(CMDD) - Curs 1

„Viitorul nu trebuie să fie prezis, el trebuie să fie creat..”Sir Arthur C. Clarke

„Problemele nu pot fi rezolvate cu gândirea care a dus la apariţia lor.”Albert Einstein

1. Introducere - Situaţia actuală; necesitatea dezvoltării unor SMM-uri (sisteme de management de mediu)

Oricine accesează astăzi o sursă de informaţie cu privire la starea sistemului global află cu îngrijorare următorul sumar sumbru al datelor statistice culese şi sintetizate la nivel planetar:

- creşterea exponenţială a populaţiei;- creşterea sărăciei, în sensul polarizării extreme a societăţii umane în ceea ce priveşte nivelul veniturilor şi consumului;- creşterea potenţialului pentru conflicte sociale şi politice;- escaladarea războaielor de rebeliune şi a celor organizate;- accelerarea schimbărilor climatice;- extinderea penuriei de hrană, apă şi energie;- agravarea poluării industriale, urbane şi agricole;- distrugerea accentuată a stratului de ozon;- accelerarea reducerii biodiversităţii;- pierderea continuă şi accelerată a oxigenului atmosferic etc.În ceea ce priveşte exclusiv partea naturală a mediului, aflăm că:- se degradează continuu echilibrele vitale din atmosferă, din oceane şi din sistemele de apă potabilă;- se degradează grav şi accelerat echilibrele vitale din solul fertil;- jumătate din pădurile globului au dispărut, iar rata de dispariţie în continuare a acestora este ameţitoare: 9,4 milioane de hectare anual;- multe specii animale şi de plante au dispărut, iar rata de dispariţie a acestora este accelerată extrem de rapid de distrugerea continuă a habitatelor şi de încălzirea

globală (se estimează că până în 2100 vor dispărea peste o treime din speciile prezente) etc.Recent s-a constatat că mai multe componente ale proceselor de dezechilibru se auto-stimulează, trecând într-o etapă superioară de accelerare în spirală; de

exemplu, gheaţa arctică se topeşte, nivelul mării creşte, suprafaţa oceanului planetar se măreşte, absoarbe tot mai multă căldură ce determină intensificarea topirii gheţii arctice.

Prognozele sunt şi mai sumbre:- megadezastre provocate de schimbările climaterice;- extinderea problemelor de sănătate generate atât de catastrofe naturale, cât şi de factori umani (acumulări de substanţe toxice, accidente nucleare etc.) etc.Într-un cuvânt, situaţia actuală se caracterizează prin mari dezechilibre ale mediului în care trăim şi a cărui parte integrantă suntem, dezechilibre care ne-au condus

departe de orice stare de echilibru (dinamic) şi care au provocat o mare instabilitate.În concluzie:- ne îndreptăm spre o destinaţie la care nu vrem să ajungem...Ce este de făcut? Un proverb chinezesc spune: „Dacă nu schimbi direcţia, vei ajunge exact acolo încotro te îndrepţi”... Prin urmare, TREBUIE SĂ SCHIMBĂM

DIRECŢIA... Dar putem? Şi dacă am putea, care este DIRECŢIA BUNĂ?Aceste probleme au început să fie conştientizate începând cu anii 1970, odată cu pima criză a petrolului. S-a dovedit pentru întâiaşi dată în istoria omenirii că

resursele Terrei nu sunt inepuizabile şi că atingerea limitelor acestora afectează pe toţi membri societăţii umane, bogat sau sărac. Ulterior, fenomenul încălzirii globale şi cel al diminuării continue şi accelerate a stratului de ozon au arătat definitiv că s-a intrat într-o nouă eră a umanităţii, aceea în care capacitatea de regenerare a naturii a fost depăşită de cea de distrugere a omului...

Semnalele trase continuu de oamenii de ştiinţă au început să fie recepţionate de liderii economici, la început în mod periferic. De atunci, în domeniul economic a început o nouă orientare, la început timidă, pentru ca în prezent să fie din ce în ce mai reglementată şi mai strictă. Astfel, factorii de decizie din lumea afacerilor au început să cadă de acord şi să reglementeze - atât în vederea unor consecinţe coercitive, cât şi a unora de stimulare - trecerea de la principiile capitalului natural, la cele ale venitului natural:

- capitalul natural reprezintă bogăţia acumulată prin consumarea resurselor epuizabile ale pământului; când aceste resurse sunt epuizate, sistemele economice bazate pe ele dau faliment. Spunem că aceste sisteme economice nu sunt durabile.

- venitul natural reprezintă principiul complementar al bogăţiei acumulată prin exploatarea resurselor regenerabile ale naturii - cum ar fi radiaţia solară - şi a celor care pot să fie în mod eficient şi real completate şi reciclate (metale, sticlă etc.). Spunem că sistemele economice bazate pe principiul venitului natural sunt durabile.

Corespunzător acestui nou principiu de dezvoltare economică durabilă, pe lângă acţiunile de reglementare corespunzătoare, cele de stimulare au condus în special la orientarea tot mai pronunţată a afacerilor spre un nou obiectiv. Dacă până acum orientarea unei afaceri era ghidată de principiul productivităţii muncii, în prezent tot mai mult se urmăreşte creşterea productivităţii resurselor. Acest obiectiv actual presupune dezvoltarea unor tehnologii şi implementarea acestora în cadrul unor procese unitare care să asigure producerea de bunuri de larg consum care să includă volumul minim de resurse neregenerabile şi volumul maxim de resurse regenerabile (intrinsec sau prin caracteristici de reciclabilitate).

Toate aceste aspecte, consecinţă directă a unor factori cognoscibili (de exemplu, creşterea exponenţială a populaţiei umane, caracterul limitat al resurselor etc.) sau incognoscibili (de exemplu cauze non-umane ale încălzirii globale, cum ar fi activitate solară neobişnuită, modificarea curenţilor oceanici, modificarea rapidă a câmpului magnetic terestru etc.) au condus în ultimii zeci de ani la o tranziţie a sistemului dinamic uman spre o nouă structură, tranziţie aflată în prezent în plin proces de desfăşurare şi într-un mod deosebit de accelerat.

Se pun întrebările fireşti:- putem influenţa această tranziţie (putem să schimbăm DIRECŢIA prin eforturi proprii?) sau suntem simpli actori-spectatori care interpretează o piesă scrisă nu se

ştie de cine, nu se ştie când?- în cazul în care „accesul la butoanele tranziţiei” nu ne este interzis cu desăvârşire, care sunt limitele noastre de acţiune? Avem, de exemplu, posibilitatea de a

modifica viteza şi timpul de tranziţie (a se vedea sloganul mason „grăbim răul actual pentru mai binele viitor”...)? - Mai mult: putem modifica direcţia de tranziţie astfel încât să ajungem în final la o structură anume (dorită de noi, de... „majoritate”!)?Mulţi oameni de ştiinţă - reuniţi în diverse institute de cercetare şi cluburi tematice (Clubul de la Roma, Clubul de la Budapesta, Organizaţia Oamenilor de Ştiinţă

Îngrijoraţi etc.) speră în prezent că, datorită înzestrării noastre cu conştiinţă de sine (această conştiinţă ne plasează pe cea mai înaltă treaptă de dezvoltare a lumii animale, deosebindu-ne net de toate celelalte specii prin caracteristica noastră de anticipare, de previzionare a fenomenelor din mediul înconjurător), suntem capabili printr-un efort comun de a ne lua soarta în propriile mâini, de a construi viitorul.

Pe de altă parte însă, rezultatele ştiinţifice la nivel de laborator (termodinamică clasică, liniară sau neliniară) ne arată că în natură este strict valabil un principiu neştirbit până acum:

- este imposibilă autoorganizarea spontană a oricărui sistem, indiferent de starea sa iniţială.Rezultatele experimentale arată în acelaşi timp că orice tranziţie a unui sistem către o nouă structură se poate înfăptui numai cu consum de energie externă, adică

prin intervenţia activă (energetică şi informaţională) a cel puţin unui factor exterior. Mai mult, rezultatele experimentale ne-au arătat că tranziţia este unic determinată doar de trei aspecte fundamentale:

- natura elementelor sistemului- natura relaţiilor (interacţiunilor) dintre acestea- natura şi intensitatea factorului extern.În cazul nostru, aceasta înseamnă că „comunizarea” efortului nostru în direcţia trecerii la o nouă structură este imposibilă la nivelul întregului sistem uman. Trebuie

să fim bine înţeleşi: toate rezultatele ştiinţifice arată că la nivel local este posibilă o astfel de comunizare (o asociere a mai multor indivizi pentru obţinerea unui singur scop); această asociere a unui subsistem se face însă, după cum arată rezultatele ştiinţifice, numai cu consum de energie şi informaţie din imediata apropiere a subsistemului... Plastic, putem spune că orice organizare (umană) costă, acest cost fiind suportat de exteriorul organizaţiei. La nivel global nu există exterior (oare?), astfel încât nu are cine să suporte costul respectiv...

Notă:De studiat ce se intâmplă cu un sistem biologic complet inchis, alcătuit din elemente în interacţie reciprocă şi energie... Exemplu: bacterii în mediu de dezvoltare

închis. Oare pe măsura înmulţirii se vor autoorganiza sau se vor dezvolta haotic, într-o structură unică şi continuă, până vor consuma complet energia?. Comparaţie cu evoluţia similară a unui sistem nebiologic complet închis... De vazut daca per ansamblu sunt aplicabile aceleaşi legi ale Fenomenelor de transport - pentru cazul unor dezechilibre reduse, în apropierea unor stări de echilibru iniţiale - respectiv ale Sistemelor dinamice - pentru transformări structurale de substanţă, departe de echilibru, datorate unor dezechilibre majore.

Pagina 1/17

Astfel, fixate fiind aceste aspecte, noua structură spre care tranzitează sistemul este unic determinată, motiv pentru care aceasta se numeşte structură adaptivă. Informaţia completă cu privire la această nouă structură este intrinsecă (este conţinută în interiorul sistemului, într-un fel de „cod genetic”, alături de informaţia cu privire la orice altă structură adaptivă ce o va adopta sistemul în raport cu alt factor extern, distinct complet sau numai cu altă intensitate).

În ceea ce ne priveşte, ca sistem uman, ne este greu să ne pronunţăm - aproape imposibil... Aşa cum spunea şi Einstein în motto-ul de la începutul acestui paragraf, soluţia la o problemă necesită cunoştinţe superioare nivelului care a generat-o. Prin urmare, pentru a găsi soluţia problemei cu privire la existenţa posibilităţii de a influenţa în vreun fel tranziţia (actuală a) societăţii umane către o nouă structură adaptivă, ne sunt strict necesare cunoştinţe „supraumane”. Acestea ar presupune deci „experienţe de laborator cu... societăţi umane”. De-a lungul timpului s-au încercat astfel de experienţe, pe diverse mici grupuri de oameni izolate (mici populaţii băştinaşe din junglă), rezultatele fiind neconcludente ca urmare a imposibilităţii de observaţie pe termen mai lungi necesare dezvoltării şi finalizării unor tranziţii structurale. Orice am face, ne aflăm totuşi în interiorul sistemului uman, ceea ce presupune doar libertatea extrapolării extrem de imprecisă a unor rezultate experimentale la scară extrem de redusă şi destul de neconcludente ca urmare a suprapunerii aspectului de obiect experimental cu cel de cecetător...

Oricare ar fi răspunsul la întrebările noastre, un lucru este cert:- aşa cum suntem construiţi şi condiţionaţi genetic, nicicum nu putem accepta rolul de actori-spectatori într-o piesă cu final de tip colaps, în care

sistemul uman „supraîncălzit” cedează şi se autodistruge...Şi atunci, plecând de la singura ipoteză acceptabilă precum că suntem singurii responsabili de viitorul nostru, punem în prezent bazele unei revoluţii în gândire, la

nivel individual, de grup, de naţiune şi global, revoluţie în care sperăm să ne conducă pe o altă direcţie decât cea a unui posibil colaps şi pe care, întocmai ca „Revoluţia română” din decembrie 1989, avem impresia că-i suntem cauze unice şi coordonatori...

Unul dintre pilonii principali de acţiune în urma acestui mod de abordare a viitorului îl constituie grija noastră de a lăsa o şansă de supravieţuire şi generaţiilor următoare. În acest sens, principala problemă a prezentului este determinarea limitelor de afectare a mediului înconjurător şi evitarea cu orpce preţ a apropierii de acestea. Toate rezultatele în acest sens au constituit în ultimii zeci de an obiectul de discuţie a mai multor reuniuni de mare anvergură, la toate nivelurile, şi a numeroase comisii de experţi, finalizate în prezent cu un sistem unic acceptat - cel puţin la nivel european - de valori şi proceduri standardizate. Aplicarea concretă a acestora în orice domeniu de manifestare a activităţii umane (economic, tehnic, cultural etc.) se constituie în aşa numitul SISTEM DE MANAGEMENT AL MEDIULUI (SMM).

Analiza concretă a acestor aspecte face obiectul acestei lucrări.

(CMDD) - Curs 2

2. Conceptul de management

2.1. Noţiuni generale

Termenul de management provine din limba latină: manum = mână, agere = a conduce. Putem astfel interpreta lingvistic termenul ca fiind modalitatea de a produce ceva organizând şi conducând direct, nemijlocit un sistem.

Acest termen a avut până prin anii '50 doar un caracter filosofic sau, cel mult principial, exclusiv teoretic. Ulterior, odată cu creşterea exponenţială a populaţiei şi trecerea la producţia pe scară largă şi la nivel multinaţional mai ales a bunurilor de larg consum, această noţiune a trecut în sfera reală, s-a dezvoltat, a condus la aplicaţii practice care au avut ca final sporirea profiturilor afacerilor şi, în final, a devenit un domeniu de studiu interdisciplinar de importanţă majoră, de sine-stătător.

Def.:În prezent, termenul de management, într-o definiţie de ansamblu, defineşte un act (o... artă!) organizaţional implicând toate aspecte legate de un anumit proces şi

având ca scop final să asigure desfăşurarea cât mai eficientă a tuturor activităţilor necesare şi folosirea optimă a resurselor pentru obţinerea nivelului maxim de rezultate.

Rezultă de aici că există două mari paliere de discuţie, în funcţie de punctul de vedere din care este abordat:- din punct de vedere funcţional, managementul se poate referi la un proces sau chiar numai la un aspect legat de funcţionarea unui sistem; exemple: managementul

proiectului, managementul calităţii, managementul timpului, management personal, managementul comenzilor, managementul configuraţiei, managementul cunoştinţelor, managementul schimbarii;

- din punct de vedere instituţional, managementul se referă la structura sistemului avut în vedere, cu caracter generic (managementul sistemelor tehnico-economice, managementul administraţiei publice etc.) sau concret (managementul firmei X).

Obs.:În prezent, printr-o restrângere drastică a termenului utilizată în mass-media, managementul unei organizaţii desemnează numai persoanele de conducere

(managerii) din cadrul acesteia sau un grup de persoane fizice şi/ori juridice cu preocupări predominante pentru acţiuni organizatorice sau de conducere (un grup de manageri).

Prin extinderea definiţiei rezultă următoarele funcţii ale managementului:■ Funcţia de previziune şi planificare - cuprinde ansamblul acţiunilor prin care se stabilesc obiectivele organizaţiei pe termen scurt, mediu şi lung, se formulează

modalităţile de realizare a lor şi se fundamentează necesarul de resurse. Funcţia de previziune la nivelul organizaţiei se concretizează în strategii, politici, planuri şi programe care, ţinând cont de resursele necesare şi cele disponibile, oferă un orizont temporal de îndeplinire a obiectivelor, cu grad de detaliere şi rigurozitate în fundamentare crescătoare în ordinea în care au fost scrise.

■ Funcţia de organizare - cuprinde ansamblul acţiunilor prin care se constituie sistemul conducător, sistemul condus şi sistemul legăturilor dintre acestea. În principiu, funcţia de organizare se realizează prin acţiuni de constituire a structurii organizatorice a conducerii organizaţiei şi sistemul informaţional al acesteia.

■ Funcţia de coordonare - cuprinde ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acţiunile subordonaţilor. Ea se realizează pe baza unui sistem de comunicare corespunzător, ca modalitate concretă de realizare a acţiunilor acestei funcţii a managementului.

■ Funcţia de antrenare - reprezintă ansamblul acţiunilor prin care un manager influenţează activităţile colaboratorilor pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează.

■ Funcţia de control-evaluare - cuprinde ansamblul acţiunilor de evaluare operativă şi postoperativă a rezultatelor organizaţiei, a verigilor ei organizatorice şi a fiecărui salariat, de identificare a abaterilor de la obiectivele, normele, normativele si standardele prestabilite şi a cauzelor care le-au generat, precum şi de adoptare a măsurilor care asigură eliminarea abaterilor, menţinându-se echilibrul dinamic al organizaţiei.

Principalele activităţi ale funcţiei de control-reglare sunt următoarele:- evaluarea operativă şi postoperativă a realizării obiectivelor, verigilor organizatorice şi a fiecărui salariat;- compararea realizărilor cu obiectivele, sarcinile atribuite, normele, normativele, standardele etc. stabilite iniţial şi evidenţierea abaterilor;- identificarea cauzelor care au generat abaterile;- adoptarea măsurilor de reglare, adică de efectuare a corecţiilor care se impun şi de adaptare a organizaţiei la noile condiţii ale mediului ambiant.

