerului, sistem care include Sistemul naţional de

57 Procent de valoare limită cu care aceasta poate fi depăşită, în condiţiile precizate de legislaţia în vigoare (art. 6 lit. g, din OUG nr. 243/2000). 58 Daniela Marinescu, op. cit., p. 131. 59 Idem, p. 133.

66

monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi atmosferici.

Structurile aparţinând Sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului, indiferent de autoritatea competentă căreia îi sunt subordonate sau în coordonarea căreia se află, au obligaţia să deruleze activitatea de monitorizare, să raporteze şi să furnizeze informaţia, conform criteriilor şi procedurilor comune.

Titularii de activitate sunt obligaţi să monitorizeze nivelul emisiilor de poluanţi şi să raporteze informaţiile solicitate către autoritatea competentă, în conformitate cu O.U.G. nr. 95/2005 privind protecţia mediului.

e. Atribuţii şi răspunderi ce revin autorităţii publice centrale

pentru protecţia mediului, altor autorităţi publice centrale şi locale, precum şi persoanelor juridice în domeniul asigurării calităţii aerului.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţilor competente, elaborează normele tehnice şi regulamentele privind:

- calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă; - emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi

condiţiile de restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează stratul de ozon;

- calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind introducerea pe piaţă şi transportul acestora;

- pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor; - supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză,

amplasarea punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi altele;

- identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;

- sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte transfrontiere, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale.

5.4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului

de ozon Pentru aplicarea măsurilor preconizate de Convenţia de la Viena

privind protecţia stratului de ozon, 1985, a celor cuprinse în Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, 1987, şi a Amendamentului acestuia adoptat la Londra, 1990, documente la care România a aderat prin Legea nr. 84/1993, a fost înfiinţat în ţara noastră, Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism interministerial, fără personalitate juridică, a cărui activitate este coordonată de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului60.

Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon este alcătuit din reprezentanţi ai ministerelor ale căror activităţi au legătură cu producerea, comercializarea şi utilizarea substanţelor menţionate în anexele Protocolului de la Montreal, 1987, şi al amendamentelor lui ulterioare, a

60 Daniela Marinescu, op. cit., p. 136.

67

echipamentelor şi a produselor finite care conţin în interiorul lor substanţele în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe.

Dintre atribuţiile ce revin acestui organism menţionăm: analizează şi propune spre aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la actele internaţionale în domeniul protecţiei stratului de ozon, precum şi încheierea de înţelegeri bilaterale şi regionale în domeniul activităţii cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal, echipamente şi produse finite care conţin în ele substanţele în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe; propune, în condiţiile legii, Programul naţional de cercetare ştiintifică şi tehnologică privind protecţia stratului de ozon; colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului la elaborarea sau avizarea, după caz, a proiectelor de acte normative privind producţia, importul, exportul, reciclarea, recuperarea, regenerarea, distrugerea, comercializarea, utilizările stabilite ca fiind esenţiale pentru substanţele prevăzute în Protocolul de la Montreal; aprobă tehnologia, definiţiile şi standardele tehnice în activităţile cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal ş.a. (art. 5).

5.5. Răspunderea juridică pentru nerespectarea regimului

de protecţie a atmosferei Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei atrage

răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz61. În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, legea prevede o

serie de fapte care, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă, al cărui cuantum diferă în funcţie de gravitatea faptei contravenţionale comise şi de persoana făptuitorului.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţile teritoriale ale acestora, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, conform atribuţiilor stabilite prin lege.

5.6. Protecţia spaţiului extraatmosferic Cucerirea tainelor cosmosului nu constituie doar urmarea firească a

setei de cunoaştere a oamenilor, ci şi căutarea unui răspuns la necesităţile lor mereu crescânde. Această activitate duce, în acelaşi timp, la creşterea pericolului contaminării, mai ales radioactive, a acestui spaţiu cu întregul său cortegiu de consecinţe pentru mediul înconjurător şi a vieţii însăşi pe Pământ62.

În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic precum şi pentru protecţia lui, au fost adoptate mai multe rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. şi s-au încheiat o serie de convenţii şi tratate internaţionale care constituie, în mare parte, obiectul dreptului cosmic63. Dintre aceste documente am ales Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea 61 Idem, p. 147-148. 62 Daniela Marinescu, op. cit., p. 118-119. 63 Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. în 1962 din 13.12.1963 şi nr. 1884 din 17.10.1963.

68

spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti adoptat la Moscova, 1967 (27 ianuarie), ca fiind un tratat-cadru, care stipulează principiile ce guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic.

Astfel, încă din primul articol, tratatul consacră principiul potrivit căruia, explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, trebuie făcute spre binele şi în interesul tuturor statelor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau ştiinţifică, fiind bunuri ale întregii omeniri.

Spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, poate fi explorat şi folosit în mod liber de către toate statele, în condiţii de egalitate, fără nici o discriminare, în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Carta O.N.U. şi în interesul menţinerii păcii, al securităţii, al cooperării şi înţelegerii internaţionale.

69

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul V

ATMOSFERA 1. Prin noţiunea de “atmosferă” se înţelege: a) masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul

protector de ozon; b) aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă; c) masă de aer care înconjoară pământul. 2. Conform Conferinţei general europeană pentru protecţia mediului

înconjurător, Geneva 1979, poluarea atmosferică este: a) eliberarea în aer, de către oameni, de substanţe sau energie cu

efecte nocive; b) periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii şi ecosistemelor; c) o limitare a beneficiilor mediului sau a altor drepturi de folosire a

mediului înconjurător. 3. Care din următorii poluanţi, este cel mai răspândit în atmosferă: a) oxidul de carbon; b) bioxidul de sulf; c) trioxidul de magneziu. 4. Poluanţii din atmosferă, se împart în: a) poluanţi primari; b) poluanţi secundari; c) poluanţi superaglomeraţi. 5. Precizaţi care din efectele prezentate sunt considerate ca efecte

nocive ale poluării atmosferice? a) accelerarea schimbării climei; b) distrugerea progresivă a stratului de ozon; c) ploile acide. 6. Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru

atmosferă sunt obligaţi: a) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de

poluanţi în atmosferă; b) să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la

prevenirea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător; c) să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente

conform legislaţiei în vigoare. 7. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, elaborează

normele tehnice privind: a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă; b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile; c) calitatea combustibililor şi carburanţilor.

70

8. Care din următoarele obligaţii revin Comitetului Naţional pentru protecţia Stratului de Ozon:

a) analizează şi propune spre aprobarea Guvernului României la actele internaţionale în domeniul protecţiei stratului de ozon;

b) propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică pentru protecţia stratului de ozon;

c) elaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului la elaborarea de acte normative în domeniu.

9. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei, poate

atrage: a) răspunderea civilă; b) răspunderea contravenţională; c) răspunderea penală.

71

Capitolul VI APA

6.1. Consideraţii generale A devenit clasică subdiviziunea Pământului în „sfere”: atmosferă,

biosferă, hidrosferă şi litosferă. Fiecare dintre acestea poate fi considerată ca un singur rezervor, dar în legătură şi condiţionare reciprocă cu celelalte.

Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un element indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, pentru existenţa vieţii şi înfăptuirea tuturor activităţilor umane64

Ca însăşi existenţa de veche, legătura dintre om şi ape, traversând legende şi balade, a dus la personificarea unor râuri, văzute ca nişte viteji cu temperament eroic, năvalnic, răzbunător sau generos.

În faţa lor omul era nevolnic, temător sau în cel mai fericit caz contemplativ, mulându-şi adeseori viaţa împotriva acestor temperamente debordante care stăpâneau binele sau puteri.

Cea mai mare cantitate de apă existentă pe glob (97%) se află în oceane şi mări. Calotele de gheaţă ale polilor conţin, ceva mai mult de 2% din totalul de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi atmosfera, abia 1%, procent infim care constituie în mod obişnuit sursa aprovizionării cu apă a omului65

Apa ca şi energia, reprezintă o componentă esenţială pentru viaţa şi îndeletnicirile umane, lipsa ei putând deveni în multe zone ale lumii, un factor de limitare a creşterii economice.

De-a lungul timpului, utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare şi diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerinţelor de igienă şi a celorlalte nevoi gospodăreşti, a pescuitului, la navigaţie şi irigaţii, la folosirea ei în numeroase procese tehnologice. Pe de altă parte, creşterea explozivă a populaţiei, gradul înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor industrii noi mari consumatoare de apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului înconjurător în general, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub denumirea de „secătuire şi poluare a apelor”66.

Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani, consumul de apă se dublează. Solicitările crescânde de apă reclamă o nouă abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se dispune pe glob.

64 Daniela Marinescu, op. cit., p. 161. 65 După calcule aproximative, în atmosferă există în permanenţă, numai puţin de 10.000 miliarde tone de vapori de apă - în medie câte 200 de tone pentru fiecare hectar al globului pământesc. Aproape 3/4 din suprafaţa totală a globului terestru, adică 365.982.450 km pătraţi este acoperit cu apă. Suprafaţa „hidrică” a feţei pământului este de 2,54 ori mai mare decât cea „uscată”. Volumul total al apelor răspândite pe această uriaşă suprafaţă este de aproximativ 1330 milioane km pătraţi. 66 Dumitra Popescu, Tendinţe privind colaborarea statelor in domeniul protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva poluării, în Studii şi cercetări juridice nr. 3/1986, p. 242.

72

Spre deosebire de celelalte resurse, apa solicitată în cantităţi apreciabile nu poate fi transportată la distanţe mari faţă de sursă, trebuind să fie disponibilă pe plan local sau regional.

Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor de pe Terra la resursele naturale de apă, Adunarea Generală O.N.U. plecând de la constatarea că în ţările în curs de dezvoltare trei persoane din cinci sunt lipsite de apă potabilă, a adoptat în anul 1990 o rezoluţie prin care a proclamat intervalul 1980-1990, ca „deceniu internaţional al apei potabile”.

Problema apei este grav complicată de cel puţin două cauze majore: lipsa completă sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale şi economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor subterane, permiţând aducerea apei la locul, în cantitatea şi la timpul necesar; poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât şi a celor maritime şi oceanice.

Apa este totuşi o resursă regenerabilă, cu mari variaţii în timp, regenerarea ei fiind însă strâns legată de activitatea umană, de modul de abordare a folosirii acestei resurse.

Dacă apa este tratată ca un drept social al tuturor, care nu costă, aceasta duce la risipirea sau la poluarea ei. Adăugând costuri pentru folosirea apei, se atrage atenţia asupra faptului că apa este într-adevăr deosebit de valoroasă.

6.2. Clasificarea apelor În literatura juridică s-au propus mai multe criterii de clasificare a

apelor, în funcţie de interesul manifestat de diferite ştiinţe67. Din punct de vedere al protecţiei şi gospodăririi durabile a acestei

resurse, precum şi a biocenozelor pe care le conţine, interesează următoarele criterii de clasificare:

- din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în ape internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.

Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale; apele teritoriale (maritime interioare) sunt cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabilesc prin lege; apele naţionale sunt: fluviile, râurile, canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită prin tratate, acorduri şi convenţii internaţionale.

- un alt criteriu de clasificare a apelor este după aşezarea lor. Distingem astfel, ape de suprafaţă şi ape subterane.

- după destinaţia lor economică concretă, apele sunt: de folosinţă generală, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială.

În prima categorie, intră cele necesare satisfacerii nevoilor populaţiei, când apa (după criteriile Economiei politice), apare ca obiect de consumaţie individuală; în cea de a doua categorie intră apele folosite, în special, pentru irigaţii. Apa apare ca obiect al muncii. Apele cu destinaţie specială sunt cele utilizate pentru navigaţie, plutărit, producerea energiei 67 Daniela Marinescu, op. cit., p. 162-163.

73

electrice, pescuit, apa fiind considerată ca mijloc de producţie. În raport cu această destinaţie concretă se poate stabili şi natura dreptului pe care o persoană fizică sau juridică îl poate avea asupra apei.

În general, apele au mai multe destinaţii în acelaşi timp. Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei fondului

piscicol, apele naţionale şi cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru înmulţirea, creşterea şi pescuitul peştelui, al mamiferelor acvatice, crustaceelor etc, precum şi pentru recoltarea produselor acvatice şi se împart pe bazine piscicole. Bazinele piscicole pot fi naturale şi amenajate.

6.3. Poluarea apei, în general Viaţa pe pământ este dependentă de apă68. Existenţa apei în natură a fost comparată adesea cu sângele din

corpul omenesc sau cu seva unui copac care hrăneşte şi oxigenează toate celulele dar, poate şi dăuna atunci când ea transportă substanţe poluante.

Împreună cu aspectul pur cantitativ, folosirea apei implică alterarea calităţilor sale fundamentale - poluarea ei. Evitarea poluării apelor şi epurarea celor uzate presupun operaţii deosebit de costisitoare care, alături de consumul propriu-zis, duc la creşterea preţului apei.

Poluarea apei nu este specifică unui continent sau altuia, ci este un fenomen de răspândire generală. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.

Evoluţia fenomenelor de poluare a apei, schimbările care au loc cu privire la diversificarea surselor de poluare şi gradul sporit de nocivitate a lor au condus la o evoluţie în privinţa mijloacelor şi metodelor juridice de combatere a acestei „boli” a civilizaţiei moderne69.

Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor din Europa, care a avut loc la Geneva, 1961, a definit poluarea apei ca fiind: „modificarea, directă sau indirectă, a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Ulterior, s-au făcut propuneri de completare a acestei definiţii, cu precizări privind folosinţele afectate şi aspectele extraeconomice, degradarea peisajului, stânjenirea pescuitului etc.

Legea apelor nr. 107/1996, actualizată, prin poluarea apelor se înţelege „alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane, care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.

Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în: surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orăşeneşti ce deversează continuu sau ape uzate industriale, cu

68 Daniela Marinescu, op. cit., p. 164-166. 69 Una dintre cele mai vechi dispoziţii care interzice poluarea apei se găseşte în Codul Suediei ca rumeguşul de lemn să nu stăvilească cursul de apă şi să nu fie dus de apă pe câmpii şi terenuri agricole. În ţara noastră, printre reglementările mai vechi referitoare la protecţia apei, putem cita: Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului, Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 12/1974 privind pescuitul şi piscicultura etc.

74

descărcare continuă sau intermitentă; surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii care spală teritoriul localităţilor sau al drumurilor, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau pesticide.

Pentru apele subterane, sursele de impurificare, provin în principal, din: impurificarea cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări miniere sau de foraje; impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape care produc şi impurificarea dispersată a surselor superficiale; impurificări produse în secţiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.

Poluarea apei este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi: de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă, rezultaţi din diferite activităţi umane.

Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentaţi, în mare parte, de substanţele radioactive şi de apele termale, proveniţi din procesele de răcire tehnologică a diferitelor agregate industriale. Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt constituite din depunerile radioactive care ajung în apă o dată cu ploaia, apele folosite la uzinele atomice, deşeurile atomice etc.

Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice ori atomo-electrice.

Poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot, hidrocarburi, detergenţi şi pesticide. În ultimul timp, se acordă o atenţie deosebită efectelor negative pe care le au produsele chimice asupra mediului înconjurător, în general, şi asupra apelor în special.

Din punct de vedere al persistenţei în apă, există poluanţi biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică, poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape, acumulându-se în timp şi poluanţi termici70.

S-a remarcat faptul, că în ultimii 15 ani, ca rezultat al impactului antropic, numărul de poluanţi identificaţi în apă a crescut vertiginos. Astfel, dacă la nivelul anilor 1960-1965, analizele fizico-chimice se limitau la cca. 50-75 de indicatori, în prezent, pentru o caracterizare numai a poluării organice se au în vedere cca. 300 de indicatori71.

În concluzie, se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când pe ea pluteşte petrolul, este colorată neplăcut sau este rău mirositoare, ci şi atunci când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice.

70 Poluanţii mediului acvatic au mai fost clasificaţi şi în funcţie de efectele şi de geneza acestora, în: a) compuşi de poluare primară, care se pot degrada chimic sau biologic, în produşi finali netoxici, se pot transforma în compuşi rezistenţi; b) compuşi ai poluării secundare, stabili în apă, rezistenţi la procesele ulterioare de degradare care pot afecta comportarea altor poluanţi în apă, fiind greu de controlat, c) compuşi ai poluării terţiare, de regulă rezultaţi din poluarea primară şi secundară, care se acumulează în ecosisteme sub o formă relativ stabilă, fără disponibilitate biologică. 71 A. Varduca, Hidrochimie şi poluarea chimică a apelor, Ed. Tempus, H.G.A., Bucureşti, 1997, p. 119.

75

6.4. Regimul juridic al apelor în România Prima lege specială în domeniul apelor a fost adoptată la 27 iunie

1924, Legea regimului apelor, care a concretizat unele dispoziţii în domeniu ale Constituţiei din anul 1923, declarând bunuri publice toate apele ce pot produce forţă motrice, ca şi cele ce pot fi utilizate în interes obştesc şi reglementând folosirea şi amenajarea lor72.

După cel de al doilea război mondial, regimul juridic al apelor a fost reglementat de Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor, precum şi de alte prevederi legale, în completare.

În prezent, regimul juridic de folosinţă, conservare şi protecţie a apelor este stabilit prin Legea apelor nr. 107/1996, precum şi printr-o serie de reglementări care o completează.

a) Administrarea şi folosinţa apelor73. Potrivit art 136 alin. 3 din Constituţie, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială împreună cu resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, dreptul de proprietate asupra lor fiind, în principiu, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

În completarea legii fundamentale, art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că aparţin domeniului public al statului, apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc 10 km pătraţi, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Apele minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc 10 km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor cu orice titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii sunt obligaţi să folosească apele conform condiţiilor generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei.

În ceea ce priveşte apele de izvor, conform art. 579 C. civ., cel ce este proprietarul terenului este şi proprietarul izvorului, deoarece izvorul face parte integrantă din fond. În acest sens, legea prevede că „cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuinţare cu dânsul, fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior care este dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra acestui izvor”,

De la prevederea art. 579 C. civ., există două excepţii: 1. proprietarul fondului vecin a dobândit un drept asupra izvorului; 2. apa izvorului este

72 Daniela Marinescu, op. cit., p. 166-169. 73 Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă (râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunărea) şi din apele subterane. Resursele de apă terestre ale râurilor şi lacurilor interioare sunt evaluate la cca. 40 milioane metri cubi/an, din care în regim natural de scurgere sunt utilizabile numai 5 milioane metri cubi/an.

Din resursele teoretice ale Dunării, României îi revin 85 mld. metri cubi/an, posibilitatea de utilizare a acestora fiind limitată, dat fiind caracterul navigabil al fluviului, doar cu 30 mld. metri cubi/an contribuie la formarea stocului de apă utilizabil pentru consumatori. Cele 3450 de lacuri naturale, cate se găsesc în România, înmagazinează 2 mld. metri cubi/an, din care aproximativ 400 milioane metri cubi sunt apă dulce.

76

necesară locuitorilor unei localităţi rurale. În acest ultim caz, suntem în prezenţa unei restricţii aduse dreptului de proprietate.

Proprietarul terenului poate opri apa izvorului, poate desfiinţa izvorul sau să-i schimbe cursul.

Din momentul în care apa trece pe terenul vecin, apa izvorului devine prin accesiune, proprietatea titularului acestui fond.

Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală în domeniul apelor, cu excepţia apelor geotermale.

Apele din domeniul public de interes naţional se dau în administrare Administraţiei Naţionale „Apele Române” de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.

Bunurile din domeniul public local, constituite din: lacurile care nu sunt declarate de interes public naţional, digurile de apărare împotriva inundaţiilor, care nu se constituie într-o linie continuă de apărare, consolidările şi apărările de maluri şi lucrările de dirijare trec, prin hotărâre a Guvernului, în administrarea beneficiarilor care sunt deserviţi de acestea74.

Administraţia Naţională „Apele Române” a fost înfiinţată în scopul administrării, păstrării integrităţii şi al protecţiei patrimoniului public de interes naţional care constituie infrastructura Sistemului naţional de gospodărire a apelor şi pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă, care reprezintă monopol natural de interes strategic.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei, împreună cu resursele pe care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege, din domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei Rezervaţiei „Delta Dunării”.

Folosinţa apelor de suprafaţă şi subterane poate fi liberă pentru băut, adăpat, udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru acestea din urmă nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, destinate exclusiv satisfacerii nevoilor gospodăreşti proprii, cu respectarea normelor sanitare de protecţie a calităţii apelor şi pe bază de autorizaţie eliberată, potrivit legii, de organul de gospodărire a apelor competent, în cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea energiei electrice, pescuit, plutărit, flotaj, stuficultură, navigaţie etc.

Apa potabilă distribuită în mod organizat în centrele populate, poate fi utilizată şi în alte scopuri, după ce s-a asigurat satisfacerea integrală a cerinţelor populaţiei, animalelor şi ale unor activităţi ce necesită apă de această calitate.

În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor. Aceste restricţii se stabilesc prin planuri speciale, elaborate de Administraţia Naţională „Apele Române”, după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul autorităţii publice

74 Art. 2 alin. 4 din OUG nr. 107/2002, actualizată

77

centrale în domeniul apelor şi aprobarea Comitetului de bazin. Aceste planuri se aduc la cunoştinţa publicului75.

b) Gospodărirea durabilă a apelor. Capitolul I al Legii apelor nr. 107/1996 stabileşte principiile, politica şi obiectivele generale ale gospodăririi apelor, care urmăresc:

- refacerea şi menţinerea integrităţii chimice, fizice şi biologice a resurselor de apă;

- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice; - asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a

salubrităţii publice; - valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia

raţională şi echilibrată a acestei rezerve, cu considerarea protecţiei şi dezvoltării folosinţei piscicole;

- apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidro-meteorologice periculoase;

- satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii şi sporturilor nautice ca şi ale oricăror activităţi umane;

- valorificarea potenţialului piscicol al apelor de suprafaţă.

75 Planificarea folosirii resurselor de apă în perioada de secetă are la bază documentaţia privind semnalarea situaţiilor de restricţii şi planul de restricţii propriu-zis.

78

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul VI

APA 1. Cea mai mare cantitate de apă se află: a) în oceane şi mări; b) în calotele de gheaţă ale polilor; c) în fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi în atmosferă. 2. Din punct de vedere al administrării lor apele se împart în: a) ape internaţionale; b) ape teritorial naţionale; c) ape locale. 3. După destinaţia lor economică concretă, apele sunt: a) de folosinţă generală; b) destinate agriculturii; c) cu destinaţie specială. 4. Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa,

Geneva 1961, a definit poluarea apei ca fiind: a) modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei

surse oarecare; b) schimbarea calităţii apei prin intervenţia anului sub o formă sau alta; c) alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia. 5. Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în: a) surse de poluare concentrate sau organizate; b) surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului

hidrografic; c) surse nepoluante dispersate. 6. Poluarea apei este produsă de: a) poluanţi de natură fizică; b) poluanţi de natură radioactivă; c) poluanţi de natură gastrologică. 7. Poluarea tehnică apare: a) în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea

instalaţiilor industriale; b) prin infestarea cu plumb, mercur, azot şi hidrocarburi; c) prin deversarea în apă a poluanţilor biodegradabili care pot fi

metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică.

79

8. O apă poate fi poluată: a) când pe ea pluteşte petrolul; b) când este colorată neplăcut sau rău mirositoare; c) când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută,

substanţe toxice. 9. Legea apelor nr. 107/1996, actualizată, prevede că aparţine

domeniului public al statului: a) apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km; b) bazine hidrografice ce depăşesc 10 km2; c) malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime

interioare, faleza şi plaja mării.

80

Capitolul VII SOLUL ŞI SUBSOLUL

7.1. Consideraţii generale privind degradarea solului Una din componentele deosebit de importante ale biosferei este solul. Ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul

din principalii depozitari ai substanţei vii a uscatului şi ai energiei potenţiale biotice captate prin fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf etc)76.

Pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură. Spre deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate; odată distrus, el nu se va mai putea reface aşa cum a fost, pentru că nu se pot reproduce condiţiile şi istoria formării lui. Nu este vorba numai de epuizarea conţinutului său de substanţe nutritive care poate fi compensat prin fertilizanţi şi nici de lipsa sau excesul de apă, ci de întinderea limitată a solului în calitatea sa de suport permanent pentru culturile vegetale. Dezafectarea în mari proporţii a terenurilor agricole şi silvice pentru construcţii, industrie, mine, depozitarea deşeurilor, căi de comunicaţii etc. ca şi procesele de eroziune reduc posibilităţile de folosire a solului, pentru dezvoltarea producţiei agricole şi silvice.

Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat gros de 20 cm durează 2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influenţa eroziunii sau a diverşilor factori nocivi poate avea loc foarte repede, timp de câţiva ani când este slab gospodărit sau foarte încet, când este bine întreţinut.

Degradarea şi epuizarea solurilor prin eroziune şi poluare are consecinţe multiple asupra producţiei agricole, a preţurilor şi a productivităţii muncii. Încă din anul 1968, Aheldon Judson estima că volumul sedimentelor transportate de râuri în ocean a crescut de la 9 miliarde tone pe an, înainte de introducerea cultivării pământului, păşunatului şi a altor activităţi agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi sunt şi mai alarmante. Omul a devenit astfel un important factor geologic care accelerează scurgerea solurilor fertile în oceane.

