TEMA VI

Protecţia mediului în România

Normele privind protecţia mediului în ţara noastră. Problematica actuală de protecţia

mediului

În domeniul protecţiei mediului ambiant, ţara noastră se confruntă cu o serie de probleme

de fond, din care se impun a fi menţionate:

a) Schimbarea mentalităţii tehniciste şi înlocuirea cu o mentalitate complexă tehnico

economico-juridică pentru rezolvarea problemelor de protecţia mediului, fără de care nu este

posibilă dezvoltarea economică;

b) Stabilirea unui program de protecţie a mediului cu obiectivele majore, pe termen lung,

prin care să fie incluse atât problemele de cercetare ştiinţifică, cât şi monitoringul aplicativ al

factorilor de mediu;

c) Implicarea prin coparticiparea activă, programată a unităţilor economice productive la

activitatea de protecţia mediului, începând cu tehnica şi tehnologia proprie.

În acest sens, în legislaţia românească au fost elaborate numeroase acte normative privind

protecţia mediului, dintre care exemplificăm:

1. Ordonanţa de urgenţă privind protecţia mediului, nr. 195/2005

2. Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 195/2005 privind protecţia mediului

3. H.G. nr. 136 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului

4. H.G. 459 privind reorganizarea şi funcţionarea ANPM

5. OUG 243 – 2000 privind protecţia atmosferei

6. Ordinul 1182 – 2002 pentru aprobarea metodologiei de gestionare şi furnizare a

informaţiei privind mediul, deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului

7. Ordinul 876 – 2004 pentru aprobarea procedurii de autorizare a activităţilor cu impact

semnificativ asupra mediului.

8. Ordinul 863 – 2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor

procedurii - cadru de evaluare a impactului asupra mediului

9. H.G. 1115 – 2002 privind accesul liber la informaţia privind mediul.

10. H.G. 918 – 2002 privind stabilirea procedurii cadru de evaluare a impactului asupra

mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei

proceduri

1

11. 18. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei Naţionale: „Institutul

Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” SA (INMH) – publicată

în M.O. nr. 530/31.12.1998

12. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei Naţionale: „Institutul Naţional

de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” SA (INMH) – publicată în M.O.

nr. 530/31.12.1998

13. Legea 5/1991 pentru ratificarea Convenţiei asupra zonelor umede, de importanţă

internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, 2

februarie 1971

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, aprobată de forul legiuitor românesc prin Legea

nr. 265/2006 s-a reglementat problematica de protecţie a mediului în conformitate cu cerinţele

naţionale şi cu prevederile legilor de drept internaţional.

Încă din primul articol se precizează că obiectul legii îl constituie un ansamblu de

reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza

principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.

În acelaşi articol este definit mediul, aşa cum am precizat şi partea rezervată acestui

subiect.

Articolul 2 defineşte 74 de termeni în ordine alfabetică pentru a elimina orice posibilitate

de confuzie în textul respectivei legi.

Articolul 3 prezintă principiile şi elementele strategice ale ordonanţei d eurgenţă. Acestea

sunt:

a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;

b) principiul precauţiei în luarea deciziei;

c) principiul acţiunii preventive;

d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;

e) principiul „poluatorul plăteşte”;

f) principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului biogeografic

natural;

g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;

h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor,precum şi accesul la justiţie în

probleme de mediu;

i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului;

Art. 5 – „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în

acest scop accesul la informaţiile privind calitatea mediului, dreptul la consultare şi de a se

adresa autorităţilor şi dreptul de despăgubire pentru prejudiciul suferit.

2

Art. 6 – prevede că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei

publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.

Art. 7 – prevede: „Responsabilitatea privind protecţia mediului revine autorităţii

centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale”, precum şi altor entităţi

prevăzute.

În continuare, legea stabileşte:

- Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, prin normele de

autorizare, regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice şi

al pesticidelor, asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, regimul organismelor

modificate genetic.

- Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii prin protecţia apelor şi

ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei, protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor

terestre, regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, protecţia aşezărilor umane.

- Atribuţiile şi răspunderile privind protecţia mediului: ale autorităţilor de specialitate, ale

autorităţilor centrale şi locale, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice.

- Sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legii protecţiei mediului.

Organizarea protecţiei mediului în România

La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea de protecţie a

mediului este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (conform Hotărârii de Guvern nr.

408/2004).

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor aplică strategia şi programul guvernului în

vederea promovării politicilor în domeniile mediului şi gospodăririi apelor, având rol de sinteză,

coordonare şi control în aceste domenii.

În subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor există următoarele structuri:

- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;

- 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului;

- 34 de Agenţii Judeţene pentru Protecţia Mediului;

- Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;

- Unităţi de Management ale Proiectelor (UMP);

- Unităţi de Implementare ale Proiectelor (UIP).

Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, Agenţia Naţională pentru Protecţia

Mediului, instituţie publică cu personalitate juridică, este organul de specialitate pentru

implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului.

3

Sub autoritatea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor mai funcţionează

Administraţia Naţională „Apele Române” şi Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi

Gospodărire a Apelor.

În coordonarea aceluiaşi minister funcţionează Institutul Naţional de Cercetare –

Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM) Bucureşti, Institutul Naţional de Cercetare –

Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” (INCDM) Constanţa şi Administraţia Fondului pentru

Mediu.

Prin HG 297/2003 s-a înfiinţat Garda Naţională de Mediu, instituţie publică, cu

personalitate juridică care exercită controlul aplicării legislaţiei de mediu.

În prezent, Garda Naţională de Mediu s-a reorganizat prin OUG 64/2003, preluând în

subordine Inspectoratele teritoriale de Regim Silvic şi Cinegetic şi prin HG 761/2003 trece în

subordinea Autorităţii Naţionale de Control.

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN) organizată prin OUG

64/2003 funcţionează în coordonarea directă a Primului – ministru.

De asemenea, la nivelul Ministerului Economiei şi Comerţului există următoarele

structuri care se ocupă de problema gestiunii deşeurilor:

- Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor Refolosibile;

- Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale;

- Agenţia Naţională pentru Substanţe Chimice Periculoase;

- Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive

Uniunea Europeană şi protecţia mediului în România

La ultimul raport privind stadiul de pregătire al ţării noastre pentru aderarea la Uniunea

Europeană (26 septembrie 2006) au fost scoase în evidenţă o serie de progrese semnificative în

privinţa capacităţii administrative de protecţie a mediului şi a organizării profesionale în

domeniu.

Raportul subliniază însă necesitatea consolidării în continuare a rolului consultativ al

Ministerului şi al Agenţiei Naţionale de Mediu faţă de agenţiile locale şi regionale.

În domeniul managementului deşeurilor a fost finalizată transpunerea acquis-ului. A fost

întărită capacitatea administrativă, nivelul regional fiind în prezent mai bine pregătit mai bine

pentru a implementa acquis-ul comunitar în domeniul deşeurilor. S-au elaborat proiectele

Planurior Regionale de Management a Deşeurilor şi s-au luat o serie de alte măsuri importante în

direcţia implementării directivelor privind depozitele de deşeuri, deşeurile din ambalaje şi cele

provenind echipamentele electrice şi electronice.

Totuşi mai este necesară îmbunătăţirea funcţiilor de asistenţă şi consultanţă la nivel

naţional.

4

În privinţa managementului apei şi a urmăririi calităţii acesteia, raportul arată că a fost

finalizat procesul de transpunere a acquis-ului comunitar.

O serie de măsuri importante de implementare au fost luate în privinţa identificării

zonelor de capturare a apei potabile şi a elaborării unui nou registru al sistemelor de colectare şi

de tratare a apei menajere.

Au fost continuate investiţiile în infrastructură, fiind elaborată şi o nouă strategie

financiară.

În domeniul poluării industriale au fost înregistrate progrese în procesul de emitere a

permiselor integrate pentru instalaţiile care fac obiectul Directivei privind Prevenirea şi

Controlul Integrat al Poluării. Au fost deja emise permise pentru circa 1/3 din totalul

instalaţiilor care necesită permise (totalul fiind de circa 600).

Pentru circa 80% din cele rămase există deja documentaţii depuse şi care sunt în curs de

analizare, restul instalaţiilor fiind în faza de pregătire finală a solicitărilor.

În afara celor consemnate în raport, se poate spune că autoritatea centrală de protecţia

mediului are în vedere ca în permanenţă să se urmărească obiectivele:

1. întărirea managementului ecologic;

2. conştientizarea opiniei publice;

3. pregătirea de specialitate a funcţionarilor din domeniu;

4. furnizarea de sprijin logistic tuturor unităţilor cu probleme;

5. dotarea cu echipamente pentru monitorizarea calităţii factorilor de mediu etc.

Păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar

Pentru păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar trebuie luate o serie de măsuri prin

eforturi conjugate ale tuturor ţărilor, indiferent de nivelul de dezvoltare şi zona geografică în care

se află, şi anume:

1 Protecţia împotriva catastrofelor naturale

2 Asigurarea energiei

3 Asigurarea alimentelor

4 Dezarmarea, combaterea războiului

5 Pregătirea populaţiei şi specialiştilor în domeniul ecologiei

Dezvoltarea durabilă şi calea spre prosperitate

Specialiştii subliniază că 10% din teritoriul României este atins de poluare în forme mai

intense. Există însă numeroase cazuri de poluare a apelor, cele de profunzime infestate cu nitraţi,

pesticide şi substanţe petroliere, iar cele de suprafaţă degradate cu substanţe organice naturale şi

de sinteză (insecticide şi fertilizanţi). Anual se deversează în râuri mari cantităţi de substanţe

poluante! Din acestea numai 10% sunt adecvat tratate.

5

Majoritatea localităţilor nu au staţii de tratare, iar cele existente sunt subdimensionate.

Pericolul cel mai mare îl reprezintă detergenţii industriali, care, nefiind biodegradabili împiedică

oxigenarea apelor. Din totalul de peste 22.500 km de cursuri de apă, 953 km se încadrează în

clasa a V-a (puternic poluate) în timp ce peste 3.200 km se încadrează în clasa de calitate IV

(slabă).

Anual sunt emise în atmosferă circa 3,8 milioane t substanţe poluante ce afectează grav

sănătatea populaţiei, vegetaţia şi solul. Numai poluarea chimică a solurilor afectează aproximativ

900 mii ha. Pe lângă acestea, în România există depozitate 370 milioane tone deşeuri din care

344 milioane tone reprezintă deşeuri din activităţi miniere (92%). Creşterea anuală a cantităţii de

deşeuri depăşeşte 75 milioane tone, din care numai deşeurile menajere urbane reprezintă 7

milioane tone. Deşeurile reciclate/valorificate anual ating abia 20 milioane tone.

Din nefericire declinul pădurilor s a generalizat la nivel global, inclusiv în Europa, fiind

prezent cu certitudine în România, unde fondul forestier s a deteriorat considerabil în ultimii 15

ani. Proporţia arborilor afectaţi de defoliere în diferite proporţii a ajuns în anul 2004 la 37,5%,

România aflându se acum în grupa ţărilor europene cu păduri aflate într o stare precară de

sănătate, alături de Germania, Ungaria, Bulgaria şi Grecia. Gradul de defoliere este deja sever la

0,8% din copaci şi 0,6% din aceştia sunt uscaţi.