2.2. Sistemul de management (SM)

Def.: Sistemul de management este un ansamblu de elemente prin intermediul cărora se asigura managementul unui sistem în cadrul realizării de către acesta a unui

proces sau ansamblu de procese.

Să observăm că, din punct de vedere managerial, organizarea unui sistem (unei organizaţii) trebuie să aibă în vedere mai multe categorii de elemente:- organizatorice, - decizionale, - informaţionale, - metodologice, - motivaţionale, - psihosociologice,

între care există relaţii ce dau funcţionalitate sistemului, care trebuiesc descoperite, analizate şi cuprinse în sistemul de management.Ca atare, în mod corespunzător, un sistem managerial va cuprinde, obligatoriu, mai multe componente (subsisteme):- componenta organizatorică;- componenta decizională;

Pagina 2/17

- componenta metodologică; - componenta informaţională.

2.2.1. Componenta organizatorică (subsistemul organizatoric)

Def.: Subsistemul organizatoric cuprinde toate acele elemente în legătură cu structura organizaţiei şi definirea rolului fiecărei componente a acesteia în cadrul

îndeplinirii optime a tuturor obiectivelor pentru care a fost creată.La nivelul unui sistem de management, componenta organizatorică are, la rândul ei, mai multe subcomponente:

Organizare informalăEste acel tip de organizare stabilită în mod spontan şi natural între membrii unei organizaţii pe bază de prietenii, pasiuni comune, grad de rudenie etc.

Organizare formalăEste acel tip de organizare impusă, implementată prin reglementări cuprinse în acte normative, dispoziţii cu caracter intern şi regulamente. În funcţie de componenta

organizaţiei avută în vedere, avem alte două subcomponente:

Organizarea procesuală

Optimizarea procesuală a organizaţiei avute în vedere presupune, în primul rând, analiza calitativă şi cantitativă a obiectivelor urmărite de aceasta. Distingem următoarele categorii:

- Obiective fundamentale (generale) sunt obiectivele ce se stabilesc la nivelul întregii organizaţii şi exprimă principalele scopuri ale acesteia.- Obiective principale sunt părţi ale obiectivelor fundamentale pentru a căror îndeplinire sunt implicate resurse importante (la realizarea lor participă

un număr mare de salariaţi care execută procese de muncă importante; de ex.: dezvoltarea capacităţilor de producţie ale unei firme);- Obiective secundare sunt părţi ale obiectivelor derivate de gradul I au o definire concretă, iar la realizarea lor participă salariaţi care execută

procese de muncă restrânse (pregătirea condiţiilor materiale şi organizatorice necesare dezvoltării capacităţilor de producţie).- Obiective specifice se referă la lucrările şi acţiunile întreprinse pentru realizarea obiectivelor derivate (elaborarea unui program de producţie,

conceperea şi realizarea unui nou proces tehnologic);- Obiective individuale se referă la sarcinile concrete stabilite fiecărui salariat.

Ulterior, odată definite obiectivele procesuale, se stabilesc următoarele subcomponente ale organizării procesuale: - Funcţiunea - reprezintă ansamblul activităţilor omogene, complementare sau convergente desfăşurate de un personal de o anumită specialitate,

folosind metode şi tehnici specifice, cu scopul realizării obiectivelor principale. Principalele funcţiuni ale unei organizaţii sunt: - comercială; - de cercetare-dezvoltare; - de producţie; - de resurse umane; - financiar-contabilă.

- Activitatea - defineşte ansamblul atribuţiilor omogene ce se îndeplinesc de un personal care posedă cunoştinţe dintr-un domeniu mai restrâns, cu scopul îndeplinirii obiectivelor secundare.

- Atribuţia - constituie ansamblul sarcinilor executate periodic de un personal cu cunoştinţe aparţinând unui domeniu restrâns şi care concură la realizarea unor obiective specifice.

- Sarcina - reprezintă un proces de muncă simplu ce revine spre executare unui salariat şi participă la realizarea obiectivelor individuale.

Organizarea structurală

Organizarea structurală a organizaţiei avută în vedere asigură optimizarea structurii acesteia în concordanţă cu organizarea procesuală şi în conformitate cu necesităţile şi posibilităţile organizaţiei. Principala expresie a organizării structurale o reprezintă structura organizatorică care cuprinde următoarele subcomponente:

- Postul este elementul primar al structurii organizatorice şi poate fi definit prin ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor ce revin unui salariat în mod organizat şi permanent la un anumit loc de muncă.

Proiectarea conţinutului postului se confruntă cu necesitatea asigurării unui echilibru permanent şi dinamic între obiectivele individuale ce revin titularului pe de o parte, şi sarcini, competenţe şi responsabilităţi pe de altă parte. Importanţa şi complexitatea obiectivelor trebuie să găsească acoperire în sfera de cuprindere a autorităţii (competenţei) şi responsabilităţii, în delimitarea şi exprimarea clară a sarcinilor conferite executanţilor. Este ceea ce se cheamă metaforic „triunghiul de aur” al managementului.

- Compartimentul reprezintă un grup de persoane care desfăşoară activităţi omogene şi/sau complementare, sunt situate pe acelaşi nivel ierarhic şi sunt conduse nemijlocit de un singur manager.

După obiectivele atribuite, sarcinile realizate, competenţele şi responsabilităţile circumscrise, după modul exercitării lor, compartimentele sunt operaţionale şi funcţionale.

- Funcţia este reprezentată de totalitatea posturilor care reprezintă caracteristici principale asemănătoare. Ea generalizează posturi asemănătoare ca arie de cuprindere a autorităţii şi responsabilităţii. După natura si amploarea obiectivelor, sarcinilor,

competenţelor şi responsabilităţilor, funcţiile se clasifică în două tipuri principale: de conducere si de execuţie.- Ponderea ierarhică reprezintă ansamblul persoanelor şi compartimentelor aflate sub autoritatea directă a unui manager.- Nivelul ierarhic este format din totalitatea subdiviziunilor organizatorice situate la aceeaşi distanţă ierarhică de consiliul de administraţie al

întreprinderii. Numărul nivelurilor ierarhice are o importanţă deosebită pentru buna desfăşurare a conducerii organizaţiei, deoarece reducerea lor înseamnă

scurtarea circuitelor informaţionale, diminuarea posibilităţilor de distorsionare a informaţiilor, creşterea operativităţii decizionale şi operaţionale.- Relaţiile organizatorice reprezintă legăturile dintre componentele structurii. Ele se împart în:

- relaţii de autoritate - sunt instituite prin intermediul unor reglementari oficiale, exercitarea lor fiind obligatorie; acestea, la rândul lor, pot fi ierarhice, funcţionale şi de stat major

- relaţii de cooperare - se stabilesc între posturile situate pe acelaşi nivel ierarhic, dar în compartimente diferite; ele apar spontan, în funcţie de nevoile desfăşurării activităţii

- relaţii de control - permit verificarea activităţii unor persoane (sau compartimente) sau modul de realizare a deciziilor de conducere

2.2.2. Componenta decizională (subsistemul decizional)

Def.: Sistem decizional = ansamblul deciziilor adoptate şi aplicate de către manageri în cadrul unei organizaţii.

Decizie = alegerea variantei de acţiune considerată cea mai avantajoasă pentru atingerea unor obiective dintr-o mulţime de alte variante pe baza unor anumite criterii.

Decizia managerială, aceea care ne interesează, este acea decizie care influenţează starea, comportamentul, acţiunile cel puţin unei alte persoane decât decidentul. Ea îmbracă două forme:

- actul decizional - decizia ia forma unui act decizional când are ca timp de desfăşurare o perioadă foarte scurtă de timp, de regulă câteva minute sau secunde. Actul decizional se referă la situaţii decizionale de complexitate redusă sau când respectiva situaţie are un caracter repetitiv, variabilele implicate fiind foarte bine cunoscute de către decident, astfel încât nu mai este necesară o culegere de informaţii si o analiză a lor. La baza actelor decizionale se află experienţa si intuiţia managerilor.

- procesul decizional - constă în ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregăteşte, adoptă, aplică şi evaluează decizia managerială. Procesul decizional, specific deciziilor mai complexe, implică un consum de timp notabil, care poate fi de ordinul orelor, zilelor sau chiar săptămânilor, pe parcursul cărora se culege şi analizează o anumită cantitate de informaţii, se stabilesc contacte umane şi se consultă mai multe persoane în vederea conturării situaţiei decizionale.

Discuţie:

Pagina 3/17

Dat fiind impactul deosebit al deciziilor de management asupra funcţionalităţii şi eficacităţii domeniului condus (firma ori componentele procesuale şi structurale ale acesteia), este necesară regăsirea mai multor parametri calitativi:

- fundamentarea ştiinţifică a deciziei, asigurată prin: - valorificarea unui material informaţional relevant şi transmis operativ; - apelarea unui instrumentar decizional adecvat (analiza riscului), funcţie de încadrarea problemei decizionale în una din cele trei situaţii:

- certitudine, - incertitudine;- risc;

- competenţa managerilor dată, pe de o parte, de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile profesionale şi, pe de altă parte, de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile manageriale pe care aceştia trebuie să le posede.

Neîndeplinirea acestor condiţii, integral sau parţial, conduce la adoptarea unor decizii predominant empirice sau euristice, incapabile să rezolve probleme complexe, multicriteriale.

Deciziile adoptate şi aplicate în cadrul unei organizaţii pot fi grupate în trei categorii:- Decizii operaţionale - au ca scop obţinerea maximului de profit din exploatarea curentă; fixarea preţurilor, nivelul stocurilor, volumul producţiei sau cel al vânzărilor

– sunt câteva dintre acestea.Respectivele decizii se caracterizează prin faptul că sunt numeroase, cotidiene şi repetitive, privesc în general subsisteme ale firmei şi

au în general efecte pe termen scurt. Deciziile operaţionale pot fi descentralizate şi delegate datorită nivelului de risc şi de incertitudine limitat.- Decizii tactice - sunt, în principiu, mai rare decât precedentele şi constituie hotărâri de excepţie, dificil de prevăzut, de organizat şi de modelat, bazându-se pe

identificarea unor ecarturi între obiective şi previziuni pe de o parte şi realizările efective, pe de altă parte: decizii de corecţie a calităţii produselor, a termenelor de livrare, a procentului de absenteism etc.

- Decizii strategice - sunt acele decizii care privesc produsele şi piaţa pe care firma şi le-a ales, obiectivele sale majore: expansiune, diversificare etc.; ele se situează la interfaţa dintre firmă şi mediu şi privesc evoluţia firmei pe termen lung.

Deciziile strategice reprezintă „produsele” cele mai importante ale actului managerial, constituind responsabilitatea profundă şi finală (ce nu poate fi delegată) a managerului general. Ele sunt adoptate în condiţii de incertitudine (sistemul de informaţii intern şi extern, cantitativ şi calitativ al acestora, se referă la un viitor incert) şi de un risc întotdeauna ridicat (pun în joc viitorul şi soarta firmei); alegerea unei strategii este o decizie unică, prin care managerul alege drumul pe care îl va parcurge firma.

Discuţie:O problemă decizională complexă comportă, în accepţiunea lui Steinbruner, trei caracteristici esenţiale:- două sau mai multe valori sau variabile afectate de decizie, acestea fiind cel mai adesea antagoniste;- situaţia decizională este învăluită în incertitudine;- puterea de decizie este repartizată între mai mulţi actori, indivizi şi unităţi organizatorice.Decizia strategică răspunde perfect acestei definiţii; ea este luată cel mai adesea de mai multe persoane,

pe baza unui număr important de variabile şi priveşte un viitor incert şi complex.Elaborarea deciziilor strategice se realizează cu ajutorul modelelor decizionale. În această categorie se

încadrează modelul elaborat de T. J. McNichols. Conform acestui model, orice decizie strategică se analizează după un demers decizional ce comportă patru faze esenţiale:

1. diagnosticul strategic al întreprinderii şi al mediului său (analizele tradiţionale, interne şi externe);2. decizia strategică, care presupune definirea obiectivelor strategice ale întreprinderii înainte de a

evidenţia alegerea mijloacelor, adică a strategiilor pentru atingerea acestora. Din ce în ce mai des, decizia strategică se analizează la două niveluri: întreprinderea în ansamblul său (strategie globală) şi diferitele segmente strategice care o compun (strategie de portofoliu);

3. punerea în practică a deciziei corespunde alegerii definirii şi punerii în aplicare a principalelor sisteme de gestiune care fac strategia să treacă de la stadiul de dorinţă la stadiul de acţiune de zi cu zi în întreprindere şi la toate nivelurile acesteia;

4. faza de control şi reformulare.

2.2.3. Componenta informaţională (subsistemul informaţional)

Def.:Subsistemul informaţional cuprinde ansamblul de date, informaţii, fluxuri şi circuite informaţionale, proceduri informaţionale, mijloace de tratare a informaţiilor ce

contribuie nemijlocit la fundamentarea, adoptarea şi aplicarea deciziilor.

Aşa cum rezultă din definiţie, componentele sistemului informaţional se referă la următoarele elemente:- Data - este reprezentarea cifrică sau letrică a unui fenomen, proces, activitate, acţiune etc.- Informaţia - este o dată ce a fost supusă unui proces de prelucrare şi aduce un plus de cunoaştere pentru destinatar, furnizându-i elemente noi, valorificabile în

exercitarea sarcinilor şi realizarea obiectivelor ce-i revin.- Fluxurile informaţionale - sunt trasee parcurse de informaţii de la emiţător la destinatar, - Circuitele informaţionale - sunt drumul informaţiilor de la “naştere” la distrugere sau arhivare. Deosebirea fundamentală dintre acestea este dată de lungime,

cantitate de informaţii vehiculată, cost al transmiterii.- Procedurile informaţionale - cuprind elemente referitoare la modalităţile de culegere, înregistrare, transmitere şi prelucrare a informaţiilor, operaţiile de efectuat şi

succesiunea lor şi se precizează suporţii informaţionali, formulele şi mijloacele de tratare a informaţiilor.- Mijloacele de prelucrare a informaţiilor - reprezintă modalităţile de stocare a informaţiei care să ofere condiţii corespunzătoare privind capacitatea de stocare,

regăsire şi prelucrare rapidă. Două categorii de mijloace de tratare a informaţiilor caracterizează organizaţiile în perioada actuală:- manuale (stilou, creion, calculator de birou, maşină de dactilografiat etc.) - au viteză redusă de tratare, cost scăzut, dar prezintă şi posibilitatea

apariţiei a numeroase greşeli.- automatizate (cu ajutorul calculatoarelor electronice) - prezintă costuri ridicate, dar se poate asigura o memorie internă puternică, o viteză de

prelucrare extrem de ridicată, siguranţă în calcule şi cu personal de specialitate (operatori, analişti, programatori etc.).

Componenta informaţională a managementului îndeplineşte trei funcţii importante în cadrul acestuia, după cum urmează:- Funcţia decizională - prin care asigură elementele informaţionale necesare fundamentării şi adoptării deciziilor.- Funcţia operaţională - ce facilitează asigurarea suportului informaţional necesar iniţierii de acţiuni solicitate de aplicarea deciziilor.- Funcţia de documentare - prin care se asigură îmbogăţirea şi împrospătarea fondului de informaţii din cadrul firmei.

2.2.4. Componenta metodologică (subsistemul metodologic)

Def.:Metodologic, firma şi managementul său sunt abordate prin prisma instrumentarului managerial utilizabil în derularea proceselor de management şi a elementelor

metodologice (metodologiilor) de proiectare, reproiectare şi întreţinere a funcţionării managementului şi subsistemelor sale.

2.3. Analiza diagnostic

Def.:Diagnosticarea = identificarea cauzală a principalelor puncte forte şi slabe ale organizaţiei - a componentelor sale procesuale şi structurale - cu ajutorul unui

instrumentar specific în vederea evidenţierii cauzelor care le generează şi formularea unor recomandări de amplificare a potenţialului de viabilitate al acesteia.

Ca metodă managerială, diagnosticarea prezintă următoarele caracteristici:- caracterul post-operativ, marcat de faptul că diagnosticarea este asociată cu faza postoperativă a derulării proceselor de management, cu funcţia de control-

evaluare a acestora. În principal, se compară rezultatele obţinute cu obiectivele previzionate pentru aceeaşi perioadă sau cu rezultatele înregistrate în anul (anii) precedent(i);- caracterul previzional, anticipativ, asigurat de recomandările cu care se încheie un studiu de diagnosticare, prin intermediul cărora se preconizează o amplificare a

potenţialului de viabilitate economică şi managerială;- multidisciplinaritatea diagnosticării, dată de faptul că realizarea unui studiu de diagnosticare este „produsul” unei echipe multidisciplinare de specialişti (ingineri,

economişti etc.) din cadrul firmei sau din afara acesteia;

Pagina 4/17

- complexitatea deosebită a diagnosticării şi a studiilor de diagnosticare, argumentată atât de complexitatea domeniului investigat, cât şi de aspectele multiple – economice, manageriale, socio-umane, tehnice şi tehnologice etc. – abordate de acestea;

- abordarea cazuală a punctelor forte şi slabe, situaţie ce permite conturarea de „soluţii” (recomandări) ce iau în considerare asemenea cazuri.

Discuţie:Diagnosticul posedă o dimensiune strategică: este însoţit, adesea, de o modificare a priorităţilor întreprinderii, a structurilor şi a culturii sale. Fiind orientat către

oferirea şi punerea în operă a unor soluţii, diagnosticul combină echilibrat analiza raţională (care împarte problema analizată în părţile sale componente, descriind, totodată, semnificaţia acestora) cu intuiţia (ce reintegrează imaginativ diferitele componente într-un model nou, armonios şi care reprezintă soluţia problemei), fiind cea mai eficientă modalitate de fundamentare a deciziilor manageriale în cadrul unei întreprinderi.