În România, sunt considerate terenuri degradate acele terenuri care, prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri.

Putem spune că, poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

76 Daniela Marinescu, op. cit., p. 240-241.

81

Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin reducerea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale, fie prin cheltuielile necesare menţinerii capacităţii bioproductive la parametrii cantitativi şi calitativi anterior manifestării poluării.

Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.

În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică şi chimică, în vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată şi poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui şi depozitarea în sol a deşeurilor nucleare care emit radiaţii timp îndelungat şi care scot din circuit numeroase terenuri.

Pentru toate aceste motive şi încă multe altele, protecţia solului şi a subsolului constituie obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile juridice de protecţie promovate în legislaţia tuturor ţărilor lumii.

7.2. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a

solului în ţara noastră În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe

baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlu juridic77.

În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente, stabileşte: sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acestuia; reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a biodiversităţii; procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenţilor pentru întocmirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje, de studii şi prospecţiuni geologice şi hidrologice, precum şi pentru activităţile miniere de extracţie; reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.

Protecţia juridică a terenurilor în general şi a celor destinate agriculturii în special, se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi ameliorarea solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să determine ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau silvică, prin stabilirea obligaţiei generale a deţinătorilor de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.

În vederea protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare şi ameliorare a solului în care scop, organele de cercetare şi proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare cu cele de amenajare a teritoriului. Lucrările respective se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi specializate. 77 Daniela Marinescu, op. cit., p. 2428-246.

82

Legea fondului funciar prevede că, pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de comunicaţie, aşezărilor omeneşti sau altor obiective economice şi sociale, documentaţiile tehnico-economice şi ecologice se elaborează în comun de către părţile interesate, stabilindu-se şi contribuţia acestora, precum şi ordinea de execuţia a lucrărilor.

Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre de ameliorare. Grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, la propunerile care au la bază situaţiile înaintate de comune, oraşe şi municipii.

Deosebit de importante, amenajările de îmbunătăţiri funciare au rolul de a preveni, reduce şi înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar, cauzate de factori naturali - secetă, inundaţii, exces de umiditate - sau de activităţi antropice, prin măsuri specifice.

Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar, în principal creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive78.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată. Pentru realizarea amenajărilor de utilitate publică este obligatoriu acordul proprietarilor de terenuri.

În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole, art. 100 alin. 1 din Legea fondului funciar, stabileşte obligaţia titularilor obiectivelor de investiţii sau de producţie amplasate pe teren sus nu se conformează acestor dispoziţii, Legea fondului funciar prevede că lor nu li se va mai aproba scoaterea din producţia agricolă sau silvică a altor terenuri, fiind pasibili, în condiţiile prevăzute de lege şi de aplicarea unor sancţiuni contravenţionale.

Tot în vederea protecţiei cantitative a terenurilor agricole se stabileşte în art. 102 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 şi regula după care, liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi ferate - a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia lucrărilor agricole.

În toate cazurile, deţinătorii de terenuri agricole au dreptul la despăgubire pentru daunele cauzate.

Din reglementările legale prezentate rezultă că, protecţia juridică cantitativă şi calitativă a solului - ca parte componentă a protecţiei mediului - se realizează, mai ales, prin stabilirea unor obligaţii legale pentru orice deţinător de teren, fiind o problemă atât de interes public, cât şi privat.

78 Art. 2 alin. 3 din HG nr. 611 din 06.10.1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii îmbunătăţirilor funciare nr. 84/1996.

83

7.3. Protecţia subsolului În conformitate cu art. 136 alin. 3 din Constituţie, bogăţiile de orice

natură ale subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date, în condiţiile prevăzute de lege, în administrarea unor persoane juridice publice sau private, concesionate ori închiriate79.

Intră sub incidenţa regimului de protecţie resursele naturale ale subsolului, ale platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de nămol, precum şi alte bunuri şi resurse naturale ale subsolului.

Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi conservare a mediului.

Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează asemenea resurse au obligaţia de a cere şi a obţine acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi de a respecta prevederile acestora; de a reface terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi şi ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional, conform prevederilor şi în termenele conţinute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu; de a anunţa autorităţile pentru protecţia mediului sau alte autorităţi competente, potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi de a acţiona pentru refacerea acestuia; de a monitoriza zona ş.a.

Ca bunuri naturale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege. Aceste bunuri cuprind obiective care conservă eşantioane reprezentative din punct de vedere paleontologic, petrografic, mineralogic, structural şi stratigrafic, ca de exemplu, peşteri, depozite fosiliere, formaţiuni geologice, mineralogice şi altele asemenea, fiind supuse regimului special de protecţie pentru ariile naturale protejate de interes geologic, în condiţiile legii80.

7.4. Răspunderea contravenţională şi penală în

domeniul protecţiei şi ameliorării solului şi subsolului Legea protecţiei mediului prevede o serie de fapte considerate

contravenţii privind regimul de protecţie al solului şi subsolului81. Dintre acestea menţionăm: nerespectarea obligaţiei de a asigura, prin

sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din autorizaţie, pentru identificarea şi prevenirea riscurilor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le pot reprezenta asupra sănătăţii populaţiei şi mediului, neţinerea evidenţei rezultatelor acţiunilor de supraveghere şi neanunţarea producerii unor descărcări neprevăzute sau a accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de apărare civilă; nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafeţele autorizate în acest scop; încălcarea obligaţiei de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare a deşeurilor (de tot felul) prevăzută în acordul şi/sau autorizaţia de mediu; nedepozitarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor numai ambalate şi în locuri protejate; folosirea îngrăşămintelor 79 Daniela Marinescu, op. cit., p. 247. 80 Art. 34-37 din OUG nr. 236/2000. 81 Daniela Marinescu, op. cit., p. 248.

84

chimice şi a pesticidelor în zonele sau pe suprafeţele umede unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie ş.a.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul împuternicit în acest scop de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, de către comisarii şi subcomisarii de poliţie, de către personalul împuternicit al administraţiei publice judeţene şi locale şi de personalul Ministerului Apărării Naţionale în domeniile sale de activitate, potrivit competenţelor legale.

În completarea acestor reglementări se aplică dispoziţiile din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă penală: arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice; provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol, a unor deşeuri sau substanţe periculoase (art. 98 alin. 1 pct. 1) etc; se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă: nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase (art. 98 alin. 1 pct. 2) ş.a.; se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani: amenajarea, fără autorizaţie, de depozite subterane sau de suprafaţă pentru deşeuri periculoase; depozitarea în spaţii subterane a deşeurilor sau substanţelor periculoase; nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau îngrăşăminte chimice; provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării mediului şi/sau expunerii populaţiei la radiaţii ionizante ş.a. Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de organele de urmărire penală, conform competenţei legale82.

82 Art. 99 alin. 1din O.U.G. nr 195/2005.

85

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul VII

SOLUL ŞI SUBSOLUL 1. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol

gros de 20 cm, este nevoie de o perioadă de timp cuprinsă între: a) 2.000-7.000 ani; b) 300-1.000 ani; c) 1.000-2.000 ani 2. Poluarea solului este: a) rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării

naturale a solului, ca mediu de viaţă; b) acţiunea manifestată de om, cu intenţie sau din culpă prin care se

aduc atingere calităţii solului; c) acţiunea sau inacţiunea fiinţei umane şi a celorlalţi factori prin care

se modifică biosistemul ecologic al solului. 3. Principalii factori care pot duce la poluarea solului: a) pulberile şi gazele nocive din aer; b) pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură; c) compuşii chimici aflaţi în atmosferă care modifică calitatea aerului. 4. Poluarea solului poate fi: a) poluare naturală; b) poluare fizică şi chimică; c) poluarea radioactivă. 5. Care dintre următoarele măsuri sunt stabilite de Autoritatea centrală

pentru protecţia, cu consultarea ministerelor de resort pentru protecţia solului, indiferent de destinaţia şi de titlul pe baza căruia este deţinut:

a) organizarea sistemului de monitorizare a calităţii solului; b) procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului

cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului; c) reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor

terestre şi a biodiversităţii. 6. În vederea protecţiei calitative a terenurilor, se pot executa lucrări

de: a) conservarea şi ameliorarea solului; b) identificarea terenurilor afectate; c) stabilirea perimetrelor de ameliorare care cuprind terenurile

degradate.

86

7. Un rol important în protecţia solului îl au amenajările de îmbunătăţiri funciare şi anume:

a) de a preveni şi de a reduce consecinţele de deteriorare a fondului funciar;

b) de a valorifica superior fondul funciar existent; c) prin factorii responsabili să urmărească impactul acestor lucrări

asupra factorilor de mediu şi să aplice măsurile de corecţie. 8. În conformitate cu art. 136 alin. (3) din Constituţie, fac parte din

bogăţiile subsolului, constituind obiectivul exclusiv al proprietăţii publice: a) zăcămintele de ape minerale; b) lacurile terapeutice şi acumulările de nămol; c) resursele naturale aflate în subsolul marin, în afara platoului

continental.

87

Capitolul VIII CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

A FONDULUI FORESTIER

8.1. Consideraţii generale Deşi reprezintă mai puţin de 27% din suprafaţa totală a ţării, pădurile

ocupă un loc important în cadrul vieţii economice şi sociale din ţara noastră83. Ele servesc la apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, la ameliorarea şi refacerea calităţilor naturale ale solului, la apărarea terenurilor împotriva alunecărilor şi surpărilor, la purificarea aerului, pentru păşunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul balneoclimateric şi la dezvoltarea aşezărilor omeneşti, constituind în acelaşi timp, o preţioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei şi celulozei, industria chimică, construcţii, transporturi şi alte ramuri ale economiei naţionale. Nu trebuie trecută cu vederea nici importanţa ce o prezintă pădurile în reglarea climei şi în realizarea unui important rol sanitar şi estetic.

Atât în trecutul îndepărtat, cât şi în prezent, pădurile au fost şi sunt încă supuse unui jaf furibund, tăierile iraţionale asociate cu nerespectarea măsurilor de refacere şi protecţie au produs şi produc importante perturbări ecologice, cu consecinţe dintre cele mai grave pe plan economico-social şi cultural.

Menţinerea suprafeţei fondului forestier în conformitate cu planul de organizare a teritoriului şi de folosire a fondului funciar, constituie o obligaţie naţională, impunându-se în acelaşi timp, creşterea acestui fond în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat deteriorat, în jurul aşezărilor umane şi în special al celor urbane.

Cadrul legal al ocrotirii şi dezvoltării durabile a pădurilor este dat de Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26 din 24 aprilie 199684, de Ordonanţa de Guvern nr. 96 din 27 iulie 1998, republicată privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, precum şi de alte reglementări cu caracter special.

8.2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure Potrivit legii, pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care

servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional85.

Prin terenuri destinate împăduririi şi cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică se înţeleg: terenurile în curs de regenerare, terenurile degradate şi poienile stabilite prin amenajamentele silvice să fie împădurite; pepinierele, solariile, plantaţiile, culturile de răchită şi cele cu arbuşti ornamentali şi fructiferi; terenurile destinate

83 Daniela Marinescu, op. cit., p. 251. 84 Codul silvic aprobat prin Legea nr 26/1996 a fost publicat în M. Of. nr. 93 din 8.05.1996. 85 Daniela Marinescu, op. cit., p. 252-254.

88

asigurării hranei vânatului şi animalelor din dotarea unităţilor silvice; terenurile date în folosinţă temporară personalului silvic; terenurile ocupate de construcţii şi cele aferente acestora, drumuri şi căi ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale, dotări tehnice specifice sectorului forestier (art. 3).

Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha sunt considerate, în sensul Codului silvic, păduri.

Prin funcţiile economice şi de protecţie pe care le îndeplinesc pădurile, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional, de care beneficiază întreaga societate. În acest scop este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare.

Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice.

Întregul fond forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic care, reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Respectarea acestor norme este obligatorie pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.

8.3. Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică

pădurile în două grupe şi anume: - păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a

obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreare, păduri de ocrotire a genofondului şi ecofondului, precum şi păduri declarate monumente ale naturii şi rezervaţii şi,

- păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.

8.4. Proprietatea asupra fondului forestier86 După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din: a)

fondul forestier proprietatea publică a statului şi a, unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe şi municipii); b) fondul forestier proprietatea privată a unităţilor de cult (parohii, schituri, mănăstiri), a instituţiilor de învăţământ sau a altor persoane juridice; c) fondul forestier proprietatea privată a persoanelor fizice; d) fondul forestier proprietatea privată indiviză a persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorii acestora87.

Indiferent de forma de proprietate, politica de punere în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului care elaborează politici şi strategii de punere în valoare, gospodărire, administrare şi protecţie a întregului fond forestier al ţării şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia şi exercită controlul asupra respectării lor.

86 Daniela Marinescu, op. cit., p. 255. 87 Art. 3 din OG nr. 96/1998.

89

Exercitarea dreptului de proprietate, publică sau privată, asupra fondului forestier se face în limitele şi în condiţiile legii, urmărind conservarea şi gospodărirea durabilă a pădurilor.

8.5. Gospodărirea şi administrarea fondului forestier

naţional În condiţiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România

sunt administrate şi gospodărite într-un sistem unitar, vizând valorificarea continuă, în folosul generaţiilor actuale şi viitoare, a funcţiilor lor ecologice şi social-economice88.

Fiind o avuţie de interes naţional, este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare, orientate pe următoarele direcţii:

- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, în condiţiile şi cu respectarea situaţiei rezultate în urma schimbării formei de proprietate asupra acestuia;

- întregirea fondului forestier naţional până la nivelul optim de 35% din teritoriul ţării;

- reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate structural de factori naturali şi antropici;

- menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităţilor pădurii;

- conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi polifuncţionalităţii pădurilor.

În vederea gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice: a) defrişarea vegetaţiei forestiere - respectiv înlăturarea acesteia şi schimbarea destinaţiei terenului - fără aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură; b) desfăşurarea de activităţi care produc degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea seminţişului utilizabil şi a arborilor nedestinaţi exploatării, potrivit prevederilor art. 45 din Codul silvic.

Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se realizează, potrivit legislaţiei în vigoare, prin: menţinerea integrităţii fondului forestier, fiind interzisă reducerea suprafeţei pădurilor, cu excepţiile prevăzute de lege; regenerarea şi îngrijirea pădurilor; prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere; economisirea masei lemnoase ş.a.

În scopul creşterii calităţii modului de gospodărire durabilă a pădurilor şi al recunoaşterii internaţionale a acesteia, Hotărârea de Guvern nr. 1476/2002, a introdus posibilitatea solicitării de către administratorii sau deţinătorii de păduri organismelor recunoscute pe plan internaţional a certificării pădurilor.

Pădurile fondului forestier naţional se supun certificării în funcţie de solicitările pieţei produselor forestiere.

Pentru pădurile proprietatea publică a statului, solicitarea se finanţează de Regia Naţională a Pădurilor, pentru cele proprietate publică a unităţilor

88 Daniela Marinescu, op. cit., p. 257-260.

90

administrativ-teritoriale de către consiliile locale, iar pentru cele proprietate privată, de către proprietari.

În ceea ce priveşte administrarea fondului forestier proprietatea publică a statului, aceasta se realizează potrivit Codului silvic, de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva89.

Pădurile proprietatea publică aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi cele proprietate indiviză, aparţinând foştilor composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorilor acestora, se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale statului. Pentru administrarea şi gestionarea pădurilor, deţinătorii menţionaţi mai sus angajează personal de specialitate, autorizat în condiţiile prevăzute de lege (art. 10).

Legea prevede obligaţia persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi şi moştenitorii acestora, de a se constitui, în prealabil, în asociaţii cu personalitate juridică, consfinţind astfel o tradiţie seculară existentă la noi, chiar dacă apare anacronică.

Dacă aceşti proprietari nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, ei vor gospodări pădurile ce le aparţin, pe bază contractuală prin Regia Naţională a Pădurilor sau prin unităţi specializate, autorizate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Pădurile proprietatea privată a persoanelor fizice sunt, de asemenea, supuse regimului silvic, proprietarii având obligaţia de a executa, prin mijloace proprii sau prin unităţi specializate, lucrările necesare impuse de regimul silvic.

În cazul în care ei nu-şi pot îndeplini individual aceste obligaţii, se pot constitui în asociaţii cu personalitate juridică, angajând personal silvic de specialitate.

Titularii proprietăţii private asupra pădurilor, individuali sau constituiţi în asociaţii, pot solicita unităţilor teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor să le administreze pădurile ce le aparţin, pe bază de contracte, în condiţiile prevăzute de lege (art 10).

Pădurile proprietate privată aparţinând unităţilor de cult, instituţiilor de învăţământ sau altor persoane juridice se administrează de către acestea, fiind angajat personal silvic de specialitate.

Aceşti proprietari se pot şi ei asocia cu alţi deţinători de păduri, în vederea gospodăririi durabile a pădurilor, după cum pot încheia contracte cu unităţile teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor.

Contractele de administrare a fondului forestier se încheie în formă autentică la birourile notariale (taxele şi comisioanele suportându-se de Regia Naţională a Pădurilor sau de unităţile specializate) şi se înregistrează la inspectoratele silvice teritoriale în a căror rază se află fondul forestier, pe o durată minimă egală cu perioada de aplicare a amenajamentului silvic.

Reducerea suprafeţelor din fondul forestier naţional este interzisă cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte ocuparea definitivă sau temporară a terenurilor din fondul forestier naţional aceasta se poate face numai cu acordul proprietarilor şi se aprobă de: inspectoratul silvic teritorial pentru suprafaţa 89 A se vedea HG nr. 1105/2003 actualizată privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.

91

de până la 1 ha, la cererea persoanei fizice sau juridice beneficiare; autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură pentru suprafaţa de peste 1 ha, dar nu mai mare de 50 ha, la cererea persoanelor fizice şi juridice beneficiare, cu avizul inspectoratului silvic teritorial; prin hotărâre de Guvern pentru suprafaţa de peste 50 ha, la cererea beneficiarilor şi la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

8.6. Circulaţia terenurilor din fondul forestier Terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul

lor, sunt şi rămân în circuitul civil, potrivit legii. Ca urmare, ele pot fi dobândite sau înstrăinate prin oricare din modalităţile stabilite de legislaţia civilă, în condiţiile respectării reglementărilor legale specifice. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, urmează a se face prin acte juridice încheiate în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de preemţiune, care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini90.

Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor are drept de preemţiune la vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi pentru enclavele din acesta91.

Dreptul de preemţiune este un drept patrimonial de natură legală, recunoscut statului în calitatea sa de persoană juridică, de titular al fondului forestier proprietate publică.

Sunt supuse dreptului de preemţiune al statului, în primul rând terenurile proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, adică acele terenuri care se învecinează nemijlocit cu fondul forestier proprietate de stat, respectiv o pădure, albia unui pârâu sau un teren neproductiv etc. incluse ca atare în amenajamentele silvice.

A doua categorie de terenuri a căror înstrăinare este supusă dreptului de preemţiune o constituie enclavele din fondul forestier. Legea nu defineşte noţiunea de „enclavă”, dar din redactarea generală a textului rezultă că este vorba de terenurile care sunt înconjurate de fondul forestier proprietatea publică.

Titularii dreptului de preemţiune (statul, prin Regia Naţională a Pădurilor, coproprietarii şi vecinii) trebuie să se pronunţe în scris asupra exercitării acestuia, în termen de 30 de zile de la data afişării ofertei de vânzare, în care se va menţiona şi preţul oferit. Oferta de cumpărare se înregistrează la primărie.

Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preemţiune nu este convenabil vânzătorului, acesta poate să vândă terenul cu destinaţie forestieră sau enclava oricărei alte persoane.

Dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de lege nici unul dintre titularii dreptului de preemţiune nu şi-a manifestat voinţa de a cumpăra terenul ofertat, acesta se vinde liber.

Dovada îndeplinirii procedurii de publicitate prevăzută mai sus, se face în faţa notarului public, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, cu actul eliberat vânzătorului de către secretarul primăriei, după expirarea termenului de 30 de zile.

90 Daniela Marinescu, op. cit., p. 261. 91 Art. 3 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 226/2000, aprobată prin Legea nr. 66/2002.

92

În cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie92.

Încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale.

Legea prevede că cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere. De asemenea, persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri forestiere în România, prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte.

În cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine, sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legale privind regimul juridic al investiţiilor străine.

Nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de schimb, atrage nulitatea lor absolută după cum, nerespectarea de către vânzător a obligaţiei de a înregistra oferta de vânzare la primăria în raza căreia se află enclava sau terenul forestier proprietate privată, atrage sancţionarea cu nulitatea relativă a contractului.

8.7. Protecţia fondului forestier naţional Activitatea denumită generic „protecţia pădurilor” (art. 29-32 din Codul

silvic) are ca scop prevenirea atacurilor produse de boli şi dăunători, precum şi combaterea acestora, încadrându-se în ansamblul măsurilor de gospodărire raţională şi gestionare durabilă a fondului forestier naţional, în concordanţă cu principiile acceptate la nivel european şi mondial, principii ce converg spre obţinerea de foloase economice maxime, fără a neglija nici un moment echilibrul ecologic pe care pădurea trebuie să-l genereze şi să îl menţină93.

Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier cuprinde cel puţin cinci aspecte esenţiale: protecţia împotriva tăierilor ilegale; reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor; protecţia împotriva poluării; protecţia împotriva bolilor şi a dăunătorilor; protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte, inclusiv cele de acumulare.

În ceea ce priveşte primul aspect, exploatarea masei lemnoase trebuie făcută astfel încât, indiferent de natura proprietăţii, să se asigure menţinerea integrităţii fondului forestier naţional şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia, în condiţiile gestionării durabile a pădurilor.

Pentru a evita exploatarea neştiinţifică a pădurilor, volumul de masă lemnoasă ce se recoltează anual, pe ansamblu şi pe fiecare unitate de producţie silvică, se corelează cu cota normală de tăiere stabilită prin amenajamentele silvice, aprobată pe fiecare an de producţie, ţinându-se seama de structura masei lemnoase respective, asigurându-se evitarea dezgolirii şi protejarea solului, consolidarea funcţiilor de protecţie a arboretelor, stabilitatea ecosistemelor naturale, ameliorarea factorilor de climă, menţinerea unor debite constante de apă şi continuitatea producţiei lemnoase.

92 Prin noţiunea de familie, în sensul Legii nr. 54/1998 se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor. 93 Daniela Marinescu, op. cit., p. 195-196.

93

Elaborarea amenajamentelor silvice94 se face în concordanţă cu prevederile planurilor de amenajare a teritoriului, avându-se în vedere asigurarea continuităţii funcţiilor pădurilor.

Deţinătorii cu orice titlu ai pădurilor, ca de altfel şi ai vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier şi ai pajiştilor sunt obligaţi să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de amenajamentul silvic şi aprobată prin lege; să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic; să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate, stabilit de autoritatea centrală pentru silvicultură, în raport cu condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute de autoritatea centrală pentru protecţia mediului; să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite de protecţie etc.

Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin inspectoratele silvice teritoriale, exercită controlul respectării regimului silvic pentru întregul fond forestier naţional, asigurând integritatea fondului forestier, indiferent de deţinători, atât în cadrul circulaţiei juridice a terenurilor respective, cât şi în direcţia prevenirii tăierilor ilegale de arbori.

8.8. Produsele pădurii şi folosinţa lor Potrivit Codului silvic (art. 39), produsele pădurii sunt împărţite în două

mari categorii95: - produse lemnoase, care includ: a) produse principale, în care intră

toate materialele lemnoase ale pădurii rezultate din tăieri de regenerare, reprezentând materialul lemnos destinat exploatării pentru nevoile economiei şi ale populaţiei, a căror exploatare se face conform prevederilor cuprinse în amenajamentele silvice şi în regulile de cultură şi exploatare; b) produse secundare, reprezentând acele produse lemnoase rezultate din efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, a căror exploatare se face în aceleaşi condiţii ca şi produsele principale; c) produse accidentale, acele produse lemnoase ale pădurii rezultate în urma producerii unor calamităţi naturale şi din defrişări de pădure legal aprobate; d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală; e) alte produse cum sunt: arbori şi arbuşti ornamentali, răchita, puieţi şi diferite produse din lemn şi,

- produse nelemnoase cum sunt: vânatul din cuprinsul fondului forestier, peştele din apele de munte, din crescătorii, bălţi şi iazuri situate în fondul forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi altele de acest fel.

Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta anual din pădurile proprietate publică se aprobă prin hotărâre de Guvern, în limita posibilităţii stabilite prin amenajamentele silvice pe fiecare unitate de producţie şi pe natura produselor.

94 Amenajamentele silvice constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate. Ele stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor. 95 Daniela Marinescu, op. cit., p. 266.

94

Volumul produselor accidentale, rezultate din doborâri de vânt, rupturi de zăpadă, defrişări legale, uscări de arbori în masă, se precomptează din posibilitate (art. 40 din Codul silvic).

Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu normele tehnice obligatorii stabilite de lege, atât pentru proprietarii şi/sau deţinătorii legali de păduri şi/sau vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, cât şi pentru agenţii economici specializaţi care desfăşoară activităţi de exploatare a lemnului, în baza autorizaţiei şi a caietului de sarcini, eliberate de unităţile silvice. Estimarea cantitativă şi calitativă a acestor produse se face prin acte de punere în valoare întocmite de proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu de păduri.