Regresul în silvicultură se face şi el simţit, îngreunând redresarea stării pădurilor şi

împiedicând acţiunea de reconstrucţie ecologică prin împăduriri. Din întinsele suprafeţe de

terenuri degradate situate în afara fondului forestier (1-2 milioane ha.) în actuala perioadă se

împăduresc anual între 13-17 mii ha. Din acest punct de vedere, România nu se aliniază încă la

cerinţele Uniunii Europene, care realizează împăduriri masive pentru stabilizarea climei şi în

multe alte scopuri. Se impun acţiuni urgente şi susţinute de protecţie pentru ca pădurea să

protejeze la rândul său.

În contextul integrării europene se impune o strânsă legătură cu organismele UE,

folosirea raţională a transferului de cunoştinţe şi tehnologii, precum şi promovarea standardelor

şi a normelor existente la nivel continental.

Cele două direcţii de redresare ar putea fi:

- Accentul pe resursele umane şi dezvoltarea instituţională a sistemului de mediu intern;

- Promovarea unor relaţii internaţionale, în special regionale, de natură să îmbunătăţească

randamentul acţiunilor pe plan local.

Pe baza acestor trei piloni (resurse umane, relaţii internaţionale şi privatizare), se poate

genera o alternativă de redresare deosebit de eficientă, ale cărei măsuri prioritare sunt

enumerate mai jos:

6

 Completarea unui sistem legislativ coerent, dinamic şi a unui sistem de norme şi

standarde pentru reglarea activităţii economico sociale în concordanţă cu nivelul resurselor şi cu

capacitatea de suport a mediului. În prezent acesta este aproape complet urmând ca măsurile

legislative să fie trecute în practică.

2. Dezvoltarea unei structuri instituţionale capabile să permită abordarea integrată a

protecţiei mediului în cadrul dezvoltării durabile.

3. Dezvoltarea şi întărirea sistemului informaţional pentru stabilirea priorităţilor şi a

soluţiilor alternative.

4. Evaluarea datoriei către mediu a obiectivelor economice. Investiţiile de mediu viitoare

trebuie să prevadă costurile pentru prevenirea deteriorării capitalului natural şi costurile pentru

anularea datoriei pentru mediu.

5. Analiza cost-beneficiu a fiecărei unităţi economice. Eficienţa energetică trebuie să fie

una din direcţiile principale ale restructurării economice, astfel, pe lângă protecţia mediului

asigurându se şi competitivitatea produselor. În acest context va scădea dependenţa faţă de

energia importată, în cazul României mai ales faţă de petrol şi gaze naturale.

6. Privatizarea, inclusiv a afacerilor de mediu, pentru a se promova cooperarea

internaţională.

7. Promovarea introducerii Sistemelor de Management de Mediu în cadrul structurilor

guvernamentale şi administraţiilor locale şi impunerea acestora la toate nivelele sectoarelor

economice de activitate.

8. Elaborarea strategiei şi a programelor pentru redresarea stării pădurilor şi a silviculturii

româneşti, în acord cu standardele europene şi în conformitate cu toate convenţiile internaţionale

de profil semnate sau recunoscute de România.

9. Constituirea cu maximum de urgenţă a unei structuri responsabile pentru administrarea

reţelei naţionale de arii protejate.

10. Dezvoltarea unui sistem de management performant al deşeurilor.

11. Utilizarea judicioasă a Fondului de Mediu, element esenţial într o strategie eficientă,

de restructurare şi dezvoltare armonioasă a ţării.

12. Atragerea şi formarea resurselor umane de specialitate, capabile să utilizeze

cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice în rezolvarea problemelor specifice de mediu, şi întărirea

capacităţii de participare a publicului la actul de decizie.

13. Ajustarea continuă a strategiei de mediu, în raport cu fazele reformei şi cu dinamica

strategiei regionale.

7

TEMA VII

Armonizarea legislaţiei de mediu a României la cea europeană

şi situaţia ariilor protejate

Strategia privind mediul este o componentă esenţială a creării Pieţei Interne.

Această relaţie specială a fost, de altfel, recunoscută şi prin Actul Unic European (art.

100 A, paragrafele 3 şi 4) şi întărită prin art. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, unde se

stipulează imperativul ca Piaţa Internă să fie completată prin mijloace care să urmărească, „o

durabilă şi neinflaţionistă creştere ,respectând mediul

Legislaţia de mediu a UE, dezvoltată în ultimii 30 de ani, cuprinde aproximativ 300 de

acte normative - regulamente, directive, decizii, recomandări - la care se adaugă o serie de

documente cu caracter politic:

- cele cinci programe de acţiune;

- politici şi strategii sectoriale;

- comunicate,

- declaraţii ş.a.

Acestea din urmă, deşi nu au o forţă juridică obligatorie, contribuie la orientarea,

interpretarea ori stimularea reglementărilor legale în materie.

În prezent, România ca tara care a aderat la UE, iar capitolul „Protecţia mediului” este

definitivat urmeaza a se conforma reglementărilor comunitare de mediu, în mod treptat

astfel ca, în decurs de 10 ani, realităţile ecologice româneşti să se apropie cât

mai mult de cele europene.

Arii protejate şi rezervaţii naturale în România

Începutul problematicii de protecţie a naturii care s-a dezvoltat, ulterior, în domeniul larg

al protecţiei mediului ambiant a reprezentat în prima etapă o atitudine civică, estetică şi ştiinţifică

pentru protecţia unor frumuseţi şi a unor resurse naturale.

Printre pionierii recunoscuţi în domeniul ocrotirii naturii, care au trăit la sfârşitul

secolului al XIX-lea, au fost: botanistul D. Grecescu, medicul balneolog I. Bemarth şi pictorul N.

Grigorescu, sprijiniţi apoi de competenţa oamenilor de ştiinţă D. Brândză,

S. Mehedinţi, I. Lichiardopol (1903). P. Antonescu (1907), Gr. Antipa (1913), I. Prodan (1913),

A. Popovici-Bâznoşanu (1914), ş.a.

8

Clasificarea ariilor protejate

În funcţie de obiectivele şi elementele care le caracterizează, s-au definit zece categorii

(tipuri)

de arii protejate:

I. Rezervaţii ştiinţifice;

II. Parcuri naţionale;

III. Monumente ale naturii;

IV. Rezervaţii de conservare a naturii;

V. Peisaje terestre sau marine protejate;

VI. Rezervaţii de resurse naturale;

VII. Regiuni biologice naturale (rezervaţii antropologice);

VIII. Regiuni naturale amenajate în scopul unor utilizări multiple;

IX. Rezervaţii ale biosferei;

X. Obiective de patrimoniu mondial („United Nations List of National Parks and Protected

Areas”, 1990).

În ultima perioadă, pentru simplificare ariile protejate se împart în 6 grupe principale.

Acestea sunt următoarele:

- Rezervaţii ale biosferei

- Parcuri naţionale

- Parcuri naturale

- Rezervaţii ştiinţifice

- Rezervaţii naturale

- Monumente ale naturii

Suprafaţa ariilor protejate în România, anul 2004

Nr.crt. Tipul de arie protejată Număr Suprafaţa (ha)

1. Rezervaţii ale biosferei 3 664.446

2. Rezervaţii ştiinţifice 55 111.277

3. Parcuri naţionale 12 304.730

4. Monumente ale naturii 234 7.705

5. Rezervaţii naturale 617 204.355

6. Parcuri naturale 13 728.272

TOTAL 2.020.785

Rezervaţiile biosferei

9

Aceste rezervaţii includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri de protecţie, în scopul

menţinerii proceselor naturale într-o stare netulburată, pentru a avea exemple reprezentative

ecologice ale mediului natural; sunt incluse într-un program ştiinţific internaţional.

Rezervaţiile sunt desemnate exclusiv pentru a proteja regiuni unice. Importanţa lor este

diferită, în special în legătură cu cercetarea ştiinţifică, accesibilitatea, supravegherea continuă,

activităţi formative instructive, şi demonstraţii, fără a se omite scopul de conservare. în aceste

cazuri, elementul uman este vital pentru funcţionarea rezervaţiilor biosferei.

O altă diferenţă fundamentală constă în aceea că obiectivele fixate constau în realizarea

unei reale rezervaţii a biosferei reprezentativă, pentru ecosistemele planetare.

Pe teritoriul ţării noastre au fost declarate trei rezervaţii ale biosferei.

Rezervaţiile biosferei din România

Nr. crt. Denumire Judeţul Suprafaţa (ha) Act normativ de înfiinţare

1. Delta Dunării Tulcea / Constanţa 580.000 Legea 82/1992

2. M-ţii Retezat Hunedoara 38.047 HCM 593/19353. M-ţii Rodnei Maramureş 46.399 OMM 7/1990

TOTAL 664.446  

Parcurile naţionale

Sunt, în general, suprafeţe mari, care pot include mai multe ecosisteme nemodificate sau

puţin modificate prin exploatarea de către om. În aceste ecosisteme, speciile vegetale şi animale

şi sit-urile geomorfologice, precum şi habitatele, prezintă un interes special din punct de vedere

ştiinţific, educativ, sau recreativ, deoarece cuprind peisaje naturale de mare valoare estetică.

Respectarea entităţilor ecologice, prin măsuri luate de autorităţi competente la nivel de

stat, împiedică, reduc sau elimină, pe cât posibil, pe întreaga suprafaţă, exploatările sau

ocupaţiile antropice diverse, precum activităţile agropastorale, miniere, vânătoarea, pescuitul,

efectuarea de construcţii de interes public, transport, comunicaţii energetice etc., activităţile

imobiliare comerciale sau industriale.

Vizitarea şi turismul se fac în condiţiile stabilite prin reglementări specifice numai în

scopuri recreative, educative şi culturale.

Accesibilitatea publicului în interiorul parcului este delimitată pe zone în care se admite

construcţia de drumuri, de clădiri necesare primirii turiştilor sau serviciilor de administrare a

parcurilor.

Situaţia parcurilor naţionale (în anul 2004) în România

10

Denumirea parcului Judeţele pe teritoriul cărora se află Suprafaţa (ha)

1. Retezat HD 38.047

2. Rodna BN, MM, SV 46.399

3. Domogled – Valea Cernei CS, MH, GJ 60.100

4. Cheile Nerei – Beuşniţa CS 37.100

5. Semenic – Cheile Coraşului CS 36.665

6. Ceahlău NT 8.396

7. Călimani BN, MS, SV 24.041

8. Piatra Craiului AG, BV 14.800

9. Cheile Bicazului – Hăşmaş HR, NT 6.575

10. Cozia VL 17.100

11. Munţii Măcinului TL 11.321

12. Buila – Vânturariţa VL 4.186

Total suprafaţă 304.730

Parcurile naturale

Sunt arii naturale protejate în scopul conservării unor ansambluri peisagistice în care

interacţiunea activităţilor umane cu natura, a creat, de-a lungul timpului o zonă distinctă de mare

valoare peisagistică şi culturală, deseori cu mare diversitate biologică.