(CMDD) - Curs 3

3. Conceptul de calitate şi managment al calităţii

3.1. Scurt istoric. Noţiuni generale

Termenul de calitate provine din limba latină: qualitas (-atis) însemna fel de a fi al unui obiect definit. Până acum aproape 200 de ani, termenul corespunzător derivat din cel latin a avut exclusiv conotaţie filosofică. Astfel, întâlnim referiri în antichitate la Aristotel, apoi

în filosofia clasică germană la Hegel. Odată cu finalizarea revoluţiei industriale, noţiunea de calitate a pătruns şi în domeniul economic. În foarte scurt timp, ca urmare mai ales a trecerii la producţia pe

scară largă a produselor de larg consum, a organizării producţiei în fluxuri continue şi a introducerii standardelor de fabricaţie, calitatea a devenit o noţiune-cheie, ei fiindu-i dedicate adevărate subramuri de studiu. Putem reţine următoarea evoluţie aproximativă:

Etapa 1:- economistul Samuel Colt (1814-1862) a introdus în jurul anilor 1850 standardizarea pieselor în industrie. Aceasta consta la început exclusiv în simpla desenare a

unui produs standard, realizat din piese de asemenea standardizate prin desen. Astfel, o piesa putea fi montata oricarui produs, pentru ca toate aveau aceleasi caracteristici si dimensiuni. Piesele defecte sau cele care nu se potriveau perfect erau prelucrate pe loc pentru a reveni în parametri necesari.

- marele Henry Ford (1863-1947) a revolutionat conceptul de fabricaţie introducând conceptul productiei în flux, ceea ce a condus la fabricarea unui autovehicul în numai 93 de minute, faţă de 728 iniţial, cu consecinţe incredibile asupra costurilor de fabricaţie (ca urmare automobilul a ajuns să coste de la 950 $ în 1908, la 290 $ în 1927). S-a constatat în cazul producţiei în flux continuu că, nefiind posibilă realizarea pe loc a corecţiilor manuale necesare pentru a monta piesele, linia de productie trebuia oprită şi piese defecte recondiţionate ulterior sau respinse definitiv. Consecinţa directă era sporirea costurilor de producţie.

La acest moment, la finalul acestei prime etape, rezultă că unei calitati superioare îi va corespunde un număr cât mai mic de opriri ale fluxului de producţie, deci un număr cât mai mic de produse reconditionate sau respinse.

Urmare a acestor două evenimente majore, se impun simultan şi definitiv cele două concepte numite până acum: standardizarea şi calitatea. Semnificaţia lor este însă extrem de simplă faţă de cea prezentă: standardul era o simplă schiţă a produsului şi componentelor sale, iar calitatea era definită ca reprezentând la acel moment doar simpla conformare a produselor fabricate cu standardele.

Etapa 2:Ulterior, lucrurile au evoluat rapid, accelerate fiind de cererea tot mai mare - a unei populaţii a globului aflată în creştere rapidă - de produse de larg consum cât mai

ieftine. În primul rând, pentru a realiza produsele în conformitate cu standardele, a trebuit să se introducă procedeele de control al pieselor. Fluxurile din ce în ce mai mari nu au mai permis decât la început controlul „piesă cu piesă”; apoi controlul a început să se facă „pe sărite”, prin sondaj. Acest fapt a condus la necesitatea redefinirii noţiunii de calitate, aceasta fiind de acum fundamentată pe considerente statistice.

Aceste metode statistice au constat la început doar din unele experiente ce aveau ca obiectiv verificarea concordantei între diferitele componente si standardele dinainte stabilite. Rezultatele observaţiilor permiteau separarea produsului acceptabil de cel neacceptabil prin inspectarea produsului deja terminat sau aflat în fazele intermediare de producţie.

Etapa 3:Utilizarea conceptului de calitate în atare semnificaţie a condus în foarte scurt timp la mai multe deficienţe majore, printre care:

se crea un interval de timp între găsirea problemei şi ajustarea procesului; în acest interval fie fluxul de producţie era oprit, fie se fabricau produse defectuoase care trebuiau să fie reconditionate sau eliminate. Această întârziere făcea mai dificilă identificarea cauzelor ce genereau problemele calitative şi sporea drastic cheltuielile de producţie;

controlul calitatii sub acest aspect (numai în ceea ce priveşte componentele şi produsele fabricate) nu aducea informaţii cu privire la momentul în care un produs sau dispozitiv va functiona corect. Cu alte cuvinte, un produs ar putea trece de controlul calităţii, dar s-ar defecta într-un interval de timp (scurt) după punerea în funcţiune.

s-a creat impresia potrivit careia, calitatea depinde exclusiv de organul de inspectie, favorizând o atitudine de non-preocupare în a face lucrurile bine de la început (posibilele erori care se detectează vor fi corectate ulterior...). Aceasta însemna o deplasare periculoasă şi neproductivă a responsabilităţii privind calitatea (se obţineau din ce în ce mai multe rebuturi), stimulând o cultură de conformism şi acceptare a erorilor;

reducerea calităţii la sistemul de fabricatie, lăsa de-o parte aspecte de importanţă vitală într-o organizaţie precum procesele administative, procesele de facturare, de transport etc.

pentru a fi posibil controlul calităţii în atari condiţii este necesar un interval de timp între procesarea produsului şi predarea sa. Acest lucru nu este posibil în majoritatea situaţiilor în care bunul predat este un serviciu (în general, serviciul se produce sau se definitivează chiar în momentul predării sale - prestarie).

clientul nu participa la definitivarea calităţii unui produs; în condiţiile în care oferta a depăşit cererea, s-a constatat că un produs putea fi tehnic perfect, să fie fabricat din materiale adecvate şi să dispună de un

proces eficientizat, dar, cu toate acestea, să nu fie acceptat de clienţii carora le este destinat (să nu aibă succes pe piaţă); prin urmare, chiar dacă produsele se conformau standardelor nu aveau neaparat succes comercial.

Apărea tot mai evident faptul că trebuia revizuit în mod fundamental conceptul de calitate, că acesta trebuia fundamentat pe concepte statistice legate de întregul proces desfăşurat în organizaţie în interacţiune cu mediul extern.

În acest context, imediat după cel de-al doilea război mondial, Uniunea Oamenilor de Ştiinţă şi Inginerilor Japonezi (J.U.S.E.) formează un Comitet de Investigaţii al Calităţii care iniţiază organizarea primelor acţiuni de cercetare, formare şi instruire în domeniul calităţii. Totuşi, iniţierea unei noi orientări în conformitate cu cerinţele arătate se consideră a coincide cu sosirea în Japonia a doi consultanţi în acest domeniu: W. E. Deming (în 1949) şi J. M. Juran (în 1954), primul specializat în metode statistice aplicate asupra calităţii, al doilea specializat în implementarea sistemelor de calitate.

Etapa 4:Această etapă, aflată în plină desfăşurare, este etapa actuală în care, datorită creşterii exponenţiale a populaţiei umane, se produce interconectarea tuturor

elementelor şi subsistemelor umane, în acest context calitatea va trebui să se refere la toate elementele ce caracterizează organizaţia, procesele ce se desfăşoară în aceasta, mediul exterior şi procesele conexe din acesta. Spunem că avem de-a face cu conceptul de calitate totală.

3.2. Conceptul de standardizare

Def.:Standardul (conform definitiei ISO - International Organization for Standardization) este un document stabilit prin consens general şi aprobat de un organism

recunoscut care furnizează pentru folosinţa comună şi repetată reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultate, garantând un nivel optim pentru comunitate în ansamblul său.

Standardizarea este acţiunea de stabilire a unor reguli, în scopul realizarii unei stări de ordine într-un domeniu dat, în avantajul şi cu concursul tuturor celor interesaţi, în special pentru obţinerea unei economii de ansamblu optime şi respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate.

Pagina 5/17

Conform ISO, standardele trebuie să se bazeze pe rezultate, tehnici şi experienţe. Avantajul cel mai important oferit de standardizare constă în îmbunătăţirea produselor, proceselor şi serviciilor alese conform scopului propus, prevenirea barierelor de comerţ şi facilitarea cooperarii tehnologice.

Pentru a transpune în realitate avantajele pe care şi le propune, standardizarea trebuie să răspundă urmatoarelor principii :- simplificarea - standardizarea poate fi definită ca un proces continuu de transformare a cerinţelor complexe de producere a mărfurilor în modele uşor de înţeles;- cooperarea - standardizarea este nu doar o activitate economică, ci şi una socială. În consecinţă ea trebuie să fie promovată prin cooperarea tuturor părţilor interesate. Altfel spus realizarea unui standard ar trebui să se bazeze pe un consens general;

- implementarea - standardele capătă importanţă doar în momentul în care pot fi aplicate în activitatea practică;- selectia - standardele sunt valabile pentru o perioada de timp şi de acea elementele lor componente trebuie selectate cu o atenţie deosebită, astfel încât să nu afecteze aplicarea standardului în perioada respectivă;

- revizuirea - activităţile economice şi sociale sunt extrem de dinamice şi de aceea şi standardele care reglementează un anumit domeniu de activitate ar trebui revizuite periodic. Intervalele dintre revizuiri depind de situaţia concretă existentă.

Există numeroase tipuri şi subtipuri de standarde. Printre cele mai importante sunt:- Standarde voluntare - un standard voluntar este rezultatul iniţiativei organizaţiilor implicate în realizarea aceloraşi produse sau servicii, care ajung la un acord în

legătură cu anumite aspecte concrete ale activităţii lor. Aceste standarde servesc drept ghid sau model pentru producători.- Standarde stabilite prin acord - sunt standarde stabilite de grupuri de comerţ sau asociaţii, servind drept linii directoare în privinţa modului în care produsele

corespund anumitor cerinţe. Standardele din aceasta categorie se bazează pe expertizele referitoare la anumiţi parametri înregistraţi în activitatea de producţie şi asupra modalitatilor de diferenţiere a produselor.

- Standarde ale firmei - sunt standarde referitoare la produsele proprii stabilite de către organizaţie; acestea reprezintă un pas important al acesteia în obţinerea unui nivel de calitate corespunzător cerinţelor pieţei.

- Standarde obligatorii - sunt acele standarde care vizează interesul colectiv şi pe cel unanim legitim. În categoria standardelor obligatorii sunt incluse acelea care vizează domeniile sănătăţii, securităţii, protecţiei mediului etc. Standardele obligatorii facilitează şi comerţul prin prevenirea practicilor neloiale, mai ales în ceea ce priveşte etichetarea produselor alimentare. De asemenea contribuie la asigurarea mult discutatei securităţii a alimentelor şi prin aceasta contribuie la protejarea consumatorilor.

După gradul de recunoaştere (dupa nivelul de aplicare si organismele care le elaborează) standardele pot fi:- Standarde internationale;- Standarde europene;- Standarde nationale.

Discuţie:Standardizarea se află în România sub incidenţa Ordonanţei 39/1998. Activitatea naţională de standardizare se desfaşoară în cadrul unui număr de 330 comitete

naţionale organizate de Asociaţia de Standardizare din România (ASRO). Principala cerinţă în ceea ce priveşte standardele şi standardizarea este unificarea reglementărilor din acest domeniu, astfel încât agenţii economici şi organizaţiile utilizatoare să-şi poata desfăşura activitatea în condiţii optime de eficienţă şi de compatibilitate cu partenerii interni şi externi. Această cerinţă se impune având în vedere preocupările actuale ale României în privinţa integrării în UE. Integrarea presupune respectarea unor norme şi reglementări stricte în domeniile calităţii, securităţii, standardizării, protejării mediului ambiant etc.

3.3. Conceptul de calitate. Termeni uzuali

Def.: Calitatea este ansamblul caracteristicilor unei entităţi care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite. (Standardul ISO 8402)

Consecinţe directe ale definiţiei:- calitatea nu este exprimată prin intermediul unei singure caracteristici, ci printr-un ansamblu de caracteristici;- calitatea nu este un concept singular; ea se defineşte numai în relaţie cu nevoile clientilor şi societăţii umane în ansamblu;- calitatea este o variabilă de tip continuu;- calitatea nu exprimă numai satisfacţia nevoilor exprimate, ci şi a celor implicite ale utilizatorilor unui produs sau serviciu.

Calitatea are trei functii:- funcţia tehnică - este exprimată cu ajutorul caracteristicilor tehnico-funcţionale ale produsului;- funcţia economică - face apel la o serie de indicatori ce vizează aspectele de ordin economic ale procesului de realizare a produselor şi asigurarea eficienţei

economice cum ar fi: venitul, preţul etc.;- funcţia socială - reliefeaza modul în care calitatea produselor se rasfrânge asupra calităţii vieţii oamenilor şi a calităţii mediului înconjurător.

De remarcat faptul important cu privire la evoluţia în permanenţă a calităţii. Principalii factori care îi imprimă acest caracter sunt:- progresul tehnico – ştiinţific, - concurenţa - exigenţele crescânde ale consumatorilor contemporani cu privire la propria persoană şi la societate în general.

În definirea şi dezvoltarea noţiunii de calitate, apar câţiva termeni ce necesită o minimă clarificare:- Produsul - este rezultatul oricărui proces; acest rezultat poate fi o marfă, un serviciu sau o informaţie.- Clientul - persoana fizică sau juridică ce beneficiază în mod direct de produs; după poziţia faţă de organizaţia analizată putem vorbi despre două tipuri de clienţi:

interni sau extern.- Necesităţile clienţilor - necesitatea este o cerinţă a individului care îl motivează să acţioneze în vederea satisfacerii acesteia. Caracteristicile produsului sunt cele

care trebuie sa satisfaca necesitatile clientului.- Expectativele clienţilor - definesc ceea ce clientul aşteaptă de la produs.

3.4. Managementul calităţii

3.4.1. Elemenetele Sistemului de Management al Calităţii (SMC)

Elementele (procesele) unui sistem de management al calităţii sunt structurate pe patru domenii:• responsabilitatea managementului; • managementul resurselor; • realizarea produselor/serviciilor; • măsurare, analiză şi îmbunătăţire.

SMC conţine: structuri organizatorice ale responsabilităţilor, procese şi resurse, responsabilităţi, proceduri şi dovezi ale rezultatelor. Exprimarea oficială a structurilor organizatorice este dată de obicei în manualul calităţii. Sistemul de management al calităţii trebuie să fie planificat şi dezvoltat astfel încât să fie capabil să menţină un nivel consistent de control al calităţii. După implementarea SMC, organizaţia trebuie să evalueze următoarele aspecte:

• dacă procesele necesare sistemului de management al calităţii sunt definite şi procedurile sunt documentate; • dacă sunt desemnate responsabilităţi; • dacă procesele identificate se desfăşoară potrivit procedurilor documentate; • dacă procesele sunt eficiente, astfel încât să permită obţinerea rezultatelor cerute.

Procesele necesare activităţilor de managementul calităţii includ: - stabilirea politicii referitoare la calitate şi a obiectivelor calităţii, - planificarea calităţii, - evaluarea şi controlul calităţii, - asigurarea calităţii şi - îmbunătăţirea calităţii.

Etapele de alcătuire ale unui SMC sunt următoarele

Responsabilitatea managementului de la cel mai înalt nivel:

Pagina 6/17

- managementul organizaţiei trebuie să prezinte dovezi ale implicării sale pentru dezvoltarea şi implementarea sistemului de management al calităţii.Pentru aceasta este necesară satisfacerea cerinţelor standardului SR EN ISO 9001:2008, referitoare la:

a) comunicarea în organizaţie a importanţei definirii şi satisfacerii cerinţelor clienţilor; b) stabilirea politicii referitoare la calitate; această politică trebuie să concorde cu obiectivele organizaţiei şi trebuie să fie implementată în organizaţie; c) stabilirea obiectivelor calităţii (care să includă cerinţele de calitate pentru produs); d) planificarea SMC; e) cerinţe referitoare la responsabilitate, autoritate şi comunicare; f) conducerea analizei SMC, efectuată de managementul de la cel mai înalt nivel; g) să se asigure de disponibilitatea resurselor necesare pentru obiectivele referitoare la calitate ale organizaţiei.

Analiza SMC, efectuată de management: - sistemul de management al calităţii trebuie analizat la intervale planificate, pentru a se asigura că este eficace. Această analiză trebuie să identifice eventuale

oportunităţi de îmbunătăţire, sau de schimbare a SMC. Elementele de intrare ale analizei sunt: rapoarte de audit, informaţii de la clienţi, performanţele proceselor, stadiul acţiunilor corective şi preventive, modificări planificate ale SMC, recomandări de îmbunătăţire. Elementele de ieşire ale analizei trebuie să includă: îmbunătăţirea eficacităţii SMC, îmbunătăţirea produsului/serviciului în raport cu cerinţele clienţilor, evaluarea necesităţii de noi resurse.

Managementul resurselor: - organizaţia trebuie să asigure, prin managementul de la cel mai înalt nivel, resursele necesare pentru a implementa şi a menţine sistemul de management al

calităţii. Resursele necesare se referă la:• resurse umane (identificarea competenţei, asigurarea instruirii, evaluarea eficacităţii instruirii, menţinerea de înregistrări referitoare la studii, experienţa, instruirea

şi calificarea fiecărui angajat); • infrastructura necesară pentru a realiza conformitatea cu cerinţele produsului; • mediul de lucru, necesar pentru a realiza conformitatea cu cerinţele produsului.