Produsele lemnoase se valorifică, potrivit legii, prin licitaţie, cu excepţia celor exploatate în regie proprie. Masa lemnoasă care nu s-a putut valorifica prin licitaţie, se poate vinde prin negociere directă.

Valorificarea masei lemnoase destinate populaţiei pentru construcţii şi încălzirea locuinţelor se face în limita volumelor anuale aprobate prin hotărâre de Guvern. Volumul anual aprobat pentru Regia Naţională a Pădurilor se repartizează unităţilor din structura sa care, la rândul lor, execută defalcarea pe ocoale silvice96.

În ceea ce priveşte produsele nelemnoase, acestea se recoltează în conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Vânatul şi peştele din apele de munte se recoltează pe bază de autorizaţie şi permis, emise în condiţiile prevăzute de lege.

Vânătoarea se poate exercita numai în acele porţiuni ale fondului forestier care sunt rezervate în acest scop, în anumite perioade ale anului. Delimitarea fondurilor de vânătoare se face o dată la 10 ani, pe baza cercetărilor ştiinţifice şi a experienţei dobândite şi se aprobă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.

Deţinătorii cu orice titlu de păduri sunt obligaţi să exploateze resursele pădurii, ale fondului cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de regenerare, potrivit prevederilor legale şi să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre orice accidente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.

Un important produs al pădurii este şi iarba. Codul silvic interzice păşunatul animalelor în pădurile care fac parte din fondul forestier proprietatea publică a statului, pe terenurile degradate împădurite şi în perdelele forestiere de protecţie. Numai în mod excepţional, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură poate aproba păşunatul pe durată limitată în unele perimetre ale fondului forestier proprietate publică a statului, la propunerea autorităţilor publice locale şi cu avizul unităţilor silvice teritoriale. Este permisă recoltarea ierbii cu secera în plantaţii şi păduri, cu excepţia celor cu funcţii speciale de protecţie.

De asemenea, se permite, cu probarea organelor silvice, la recomandarea Asociaţiei crescătorilor de albine, amplasarea în mod gratuit a stupilor.

96 A se vedea pe larg Ordinul nr. 413 din 25.10.2001 al ministrului agriculturii pentru aprobarea Regulamentului privind valorificarea masei lemnoase destinate populaţiei.

95

8.9. Răspunderi şi sancţiuni Încălcarea prevederilor referitoare la fondul forestier, atrage după sine

răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, a persoanei vinovate97.

Pe lângă sancţiunile contravenţionale prevăzute de Codul silvic şi Ordonanţa de Guvern nr. 96/1998, republicată, creşterea alarmantă a faptelor de încălcare a legii cu efecte dezastruoase asupra fondului forestier naţional al ţării, a determinat adoptarea unei reglementări speciale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, prin Legea nr. 31/200098.

Legea prevede cinci categorii de contravenţii pentru care, în funcţie de gravitatea faptelor comise şi de persoana vinovată se aplică pedeapsa cu închisoare de la 2-6 luni sau amendă. Limitele minime şi maxime ale amenzii contravenţionale variind între 600.000 lei şi 30 milioane lei. Aceste limite prevăzute pentru cele cinci categorii de contravenţii se dublează dacă faptele contravenţionale au fost săvârşite în pădurile şi în vegetaţia forestieră cu funcţii speciale de protecţie sau de către proprietarii de păduri ori de personalul silvic cu atribuţii de pază şi protecţie a pădurilor ori a terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional.

97 Daniela Marinescu, op. cit., p. 268-270. 98 Publicată în M. Of. nr. 144 din 6.04.2000.

96

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul VIII

CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER

1. Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice sociale şi

reprezintă: a) 27% din suprafaţa totală a ţării; b) 29% din suprafaţa totală a ţării; c) 31% din suprafaţa totală a ţării. 2. Fondul forestier naţional este constituit din: a) pădurile, terenurile destinate împăduririi; b) terenurile destinate culturii, producţiei ori administraţiei silvice; c) iazurile, albiile pâraielor precum şi terenurile neproductive incluse în

amenajamentele silvice indiferent de natura dreptului de proprietate. 3. Regimul silvic reprezintă: a) un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic

privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier naţional;

b) un sistem de norme având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere;

c) un sistem de reglementări de natură a preveni sustragerile sub orice formă din fondul forestier naţional.

4. În conformitate cu prevederile Codului silvic, în raport cu funcţiile pe

care le îndeplinesc, pădurile pot fi: a) păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi

a obiectivelor de interes naţional; b) păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să

se realizeze, în principal masa lemnoasă; c) pădurile cu funcţii de reproducţie. 5. După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din: a) fondul forestier proprietate publică a statului şi a unităţilor

administrativ teritoriale; b) fondul forestier proprietate privată a instituţiilor de cult; c) fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice. 6. Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se

realizează prin: a) menţinerea integrităţii fondului forestier fiind interzisă reducerea

suprafeţei pădurilor; b) regenerarea şi îngrijirea pădurilor; c) prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor

forestiere.

97

7. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, se face prin:

a) acte juridice în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de preemţiune care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini;

b) act de concesiune cu respectarea dreptului de preemţiune; c) act cu încheiere de dată certă cu respectarea dreptului de

preemţiune de către coproprietari sau vecini. 8. Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier

cuprinde: a) protecţia împotriva tăierilor ilegale; b) protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor; c) protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de

munte. 9. În conformitate cu prevederile art. 39 din Codul silvic, în categoria

produselor lemnoase sunt incluse: a) produsele lemnoase rezultate din efectuarea lucrărilor de îngrijire a

arboretelor tinere; b) produsele rezultate în urma prelucrării vânatului din fondul forestier; c) produsele de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare

naturală.

98

Capitolul IX PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ

9.1. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului

forestier În conformitate cu art. 6 din Codul silvic, vegetaţia forestieră situată pe

terenurile din afara fondului forestier este constituită din99 a) vegetaţia forestieră de pe păşunile împădurite; b) perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole; c) plantaţiile forestiere de pe terenurile degradate; d) plantaţiile forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor

hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare, precum şi cele situate de-a lungul cursurilor de apă şi ale canalelor de irigaţii;

e) perdelele forestiere de protecţie şi arborii situaţi de-a lungul căilor de comunicaţie din extravilan;

f) zonele verzi din jurul oraşelor, comunelor, altele decât cele cuprinse în fondul forestier, parcurile din intravilan cu specii forestiere exotice, precum şi jnepenişurile din zona alpină;

g) parcurile dendrologice, altele decât cele cuprinse în fondul forestier naţional.

Vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier se administrează de către proprietarii acesteia, persoane fizice şi juridice sau de împuterniciţii lor legali şi se gospodăreşte în regim silvic.

Proprietarii sau deţinătorii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier au obligaţia de a asigura paza acesteia, fiind răspunzători de tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari, precum şi de defrişarea ilegală a acestei vegetaţii. De asemenea, ei au obligaţia să menţină în stare normală de sănătate şi să execute la timp lucrările de igienă, precum şi cele de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, stabilite de organele inspectoratului silvic teritorial, prin mijloace proprii sau contra cost, prin unităţi specializate.

Tăierea vegetaţiei forestiere se poate face la cererea proprietarilor sau a deţinătorilor legali, numai după marcarea prealabilă a arborilor de către organele silvice abilitate, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Valorificarea materialului lemnos se face de către deţinătorii terenurilor.

Având în vedere rolul deosebit pe care această vegetaţie îl îndeplineşte, Codul silvic interzice defrişarea ei în zonele în care îndeplineşte funcţii speciale de protecţie, pe terenurile cu înclinare mai mare de 30 grade, precum şi înainte de atingerea vârstei de exploatare, stabilită prin norme tehnice.

Deţinătorii terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier sunt obligaţi să asigure curăţirea vegetaţiei de arborii căzuţi, uscaţi, atacaţi de insecte, pentru ca aceasta să fie întreţinută într-o stare de igienă corespunzătoare.

99 Daniela Marinescu, op. cit., p. 273-275.

99

Prin sisteme de supraveghere specifice, Regia Naţională a Pădurilor întocmeşte anual statistica şi prognoza dăunătorilor vegetaţiei forestiere pentru întregul fond forestier naţional, inclusiv a celei de pe terenurile situate în afara fondului forestier şi ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea acestora.

Parte a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier sunt şi perdelele forestiere de protecţie100, care pot fi:

a) pentru protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi pentru ameliorarea condiţiilor climatice din perimetrul apărat;

b) antierozionale, de protecţie a solului împotriva fenomenelor de eroziune;

c) pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva înzăpezirilor;

d) pentru protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi altele;

e) pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale. Legea consacră următoarele principii: 1) perdelele forestiere de protecţie pot fi, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional; 2) înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie în România, reprezintă o cauză de utilitate publică, 3) reţeaua de perdele forestiere formează Sistemul naţional al perdelelor forestiere de protecţie, 4) exercitarea controlului statului asupra modului de gospodărire a perdelelor forestiere de protecţie, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi prin inspectoratele de regim silvic şi cinegetic.

Înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie se fundamentează pe bază de studii întocmite de institute şi staţiuni de cercetare agricolă şi silvică, sub conducerea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe lonescu Şişeşti” şi este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în cazurile în care, prin studiile ce au fost întocmite se prevede expres necesitatea realizării acestora, prin hotărâre de Guvern.

Încălcarea prevederilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a persoanelor vinovate.

Astfel, distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare prin incendiere a perdelelor forestiere de protecţie, constituie infracţiunea de distrugere calificată care a avut ca urmare un dezastru şi se pedepseşte potrivit Codului penal (art. 24 din Legea nr. 289/2002).

Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a perdelelor forestiere de protecţie, precum şi distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă (art. 23 din Legea nr. 289/2002) etc.

Aceste prevederi se completează cu cele conţinute în Legea nr. 247/2005, Legea nr. 26/1996, actualizată şi Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice.

100 Potrivit art. 1 din Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie, perdelele forestiere de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie forestieră, înfiinţate prin plantare, cu lungimi diferite şi lăţimi relativ înguste.

100

9.2. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale Un rol important în furajarea animalelor îl au păşunile şi fâneţele

naturale. Potrivit Legii zootehniei nr. 72 din 16 ianuarie 2002, sunt supuse

regimului de exploatare stabilit de lege, următoarele categorii de terenuri: a) pajiştile comunale care fac parte din domeniul privat al statului şi se

află în administrarea consiliilor locale respective; b) pajiştile aflate în indiviziune, care, prin lege, fie prin efectul actelor

de proprietate sau acordul ulterior al coproprietarilor, se folosesc în comun în cadrul asociaţiilor de păşunat101;

c) pajiştile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane, inclusiv golurile alpine sau cele situate în zone inundabile ale râurilor şi în Lunca Dunării, care nu intră în primele două categorii şi sunt folosite numai în timpul prielnic păşunatului, aparţin domeniului public al statului;

d) pajiştile cu regim special, cu excepţia perimetrelor de protecţie ecologică, a rezervaţiilor naturale, a parcurilor naturale şi naţionale;

e) terenurile arabile şi cele provenite din pajiştile comunale destinate producerii de furaje şi seminţe de culturi furajere, inclusiv terenurile folosite pentru lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor (art. 17).

Terenurile evidenţiate ca pajişti, aparţinând consiliilor locale comunale, obştilor sau unor asociaţii de crescători, se folosesc în exclusivitate pentru păşunat, fâneaţă, cultivarea plantelor de nutreţ, în vederea obţinerii de masă verde, fân sau seminţe, perdele de protecţie a pajiştilor, construcţii zoopastorale, lucrări de îmbunătăţiri funciare, pentru creşterea potenţialului de producţie al animalelor.

Potrivit legii102, administrarea pajiştilor comunale, orăşeneşti şi municipale intră în atribuţiile consiliilor locale, care vor stabili în răspunderea directă nemijlocită a primarilor, executarea prevederilor cuprinse în amenajamentele pastorale şi în planurile anuale de exploatare a pajiştilor de pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective.

9.3. Protecţia plantelor cultivate Protecţia plantelor cultivate, a pădurilor, păşunilor şi fâneţelor naturale

şi a altor forme de vegetaţie utilă, precum şi a produselor vegetale depozitate împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor este o problemă de interes naţional şi constituie o obligaţie pentru autorităţile publice, producătorii agricoli şi pentru toţi cetăţenii României103.

Ca autoritate de reglementare în domeniul protecţiei plantelor, carantinei fitosanitare şi al produselor de uz fitosanitar, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor coordonează şi controlează aplicarea măsurilor legale specifice, prin Agenţia Naţională Fitosanitară şi direcţiile fitosanitare care au, conform legii104, importante atribuţii, dintre care menţionăm: organizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară pe întregul teritoriu al ţării după o concepţie unitară, care să asigure sănătatea plantelor cultivate, a pădurilor, păşunilor şi fâneţelor naturale şi a altor forme

101 Daniela Marinescu, op. cit., p. 276-277. 102 Art. 41 alin. 1, lit. e şi f din Legea nr. 72/2002. 103 Daniela Marinescu, op. cit., p. 279-281. 104 Art. 2 lit. a, b, c, d, i şi l din OUG nr. 71/1999.

101

de vegetaţie utilă şi a produselor agricole depozitate; coordonarea, îndrumarea tehnică şi controlul activităţii în domeniul fitosanitar şi al omologării şi utilizării produselor de uz fitosanitar ş.a.

La nivel teritorial, în subordinea consiliilor judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti sunt organizate servicii publice de protecţie a plantelor, unităţi cu personalitate juridică, care îndeplinesc următoarele activităţi: a) combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor la toate culturile agricole, pentru toţi producătorii agricoli; b) tratamentul chimic al seminţelor destinate însămânţării; c) dezinsecţia şi deratizarea depozitelor de cereale şi a produselor agricole depozitate; d) aprovizionarea cu produse de uz fitosanitar, depozitarea şi comer-cializarea acestora; e) dezinsecţia materialului săditor şi de plantare; f) alte activităţi specifice.

Protecţia plantelor cultivate începe cu producerea, prelucrarea şi/sau comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, care se realizează de către agenţii economici, persoane fizice sau juridice, înregistraţi în acest scop şi care au primit autorizaţie eliberată de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, prin autorităţile teritoriale de control şi certificare a seminţelor.

Agenţii economici înregistraţi pentru producerea, prelucrarea şi/sau comercializarea seminţelor răspund pentru calitatea şi identitatea acestora, suportând daunele provocate beneficiarilor pentru comercializarea de seminţe necorespunzătoare105. Ei sunt obligaţi, de asemenea, să respecte regulile şi normele în vigoare privind producerea, prelucrarea şi comercializarea seminţelor, inclusiv cele privind carantina fitosanitară, după caz; să ţină la zi evidenţa producţiei, a tranzacţiilor şi a stocurilor de seminţe; să respecte prevederile legale privind protecţia soiurilor ş.a.

Legea interzice comercializarea seminţelor care nu respectă regulile şi normele tehnice în vigoare, inclusiv a celor de ambalare, închidere şi etichetare, prevăzute de lege.

105 Soiurile din speciile înregistrate în Catalogul Comunităţii Europene sau în Catalogul unui stat membru al acesteia se echivalează cu soiurile înregistrate în Registrul Soiurilor şi în Catalogul Oficial sub aspectele menţionate.

102

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul IX

PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ 1. În conformitate cu art. 6 din codul silvic, vegetaţia forestieră situată

pe terenurile din afara fondului forestier este constituită din: a) zonele verzi din interiorul comunelor, oraşelor, municipiilor; b) parcurile dendrologice, altele decât cele cuprinse în fondul forestier

naţional; c) plantaţiile forestiere de pe terenurile degradate. 2. Parte a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, perdelele

forestiere de protecţie pot fi constituite pentru: a) protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi

altele; b) protecţia antiaeriană în caz de război; c) antierozionale, de protecţia a solului împotriva fenomenelor de

eroziune. 3. Potrivit Legii Zootehniei nr. 72/2002, care din următoarele categorii

de terenuri sunt supuse regimului păşunilor şi fâneţelor naturale: a) pajiştile aflate în interdiviziune se folosesc raţional; b) pajiştile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane inclusiv

golurile alpine; c) terenurile arabile şi cele provenite din pajiştile comunale destinate

producerii de furaje şi seminţe de culturi furajere. 4. Care dintre următoarele atribuţii în domeniul protecţiei plantelor

revin Agenţiei Naţionale Fitosanitare şi direcţiilor judeţene fitosanitare: a) elaborarea strategiei fitosanitare privind apărarea sănătăţii plantelor,

prevenirea introducerii şi diseminării pe teritoriul ţării a organismelor de carantină;

b) organizarea la nivel naţional a politicii fitosanitare; c) coordonarea, îndrumarea tehnică şi controlul în domeniul fitosanitar.

103

Capitolul X PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE

În legătură cu protecţia faunei în România, putem distinge mai multe

categorii de norme juridice şi anume106: - norme referitoare la protecţia fondului cinegetic şi a vânatului; - norme referitoare la protecţia faunei deţinută în captivitate, în grădini

zoologice şi acvarii publice; - norme privitoare la protecţia animalelor domestice; - norme ce au ca obiect protecţia animalelor folosite în scopuri

ştiinţifice sau experimentale; - norme referitoare la acvacultura şi protecţia fondului piscicol. 10.1. Protecţia animalelor sălbatice supuse vânatului a) Noţiune, principii. Împreună cu pădurile şi alte forme de vegetaţie

sunt supuse protecţiei în condiţiile legii, şi fauna terestră şi acvatică, bogăţie a ţării cu rol important în menţinerea echilibrului ecologic şi satisfacerea necesităţilor economiei şi ale populaţiei. Această activitate poate fi asigurată atât prin protejarea speciilor însăşi, cât şi prin protejarea habitatului lor.

Pentru protecţia faunei autohtone, legea interzice naturalizarea ori ţinerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizarea eliberată de organele de stat competente, comercializarea faunei sălbatice, introducerea oricărei specii de faună în natura sălbatică a ţării, fără avizul organelor competente, combaterea dăunătorilor, bolilor şi răpitoarelor prin metode care ar putea provoca daune faunei.

Regimul juridic al fondului cinegetic şi al protecţiei vânatului este dat de Legea nr. 103/1996, care prevede în acest scop, o serie de măsuri privind:

- administrarea şi gestionarea durabilă a fondului cinegetic; - obligaţiile ce revin deţinătorilor de terenuri pe care se arondează

fonduri de vânătoare; - măsuri prin care se stabilesc reguli cu privire la exercitarea vânătorii; - crearea fondului de protecţie a vânatului; - regimul sancţionator - răspunderea disciplinară, contravenţională,

civilă şi penală, după caz. Conform legii, fondul cinegetic al României este constituit din

animalele sălbatice de interes vânătoresc, denumite de lege vânat, expres menţionate în anexele 1 şi 2, împreună cu biotopurile acestora, fiind stabilite următoarele principii: fondul cinegetic este o resursă naturală regenerabilă de interes naţional şi internaţional; vânatul este bun public de interes naţional; administrarea şi gestionarea fondului cinegetic au ca scop conservarea biodiversităţii faunei sălbatice, menţinerea echilibrului ecologic, exercitarea vânătorii, precum şi satisfacerea altor cerinţe social-economice.

106 Daniela Marinescu, op. cit., p. 291-307.

104

Fondul cinegetic este alcătuit din unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, constituite pe toate categoriile de teren, indiferent de proprietar, şi astfel delimitate încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului în cuprinsul acestora107.

Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, atribuie gestionarea fondurilor de vânătoare organizaţiilor vânătoreşti legal constituite din România, administratorului pădurilor statului, unităţilor de învăţământ şi unităţilor de cercetare ştiinţifică cu profil cinegetic, denumite de lege, gestionari ai fondurilor de vânătoare.

b) Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic. Administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în care scop, în cadrul acesteia s-a înfiinţat un organism distinct specializat, de avizare şi consultare în domeniul cinegetic - Consiliul Naţional de Vânătoare - care are, printre atribuţiile sale, şi următoarele: a) avizează propunerile de acte administrative ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură privind: strategia în domeniul protecţiei şi dezvoltării fondului cinegetic; criteriile şi tarifele minime de atribuire a dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare şi conţinutul modelului de contract; modificarea perioadelor de vânătoare a unor specii de vânat; omologarea şi autorizarea armelor şi muniţiilor care se pot folosi la vânătoare în România; criteriile de acordare a licenţei de funcţionare pentru gestionarii fondurilor de vânătoare ş.a.; b) propune măsuri de popularizare şi de cunoaştere a activităţii cinegetice, precum şi a strategiei adoptate în scopul menţinerii biodiversităţii faunei cinegetice, păstrării echilibrului ecologic şi exercitării raţionale a vânătorii108.

Atribuirea dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare, se face de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin contracte de gestionare, cu respectarea dreptului de preemţiune a fostului gestionar sau prin licitaţie publică109, pe o perioadă de minimum 10 ani, cu respectarea următoarelor principii:

- realizarea cadrului tehnic şi juridic necesar gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, în concordanţă cu asigurarea folosinţei de bază a terenurilor pe care sunt arondate fondurile de vânătoare;

- asigurarea condiţiilor necesare pentru practicarea vânătorii în scop recreativ-sportiv, didactic şi ştiinţific.

Fondurile de vânătoare destinate cercetării ştiinţifice şi procesului de învăţământ se stabilesc şi se atribuie prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Atribuirea fondurilor de vânătoare se face în maximum 10 zile de la data încetării din orice cauză a contractului de gestionare anterior (art. 12 alin. 5).

c) Obligaţiile gestionarilor fondurilor de vânătoare, obligaţiile deţinătorilor de terenuri pe care se arondează fondurile de vânătoare, deţinătorilor de culturi agricole şi silvice, precum şi ale altor persoane. 107 Fac excepţie de la aceste prevederi suprafeţele situate în intravilanul localităţilor, suprafeţele parcurilor naţionale şi rezervaţiilor ştiinţifice pe durata existenţei acestora. 108 Art. 10 din Legea nr. 103/1996 109 Licitaţia se organizează în cadrul fondurilor de vânătoare pentru care nu se exercită dreptul de preemţiune şi în cazul fondurilor de vânătoare pentru care contractele de gestionare şi-au încetat, din orice motive, valabilitatea înainte de termen.

105

Gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligaţi să asigure gestionarea durabilă a vânatului, pe baza unor studii de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, în perspectiva perioadei de valabilitate a contractului, ocrotirea şi paza acestuia.

d) Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat. Pentru pagubele cauzate de vânatul din speciile la care vânătoarea este permisă, răspunderea revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, răspunderea revine autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Pagubele produse de acestea din urmă specii se suportă, în primul rând, din Fondul de protecţie a vânatului.

Constatarea pagubelor se face la cererea persoanei păgubite, depusă la gestionarul fondului de vânătoare şi Ia consiliul local în termen de maximum 3 zile de la data la care persoana păgubită a constatat producerea pagubei, de o comisie din care fac parte reprezentantul administraţiei publice locale, împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare şi persoana păgubită, comisie care încheie în acest scop un act constatator.

Dacă în termen de 48 de ore de la anunţarea sa, împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare nu se prezintă, constatarea pagubelor se face de către reprezentantul administraţiei publice locale în prezenţa a doi martori şi a persoanei păgubite.

Soluţionarea litigiilor se face de către instanţele judecătoreşti110. e) Protecţia vânatului. În scopul conservării biodiversităţii, mamiferele

şi păsările de interes vânătoresc, inclusiv cele prădătoare, se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii, prin metode care nu vatămă animalul capturat şi numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate.

Pentru creşterea efectivelor unor specii valoroase de vânat, se pot înfiinţa, cu acordul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, crescătorii de vânat, destinate populărilor, în care prin tehnologii adecvate, se asigură păstrarea caracterului sălbatic ai acestora.

Tot astfel, pot fi luate măsuri speciale de protecţie pentru unele specii de animale sălbatice periclitate sau pe cale de dispariţie şi a habitatului lor şi/sau pentru menţinerea efectivelor de specii existente.

f) Fondul de protecţie a vânatului. În conformitate cu art. 16 alin. 2 din Legea nr. 103/1996, republicată, Fondul de protecţie a vânatului este constituit din: a) venituri realizate din atribuirea gestiunii fondurilor de vânătoare, în proporţie de 50% din tariful de atribuire în gestiune; b) 25% din valoarea despăgubirilor pentru daunele aduse fondului cinegetic prin fapte ilicite; c) venituri realizate din încasarea tarifelor pentru acordarea licenţei de funcţionare pentru organizaţiile vânătoreşti şi societăţile comerciale care intermediază acţiuni de vânătoare; d) donaţii şi sponsorizări; e) alte venituri.

Fondul se administrează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi se utilizează pentru: acţiunile de refacere a potenţialului biologic al unor fonduri de vânătoare, combaterea unor

110 Pagubele cauzate de vânat, cele cauzate vânatului prin fapte ilicite care au ca obiect vânatul, precum şi cuantumul despăgubirilor se expertizează de către experţi tehnici de vânătoare. Cheltuielile de expertiză se suportă de către cel ce a produs paguba.