Suprafaţa totală a acestor parcuri este de 728.272 ha (în anul 2004).

Principalele parcuri naturale din România (anul 2004)

Zona Judeţele pe teritoriul cărora se află Suprafaţa (ha)

1. Grădiştea Muncelului – Cioclovina HD 10.000

2. Porţile de Fier CS, MH 115.656

3. Munţii Apuseni AB, BH, CJ 75.784

4. Balta Mică a Brăilei BR 17.529

5. Bucegi AG, BV, DB, PH 32.663

6. Munţii Maramureşului MM 148.850

7. Geoparcul Platoul Mehedinţi MH 106.000

8. Geoparcul Dinozaurilor – Ţara

Haţegului

HD 102.390

Rezervaţiile ştiinţifice (Rezervaţii naturale integrale)

Sunt incluse, de obicei, ecosistemele care cuprind specii de importanţă ştiinţifică

reprezentative pentru regiuni naturale deosebite, zone cu particularităţi biologice sau geologice

11

remarcabile ca, de exemplu, ariile pentru conservarea resurselor genetice. Mărimea acestor arii

este stabilită astfel ca să le asigure integritatea.

Procesele naturale trebuie să se desfăşoare în absenţa totală a intervenţiilor directe ale

omului.

Accesul publicului şi turismul sunt, în general, interzise.

Exemple: peisajul lacustru marin Nuntaşi-Istria-Tusla (1610 ha), Cetatea Istria Grindul

Saiele (350,0 ha – jud. Constanţa), Bucegi - Abruptul Prahovean (3.748 ha – jud. Prahova),

Peştera Muierii (19,0 ha), Peştera Cloşani (15,6 ha-jud. Gorj) etc.

Monumente ale naturii

Această categorie conţine unul sau mai multe elemente particulare de importanţă

naţională excepţională, dar care nu ocupă suprafeţe mari.

Ca urmare, suprafaţa rezervată se va extinde numai atât cât este necesar pentru a-i asigura

integritatea.

Pot prezenta interes pe plan turistic sau pentru odihnă.

Multe exemplare de arbori rari sau cu vârste înaintate sunt declarate de asemenea

monumente ale naturii.

Rezervaţii de conservare a naturii

Au ca scop principal protecţia unor „sit-uri sau habitate" deosebite sau esenţiale pentru

fauna sedentară sau migratoare de importanţă naţională sau mondială. Dimensiunile acestor

rezervaţii pot fi relativ limitate şi includ zone de cuibărit, biotopuri marine sau lacuri, păduri sau

terenuri înierbate etc. Uneori pot fi necesare intervenţii ale omului, pentru a asigura condiţii

optime speciilor sau comunităţilor de specii etc. Producţia de resurse exploatabile şiregenerabile

poate să aibă un rol secundar.

Aceste terenuri pot fi proprietatea statului, a organizaţiilor sau asociaţiilor cu scop

lucrativ, persoanelor private etc., cu condiţia asigurării măsurilor de ocrotire. Exemple: Vulcanii

noroioşi de la Pâclele Mari şi Mici (30,0 ha - jud. Buzău), Dunele de la Agigea (25,0 ha), lacul

Agigea (86,8 ha), Pădurea Hagieni (392,9 ha - jud. Constanţa).

Peisaje terestre sau marine protejate

În această categorie se includ două tipuri:

12

a) peisaje cu calităţi estetice deosebite, rezultate din interacţiunea om natură (ex.: forme

tradiţionale de utilizare a spaţiului legate de agricultură, păşunat etc.);

b) zone naturale pe care omul le-a amenajat pentru odihnă sau turism ca peisaje de-a

lungul coastelor mării, a lacurilor, de-a lungul râurilor în, regiuni colinare, de munte etc.

Acestea se pot amenaja ca locuri de importanţă naţională pentru odihnă. Pot fi proprietate

privată sau domeniu de utilitate publică. Exemple: Pădurea de Aramă (20,0 ha), Pădurea de

Argint (0,5 ha - jud. Neamţ), Tăul fără fund de la Bagu (4,0 ha - jud. Alba), Muntele Tâmpa

(188,2 ha), Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (252,0 ha. jud. Braşov).

TEMA VIII

MANAGEMENTUL CONTRACARĂRII POLUĂRII MEDIULUI AMBIANT

13

1. PREMIZELE ADOPTĂRII STRATEGIEI DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Fenomenul de risipă este prezent în societatea umană fie ca un consum social ridicat şi o

utilizare redusă a bunurilor de consum (cazul statelor dezvoltate), fie ca urmare a utilizării unor

tehnologii rudimentare, mari consumatoare de resurse energetice şi naturale (cazul multor ţări în

curs de dezvoltare).

Cele mai importante dezechilibre au fost create în zonele cele mai industrializate

respectiv în America, Europa, Japonia şi mai recent în China.

Strategiile mondiale sunt orientate spre folosirea raţională a resurselor, o mai corectă gestionare

a acestora, o diminuare a impactului negativ asupra mediului prin creşterea ponderii energiei

neconvenţionale şi scăderea consumului specific de resurse pe unitatea de produs sau pe unitatea

de PIB.

Utilizarea bunurilor ar trebui regândită în sensul creşterii duratei şi intensităţii de folosire.

2. SISTEME DE MANAGEMENT AL PROTECŢIEI MEDIULUI

Managementul ecologic - disciplină relativ nouă - a apărut ca urmare a preocupărilor de

promovare a principiilor ecologice.

Multe companii prevăd posturi cu sarcini concrete legate de protecţia mediului. O serie

de companii apelează la auditul de mediu. Aproape toate marile companii şi-au actualizat

misiunea şi obiectivele în raport cu efectele de mediu pe care le generează, altele şi-au

modernizat tehnologiile pentru a diminua aceste efecte sau au iniţiat programe de instruire a

personalului.

Măsurile enumerate fac parte din capitole diferite ale aceleiaşi ştiinţe: managementul.

Astfel, definirea misiunii şi a obiectivelor aparţine managementului strategic; modernizarea

tehnologiilor este o latură a managementului operaţional, instruirea personalului este domeniul

managementului resurselor umane iar reţeaua de recuperare şi refolosire a ambalajelor şi

deşeurilor intră sub incidenţa marketingului produsului.

2.1. Rolul şi responsabilităţile ecologiste ale managementului strategic

În stabilirea misiunii şi a obiectivelor sale, compania trebuie să încerce să comunice clar

şi precis (de preferinţă cuantificabil) rolul, cultura şi filozofia sa de protecţie a mediului.

Exemple:

* un lanţ american de magazine îşi propune conlucrarea cu societatea civilă şi cu

agenţiile guvernamentale pentru prezervarea şi îmbunătăţirea vieţii şi calităţii mediului ambiant.

Firma îşi propune de asemenea o contribuţie de 5% din profitul brut anual la îmbunătăţirea

condiţiilor mediu şi viaţă a comunităţii în care activează.*

14

* companiile japoneze acordă o mare atenţie responsabilităţii lor sociale şi protecţiei

mediului. În acest sens, cultura corporativă a companiei Canon prevede în ordinea următoare a

importanţei: individul-eficienţa activităţii-economisirea resurselor pentru generaţiile viitoare.

* una din marile companii americane de produse chimice, “Union Carbide” îşi propune

îmbunătăţirea tehnologiilor şi tehnicilor de operare pentru a elimina emisiile nocive în mediu.

Cu cât o companie este mai matură în strategia practicată, cu atât ea realizează că dincolo

de treptele coercitive, dezvoltarea ei sustenabilă şi realizarea de profit pe termen lung sunt strâns

legate de acţiunile voluntare încadrate în responsabilităţile etice.

Responsabilitatea ecologică a unei astfel de companii se traduce prin preferinţa de a oferi

spre vânzare produse ecologice, cărora le dedică amplasamente speciale şi o publicitate pe

măsură.

Strategia responsabilităţii sociale în domeniul ecologic poate avea 4 moduri de

manifestare:

- strategia reactivă;

- strategia defensivă;

- strategia de adaptare;

- strategia proactivă.

2.2. Managementul operaţional şi responsabilităţile sale ecologice

Rolul principal al managementului operaţional este de alocare şi dirijare a resurselor în

scopul producerii de bunuri şi servicii. Direcţiile sau acţiunile în care acesta îşi poate aduce

contribuţia la conservarea şi îmbunătăţirea factorilor mediului ambiant, sunt următoarele:

- reducerea consumului de materii prime, materiale şi energie necesare realizării unui

produs, reducerea pierderilor tehnologice şi a cantităţii de deşeuri aferente;

- realizarea şi utilizarea de ambalaje ecologice pentru produse;

- cercetarea şi dezvoltarea de produse nepoluante;

- dezvoltarea tehnologiilor nepoluante;

- dezvoltarea biotehnologiilor;

- asigurarea calităţii şi reducerea până la eliminare a rebuturilor;

- utilizarea ambalajelor ecologice (de exemplu Mc Donald’s).

Fabricile de hârtie apelează pentru aprovizionarea cu lemn fie la plantări de arbori cu

capacitate de creştere rapidă şi care suportă densităţi mari de plantare fie prin achiziţionarea de

suprafeţe de pădure.

Reducerea consumului de lemn se poate obţine şi prin eficientizarea extragerii celulozei

din lemn.

15

În general, în procesul de înălbire a hârtiei, companiile producătoare utilizează clorinele

care au însă un impact negativ asupra mediului.

O sursă importantă de eliminare a risipei de lemn este utilizarea hârtiei recuperate.

O preocupare majoră a oamenilor de ştiinţă şi a multor companii este aceea de promovare

a biotehnologiilor. Prin aceasta se înţelege în general “utilizarea integrată a biochimiei,

microbiologiei şi ingineriei chimice pentru realizarea de aplicaţii tehnologice bazate pe

activităţile microorganismelor, culturilor de celule sau ţesuturi şi ale enzimelor”.

Printre numeroasele aplicaţii ale biotehnologiilor amintim:

- Extragerea ţiţeiului din zăcăminte greu exploatabile cu tehnologiile clasice;

- Obţinerea combustibililor din biomasă sau reziduuri vegetale;

- Regenerarea unor uleiuri cu ajutorul microorganismelor;

- Depoluarea apelor reziduale de carburi hidrogenate şi a depoluării unor zone industriale;

- Permit rezolvarea parţială a poluării apelor mării în cazul unor accidente petroliere etc.

2.3. Management financiar şi costuri ecologice

Responsabilitatea ecologică a companiei antrenează diverse categorii de costuri mai uşor

sau mai dificil de cuantificat, cum ar fi:

- costuri suplimentare de cercetare şi dezvoltare de noi produse cu impact redus asupra

deteriorării mediului;

- costuri şi investiţii suplimentare în adaptarea şi modernizarea tehnologiilor cu impact

redus asupra mediului;

- costuri cu instruirea personalului;

- costuri suplimentare cu informarea consumatorilor.

Costurile ecologice sunt în final suportate de consumator.

2.4. Managementul resurselor umane şi educaţia ecologică

Pentru implementarea corectă a unei strategii ecologice, companiile trebuie să-şi

instruiască personalul implicat şi să-şi formeze manageri cu abilităţi în domeniul ecologic.