Realizarea produsului: - un produs "demarează" ca o idee. Realizarea produsului se referă la ansamblul proceselor utilizate pentru a crea produsul. Iniţial este necesară planificarea

realizării produsului, proces care are ca rezultat documentul numit planul calităţii; acesta descrie modul de aplicare a SMC la procesele de realizare a produsului. Procesele referitoare la relaţia cu clientul se desfăşoară cu angajamentul direct al managementului de la cel mai înalt nivel.

Proiectarea şi dezvoltarea produsului: este următoarea etapă în procesul global de realizare a produsului şi cuprinde:• planificarea proiectării şi dezvoltării produsului, cu precizarea etapelor de proiectare/dezvoltare; • analiza, verificarea şi validarea fiecărei etape; • stabilirea responsabilităţilor şi autorităţii pentru proiectare şi dezvoltare. Termenii "proiectarea şi dezvoltarea produsului" au următoarele semnificaţii: proiectarea creează soluţia conceptuală a produsului, iar dezvoltarea transformă soluţia

într-un model funcţional complet.Planificarea proceselor de realizare a produsului cuprinde următoarele:• stabilirea obiectivelor calităţii şi a cerinţelor pentru produs; • stabilirea proceselor şi documentelor necesare, necesitatea alocării resurselor pentru a asigura aplicarea cerinţelor pentru produs; • activităţile pentru verificarea, validarea, monitorizarea, inspecţia şi încercările produsului, precum şi criteriile de acceptare a produsului; • disponibilitatea înregistrărilor corespunzătoare şi necesare. Procesul de aprovizionare este o etapă premergătoare procesului de producţie al produsului de realizat. Este necesar să fie stabilite cerinţele de aprovizionare care

se referă la:• cerinţe pentru aprobarea produsului de aprovizionat, a procedurilor, proceselor şi echipamentelor furnizorului; • cerinţe pentru calificarea personalului; • cerinţe pentru sistemul de management al calităţii, al furnizorului. Organizaţia trebuie să specifice şi să implementeze inspecţiile sau alte verificări necesare ale produsului aprovizionat.

Procesul de producţie şi procesul de furnizare a serviciului: - organizaţia trebuie să proiecteze procesul de producţie al produselor de tip "produs material", respectiv procesul de furnizare a unui serviciu, în condiţii controlate.

Condiţiile controlate includ: disponibilitatea informaţiilor despre caracteristicile produsului, disponibilitatea instrucţiunilor de lucru pentru operaţii şi procese, disponibilitatea echipamentelor, a dispozitivelor de măsurare şi monitorizare, implementarea activităţilor de livrare şi post-livrare. Organizaţia trebuie să valideze procesele de producţie, respectiv de furnizare de servicii, în sensul de a se demonstra capabilitatea acestor procese de a obţine rezultatele planificate. Organizaţia trebuie să menţină identificarea şi trasabilitatea produsului pe durata realizării acestuia, atunci când este necesar. Este necesar să fie asigurată păstrarea produsului, care se referă la identificarea, manipularea, depozitarea şi protecţia acestuia. Dintre activităţile desfăşurate ca şi cerinţe ale SMC, în timpul desfăşurării procesului de producţie, fac parte şi ţinerea sub control a dispozitivelor de măsurare şi de monitorizare, care implică identificarea, etalonarea sau verificarea, protejarea acestora împotriva deteriorării.

Măsurarea, analiza şi îmbunătăţirea: - este o etapă importantă în analiza performanţelor SMC implementat, având ca obiective demonstrarea conformităţii produsului, asigurarea conformităţii SMC şi

îmbunătăţirea eficacităţii SMC. Procesele corespunzătoare acestei etape sunt:• monitorizarea şi evaluarea proceselor SMC urmăreşte utilizarea metodelor care să demonstreze capabilitatea proceselor SMC de a obţine rezultatele planificate; • monitorizarea şi evaluarea produselor trebuie trebuie efectuată în timpul procesului de realizare a produsului, pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor specificate

pentru produs. Trebuie menţinute dovezile conformităţii cu cerinţele de acceptare; • auditul intern (vezi secţiunea "Auditul intern al sistemului de management al calităţii", în acest articol); • ţinerea sub control a produselor neconforme. Este necesară elaborarea de proceduri documentate pentru identificarea şi prevenirea utilizării, livrării sau procesării

neintenţionate (inadvertente) a produselor neconforme; • analiza datelor trebuie să demonstreze eficacitatea şi posibilităţile de îmbunătăţire continuă a eficacităţii. Datele rezultă din activităţile de monitorizare şi evaluare; • îmbunătăţirea continuă a eficacităţii SMC este posibilă prin stabilirea şi aplicarea acţiunilor corective pentru eliminarea cauzelor neconformităţilor, precum şi prin

aplicarea de acţiuni preventive pentru a preveni apariţia neconformităţilor potenţiale. Trebuie menţinute înregistrări ale rezultatelor acţiunilor corective şi preventive întreprinse. Problematica îmbunătăţirii continue este dezvoltată pe larg în secţiunea "Îmbunătăţirea calităţii".

3.4.2. Termeni referitori la sistemul de management al calităţii

Sistemul de management al calităţii reprezintă ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri, procese şi resurse, care are ca scop ţinerea sub control a unei organizaţii în domeniul calităţii. SMC este un set de elemente intercorelate sau care interacţionează, pe care le utilizează o organizaţie pentru a conduce şi a ţine sub control modul în care sunt implementate politicile referitoare la calitate şi sunt atinse obiectivele calităţii. Un obiectiv al calităţii reprezintă ceea ce se urmăreşte sau spre care se tinde, referitor la calitate. In general, obiectivele calităţii se bazează pe politica organizaţiei referitoare la calitate şi trebuie să fie măsurabile. Politica referitoare la calitate reprezintă intenţiile şi orientările generale ale unei organizaţii, referitoare la calitate, aşa cum sunt exprimate oficial de managementul de la cel mai înalt nivel. Politica şi obiectivele calităţii sunt stabilite pentru a fixa o axă de orientare a organizaţiei. Managementul calităţii include toate activităţile pe care organizaţiile le desfăşoară pentru a conduce, a ţine sub control şi a coordona calitatea. Aceste activităţi includ formularea politicii calităţii şi a obiectivelor calităţii, planificarea calităţii, controlul calităţii, asigurarea calităţii şi îmbunătăţirea calităţii (vezi TQM). Planificarea calităţii este partea managementului calităţii concentrată pe stabilirea obiectivelor calităţii şi care specifică procesele operaţionale necesare şi resursele aferente pentru a îndeplini obiectivele calităţii. Controlul calităţii este partea managementului calităţii concentrată pe îndeplinirea cerinţelor referitoare la calitate, în timpul operaţiunilor procesului. Asigurarea calităţii este partea managementului calităţii concentrată pe furnizarea încrederii că cerinţele referitoare la calitate vor fi îndeplinite. Îmbunătăţirea calităţii este partea managementului calităţii concentrată pe creşterea abilităţii de a îndeplini cerinţele referitoare la calitate. Sintagma "îmbunătăţirea continuă a calităţii" este utilizată atunci când îmbunătăţirea calităţii este progresivă şi organizaţia urmăreşte oportunităţi de creştere.

3.4.3. Documentaţia sistemului de management al calităţii

Pentru definirea şi implementarea sistemului de management al calităţii într-o organizaţie este necesară elaborarea unei documentaţii, cerinţă a standardului SR EN ISO 9001:2008. Această documentaţie trebuie să includă un set de documente din care fac parte:

• declaraţia documentată referitoare la politica în domeniul calităţii şi obiectivele calităţii; • manualul calităţii : documentul care descrie sistemul de management al calităţii dintr-o organizaţie. Conţinutul manualului calităţii este format din totalitatea

procedurilor documentate şi instrucţiunilor de la toate compartimentele funcţionale ale organizaţiei. Acest manual defineşte scopul SMC şi descrie interacţiunea dintre procesele SMC;

• planul calităţii : documentul care specifică ce proceduri şi resurse asociate trebuie aplicate, de cine şi cînd pentru un anumit produs, proces sau contract. Planul calităţii descrie standardele, practicile calităţii, resursele şi procesele pertinente pentru un produs, serviciu sau proiect specifice;

Pagina 7/17

• proceduri documentate : documente în care se descriu modurile specificate de efectuare a unei activităţi sau a unui proces. Procedura conţine un ansamblu de reguli scrise, specifice unei activităţi, unui sector, unei operaţii de obţinere sau de inspecţie (control), de încercare etc.;

• instrucţiuni de lucru: descriu modul de efectuare a tuturor lucrărilor care ar putea fi influenţate defavorabil de lipsa unor astfel de instrucţiuni; • formulare: documente elaborate şi menţinute pentru a înregistra datele care demonstrează conformitatea cu cerinţele sistemului de management al calităţii; • specificaţii : documente care formulează cerinţe; • linii directoare : documente care stabilesc recomandări sau sugestii; • documente externe : pot include desene ale clientului, specificaţii, cerinţe legale şi de reglementare, standarde, coduri şi manuale de mentenanţă; • înregistrări : documente prin care se menţionează rezultatele obţinute sau se furnizează dovezi că activităţile au fost realizate.Înregistrările pot fi folosite, de

exemplu, pentru a arăta că verificările au fost efectuate şi că acţiunile preventive şi corective au fost întreprinse; • alte documente necesare organizaţiei pentru a demonstra eficacitatea planificării, operării şi controlului proceselor, cum sunt: planuri de inspecţii şi încercări,

schema fluxului procesului, diagrama fluxului (flowchart- în l.engl.).

3.5. Îmbunătăţirea calităţii

Dintre procesele manageriale componente ale managementului calităţii, îmbunătăţirea calităţii (quality improvement) are un rol dominant în reducerea costurilor şi în creşterea economică a organizaţiilor. Obiective ale proceselor de îmbunătăţire pot fi:

• obţinerea satisfacţiei clienţilor; • îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor/serviciilor; • îmbunătăţirea eficacităţii şi eficienţei proceselor din întreaga organizaţie; • reducerea pierderilor datorate non-calităţii.

Oportunităţile de îmbunătăţire pot fi identificate prin feedback-ul de la clienţi, prin audituri şi analize ale SMC sau/şi pe baza concluziilor măsurării şi monitorizării proceselor. La baza definiţiilor îmbunătăţirii calităţii se află conceptele formulate de J.M.Juran (1986)[8][5] , conform cărora procesul de îmbunătăţire a calităţii este suprapus peste procesul de control al calităţii, fiind implementat suplimentar faţă de controlul calităţii şi nu în locul acestuia. Pentru îmbunătăţirea calităţii trebuie să se parcurgă următorii paşi[8] :

• dovedirea necesităţii de îmbunătăţire a calităţii; • identificarea proiectelor specifice de îmbunătăţire; • organizarea echipelor de lucru pentru ghidarea fiecărui proiect; • diagnosticarea cauzelor apariţiei defectelor; • stabilirea remediilor necesare pentru eliminarea cauzelor defectelor; • justificarea eficacităţii aplicării acestor remedii; • aplicarea opţiunilor de îmbunătăţire şi controlul noilor proceduri de lucru, pentru ca beneficiile să continue în viitor.

Metode şi tehnici pentru îmbunătăţirea calităţii. Sunt cunoscute sub denumirea de "instrumentele managementului calităţii", fiind utilizate pentru rezolvarea etapelor procesului de îmbunătăţire. Se deosebeşte un grup de instrumente clasice (tradiţionale) ale calităţii, denumite şi instrumente "de prima generaţie" şi un grup de "instrumente noi", care constituie "cea de-a doua generaţie". Instrumentele clasice se bazează pe metode statistice de control şi implică cunoştinţe de statistică pentru tratarea datelor numerice. Instrumentele clasice ale calităţii sunt:

diagrama Pareto; diagrama "cauză-efect" (diagrama Ishikawa); histograma; fişa de inspecţie; diagrama de corelaţie;

• fişa de urmărire a datelor; • grafice pentru reprezentarea datelor; • diagrame de control, de exemplu: diagrama Xm-R, diagrama p, diagrama np etc.

Instrumentele clasice pot rezolva cea mai mare parte dintre problemele calităţii şi se utilizează pentru :• ordonarea şi sintetizarea datelor referitoare la calitate; • luarea deciziilor asupra calităţii loturilor de produse (piese), pe baza analizei eşantionului prelevat; • controlarea stabilităţii unui proces, în scopul atingerii nivelului de calitate impus.

Cele şapte instrumente noi, adaptate la rezolvarea problemelor de management, sunt denumite şi "instrumente pentru managementul calităţii şi au fost create de specialiştii japonezi, în decada anilor 1970. Prezentate în 1977 de către JUSE (Japanese Union of Scientists and Engineers), cele şapte instrumente noi au fost aplicate în numeroase întreprinderi japoneze şi apoi au început să fie utilizate în SUA în 1986, iar în Europa începând din 1988. Cele şapte instrumente noi sunt următoarele:

• diagrama afinităţilor ("diagrama KJ", elaborată de Kawakita Jiro); • diagrama de relaţii; • diagrama-arbore; • diagrama matriceală; • diagrama-săgeată; • diagrama deciziilor de acţiune (PDPC - Process Decision Program Chart; • analiza factorială a datelor (matrix data analysis).

Cele şapte instrumente noi ale managementului calităţii sunt folosite pentru tratarea datelor nenumerice, pentru identificarea cauzelor posibile ale problemelor de calitate şi stabilirea soluţiilor de rezolvare a problemelor; sunt utilizate pentru a găsi răspunsuri la întrebările: cine, ce, unde, când, cum, de ce. Cele şapte instrumente clasice şi cele şapte instrumente noi sunt complementare şi se recomandă utilizarea ambelor categorii. Alte metode de îmbunătăţire a calităţii. Pentru identificarea oportunităţilor de îmbunătăţire a calităţii şi a soluţiilor necesare au fost elaborate şi alte metode, cum sunt:

• QFD (Quality Function Deployment -Desfăşurarea Funcţiei Calităţii), cunoscută şi sub denumirea de "Casa calităţii; • Kaizen -strategie japoneză care în traducere aproximativă înseamnă "îmbunătăţire continuă" (KAI = a schimba, ZEN =mai bine); • FMEA (Failure mode and effects analysis -Analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor); în limba franceză: AMDEC. O extindere a acesteia este FMECA în

care s-a adăugat şi analiza criticităţii defectelor; • Metoda Six Sigma (în l.română -"Şase sigma"); această metodă combină metodele Controlului Statistic al Procesului, Proiectarea experimentelor (DOE - Design

of Experiments) şi FMEA într-un cadru general de îmbunătăţire continuă a calităţii; • Ciclul PDCA -(Plan-Do-Check-Act), denumit şi ciclul Deming; a fost conceput şi reprezentat grafic de W.E.Deming şi este considerat ciclul de bază al oricărei

acţiuni de îmbunătăţire (vezi TQM); • Analiza câmpului de forţe (Force field analysis -l.engl.) -metodă utilizată pentru identificarea forţelor pozitive şi forţelor negative care influenţează o problemă.

Originea acestei metode este atribuită lui Kurt Lewin (1890-1947), un psiholog germano-american. • Metodele Taguchi -bazate pe metode statistice; acestea includ construirea calităţii prin proiectarea robustă a produselor, funcţia de pierderi a calităţii (quality loss

function) şi specificaţii-ţintă ale caracteristicilor de calitate Metodele Taguchi au condus la dezvoltarea Sistemului Taguchi al Ingineriei Calităţii;• Cercurile calităţii sau "cercurile de control al calităţii" -grupuri de salariaţi voluntari pentru rezolvarea problemelor în grup; au apărut în Japonia începând cu anul

1957. Organizaţiile trebuie să examineze cu atenţie care dintre metodele de îmbunătăţire să fie adoptate şi fireşte că nu se pune problema să fie adoptate toate metodele

menţionate. Standardul SR EN ISO 9004:2001 prezintă unele linii directoare pentru metodele de îmbunătăţire a calităţii.

3.6. Auditul intern al sistemului de management al calităţii

Auditul este un proces sistematic, independent şi documentat în scopul obţinerii de dovezi de audit şi evaluarea lor, pentru a determina măsura în care sunt îndeplinite criteriile de audit. Criteriile de audit reprezintă ansamblul de politici, proceduri sau cerinţe utilizate ca referinţă. Există trei tipuri de audit: audit de primă parte (audit intern), audit de secundă parte şi audit de terţă parte. Auditurile de secundă parte şi de terţă parte sunt audituri externe. Auditul intern este organizat, de regulă, cu personalul propriu al organizaţiei şi poate confirma echipei manageriale că SMC este implementat şi funcţionează eficient. Organizaţia trebuie să efectueze audituri interne, la intervale planificate, iar aceste audituri trebuie să se desfăşoare conform unor proceduri documentate.Procedura managementului calităţii referitoare la audituri interne descrie următoarele aspecte:

• cuprinsul, frecvenţa şi metodele auditurilor; • responsabilităţile pentru realizarea auditurilor; • regulile privind înregistrările rezultatelor auditurilor interne şi raportarea către conducerea de vârf.

Pagina 8/17

Procesul de auditare cuprinde patru etape:• pregătirea auditului sistemului calităţii; • efectuarea auditului; • elaborarea raportului de audit care include constatările auditului; • urmărirea acţiunilor corective.