106

epizootii la vânat; organizarea şi desfăşurarea activităţilor de prevenire şi combatere a braconajului; stimularea persoanelor care sprijină direct activităţile de combatere a braconajului şi al celor care depistează autorii unor asemenea fapte; organizarea, desfăşurarea şi participarea la acţiuni ştiinţifice şi de reprezentare la nivel naţional şi internaţional în domeniul cinegetic; finanţarea unor proiecte, studii şi cercetări în domeniul cinegetic; finanţarea unor acţiuni de pregătire profesională în domeniul cinegetic.

g) Exercitarea vânătorii. Articolul 25 din Legea nr. 103/1996 defineşte vânătoarea, ca acţiune, ca fiind căutarea, stârnirea, urmărirea, hăituirea, rănirea, uciderea ori capturarea vânatului sau orice altă activitate cu aceeaşi finalitate.

Vânătoarea este permisă la speciile de vânat, în condiţiile, în locurile, în perioadele şi cu mijloacele stabilite potrivit legii.

Excepţional, pentru menţinerea biodiversităţii faunei sălbatice şi păstrarea echilibrului ecologic, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură poate stabili restricţii sau extinderea perioadelor de vânătoare la unele specii de vânat, precum şi vânarea limitată a unor specii strict protejate.

Vânătoarea se exercită numai de către vânători, posesori de permise de vânătoare, vizate anual şi de autorizaţii eliberate de gestionarul fondului de vânătoare, în limitele cotei de recoltă şi a reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii.

Permisele de vânătoare se eliberează de către organizaţiile vânătoreşti licenţiate în condiţiile legii, solicitanţilor cu cetăţenie română sau cu domiciliul în România şi rezidenţilor în România care au împlinit vârsta de 18 ani, au efectuat un an de stagiatură, au luat parte la o instruire practică într-un poligon de tir vânătoresc şi au absolvit examenul de vânător susţinut în faţa unei comisii de examinare, constituită la nivel judeţean, la data stabilită anual de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură (art. 27).

h) Răspunderi şi sancţiuni. Încălcarea dispoziţiilor legale atrage după sine răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.

Infracţiunea de braconaj se pedepseşte cu închisoare de la un an la trei ani sau cu amendă. Infracţiunea are şi o serie de agravante (art. 35).

Mai sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la un an la doi ani sau cu amendă, următoarele fapte: a) scoaterea din ţară a trofeelor medaliabile de vânat sau a vânatului viu fără respectarea dispoziţiilor legale; b) transportul vânatului dobândit prin braconaj.

10.2. Protecţia animalelor şi păsărilor sălbatice din

grădinile zoologice111 şi a faunei piscicole din acvarii Obiectul declarat al reglementării legale112 îl constituie protejarea

faunei sălbatice şi conservarea biodiversităţii prin prevederea unor măsuri

111 Potrivit Legii grădinilor zoologice şi acvariilor publice nr. 191 din 16.04.2002, publicată în M. Of. nr. 271 din 23.04.2002, grădinile zoologice reprezintă acele unităţi permanente care deţin animale din speciile sălbatice, în scopul prezentării lor publicului o perioadă de minimum 7 zile pe an (art. 2 alin. 1). 112 A se vedea Legea grădinilor zoologice şi a acvariilor nr. 191/2002.

107

pentru organizarea autorizării şi inspectării grădinilor zoologice, sporind rolul acestora la conservarea biodiversităţii (art. 1)113.

Astfel, în ceea ce priveşte înfiinţarea grădinilor zoologice, aceasta se poate face de către persoanele fizice sau juridice, în baza acordului şi autorizaţiei de mediu, precum şi a autorizaţiei sanitare veterinare, eliberate de autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului şi de autorităţile teritoriale sanitare veterinare, conform legislaţiei în vigoare.

La nivelul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului există Registrul naţional al grădinilor zoologice şi acvariilor publice, care se completează prin grija structurii care coordonează conservarea biodiversităţii, pe baza evidenţelor existente la instituţiile de mediu din teritoriu.

Grădinile zoologice şi acvariile se pot afla în proprietatea publică sau privată a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăţi comerciale.

Funcţionarea grădinilor zoologice are loc pe baza unei autorizaţii care conţine condiţiile specifice privind normele aplicabile grădinilor zoologice, prevăzute de lege.

Înaintea acordării, refuzării, prelungirii perioadei de valabilitate sau modificării semnificative a unei autorizaţii de funcţionare se efectuează o inspecţie pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru eliberarea autorizaţiei.

10.3. Măsuri de protecţie a animalelor domestice Protecţia animalelor domestice nu are încă o reglementare legală unitară,

cu caracter special. Câteva dispoziţii de protecţie şi conservare114 privind animalele din crescătorii se găsesc în Legea zootehniei nr. 72/2002115, în Legea sanitar veterinară nr, 61/1974, în Hotărârea de Guvern nr. 614/1995 pentru aprobarea Programului de supraveghere, prevenire, combatere şi asanare a bolilor la animale şi a celor transmisibile de la animale la om, precum şi de refacere a şeptelului, în Hotărârea de Guvern nr. 1247/2002 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele sanitare veterinare, precum şi într-o serie de ordine emise de ministrul agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor.

Astfel, Legea zootehniei reglementează activităţile de creştere, nutriţie, ameliorare, reproducţie şi protecţie, desfăşurate de crescătorii de animale, pentru animalele din următoarele specii: taurine, bubaline, cabaline, ovine, caprine, porcine, iepuri, animale de blană, canide, feline, păsări, peşti, albine şi viermi de mătase (art. 2).

În alegerea sistemelor de creştere şi a tehnologiilor de exploatare, crescătorii de animale sunt obligaţi să prevină poluarea şi deteriorarea mediului ambiant şi să respecte regulile de protecţie a animalelor, precum şi măsurile de apărare a sănătăţii acestora.

113 Daniela Marinescu, op. cit., p. 308. 114 Idem, p. 311-313. 115 Legea zootehniei nr. 72/2002 publicată în M. Of. nr. 72 din 31.01.2002.

108

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul X

PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE 1. Conform legii, fondul cinegetic al României este constituit din

animale sălbatice de interes vânătoresc, denumite de lege vânat. Care sunt principiile care guvernează fondul cinegetic:

a) fondul cinegetic este o resursă naturală regenerabilă de interes naţional şi internaţional;

b) vânatul este un bun public de interes naţional; c) fondul cinegetic asigură conservarea speciilor de animale şi

satisfacerea cerinţelor social-economice. 2. Administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către

autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Care din următoarele activităţi intră în atribuţiile acestui organism:

a) avizează propunerile de acte administrative ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură pe problemele specifice;

b) propune măsuri de popularizare şi de cunoaştere a activităţii cinegetice;

c) stabileşte criteriile şi tarifele minime de atribuire a dreptului de gestionare a fondului de vânătoare.

3. Atribuirea dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare se face

de către autoritatea publică centrală prin contracte de gestionare. Care sunt principiile care trebuiesc respectate la încheierea contractului:

a) asigurarea condiţiilor necesare pentru practicarea vănâtorii în scop distructiv pentru asigurarea nevoilor social-economice;

b) realizarea cadrului tehnic şi juridic necesar gestionării durabile a faunei de interes cinegetic;

c) asigurarea dezvoltării şi perpetuării fondului cinegetic. 4. Care sunt obligaţiile gestionarilor fondurilor de vânătoare: a) să asigure gestionarea durabilă a vânatului; b) să vâneze numai în condiţii de timp frumos, să nu streseze

animalele (vânatul); c) să facă propagandă referitoare la data şi ora desfăşurării vânătorii. 5. Fondul de protecţie a vânatului, în conformitate cu art. 16 alin. 2 din

Legea nr. 103/1996 are următoarele surse: a) venituri realizate din încasarea tarifelor pentru acordarea licenţei de

funcţionare pentru organizaţiile vânătoreşti; b) venituri realizate din tarifele şi taxele încasate de la persoanele

fizice, care au acces în rezervaţiile naturale; c) donaţii şi sponsorizări.

109

6. Articolul 25 din Legea nr. 103/1996 defineşte vânătoarea ca fiind: a) căutarea şi stârnirea vânatului; b) urmărirea şi hăituirea vânatului; c) uciderea ori capturarea vânatului. 7. Potrivit legii grădinilor zoologice şi acvariilor publice nr. 191/2002,

grădinile zoologice reprezintă acele unităţi permanente care deţin animale din speciile sălbatice, cu scopul prezentării publicului o perioadă de:

a) minim 7 zile pe an; b) minim 7 luni pe an; c) minimum 7 săptămâni pe an. 8. Care este actul normativ care reglementează măsuri de protecţie a

animalelor domestice: a) Legea zootehniei nr. 72/2002; b) Legea vânatului nr. 83/2001; c) Legea animalelor domestice nr. 79/2004.

110

Capitolul XI PROTECŢIA VIEŢII ÎN ANTARTICA

Cooperarea internaţională în adoptarea şi aplicarea măsurilor de

conservare şi protecţie a faunei şi florei din Antartica116. Antartica este regiunea polară de Sud, în care a fost stimulată

cooperarea ştiinţifică complexă între state, sub diverse forme, mai ales în urma rezultatelor obţinute în perioada anilor 1882-1883 şi 1932-1933, cu prilejul desfăşurării Anilor Internaţionali Polari.

În anul 1948, Statele Unite ale Americii propun crearea unei comisii, în scopul internaţionalizării Antarticii. Încercarea este reluată în 1950, când fosta U.R.S.S. cere Statelor Unite, Angliei şi altor state, ca regimul Antarticii să fie discutat pe plan internaţional pentru a se ajunge la un acord care să corespundă intereselor legitime ale tuturor statelor interesate.

Cea mai cuprinzătoare acţiune ştiinţifică internaţională are loc însă, în anii 1957-1959, fiind continuată în cadrul Anului Geografic Internaţional iniţiat de UNESCO. Cu această ocazie, programele complexe adoptate prevăd investigaţii în multe discipline ştiinţifice, fără a omite cercetarea zonelor polare.

Bilanţul pozitiv al cooperării ştiinţifice din perioada Anului Geografic Internaţional este urmat de un eveniment de o deosebită importanţă pentru viitorul Antarticii.

Astfel, la iniţiativa celei de a 28-a sesiuni a Adunării Generale O.N.U. problema Antarticii a fost transmisă spre dezbatere Comitetului Internaţional. Numeroase delegaţii ale ţărilor în curs de dezvoltare au subliniat necesitatea „unui cadru universal aplicabil Antarticii, care să garanteze folosirea resurselor continentului în beneficiul întregii umanităţi”.

Pentru protecţia Antarticii, au fost iniţiate mai multe documente internaţionale dintre care menţionăm:

Tratatul cu privire la Antartica, Washington, 1 decembrie 1959117, stabileşte mijloacele prin care părţile contractante pot acţiona împreună, pentru folosirea Antarticii exclusiv în scopuri paşnice, conferindu-i statutul de teritoriu demilitarizat, denuclearizat şi neutru.

Un principiu important al Tratatului este asigurarea libertăţii cercetării ştiinţifice în cadrul cooperării internaţionale la care, în afara părţilor din Tratat, pot să ia parte şi organizaţiile internaţionale, îndeosebi agenţiile specializate ale O.N.U.

Tratatul constituie un instrument programatic care nu încearcă să creeze noi principii de drept internaţional, ci să stabilească mijloacele prin care părţile contractante pot acţiona împreună, fără a acoperi însă, toate aspectele pe care le implică o cooperare multilaterală.

EI menţine statu-quo-ul, respectiv îngheţarea revendicărilor teritoriale (cel puţin până în anul 1991), în scopul de a înlesni accesul în toate regiunile pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice şi a împiedica 116 Daniela Marinescu, op. cit., p. 377-378. 117 A intrat în vigoare în anul 1961, părţi contractante fiind: Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franţa, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Uniunea Sud Africană, fosta U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A. Ulterior au mai aderat şi alte ţări, printre care şi România în 1971.

111

eventualele rivalităţi politice, dăunătoare acestei cooperări. În conformitate cu art. 6 din Tratat, nu s-ar putea prejudicia sau aduce atingere nici exercitării drepturilor recunoscute tuturor statelor de către dreptul internaţional cu privire la părţile de mare liberă ce se găsesc în regiunea delimitată prin acest instrument.

Din punct de vedere al conservării mediului, acest Tratat cuprinde două dispoziţii de o importanţă excepţională pentru conservarea mediului Antarticii: 1. Interzicerea tuturor exploziilor atomice în Antartica şi a depozitării în această regiune a deşeurilor radioactive (art. 5) şi 2. instituţionalizarea Tratatului în sensul organizării de reuniuni la intervale apropiate, în vederea schimbului de informaţii şi a consultărilor asupra chestiunilor de interes comun privind Antartica şi studierea, formularea şi recomandarea către guvernele statelor părţi a măsurilor destinate să asigure respectarea principiilor urmărite de obiectivele Tratatului.

În mod deosebit, sunt vizate măsurile relative la „protecţia faunei şi florei” în Antartica.

Primele trei reuniuni consultative ale reprezentanţilor statelor părţi contractante s-au finalizat cu adoptarea la 2 iunie 1964 a unui număr însemnat de „măsuri convenite pentru conservarea florei şi faunei din Antartica”.

Aceste măsuri, bazate pe principiile de conservare elaborate de către Comitetul Ştiinţific pentru Cercetarea Antartica al Consiliului Internaţional de Uniune Ştiinţifică se aplică în zona descrisă de Tratat, respectiv în regiunea situată la 60 grade latitudine sudică şi cuprinde toate platformele glaciare. Zona la care se referă Tratatul, este considerată zonă specială de conservare, în care statele participante trebuie să interzică uciderea, capturarea sau conturbarea mamiferelor şi păsărilor, fără a avea în prealabil un permis eliberat în acest sens.

Un astfel de permis nu poate fi obţinut decât pentru necesităţi legate de studii ştiinţifice, în scopuri educative sau culturale sau pentru aprovizionarea în cazuri limită a oamenilor şi câinilor.

Speciile special protejate sunt prevăzute într-o listă anexă. Zona de protecţie specială beneficiază de o protecţie foarte strictă. Un

număr precis de asemenea zone a fost delimitat după criterii ştiinţifice adoptate la cea de a 7-a reuniune consultativă a părţilor originare ale Tratatului asupra Antarticii.

În problemele de interes comun, se prevede obligaţia părţilor de a se consulta periodic, putând adopta cu această ocazie, pe baza regulii unanimităţii, printre altele, şi măsuri de protejare a florei şi faunei.

În cadrul mecanismului Tratatului s-au încheiat mai multe acorduri precum şi un Protocol privind protecţia mediului adoptat la Madrid, la 4 octombrie 1991118.

Protocolul declară Antartica rezervaţie naturală, destinată păcii şi ştiinţei.

118 Prin Legea nr. 553 din 14.10.2002, România a ratificat Protocolul privind protecţia mediului la Tratatul asupra Antarcticii, adoptat la Madrid la 4.10.1991, publicată în M. Of. nr. 823 din 14.11.2007.

112

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XI

PROTECŢIA VIEŢII ÎN ANTARTICA

1. Tratatul cu privire la Antartica, semnat la 1 decembrie 1959, la

Washington, conferă acestei zone, statutul de: a) teritoriu demilitarizat; b) teritoriu denuclearizat; c) teritoriu neutru. 2. Care sunt dispoziţiile imperative cuprinse în Tratatul cu privire la

conservarea mediului: a) interzicerea tuturor exploziilor atomice în Antartica; b) instituţionalizarea tratatului în sensul de a organiza reuniuni la

intervale de timp în vederea schimbului de informaţii; c) interzicerea accesului maşinilor cu combustie internă pe acest

perimetru. 3. Comitetul ştiinţific pentru Cercetarea “Antartica” al Consiliului

Internaţional de Uniune Ştiinţifică a stabilit anumite activităţi interzise. Care dintre activităţile enumerate fac parte din activităţile interzise:

a) uciderea; b) capturarea sau conturbarea mamiferelor şi păsărilor; c) modificarea habitatului natural al mamiferelor şi păsărilor.

113

Capitolul XII POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

12.1. Noţiuni generale Termenul de populaţie se foloseşte pentru a desemna un ansamblu de

indivizi care aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu determinat119.

Pornind de la această definiţie, putem considera ecosistemul uman ca o entitate cu propriile sale relaţii cuprinzând, la nivel naţional, două sisteme aflate în interacţiune: sistemul populaţiei umane şi sistemul fizic.

Dacă ambele formează stricto sensu diferite ecosisteme umane (sat, oraş, metropolă etc), interacţiunea acestora cu sistemul mediului social, ne conduce lato sensu la un socio-ecosistem, adică la o ţară.

Din punct de vedere teoretic, populaţia ne apare ca un sistem caracterizat de mai mulţi factori: repartiţia spaţială a indivizilor, tabelul de creştere şi descreştere, supravieţuire şi piramida vârstelor, raportul dintre sexe, sănătate, educaţie şi instrucţie, cooperare regională şi internaţională.

Din punct de vedere juridic, populaţia este un subiect de drept de o deosebită importanţă.

În prezent, populaţia pune cele mai mari probleme datorită creşterii într-un ritm nemaiîntâlnit, mai ales în ţările mai puţin dezvoltate.

„Explozia demografică”120 este un fenomen de creştere produs între anii 1850-1900 în ţările dezvoltate, unde astăzi a încetat, manifestându-se cu putere în celelalte ţări ale lumii. Datorită dificultăţilor economice pe care le creează, acest fenomen este privit cu îngrijorare de viitorologi, căutându-se pentru ameliorarea lui diferite soluţii.

La Conferinţa internaţională privind populaţia ţinută în Mexic în august 1984, se aprecia că datorită creşterii populaţiei, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, s-a produs epuizarea resurselor naturale mai repede decât pot fi ele regenerate, reducându-se astfel productivitatea şi subminând dezvoltarea.

Corelaţiile dintre nivelurile populaţiei şi baza de resurse naturale sunt complexe. Politica, tehnologia şi instituţiile determină efectele creşterii populaţiei. Aceşti factori pot fi cauza deosebirii dintre un mediu natural supus presiunii şi un grad ridicat de deteriorare şi unul care poate furniza bunuri unui număr mult mai mare de oameni.

Într-un număr mare de ţări, în special din Asia şi Africa, creşterea rapidă a populaţiei, mai ales în ultimul sfert de secol, a fost însoţită de un declin susţinut al nivelelor medii de trai, de un regres în ceea ce priveşte calitatea vieţii, reflectat în disponibilitatea pe locuitor a hranei, apei potabile şi a condiţiilor sanitare. Chiar dacă, într-o anumită perioadă, s-a observat în unele ţări în curs de dezvoltare o oarecare creştere economică, ea nu a putut aduce îmbunătăţiri fundamentale în nivelul de trai al majorităţii populaţiei.

119 Daniela Marinescu, op. cit., p. 384-385. 120 Termen pus în circulaţie de R.C. Cook în anul 1953.

114

Una din consecinţele impacturilor înconjurătoare asociate cu subdezvoltarea şi creşterea rapidă a populaţiei este şi reducerea productivităţii şi capacităţii de producere a veniturilor oamenilor, în general, creşterea numărului de săraci absoluţi.

lată deci, că numărul populaţiei, ritmul de creştere şi modalitatea de distribuire a ei, influenţează starea mediului, aşa după cum acestea, condiţionează ritmul şi structura dezvoltării.

Pe măsură ce populaţia creşte, sarcina asigurării necesităţilor şi bunăstării prin amenajarea mediului, devine din ce în ce mai importantă.

Pe de altă parte, s-au produs modificări esenţiale în structura populaţiei, datorită urbanizării, tehnicizării şi a exodului rural. A fost dezechilibrat raportul dintre sexe, cu efecte directe asupra natalităţii, au apărut piramide de vârstă disproporţionate, în care populaţia activă a scăzut îngrijorător faţă de populaţia retrasă sau inaptă de muncă. Depopulările satelor fiind în compensaţie un fenomen tot atât de îngrijorător ca şi aglomerările din oraşe, care este cu atât mai grav, cu cât exodul atinge într-o manieră privilegiată categoriile sociale indispensabile funcţiilor tradiţionale de bază, pentru care nu se mai găsesc titulari corespunzători. În multe regiuni, satele şi-au restrâns funcţiile economice, au trecut la specializarea producţiei agricole şi, în consecinţă Ia exploatarea unilaterală a resurselor naturale, urmată de fenomene negative ca: despăduririle, secătuirea solului, inundaţii, secete etc.

În acelaşi timp, aplicarea unor tehnologii noi în industrie a făcut necesar un consum tot mai mare de combustibil şi de minereuri metalifere, de lemn şi de alte materii prime. Deşi producţia de petrol a lumii a crescut, unele terenuri petroliere s-au epuizat, altele noi luându-le locul.

Industria răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri, care deteriorează structura toposferei şi a unor ape continentale. Acestora li se adaugă rezidurile şi deşeurile menajere depozitate pe sol, care spălate de ploi, ajung în apele curgătoare. Calitatea apei este alterată şi de detergenţii sintetici, insecticide sau alte substanţe chimice nocive, care prin infiltraţii ajung în pânza de apă subterană, modificând primejdios compoziţia apei potabile.

Poluarea mărilor şi oceanelor pune în pericol nu numai echilibrele biologice proprii, ci şi însăşi viaţa organismelor terestre, inclusiv a omului, deoarece o mare parte a oxigenului provine de la producătorii din oceane.

La fel de ameninţătoare pentru viaţă a devenit şi poluarea aerului. Datorită acţiunilor omului s-au produs modificări însemnate în lumea

vegetală şi animală, unde zeci de mii de specii au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.

Prin toate aceste activităţi (şi multe altele), omul a devenit direct sau indirect, un important factor de poluare a mediului înconjurător121.

121 A se vedea pe larg, B. Strugren, Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 20.

115

12.2. Calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează În acest context, o importanţă deosebită o are calitatea vieţii, concept

operaţional, de unificare a condiţiilor mediului de viaţă, a nevoilor umane122.

B. de Jouvenal a definit calitatea vieţii ca fiind „totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii”.

Acest concept se leagă de cel de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic şi de dezvoltarea industrial-urbană.

La realizarea calităţii vieţii stau, printre altele, următoarele condiţii: calitatea mediului natural; calitatea mediului social şi calitatea mediului internaţional.

În structura calităţii vieţii întâlnim, pe lângă componenta formată din condiţiile de viaţă, aflată în directă corelaţie cu mediul uman şi componenta reprezentând nevoile umane (trebuinţe, aspiraţii etc), acestea găsindu-se într-o conexiune directă cu drepturile omului, ale naţiunilor şi popoarelor.

Pentru protejarea juridică a calităţii vieţii, luarea în considerare a sistemului nevoilor umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale omului, ca şi corelarea acestora, impune ca în prealabil, să se realizeze premisa necesară, constând în a face pe plan internaţional şi, respectiv regional, sinteza între sistemul de relaţii şi sistemul de drept.

În acelaşi timp, pe plan internaţional calitatea vieţii implică realizarea valorilor fundamentale, respectiv asigurarea drepturilor fundamentale ale oamenilor: dreptul la pace şi dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la patrimoniul comun, dreptul la comunicaţie şi educaţie ş.a.

Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Pe baza unor date statistice, ea poate fi cuantificată, apreciată evolutiv şi comparativ prin intermediul unor indicatori, între care cei specifici mediului şi educaţiei au un rol de prim ordin.

lată de ce, majoritatea delegaţilor la Conferinţa de la Stockholm, arătând că relaţia dintre mediul înconjurător şi om trebuie apreciată în funcţie de realitatea concretă, în contextul factorilor politici, economici, sociali şi culturali existenţi în fiecare stat şi ţinând seama de dimensiunile pe plan internaţional al acestei probleme, au pornit de la realitatea că mediul înconjurător înseamnă nu numai o natură sănătoasă, aer şi apă curată, sol fertil, înlăturarea poluării de orice fel, ci şi tot ceea ce trebuie să însemne componentele reale ale condiţiei umane.

12.3. Asigurarea stării de sănătate a populaţiei În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului

social total şi a venitului naţional, deoarece acţionează în mod pozitiv asupra sănătăţii fizice şi psihice a membrilor societăţii, contribuind la creşterea capacităţii de muncă a lucrătorului şi, în acelaşi timp, favorizând creşterea productivităţii muncii sociale şi menţinerea ei la un nivel ridicat, eliminând sau reducând perioadele de boală, care într-un mediu poluat

122 Daniela Marinescu, op. cit., p. 386.

116

devin tot mai prelungite. O bună calitate a mediului influenţează în bine sănătatea omului, prelungindu-i durata activă de viaţă şi reduce cheltuielile pe care asistenţa medicală le face pentru tratarea bolilor generate sau favorizate de degradarea mediului înconjurător123.

Ca urmare, prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii sine qua non pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei. Sănătatea omului depinde de sănătatea mediului în care se naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.

Raportul juridic de sănătate conţinând atât elemente de drept public, cât şi elemente de drept privat, având indiscutabil un caracter interdisciplinar, constituie un element central în stabilirea regulilor ce privesc sănătatea populaţiei şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu. Din acest punct de vedere, reglementările în acest domeniu, aparţin dreptului mediului.

Protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, reprezintă o activitate deosebit de complexă, ştiinţific fundamentată, prin care se asigură protejarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a tuturor componentelor, biotice şi abiotice ale mediului, între care omul este un component şi un factor determinant, fiind ocrotit ca atare, printr-o serie de măsuri tehnico-organizatorice şi sociale, reglementate prin norme juridice cu caracter imperativ.