Multe companii au adoptat soluţia creării unor microstructuri cu responsabilităţi sociale şi de

mediu sub diverse forme, ca de pildă: crearea unei poziţii de director de mediu, sau de

vicepreşedinte, crearea de comitete sau departamente de mediu.

O latură importantă a educaţiei ecologice este cea care are în vedere dezvoltarea durabilă

a turismului.

Succesul unei afaceri în domeniul turismului depinde de calitatea mediului natural.

Aceasta ar trebui de altfel să constituie o preocupare majoră pentru managerii din turism.

16

Turiştii se fac la rândul lor responsabili de distrugerea mediului ambiant, turismul ca

ramură economică având uneori o contribuţie la degradarea mediului, asemănătoare cu alte

ramuri economice.

În cadrul programelor de mediu ale U.E., sectorul de turism a constituit unul din domeniile

abordate cu prioritate. Principalele direcţii de acţiune din cadrul acestor planuri sunt următoarele:

- Programe inovative de mediu;

- Formarea de reţele turistice;

- Realizarea unui cod de comportament al turiştilor.

3. MONITORINGUL MEDIULUI

3.1. Conceptul de Monitoring al mediului

Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind supravegherea,

evaluarea, prognozarea şi avertizarea în legătură cu evoluţia sistemelor naturale, cu scopul

intervenţiei în timp util pentru menţinerea stării de echilibru al mediului.

Monitoringul reprezintă deci mai mult decât o supraveghere continuă a calităţii factorilor

de mediu, procesul reclamând în acelaşi timp şi aspecte privind prognozarea şi avertizarea

factorilor de decizie şi a populaţiei privind dereglările majore ale calităţii mediului în vederea

adoptării unor măsuri adecvate.

Ca instrument al activităţii manageriale, monitoringul mediului presupune satisfacerea

următoarelor cerinţe:

- generarea unui flux informaţional necesar adoptării unor decizii eficiente;

- asigurarea unui caracter integrat al informaţiilor despre mediu;

- posibilitatea procesării datelor din diverse sectoare ale mediului, respectiv

compatibilitatea acestor date.

Generarea fluxului informaţional prin sistemul de monitorizare a calităţii mediului are loc

pe măsură ce se desfăşoară activităţile de prelevare şi analiza acestora, întocmirea rapoartelor şi

formularea concluziilor şi deciziilor privitoare la calitatea mediului.

Elemente necesare:

numărul punctelor de prelevare şi localizarea acestora;

definirea tehnicilor de prelevare a probelor şi de efectuare a măsurătorilor;

conservarea şi transportul probelor;

la analiza probelor trebuiAe avut în vedere ca instalaţiile şi aparatura să fie verificate şi

etalonate;

să se organizeze activitatea de laborator;

17

să se stabilească procedurile de efectuare a analizelor;

modul de înregistrare a datelor etc.

Funcţiile monitoringului integrat al mediului sunt în principal următoarele:

- controlul emisiilor – respectiv cantitatea de poluanţi care tranzitează o anumită zonă sau

se localizează într-o anumită unitate administrativ – teritorială, bazin hidrografic etc.;

- controlul emisiilor – care are ca scop cunoaşterea surselor de poluare, categoria de

poluanţi eliberată de fiecare sursă în aer sau apă, concentraţia sau debitul sursei;

- evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţie a mediului, scop pentru care se

structurează pe sectoare de investigaţii şi activităţi.

Sectoarele de investigaţii sunt fie fenomene complexe (precum cele climatice), fie factori

de mediu (apă, aer, sol), fie activităţile antropice (industrie, agricultură, transporturi) sau modul

în care se reflectă poluarea mediului asupra sănătăţii populaţiei, florei şi faunei etc.

În funcţie de rolul pe care îl au în propagarea, transformarea şi acumularea unor poluanţi,

sectoarele de investigaţie se pot grupa în următoarele 3 categorii:

a) Surse şi vectori de propagare a poluării: surse de poluare naturală respectiv

antropică (industrie, agricultură, transporturi), apa, aerul şi fenomenele

meteorologice;

b) Interfaţa de contact: sol, sedimente, deşeuri;

c) Medii de bioacumulare: floră şi faună terestră şi acvatică, resurse naturale, zonele

umede, influenţe asupra biodiversităţii şi sănătăţii publice etc.

Pe măsură ce protecţia mediului a devenit o preocupare primordială a statului, respectiv

după anul 1990 şi cu deosebire sub imboldul alinierii României la politicile şi strategiile de

mediu europene, sistemul de monitoring al mediului s-a concretizat într-o formă unitară. A

apărut astfel Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR). El reprezintă un

instrument al activităţii manageriale în domeniul mediului, asigurând un flux informaţional

structurat atât pe sectoare specifice (apă, aer, sol etc.) cât şi calitatea mediului, folosirea şi starea

resurselor naturale.

Obiectivul fundamental al SMIR îl, constituie fundamentarea unui sistem adecvat de

supraveghere a calităţii mediului în România, pentru controlul influenţelor antropice, redresării

ecologice a zonelor puternic afectate de poluare, dezvoltării social – economice durabile şi al

fundamentării măsurilor de protecţie şi inginerie a mediului.

Datele care se obţin în cadrul SMIR sunt disponibile pentru reţeaua internaţională de

supraveghere a calităţii mediului (Global Environmental Monitoring System – GEMS). Acesta

reprezintă un instrument al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, instituit în urmă cu circa

3 decenii la Conferinţa Interguvernamentală pe Probleme de Mediu de la Nayrobi, în 1974.

18

3.2. Componentele sistemului de Monitoring

Pentru fiecare din cele 3 categorii de sectoare de investigaţii, în cadrul monitoringului

integrat al mediului se acţionează prin 3 subsisteme respectiv reţeaua de supraveghere

(subsistemul „Monitoring”), reţeaua de analiză şi interpretare a datelor (subsistemul „Laborator”)

şi sistemul de prelucrare generală a datelor (subsistemul „Management informatic”).

În cadrul subsistemului „Monitoring” există o reţea de supraveghere alcătuită din

următoarele structuri:

- Reţeaua pentru supravegherea calităţii apelor;

- Reţeaua pentru supravegherea calităţii aerului;

- Reţeaua pentru supravegherea ploilor acide;

- Reţeaua pentru supravegherea radioactivităţii;

- Reţele de informaţii privind calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane.

Pentru fiecare sector de investigaţie densitatea reţelei, frecvenţa activităţii de

supraveghere, indicatorii urmăriţi şi alte caracteristici se diferenţiază în funcţie de anumite

criterii.

Subsistemul “Laborator” reprezintă o activitate complexă şi costisitoare întrucât se

utilizează metode moderne de analiză, iar datele obţinute trebuie să fie compatibile pentru

prelucrare la nivel naţional sau internaţional. De obicei, se apreciază că nivelul cheltuielilor

pentru activitatea de analiză reprezintă cca. 3/4 din totalul cheltuielilor monitoringului integrat.

Laboratoarele de analiză a calităţii aerului, apei, solului etc. pot fi: laboratoare de bază, la

nivelul Agenţiilor de Protecţie a Mediului care au rolul de recoltare de probe şi efectuarea de

măsurători care nu necesită neapărat aparatură de mare performanţă; laboratoare de specialitate

localizate de obicei la nivelul filialelor Companiei Naţionale „Apele Române”; Laboratoare

Naţionale de Referinţă cuprinse în programe internaţionale de monitoring.

3.3. Monitoringul apei

Monitoringul integrat al apei se împarte, în prezent, în patru arii de investigaţie: apa,

sedimentele, suspensiile şi biocenozele, pentru fiecare arie urmărindu-se o serie de indicatori

specifici.

Pentru apa propriu-zisă reţeaua de prelevare a probelor are o densitate mai mare şi o

frecvenţă de prelevare a probelor şi de efectuare a măsurătorilor superioară celei de monitorizare

a sedimentelor şi suspensiilor.

Monitoringul biocenozelor acvatice oferă posibilitate de supraveghere şi analiză a

mediilor de bioacumulare şi bioconversie şi oferă date privind sinergia pe termen lung a unor

fenomene de mediu şi impactul de lungă durată a ecotoxicităţii acvatice.

19

În practică, reţeaua naţională de observaţii pentru gospodărirea apelor cuprinde

următoarele 5 componente:

- ape curgătoare de suprafaţă;

- apă stătătoare;

- ape marine litorale;

- ape subterane;

- ape uzate.

Pentru fiecare din aceste componente, în vederea realizării activităţii de monitoring sunt

necesare proiectarea reţelei de staţii sau secţiuni de control şi elaborarea cadrului metodologic de

generare a fluxului de date şi informaţii.

Astfel, pentru apele curgătoare de suprafaţă au fost alese un număr de 270 secţiuni de

control amplasate după o serie de criterii: importanţa cursului de apă la scară naţională, gradul de

omogenizare al apei, asigurarea posibilităţilor de măsurare a debitelor, existenţa unor condiţii

corespunzătoare de acces şi lucru. Pentru fiecare punct de recoltare a probelor se stabilesc

indicatorii care vor fi analizaţi: fizico-chimici, biologici şi bacteriologici.

Sistemul indicatorilor fizico-chimici cuprinde în general următoarele elemente:

temperatura, pH-ul şi concentraţiile elementelor O2, Ca, Mg, Na, NO3, Fe. Pe lângă aceşti

indicatori fizico-chimici generali mai există şi unii indicatori specifici care se determină

diferenţiat, în funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei zone controlate.

Indicatorii bacteriologici care se determină cel mai adesea sunt: numărul total de bacterii

care se dezvoltă la 370 C şi numărul total de bacterii coliforme care se dezvoltă la aceeaşi

temperatură.

Din punct de vedere al frecvenţei de recoltare a probelor s-a stabilit ca în general să se

programeze câte o zi de recoltare a probelor pentru fiecare secţiune, cu o frecvenţă lunară. În

ziua de recoltare se vor preleva 3 probe pentru fiecare secţiune, rezultând în final 36 probe

anuale pentru fiecare secţiune.

În cazurile în care apar fenomene deosebite care au impact asupra apei, numărul de probe

şi frecvenţa recoltării pot creşte după necesităţi.

În privinţa monitoringului apelor marine litorale există, de asemenea, o serie de

diferenţieri. Reţeaua se compune din 12 staţii reprezentative amplasate de-a lungul litoralului

românesc la Mării Negre. În fiecare zonă se recoltează probe de suprafaţă din 3-4 puncte, iar din

zonele de larg se recoltează proba şi de la adâncuri de circa 200 m.

În ceea ce priveşte monitoringul apelor subterane, activitatea se desfăşoară în cadrul

marilor bazine hidrografice pe unităţi morfologice, iar în cadrul acestora pe structuri acvifere,

prin intermediul staţiilor hidrogeologice care au în componenţa lor unul sau mai multe foraje de

20

observaţie. Reţeaua numără circa 270 de staţii. Indicatorii de calitate a apei freatice sunt

următorii:

- indicatori fizico-chimici generali, care se determină obligatoriu în toate secţiunile de

control (temperatură, culoare, miros, pH, oxigen, CO2, CCO, Mn, H2S, Ca, Mg, Fe);

- indicatori fizico-chimici specifici, care se determină doar în acele puncte în care calitatea

apei freatice este susceptibilă la alterări datorită impactului unor surse de poluare

exterioare (amoniu, nitriţi, fosfaţi, sulfuri, cianuri, fenoli, detergenţi, Cr, Cu, Hg, F,

pesticide).