Constatările auditului pot indica fie conformitatea sau neconformitatea cu criteriile auditului, fie oportunităţi de îmbunătăţire. Rezultatele acestor audituri, furnizate de echipa de audit, trebuie documentate, iar acţiunile corective propuse şi implementate pentru eliminarea cauzelor neconformităţilor trebuie verificate. Auditurile de secundă parte sunt efectuate de clienţii organizaţiei. Auditurile de terţă parte sunt efectuate de organizaţii externe independente (care nu sunt interesate). Astfel de organizaţii , acreditate, furnizează certificarea sau înregistrarea conformităţii cu cerinţele standardului SR EN ISO 9001:2008.

3.7. Certificarea sistemului de management al calităţii

Certificarea SMC se efectuează în scopul de a se asigura încrederea că organizaţia este capabilă să livreze/presteze produse/servicii pe baza unor standarde de calitate internaţionale (ISO) sau a altor documente normative. Certificarea sistemelor de management al calităţii se efectuează la nivel naţional sau internaţional de către un organism de certificare recunoscut (acreditat), pe baza standardelor ISO 9000 şi a unor standarde specifice domeniului. Ca urmare a certificării se realizează atât scopuri externe (satisfacţia clienţilor, publicitate, aliniere la directive comunitare etc.), cât şi scopuri interne (realizarea obiectivelor calităţii, creşterea eficacităţii şi eficienţei SMC, performanţe etc.). Metodologia certificării sistemelor de management al calităţii (auditul de certificare) implică următoarele etape principale:

• pregătirea auditului de certificare; • examinarea documentelor SMC; • efectuarea auditului de certificare; • acordarea certificatului şi supravegherea respectării condiţiilor certificării (de exemplu, anual sau de două ori pe an).

Certificarea calităţii se face prin acordarea "Certificatului de conformitate" şi a "Certificatului de capabilitate". Certificatul de conformitate este un document eliberat conform regulilor unui sistem de certificare prin care se confirmă că produsul, procesul sau serviciul certificat este conform standardelor ISO sau conform normelor Comunităţii Economice Europene (EN). Certificatul de capabilitate este un document eliberat de experţii ASRO (Asociaţia Română pentru Standardizare) care atestă că producătorul are condiţii organizatorice, dotare cu mijloace de producţie şi personal pentru a reproduce în serie produsele care au primit certificatul de conformitate. Există şi posibilitatea de a nu se acorda certificarea, dacă SMC implementat nu satisface cerinţele standard sau dacă nu pot fi aplicate acţiuni corective care să înlăture neconformităţile majore. În România cel mai important organism de certificare este Societatea Română pentru Asigurarea Calităţii (SRAC).

3.8. Opt principii de management al calităţii

Managementul calităţii se bazează pe opt principii:• orientarea către clienţi; • leadership; • implicarea personalului; • abordarea ca proces; • abordarea managementului ca sistem; • îmbunătăţirea continuă; • managementul pe bază de fapte; • relaţii cu furnizorii reciproc avantajoase.

Aceste opt principii de management al calităţii stau la baza cerinţelor standardelor referitoare la sisteme de management al calităţii. Utilizarea eficientă a acestor opt principii de management de către o organizaţie va asigura avantaje cum sunt: beneficii financiare mai mari, crearea de valoare, o stabilitate mai mare.

(CMDD) - Curs 4

4. Mediul. Politica de mediu a Uniunii Europene şi cea a României

4.1. Mediul - noţiuni generale; problematica actuală a protejării mediului şi a dezvoltării durabile (sustenabile)

Noţiunea de mediu poate fi definită din multe puncte de vedere. În ceea ce ne priveşte, ţinând cont de obiectivele lucrării de faţă, ne interesează o definiţie „oficială”. Aceasta nu poate aparţine decât domeniului reglementat, naţional sau internaţional. Mărginindu-ne la domeniul naţional (subiacent celui european), să observăm că Legea protecţiei mediului din România nr. 137/1995 (publicată în M. Of., Partea I, nr.304 din 30 decembrie 1995, republicată cu modificări în M. Of., Partea I, nr. 70/17.02.2000 şi ulterior modificată şi completată prin OUG nr. 91/2002 publicată în M. Of. Nr.465/28.06.2002; OUG. 91/2002 a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea 294/2003, publicată în M.Of., Partea I, nr. 505/14.07.2003) adoptă pentru noţiunea de mediu o definiţie extrem de cuprinzătoare, care evidenţiază caracteristicile structurale, dar şi cele dinamice ale acestuia, bazate pe o multitudine de interacţiuni:

Mediu = ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

O importanţă deosebită pentru discuţia noastră o au şi definiţiile date de Legea protecţiei mediului altor două noţiuni importante: resurse naturale şi poluare:Resurse naturale = totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană:

resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, resurse regenerabile - apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, şi resurse permanente - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.

Poluare = introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de vibraţii, de căldură şi/sau de zgomot în aer, în apă ori în sol, care pot aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.

În limbaj ecologic, mediul natural în care trăim - sau mediul înconjurător - cuprinde aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgatoare, solul, subsolul şi formele de viaţă pe care aceste ecosisteme le creează şi le susţin. O pădure, o baltă sau un lac, de exemplu, formează fiecare în parte o componentă a ecosistemului global al Terei care se interconditionează reciproc şi se readaptează continuu în căutarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determină condiţiile de viaţă pentru regnurile vegetale şi animale, reprezentând mediul natural.

În mediul natural distingem componente fizice naturale - elemente abiotice: aer, apa, substrat geologic, relief, sol. Componentele biotice reprezintă viaţa, organismele ce se dezvoltă pe fundalul sportului ecologic. Ultimele apar sub forma vegetaţiei şi animalelor depinzând atât de factori tereştri, cât şi cosmici (radiaţia solară de exemplu) ceea ce ne ajută să înţelegem implicaţiile care pot urma unor modificări de natură terestră sau cosmică.

În prezent, mediul înconjurator apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie: de component al mediului şi de consumator (beneficiar al mediului). Aşa cum spuneam şi anterior, conceptul actual de mediu are un caracter dinamic, căutând să cunoască, să distingă şi să înţeleagă funcţionarea diverselor subsisteme şi a interconectivităţii acestora în toata complexitatea lor. Prin aceasta se urmăreşte folosirea raţională a tuturor resurselor naturale şi corelarea activităţii umane cu măsuri viabile de protejare a factorilor naturali. În contextul discuţiei acestui caracter dinamic şi pluridisciplinar al conceptului de mediu să remarcăm faptul că atunci când se vorbeşte de progres sau de saracie, se vorbeşte de fapt, în termenii cei mai globali, de mediul înconjurător care caracterizează planeta noastră la un moment dat, căci între toate acestea şi poluare, degradarea apei şi a aerului, ameninţarea păturii de ozon, deşertificare, deseuri toxice şi radioactive etc. există o strânsă interdependenţă.

Orice activitate umană, şi implicit existenţa individului, este de neconceput în afara mediului. Ansamblul de relaţii şi raporturi de schimburi ce se stabilesc între om şi natura, precum şi interdependenţa lor influentează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi implicit de muncă pentru om, precum şi perspectivele dezvoltării societăţii. Aceste raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât şi crearea condiţilor de existenţă umană. Mediul trebuie adaptat şi organizat pentru a răspunde nevoilor

Pagina 9/17

indivizilor - ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse şi prelucrarea lor pentru a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora - dar relaţia om-mediu cunoaşte un mare grad de reciprocitate, în sensul că nevoile umane se adaptează într-o masură mai mare sau mai mică cerinţelor mediului.

Asigurarea unei calităţi corespunzatoare a mediului, protejarea lui - ca necesitate supravieţuirii şi progresului - reprezintă o problema de interes major şi certă actualitate pentru evoluţia socială. În acest sens, se impune păstrarea calităţii mediului, diminuarea efectelor negative ale activităţii umane cu implicaţii asupra acestuia. Protecţia mediului a devenit astfel o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătuta la nivel mondial, fapt ce a dat naştere numeroaselor dispute între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Acest lucru a impus înfiinţarea unor organizaţii internaţionale ce au ca principale obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării şi creşterea nivelului calităţii mediului în ansamblu.

Cercetările amănuntite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare s-au concretizat prin intermediul unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:

- cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre sistemul economic şi sistemele naturale, a consecinţelor acestor interacţiuni; - determinarea resurselor naturale ce trebuiesc utilizate raţional şi cu maxim de economicitate;- prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de om, dar şi datorate unor cauze naturale;- armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii umane în ansamblu sau a agenţilor economici privind factorii de mediu.Pentru protejarea mediului, în primul rând, trebuie identificate zonele afectate ale acestuia, evaluat gradul de deteriorare şi stabilite cauzele care au produs

dezechilibrele respective. În ceea ce priveşte modalităţile de protejare trebuie soluţionate trei categorii de probleme:- crearea unui sistem legislativ si institututional dinamic, adecvat şi eficient care să garanteze o dezvoltare durabilă (sustenabilă) a societăţii umane;- evaluarea costurilor actiunilor de protejare a mediului si identificarea surselor de suportare a acestora.- elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional şi internaţional referitor la protejarea mediului.În ceea ce priveşte evaluarea costurilor şi stabilirea modului în care acestea sunt suportate se constată că protejarea mediului este costisitoare. Datorită acestei

situaţii costurile de protejare a mediului trebuie să se împartă între organizaţiile potenţiale poluatoare (societăţi comerciale etc.) şi restul societăţii care beneficiază de produsele acestor organizaţii (stat). Fondurile alocate protejării mediului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecăreia. Importanţa recunoscută în prezent a protejării mediului a condus însă la crearea unor fonduri europene şi chiar internaţionale din care sunt finanţate proiecte în domeniu sau din care sunt recompensate organizaţiile care au implementate sisteme de management de mediu.

4.2. Conştientizarea şi statuarea problematicii mediului

Gradul de globalizare al sistemului uman a condus la imposibilitatea controlul efectiv al poluării exclusiv prin soluţii tehnologice. Acesta trebuie abordat într-un cadru integrat, asigurat numai în baza unui sistem de management de mediu, componentă a managementului general al întreprinderii. Deşi implementarea sistemelor de management de mediu este o acţiune voluntară, aplicarea acesteia a reuşit să convingă, nu numai prin beneficiile financiare obţinute (identificarea zonelor ce pot aduce economii, mărirea eficienţei producţiei, găsirea de noi pieţe etc.), dar şi prin creşterea credibilităţii în obţinerea de credite bancare, în atragerea investitorilor şi a noilor beneficiari. În acest sens, în prezent, pe plan mondial se poate constata o orientare a preocupărilor companiilor către introducerea Sistemelor de Management de Mediu (SMM). Acestea oferă o modalitate structurată şi sistematică de integrare a problematicii de mediu în toate aspectele activităţii unei companii.

Scopul implementării unui SMM ca parte a managementului unei organizaţii nu constă numai în conformarea cu legislaţia de mediu şi minimizarea riscurilor financiare, ci şi îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu, asigurându-se astfel o bună imagine şi o serie de avantaje pe piaţa competiţională.

Iniţial (anii ‘70) eforturile ţărilor au fost concentrate spre dezvoltarea componentelor legislative şi de reglementare ca şi a structurilor organizatorice care să asigure încadrarea activităţii economice în limitele permise de standardele de mediu. În aceste condiţii răspunsul industriei era dat ca reacţie la apariţia problemelor, îndeosebi a celor de neconformare cu reglementările existente. Investiţiile erau preponderent în soluţii tehnologice de depoluare, la finalul procesului de producţie (end of pipe).

În continuare s-a trecut treptat la integrarea politicii ecologice în politica economică a întreprinderii. În 1985 conceptul SMM este introdus pentru prima dată în Olanda şi foarte repede capătă un real interes în celelalte ţări Vest Europene, în Asia, SUA, Canada şi în continuă creştere în Europa Centrală şi de Est. În 1987, Raportul Brundland al Comisiei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării a introdus termenul de Dezvoltare Durabilă şi a îndemnat industriile să-şi dezvolte sisteme eficiente de management de mediu. A urmat întâlnirea istorică din 1992 de la Rio de Janeiro când conducătorii de guverne şi de mari companii şi grupuri private au analizat cum poate fi condusă lumea întreagă către dezvoltarea durabilă. A rezultat consensul global şi angajamentul politic de la cel mai înalt vârf (Agenda 21) pentru începerea colaborării între guverne, întreprinderi, organizaţii neguvernamentale, etc., în vederea găsirii soluţiilor pentru rezolvarea problemelor cruciale de mediu. S-a hotărât de asemenea ca Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) să elaboreze o serie de standarde dedicate sistemului de management de mediu.

4.3. Politica de mediu a Uniunii Europene

Cu ocazia primei Conferinţe a Naţiunilor Unite privind mediul înconjurător, de la Stockholm, din iunie 1972, Comunitatea Europeană a adoptat primul său program de Acţiuni pentru protecţia mediului pe o perioadă de cinci ani (1973-1977). Atât primul cât şi al doilea program de Acţiune (1978-1982) au stabilit liste detaliate de măsuri ce trebuie întreprinse pentru controlul poluării. S-au stabilit câteva principii generale care au rămas valabile şi în programele ulterioare şi care se regăsesc în legislaţia adoptată:

1. A preveni este mai eficient decât a vindeca (a remedia). Acest principiu a devenit dominant în cadrul celui de al patrulea Program de protecţia mediului.2. Impactul asupra mediului trebuie luat în considerare în cea dintâi fază de concepţie a unui obiectiv sau a unei acţiuni.3. Exploatarea naturii care produce dezechilibre ecologice trebuie abandonată.4. Adoptarea de măsuri trebuie să se facă pe baza unei bune cunoaşteri ştiinţifice.5. Principiul “poluatorul plăteşte” se traduce prin suportarea costurilor de către poluator pentru prevenirea poluării şi remedierea pagubelor produse.6. Activităţile dintr-un Stat Membru nu trebuie să producă daune mediului din alt stat.7. Politica de protecţie a mediului din Statele Membre trebuie să ia în considerare şi interesele ţărilor în curs de dezvoltare.8. CEE şi Statele Membre trebuie să promoveze o politică de protecţie a mediului prin organizaţii internaţionale.9. Protecţia mediului constituie o responsabilitate a tuturor, fiind necesare, în acest scop, acţiuni educaţionale.10. Măsurile de protecţia mediului trebuie luate la “nivel adecvat” ţinând seama de tipul de poluare, acţiuni necesare şi în zona geografică ce trebuie protejată. Acest

principiu este cunoscut sub denumirea de “principiu de subsidiaritate”.11. Programele naţionale de protecţia mediului trebuie să se bazeze pe o concepţie unitară pe termen lung, iar politicile naţionale trebuie să se armonizeze în cadrul

comunităţii.Al treilea Program de acţiune (adoptat în 1983) a încercat să realizeze o strategie mai amplă pentru protecţia mediului şi a resurselor naturale în cadrul Comunităţii.

Accentul a trecut de la control la prevenire a poluării şi a lărgit conceptul de protecţie şi asupra modului de folosire a pământului şi de integrare a problemelor de mediu în celelalte politici ale CEE. S-au alocat fonduri pentru activităţi agricole, dezvoltare regională şi sprijinire a statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, conform Convenţiei de la Lomé.

Cel de-al patrulea Program de acţiune (1987-1992) a căutat să răspundă obligaţiilor de integrare a problemelor de mediu în alte politici ale Comunităţii, axându-se pe patru domenii de activitate:

implementarea legislaţiei existente a Comunităţii; reglementarea problemelor de impact asupra mediului cu referire la “substanţe” şi “surse” de poluare; accesul neîngrădit al publicului la informaţii; crearea de noi locuri de muncă.

Din punct de vedere legislativ, Actul European Unic care amendează Tratatul CEE, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 confirmă competenţa comunităţii în elaborarea legislaţiei pentru protecţia mediului şi stabileşte scopul şi procedurile necesare prin adăugarea Fascicolului VII care conţine articolele 130 r, 130 s şi 130 t la Partea a III-a a Tratatului referitoare la Bazele şi politica Comunităţii. În plus se clarifică în art. 100 a, relaţia dintre realizarea pieţei unice şi protecţia mediului şi a sănătăţii umane. Conform celor trei articole (130 r, 130 s, 130 t) scopurile şi acţiunile principale ale Comunităţii în domeniul protecţiei mediului sunt:

conservarea, protejarea şi ameliorarea mediului; sănătatea umană; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.

Acţiunile CEE de protecţia mediului se integrează în alte politici ale Consiliului, vizând, în mod special, agricultura, dezvoltarea regională şi energia pe baza a trei principii generale:

măsuri de prevenire; remedieri la sursă a pagubelor produse mediului; poluatorul plăteşte pagubele.

Cea mai importantă prevedere a “Actului European Unic” este principiul integrării. Protecţia mediului este singurul domeniu al politicii care necesită o astfel de cerinţă, iar Comunitatea trebuie să adopte procedurile de aplicare. “Actul European Unic“ recunoaşte relaţia complexă dintre mediu ambiant şi comerţ şi în Articolul 100 a se stabileşte că o propunere legislativă a Comisiei privind sănătatea, securitatea, protecţia mediului şi a consumatorului care afectează Piaţa Comună trebuie “să se bazeze pe un nivel ridicat de protecţie”. În plus se oferă prilejul, pentru Statele Membre, de a adopta standarde şi reglementări mai severe dacă acestea le sunt necesare.

Ca o sinteză, este de menţionat că în ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeană s-au elaborat pentru mediu circa 300 acte de reglementare (directive, decizii, recomandări).