În ţara noastră, asistenţa de sănătate publică cuprinde activităţi care se adresează comunităţii sau individului în vederea protecţiei comunitare, în scopul păstrării şi promovării stării de sănătate a populaţiei124.

Legea Fundamentală consacră şi garantează (art. 33) dreptul la ocrotirea sănătăţii şi stabileşte obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

Ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, elaborează norme de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa de sănătate publică; organizează şi finanţează programele naţionale de sănătate publică; elaborează norme privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei sanitare de stat; colaborează la utilizarea raţională a factorilor naturali de mediu, coordonează şi controlează activitatea de asistenţă medicală în staţiunile balneoclimaterice; emite avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare, abilitări şi acorduri scrise pentru importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; emite reglementări privind regimul substanţelor stupefiante şi toxice, precum şi autorizaţii pentru culturile de mac; organizează în situaţii deosebite asistenţa medicală, asigurând rezerva de mobilizare cu medicamente, aparatură medicală, dispozitive medicale şi materiale sanitare, etc.

La nivel teritorial, atribuţii importante revin direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti, dintre care menţionăm: întocmesc şi reactualizează în cooperarea cu autorităţile teritoriale de protecţie a mediului, planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţie

123 Daniela Marinescu, op. cit., p. 387-390. 124 Titlul 1 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publică în MO nr. 372 din 28 aprilie 2006.

117

cu mediul; cercetează şi evaluează starea de sănătate a populaţiei, studiază calitatea factorilor de mediu şi stilul de viaţă, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi promovării sănătăţii; informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător şi despre măsurile ce vor fi aplicate pentru reducerea riscurilor de îmbolnăvire şi de prevenire a unor îmbolnăviri cauzate de factorii de mediu; emite avize şi autorizaţii sanitare, solicitate, potrivit legii, pentru obiective economice sau social-culturale care urmează a fi amplasate, construite sau amenajate în teritoriu; efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, apei, solului, a poluării sonore a zonelor de locuit şi a locurilor de muncă ş.a.

12.4. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos a) De la drepturile omului la drepturile popoarelor. Instrumentele125 cu

caracter universal care proclamă drepturile omului sunt: Carta O.N.U126 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Pentru soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar, Carta stipulează în art. 1, punctul 3, „respectarea drepturilor omului şi libertăţi fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”127.

Instrumentele cu caracter general vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate ş.a.); drepturi culturale (dreptul la educaţie, la viaţă culturală etc); drepturi civile (dreptul la egală ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate ş.a,); drepturi politice (dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi ales etc).

Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului, determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice naţionale a statelor şi de evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general, stau dreptul la pace, dreptul la viaţă, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.

Pe lângă instrumentele universale şi regionale, o serie de instrumente speciale privesc anumite drepturi sau anumite categorii de persoane (copii, tineri, femei etc), fiind adoptate fie în cadrul O.N.U., fie în cadrul unor organizaţii specializate (UNESCO, O.I.M., FAO. ş.a.).

Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile de solidaritate şi responsabilitate comună. În sfera drepturilor popoarelor, putem remarca unele drepturi corespunzătoare celor de „solidaritate”: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare economică şi socială, dreptul la un mediu satisfăcător, dreptul la comunicare ş.a128. Înţeles ca un ecosistem complex în strânsă

125 Daniela Marinescu, op. cit., p. 391-393. 126 Semnată la 26 iunie 1945 127 Prevederile referitoare la drepturile omului din Carta O.N.U. au fost ulterior dezvoltate în mai multe documente internaţionale, cu caracter general şi regional. 128 Se impun unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi drepturi colective.

118

interacţiune cu natura, omul reprezintă valoarea supremă ce trebuie ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoaşterea unanimă şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat. Realitatea acestui drept reprezintă nu numai o premisă a existenţei celorlalte drepturi, dar el poate determina şi o îmbogăţire a acestora, precum şi apariţia altor drepturi noi.

b) Consacrarea internaţională şi conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat în legătură cu consacrarea internaţională a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, Conferinţa O.N.U. asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu al Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi obligaţia societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.

Ulterior, art. 24 din Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor prevede că „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, importanţa acestui text este dublă: pe de o parte, constituie prima stipulare convenţională, obligatorie, a dreptului la mediu, iar, pe de altă parte, provine din partea unei structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.

Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie 1998, privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului care a recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, stipulând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).129

129 Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 42.

119

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XII

POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

1. Mediul înconjurător este influenţat de: a) numărul populaţiei; b) ritmul de creştere al populaţiei; c) modalitatea de distribuire a populaţiei. 2. Care dintre activităţile desfăşurate de om au devenit principalul

poluator al mediului: a) aplicarea unor tehnologii noi în industrie mari consumatoare de

combustibil şi de minereuri metalifere; b) ca urmare a activităţilor desfăşurate în industrie, aceasta

răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi de reziduri; c) reducerea productivităţii muncii şi a capacităţii de producere a

veniturilor oamenilor. 3. Calitatea vieţii a fost definită de B. de Jouvenal ca fiind: a) totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate în

scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale;

b) totalitatea eforturilor depuse de societatea civilă pentru asigurarea condiţiilor de viaţă ale omului;

c) totalitatea eforturilor depuse de societate pentru realizarea valorilor fundamentale, respectiv pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale omului.

4. Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Care

dintre indicatorii prezentaţi deţin un rol important în evaluarea calităţii vieţii: a) factorii de mediu; b) factorii privind educaţia omului; c) factorii privind creşterea productivităţii muncii. 5. În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea

produsului social total şi a venitului naţional. Care dintre următorii factori sunt influenţaţi de calitatea vieţii:

a) sănătatea fizică şi psihică a membrilor societăţii; b) capacitatea de muncă a lucrătorului; c) productivitatea muncii. 6. Care dintre următoarele atribuţii revin direcţiilor judeţene de

sănătate publică în conformitate cu prevederile Legii 22/2001: a) întocmesc şi reactualizează în cooperare cu autorităţile teritoriale de

protecţie a mediului planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţiile cu mediul;

b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător;

120

c) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, apei, solului, a poluării sonore.

7. Care sunt instrumentele cu caracter universal care proclamă

drepturile omului: a) Carta O.N.U.; b) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; c) Acordul privind Drepturile Universale ale Omului - Paris, 1956. 8. Conform Cartei O.N.U., drepturile omului cuprind: a) drepturi sociale, economice şi culturale; b) dreptul la un mediu sănătos; c) dreptul la comunicare.

121

Capitolul XIII PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

13.1. Consideraţii generale Este unanim recunoscut faptul că ne aflăm într-o criză a mediului care

pune în primejdie din ce în ce mai mult posibilitatea de locuire a planetei şi supravieţuirea speciei umane130.

Şansa pe care o are fiecare popor de a se dezvolta şi de a crea, se poate materializa numai dacă o face în felul său propriu, specific şi unic, în spaţiul său geografic şi potrivit tradiţiilor originale pe care le are, cu respectarea severă a legilor naturii, ale biologiei şi ecologiei.

În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stockholm, Rio de Janeiro şi lohanesburg, cât şi cu deciziile şi rezoluţiile adoptate în cadrul O.N.U. şi a organismelor sale specializate, s-au avut în vedere trei componente ale mediului uman: 1. mediul natural, modificat şi amenajat; 2. mediul construit; 3. mediul social.

Atât în cadrul Conferinţelor O.N.U. cât şi în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la aşezările umane, la habitat, în strânsă legătură cu procesul de urbanizare şi sistematizare, s-a arătat că această problemă poate fi abordată numai ca parte integrantă a dezvoltării social-economice, fiind necesară elaborarea conceptului de aşezare umană, ca ecosistem, fapt pentru care în fiecare ţară trebuie să existe o strategie privind aşezările omeneşti şi construcţiile.

Aşezările umane reprezintă leagănul tradiţional al comunităţilor umane şi abordarea dezvoltării durabile, ecologice a acestora, trebuie realizată cu prioritate.

În aşezările omeneşti, rezolvarea problemelor ecologice depinde, în mare măsură, de reţeaua localităţilor şi mărimea lor, de raporturile cu teritoriul liber, de mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, de resursele existente, de modul de prelucrare industrială, de reţeaua de căi de comunicaţii etc.

Din aceste considerente, în cazul studierii habitatului în aşezările umane trebuie luaţi în considerare mai mulţi parametri decât cei folosiţi în ecosistemele naturale.

Dezvoltarea durabilă, aşa cum este apreciată în cadrul Comunităţii Europene - ca fiind un complex de măsuri cu acţiune benefică pentru aşezările umane - dacă nu este înţeleasă doar ca o latură aplicativă a problematicii ecologiei urbane, nu va soluţiona cauzele factorilor perturbanţi şi poate genera conflicte viitoare.

De aceea, în cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de „ecodezvoltare” care necesită: cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor ecologice Ia nivelul aşezărilor umane; îmbinarea diferitelor aspecte ale mediului înconjurător cu realităţile economice şi specificul psihosocial şi cultural al populaţiei care trăieşte pe teritoriul respectiv; realizarea unor corelaţii între potenţialul resurselor

130 Daniela Marinescu, op. cit., p. 403.

122

naturale exploatabile din zonă, resursele energetice disponibile, gradul de dezvoltare economică, nivelul tehnologiilor existente; reutilizarea şi reciclarea produselor şi deşeurilor, în condiţiile asigurării unei protecţii eficiente a mediului; realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi mediul ambiental ş.a.

Ecologia aşezărilor umane este o ştiinţă de avangardă care trebuie să aibă în vedere şi să armonizeze datele ştiinţelor naturii cu cele ale ştiinţelor sociale şi ale celor tehnice.

Comparativ cu celelalte domenii ale ecologiei, ecologia aşezărilor umane are o complexitate deosebită, ea punând în centrul atenţiei habitatul şi condiţiile de existenţă ale fiinţei umane131.

13.2. Conceptul de aşezare umană din perspectiva

ecologiei sociale Una din situaţiile interferenţei ştiinţelor sociale şi umaniste cu cele ale

naturii o constituie ecologia socială, influenţa sociologiei şi a ecologiei asupra ştiinţelor juridice132.

Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale şi umane, la care se adaugă sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare a integrării omului în natură.

Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemul uman prezintă o ordine mult mai mare, ca urmare a controlului exercitat de un centru integrator ad-hoc (polisul la nivelul unei aşezări umane).

Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie, energie şi informaţie este realizată de om. În acest context, aşezarea trebuie privită ca un organism viu, nu ca o structură, ce formează în teritoriu o structură interdependentă, de a cărui organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea teritoriului.

Aşezările umane există sub forme extrem de diverse, de la satele cele mai primitive, până la megalopolisurile lumii superindustrializate. Fiecare din acest lung şir de tipuri de ecosisteme are un optim de structurare, organizare şi funcţionare care este în concordanţă cu psihologia, cultura şi aspiraţiile locuitorilor săi, având nevoi şi posibilităţi financiare specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului şi capacităţi specifice ale acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat.

De aceea, condiţiile concrete diferă fundamental de la o ţară la alta şi în cadrul fiecăreia, de la o zonă geeografică la alta.

Având un specific determinat de prezenţa populaţiei, aşezările umane trebuie să devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de echilibru menite să le asigure stabilitate şi viabilitate.

Aşezările umane trebuie astfel concepute încât să ducă la crearea unui cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor şi a societăţilor şi să existe mijloace menite să permită desfăşurarea vieţii particulare, contactele personale şi participarea populaţiei la luarea hotărârilor.

131 A se vedea, Şt. Godeanu, Mariana Godeanu, M. Popescu, Ecodezvoltare sau dezvoltare durabilă?, în Ecologie şi protecţia mediului, Imprimeria Coresi, 1992, p. 13 şi urm. 132 Daniela Marinescu, op. cit., p. 404.

123

13.3. Obiectivele protecţiei mediului în aşezările umane Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei

aşezărilor umane au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din 1976133.

Cu acest prilej, s-a arătat în Declaraţia adoptată, că în condiţiile în care o mare parte a populaţiei, îndeosebi din ţările subdezvoltate, trăieşte în aşezăminte necorespunzătoare, dacă nu se întreprind măsuri pozitive şi concrete la nivel naţional şi internaţional, aceste condiţii se vor agrava datorită:

- unei creşteri economice inechitabile, pusă în evidenţă de marile discrepanţe între ţări şi între fiinţele umane, privind bogăţiile existente, care condamnă milioane de oameni să trăiască în sărăcie, fără a-şi putea satisface nici cele mai elementare nevoi de hrană, locuinţe, educaţie, servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi apă;

- condiţiilor economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială, şomajul, analfabetismul, bolile şi sărăcia, degradarea din ce în ce mai mare a resurselor indispensabile vieţii şi anume: aerul, apa şi pământul;

- creşterii populaţiei astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte elemente necesare vieţii, vor creşte;

- urbanizării necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.

Se pare că de la adoptarea acestui document şi până în prezent, măsurile ce au fost luate s-au dovedit a fi extrem de puţine şi aproape ineficiente faţă de realităţile existente.

Este deosebit de important, ca guvernele şi comunitatea internaţională să acţioneze pentru adoptarea în materie de aşezări umane, de politici şi strategii eficace, luându-se în considerare nevoile deosebite ale grupurilor defavorizate şi, în special, ale copiilor, femeilor şi infirmilor, pentru a li se asigura îngrijiri medicale, servicii, educaţia, hrana şi locul de muncă, în contextul justiţiei sociale. Aceste politici trebuie să ducă la îmbunătăţirea rapidă şi continuă a calităţii vieţii tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.

Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească realizarea integrării sau coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creşterea şi repartiţia populaţiei, folosirea forţei de muncă, locuinţele, folosirea pământului, serviciile, atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane ş.a.

De asemenea, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care le au aşezările umane şi care reflectă valori culturale şi estetice, iar zonele care au o importanţă istorică, religioasă sau arheologică, ca şi zonele naturale cu valoare deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.

Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor umane sunt: poluarea apei, aerului şi solului; zgomotul, radiaţiile; locul de muncă; estetica mediului exterior; accidentele; serviciile de igienă a muncii; asistenţa socială ş.a.

133 Daniela Marinescu, op. cit., p. 405-406.

124

13.4. Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane

Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în mod specializat134 după factorii de mediu: aer, apă, sol, subsol etc. prin metode de combatere a poluării cu ajutorul unor măsuri şi procedee tehnice, cum sunt: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; folosirea de metode tehnologice care produc cât mai puţini poluanţi; reducerea poluării determinate de mijloacele de transport; neutralizarea deşeurilor nerecuperabile; desfăşurarea în condiţii de siguranţă a unor activităţi periculoase pentru om şi pentru mediul înconjurător; reducerea poluării fonice etc.

Aerul constituie o componentă de bază a mediului înconjurător, care prin proprietăţile fizice, chimice şi termice întreţine viaţa pe planeta noastră. Efectele poluării privesc nu numai starea de calitate a aerului, ci şi o serie de procese şi fenomene atmosferice, cu efecte meteorologice şi climatologice negative din ce în ce mai evidenţiate şi mai greu de controlat (efectul de seră, ploile acide, distrugerea stratului de ozon).

Un rol însemnat în protecţia aerului în cadrul centrelor populate, îl are amplasarea industriilor poluante departe de acestea şi monitorizarea calităţii aerului în zonele cu emisii puternice de poluanţi şi în marile oraşe.

Existenţa aşezărilor umane a fost dintotdeauna dependentă de aprovizionarea cu apă.

Multă vreme, consumul de apă salubră, obţinută prin tehnologii moderne şi distribuită la discreţie, a fost considerat ca un indicator de bază al civilizaţiei.

Dacă în ţările dezvoltate cantităţile de apă consumată au depăşit uneori în oraşe 1000 l/locuitor, în multe ţări slab dezvoltate, din cauze economice sau geografice, apa salubră aproape lipseşte, ele neputând asigura nevoile de apă nici pentru 10% din populaţie.

De aceea, pentru ecologia umană rezolvarea problemelor de asigurare a apei, este una dintre cele mai stringente.

În aceste condiţii, se cere schimbarea atitudinii faţă de consumul excesiv de apă, cu o atitudine ecologică, de consum economic şi poluare minimă, astfel încât să se redea mediului înconjurător cantitatea de apă consumată cu însuşiri mai apropiate de cele naturale, conservându-se resursele existente.

Concomitent trebuie asigurată protecţia calităţii apelor, ceea ce presupune cunoaşterea surselor de poluare şi a compoziţiei apelor uzate, pentru a se aplica corect procedeele de epurare şi de evacuare în reţelele de canalizare ale localităţilor.

La fel de important pentru aşezările umane este şi solul. Degradarea sa, se datorează nu numai eroziunii produsă de apă şi vânt, ci mai ales practicării unei agriculturi intensive, a păşunatului excesiv, a chimizării neraţionale şi a irigaţiilor prost concepute şi aplicate.

134 Daniela Marinescu, op. cit., p. 407-408.

125

13.5. Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi rolul lor in protecţia mediului din aşezările umane

În România, potrivit Legii protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-economică a localităţilor este obligatorie respectarea principiilor135 ecologice, pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos. În acest scop, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii: a) să îmbunătăţească microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală; b) să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreare, salubritatea, starea de sănătate şi confort a populaţiei; c) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei; d) să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor naturii ş.a.

La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului trebuie să se respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă în mod obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de captare a apelor potabile şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor136.

135 Daniela Marinescu, op. cit., p. 409-410. 136 Art. 70 din OUG nr. 195/22.12.2005 privind protecţia mediului.

126

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XIII

PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

1. În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stockholm, Rio de Janeiro şi Johanesburg, care din următoarele componente ale mediului s-au avut în vedere la elaborarea documentelor acestor reuniuni:

a) mediul natural, modificat şi amenajat; b) mediul construit; c) mediul social. 2. În cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de

“ecodezvoltare” care presupune: a) cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor

ecologice la nivelul aşezărilor umane; b) realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi

mediul ambiental; c) realizarea unor construcţii durabile în cadrul aşezărilor umane. 3. În cadrul ecologiei sociale, socio-ecosistemul cuprinde: a) ecosisteme naturale şi umane; b) sistemul aşezărilor umane din planul de urbanism; c) sistemul mediului social. 4. Aşezările umane, indiferent de mărimea lor trebuiesc astfel

concepute încât: a) să ducă la un cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea

indivizilor, a familiilor şi a societăţilor; b) să nu se poată crea confuzie privind identitatea aşezării şi a

membrilor săi; c) să poată crea un climat propice dezvoltării societăţii umane. 5. Care dintre următoarele constatări au fost remarcate în cadrul

conferinţei de la Vancouver, 1976, şi faţă de care nu se vor lua măsuri de rezolvare ce vor duce la agravarea mediului a aşezărilor umane:

a) creşterea producţiei de ţiţei a creat mari discrepanţe între ţările sărace şi bogate;

b) condiţiile economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială şi şomajul;

c) urbanizările necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.

6. Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească: a) creşterea şi repartiţia populaţiei; b) folosirea raţională a mijloacelor de transport; c) atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane.

127

7. Protecţia Mediului în aşezările umane se realizează prin măsuri şi procedee tehnice:

a) amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; b) neutralizarea deşeurilor nerecuperabile; c) interzicerea desfăşurării unor activităţi industriale care nu produc

poluare. 8. În România, potrivit protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare

social-economică a localităţilor, autorităţilor administraţiei locale cât şi persoanelor fizice, le revin următoarele obligaţii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos:

a) să respecte normele de protecţia muncii, în cazul construcţiilor de locuinţe;

b) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;

c) să limiteze temporar sau permanent accesul anumitor tipuri de autovehicole în anumite zone ale localităţilor.

9. La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului

trebuie să se respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă următoarele măsuri:

a) pentru protejarea patrimoniului naţional cultural; b) de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate; c) de menţinere a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei

zone.

128

Capitolul XIV ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI

ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ

14.1. Necesitatea dezvoltării agriculturii în concordanţă cu

cerinţele ecologice Pământul reprezintă cel mai general obiect al muncii şi, în acelaşi timp,

principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură137. Agricultura a parcurs în dezvoltarea sa diferite faze a căror

desfăşurare a fost profund implicată în ecosistemele naturale. Ea s-a dezvoltat în cadrul unui teritoriu pe care trebuia întreţinută o anumită biocenoză.

Treptat însă, odată cu intensificarea agriculturii a apărut un conflict între obiectivele acestei ramuri şi cele care ţin de mediul înconjurător. Lipsa de prevedere cu privire la apariţia acestui conflict a avut ca efect poluarea solului, respectiv diminuarea fertilităţii acestuia, reducerea randamentelor şi degradarea mediului înconjurător.

Din victimă şi protector al mediului, agricultura s-a transformat în agent poluator al acestuia.

Majoritatea poluanţilor acumulându-se în final în sol, au dus la transformarea lui într-un „coş de gunoi”.

Datorită efectelor negative pe care poluarea solului o produce asupra sănătăţii umane, a vieţii animalelor, a plantelor şi a mediului în general, terenurile, mai ales cele cu destinaţie agricolă, se bucură de o protecţie deosebită, în toate ţările lumii civilizate.

Prin varietatea Iui, spaţiul carpato-danubiano-pontic este favorabil dezvoltării agriculturii, oferind condiţiile pentru promovarea unor sisteme diverse, a unei multitudini de culturi agricole, pentru creşterea a numeroase specii de animale de fermă, prin care se pot asigura integral (cu excepţia produselor agricole tropicale), toate cerinţele alimentare ale populaţiei şi necesarul de materii prime pentru industrie.

Pentru aceasta însă este nevoie ca prin lege să fie luate măsuri energice şi severe de combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, determinate de fenomene naturale sau de activităţi economico-sociale, de refacere a calităţii lui şi a biocenozelor specifice, inclusiv prin practicarea unei agriculturi ecologice.

În acest sens, Legea protecţiei mediului prevede că adoptarea măsurilor adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului în scopul protecţiei solului şi a ecosistemelor terestre, constituie o obligaţie generală care revine tuturor deţinătorilor, indiferent de titlu juridic.

Autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentaţie şi păduri elaborează reglementări privind sistemele de agricultură, tehnologiile de cultură a plantelor şi de creştere a animalelor, păşunatul, regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului şi norme privind calitatea solurilor, în scopul menţinerii şi ameliorării acestora, eliminării 137 Daniela Marinescu, op. cit., p. 469-471.

129

consecinţelor negative asupra ecosistemelor terestre şi acvatice şi al asigurării conservării funcţiilor specifice, biodiversităţii şi habitatelor naturale138, pe care le comunică autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

La rândul său, pentru protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţi publice competente, stabileşte:

a) sistemul de monitorizare a calităţii solului, în scopul cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acesteia;

b) reglementările privind protecţia calităţii solului, subsolului, a ecosistemelor terestre şi pentru conservarea biodiversităţii;

c) procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului;

d) reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul, ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului (art. 49).

Pe terenurile destinate agriculturii, lucrările de protecţie şi ameliorare a solurilor se stabilesc pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de specialitate, în corelare cu cele de organizare şi sistematizare a teritoriului şi se realizează prin măsuri de zonare şi optimizare a structurii producţiei agricole vegetale şi animale, potrivit condiţiilor pedoclimatice concrete, prin tehnologii de cultură adecvate acestor condiţii, prin lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de fertilizare ameliorativă. Aceste lucrări se execută de către deţinătorii de terenuri sau, prin grija lor, de către unităţi specializate.

Unităţile de cercetare agricolă şi organele agricole de specialitate trebuie să elaboreze şi să recomande producătorilor agricoli, tehnologii de cultură bazate pe principiile agriculturii ecologice, punându-se accentul pe valorificarea aportului major al factorilor naturali şi agrotehnici în diminuarea potenţialului păgubitor al bolilor, dăunătorilor şi buruienilor şi, mai ales, pe reducerea treptată a utilizării produselor chimice.

În acelaşi timp, nu trebuie neglijat faptul că pe teritoriul României fenomenul de secetă constituie o caracteristică specifică în condiţiile situării ţării într-o zonă climatică temperat excesivă, cu abateri foarte mari de la valorile normale ale parametrilor climatici, agroclimatici, hidrologici şi pedologiei, secetă favorizată şi de diminuarea considerabilă a fondului forestier.

Analiza fluctuaţiilor climatice din ultimul secol, relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care constituie un factor limitativ atât pentru creşterea, dezvoltarea şi productivitatea culturilor, cât şi pentru alocarea resurselor de apă către diverşi utilizatori, inclusiv pentru amenajarea habitatelor naturale.

Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole au, pe lângă obligaţia legală de a cultiva întreaga suprafaţă de teren pe care o deţin, şi obligaţia de a lua măsurile necesare de amenajare a terenurilor şi de a efectua lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori defavorabili producţiei agricole.

Prin măsuri adecvate, organele agricole trebuie să împiedice folosirea intensivă sau abuzivă de către producătorii agricoli a îngrăşămintelor

138 Art. 49 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.

130

chimice şi a produselor de uz fitosanitar şi să stimuleze fertilizarea naturală a terenurilor.