3.4. Monitoringul atmosferei

Subsistemul de monitoring al calităţii aerului îndeplineşte, în general, acelaşi obiective ca

în cazul celorlalte subsisteme de monitorizare, respectiv evaluarea şi obţinerea datelor necesare

deciziilor de management al protecţiei calităţii aerului. România, ca ţară care urmează să adere la

Uniunea Europeană trebuie să respecte Directiva cadru 96/62/CE privind evaluarea şi

managementul calităţii aerului şi ale directivelor care derivă din aceasta.

Ţara noastră trebuie să fie capabilă să asigure date de mediu, respectiv date despre

calitatea aerului ambiental în formatul şi de calitatea cerute de Agenţia Europeană de Mediu.

Este, deci, nevoie ca mai ales localităţile mari să fie dotate cu echipamentul necesar monitorizării

calităţii aerului, în timp real şi respectând cerinţele Uniunii Europene.

Prima aglomerare din România care are o astfel de reţea este Bucureştiul. Acesta

cuprinde următoarele staţii:

- o staţie de fond regională (Baloteşti);

- o staţie de fond suburbană (Măgurele);

- o staţie de fond urbană (la Agenţia de Protecţie a Mediului Bucureşti);

- 2 staţii de trafic în zone aglomerate;

- 3 staţii în zonele industriale ale capitalei.

Datele prelucrate sunt afişate în 6 puncte ale Capitalei, astfel:

- 3 panouri de afişaj (în Piaţa Universităţii, Bucur-Obor şi Piaţa Sergiu Celibidache);

- 3 display-uri montate la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, la Primăria

Municipiului Bucureşti şi la Agenţia Regională de Protecţia Mediului Bucureşti.

Principalii poluanţi măsuraţi şi monitorizaţi sunt SO2, NOx, CO, O3, benzen, plumb şi

pulberi. O parte din poluanţi sunt monitorizaţi cu aparatura automată (CO, SO2, NO2, O3), în

timp ce pentru alţii ca, de exemplu, pulberile, determinările se bazează pe analiza unor probe

prelevate.

21

Sursele de poluare a aerului sunt, în principal, sursele fixe industriale şi circulaţia auto, în

special de-a lungul marilor artere şi, cu deosebire, traficul greu.

În privinţa obiectivelor industriale, gama substanţelor evacuate în mediu din procesele

tehnologice este foarte variată: pulberi organice şi anorganice care au şi conţinut de metale, gaze

şi vapori, solvenţi organici, funingine etc. Se apreciază că la nivelul oraşului Bucureşti, ca

urmare a proximităţii unor obiective industriale este expusă la poluarea cu diferite noxe o

populaţie de 350.000 persoane pe o suprafaţă de circa 44 km2.

De asemenea, poluarea aerului cauzată de traficul auto este determinată de câteva sute de

compuşi diferiţi. În urma unor studii recente au fost evidenţiaţi peste 150 de grupuri de compuşi.

Monitorizarea se concentrează însă numai pe acei poluanţi care au cel mai larg impact asupra

sănătăţii umane. S-a determinat că nivelurile de poluare a aerului datorate traficului auto sunt

foarte variabile în timp şi spaţiu. Impactul cel mai mare apare în zonele construite şi cu artere de

trafic supraaglomerate, unde dispersia poluanţilor este dificil de realizat.

Alte surse de poluare a aerului, care se cer monitorizate prin puncte în care se urmăresc

indicatori specifici, sunt şantierele de construcţii, betonierele, centralele electrotermice. Acestea

din urmă reprezintă surse majore de poluare a aerului prin modul de funcţionare cu combustibili

lichizi ce au conţinut ridicat de sulf, deversând în atmosferă importante cantităţi de SO2, NOx,

CO, CO2, pulberi, fum şi cenuşă care poate fi spulberată.

În afara acestor surse mari, atmosfera marilor oraşe mai este poluată şi de numeroase

surse difuze. Acestea sunt reprezentate de numeroase centrale termice uzinale, de bloc sau

individuale.

Noile achiziţii cu care s-au dotat Agenţiile Regionale de Protecţie a Mediului, precum şi

cele care vor intra în funcţiune în anii viitori vor contribui la o mai bună cunoaştere a

problemelor de poluare a atmosferei şi la adoptarea de decizii adecvate.

3.5. Monitoringul solurilor

Creşterea nevoii de alimente, pe plan mondial, accentuează necesitatea utilizării raţionale

a solului.

Ca urmare a unor factori naturali sau antropici, solurile din România sunt afectate de

diferite fenomene negative. Cunoaşterea acestor probleme, evaluarea lor ca amploare, gravitate,

tendinţă, reprezintă o condiţie pentru a asigura intervenţii justificate şi operative pentru păstrarea

calităţii solurilor.

Monitorizarea calităţii solului se face prin intermediul Ministerului Agriculturii,

Pădurilor şi Dezvoltării Rurale care are ca organism de specialitate Institutul Naţional de

Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie şi Agrochimie.

22

Potrivit datelor furnizate de sistemul de monitoring al calităţii solurilor, cea mai mare

parte a solurilor agricole este afectată de unul sau mai multe fenomene dăunătoare, cum sunt:

eroziunea solului prin apă (7 milioane de hectare, inclusiv alunecări de teren pe 700 mii ha) cu

pierderi anuale de circa 150 milioane tone de sol, inclusiv 1,5 milioane tone humus şi 0,5

milioane tone de elemente nutritive (NPK); o suprafaţă de 4,5 milioane hectare este afectată de

conţinutul redus sau foarte redus de fosfor; 3,4 milioane ha au conţinut scăzut în azot; pe 2,3

milioane ha se manifestă aciditate puternică şi moderată.

Alte fenomene negative care afectează solurile sunt salinizarea secundară (100 mii ha),

poluare cu pesticide (50 mii ha), secetă frecventă (3,9 milioane ha), exces periodic de umiditate

(900 mii ha) etc.

23

TEMA 9

AUDITUL DE MEDIU

PRINCIPII GENERALE

Auditul de mediu reprezintă un proces de determinare şi examinare, implicând analize,

teste şi confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce măsură o întreprindere în ansamblu sau

anumite structuri componente ale acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale, de

protecţie a mediului.

Pentru ţările cu o economie dezvoltată, auditul de mediu este specific tuturor categoriilor

de întreprinderi, completând astfel managementul global al acestora.

Precizăm că sistemul de management de mediu al unei întreprinderi trebuie să permită

echipei de conducere să se asigure că:

- întreprinderea respectă, prin întreaga sa activitate, toate prevederile actelor normative

pe linia protecţiei mediului;

- activităţile interne, organizarea şi structurarea întreprinderii, procedurile interne pe linia

preocupărilor de protecţia mediului sunt clar definite;

- riscurile de mediu ale întreprinderii sunt cunoscute şi se află sub control;

- întreprinderea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate;

Auditul de mediu al unei întreprinderi presupune desfăşurarea următoarelor activităţi de:

pre-audit;

audit propriu-zis;

post-audit.

În activităţile de pre-audit sunt incluse:

- selecţia sectoarelor ce vor fi analizate;

- alegerea echipei de audit;

- elaborarea planului, scopului şi graficului de desfăşurare a auditului;

- alocarea resurselor;

- întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii premergătoare asupra sectoarelor ce

urmează să fie analizate.

În etapa activităţilor de audit propriu-zis sunt incluse mai multe subetape:

- înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de management;

- analiza detaliată a fiecărui sector din punct de vedere al respectării prevederilor de

protecţia mediului;

- precizarea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de management;

24

- sintetizarea evidenţelor auditului.

Activităţile de post-audit cuprind:

- înaintarea raportului de audit la departamentul superior;

- identificarea soluţiilor;

- pregătirea recomandărilor;

- stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile colective;

- stabilirea graficului de acţiune

În alegerea obiectivelor programului, specifice fiecărei întreprinderi, trebuie avut în

vedere ca obiectivele alese să fie:

- importante;

- operaţionale;

- specifice şi măsurabile;

- controlabile;

- conduse.

Auditul de mediu trebuie aplicat la toate întreprinderile cu activitate economică şi cu

efecte negative asupra mediului şi la toate tipurile de activităţi, stimulând astfel preocuparea

responsabilului unităţii pentru managementul de mediu al întreprinderii.

Auditul unei întreprinderi poate fi organizat ca:

- audit intern prin nominalizarea unei echipe de specialişti din întreprindere (posibil şi cu

colaboratori externi), prin care conducerea se asigură că în interiorul întreprinderii este respectată

legislaţia şi standardele de mediu, prevederile actelor de reglementare a activităţii din punct de

vedere al mediului (acord, autorizaţie) etc.

- audit extern, realizat de o echipă de specialişti din exteriorul întreprinderii în colaborare

cu serviciile implicate în activitatea de mediu din întreprindere; prin acesta se verifică, cu

obiectivitate, în ce măsură sunt respectate şi realizate condiţiile menţionate mai sus. Se certifică,

de asemenea, modul de implicare şi conştientizare a personalului angajat în aceste probleme; se

verifică relaţiile existente între servicii ce contribuie la funcţionarea corespunzătoare a

managementului de mediu, financiar, administrativ etc.

În timp, această activitate va căpăta o anumită periodicitate şi se repetă ori de câte ori

întreprinderea se restructurează, introduce noi tehnologii, realizează noi produse etc. De precizat

că atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în ţara noastră, se află în curs de derulare adoptarea

unor standarde de definire a principalelor elemente legate de auditul de mediu. Aceste standarde

sunt:

- ISO/DIS 14010;

- ISO/DIS 14011;

25

- ISO/DIS 14012 (Linii directoare pentru auditul de mediu, principii generale, proceduri

de audit)

CONŢINUTUL ŞI OBIECTIVELE AUDITULUI DE MEDIU

Auditul este o metodologie care permite evaluarea unei anumite situaţii în raport cu o

situaţie de referinţă. Auditul de mediu sau ecoauditul este, de asemenea, un instrument de

gestiune cu ajutorul căruia se stabileşte performanţa măsurilor aplicate în scopul protecţiei

mediului. El a apărut la începutul anilor '70 cu scopul evaluării performanţei ecologice a unor

activităţi în domeniile industriei petroliere şi chimice.

În timp, s-a înregistrat o serie de activităţi de audit de mediu datorită următorilor factori:

creşterea frecvenţei accidentelor de pe platformele industriale;

multiplicarea considerabilă a reglementărilor privind protecţia mediului atât la nivel

local, cât şi regional şi global;

intensificarea acţiunilor societăţii civile, mai ales prin Organizaţiile Neguvernamentale

pentru Protecţia Mediului în direcţia cunoaşterii şi limitării efectelor negative ale

activităţii economico-sociale asupra sistemelor naturale şi asupra mediului în ansamblul

său;

creşterea frecvenţei situaţiilor de recuperare a pagubelor de mediu, în contextul creării

cadrului legislativ adecvat aplicării principiului „Poluator – Plătitor”, sau al tuturor

principiilor economice ale poluării.