Pagina 10/17

Cel de-al cincilea program de acţiune pentru mediu, este document al lui DG11 şi a constituit “Agenda de mediu” pentru deceniul trecut, având următoarele principii de bază:

integrarea politicilor de mediu ca domeniu prioritar în politica economico-socială; împărţirea responsabilităţilor între administraţie, industrie şi consumatori pentru a se ajunge la un consens în ceea ce priveşte măsurile convenite.

Aprobarea generală şi strategia acestui program de acţiune pentru mediu, a fost dată de Consiliu şi de reprezentanţii guvernelor statelor membre la 1 februarie 1993 şi diferă de programele anterioare. După cum spune şi numele său, “program către susţinere”, programul a definit obiective pe termen lung şi s-a concentrat pe o abordare globală a problemelor de mediu.

Punctele susţinute de către acest program au fost: menţinerea calităţii vieţii; menţinerea continuă a accesului la resursele naturale; evitarea pagubelor de mediu cu efect pe termen lung; considerarea dezvoltării durabile care armonizează nevoile prezente cu cele viitoare fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface

nevoile.Succesul pe termen lung al Uniunii Europene depinde de susţinerea politicilor în industrie, transporturi, agricultură şi dezvoltare regională. Strategia acestui program

a impus o largă arie de instrumente: legislaţie pentru stabilirea standardelor de mediu; instrumente economice pentru încurajarea producţiei şi a proceselor desfăşurate în concordanţă cu nevoile de mediu; măsuri orizontale de suport: informaţie, educaţie, cercetare; măsuri de suport financiar.

Strategia a acoperit în esenţă următoarele arii: cinci sectoare principale: industrie, energie, transporturi, agricultură, turism; şapte teme luate în vizor:

schimbarea climatului; acidifierea şi calitatea aerului; mediul urban; zonele de coastă; managementul deşeurilor; managementul resurselor de apă; protecţia naturii şi a biodiversităţii.

Din punct de vedere al managementului de risc, trei arii prezintă o atenţie deosebită: riscuri legate de industrie; securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor; protecţia civilă şi urgenţele de mediu.

Instrumentele politice promovate au fost următoarele: îmbunătăţirea datelor despre mediu; cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică; planificarea sectorială şi spaţială; stabilirea corectă a preţurilor din punct de vedere economic; informarea publică şi educaţia; educaţia profesională şi pregătirea persoanelor implicate în acest domeniu; mecanismele de sprijin financiar.

Sesizând că Protecţia Mediului devine o problemă, s-a făcut recenta propunere (ianuarie 2001) privind al şaselea Program de Acţiune de Mediu pentru Comunitatea Europeană, propus de comisia de specialitate spre dezbatere şi aprobare către:

Consiliul European; Parlamentul European; Comitetul Economic şi Social; Comitetul Regiunilor.

Conceput ca un document programatic pe probleme de mediu pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2010, având chemarea simbol “Viitorul nostru, şansa noastră” programul, în cele 11 articole, după adoptarea lui a devenit un document politic, care să orienteze şi să armonizeze, din punct de vedere strategic ţările europene în acţiunile de conservare şi protecţie a mediului în următorul deceniu. Câteva din direcţiile de acţiune, precum şi obiectivele ce sunt propuse în acest al şaselea Program de Acţiune de Mediu se apreciază că sunt utile a fi menţionate pentru a sesiza amploarea, ambiţiile, necesităţile, complexitatea problemelor puse în discuţie. Astfel se propun:

îmbunătăţirea implementării legislaţiei de mediu existente; integrarea preocupărilor de mediu în ansamblul celorlalte politici; implicarea mecanismelor de piaţă pentru a atrage interesul pentru mediu al agenţilor economici şi al consumatorilor; implicarea directă sau indirectă a cetăţenilor individuali în problematica protecţiei mediului; planificarea teritoriului, precum şi deciziile manageriale trebuie să ţină cont de impactul acestora asupra mediului, pentru promovarea celor mai bune

practici de mediu.Este interesant de semnalat că, în mod suplimentar, programul propune abordarea şi a patru domenii prioritare de acţiune, acestea fiind:

studierea schimbărilor climatice, în vederea stabilizării concentraţiei “gazelor de seră” la un nivel care să nu cauzeze variaţii anormale ale climei pământului;

protejarea acestei unice resurse: natura şi biodiversitatea, cu direcţionare spre protejarea şi restaurarea funcţiilor sistemelor naturale şi stoparea pierderilor în biodiversitate în Uniunea Europeană şi desigur la nivel global; se include aici şi protejarea solului împotriva eroziunii şi poluării;

mediu şi sănătate – pentru a atinge o calitate a mediului, astfel ca acei poluanţi, incluzând şi diferitele tipuri de radiaţii, generaţi de activitatea umană, să nu inducă un impact semnificativ cu risc asupra sănătăţii umane;

utilizarea durabilă a resurselor naturale şi managementul deşeurilor, pentru a avea siguranţa că prin consum al resurselor regenerabile sau neregenerabile nu se va depăşi capacitatea de suport a mediului. Se doreşte atingerea unui nivel de decuplare a utilizării resurselor de dezvoltare economică printr-o îmbunătăţire semnificativă a eficienţei utilizării resurselor, precum şi prin evitarea orientării stricte a economiei spre partea materială, inclusiv evitarea generării de deşeuri.

Obiectivele menţionate vor deveni repere de orientare şi pentru ţările candidate. Pentru a realiza aceste obiective ambiţioase au fost realizate şi structuri specializate dintre care amintim:

Agenţia Europeană pentru Mediu (AEE) şi reţeaua din care face parte (EIONET) au fost create în 1994 pentru a furniza date de înaltă calitate asupra mediului, statelor membre ale Comunităţii şi consumatorilor. Principalele funcţii pe care le îndeplineşte acest program sunt: descrierea stării actuale şi previziunile pentru mediu, şi furnizarea de informaţii care contribuie la punerea în practică a politicii de mediu a UE.

Forumul European Consultativ asupra Mediului şi Dezvoltării Durabile a luat fiinţă în 1993 şi este unul dintre cele trei organisme neoficiale de consultanţă în cadrul celui de-al cincilea proiect de acţiune în favoarea mediului.

În 1997, Forumul a fost extins pentru a include ţările din spaţiul economic european şi ţările asociate din Europa Centrală şi Orientală. Comisia i-a acordat o autonomie maximă, Forumul a publicat în curând concluziile sale asupra următoarelor subiecte:

• agricultură şi dezvoltarea durabilă;• mediul, piaţa de muncă şi lărgirea Uniunii Europene.

Este interesant a prezenta detalii privind acest ultim aspect: mediul şi piaţa muncii. De remarcat e faptul că în cadrul Uniunii Europene aproximativ 3,5 milioane persoane ocupă un loc de muncă legat de mediu. Astfel, 1,5 milioane din 3,5 milioane de muncitori ecologi sunt angajaţi în industriile ecologice şi produc tehnologii, produse şi servicii care măsoară, împiedică, limitează sau corectează incidente şi dezastre ecologice. Două milioane de muncitori lucrează în sectoare care se ocupă cu tehnologii nepoluante, energie refolosibilă, reciclarea deşeurilor şi protecţia peisajelor şi a mediului.

În cadrul acţiunilor de integrare europeană, având în vedere componenta protecţiei mediului, trebuie să se ţină seama că: politica referitoare la mediu este un element esenţial al procesului de integrare europeană; exigenţele şi reglementările din domeniul protecţiei mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea celorlalte politici sectoriale implicate în

procesul de integrare europeană; dat fiind caracterul transeuropean şi fără frontiere al problemelor de mediu, trebuie neapărat ca aceste probleme să fie studiate în etapa de preaderare,

adică încă de la începutul procesului de integrare. Dificultăţi majore în realizarea obiectivelor de protecţia mediului impuse de procesul integrării europene rezultă din: numărul mare de reglementări aplicabile în domeniul mediului, care cuprinde în prezent aproximativ 300 de acte normative referitoare la o mare varietate

de probleme: poluarea apelor, a atmosferei, gestionarea deşeurilor şi a produselor chimice, biotehnologia, radioprotecţia, siguranţa nucleară, protecţia naturii etc.

Pagina 11/17

stabilirea reglementărilor de mediu, crearea instituţiilor şi condiţiilor pentru aplicarea acestora precum şi realizarea a numeroase obiective de protecţia mediului în cadrul Uniunii Europene s-au făcut într-o perioadă de 25-30 ani şi mai activ în ultimii 10-15 ani. Ţările asociate, printre care şi România îşi propun să parcurgă aceste etape în cinci-şapte ani, ceea ce implică eforturi cu totul deosebite.

Amploarea acţiunilor impuse de procesul integrării europene precum şi necesitatea realizării acestora într-o perioadă de timp cât mai restrânsă a făcut necesar ca fiecare organizaţie centrală implicată în pregătirea integrării să-şi stabilească un calendar de lucru şi o listă de priorităţi.

În sprijinul acestei acţiuni şi pentru a ajuta ţările asociate din Europa Centrală şi de Est să-şi pregătească aderarea la Uniunea Europeană, Consiliul European întrunit la Essen, în decembrie 1994, a stabilit o strategie ambiţioasă de preaderare, prin care prioritatea în această etapă revine integrării în Piaţa Internă Comună. S-a dispus totodată Comisiei europene să redacteze o Cartă Albă prin care se identifică măsurile cheie necesare a fi adoptate pentru fiecare sector al pieţei interne şi să propună o ordine în abordarea aproprierii legislative. În afară de măsurile recomandate pentru aproprierea legislativă, Carta Albă subliniază şi descrie structurile ce vor fi necesare pentru punerea în aplicare a reglementărilor comunitare.

Trebuie făcută distincţia între alinierea la Piaţa Internă şi aderarea la Uniune, care implică acceptarea întregului “acquis” comunitar. Atât responsabilitatea alinierii la Piaţa Internă, cât şi stabilirea propriilor priorităţi între diferitele sectoare revine, în primul rând, ţărilor asociate.

Se prevede ca Uniunea Europeană să acorde asistenţă pentru armonizarea legislativă prin intermediul programelor PHARE.Obiectivele de protecţia mediului pe care Carta Albă le consideră prioritare pentru funcţionarea Pieţei Interne se referă la:

controlul radioactivităţii şi a altor substanţe periculoase; organisme modificate genetic; managementul deşeurilor; emisiile de poluare fonică; poluarea aerului şi reducerea stratului de ozon.

Toate aceste domenii considerate prioritare în procesul de apropiere legislativă nu cuprind decât o mică parte a legislaţiei comunitare în domeniul mediului şi se referă în mod direct la libera circulaţie a produselor în cadrul Pieţei Interne. “Acquis-ul de mediu” Comunitar (ansamblul de reglementări legislative impuse pre-aderării) cuprinde aproximativ 74 Directive şi 21 Reglementări (din totalul de peste 300 ale CE) care vor trebui să fie transpuse şi reglementate în legislaţia naţională a ţărilor ce urmează să capete statutul de membrul al Uniunii.

Actele legislative sunt împărţite (tabel 3.1) în două mari grupe, fiecare din acestea fiind divizate în două părţi: incluse în Carta Albă; neincluse în Carta Albă.

Pentru fiecare din cele două grupe sunt propuse acte legislative într-o logică şi determinare care să inspire controlul problematicii respective.

În continuare sunt prezentate, succint, titlul şi codul acestor reglementări din primele cinci grupe ale “acquis-ului de mediu”.Legislaţia din grupa orizontală:• Directiva Evaluarea impactului asupra mediului 85/337/EC amendată de 97/11/EC;• Directiva privind accesul la informaţii de Mediu 90/313/EEC;• Directiva privind raportarea 91/692/EC;• Dispoziţia privind Agenţia Europeană de Mediu EEC No. 1210/90• Dispoziţia privind LIFE EEC – No. 1973/92Programul de acţiune pentru promovarea NGO de mediu europene, Decizia Consiliului 97/872/EC.Legislaţia din grupa - Calitatea aerului:• Evaluarea şi managementul calităţii aerului ambiental – Directiva cadru privind calitatea aerului 96/62/EC;• Standardele privind calitatea aerului ambiental – Directiva privind SO2, NO2 şi NO, particule materiale şi plumb conţinut în aerul ambiental – 99/30/EC; directiva

înlocuieşte următoarele directive:- Directiva poluării aerului cu SO2 – 80/779/EEC;- Directiva poluării aerului cu Plumb – 82/884/EEC;- Directiva poluării aerului cu NO2 – 85/203/EEC;• Controlul producţiei şi al manipulării materialelor:- Directiva privind emisiile de COV datorită utilizării solvenţilor organici 99/13/EC;- Directiva privind calitatea combustibilului de petrol şi diesel 98/70/EC;- Directiva privind emisiile de la motoarele ce sunt instalate în mecanismele nemobile pe drumuri 97/68/EC;- Directiva privind conţinutul de sulf în combustibilul lichid 93/12/EEC, amendată de 99/32/EC;- Directiva emisiilor de COV rezultate din stocarea şi distribuirea petrolului 94/63/EC;- Decizia Consiliului asupra Protocolului de la Montreal (Deprecierea stratului de ozon) 88/540/EEC;• Monitorizare şi schimbul de informaţii:- Directiva privind poluarea cu ozon troposferic 92/72/EEC;- Decizia Consiliului asupra monitorizare CO2 şi alte gaze de seră 93/389/EEC;- Decizia Consiliului şi Protocolul pentru Finanţarea pe termen lung a EMEP 86/277/EEC.Legislaţia în domeniul managementului deşeurilor:• Cadru pentru deşeuri:- Directiva Cadru asupra deşeurilor (Directiva Consiliului 75/442/EEC amendată de Directiva Consiliului 91/156/EEC);- Directiva privind deşeuri periculoase (Directiva Consiliului 91/689/EEC amendată de Directiva Consiliului 94/31/EC);• Deşeuri specifice:- Depozitarea uleiului uzat (Directiva Consiliului 75/439/EEC);- Directive asupra deşeurilor din industria de dioxid de titan (Directiva Consiliului 78/176/EEC, 82/883/EEC şi 92/112/EEC);- Baterii şi acumulatori conţinând câteva substanţe periculoase (Directiva Consiliului 91/157/EEC);- Ambalaje şi deşeuri din ambalaje (Directiva Consiliului 94/62/EC);- Eliminarea poliacrilamidei bifenil şi poliacrilamidă terfenil (PCB/PCT) (Directiva Consiliului 96/59/EC);- Protecţia mediului şi în particular a solului, vizând nămolul din epurare în agricultură (Directiva Consiliului 86/278/EEC);• Procese şi facilităţi:- Reducerea poluării aerului din instalaţii de incinerare a deşeurilor municipale (Directiva Consiliului 89/429/EEC);- Reducerea poluării aerului din noile instalaţii de incinerare a deşeurilor municipale (Directiva Consiliului 89/369/EEC);- Incinerarea deşeurilor periculoase (Directiva Consiliului 94/67/EC);- Directiva asupra depozitării deşeurilor (Directiva Consiliului 99/31/EC);• Transport, Import, Export:

Pagina 12/17

- Supervizarea şi controlul navelor cu deşeuri în, ce intră, ies din Comunitatea Europeană (Directiva Consiliului 93/259/EEC);- Reguli în proceduri aplicate vapoarelor pentru câteva tipuri de deşeuri din ţările ne-OECD (Directiva Consiliului nr. 1420/1999 şi Dispoziţia Comisiei nr. 1547/1999).Legislaţia în sectorul de protecţia apelor:Directiva cadru privind apa• Directiva cadru privind apa 60/2000/EC• Propuneri pentru Decizii stabilind lista de substanţe prioritare în domeniul politicii apei. Partea comună a Consiliului poziţia 22.10.99; Legislaţie privind Calitatea Apei • Directiva privind apa de îmbăiere (76/160/EEC);• Noua directivă privind apa potabilă (98/83/EC);• Directiva privind apele de suprafaţă utilizate pentru utilizare la prepararea apei potabile (75/440/EEC, amendată prin Directiva 79/869/EEC şi 91/692/EEC);• Directiva pentru apa folosită la piscicultură (78/659/EEC amendată de Directiva 91/692/EEC);• Directiva pentru apa pentru moluşte (79/923/EEC, amendată de Directiva 91/692/EEC);Controlul emisiilor:• Directiva pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti (91/271/EEC, amendată de Directiva 98/15/EC) şi cu trimitere la Decizia 93/48/EEC;• Directiva privind Nitraţii (91/676/EEC);• Directiva pentru Apa subterană (80/68/EEC, amendată de Directiva 91/692/EEC);• Directiva privind substanţele periculoase (76/464/EEC);• Directiva privind descărcarea de mercur de la industria de electroliză a tehnoclor-alcali (82/176/EEC);• Directiva privind descărcarea de cadmiu (83/513/EEC);• Directiva privind descărcarea de hexachlorocyclohexan (84/491/EEC);• Directiva privind descărcarea de substanţe din Lista 1 (directiva 86/280/EEC, amendată de directiva 88/347/EEC şi 90/415/EEC) Monitoring şi Raportare:• Directiva privind măsurători ale apelor de suprafaţă (79/869/EEC, amendată de Directiva 81/855/EEC);• Proceduri comune pentru schimbul de informaţii (Decizia 77/795/EEC, amendată de Decizia 84/422/EEC, 86/574/EEC şi 90/2/EEC).Legislaţia privind Protecţia Naturii:• Directiva Consiliului 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice;• Directiva Consiliului 92/43/EEC privind conservarea habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice;• Directiva Consiliului 83/129/EEC privind importul între statele membre de piele de la puii de focă şi produse derivate;• Dispoziţia Consiliului (EC) no. 338/97 privind protecţia speciilor e faună şi floră sălbatică prin reglementarea comerţului între statele membre;• Dispoziţia Consiliului (EEC) no. 348/81 privind reguli comune pentru importul de balene şi alte produse derivate din cetacee;• Dispoziţia Consiliului (EEC) no. 3254/91 privind prohibiţia de a utiliza capcane în Comunitate şi introducerea în Comunitate a blănurilor şi a bunurilor făcute din

câteva specii de animale sălbatice originare din ţările care le prind prin intermediul capcanelor sau metode de prindere care nu se întâlnesc în standardele internaţionale umanitare de prindere;

• Directiva Consiliului 98/145/EC pentru aprobarea, în numele Comisiei Europene, a amendamentelor din Anexa I şi II din Convenţia de la Bonn privind Conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice aşa cum s-a decis în a cincea întâlnire a Conferinţei părţilor la Convenţie.