14.2. Regimul juridic al produselor de uz fito-sanitar139

Exigenţele actuale de sporire a producţiei de alimente, de reducere140 a dificultăţii muncii şi de creştere a eficienţei au făcut ca metodele chimice utilizate în agricultură, să fie de neînlocuit. În acest scop, a fost dezvoltat un volum considerabil de substanţe fitosanitare a căror utilizare a dus nu numai la protecţia culturilor împotriva bolilor şi a dăunătorilor, ci şi la un impact considerabil asupra echilibrului ecosistemului. lată de ce, legea prevede că protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze în condiţii şi cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului înconjurător, păstrarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului, menţinerea echilibrului biologic şi apărarea sănătăţii omului.

În scopul evitării producerii unor riscuri ecologice, ca urmare a fabricării, utilizării şi comercializării produselor de uz fitosanitar, în agricultură şi silvicultură, reglementările în vigoare141 consacră o serie de principii şi reguli în acest domeniu.

Astfel, Legea protecţiei mediului prevede principiul general conform căruia, în România, îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar se produc numai prin tehnologii şi biotehnologii autorizate, potrivit prevederilor legale (art. 28).

În acest scop, persoanele fizice şi juridice care produc, comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi produse de uz fitosanitar sunt obligate, în prealabil, să solicite şi să obţină avizul de mediu pentru omologarea acestor produse; să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşăminte chimice şi produse de uz fitosanitar ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi a mediului; să depoziteze îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar numai ambalate şi în locuri protejate; să nu folosească asemenea produse în zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie; să administreze produsele de uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai cu avizul inspectoratelor pentru protecţia mediului, direcţiilor sanitare şi al comisiilor judeţene de bază

139 Prin produse de uz fitosanitar se înţeleg: pesticidele - substanţe chimice sau combinaţii de substanţe chimice, cunoscute sub denumirile generice de bactericide, erbicide, fungicide, insecticide, acaricide şi altele care se utilizează în agricultură şi silvicultură pentru tratamente fitosanitare ce vizează prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în culturile agricole, în plantaţiile pomicole şi viticole, în păduri, păşuni şi fâneţe, precum şi pentru tratarea materialului semincer, pentru dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea spaţiilor de depozitare a produselor agricole, precum şi alte produse de uz fitosanitar ca: produse ce se realizează ca regulatori de creştere şi fructificare a plantelor, produse pentru tratarea pre şi postrecoltă a fructelor în scopul prevenirii deteriorării acestora pe timpul transportului sau al depozitării; adjuvanţi la utilizarea pesticidelor etc. (Anexa la O.G. nr. 4, actualizată, din 20.01.1995, privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricutură şi silvicultură, publicată în M. Of. nr. 18 din 30.01.1995). 140 Daniela Marinescu, op. cit., p. 473-475. 141 În prezent, principalele reglementări sunt: Legea protecţiei mediului aprobată prin O.U.G. nr. 195/2005, OG nr. 4/1995, actualizată, privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură.

131

meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media ş.a142.

În completarea prevederilor cuprinse în Legea protecţiei mediului, fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, sunt activităţi supuse reglementărilor speciale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, reglementări care stabilesc următoarele reguli şi principii:

- Pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, pe teritoriul României, se fabrică, se comercializează şi se utilizează numai produse de uz fitosanitar omologate, de către Comisia Interministerială de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, la solicitarea agenţilor economici rornâni şi a firmelor străine interesate (art. 1 şi 2);

- Produsele de uz fitosanitar pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de utilizare, cu normele şi recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate în comun de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;

- Fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor de uz fitosanitar, în scopul prezentării şi comercializării, precum şi importul şi distribuirea acestora la utilizatori, sunt activităţi permise numai agenţilor economici persoane juridice, publice sau private, constituiţi şi autorizaţi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare (art. 10).

Pentru funcţionarea instalaţiilor chimice care fabrică produse fitosanitare de bază sau biocide, este necesară autorizaţia integrată de mediu143.

Comercializarea pe teritoriul ţării a produselor de uz fitosanitar provenite din producţia internă sau importate se poate face numai de către persoane juridice, care pot fi: a) agenţi economici producători din ţară, din sectorul public sau privat, constituiţi şi autorizaţi conform legii, pentru produsele pe care le fabrică şi pentru care sunt titulari ai certificatului de omologare; b) importatorii autorizaţi sub regim de licenţe, cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează activităţile comerciale pe teritoriul României; c) comercianţii autorizaţi, constituiţi şi înregistraţi ca agenţi economici specializaţi, cu profil fitosanitar.

- Fabricarea unor produse de uz fitosanitar pentru export, care nu sunt omologate pentru utilizare pe teritoriul României, se poate face numai în baza unei autorizaţii speciale eliberată în comun de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;

- Importul produselor de uz fitosanitar este permis numai persoanelor juridice, din sectorul public sau privat, în regim de licenţe, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege (art. 11). Importurile de produse de uz fitosanitar se fac în condiţiile prevăzute de Hotărârea de Guvern nr. 228/2004, actualizată, privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului.

142 Art. 28 lit. a, b, c, d şi e din O.U.G. nr. 195/2005. 143 Produsele omologate pentru utilizarea în România sunt cuprinse în Codexul produselor de uz fitosanitar, care se elaborează, se actualizează periodic şi se publică în M. Of. prin grija Comisiei interministeriale de omologare.

132

- Înainte de începerea activităţii, comerciantul este obligat să solicite şi să obţină: a) autorizaţia sanitară de funcţionare; b) autorizaţia de mediu şi c) autorizaţia de comercializare în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, actualizată.

Comercianţii autorizaţi pot avea şi calitatea de importatori. Fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea şi utilizarea

produselor de uz fitosanitar din grupele I şi II de toxicitate se pot face numai de către persoane juridice care dispun de personal calificat şi de mijloacele necesare depozitării, manipulăriii şi utilizării în siguranţă a acestor produse, pentru eliminarea riscurilor de intoxicare a oamenilor, animalelor şi de poluare a mediului înconjurător, înregistrate, în mod obligatoriu, la autorităţile teritoriale pentru protecţia plantelor şi carantină fitosanitară, pentru protecţia muncii, protecţia mediului, precum şi la inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea.

Se interzice comercializarea, distribuirea şi utilizarea produselor din gupele I şi II de toxicitate de către persoanele fizice şi persoanele juridice neautorizate.

Produsele de uz fitosanitar din grupele III şi IV de toxicitate, se pot comercializa şi distribui comercianţilor şi prestatorilor de tratamente fitosanitare autorizaţi, precum şi producătorilor agricoli, persoane fizice şi juridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare, în vederea utilizării pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor pe terenurile pe care le deţin, fără nici o autorizaţie specială de cumpărare şi utilizare.

Pentru utilizarea optimă şi corectă a acestor produse, producătorii agricoli care nu au pregătirea profesională adecvată, beneficiază de asistenţă tehnică operativă144 din partea autorităţilor pentru protecţia plantelor şi carantină fitosanitară, precum şi din partea specialiştilor din cadrul centrelor agricole comunale.

Producătorii agricoli, persoane fizice şi juridice, care execută cu mijloace proprii tratamente fitosanitare, precum şi prestatorii autorizaţi, sunt obligaţi să se înregistreze la serviciile de prognoză şi avertizare din subordinea inspectoratelor judeţene pentru protecţia plantelor şi carantină fitosanitară pentru obţinerea buletinelor de avertizare necesare efectuării tratamentelor.

144 Asistenţa tehnică operativă constă în informarea la timp asupra agenţilor dăunători, specifici fiecărei culturi.

133

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XIV

ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ

1. Autoritatea publică centrală pentru agricultură, elaborează

reglementări privind: a) sistemelor de agricultură; b) regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului; c) norme privind calitatea solurilor. 2. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte

măsurări pentru protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre. Care dintre măsurile enunţate fac parte din această categorie:

a) stabileşte măsuri privind creşterea productivităţii solului; b) stabileşte sistemul de monitorizare a solului; c) stabileşte procedura de autorizare privind probleme de protecţie a

mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului. 3. Pe terenurile destinate agriculturii lucrările de protecţie şi ameliorare

a solurilor se stabilesc: a) pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de specialitate; b) pe baza reglementărilor privind protecţia calităţii solului; c) pe baza planurilor cadastrale existente la nivelul fiecărei unităţi

administrativ-teritoriale. 4. Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole, au următoarele

obligaţii: a) de a lua măsurile necesare de amenajare a terenurilor; b) de a efectua lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori

defavorabili producţiei agricole; c) de a nu înstrăina terenurile fără respectarea dreptului de

preemţiune. 5. Protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze în

condiţii şi cu mijloace care: a) să garanteze ocrotirea mediului înconjurător; b) să nu afecteze celelalte plante şi culturi din preajma lor; c) să menţină echilibrul biologic şi să apere sănătatea omului. 6. În conformitate cu principiul general prevăzut de OUG nr. 195/2005

persoanele fizice şi juridice care produc, comercializează şi utilizează îngrăşămintele chimice şi produse de uz fitosanitar, sunt obligate:

a) să obţină avizul de mediu pentru omologarea produselor respective; b) să manipuleze şi să transporte produsele respective cu avizul

organelor de poliţie; c) să administreze produse de uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai

cu avizul inspectoratelor pentru protecţia mediului.

134

7. Ordonanţa Guvenului nr. 4/1995 cuprinde reglementări suplimentare privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor fitosanitare. Care dintre reglementările prezentate sunt prevăzute de actul normativ indicat mai sus:

a) pe teritoriul României se comercializează numai produse fitosanitare de producţie indigenă;

b) produsele fitosanitare pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost omologate;

c) fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor fitosanitare sunt permise persoanelor fizice şi juridice constituiţi şi autorizaţi conform dispoziţiilor legale în vigoare.

8. Care dintre grupele de produse fitosanitare prezentate pot fi

comercializate de către persoanele fizice şi juridice neautorizate: a) produsele din grupa I de toxicitate; b) produsele din grupa II de toxicitate; c) produsele din grupele III şi IV de toxicitate.

135

Capitolul XV REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE,

PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL

15.1. Regim juridic intern al produselor şi substanţelor

toxice, precum şi al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase

Sunt supuse reglementărilor prevăzute de lege145, producerea, deţinerea sau orice activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin substanţe toxice, experimentarea substanţelor toxice, precum şi clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase146.

a) Produse şi substanţe toxice. Prin „producerea, deţinerea sau orice alte activităţi privind circulaţia produselor sau substanţelor toxice” se înţeleg, după caz: fabricarea, prepararea, experimentarea, condiţionarea, livrarea, procurarea, folosirea, ambalarea, transportul, depozitarea temporară sau definitivă, manipularea, importul şi exportul acestor produse şi substanţe.

Toate aceste activităţi sunt supuse unui regim special de gestionare, fiind expuse diverselor riscuri şi pericole care pot da naştere oricând unor accidente grave, cu consecinţe deosebite asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, a florei şi faunei, precum şi asupra calităţii mediului, în general.

Lista substanţelor toxice şi a plantelor care conţin substanţe toxice se stabileşte de Ministerul Sănătăţii şi Familiei cu acordul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pe baza propunerilor ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei publice interesate şi se aduce la cunoştinţă generală, prin publicare în Monitorul Oficial.

Produsele şi substanţele toxice folosite în scop medical sunt cele prevăzute în tabelele din farmacopeea română în vigoare, cu excepţia substanţelor şi produselor stupefiante şi a substanţelor fitosanitare, care au un regim legal propriu.

Activităţile cu produsele şi substanţele toxice vizate de lege, pot fi desfăşurate de agenţii economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi comercial pe baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute de lege, a acordului şi/sau a autorizaţiei integrate de mediu.

Autorizaţia pentru cultivarea plantelor care conţin substanţe toxice se eliberează de autoritatea publică centrală pentru sănătate, la cererea unităţilor din subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în calitate de principal beneficiar al culturilor şi florei spontane.

În vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu solicitantul trebuie să prezinte fişa tehnică de securitate şi alte informaţii pe care autoritatea publică pentru protecţia mediului le consideră

145 OUG nr. 200/9.11.2000, actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor chimice periculoase. 146 Daniela Marinescu, op. cit., p. 481-482.

136

necesare, conform legislaţiei specifice în domeniul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Persoanele fizice pot deţine şi folosi, potrivit legii, numai produse sau substanţe toxice prescrise în scopuri medicale, precum şi cele autorizate a fi desfăcute prin reţeaua comercială.

b) Substanţe şi/sau preparate chimice periculoase. În cadrul categoriei147 mari a substanţelor toxice, producerea, prelucrarea, utilizarea şi/sau comercializarea substanţelor şi preparatelor chimice considerate periculoase au un regim juridic special148, la baza căruia stau următoarele principii:

- principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu;

- principiul liberei circulaţii a bunurilor; - principiul progresului tehnic. Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele explozive,

oxidante, extrem de inflamabile şi foarte inflamabile, substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice, substanţele şi preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene, substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere, precum şi cele periculoase pentru mediu. La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus, stau proprietăţile lor. În ceea ce priveşte preparatele chimice, clasificarea are la bază gradul de pericol şi natura specifică a riscurilor pe care le implică.

Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor149.

15.2. Regimul juridic al deşeurilor a) Noţiunea de „deşeuri” şi de „deşeuri şi substanţe periculoase”.

Legea protecţiei mediului defineşte deşeurile, în general, ca fiind „substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile”150.

Rezultă din această definiţie că deşeurile, în general, pot fi naturale - rezultate în urma unor procese biologice sau industriale-tehnologice - produse prin diferite activităţi umane, dintre care unele nu mai pot fi folosite ca atare, trebuind deci să fie neutralizate sau distruse, în timp ce altele sunt refolosibile, ca materii prime secundare, neprezentând risc toxicologic sau ecologic151.

Definiţia redată mai sus, se completează cu cea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, actualizată, privind regimul deşeurilor care, defineşte deşeul ca fiind: „orice substanţă sau obiect din categoriile stabilite, pe care deţinătorul le aruncă, are intenţia sau obligaţia de a le arunca”.

147 Daniela Marinescu, op. cit., p. 482-483. 148 Acest regim este stabilit prin OUG 200/2000. 149 Daniela Marinescu, op. cit., p. 484. 150 Idem, p. 490. 151 Legea protecţiei mediului defineşte numai riscul ecologic potenţial - ca fiind probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare nu şi riscul semnificativ pentru om, mediu şi bunurile materiale.

137

Această definiţie, ca de altfel şi cea dată de Hotărârea de Guvern nr. 228 din 20 februarie 2004, actualizată, privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului care arată că deşeurile şi reziduurile de orice natură sunt „produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite, produsele uzate fizic sau care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi resturile menajere”, sunt vulnerabile, aşa după cum s-a arătat în literatura juridică152, pentru faptul că nu se referă şi la deşeurile periculoase şi pun accentul pe lipsa de valoare a deşeurilor, ceea ce contravine necesităţii reciclării lor.

Pe plan internaţional, în Anexa C (83) 180 din 1 februarie 1984 a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică se arată că deşeul este „orice materie considerată ca fiind deşeu sau definită juridic ca deşeu în ţările unde aceasta se găseşte sau este trimisă spre a se găsi”.

b) Managementul ecologic al deşeurilor. Constând din totalitatea lucrărilor, măsurilor şi activităţilor de gospodărire a deşeurilor, destinate să asigure protecţia sănătăţii umane şi a mediului înconjurător, managementul ecologic al deşeurilor se asigură în primul rând prin elaborarea şi aplicarea unor norme juridice adecvate privind producerea, colectarea, transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea, incinerarea şi alte activităţi care au ca obiect deşeurile.

c) Autorizarea activităţilor legate de deşeuri. Sunt supuse procedurii153 de obţinere a autorizaţiei integrate de mediu, instalaţiile pentru depozitarea sau recuperarea deşeurilor periculoase, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi; instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor municipale, cu o capacitate mai mare de 3 t/zi; instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi, precum şi depozitele controlate de deşeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25 t, cu excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte.

Pentru toate celelalte activităţi care privesc administrarea şi gestionarea deşeurilor se eliberează autorizaţia de mediu, reglementată de dispoziţiile Legii protecţiei mediului.

15.3. Regimul juridic al deşeurilor reciclabile În scopul asigurării valorificării deşeurilor industriale reciclabile154 în

condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător, pentru obţinerea unor resurse suplimentare de materii prime secundare, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001, actualizată, privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabiie, deţinătorii unor astfel de deşeuri, persoane juridice, sunt obligaţi să asigure strângerea, sortarea şi depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, precum şi reintroducerea lor în circuitul productiv prin: a) reutilizarea în propriile procese de producţie; b) valorificarea - pe bază de autorizaţie emisă de Comisia Naţională pentru 152 Milena Tomescu, Unele consideraţii privind regimul juridic al importului de deşeuri în România, în Revista Analele universităţii, anul XLIII/1994, p. 29. 153 Daniela Marinescu, op. cit., p. 510. 154 Daniela Marinescu, op. cit., p. 510-512.

138

Reciclarea Materialelor (aflată în subordinea Ministerului industriei şi Resurselor) şi comercializarea materiilor prime secundare şi, respectiv, a produselor reutilizabile obţinute prin reciclare; c) predarea către agenţii economici specializaţi, autorizaţi pentru valorificare, a deşeurilor industriale reciclabiie, pe baza documentelor de provenienţă (art. 5).

La rândul lor, deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile persoane fizice sunt obligaţi: să nu depoziteze şi să nu abandoneze deşeurile industriale reciclabiie în condiţii care contravin normelor de protecţie a mediului şi sănătăţii populaţiei; să depună separat deşeurile industriale reciclabiie acolo unde există recipiente sau incinte special destinate acestui scop.

La baza gestionării deşeurilor industriale reciclabiie stau aceleaşi principii care privesc gestionarea deşeurilor, în general, prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, actualizată, mai puţin principiile prevăzute la lit. e) şi f) ale art. 3.

Agenţii economici care realizează activitatea de colectare a deşeurilor industriale reciclabiie de la persoanele fizice, îşi pot desfăşura activitatea numai în baza autorizaţiei de colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului sau municipiului în care îşi desfăşoară activitatea agentul economic respectiv, pe baza dovezii că deţine spaţiul şi dotările corespunzătoare necesare pentru depozitarea deşeurilor colectate, precum şi pe baza autorizaţiei de mediu emisă de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.

Agenţii economici sunt obligaţi să elibereze persoanelor fizice de la care colectează adeverinţa de primire şi plată care, în mod obligatoriu, trebuie să conţină elementele prevăzute de lege.

139

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XV

REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL

1. În conformitate cu prevederile OUG nr. 195/2005 referitor la regimul

juridic al produselor şi substanţelor toxice, următoarele activităţi sunt supuse acestor reglementări:

a) deţinerea sau orice activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice;

b) consumul de substanţe toxice; c) experimentarea substanţelor toxice. 2. Prin “producerea, deţinerea sau orice alte activităţi privind circulaţia

produselor sau substanţelor toxice” se înţelege, după caz: a) procurarea, folosirea, ambalarea acestor produse; b) manipularea, importul şi exportul acestor produse; c) contrafacerea prin diverse metode omologate, acestor produse. 3. Activităţile cu produse şi substanţele toxice vizate de lege, pot fi

desfăşurate de agenţii economici în scop: a) medical, sanitar-veterinar; b) industrial, agricol, silvic; c) comercial. 4. Activităţile cu produse şi substanţe toxice se poate desfăşura: a) în baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute

de lege; b) cu acordul şi/sau autorizaţiei integrante de mediu; c) în baza certificatului de înregistrare de Oficiul Registrului

Comerţului. 5. Care dintre următoarele principii stau la baza regimului juridic

special al substanţelor şi preparate chimice periculoase: a) principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi

mediu; b) principiul confidenţialităţii afacerii respective; c) principiul liberei circulaţii a bunurilor. 6. Care dintre următoarele substanţe fac parte din categoria

substanţelor şi preparatelor periculoase sau explozive: a) substanţele explozive, oxidante, extrem de inflamabile; b) substanţele cancerigene, substanţele şi preparatele toxice pentru

reproducere; c) substanţele periculoase pentru mediu.

140

7. Din conţinutul noţiunii de “deşeuri” şi de deşeuri şi substanţe periculoase, rezultă că acestea pot fi:

a) naturale; b) industriale-tehnologice; c) artificiale. 8. În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului

nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, deţinătorii unor astfel de deşeuri sunt obligaţi:

a) să le valorifice pe bază de autorizaţie emisă de Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor;

b) să le reutilizeze în procesele de producţie, acolo unde este cazul; c) să le predea către agenţii economici în vederea comercializării.

141

Capitolul XVI UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA

RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR

16.1. Particularităţile poluării radioactive Energia nucleară, cea mai de seamă descoperire a omului secolului

XX, s-a dovedit a fi nu numai una din soluţiile general adoptate pentru diminuarea „foamei de energie”, dar şi cea mai cumplită armă împotriva creatorului însuşi. Tehnicile nucleare şi utilizarea izotopilor în mai toate sectoarele economice aduc nu numai avantaje, ci comportă şi mari riscuri, făcând să crească teama faţă de pericolul nuclear155.

Este ştiut că înainte de a provoca radioactivitatea artificială, omul a fost şi este supus radiaţiilor naturale provenind de la soare şi galaxii îndepărtate, de la pământ, de la apele oceanelor şi din atmosferă la care s-a adaptat în decurs de sute şi mii de ani, fără a dăuna evoluţiei sale biologice. Aceasta dovedeşte că radiaţiile, în anumite limite, sunt inofensive pentru viaţă. Mai mult chiar, se pare că activitatea biologică normală nu ar putea avea loc, fără un fond natural de radiaţii.

Radiaţia artificială îşi are originile în instalaţiile de radiaţii Roentgen folosite în laboratoare şi spitale, în depunerile radioactive rezultate din experienţele cu arme nucleare, în pierderile radioactive ale centralelor nucleare, în extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive, în depozitarea deşeurilor radioactive etc.

Spre deosebire de alte nocivităţi, pericolul radioactivităţii mediului a fost practic necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul 1945. Accidentele înregistrate până la această dată s-au produs în uzinele ce foloseau materiale radioactive şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică, fiind nesemnificative.

Poluarea radioactivă dezlănţuită este însă mai înfricoşătoare decât explozia nucleară, cu toată forţa ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, a centralelor atomoelectrice şi mergând până la folosirea în scopuri nepaşnice a energiei nucleare.

Poluarea radioactivă este considerată o agresiune „aproape perfectă” cu caracter multilateral şi universal, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, iar prin intermediul elementelor ecosistemului, se distruge în mod lent tot ceea ce este viu. Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală. Pentru omul planetar, această formă de poluare este cea mai perfidă întrucât este invizibilă, fără culoare, fără miros, nu produce durere imediată şi nu are limite stabilite şi cunoscute în timp156.

Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte, activităţilor militare: fabricarea de arme nucleare şi cu hidrogen, experienţele cu aceste tipuri de arme, emisia radioactivă obişnuită a

155 Daniela Marinescu, op. cit., p. 563-565. 156 I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 53.

142

navelor cu propulsie nucleară, introducerea de material radioactiv în apele marine, distrugerea intenţionată sau accidentală a navelor sau sateliţilor militari cu propulsie nucleară, folosirea armelor nucleare în caz de conflict armat. Datorită celor peste 420 de experienţe nucleare efectuate până în 1998, au fost introduse în oceanul planetar cca. 920 kg produse de fisiune, plus alte 5700 kg de produse cu efecte pe termene lungi şi foarte lungi, având ca efect direct, distrugerea mediului înconjurător într-o măsură alarmantă.

Dar, nici utilizarea paşnică a energiei nucleare, nu exclude de la sine poluarea. Industria extractivă a elementelor radioactive, instalaţiile de îmbogăţire a uraniului, reactorii în care se fabrică radioizotopi şi cei din uzinele nuclearo-electrice constituie surse potenţiale de poluare157. Poluări difuze apar şi ca urmare a utilizării radioizotopilor în laboratoare, în practica industrială şi agricolă, în medicină, geologie şi foraje etc.

Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei nucleare. Acestea pot fi solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate, întrucât dispersarea lor în reţeaua hidrografică reprezintă un risc cert. O altă sursă a poluării radioactive a apelor constă în depunerile produşilor radioactivi rezultaţi în urma exploziilor nucleare experimentale.

Ambele surse se adaugă radioactivităţii naturale a apelor. Nu mai puţin este adevărat că o sursă de poluare ceva mai redusă, o

constituie depunerile radioactive care se produc prin ploi. Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat,

constatându-se în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului radioactiv şi a deşeurilor radioactive.

În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală şi de perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat. Se ştie, că deşeurile radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol, scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu este edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.

Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană de a le acoperi cu beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime nu a dus decât la apariţia unui număr impresionant de „piramide atomice”, conţinând pericole inestimabile.

Opţiunea pentru energia atomică ar putea duce la o concentrare nucleară crescândă în jurul „polilor nucleari” şi la o societate hipercentralizată, cu nevoi uriaşe de pază şi securitate. Pentru aceasta, tot mai multe state dezvoltate ale lumii se pronunţă pentru schimbarea opţiunii nucleare cu energia solară, geotermală, energia maritimă etc.

157 M. Barnea, C. Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 199-200.

143

Omul, poate fi iradiat în mod direct, datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor de suspensie şi indirect, provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin alimentaţie.

Iradierea externă şi contaminările cutanate şi respiratorii, se întâlnesc mai mult în domeniul profesional, în imediata vecinătate a instalaţiilor nucleare, în timp ce contaminarea indirectă, prin alimentaţie, vizează populaţia în ansamblu.