Ţinând cont de conţinutul său, se poate aprecia că activitatea de ecoaudit are următoarele

obiective principale:

evaluarea măsurii în care managementul sistemelor şi echipamentelor ecologice

funcţionează la parametrii proiectaţi în concordanţă cu cerinţele respectării condiţiilor de

menţinere a echilibrelor sistemelor naturale;

evaluarea gradului de respectare a politicii şi normelor întreprinderii în materie de

restricţii ecologice;

evaluarea gradului de respectare a legilor şi reglementărilor în domeniu;

diminuarea expunerii oamenilor la riscurile datorate degradării mediului.

În consecinţă, sfera de cuprindere a auditului de mediu se referă la următoarele probleme:

a) presiunea exercitată asupra mediului ca sistem:

- sistemul tehnologiilor, respectiv al resurselor utilizate;

- sistemul de depozitare al materialelor: depozite amenajate la suprafaţa solului, depozite

amenajate în subsol;

- emisii atmosferice;

- evacuarea apelor uzate;

26

- deşeurile solide şi lichide rezultate rezultate şi care reprezintă un risc ecologic major;

- existenţa acordului sau autorizaţiei de mediu, a permiselor de poluare etc.

b) riscul la care sunt supuşi muncitorii:

expunerea personalului la aerocontaminanţi, factori fizici şi chimici agresivi;

informarea personalului în legătură cu riscurile la care este supus şi posibilităţile de

diminuare şi evitarea riscurilor;

asigurarea echipamentului de protecţie individuală;

instituirea programelor de supraveghere medicală;

mijloacele şi instrumentele de acordare a primului ajutor;

prezentarea şi explicarea obligaţiilor legale ale personalului în legătură cu protecţia

muncii;

c) riscurile la care sunt supuşi consumatorii:

existenţa programului de securitate privind respectarea condiţiilor de fabricaţie;

controlul calităţii produsului;

sistemul de ambalare, stocare, expediere a produsului;

proceduri de retragere a produsului de pe piaţă;

informarea clientului în legătură cu manipularea şi utilizarea produsului;

sistemul de etichetare ca formă de comunicare în legătură cu parametrii produsului;

TIPURILE ŞI AVANTAJELE AUDITULUI DE MEDIU

Ţinând cont de contextul în care se realizează evaluarea performanţei ecologice a unei

activităţi, literatura de specialitate consemnează următoarele tipuri de ecoaudit:

auditul de mediu prealabil cumpărării;

auditul de mediu prealabil vânzării;

auditul de mediu transversal.

Apare ca absolut justificată tendinţa de extindere a practicii auditului de mediu prealabil

cumpărării, acesta constituindu-se ca o măsură de prevenire a situaţiilor în care sunt neglijate

costurile ecologice actuale şi viitoare asociate activităţii unei întreprinderi ceea ce i-ar putea

modifica statutul din „profitabilă” în „neprofitabilă”.

Există, de asemenea, raţiuni pentru organizarea şi realizarea auditului de mediu prealabil

vânzării, printre care aceea că protejează astfel pe vânzător de eventuale acuzaţii, acoperite

juridic în legătură cu viciile ascunse ce au influenţat afacerea.

Această practică delimitează responsabilităţile vânzătorului de cele ale cumpărătorului în

planul respectării reglementărilor de mediu.

Datorită costurilor mari ocazionate de realizarea ecoauditului complet, precum şi în cazul

unor acuzaţii punctuale la adresa întreprinderii, în contextul unor posibile daune provocate

27

mediului, s-a conturat ideea auditului de mediu transversal, respectiv a unui audit de mediu

parţial.

Aceasta constă în expertizarea unei probleme specifice (cum ar fi aceea a deşeurilor), dar

care reflectă natura mai mult sau mai puţin ecologică a întregii activităţi cu implicaţii asupra

imaginii întreprinderii.

Practica auditului de mediu transversal solicită un efort de identificare a acelor surse sau

factori de poluare prin care poate fi exercitat controlul asupra tuturor celorlalte forme de poluare

generate de întreprindere sau a unei forme de poluare având mai multe surse, dintre care unele au

o contribuţie importantă.

IN PRACTICĂ EXISTĂ TREI TIPURI DE AUDIT:

AUDIT INTERN

AUDITUL FURNIZORILOR

AUDITURI EXTERNE DE CERTIFICARE

AUDITUL INTERN

Clauza 454 din standardul ISO 14.001 impune unei organizaţii să aplice o procedură

pentru sistemul de audit de mediu intern, care să furnizeze conducerii organizaţiei o înţelegere

corespunzătoare a următoarelor probleme:

- dacă Sistemul de Management de Mediu (SMM) realizat conduce la realizarea politicii

de mediu stabilite;

- dacă este conform cu reglementările de mediu;

- dacă asigură realizarea performanţelor de mediu şi dacă asigură reducerea poluării.

Auditurile interne, realizate de organizaţie, sunt un instrument al managementului de

mediu general, prin care se controlează riscurile identificate ale organizaţiei:

- expunerea la riscul de urmărire în justiţie pentru poluarea mediului;

- expunerea la costuri suplimentare (amenzi, cheltuieli de remediere etc).

AUDITUL FURNIZORILOR

Organizaţiile care adoptă sisteme de management de mediu în conformitate cu

prescripţiile standardului ISO 14.001, nu pot ignora riscurile de mediu generate eventual de

diverşi furnizori.

Una din modalităţile de evitare a acestor riscuri este realizarea unui audit ecologic al

furnizorului. Se pot întâlni următoarele cazuri:

dacă furnizorul declară realizarea şi implementarea unui SMM ISO 14.001, el oferă

criterii suficiente pentru acceptarea ca partener, fără a mai fi necesară auditarea;

auditul la furnizor, cu verificarea respectării legislaţiei; de exemplu depozitarea

substanţelor toxice şi periculoase, reciclarea deşeurilor etc.

28

Auditurile furnizorilor sunt deci şi ele instrumente ale managementului general al

companiei, deoarece identifică:

- furnizorii care expun clientul la riscurile şi performanţele de mediu asociate produsului;

- produsele şi serviciile externe furnizate care necesită controale suplimentare din partea

clientului, stabilindu-se zona care generează costuri suplimentare şi riscuri pentru

organizaţie.

AUDITURI EXTERNE DE CERTIFICARE

Validarea externă a SMM-ului implementat de organizaţie se face de obicei la presiuni

interne sau externe, printr-o evaluare independentă, care conduce la certificarea acestui sistem,

demonstrând public că acest SMM este conform standardului internaţional cunoscut, respectiv

ISO 14.001.

Acest audit, ca instrument al managementului general al organizaţiei, permite acesteia:

să demonstreze sectorului de piaţă pe care acţionează sau chiar şi altor pieţe, că s-au

efectuat în permanenţă controale şi îmbunătăţiri ale performanţelor de mediu,

conform prescripţiilor din standardul menţionat;

să pătrundă într-un sector de piaţă sensibil la problemele de mediu;

să evite potenţialele costuri şi multiplele audituri de mediu ale furnizorilor.

Odată cu dezvoltarea „Sistemelor de management de mediu”, Organizaţia Internaţională

de Standardizare, prescurtat ISO, a trecut la elaborarea standardelor din seria ISO 14000, menite

să asigure gestionarea corespunzătoare a problemelor de mediu, tot mai numeroase, pe care le

generează activităţile sociale şi economice, în această etapă de dezvoltare deosebita a societăţii

umane.

Seria de standarde 14000 descrie principiile de bună practică ale managementului de

mediu ca parte integrantă a managementului general de organizaţie (companie, societate

comercială etc).

Scopul final al SMM, proiectat şi implementat, este ca activităţile organizaţiilor sau

companiilor, să reducă impactul asupra factorilor de mediu din zona de amplasare prin

prevenirea poluării.

Standardul ISO 14001 asigură:

- ierarhizarea factorilor de mediu;

- înţelegerea problemelor de mediu ale organizaţiei;

- angajamentul companiei şi al personalului privind asigurarea protecţiei mediului;

- planificarea, realizarea şi verificarea performanţelor politicii de mediu.

Standardul ISO 14001 trebuie acceptat ca un document cu următoarele trăsături:

29

- este generic - se aplică în acelaşi mod în orice tip de unitate fie că este fabrică, service

sau şcoală;

- este proactiv - include o abordare anticipată/preventivă;

- este voluntar - include reguli şi proceduri care după acceptare trebuie urmate şi

respectate;

- este continuu - urmăreşte îmbunătăţirea permanentă a performanţelor prin

monitorizarea şi elaborarea unor măsuri de corecţie;

- este argumentat - este bazat pe un sistem de proceduri bine documentate.

30

TEMA 10

EVALUAREA IMPACTULUI DE MEDIU ŞI ÎNTOCMIREA

BILANŢURILOR DE MEDIU

TIPURILE DE BILANŢ DE MEDIU

Identificarea, estimarea şi aprecierea fenomenelor ecologice cuprinde mai multe tipuri de

activităţi care se pot grupa în conceptul „Evaluarea impactului ecologic” – (E/E).

Studiul de impact reprezintă investigarea ştiinţifică a efectelor complexe ce rezultă sau

ar rezulta din relaţia unei activităţi ce se intenţionează să fie promovată, cu mediul înconjurător,

în vederea recomandărilor măsurilor de minimalizare a efectelor negative a acestei relaţii în

cadrul obţinerii acordului de mediu. Rezultă că studiile de impact se realizează înaintea intrării în

funcţiune a unui obiectiv.

Bilanţul de impact reprezintă procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi

consecinţelor efectelor negative, cumulate, prezente, anterioare şi anticipate, care fac parte din

acţiunea de autorizare a unei activităţi existente.

Pentru întocmirea bilanţului de mediu există mai multe etape sau proceduri în funcţie de volumul

de informaţii necesar autorizării, stabilirii volumului noxelor etc. Putem astfel identifica

următoarele proceduri:

Bilanţul de mediu de nivel 0 (BM 0). Este alcătuit dintr-o fişă de verificare care conţine

elemente caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi

să stabilească necesitatea efectuării unui bilanţ de mediu sau de privatizare a unei societăţi

comerciale.

Bilanţul de mediu de nivel 1 (BM I). Studiul de mediu constă din culegerea de date şi

documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator), care include toate elementele

analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionare impactului

de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.

Bilanţul de mediu de nivel 2 (BM II). Se obţine din investigaţii asupra unui

amplasament, efectuate în cadrul unui bilanţ de mediu, pentru a cuantifica dimensiunea poluării

prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu

COMPONENTELE ŞI ETAPELE EVALUĂRII IMPACTULUI ECOLOGIC

Impactul ecologic poate fi evaluat printr-o multitudine de activităţi care se pot desfăşura

în diferite etape. În general, acestea sunt următoarele:

31

a) Analiza preliminară. Se identifică, se selectează obiectivele şi se delimitează aria

impactului ecologic.

b) Etapa identificării efectelor în care se analizează sistemul integral, ariile de impact şi

se descriu efectele potenţiale sau reale.

c) Etapa estimării efectelor

d) Etapa proiectării acţiunilor şi strategiilor

e) Evaluarea complexă şi propunerea planului de acţiune

STRUCTURA UNUI RAPORT DE EVALUARE A IMPACTULUI ECOLOGIC

Un raport de evaluare care să dea dimensiunea şi impactul de mediu al unei activităţi

trebuie să urmărească în general un mod de întocmire care să-l poată face util şi uşor accesibil.