4.4. Politica de mediu a României

Dreptul mediului înconjurător, în formula sa actuală, îşi regăseşte izvorul în numeroase texte din cele mai vechi timpuri, axate exclusiv pe preocupări de ocrotire a unor elemente valoroase din natură, dar şi pentru păstrarea şi menţinerea igienei, promovarea agriculturii şi industriei etc. Este însă demn de menţionat, apariţia primei legi privind protecţia mediului înconjurător în România la 20 iunie 1973, lege care a situat ţara noastră, la acea dată, printre primele ţări din lume care dispuneau de o lege – cadru în acest domeniu. Ea a fost ulterior completată de alte acte normative. În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător era constituit din “totalitatea factorilor naturali şi al celor creaţi din activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii ” (art. 5 din Legea nr. 9/1973).

Până la acea dată legislaţia a privit exclusiv domeniul ocrotirii naturii. Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul şi subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, fauna terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentelor naturii. Tot astfel, legea prevede, să se supună protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi factori creaţi prin activităţi umane. Pentru coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor de protecţie a mediului înconjurător, în anul 1974 s-a înfiinţat Consiliului Naţional Pentru Protecţia Mediului Înconjurător, iar în judeţe şi în municipiul Bucureşti, comisii pentru protecţia mediului înconjurător subordonate (fostelor) consilii populare judeţene şi ale municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte orientarea României postrevoluţionare, în anul 1991, prin Hotărârea Guvernului nr. 264 din 12 aprilie s-a înfiinţat Ministerul Mediului – autoritatea centrală de stat care organizează cadru instituţional, dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de protecţia mediului, la scară naţională. După multiple forme de organizare, în prezent funcţionează sub denumirea de “Ministrul Mediului şi Pădurilor”.

Se poate spune că după 1989, înainte chiar de preocupările de a promova noi legi cadru (Legea Mediului, Legea Apelor etc.) s-a acţionat pe linia reglementării obligativităţii şi procedurilor legate de studiile de impact. Se amintesc în acest sens:

Ordinul 113/26.11.1990 – promovat de Ministerul Mediului privind “Normativ de conţinut pentru obţinerea acordului de mediu”; Ordinul 170/01.11.1990 – promovat de Ministerul Mediului privind “Procedura de emitere a acordului de mediu”; Ordinul 437/17.07.1991 – promovat de Ministerul Mediului privind “Normativ de conţinut pentru obţinerea autorizaţiei de mediu”; Ordinul 619/21.09.1992 – promovat de Ministerul Mediului privind “Norme metodologice privind procedura de elaborare şi conţinutul minim al studiilor şi

analizelor de impact asupra mediului”.Aceste reglementări şi-au pierdut valabilitatea în 1995 prin apariţia “Legii protecţiei mediului” 137/1995, fiind preluate în aceasta. În prezent circa 90% din legislaţia

prezentă în acquis-ul de mediu, prezentate anterior, au fost adoptate şi în legislaţia specifică din România.

(CMDD) - Curs 5

5. Sistemul managementului de mediu (SMM) - apariţia conceptului şi dezvoltare cronologică

5.1. Noţiuni generale. Necesitate şi avantaje

Def.: Sistemul de Management de Mediu (SMM) este componenta sistemului general de management ce include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea, revizuirea şi menţinerea politicii de mediu.

Un Sistem de Management de Mediu reprezintă deci un instrument de identificare şi rezolvare a problemelor specifice de mediu care poate fi implementat într-o organizaţie în diferite modalităţi, depinzând de condiţiile specifice. Acesta are ca obiectiv principal să ajute organizaţia în:

• identificarea şi controlul aspectelor de mediu, a impacturilor şi riscurilor relevante din companie;• satisfacerea politicii de mediu a obiectivelor şi ţintelor, inclusiv conformarea cu legislaţia de mediu;• definirea unui set de principii de bază care să orienteze activităţile viitoare vizând responsabilităţile de mediu;• stabilirea unor creşteri ale performanţei de mediu a companiei, pe baza unui bilanţ costuri-beneficii;• determinarea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor;• definirea responsabilităţilor, autorităţii şi a procedurilor care să asigure implicarea fiecărui angajat al companiei, în reducerea impactului negativ asupra mediului;• realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei şi asigurarea unei instruiri a personalului.SMM răspunde abordării cunoscute Managementului Calităţii şi anume: Planifică, Execută, Verifică, Îmbunătăţeşte.

Pagina 13/17

Din punctul de vedere a evoluţiei standardelor din domeniul SMM sunt de reţinut cele la nivel european EMAS (Environment Management and Audit Scheme) şi cele la nivel internaţional ISO 14001 şi 19011.

Sistemul de management de mediu va diferi în funcţie de tipul, natura, mărimea, complexitatea activităţii, produselor şi serviciilor organizaţiei. Există totuşi un număr de elemente de bază care se regăsesc în comun tuturor SMM. Acestea includ:

Obţinerea angajamentului din partea managerului general al companiei privind dorinţa şi sprijinul în implementarea sistemului de management de mediu.

Analiza iniţială: stabilirea exactă a poziţiei unde se află compania în relaţie cu mediul. Constituie baza de pornire în implementarea SMM, faţă de care se va judeca ulterior şi îmbunătăţirea performanţei de mediu.

Politica de mediu, de obicei publicată în scris ca Declaraţie a Politicii de Mediu, exprimând angajamentul managerului general de a se conforma legislaţiei de mediu şi de a urmări îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu. În felul acesta, se asigură nu numai responsabilitatea pentru implementarea politicii de mediu, ci şi suportul necesar acesteia.

Programul de mediu sau Planul de acţiune, care, pornind de la identificarea aspectelor de mediu şi a impactului asociat acestora, conţine măsurile ce vor fi luate de-a lungul unei perioade de timp. În fapt, acesta traduce politica de mediu a companiei în obiective şi ţinte, identifică activităţile necesare atingerii acestora, defineşte responsabilităţile angajaţilor şi resursele financiare corespunzătoare.

Structuri şi responsabilităţi: definirea, atribuirea şi comunicarea structurilor, responsabilităţilor şi autorităţii de mediu necesare pentru a implementa SMM. Conştientizare, motivare şi furnizarea de cunoştinţe corespunzătoare printr-un program de instruire. Va fi desemnat un reprezentant al managementului companiei, responsabil cu activitatea de protecţie a mediului.

Integrarea managementului de mediu în managementul general al companiei – include proceduri pentru înglobarea cerinţelor de mediu în toate sectoarele specifice organizaţiei (aprovizionare, marketing, cercetare-dezvoltare, serviciu financiar etc.)

Aceste proceduri pot conţine:• Sistemul de comunicare internă.• Controlul documentelor.• Controlul operaţional.• Evaluarea riscului şi pregătirea planurilor şi procedurilor de urgenţă în vederea asigurării unui răspuns corespunzător în cazul incidentelor neprevăzute şi

accidentale.• Monitoring, măsurători şi proceduri de înregistrare – necesare pentru a înregistra şi evidenţia pe bază de documente, rezultatele acţiunilor întreprinse.• Acţiuni preventive şi corective – în vederea eliminării cauzelor existente sau potenţiale privind neconformarea cu obiectivele, ţintele stabilite iniţial.• Auditul Sistemului de Management de Mediu – stabilirea şi menţinerea programelor de auditare a sistemului de management de mediu cu o frecvenţă dictată de

natura operaţiilor.• Analiza Managementului de Mediu – evaluarea făcută de managerul general asupra tuturor aspectelor semnificative ale SMM, pentru a identifica necesitatea unor

posibile schimbări în sistem.Dintre avantajele introducerii unui Sistem de Management de Mediu într-o organizaţie, se pot menţiona:

- din punct de vedere operaţional: Identifică şi corectează probleme, pe plan intern, înainte ca acestea să fie descoperite din exterior. Elimină posibile conflicte între standardele SMM naţionale prin introducerea unui standard internaţional. Asigură o implicare mai mare a angajaţilor în activitatea întreprinderii. Facilitează obţinerea autorizaţiei de funcţionare. Ajută în dezvoltarea şi transferul tehnologiilor.

- din punct de vedere comercial: Demonstrează beneficiarilor că întreprinderea răspunde exigenţelor de mediu. Oferă avantaje în relaţiile publice prin posibilitatea comunicării angajamentului de a asigura un mediu înconjurător curat, sigur şi sănătos. Răspunde cerinţelor potenţiale (naţionale şi internaţionale) ale relaţiilor comerciale. Asigură profit dintr-o ofertă de produse “verzi”. Îmbunătăţeşte competitivitatea pe piaţa internaţională. Asigură o imagine îmbunătăţită.

- din punct de vedere financiar: Facilitează relaţiile cu companiile de asigurare. Elimină posibilele costuri determinate de neîncadrarea în standardele naţionale de mediu. Asigură economii financiare prin minimizarea consumurilor de energie şi materii prime. Satisface criteriile investitorilor. Ajută la reducerea răspunderilor şi riscurilor de mediu. Ajută accesul la împrumuturi bancare.

- din punctul de vedere al regelementării: Demonstrează angajamentul întreprinderilor faţă de autorităţile guvernamentale, pentru conformare şi îmbunătăţire continuă. Asigură un program de mediu proactiv.

- din punctul de vedere al protecţiei mediului: Reduceri ale consumurilor de materii prime şi energie; emisiilor în aer, apă, sol; deşeurilor şi ambalajelor; zgomotului; impactului asupra

ecosistemelor etc.Dezvoltarea sistemului de management de mediu şi a instrumentelor aferente au ca finalitate abordarea într-un context global a relaţiei unităţii economice în raport

cu mediul.

5.2. Instrumente ale managementului de mediu

În general un Sistem de Management de Mediu (SMM) trebuie să ofere toate detaliile necesare pentru evaluarea impactului asupra mediului a tuturor proceselor şi procedurilor, astfel încât să faciliteze: luarea deciziilor, previziunile strategice, conceptele de dezvoltare, proiectare, prelucrare, ambalare, distribuţie şi comercializare, fără efecte negative asupra mediului. În acest sens, alături de SMM există în prezent un cuprinzător set de instrumente ale managementului de mediu care ajută la soluţionarea problemelor în condiţiile respectării cerinţelor dezvoltării durabile.

Instituţiile guvernamentale au nevoie de un mecanism, ca şi de instrumente specifice pentru a-şi realiza programele, politicile şi strategiile naţionale de protecţie a mediului. De asemenea, conducătorii întreprinderilor au descoperit, la rândul lor, că le sunt necesare instrumente de mediu pentru a-şi concretiza deciziile luate în sistemul de management de mediu. În ultimii ani, o dată cu evoluţia înregistrată la nivelul managementului de mediu au devenit operaţionale o serie întreagă de instrumente manageriale de protecţie a mediului. Aceste instrumente sunt astfel structurate încât să îmbunătăţească sistemul de luare a deciziilor, de informare a managerilor şi a altor categorii de personal, cu scopul final al îmbunătăţirii performanţelor de mediu ale întreprinderilor. Ele au fost promovate în numeroase ţări, fiind la îndemâna companiilor pentru a fi adoptate şi utilizate în mod voluntar fără presiuni legislative. Într-o clasificare generală, aceste instrumente se împart în trei mari categorii:

- pentru analiză şi evaluare;- pentru acţiune;- pentru comunicare.Instrumentele pentru analiză şi evaluare sunt de tipul următor:

metode de comparare a performanţelor de mediu proprii cu realizările de vârf în domeniu; analiza cost-beneficiu, utilă în ierarhizarea alternativelor de control al proceselor de poluare;

Pagina 14/17

auditul de mediu, folosit pentru a verifica conformarea cu legislaţia specifică şi de a evalua practicile şi procedurile de mediu; evaluarea impactului de mediu, aplicat în faza de proiectare cu scopul identificării impactului potenţial; evaluarea cheltuielilor pentru protecţia mediului (contabilitate de mediu), evaluarea costului total - ajută la identificarea următoarelor patru tipuri

de costuri pentru un produs, proces sau proiect: costuri directe; costuri ascunse, exemplu: monitoring, conformare); potenţiale răspunderi (plata unor remedieri în mediu) sau costuri mai puţin tangibile (cum ar fi relaţiile cu publicul, o bună imagine etc.);

evaluarea iniţială a calităţii mediului (diagnoză) - se realizează pentru a stabili punctul de plecare într-o acţiune ecologică; evaluarea ciclului de viaţă, metoda prin care sunt evaluate consumurile de energie şi materii prime pe de o parte şi impactul asupra mediului, pe

de alta, în fazele reprezentative ale desfăşurării proceselor pentru obţinerea unui produs şi ale utilizării lui (începând cu extracţia materiilor prime, prelucrarea, utilizarea, reciclarea, transportul, până la depozitarea produsului uzat);

evaluarea riscului asupra mediului şi a sănătăţii umane este realizată cu scopul stabilirii unor măsuri de prevenire a apariţiei unor incidente, accidente;

evaluarea tehnologiei - stabileşte efectele potenţiale ale unei noi tehnologii înainte de implementarea sa; indicatorii dezvoltării durabile - diferiţi de indicatorii economici convenţionali şi care integrează aspectele de mediu în aprecierea progresului

economic.Ca instrumente pentru acţiune cel mai des întâlnite menţionăm:

sistem de management de mediu care stabileşte structura organizatorică, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele, pentru a implementa politica de mediu a întreprinderii;

politica de mediu reprezintă obiectivele şi principiile ce stau la baza acţiunilor de protecţie a mediului, incluzând conformarea cu întreaga legislaţie de mediu specifică întreprinderii;

management total al calităţii mediului a fost acceptat ca un instrument vizând îmbunătăţirea performanţelor întregii activităţi incluzând şi managementul de mediu;

eco-marcarea (eco-emblema), termen care descrie o procedură devenită oficială în multe ţări, conform căreia un produs cu un nivel acceptabil de impact asupra mediului poate primi o etichetă ecologică;

pârghii economice, al căror scop este de atingere a obiectivelor de mediu cu costuri cât mai mici. în acest sens alocarea optimă a resurselor pentru mediu reclamă utilizarea cantităţii optime a fiecărei resurse comparativ cu preţurile altor factori economici de producţie (exemplu: ecuaţia economică de optimizare între preţul materiilor prime - intrări - şi taxele pe emisii poluante - ieşiri);

înţelegeri voluntare - focalizate pe atingerea unor obiective de mediu dincolo de cerinţele legii; parteneriat în favoarea protecţiei mediului, în general realizate pentru a transforma poziţiile de confruntare, dependenţă şi izolare în înţelegeri

mutuale precum şi interdependenţa acceptată.Instrumente de comunicare în interiorul întreprinderii şi în afara ei sunt:

rapoarte anuale; informaţii pentru mass-media, pentru clienţi sau pentru proprii angajaţi; rapoarte interne pentru evidenţa SMM.

Evoluţia conceptelor privind problematica mediului impune şi o evoluţie a standardelor ISO 14000. Există o tendinţă de abordare integrată a sistemelor de management:

• a calităţii;• a mediului;• a protecţiei sănătăţii;• a riscului.Ca o exemplificare a acestei tendinţe o reprezintă standardul SR EN ISO 19011 care abordează în comun problema auditului calităţii şi cea a mediului.

(CMDD) - Curs 6

6. Sistemul managementului de mediu (SMM) - algoritmul de concepţie, implementare şi actualizare continuă a unui SMM

Etapele ce trebuie parcurse pentru a se realiza un sistem de management de mediu (SMM) eficient sunt următoarele:

Etapa P (plan): planificare• Definirea politicii de mediu• Identificarea celor mai importante efecte de mediu• Cerinţele legale• Definirea obiectivelor de atins• Planul de acţiune (activitate) pentru introducerea (implementarea) Sistemului de Management de Mediu

Etapa D (do) acţiune• Concepere a structurii organizatorice şi a responsabilităţii pe posturi• Formare, sensibilizare şi competenţă• Comunicare• Documentaţia SMM• Gestionarea documentaţiei• Gestionarea funcţionării• Prevenirea şi pregătirea pentru situaţiile de urgenţă

Etapa C (check) controlare• Supraveghere şi măsurare continuă• Neconformitate, acţiuni de corectare şi prevenire• Înregistrări• Audit SMM

Etapa A (act) ameliorare• Verificarea direcţiunii şi îmbunătăţire continuă• Verificare şi certificare. Declaraţia de mediu• Raportul public de mediu

În cele ce urmează, vom analiza pe rând majoritatea subetapelor nominalizate anterior.