Nu este lipsit de importanţă să mai arătăm că iradierea mai poate fi: naturală (radiaţia casnică, substanţele radioactive din scoarţa terestră şi cele conţinute de propriul organism); artificială (prin iradierea medicală, depunerile radioactive); profesională (în cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria nucleară, a cercetătorilor din diverse domenii etc).

16.2. Principiile şi condiţiile desfăşurării activităţii

nucleare în România Reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare, în condiţii

de securitate nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, precum şi de Ordonanţa Guvernului nr. 7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare158.

a) Principiile care stau la baza desfăşurării activităţilor nucleare. Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte159.

Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice constituie priorităţi naţionale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societăţii.

b) Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planul nuclear naţional de implementare a acestei strategii160. Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului nuclear şi a Planurilor Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică cu consultarea ministerelor, a altor organe ale administraţiei publice centrale şi locale, a agenţilor economici care au responsabilităţi şi activează în domeniul nuclear, precum şi a asociaţiilor profesionale de profil.

Planul Nuclear Naţional cuprinde: prezentarea domeniului nuclear aplicat, în lume şi în România, inclusiv a tendinţelor de evoluţie, cu rol de fundament pentru obiectivele şi strategiile pe care le prevede; precizarea obiectivelor naţionale pe termen lung şi mediu şi a strategiilor de realizare; stabilirea cadrului funcţional de aplicare, urmărire şi actualizare;

158 OG nr. 7 din 30.01.2003. 159 Daniela Marinescu, op. cit., p. 566-569. 160 A se vedea HG nr. 1259 din 7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România.

144

prezentarea acţiunilor pe termen relativ scurt, care trebuie efectuate pe baza Planurilor Nucleare Anuale.

Obiective „europene”, asociate satisfacerii exigenţelor societăţii moderne, care trebuie să asigure valorificarea optimă a contribuţiilor domeniului nuclear în cadrul efortului de dezvoltare durabilă a societăţii româneşti. Aceste obiective vizează dezvoltarea exclusiv de aplicaţii paşnice ale energiei nucleare pe teritoriul României.

16.3. Gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive şi a

combustibilului nuclear uzat În conformitate cu prevederile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea

în siguranţă a activităţilor nucleare, prin deşeuri radioactive se înţeleg „acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare”.

Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor radioactive, precum şi a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante (art. 2 lit. c).

Ca principiu general, în România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege. Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de autorizare prevăzută de lege.

Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad sub incidenţa Legii nr. 111/1996, printre condiţiile menţionate, se prevede ca solicitantul să dispună de aranjamente materiale şi financiare corespunzătoare şi suficiente pentru colectarea, transportul, tratarea, condiţionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive generate de propria activitate; să instituie şi să menţină un sistem conform reglementărilor specifice de protecţie fizică şi a deşeurilor radioactive (art 18 alin. 1, lit. h).

Deşeurile radioactive rezultate de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu pot fi transferate în mediu numai în condiţiile respectării în totalitate a prevederilor cuprinse în Normele fundamentale de securitate radiologică.

În ceea ce priveşte gospodărirea deşeurilor radioactive, România a ratificat prin Legea nr. 105/1999, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, adoptată la Viena la 5 septembrie 1997.

145

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XVI

UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR

1. Poluarea radioactivă este considerată: a) o agresiune “aproape perfectă” cu caracter multilateral şi universal; b) o agresiune care are loc instantaneu şi pe termen lung asupra

tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală; c) cea mai perfidă acţiune întrucât este invizibilă, fără culoare, fără

miros. 2. Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte: a) activităţilor militare de fabricare a armelor nucleare şi de hidrogeni; b) activităţilor de laborator; c) emisia radioactivă obţinută a navelor cu propulsie nucleară. 3. Poluare radioactivă a apei şi solului se datorează: a) deşeurilor nucleare rezultate în industrie; b) minereurilor radioactive şi a deşeurilor radioactive; c) deşeurilor sub orice formă rezultate din activităţile menajere. 4. Durata vieţii unei centrale termonucleare este de maximum: a) 30 ani; b) 35 ani; c) 40 ani. 5. Omul poate fi supus iradierii: a) în mod direct datorită radioactivităţii gazelor sau pulberelor de

suspensie; b) indirect provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin

alimentaţie; c) instantaneu prin acţiunea unor surse radioactive. 6. Care dintre următoarele principii stau la baza desfăşurării

activităţilor nucleare: a) principiul respectării obligaţiilor ce decurg din acordurile şi

convenţiile internaţionale la care România este parte; b) principiul Decretului activităţii nucleare desfăşurate; c) principiul autorizării de protecţie a personalului expus profesional, a

populaţiei şi a mediului.

146

7. Prin deşeuri radioactive, în înţelesul Legii nr. 111/1996, se înţelege: a) acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care nu s-a

prevăzut nici o întrebuinţare; b) acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care s-a

prevăzut utilizarea lor în procesele tehnologice; c) acele materiale rezultate din activităţile nucleare care conţin sau

sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare.

147

Capitolul XVII APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE

ÎN DESFĂŞURAREA DIFERITELOR ACTIVITĂŢI ÎN AŞEZĂRILE UMANE

17.1. Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi

programe Înainte de începerea procedurii de autorizare obligatorie a activităţilor

care produc impacturi negative asupra mediului161, pentru adoptarea unor planuri şi programe în domeniile expres menţionate de lege, este necesară evaluarea de mediu, procedură care are ca scop, integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea anumitor planuri şi programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate, conform legislaţiei în vigoare.

Evaluarea de mediu constă în elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor competente implicate în implementarea anumitor planuri şi programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate162.

Domeniile specifice avute în vedere de lege pentru evaluarea de mediu a anumitor planuri şi programe sunt: amenajarea teritoriului şi urbanism, utilizarea terenurilor agricole şi silvice, piscicultura, transportul, energia, industria, inclusiv activitatea de extracţie a substanţelor minerale utile, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicaţiile, turismul.

Pentru planurile şi programele referitoare la activităţile menţionate mai sus, rezultatul evaluării de mediu este cuprins în raportul de mediu care se anexează la planul sau programul înaintat spre aprobare la nivel naţional, regional sau local.

Ca urmare a efectuării evaluării de mediu şi a analizării raportului de mediu, autorităţile competente emit aviz de mediu pentru anumite planuri şi programe, aviz care are aceeaşi valabilitate ca şi planul sau programul pentru care s-a emis. Avizul de mediu condiţionează aprobarea planurilor şi programelor în domeniile menţionate, la orice nivel ierarhic.

Emiterea avizului de mediu pentru adoptarea anumitor planuri şi programe este de competenţa exclusivă a autorităţilor pentru protecţia mediului la nivel central şi teritorial.

17.2. Procedura de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului

a) Studiul de impact, act preliminar procedurii de autorizare163. Dat fiind faptul că în activitatea de protecţie a mediului, accentul se pune

161 Daniela Marinescu, op. cit., p. 415-416. 162 Art. 2 pct. 30 din O.U.G. nr. 195/22.12.2005 privind protecţia mediului. 163 Daniela Marinescu, op. cit., p. 417-430.

148

pe prevenirea unor efecte nedorite care ar putea prejudicia componentele naturale şi antropice ale mediului sau chiar mediul în ansamblul său, instituirea procedurii de autorizare şi prealabil ei, obligativitatea efectuării unui studiu asupra consecinţelor acţiunilor umane asupra mediului şi a soluţiilor posibile ce trebuie luate pentru a le reduce sau elimina efectele, constituie mijloace juridice deosebit de eficace în realizarea obiectivelor imediate şi de perspectivă ale dezvoltării durabile.

La baza procedurii de autorizare stau principiile precauţiei la fundamentarea deciziei de mediu şi principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor164.

Etapele evaluării impactului sunt: a) încadrarea proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra

mediului, prin care autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte dacă proiectul unei activităţi propuse, pentru care s-a solicitat eliberarea acordului de mediu, va fi sau nu supus efectuării evaluării impactului asupra mediului;

b) definirea domeniului evaluării şi realizarea raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Scopul etapei de definire a domeniului evaluării este ca în final raportul la studiu de evaluare să răspundă cerinţelor specificate în îndrumar, identificate pe baza caracteristicilor fiecărui proiect;

c) analiza calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Evaluarea impactului asupra mediului se realizează prin unităţi specializate, persoane fizice sau juridice independente de titularul proiectului sau activităţii şi atestate de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu suportarea cheltuielilor aferente de către titularul proiectului sau al activităţii.

Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate revine titularului proiectului sau activităţii.

Pentru toate proiectele supuse evaluării impactului asupra mediului, titularii acestora au obligaţia de a furniza în cadrul raportului Ia studiul de evaluare o serie de informaţii (prevăzute în Anexa 4).

Procedura de informare şi participare a publicului, coordonată de autorităţile pentru protecţia mediului, include următoarele aspecte165: a) identificarea publicului interesat; b) specificarea locului unde pot fi consultate informaţiile disponibile; c) specificarea modalităţii de informare a publicului; d) determinarea modalităţilor de consultare (informări scrise, dezbateri etc); e) fixarea unui interval de timp limită corespunzător pentru diferite etape ale procedurii, cu scopul de a asigura luarea deciziei într-o perioadă rezonabilă.

Rezultatele consultării publicului şi informaţiile obţinute se iau în considerare în procedura de emitere a acordului de mediu.

Studiul de impact este concretizarea unei obligaţii de procedură preliminară emiterii acordului şi autorizaţiei de mediu, fiind un act specific dreptului mediului.

164 Art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005, actualizată. 165 Informarea şi participarea publicului la procedura de evaluare a impactului este detaliată în capitolul III din Anexa la Ordinul nr. 860/2002 al ministrului apelor şi protecţiei mediului.

149

b) Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu. După efectuarea evaluărilor de mediu pentru anumite planuri şi programe, aprobarea acestora la orice nivel ierarhic este condiţionată de existenţa avizului de mediu.

Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care titularii de activităţi urmează să deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de: vânzare a pachetului majoritar de acţiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare şi lichidare, conform legii.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite: avizul de mediu pentru planuri şi programe166, avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu şi avizul de mediu pentru produse de uz fitosanitar.

Avizul de mediu este valabil pe o perioadă de 2 ani, începând cu data emiterii, în cazul în care nu intervin modificări ale condiţiilor în care a fost emis sau a folosit scopului pentru care a fost emis.

Un alt document în cadrul procedurii de autorizare este acordul de mediu, emis de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului în urma analizei şi a acceptării raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului, cu luarea în considerare a observaţiilor pertinente făcute de public pe tot parcursul evaluării impactului asupra mediului.

c) Bilanţul de mediu. În scopul stabilirii obligaţiilor şi costurilor privind refacerea calităţii mediului în zona de impact a activităţilor desfăşurate pe un amplasament este obligatorie efectuarea bilanţului de mediu către titularul activităţii.

17.3. Auditul de mediu În prezent este reglementat auditul public intern167 pentru consilierea

conducerii în buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice ce revin entităţilor publice şi a evaluării şi îmbunătăţirii eficienţei şi eficacităţii sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului168.

Obiectivele auditului public intern sunt: asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi activităţile entităţii publice; sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se înbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor administrării.

Auditul public intern este organizat astfel: - Comitetul pentru Auditul Public Intern (C.A.P.I.), organism cu caracter

consultativ pe lângă Uniunea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (U.C.A.A.P.I.);

- Uniunea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern, în subordinea ministrului finanţelor publice; 166 Act tehnico-juridic eliberat înscris de autoritatea pentru protecţia mediului care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus aprobării. 167 Legea auditului public intern nr. 672, actualizată, din 19.12.2002, publicată în M. Of. nr. 953 din 24.12.2002;. 168 Daniela Marinescu, op. cit., p. 432-434.

150

- Compartimentele de audit public intern din entităţile publice. Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate

într-o entitate publică, inclusiv asupra activităţilor entităţilor subordonate, cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi la administrarea patrimoniului public.

17.4. Procedura de mediu în procesul de privatizare a

societăţilor comerciale şi vânzarea de active Este vorba despre o procedură tehnică şi juridică specială în vederea

lichidării unor obligaţii de mediu şi a altor obligaţii prevăzute de lege, pe care trebuie să şi le asume cumpărătorul şi să răspundă de îndeplinirea lor169.

În conformitate cu prevederile Legii protecţiei mediului şi a Hotărârii de Guvern nr. 55/1998, în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale, procedura de tratare a obligaţiilor de mediu se declanşează în situaţiile în care:

a) se oferă la vânzare, prin acelaşi contract, un pachet de acţiuni reprezentând mai mult de jumătate din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor unei societăţi comerciale;

b) se oferă la vânzare un activ care face parte sau a făcut parte din patrimoniul unei societăţi comerciale care desfăşoară sau a desfăşurat, conform legislaţiei de mediu, o activitate cu impact negativ asupra mediului.

Răspunderea pentru declanşarea procedurii de mediu revine: a) autorităţii de privatizare, în situaţia prevăzută de art 100 lit. a); b) societăţii comerciale, prin consiliul de administraţie sau, după caz, administratorului unic, în situaţia prevăzută de art. 100 lit. b); c) lichidatorului, pentru activele care se încadrează în prevederile art. 100 lit. b).

Autoritatea de privatizare are obligaţia de a include atât în dosarul de prezentare, cât şi în contractul de vânzare-cumpărare obiectivele de mediu minim acceptate, în situaţiile în care, prin transferul drepturilor de proprietate asupra unui pachet de acţiuni sau prin vânzarea de active, societăţii comerciale îi revin în sarcină obligaţii de conformare cu cerinţele pentru protecţia mediului.

169 Daniela Marinescu, op. cit., p. 435-437.

151

Capitolul XVIII

CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI

18.1. Consideraţii generale Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică

sugerează ideea de sancţiune sau reparaţie.170 Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de o altă persoană căreia îi datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat.

Fiind o categorie istorică, răspunderea juridică este o instituţie vie care s-a format şi a evoluat odată cu societatea omenească. Departe de a se fi despărţit pe de-a-ntregul de influenţa moralei, la baza ei aflându-se şi azi noţiunea de morală şi greşeală, anumite aspecte ale răspunderii reclamă, pentru corecta lor caracterizare, să se recurgă şi la alte noţiuni cum sunt cele de garanţie, de asigurare, de socializare a riscurilor sau de asistenţă.

În dreptul mediului, răspunderea juridică este azi o instituţie care se aplică din ce în ce mai mult datorită multiplicării şi diversificării riscurilor ecologice, a înmulţirii prejudiciilor aduse mediului şi a creşterii gravităţii lor determinate de adâncirea crizei ecologice mondiale, agravată de consecinţele industrializării şi automatizării, de aplicarea tehnologiilor de vârf în multe domenii ale activităţii umane, fără suficiente şi severe mijloace de protecţie a mediului, de exploatarea neraţională a resurselor naturale, precum şi de alţi factori dependenţi de politica dusă în acest domeniu de fiecare ţară. Angajarea unor astfel de activităţi de către state şi de către persoane private duce la provocarea de pagube ecologice intenţionate sau accidentale cu un grad ridicat de risc şi periculozitate pentru mediul natural şi antropic. Această situaţie a determinat apariţia şi diversificarea tehnicilor de reparaţie, stabilirea unor reguli speciale ale răspunderii şi adoptarea unor măsuri menite să asigure aplicarea principiului general recunoscut, conform căruia „cel ce poluează trebuie să suporte consecinţele acţiunilor sale cu impact negativ asupra mediului”.

În ţara noastră, reglementarea răspunderii juridice pentru nerespectarea normelor de drept al mediului îşi are sediul în Legea protecţiei mediului aprobată prin O.U.G. nr. 195/2005, completată cu reglementările sectoriale, speciale, care determină acţiunile (inacţiunile) prin a căror săvârşire se contravine cerinţelor ecologice, atrăgând una sau mai multe dintre formele acestei răspunderi. Categoriile de răspundere care sunt aplicate pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului înconjurător sunt: răspunderea civilă, contravenţională şi penală.

18.2. Răspunderea civilă delictuală În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează,

în general, o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept,

170 Daniela Marinescu, op. cit., p. 635-636.

152

persoane fizice şi juridice, care prin faptele lor licite sau ilicite (comisive sau omisive) produc pagube elementelor de mediu sau mediului în ansamblul său171.

Prin consacrarea în Legea Fundamentală a obligaţiei statului de a „reface şi ocroti mediul înconjurător, precum şi de a menţine echilibrul ecologic”, s-a creat cadrul juridic general pentru ocrotirea şi prin mijloace de drept civil a victimelor acţiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice.

Termenul de „refacere a mediului înconjurător” menţionat de textul constituţional se poate interpreta nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la restabilirea echilibrului ecologic, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea delictelor civile prin care s-au cauzat prejudicii mediului.

Un alt text constituţional care se referă nemijlocit la protecţia mediului este art. 46 alin. 6, în care se consacră obligaţia specifică pentru protecţia mediului înconjurător, prevăzându-se că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la reglementarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”. De asemenea, în aliniatul 4 al aceluiaşi articol, se menţionează că „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”. Pe baza acestui text, credem, că orice autoritate publică va putea fi acţionată în justiţie pentru daune aduse mediului (sau componentelor acestuia) în situaţiile expres specificate de text, adică prin „folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare” pentru lucrări de interes general.

Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului este Legea protecţiei mediului care, în art. 81, ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu.

Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse mediului se face prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept al mediului.

a) Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului. Prin definiţie, mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţiunea, ci o valoare fundamentală care este ocrotită pe plan intern şi internaţional, prin lege. În cadrul dreptului intern, acest subiect poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică publică sau privată, căruia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a mediului.

b) Persoana responsabilă. Ţinând seama de faptul că legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este destul de greu de stabilit, datorită mai ales caracterului difuz al daunelor, într-un mare număr de cauze reglementările juridice au constituit un responsabil determinabil, în mod prealabil realizării pagubei.

Dintre sistemele mai des folosite în acest domeniu, menţionăm: a) desemnarea înainte de producerea prejudiciului a persoanei responsabile, care este obligată să subscrie o garanţie (de exemplu, în cazul răspunderii pentru daune nucleare); constituirea unui fond de indemnizare a victimelor

171 Daniela Marinescu, op. cit., p. 649-651.

153

din contribuţiile depuse de poluatori; prin intermediul reglementărilor fiscale; b) desemnarea victimei.

Ca principiu general, despăgubirea trebuie făcută de către autorul daunelor.

c) Particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în dreptul mediului. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite cumulativ, următoarele elemente:

- săvârşirea unei fapte ilicite; - producerea unui prejudiciu, - între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; - culpa autorului faptei ilicite. d) Formele răspunderii civile delictuale; particularităţi în dreptul

mediului. a. Răspunderea obiectivă Până la apariţia Legii nr. 137/1995 şi mai apoi OUG nr. 195/2005, dat

fiind faptul că proba culpei172 este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare, datorită naturii diverse a poluanţilor, a modului lor de răspândire şi remanentă, a naturii contaminării etc. În literatura juridică unii autori s-au pronunţat pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă şi daunele indirecte, dat fiind raportul de cauzalitate foarte relaxat în acest domeniu.

Astfel, adaptându-se prevederile Codului civil şi considerând că o pagubă adusă mediului poate fi produsă şi ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de producţie, instalaţie de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl folosesc nu au cunoştinţă, situaţie care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică, problema răspunderii a fost soluţionată pe baza dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 C. civ., ca răspundere obiectivă.

b. Răspunderea subiectivă Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar,

reclamantul (victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct şi personal, culpa autorului faptei, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare. Totuşi, prin excepţie de la principiul răspunderii obiective consacrat în Legea protecţiei mediului, reglementări speciale prevăd, în anumite domenii, răspunderea civilă subiectivă, care prezintă însă unele particularităţi.

c. Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate Plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi suportarea unor

inconveniente „normale” care decurg din starea de vecinătate, că există o

172 Daniela Marinescu, op. cit., p. 661-662.

154

serie de poluări şi daune admisibile până la o anumită limită, doctrina şi practica juridică au considerat că atunci când aceste limite sunt depăşite se naşte dreptul la reparaţie prin instituţia răspunderii civile delictuale.

Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din exerciţiul legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil. Asemenea acte, întrucât produc vecinilor neajunsuri excesive, pe care aceştia nu trebuie să le sufere, dau naştere unei obligaţii de garanţie sub forma unei răspunderi fără culpă.

Ţinând de anormalitatea pagubei, caracterele obiective sunt în funcţie de timp şi de gravitate. O daună permanentă, fie pentru că este definitivă şi perpetuă, fie că se prelungeşte ori se reînnoieşte devine sursă de indemnizare. Este necesar însă şi caracterul obiectiv legat de gravitate, pentru că numai reunirea ambelor elemente dă naştere la despăgubiri.

Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe dreptul fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de avantajele pe care le poate avea de aici şi nu pe conduita autorului daunei.

18.3. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului

conform O.U.G. Nr. 195/2005 Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate

mediului173 este, aşa după cum am arătat, Legea protecţiei mediului OUG nr. 195/2005, care în art. 96 statuează şi forma răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale, atât ca obligaţie de internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile efective cauzate prin poluare, precum şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice; protecţia atmosferei; a solului şi a monumentelor naturii; protecţia aşezărilor umane.

Încălcarea oricăreia din aceste obligaţii poate cauza prejudicii însemnate componentelor de mediu, atrăgând răspunderea juridică a celor vinovaţi.

Ca urmare, cerinţele protecţiei mediului, în condiţiile pericolului poluării, presupun o diligenţă rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea obligaţiilor privind utilizarea mediului174.

Prejudiciul este definit ca fiind „ efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase” .

Din această reglementare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere daunele provocate sănătăţii umane sau bunurilor, produse de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase şi daunele cauzate direct mediului ca atare.

Răspunderea obiectivă are la bază ideea de risc şi de garanţie, existând şi obligativitatea asigurării dar numai pentru activităţile generatoare de risc major.

173 Daniela Marinescu, op. cit., p. 665-667. 174 A se vedea şi V. Zdrenghea, Dreptul mediului şi al dezvoltării durabile, Ed. “Le Mot”, Bucureşti, 1977, p. 227.

155

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XVIII

CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI

1. Care sunt categoriile de răspundere ce sunt aplicate pentru

încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului înconjurător: a) răspunderea civilă; b) răspunderea contravenţională; c) răspunderea penală. 2. În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se

sancţionează: a) o conduită reprobabilă, a subiectelor de drept, persoane fizice sau

juridice care prin faptele lor ilicite produc pagube elementelor din mediu; b) o abatere săvârşită prin încălcarea normelor ce reglementează

activitatea de mediu; c) nerespectarea normelor de protecţia muncii privind legislaţia de

protecţia mediului. 3. Care este temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii

cauzate mediului: a) codul civil; b) codul penal; c) Legea protecţiei mediului (OUG nr. 195/2005. 4. Care dintre subiectele prezentate sunt îndreptăţite la repararea

daunelor aduse mediului: a) statul, o unitate administrativ-teritorială; b) persoană fizică sau juridică publică sau privată; c) numai statul prin reprezentantul său legal Ministerul Finanţelor. 5. Care sunt formele răspunderii civile delictuale: a) răspunderea obiectivă; b) răspunderea subiectivă; c) răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate. 6. Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere

juridic pe: a) dreptul fiecăruia de a nu fi privat în tot sau în parte de valoarea unui

bun sau a unei situaţii; b) dreptul fiecăruia de a revendica valoarea unui bun căruia i-a fost

sustras; c) dreptul fiecăruia de a solicita despăgubiri în cazul unei situaţii

provocate din vina sa.

156

7. Care dintre următoarele aspecte sunt cuprinse ca forme ale răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor OUG nr. 195/2005:

a) prevenirea riscurilor ecologice şi al producerii daunelor; b) principiul “poluatorul plăteşte”; c) obligaţiile juridice privind protecţia resurselor naturale. 8. Ce caracter are răspunderea pentru prejudiciul adus mediului: a) caracterul obiectiv; b) caracterul subiectiv; c) caracterul penal.

157

Capitolul XIX ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE

ŞI SUBREGIONALE. APORTUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE LA CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA

DURABILA

19.1. Consideraţii generale Declanşarea crizei ecologice şi amplificarea efectelor sale175,

intensificarea şi diversificarea poluării, degradarea de o manieră generală a stării şi calităţii componentelor de mediu, globalizarea crescândă a problematicii ocrotirii patrimoniul natural au determinat, continuarea preocupărilor pe plan naţional, prin intensificarea cooperării internaţionale şi reglementarea interstatală a unor importante domenii ale protecţiei mediului.

Un prim factor care a acţionat într-o asemenea direcţie a fost caracterul „transfrontier” al multor forme de poluare. Dacă în anul 1968, Carta europeană a apei stabilea, pentru prima dată, principiul că „apa nu are frontiere”, treptat, ideea că nici unul din componentele mediului nu cunosc frontiere, s-a generalizat, Declaraţia de la Stockholm prevăzând obligaţia universală a statelor ca prin activităţile desfăşurate în limitele teritoriului sau sub jurisdicţia lor, „să nu producă pagube mediului altor state sau în zone ce nu ţin de nici o jurisdicţie.”