De aceea, pentru acest gen de rapoarte s-a standardizat următorul mod de întocmire:

Titlul şi informaţii generale

Rezumatul raportului

Cuprinsul raportului

Acesta va cuprinde următoarele capitole: scopul şi necesitatea acţiunii, alternativele

incluzând acţiunile propuse, consecinţele ecologice ale alternativelor, comentarii, lista

colaboratorilor.

CONŢINUTUL CADRU AL STUDIILOR DE IMPACT

a) Date generale: profilul de activitate şi denumirea firmei, amplasamentul, titularul

activităţii sau al proiectului;

b) Descrierea activităţii propuse

c) Amplasarea în mediu.

d) Aşezările umane şi alte obiective de interes public

e) Sursele de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu

f) Impactul produs asupra mediului înconjurător

Pentru fiecare factor de mediu (respectiv pentru ape, aer, vegetaţie şi fauna terestră,

pentru sol şi subsol, pentru aşezările umane şi alte obiective de interes) se stabilesc următoarele:

- dispersia poluanţilor şi tipul acestora;

- aria de extindere şi modificările calitative ale poluanţilor;

- modul specific de acţiune al poluanţilor şi posibilele efecte, negative sau pozitive;

- modul de reducere a impactului produs de poluare asupra fiecărui factor de mediu (prin

tehnologie, lucrări, dotări şi măsuri speciale sau suplimentare pentru reţinerea poluanţilor).

g) Evaluarea impactului şi concluzii

Se vor formula concluzii privind gradul de afectare al factorilor de mediu şi al sănătăţii

populaţiei, precum şi asupra efectelor benefice ale proiectului sau activităţii.

32

Studiul se încheie cu recomandări fundamentale legate de îmbunătăţirea proiectului,

eventual de schimbarea amplasamentului, introducerea de tehnologii alternative, dotări şi

amenajări speciale sau chiar, în cazuri justificate, de renunţare la activitatea propusă.

ÎNTOCMIREA BILANŢURILOR DE MEDIU

Bilanţurile de mediu reprezintă procedura de a stabili pentru un agent economic sau o

activitate în general cauzele şi consecinţele efectelor negative, anterioare şi prezente asupra

mediului, ca urmare a activităţii sale.

Se întocmesc trei tipuri de bilanţ de mediu (BM 0, BM I şi BM II), în ordine, respectiv în

cascadă, în funcţie de impactul potenţial sau real al fiecărei activităţi. În situaţia în care nu există

un impact negativ asupra mediului se poate elibera autorizaţia de funcţionare doar după

completarea formularelor cerute de BM 0. În situaţia în care există un impact potenţial de mediu,

se solicită BM de nivel 1 sau 2. Acestea constau în identificarea informaţiilor privind poluarea,

culegerea, analizarea şi interpretarea datelor şi elaborarea unor rapoarte specifice.

CONŢINUTUL BILANŢULUI DE MEDIU 0 (BM 0)

BM 0 se caracterizează prin următoarele:

- cerinţe minime când este puţin probabilă existenţa unui impact;

- se execută de către titularul activităţii care va completa o fişă tip (relativ simplă ca

volum de informaţii);

- informaţiile prezentate vor fi susţinute cu acte, eventual cu dovezi fotografice.

În absenţa impactului de mediu se poate elibera autorizaţia iar la un impact potenţial de

mediu se solicită BM I sau II.

CONŢINUTUL BILANŢULUI DE MEDIU I

În termeni generali, secţiunile bilanţului de mediu de nivel I trebuie să identifice

domeniile în care impactul asupra mediului produse de amplasamentele şi instalaţiile analizate,

poate fi semnificativ.

Lucrările se vor concentra asupra modului de conformare cu prevederile legislaţiei

existente sau în curs de adoptare.

DOMENIILE DE ANALIZĂ ALE BM I SUNT URMĂTOARELE:

utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului în vecinătatea acestuia;

istoricul zonei;

posibilitatea poluării solului;

depozitarea deşeurilor;

condensatori / transformatori electrici;

securitatea zonei;

măsuri de pază împotriva incendiilor;

33

protecţia muncii şi igiena locului de muncă;

evacuarea apelor uzate;

emisii atmosferice;

impactul zgomotului;

proximitatea reţelelor de înaltă tensiune.

Finalizarea bilanţului de mediu de nivel I se face prin raportul la bilanţ care reprezintă o

sinteză şi analiză tehnică de esenţă care să permită autorităţii de mediu să aprecieze în ce măsură

activitatea analizată prezintă sau nu dovada unei poluări potenţiale semnificative.

CONŢINUTUL BILANŢULUI DE MEDIU II

Bilanţul de mediu de nivel II reprezintă o etapă superioară de analizare a unei activităţi în

raport cu cerinţele de mediu. În această etapă se adâncesc şi se clarifică natura şi intensitatea

poluării prin prelevări de probe şi analize corespunzătoare.

Finalizarea evaluării de nivel BM II se face prin raportul la bilanţul de mediu.

Acesta este organizat în două mari părţi:

- Descrierea investigaţiilor şi rezultatelor acestora;

- Concluzii şi recomandări privind soluţiile de reducere a poluării.

Finalizarea procedurii de autorizare a unei activităţi constă în valorificarea rapoartelor la

bilanţurile de mediu prin întocmirea unui Program pentru conformare.

Necesitatea acestui program se stabileşte de către autoritatea de mediu când este

evidenţiată o situaţie de neconformitate raportată la standardele sau reglementările în vigoare.

Programul pentru conformare este negociat între Autoritatea de mediu şi agentul

economic care, de altfel, îl întocmeşte.

34

TEMA 11

LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI MEDIULUI

PRINCIPALELE REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ALE MEDIULUI

Pe măsură ce oamenii au devenit conştienţi de impactul degradării mediului, au apărut o

serie de reglementări privind protecţia acestuia.

Se pot menţiona ca reglementări din prima jumătate a secolului XX-lea:

- Convenţia pentru protecţia păsărilor utile agriculturii – Paris 1902;

- Convenţia referitoare la apele de frontieră dintre S.U.A. şi Canada (1909);

- Convenţia pentru florei, faunei, şi a frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii

(Washington, 1940);

- Convenţia împotriva poluării mării cu hidrocarburi (Londra 1954), etc.

Se formează astfel o conştiinţă internaţională referitoare la protecţia mediului şi la

constituirea fundamentului pentru ceea ce avea să devină dreptul fundamental al mediului.

În domeniul dreptului mediului în ultimii 40 de ani au apărut numeroase reglementări,

dintre care enumerăm:

- Declaraţia Convenţiei Naţiunilor Unite privind Mediul (Stockholm, 1972);

- Convenţia de la Montego Bay privind protejarea mediului marin împotriva poluării

(1982);

- Convenţia asupra poluării atmosferei transfrontaliere (Geneva, 1979);

- Convenţia şi Protocolul privind stratul de ozon (Viena, 1985 şi Montreal – 1989);

- Declaraţia de la Rio – Cartea Terrei (1992);

- Convenţia cadru asupra schimbărilor climatice (1992);

- Convenţia privind diversitatea biologică (1992);

- Convenţia Naţiunilor Unite privind combaterea deşertificării (1994);

- Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (Johanesburg – 2002).

Toate aceste reglementări internaţionale s-au bazat sau au iniţiat legi şi reglementări

echivalente la nivelul ţărilor semnatare, creându-se astfel o structură relativ vastă şi complexă a

reglementărilor şi legilor aplicabile în domeniul protecţiei mediului la niveluri naţionale,

comunitare şi internaţionale

ELEMENTE ŞI PRINCIPII ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL

MEDIULUI

35

Deşi se apreciază că legislaţia internaţională în domeniul protecţiei mediului nu este încă

suficient de eficientă, totuşi nu pot fi ignorate o serie de succese obţinute.

Prin acest cadru s-a reuşit iniţierea de programe globale şi a unor linii directoare de

acţiune, precum şi impunerea unor principii fundamentale adoptate şi acceptate către marea

majoritate a naţiunilor lumii.

Principiile de mediu prefigurează liniile viitoare de acţiune în domeniul protecţiei

mediului şi ele vor fi prezentate pe scurt în cele ce urmează:

1) Protecţia mediului şi a resurselor naturale de către toate statele lumii;

2) Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului şi adaptarea acestei

cooperări în funcţie de caracteristicile zonei geografice şi natura poluării;

3) Buna vecinătate pentru protecţia şi conservarea mediului;

4) Protecţia mediului în contextul securităţii statelor;

5) Evaluarea impactului şi a consecinţelor asupra mediului;

6) Poluatorul plăteşte

Acest principiu stipulează obligativitatea celui care este responsabil de provocarea unor

pagube ecologice să-i fie imputate costurile sociale aferente.

Modul de abordare a acestor cheltuieli nu este însă unitar, existând mai multe variante,

fie prin taxe şi redevenţe impuse poluatorului din care administraţia reface elementele naturale

deteriorate, fie prin suportarea directă, de către poluator, a costurilor şi serviciilor de readucere şi

menţinere a mediului într-o stare acceptabilă;

7) Supravegherea stării mediului;

8) Informarea şi atragerea publicului la acţiunile şi programele de protecţie şi ameliorare

a mediului;

9) Răspunderea la nivel de stat pentru prejudiciile create mediului;

10) Prevenirea poluării şi a degradării mediului;

11) Mediul şi natura – patrimoniu comun al umanităţii.

Pentru organismele cărora li s-a acordat autoritatea şi responsabilitatea punerii în aplicare

a principiilor de protecţie a mediului, un rol important îl au următoarele:

Comisia pentru dezvoltare durabilă;

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS);

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultura (UNESCO);

Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală;

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE);

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA);

Programul Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);

36

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM);

Organizaţii neguvernamentale de nivel internaţional:

- Greenpeace;

- Fundaţia mondială pentru natură;

- Fundaţia pentru Conservarea Mediului, etc.

ELEMENTE ŞI PRINCIPII SPECIFICE DREPTULUI COMUNITAR AL

MEDIULUI

Uniunea Europeană îşi propune printre alte domenii legate de politici obiective activităţi

şi standarde comunitare şi promovarea constantă a unei politici de mediu care să protejeze

ecosistemele patrimoniul natural şi cultural al continentului şi sănătatea populaţiei.

Acquis-ul comunitar în domeniul mediului conţine aproximativ 300 de acte legislative

(tratate, directive, reglementări, decizii şi recomandări).