► Definirea politicii de mediu reprezintă un document public făcut de companie (publicat în general pe site-ul acesteia), care descrie măsurile care se vor lua în vederea protecţiei mediului înconjurător. Acest angajament emis de conducerea organizaţiei trebuie să se bazeze pe următoarele puncte:

Examinarea şi supravegherea activităţii întreprinderii dvs. şi analiza punctelor critice pentru mediu. Luarea de măsuri pentru diminuarea, prevenirea şi eliminarea poluării mediului. Evaluarea preliminară a impactului pe care activităţile şi produsele noi o vor avea asupra mediului. Prevenirea sau diminuarea riscurilor de emitere a substanţelor poluante şi de risipire a energiei în caz de accident. Compararea regulată al programului de acţiune de mediu cu politica de mediu. Realizarea sistematică a obiectivelor de mediu. Colaborare cu autorităţile în vederea minimalizării riscurilor şi accidentelor de mediu, cu ajutorul unor tehnici adecvate. Sensibilizarea şi eco-conştientizarea angajaţilor. Informarea clienţilor despre pericolele pe care produsele şi serviciile o reprezintă faţă de mediu.

Pagina 15/17

Obligarea furnizorilor şi subcontractanţilor să respecte normele şi prevederile de mediu aplicate în cadrul organizaţiei. Informarea completa a publicului larg si un dialog deschis despre impactul pe care organizaţia o are asupra mediului.

► Analiza organizaţiei şi identificarea aspectelor activităţii care au impact asupra mediului.Analiza preliminară este obligatorie; ea poate constitui pilonul de bază a sistemului de management de mediu, baza elaborării programului de mediu şi definirii

obiectivelor de mediu. Analiza trebuie să examineze următoarele probleme: Impactul major pe care îl au activităţile, produsele şi serviciile. Cerinţele şi prevederile legale din domeniu. Toate practicile şi procedurile existente în materie de management de mediu. Evaluarea şi rezultatele anchetelor, accidentelor din trecut. Reclamaţiile din partea populaţiei din zona privind poluarea mediului de către organizaţie.

Rezultatele se trec într-un tabel de impact. Nu există o metodă universală pentru evaluarea riscurilor şi efectelor de mediu, dar trebuie să se ia în considerare printre altele: poluarea aerului, apei, managementul deşeurilor, contaminarea solului, utilizarea resurselor naturale a materialelor prime, ambalarea, transportul şi alte probleme de mediu şi sociale legate de sediul întreprinderii. Asociaţiile şi organizaţiile profesionale vă pot ajuta cu manuale şi publicaţii de specialitate care vă informează despre sectorul economic din care faceţi parte şi efectul acestui sector asupra mediului.

Există metode simple şi originale pentru evaluarea impactului asupra mediului, cum ar fi eco-cartografierea.► Cerinţele legaleUn sistem de management de mediu este foarte util în respectarea legislaţiei din domeniu. În cazul nerespectării legilor, trebuie întreprinse acţiuni de corectare. În

cadrul conceperii SMM, cerinţele legale cu privire la protecţia mediului trebuiesc reactualizate în această etapă, relativ la cazul general şi la specificul organizaţiei. Lista normelor legale trebuie populată cât mai amănunţit, atât cu cele româneşti, cât şi cu cele europene şi internaţionale.

► Obiectivele de mediu generale provin din politica de mediu. Ulterior, după stabilirea impactului asupra mediului şi a cerinţelor legale, în această etapă, ele pot fi concretizate. Se stabilesc astfel obiectivele de mediu specifice ale organizaţiei.

Obiectivele pot include angajamente de genul: Reducerea deşeurilor şi a utilizării resurselor. Reducerea sau eliminarea emisiilor poluante. Reproiectarea produselor în vederea minimalizării impactului asupra mediului în procesul de producţie, în perioada de exploatare şi la eliminare. Promovarea mediului şi sensibilizarea angajaţilor şi a comunităţii din jur etc.

► Planul activităţii de mediu este o metoda bine definită, care face posibilă atingerea obiectivelor stabilite prin acţiuni concrete şi o încadrare strictă în timp a acestora. Obiectivele şi planul SMM-ului trebuie scrise, reactualizate şi comunicate celor interesaţi în mod regulat. Ele trebuie să reflecte politica de mediu a întreprinderii, concentrându-se pe prevenirea poluării.

Caracteristicile acţiunilor propuse trebuie să cuprindă următoarele aspecte: Sunt în concordanţă cu principalele impacturi asupra mediului ale activităţii organizaţiei, formularea lor este clară şi nu poate fi interpretată. În cazul realizării lor, îmbunătăţesc cu adevărat performanţa de mediu a întreprinderii. Sunt trecute pe hârtie, cuantificate şi conţin date limită de execuţie. Angajaţii sunt ţinuţi la curent în mod regulat despre stadiul de desfăşurare a acţiunilor.

► Concepere a structurii organizatorice şi a responsabilităţii pe posturiOdată pus la punct planul activităţii de mediu, se face un inventar al personalului necesar să îl pună în aplicare. Se construieşte structura organizatorică

corespunzătoare, până la nivel de post, cu atribuţiuni şi responsabilităţi precise prevăzute în fişa postului. Noua structură se plasează în organigrama existentă a organizaţiei, astfel încât să extindă în mod cât mai firesc sistemul de management deja existent.

► Instruire în domeniul protecţiei mediului şi a managementului de mediuIndiferent de dimensiunea întreprinderii şi de domeniul de activitate, activitatea fiecărui angajat are un impact asupra mediului. Fiecare angajat poate contribui în mod

pozitiv la eco-conştientizarea întreprinderii dacă propune inovaţii tehnice, îşi modifică comportamentul şi sprijină dezvoltarea întreprinderii. Pentru acesta este nevoie de informaţii, traininguri şi însuşirea de noi abilităţi.

În cadrul SMM-ului trebuie evaluate în mod cât mai precis nevoile de formare, sensibilizare şi competenţă, iar după aceea trebuiesc organizate traininguri pentru staisfacerea acestor nevoi. Trebuiesc avute în vedere următoarele aspecte:

Persoanele implicate în sistemul de management sunt primele care vor beneficia de trainingurile respective, în mod obligatoriu. Urmează apoi angajaţii a căror activitate are un impact semnificativ asupra mediului. Se prelucrează legislaţia din domeniu. Se urmăreşte stimularea dorinţelor cu privire la introducerea unor procedee noi de producţie, în conformitate cu obiectivele propuse. Se urmăreşte stimularea dorinţelor cu privire la proiectarea unor noi produse tehnice îmbunătăţite, ecologice. Se prezintă accidentele şi incidentele petrecute şi cele posibile, accentuându-se urmările acestora. Se ia în considerare schimbarea posturilor de muncă pe baza noilor competenţe cerute, dar şi sosirea unor noi angajaţi.

► ComunicareaComunicarea este elementul cel mai stimulant al unui sistem de management de mediu. Fără comunicare nu există dezvoltare. Comunicarea internă constă înainte

de toate din mesaje şi documente destinate angajaţilor, mesaje din partea conducerii către angajaţi şi consiliul de conducere cât şi din politica de mediu cu obiectivele şi ţelurile specifice. Comunicării interne îi aparţin şi rapoartele despre formarea, dezvoltarea SMM-ului.

Comunicarea externă poate avea forme multiple, este destinată clienţilor, administraţiei publice, mass media, asociaţiilor profesionale şi tuturor celor care sunt interesaţi de produsele şi serviciile întreprinderii.

Sistemul de comunicare, atât internă, cât şi externă, trebuie bine conceput şi realizat în această etapă a dezvoltării SMM-ului.► Documentaţia SMMDocumentaţia este memoria internă a întreprinderii. Este dovada performanţei Sistemului de Management de Mediu. La întreprinderile mici, documentaţia este mai

redusă dar eficientă, iar la o întreprindere mare este adecvată şi ordonată, preferabil sub formă electronică.Documentaţia conţine în mod minimal:1. O copie scrisă a politicii de mediu.2. Registrul factorilor şi impactelor de mediu, programul de management de mediu şi definiţia responsabilităţilor sistemului.3. Câteva instrucţiuni de muncă şi procedee care clarifică cele mai importante aspecte ale managementului de mediu.► Gestiunea documentelorGestiunea documentelor asigură ca toată lumea să folosească aceleaşi instrucţiuni de muncă. Cei în cauză trebuie să ştie tot ce este disponibil şi important la un

moment dat, iar datele vechi, nefolositoare trebuie să fie şterse din când în când pentru a menţine flexibilitatea sistemului. Actualizarea documentelor creşte credibilitatea sistemului de management. Pentru realizarea acestuia, fiecare document trebuie să conţină: număr de identificare, data emisiei, observaţii privind actualizarea şi una sau mai multe semnături.

În cadrul acestei subetape a algoritmului de dezvoltare a SMM se planifică toată documentaţia corespunzătoare, formatul documentelor, circuitul acestora şi responsabilităţile de întocmire şi asumare a veridicităţii datelor conţinute de acestea.

► Prin gestionarea (reglementarea) funcţionării înţelegem o serie de instrucţiuni clare, care sunt stabilite a fi respectate de organizaţie în vederea protejării mediului înconjurător. Aceasta este cea mai importantă parte a sistemului de management de mediu, care face posibilă realizarea obiectivelor de mediu, a standardului ISO 14001 şi EMAS şi a unei performanţe de mediu în condiţii de producţie normale şi speciale. Reglementarea joacă un rol important şi în respectarea legislaţiei din domeniu.

► Prevenirea accidentelor şi a situaţiilor de riscUn accident sau o situaţie de risc provoacă daune mediului, sănătăţii şi averii angajaţilor şi a celor din jur. Poate avea repercusiuni economice importante asupra

întreprinderii. Programul de prevenire al accidentelor se bazează pe: Identificarea accidentelor şi a situaţiilor de risc posibile. Prevenirea accidentelor (separarea produselor periculoase, sol antiderapant etc.). Planuri şi proceduri de urgenţă pentru situaţia "Ce se întâmplă dacă totuşi…" Teste periodice pentru buna funcţionare a planurilor şi procedurilor (exemplu: simulare de incendiu). Incidente anterioare.

► Supraveghere şi măsurareÎn această etapă a algoritmului se proiectează sistemul de control intern al organizaţiei în ceea ce priveşte îndeplinirea acţiunilor (cu respectarea termenelor)

cuprinse în planul de activitate. Se stabilesc principii şi metode de cuantificare şi măsurare a rezultatelor, orarul determinărilor, persoanele responsabile de efectuarea acestor acţiuni etc. Toate aceste activităţi sunt absolut necesare pentru crearea acelui feedback de reglaj al sistemului organizaţional, având ca final realizarea obiectivelor de mediu asumate, dar mai are şi alte roluri:

1. Furnizează date recente pentru declaraţia de venit: despre ambalare; despre deşeuri; despre consumul de energie; statisticile oficiale;

2. Permite un control permanent al consumului resurselor;3. Compară performanţa de mediu a întreprinderii şi nivelul managementului eco-conştient a anilor care urmează.

Pagina 16/17

4. Informează în mod adecvat angajaţii despre diferite tipuri de materiale prime şi impactul lor asupra mediului.5. Stabileşte un sistem de supraveghere al îmbunătăţirii continue a managementului, defineşte indicatorii simpli de performanţă cum ar fi:

consumul de apă/kg de produs; deşeuri periculoase/kg de produs; deşeuri periculoase/oră de producţie; costul de energie/kg de produs finit sau/1 oră de producţie;

6. Implică profesioniştii din domeniul economic, financiar în procesul de mediu, şi măsoară costurile şi economisirile efectuate de pe urma dezvoltării managementului eco-conştient.

7. Testează efectele numerice ale utilizării diferitelor scenarii: Înlocuirea produselor şi procedeelor. Dezvoltarea filierelor de refolosire, reciclare. Introducerea taxelor de mediu.

► Neconformare, acţiuni de corectare şi prevenire - Learning by doing Dacă în urma acţiunilor de control intern se constată apariţia unor neconformităţi (când ceva nu funcţionează conform cerinţelor trasate), acest fapt poate fi rezultatul

unei probleme tehnice (fisurarea unui recipient, defectarea unui mecanism etc.) sau o problemă de management (o supraveghere prea lejeră, lipsa sau ineficienţa unui program de training etc.). În acest pas al algoritmului trebuiesc stabilite procedurile ce se vor desfăşura în atare situaţii. Printre cele obligatorii vor fi:

Examinarea problemei sub toate aspectele (tehnic şi de management). Identificarea cauzelor ce au condus la neconformitate. Identificarea unor soluţii de corectare şi stabilirea celei optime (ca timp, cost, rezultat final etc.). Supravegherea continuă a structurii implicate a organizaţiei.

Astfel, o acţiune de corectare este un răspuns rapid şi adecvat la o problemă, care atenuează efectele negative şi previne reproducerea problemei. Dacă evitam o problemă înainte ca ea să se întâmple, atunci putem vorbi de acţiune preventivă. Putem învăţa din fiecare greşeală, iar experienţa ne îmbogăţeşte cunoştinţele. Tocmai din această cauză este o necesitate elementară să observăm incidentele survenite, problemele pe care le-au generat şi soluţiile aferente.

► Auditul sistemului de management de mediuAuditul constă într-o evaluarea periodică a bunei funcţionări al SMM-ului şi performanţei de mediu al întreprinderii. Printre sarcinile lui se mai numără şi stabilirea

gradului de conformare a SMM cu standardele ISO 14001 sau cu cerinţele EMAS.Auditul este un proces sistematic, de rutină, documentat, desfăşurat în baza unor proceduri stabilite la acest pas al algoritmului de dezvoltare al SMM. Toate aceste

proceduri vor forma metodologia de auditare a SMM.De subliniat faptul ca auditul SMM trebuie făcut de o persoană extrem de competentă şi independentă, capabilă să dezvolte o atitudine critică. Cel mai indicat este

ca această persoană să poată observa funcţionarea sistemului din exterior, adică, dacă este posibil (ca resurse financiare disponibile), se va prefera adoptarea măsurii unei auditări externe.

Auditul sistematic este necesar pentru evaluarea periodică a situaţiei şi pentru îmbunătăţirea performanţei de mediu. Cu ajutorul auditului intern, întreprinderea poate stabili - cu sau fără un ajutor extern - dacă sistemul funcţionează corect sau nu. Pe de altă parte, auditul extern efectuat de un auditor extern independent este necesar pentru obţinerea unei atestări.

► Verificarea direcţiunii şi îmbunătăţirea continuăRezultatele auditului intern sunt evaluate de conducerea întreprinderii. Evaluarea este programată a se discuta şi aproba în cadrul întâlnirii directorilor în şedinţa

consiliului de conducere. Conform standardului ISO cel puţin o dată pe an trebuie ţinută o şedinţă pentru dezbaterea rezultatelor auditului intern.Punctele care trebuie abordate - cu caracter minimal - sunt răspunsurile la următoarele întrebări:

S-au atins scopurile şi ţelurile propuse? Politica de mediu adoptată este valabilă? Sarcinile şi responsabilităţile sunt bine definite şi adecvate? Resursele sunt utilizate raţional şi eficient? Dezvoltarea tehnologică a depăşit oare sistemul de management de mediu? Mai există posibilităţi de îmbunătăţire?

► Verificare şi atestare. Declaraţia de mediuCând un sistem corespunde standardului ISO 14001 sau cerinţelor EMAS, putem opta pentru o verificare din exterior şi atestare. Standardul ISO oferă trei posibilităţi

în acest sens, funcţie de dimensiunile organizaţiei şi de resursele de care aceasta dispune: Emiterea unei declaraţii după cum urmează: "Organizaţia noastră dispune de un sistem de management de mediu care corespunde

standardelor ISO 14001". Mai mult ca sigur, că o declaraţie de acest gen va părea mai puţin autentică pentru cei din exterior, dar în cadrul întreprinderii poate avea un efect pozitiv.

Se poate apela la câţiva clienţi sau chiar de la furnizori mai importanţi, să facă o vizită la companie şi să efectueze un audit autorizat. Astfel, se poate demonstra partenerilor şi furnizorilor existenţa unui sistem de management de mediu, care poate fi dovedit şi de către un partener.

Atestarea de către o organizaţie independentă este cea mai raţională şi mai populară metodă, care se bucură de recunoaştere şi din partea pieţei şi din punctul de vedere al comunicării către exterior.

Dacă se doreşte conformarea cerinţelor EMAS, trebuie angajaţi auditori şi agenţi acreditaţi.► Raportul public de mediuRaportul (sau, în cazuri de amploare redusă, declaraţia de mediu) este vitrina sistemului de management de mediu. Acesta trebuie să fie public şi accesibil tuturor.

Raportul este făcut pentru cei care sunt interesaţi de performanţa de mediu a întreprinderii: clienţi, angajaţi, proprietari, instituţii financiare, vecini, autorităţi, organizaţii nonguvernamentale, cercetători, grupuri de presiune (lobby), consilieri, concurenţi şi mass media.

Raportul trebuie să conţină minim:- politica de mediu a organizaţiei,- descrierea scurtă a activităţilor desfăşurate de organizaţie şi impactul major pe care aceste activităţi le au asupra mediului,- rapoarte despre consumul de materiale şi energie, - indici folosiţi pentru măsurarea performanţei de mediu. Raportul public de mediu poate furniza inclusiv informaţii despre planurile de dezvoltarea durabilă a organizaţiei, sănătate şi siguranţa la locul de muncă, despre

etică sau alte subiecte de interes comun.

Pagina 17/17