Anumite aspecte ale efectelor crizei ecologice (diminuarea stratului de ozon, ploile acide, efectul de seră, smogul, deşertificarea, diminuarea patrimoniului genetic mondial etc.) afectează umanitatea în general, solicitând unirea eforturilor tuturor statelor şi popoarelor pentru găsirea unor soluţii globale de limitare şi prevenire a creşterii lor în continuare.

Pe de altă parte, împărţirea lumii în „bogaţi şi săraci” se resimte nu numai pe plan economic, politic, social şi cultural, ci şi ecologic. Ţările dezvoltate care pot investi mai mult în tehnologii nepoluante, adoptă norme şi standarde ecologice tot mai severe şi „transferă” spre ţările mai puţin dezvoltate produse, echipamente, tehnologii şi chiar ramuri economice poluante. „Exportând poluare”, ţările dezvoltate se folosesc pentru propria lor protecţie, dar şi pentru influenţarea concurenţei comerciale, de normele standardele comerciale ecologice, care constituie uneori, pentru anumite produse, adevărate bariere comerciale netarifare.

În acest context, protecţia mediului are conotaţii economice dintre cele mai complexe în relaţiile economice şi comerciale dintre state. lată de ce, Declaraţia de la lohanesburg din septembrie 2002, pune accentul pe necesitatea eradicării sărăciei, a creşterii şi diversificării în continuare a cooperării dintre state în acest sens, ca una din modalităţile esenţiale a îmbunătăţirii stării mediului şi a asigurării cerinţelor dezvoltării durabile.

175 Daniela Marinescu, op. cit., p. 728.

158

19.2. Organizaţia Naţiunilor Unite şi mediul înconjurător Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost una din măsurile

importante176 adoptate după cel de al lI-lea Război Mondial. Scopul şi principiile O.N.U. rezultă din Preambulul Cartei şi anume: scopul suprem al organizaţiei este de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, prin garantarea că forţa armată nu va fi folosită decât în scopul comun şi prin stabilirea între state a unor principii de bună vecinătate şi de toleranţă.

O.N.U. nu elaborează legi pe care naţiunile membre trebuie să le accepte, dar are un cuvânt şi un vot pentru adoptarea politicii comunităţii internaţionale, într-un vast evantai de probleme, în domeniile: menţinerii păcii şi securităţii internaţionale; dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni; realizarea cooperării în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar, ecologic, promovarea drepturilor omului ş.a.

Activităţile Organizaţiei se desfăşoară prin şase organe: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate; Consiliul Economic şi Social; Consiliul de Tutelă; Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Dintre structurile O.N.U., activitatea cea mai prodigioasă în direcţia creării şi dezvoltării dreptului internaţional al mediului a avut-o şi o are şi în prezent Adunarea Generală. Încă din 1967, la cea de a XXII-a sesiune, Adunarea Generală înscrie poluarea mediului între principalele probleme ce trebuie abordate în cadrul forumului mondial.

Conferinţa Naţiunilor Unite de la Mar del Plata, 1977 referitor la punerea în valoare a resurselor de apă „secţionate de frontiere”, a preconizat examinarea metodelor de care se dispune pentru gestionarea lor, elaborarea programelor în comun şi punerea în funcţiune a mecanismelor şi instituţiilor necesare pentru amenajarea coordonată a resurselor de apă.

Declaraţia Adunării Generale O.N.U. asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, 1971, a stabilit principiul conform căruia, resursele lor constituie patrimoniu comun al umanităţii şi ca urmare, nimeni nu poate revendica, exercita sau dobândi asupra acestor zone şi a resurselor lor, drepturi incompatibile cu regimul internaţional admis.

Pentru protejarea spaţiului extraatmosferic, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat mai multe rezoluţii177 şi a iniţiat încheierea Tratatului de la Moscova, 27 ianuarie 1967, privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosinţa spaţiului extraatmosferic.

Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor la resursele naturale de apă, Adunarea generală O.N.U. a adoptat în 1980 o rezoluţie prin care a proclamat intervalul 1980-1990 ca „deceniu internaţional al apei potabile”.

O altă realizare este şi pregătirea şi adoptarea Cartei Mondiale a Naturii la 28 octombrie 1982, unde se reafirmă concepţiile asupra

176 Daniela Marinescu, op. cit., p. 729-730. 177 Dintre aceasta cităm: Rezoluţia nr. 1962 din 13.12.1963 intitulată: “Declaraţia principiilor juridice care guvernează activităţile statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic”.

159

patrimoniului natural în care se integrează speciile sălbatice şi habitatul lor şi se proclamă că „toate speciile sunt utile pentru om”.

19.3. Organizaţii specializate ale O.N.U. cu atribuţii şi

contribuţii în domeniul protecţiei mediului Instituţiile specializate sunt organizaţii internaţionale autonome care,

datorită raporturilor de coordonare cu O.N.U. fac parte din sistemul Naţiunilor Unite178.

Deşi prezintă fiecare trăsături specifice, instituţiile specializate au în general următoarele trăsături comune:

- sunt create printr-un tratat multilateral; - au personalitate juridică internaţională, funcţională şi personalitate

juridică de drept civil în cadrul ordinii juridice a statelor unde îşi au sediul; - adunarea lor generală (Conferinţa Generală, Adunare, Congres)

este alcătuită numai din reprezentanţi ai statelor, având fiecare stat un singur vot;

- structura organizatorică are un caracter tripartit, cuprinzând: a) un organ reprezentativ, format din toate statele membre şi care se întruneşte în sesiuni periodice, b) un organ administrativ (executiv) cu o compunere restrânsă, pentru activităţi operative; c) un secretariat (birou) compus din funcţionari internaţionali şi condus de un secretar sau director general.

În prezent, există 17 instituţii specializate: 1. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

(U.N.E.S.C.O.); 2. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.); 3. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.); 4. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură

(F.A.O.); 5. Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.); 6. Organizaţia Internaţională Maritimă (O.M.I.); 7. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.); 8. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.); 9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.); 10. Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.); 11. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (I.D.A.); 12. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.); 13. Organizaţia Internaţională pentru Aviaţie Civilă (I.C.A.O.); 14. Uniunea Poştală Universală (U.P.U.); 15. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.); 16. Organizaţia Interguvernamentală Consultativă pentru Navigaţie

Maritimă (I.M.C.O.); 17. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială

(O.N.U.D.I.). - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură -

organizaţie interguvernamentală, specializată, fondată la 16 februarie 1946 la Londra. Are sediul la Paris şi numără în prezent 171 de state.

În fiecare stat membru funcţionează un comitet naţional pentru U.N.E.S.C.O. 178 Daniela Marinescu, op. cit., p. 731-732.

160

Scopul general al organizaţiei este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie; dezvoltarea colaborării între naţiuni pentru asigurarea respectului universal al justiţiei şi al legii, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pe care carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor popoarelor fără nici o discriminare.

În cadrul celor patru sectoare principale de activitate, educaţie, ştiinţă, cultură şi informaţie, se disting mai multe departamente. Astfel, în cadrul sectorului ştiinţe, există departamentul ştiinţelor referitoare la mediul înconjurător şi la resursele naturale.

România este membră din anul 1956. În anul 1964 s-a constituit la Bucureşti Comisia Naţională pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, iar în 1972, Centrul european U.N.E.S.C.O. pentru învăţământul superior.

U.N.E.S.C.O. organizează şi finanţează programe în legătură cu: stabilirea evacuării deşeurilor în apele mărilor şi oceanelor şi prevenirea dispariţiei unor specii şi de animale marine valoroase, datorită activităţii oamenilor; studii referitoare la poluarea atmosferei; programul pe termen lung de cercetare şi acţiune în problemele mediului înconjurător cunoscut sub denumirea „Omul şi biosfera” ş.a.

19.4. Organisme specializate în domeniul protecţiei

mediului - Consiliul de Legătură pentru Mediul Înconjurător, organ independent,

cu sediul la Nairobi, creat în 1975, pentru a se putea colabora în mod efectiv cu Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător179.

Scopul său, îl constituie stimularea şi dezvoltarea relaţiilor dintre P.N.U.E. şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi relaţiile dintre acestea din urmă.

- Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.), a fost înfiinţată în 1948, având sediul la Morges (Elveţia), reuneşte 29 de naţiuni şi un număr mare de organizaţii nepolitice din aproape 80 de ţări.

Are particularitatea de a fi oficial o organizaţie nonguvernamentală. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii are ca scop

promovarea conservării şi utilizării durabile a resurselor vii îndeplinind în acest sens un rol consultativ pe lângă guverne şi diferite instituţii de conservare, colectare şi difuzare de informaţii pertinente.

Obiectivele organizaţiei sunt: evaluarea stării resurselor naturale care pot fi reînnoite; încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare, propaganda pentru a se lua cunoştinţă de măsurile conservării şi informarea membrilor săi şi a diferitelor reţele cu care colaborează.

O importantă iniţiativă a U.I.C.N. este elaborarea lucrării intitulate „Strategia Mondială a Conservării”, publicată în 1980, în care se pune accentul pe probleme cum sunt: diminuarea terenurilor agricole, eroziunea, despăduririle, deşertificarea, modificările de climă, extinderea spaţiilor locuibile, sărăcirea patrimoniului genetic, poluarea.

Uniunea a jucat un rol esenţial în elaborarea unor convenţii internaţionale relative la conservarea naturii şi a resurselor naturale, ca de 179 Idem, p. 738-741.

161

exemplu: Convenţia Africană din 1968; Convenţia de la Washington asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună sălbatică, pe cale de dispariţie; Convenţia de la Bonn asupra conservării speciilor migratoare din 1979 ş.a.

U.I.C.N. a elaborat, de asemenea, prima redactare a Cartei Mondiale a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în octombrie 1982.

- Fondul Mondial pentru Protecţia Naturii (F.M.P.N.), creată în 1961, cu sediul la Morges.

Este o organizaţie neguvernamentală, al cărui obiectiv îl constituie „procurarea, gestionarea şi utilizarea de fonduri pentru conservarea mediului înconjurător natural la scară mondială, a faunei, florei, peisajelor, apei, solului, aerului şi altor resurse naturale”.

19.5. Organizaţii regionale - Agenţia Europeană pentru Mediu, creată în 1990, cu sediul la

Copenhaga. Agenţia îşi cantonează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul calităţii aerului şi a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanţi şi resursele de apă; substanţele chimice şi periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de coastă ş.a.

Informaţiile furnizate de Agenţie sunt folosite la implementarea politicilor de mediu ale Comunităţii.

- Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.) este un organism cu vocaţie generală în domeniul dezvoltării economice şi sociale şi, în acelaşi timp, unul din pionierii cercetării modalităţilor de combatere a poluării pe plan regional.

Comisia a fost creată în 1947, pentru a contribui la refacerea resurselor Europei, la promovarea şi dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale mediului înconjurător.

Metoda sa de lucru este reuniunea de experţi, de pregătire şi publicare de analize, statistici, precum şi organizarea de schimburi de informaţii şi elaborarea de texte ce conţin principii de acţiune sau proiecte de conversie.

- Consiliul Europei - prima instituiţie de cooperare în Europa, creată printr-o convenţie semnată la Londra, la 5 mai 1949.

Consiliul a desfăşurat, în domeniul cooperării în materie de protecţie a mediului, acţiuni de pionierat încă de la începutul anilor 1960, lărgindu-şi treptat câmpul de acţiune şi ajungând în prezent la o anumită specializare în raport direct cu preocupările în domeniu ale Comunităţii Europene.

Interesul deosebit pentru rezolvarea unor probleme ale mediului se reflectă în multitudinea documentelor adoptate, precum şi în importanţa lor fundamentală. Dintre acestea, cităm cu titlu de exemplu: Carta apei, 1968; Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968; Carta soiurilor, 1972; Convenţia europeană asupra protecţiei animalelor în transportul internaţional, 1968; Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al Europei, 1979; Carta animalelor, 1986 etc.

În anul 1962, ia naştere sub egida Consiliului, Comitetul Conducător pentru Conservarea şi Managementul Mediului înconjurător şi al Habitatului Natural, care a iniţiat o serie de acţiuni de conştientizare şi educare a opiniei publice în direcţia protecţiei mediului. Comitetul acordă

162

„Diploma Europeană pentru protecţia anumitor regiuni de importanţă europeană şi supraveghează lucrările privind protecţia animalelor şi plantelor pe cale de dispariţie înscrise pe „Lista roşie”.

În anul 1970, a lansat primul Drept european al conservării naturii, care a promovat crearea de „zone protejate”. În 1973, are loc la nivelul Consiliului Europei, Conferinţa ministerială europeană asupra mediului; în 1979, se ţine o nouă Conferinţă ministerială soldată cu încheierea Convenţiei de la Berna.

În domeniul protecţiei împotriva poluărilor nu este lipsit de importanţă nici „Acordul european asupra limitării folosirii unor detergenţi în produsele pentru spălare şi curăţire”, semnat în 1968. Tot astfel, cu ocazia Anului european al conservării naturii (1970) a fost adoptată „Declaraţia asupra amenajării mediului natural în Europa”, iar în 1993, sub egida Consiliului Europei a fost semnată Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultate din activităţi periculoase pentru mediu.

163

TESTE DE AUTOEVALUARE Capitolul XIX

ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE ŞI SUBREGIONALE. APORTUL INSTITUŢIILOR

COMUNITARE LA CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILA

1. Care este documentul care a stabilit pentru prima dată, principiul

“apa nu are frontiere”: a) Carta Europeană din 1968; b) Carta Drepturilor Omului; c) Carta dreptului mediului înconjurător. 2. Care dintre următoarele fapte sunt considerate efecte ale crizei

ecologice: a) diminuarea stratului de ozon; b) ploile torenţiale; c) ploile acide. 3. O.N.U. are atribuţii în adoptarea politicii comunităţii internaţionale.

Care dintre următoarele domenii intră în competenţa ONU în acest sens: a) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; b) realizarea cooperării în rezolvarea problemelor internaţionale cu

caracter economic, social, ecologic etc.; c) dezarmării nucleare. 4. Care dintre următoarele organe ale O.N.U. are activitatea cea mai

prodigioasă în direcţia creării şi dezvoltării dreptului internaţional al mediului:

a) Adunarea Generală; b) Consiliul de Securitate; c) Consiliul economic şi social. 5. Care dintre următoarele organizaţii specializate O.N.U. au contribuţii

în domeniul protecţiei mediului: a) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.); b) Organizaţia Internaţională Maritimă (O.M.I.); c) Organizaţia Mondială a Muncii (O.I.M.). 6. U.N.E.S.C.O., în sectoarele principale de activitate organizează

activităţi referitoare la protecţia mediului. În care din sectoarele prezentate desfăşoară activităţi referitoare la stabilirea evacuării deşeurilor în apele mărilor şi oceanelor şi prevenirea unor specii şi de animale maritime valoroase:

a) educaţie; b) ştiinţă; c) cultură şi informaţie.

164

7. Care dintre organismele mondiale prezentate fac parte din

organismele specializate în domeniul protecţiei mediului: a) Consiliul de Legătură pentru mediul înconjurător; b) Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii; c) Uniunea Internaţională pentru protecţia faunei Deltei Dunării. 8. Agenţia Europeană pentru mediu, creată în 1990 la Copenhaga îşi

cantonează activitatea pe următoarele domenii: a) calitatea mediului sub aspectul calităţii aerului şi al emisiilor

atmosferice; b) protecţia zonelor apelor curgătoare; c) calitatea vieţii referitoare la poluanţi şi resursele de apă. 9. Care dintre documentele enumerate au fost adoptate de Consiliul

Europei în domeniul cooperării în materie de protecţie a mediului: a) Carta apei, 1968; b) Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968; c) Carta solurilor, 1972.

165

RĂSPUNSURI

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL I 1. a; 2. a, b; 3. b, c; 4. b, c; 5. a, b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. a,

b; 10. a; 11. a, b, c; 12. a, c; 13. a, c; 14. a, b, c; 15. a, c; 16. a, b, c; 17. a; 18. a; 19. a, b, c; 20. b, c; 21. b, c; 22. a; 23. a.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL II 1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a; 5. a; 6. b; 7. a; 8. a; 9. a; 10. a, b, c; 11. a,

c; 12. a; 13. a; 14. a, b. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL III 1. a, b, c; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b, c; 5. a. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL IV 1. a; 2. a, b; 3. a, b; 4 b; 5 a, b, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL V 1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c;

9. a, b, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL VI 1. a; 2. a; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. a; 8. a, b, c; 9. a. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL VII 1. a; 2. a; 3. a, b; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL VIII 1. a; 2. a, b, c; 3. a, b; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a, b; 9. a,

c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL IX 1. b, c; 2. a, c; 3. b, c; 4. a, b, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL X 1. a, b; 2. a, b, c; 3. b; 4. a; 5. a, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XI 1. a, b, c; 2. a, b; 3. a, b. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XII 1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b; 8. a, b, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XIII 1. a, b, c; 2. a, b; 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. b, c; 9. b, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XIV 1. a, b, c; 2. b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a; 6. a, c; 7. b, c; 8. c.

166

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XV 1. a, c; 2. a, b; 3. a, b, c; 4. a, b; 5. a, c; 6. a, b, c; 7. a, b; 8. a, b, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XVI 1. a, b, c; 2. a, c; 3. a, b; 4. a; 5. a, b; 6. a, c; 7. a, c. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XVIII 1. a, b, c; 2. a; 3. c; 4. a, b ; 5. a, b, c; 6. a; 7. a, b; 8. a. TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XIX 1. a; 2. a, c; 3. a, b, c; 4. a; 5. a; 6. b; 7. a, b; 8. a; 9. a, b.

167

BIBLIOGRAFIE

- Doina I. - Economie rurală, Editura Economică, Bucureşti, 2000. - Soroceanu V. - Creşterea economică şi mediul rural, Editura

Economică, Bucureşti, 2000. - Ioan Răzmeriţă – Conservarea dinamică a naturii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1983. - Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României,

Orizonturi 2013 – 2020 – 2030. - Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul Mediului, Ediţia a III-a revăzută

şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008. - Răducan Oprea şi Florin Tudor, Legislaţie de protecţia mediului,

Editura Europlus, Galaţi, 2007. - Mircea Duţu - Dreptul Mediului, Tratat, Editura Economică, Bucureşti,

2003. - Florin Făinişi - Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, Bucureşti,

2005 - Oprea Răducan, Tudor Florin, Dreptul mediului inconjurator, Editura

Europlus, Galaţi, 2007.

168

CUPRINS

PARTEA I DEZVOLTAREA DURABILĂ...................................................................................................... 7 Capitolul I FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII DURABILE.......................................................................... 7 1.1. Dezvoltarea durabilă. Concept, principii, obiective .............................................................. 7 1.2. Dezvoltarea rurală durabilă. Concept şi mecanisme ......................................................... 15 1.3. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale ....................................................................... 21 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 27 Capitolul II STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI ................... 33 2.1. Ue pentru dezvoltare durabilă ............................................................................................ 33 2.2. Indicatorii dezvoltării durabile............................................................................................. 34 2.3. Situaţia actuală a sistemului socio-economic şi capitalului natural al României........................................................................................ 35 2.3.1. Capitalul natural ................................................................................................. 35 2.3.2. Capitalul antropic ............................................................................................... 35 2.3.3. Capitalul uman ................................................................................................... 38 2.3.4. Capitalul social ................................................................................................... 39 2.4. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la Orizont 2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE............................................................. 40 2.4.1. Provocări cruciale .............................................................................................. 40 2.4.1.1. Schimbările climatice şi energia curată .......................................... 40 2.4.1.2. Transport durabil ............................................................................. 41 2.4.1.3. Producţie şi consum durabile.......................................................... 42 2.4.1.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale............................. 42 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 44 PARTEA a II-a Capitolul III PROBLEME INTRODUCTIVE.................................................................................................. 47 3.1. Ocrotirea mediului înconjurător, problema vitală a lumii contemporane........................... 47 3.2. Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei mediului şi principalele documente adoptate.................................................................................... 50 3.3. Poluarea şi implicaţiile ei .................................................................................................... 52

Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 56 Capitolul IV REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI............................................................ 57 4.1. Etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului înconjurător în România ...................... 57 4.2. Noţiunea de mediu înconjurător şi noţiunea de resurse naturale ...................................... 60 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 62

169

Capitolul V ATMOSFERA ..................................................................................................................... 63 5.1. Noţiune ..................................................................................................................... 63 5.2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei ........................................................ 63 5.3. Protecţia atmosferei în dreptul intern ................................................................................. 65 5.4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului de ozon ................................................ 67 5.5. Răspunderea juridică pentru nerespectarea regimului de protecţie a atmosferei ............. 68 5.6. Protecţia spaţiului extraatmosferic ..................................................................................... 68 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 70 Capitolul VI APA ..................................................................................................................... 72 6.1. Consideraţii generale ......................................................................................................... 72 6.2. Clasificarea apelor.............................................................................................................. 73 6.3. Poluarea apei, în general ................................................................................................... 74 6.4. Regimul juridic al apelor în România ................................................................................. 76 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 79 Capitolul VII SOLUL ŞI SUBSOLUL............................................................................................................. 81 7.1. Consideraţii generale privind degradarea solului ............................................................... 81 7.2. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în ţara noastră ....................... 82 7.3. Protecţia subsolului ............................................................................................................ 84 7.4. Răspunderea contravenţională şi penală în domeniul protecţiei şi ameliorării solului şi subsolului................................................... 84 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 86 Capitolul VIII CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER ..................... 88 8.1. Consideraţii generale ......................................................................................................... 88 8.2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure ............................................................................. 88 8.3. Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional ............................................................. 89 8.4. Proprietatea asupra fondului forestier ................................................................................ 89 8.5. Gospodărirea şi administrarea fondului forestier naţional.................................................. 90 8.6. Circulaţia terenurilor din fondul forestier ............................................................................ 92 8.7. Protecţia fondului forestier naţional.................................................................................... 93 8.8. Produsele pădurii şi folosinţa lor ........................................................................................ 94 8.9. Răspunderi şi sancţiuni ...................................................................................................... 96 Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 97 Capitolul IX PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ .................................................. 99 9.1. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier.................................................. 99 9.2. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale........................................................................ 101 9.3. Protecţia plantelor cultivate .............................................................................................. 101 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 103 Capitolul X PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE................................................................. 104 10.1. Protecţia animalelor sălbatice supuse vânatului ............................................................ 104

170

10.2. Protecţia animalelor şi păsărilor sălbatice din grădinile zoologice şi a faunei piscicole din acvarii .................................................. 107 10.3. Măsuri de protecţie a animalelor domestice .................................................................. 108 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 109 Capitolul XI PROTECŢIA VIEŢII ÎN ANTARTICA...................................................................................... 111 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 113 Capitolul XII POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR .......................................................................... 114 12.1. Noţiuni generale ............................................................................................................. 114 12.2. Calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează ..................................................................... 116 12.3. Asigurarea stării de sănătate a populaţiei ...................................................................... 116 12.4. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos ...................................................... 118 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 120 Capitolul XIII PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE..................................................................................... 122 13.1. Consideraţii generale ..................................................................................................... 122 13.2. Conceptul de aşezare umană din perspectiva ecologiei sociale ................................... 123 13.3. Obiectivele protecţiei mediului în aşezările umane........................................................ 124 13.4. Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane .............................................. 125 13.5. Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi rolul lor în protecţia mediului din aşezările umane ..................................................... 126 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 127 Capitolul XIV ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ ................................................................................................................. 129 14.1. Necesitatea dezvoltării agriculturii în concordanţă cu cerinţele ecologice..................... 129 14.2. Regimul juridic al produselor de uz fito-sanitar .............................................................. 131 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 134 Capitolul XV REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL.................................................................... 136 15.1. Regim juridic intern al produselor şi substanţelor toxice, precum şi al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ...................................... 136 15.2. Regimul juridic al deşeurilor ........................................................................................... 137 15.3. Regimul juridic al deşeurilor reciclabile .......................................................................... 138 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 140 Capitolul XVI UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR.......................................................................... 142 16.1. Particularităţile poluării radioactive................................................................................. 142 16.2. Principiile şi condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România ............................... 144 16.3. Gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat ... 145 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 146

171

Capitolul XVII APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE ÎN DESFĂŞURAREA DIFERITELOR ACTIVITĂŢI ÎN AŞEZĂRILE UMANE .................................................................................... 148 17.1. Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe .............................................. 148 17.2. Procedura de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului ........................... 148 17.3. Auditul de mediu ............................................................................................................ 150 17.4. Procedura de mediu în procesul de privatizare a societăţilor comerciale şi vânzarea de active ................................................................................... 151 Capitolul XVIII CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI ................ 152 18.1. Consideraţii generale ..................................................................................................... 152 18.2. Răspunderea civilă delictuală ........................................................................................ 152 18.3. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform O.U.G. Nr. 195/2005............. 155 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 156 Capitolul XIX ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE ŞI SUBREGIONALE. APORTUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE LA CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ ............................................................................................. 158 19.1. Consideraţii generale ..................................................................................................... 158 19.2. Organizaţia naţiunilor unite şi mediul înconjurător ......................................................... 159 19.3. Organizaţii specializate ale o.n.u. cu atribuţii şi contribuţii în domeniul protecţiei mediului .................................................................. 160 19.4. Organisme specializate în domeniul protecţiei mediului ................................................ 161 19.5. Organizaţii regionale ...................................................................................................... 162 Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 164 RĂSPUNSURI TESTE ........................................................................................................... 166 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 168

172

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept Specializarea – Administraţie publică Anul de studii II / Forma de învăţământ - ID