În domeniul mediului aceste reglementări au următoarele caracteristici:

Tratatele comunităţii – definesc principiile şi sunt documente de referinţă la elaborarea

legilor şi la stabilirea politicilor şi obiectivelor din acest domeniu;

Directivele stabilesc cerinţele legale cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre, dar

suficient de flexibile pentru a permite manifestarea spiritului tradiţional legislativ al fiecărui

stat;

Regulamentele - sunt obligatorii pentru toate statele membre şi se referă la fenomene sau

factori bine precizaţi (ex. gestiunea deşeurilor, etichetarea substanţelor toxice, etc.);

Deciziile comunităţii – au caracter specific, obligatoriu pentru statele care sunt desemnate şi

conţin date necesare pentru punerea în aplicare a directivelor sau regulamentelor.

Toate aceste reglementări se referă la următoarele aspecte:

protecţia calităţii mediului;

proceduri şi tehnologii de lucru referitoare la mediu;

produse şi servicii realizate sau care se desfac pe piaţa europeană;

managementul deşeurilor;

substanţe chimice;

produse şi organisme obţinute prin modificări genetice;

radiaţiile;

poluarea fonică, etc.

La nivelul Uniunii Europene adoptarea regulamentelor de protecţia mediului se face în

funcţie de următoarele reguli:

protecţia mediului trebuie considerată esenţială şi prioritară altor considerente;

37

statele membre ale Uniunii Europene pot să stabilească norme proprii referitoare la

mediu.

Nu trebuie ca principiile dezvoltării şi cele ale protecţiei mediului să fie puse pe poziţii

opozabile.

Instituţiile şi organismele create în cadrul Uniunii Europene cu responsabilităţi în ceea ce

priveşte punerea în aplicare a politicii şi a regulamentelor de mediu sunt:

Consiliul European;

Comisia Europeană;

Parlamentul European;

Curtea de Justiţie;

Agenţia Europeană pentru Mediu;

Organisme neguvernamntale (Prietenii Pământului, Biroul de Mediu European).

Acquis-ul de mediu al preaderării noilor state la Uniunea Europeană cuprinde cca 70 de

documente şi 11 regulamente.

ETAPELE ARMONIZĂRII LEGISLAŢIEI:

asimilarea reglementărilor;

asigurarea resurselor necesare implementării;

punerea în practică a reglementărilor;

efectuarea controalelor şi aplicarea măsurilor corective necesare.

La nivelul României, armonizarea cu reglementările Uniunii Europene vizează

următoarele domenii:

Armonizarea la nivelul direcţiilor strategice precum şi cel al reglementărilor orizontale;

Armonizarea reglementărilor privind protecţia cursurilor de apă şi aerului:

gestiunea şi eliminarea deşeurilor;

substanţelor chimice şi a celor care provoacă modificări genetice sau altor substanţe

periculoase;

controlul poluării sonore.

Armonizarea structurilor internaţionale care se ocupă cu problemele de mediu.

LEGISLAŢIA ŞI REGLEMENTĂRILE NAŢIONALE DE MEDIU

Legislaţia protecţiei mediului în România este în prezent foarte apropiată de cea

europeană. Pentru principalele domenii există următoarele reglementări:

A. Domeniul reglementărilor şi procedurilor speciale

Acest domeniu conţine reglementările şi legile care stabilesc normele şi regimurile

speciale (standarde, norme tehnice, normative etc.), în domeniile:

38

Evaluarea poluării mediului (de exemplu ord. MAPPM nr. 756/1997 stabileşte pragurile

de alertă şi de intervenţie în situaţii de poluare a mediului;

Reglementarea activităţilor de acord, autorizare şi studiu de impact de mediu;

Evaluarea sistemică a performanţelor de mediu ale organizaţiilor (ecoaudit sau bilanţul de

mediu : Legea 265/2006, Ordinul nr. 536/1997).

B. Domeniul reglementărilor şi legilor referitoare la protecţia naturii şi a biodiversităţii

acesteia

Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice: Legea 265/2006; Legea 107/1996 (Legea

apelor), Legea 18 /1991, etc.

Protecţia atmosferei: Legea 265/2006, Legea 84/1993, Ordinul MT 537/1997.

Protecţia florei şi faunei: Legea 265/2006, Legea 103/1996; Codul Silvic (Legea

26/1996).

Protecţia solului şi a subsolului: Legea 265/2006, Legea 167/1997, Legea 26/1996,

Legea 134/1995, etc.

Protecţia şi conservarea biodiversităţii: Legea 265/2006, Legea 69/1991, Legea

82/1993, HG 248/1994, etc.

C. Domeniul reglementărilor şi legilor referitoare prevenirea poluării datorate

activităţilor periculoase pentru mediu

Acest domeniu conţine reglementările şi legile care vizează activităţile economice şi

sociale care au un impact previzibil important asupra mediului şi anume:

cele care generează substanţele şi deşeurile periculoase;

cele care generează deşeurile refolosibile;

cele care generează radiaţii ionizante;

cele care generează dezastre naturale sau ecologice;

cele care generează zgomote şi vibraţii;

cele care afectează mediul urban.

O atenţie deosebită s-a acordat reglementării răspunderii juridice, precum şi aspectului

represiv din cadrul dreptului mediului, avându-se în vedere aspectele: definirea daunei ecologice,

a responsabilităţii pentru producerea acestora, a culpei şi abuzului ecologic, a despăgubirilor care

trebuie suportate pentru prejudiciul cauzat (Legea 265/2006, Legea 18/1991, Codul Civil).

Pentru a asigura cadrul unei implementări adecvate a dreptului mediului, la nivel naţional

s-a creat o infrastructură adecvată cuprinzând o serie de organisme şi instituţii:

Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;

Agenţiile teritoriale pentru protecţia mediului;

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare;

39

Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;

Comisii naţionale pentru colaborări internaţionale;

Comisii internaţionale (pentru dezastre, omologări produse, etc.)

TEMA 12 ECO-ECONOMIA

40

O economie este suportabilă, doar dacă respectă principiile ecologiei. Aceste principii

sunt reale ca şi principiile aerodinamicii. Pentru ca o economie să susţină progresul, ea trebuie să

satisfacă principiile fundamentale ale ecologiei. Dacă nu le satisface, atunci economia se va

desfăşura în declin şi în cele din urmă va colapsa.

Piaţa nu recunoaşte conceptele ecologice de producţie suportabilă şi nici nu respectă

echilibrul naturii. De exemplu, piaţa nu acordă atenţie dezechilibrului în creştere continuă dintre

emisia de carbon şi capacitatea naturii de a fixa carbonul, şi, cu atât mai puţin rolului pe care îl

joacă arderea combustibililor fosili în crearea dezechilibrului.

Pentru majoritatea economişti lor, o creştere a nivelului atmosferic al bioxidului de

carbon (C02) este de mică importanţă. Pentru un ecologist, o asemenea creştere - generată de

utilizarea combustibililor fosili - constituie un semnal pentru tranziţia către alte surse de energie,

în scopul de a evita creşterea temperaturilor, topirea gheţii şi ridicarea nivelului mării.

O eco-economie este o economie care satisface cerinţele noastre, fără a nimici

perspectivele generaţiilor viitoare de a-şi realiza cerinţele lor, după cum a subliniat Comisia

Brundtlan în 1985.

O economie suportabilă respectă producţia suportabilă a ecosistemelor de care depind:

zonele piscicole, pădurile, păşunile şi terenurile agricole. O anumită zonă piscicolă poate suporta

o recoltare de o anumită mărime, dar dacă cererile emise asupra zonelor piscicole exced

producţia suportabilă, chiar cu o valoare minimă - să zicem, cu 2 procente pe an - stocurile de

peşte încep să se reducă şi, în cele din urmă vor dispărea. Atâta. timp cât recolta nu depăşeşte

producţia suportabilă, ea poate fi suportată în perpetuitate. Acelaşi lucru este valabil pentru

păduri şi păşuni.

Natura se bazează pe echilibre. Acestea includ echilibrele dintre eroziunea solului şi

formarea noului sol, dintre emisia de carbon şi fixarea carbonului, cât şi dintre moartea copacilor

şi regenerarea lor etc.

În natură, deşeul unui organism constituie suportul vital al altuia. Nutrienţii sunt

permanent ciclaţi.

Ecologiştii apreciază rolul fotosintezei, procesul prin care plantele convertesc energia

solară în energia biochimică care reprezintă suportul vieţii pe planeta noastră. Orice reduce

producerea fotosintezei, cum ar fi deşertificarea, pavarea terenurilor productive sau creşterea

acidităţii lacuri lor datorită ploilor acide, reduce şi productivitatea planetei în cel mai

fundamental sens.

Serviciile furnizate de ecosisteme pot, uneori, sa fie mal valoroase decât bunurile, iar

valoarea serviciilor trebuie calculată şi încorporată în semnalele pieţei, pentru a fi protejate. Deşi

41

evaluarea serviciilor nu este un lucru simplu, orice estimare rezonabilă este de departe mai bună

decât presupunerea că ele nu costă nimic, aşa cum se întâmplă în prezent.

O pădure situată în bazinul superior al unui curs de apă poate furniza servicii cum sunt

controlul debitului şi reciclarea precipitaţiilor înspre interiorul uscatului, servicii care sunt de

câteva ori mai valoroase decât producţia el de buşteni. Semnalele pieţei nu reflectă asta, din

cauză că cei care taie copacii suportă costurile reducerii serviciilor pădurii.

Convertirea economiei într-o eco - economie constituie o provocare extraordinară.

Scara creşterii economice prevăzute evidenţiază dimensiunile provocării. Creşterea

producţiei mondiale de bunuri şi servicii de la 6.000 de miliarde de dolari în 1950 la 43.000 de

miliarde de dolari în 2000 a provocat o devastare a mediului la o scară pe care cu greu ne-am! fi

putut-o imagina cu o jumătate de secol în urmă. Dacă economia mondială va continua să se

dezvolte cu rata de 3 procente pe an, producţia de bunuri şi servicii va creşte de 4 ori în

următoarea jumătate de secol, atingând valoarea de 172.000 de miliarde de dolari.

Deşi conceptul de dezvoltare suportabilă de mediu a apărut cu un sfert de veac în urmă,

nici o ţară nu are o strategie de construire a unei eco-economii pentru a reechilibra balanţa de

carbon, pentru a stabiliza populaţia şi cotele apelor şi pentru a-şi conserva pădurile, soIurile şi

diversitatea regnului vegetal şi animal.

Putem găsi anumite ţări care au succes într-unul sau mai multe elemente de restructurare,

dar nici una dintre ele nu progresează în mod satisfăcător pe toate fronturile.

Dintre toate ţările, Danemarca este liderul eco-economiei. Ea şi-a stabilizat populaţia, a

interzis construirea de termocentrale pe cărbune, a interzis utilizarea recipientelor de unică

folosinţă pentru băuturi, şi, acum, 15 procente din energia electrică o produce folosind forţa

vântului. În plus, şi-a restructurat reţeaua de transport urban: 32 de procente din toate deplasările

prin Copenhaga se fac cu bicicleta.

Danemarca, însă, încă nu este aproape de un echilibru între emisia de carbon şi fixarea

lui, dar se îndreaptă înspre această direcţie.

Principalele direcţii ale eco-economiei sunt următoarele:

- Stabilizarea populaţiei globului la o dimensiune suportabilă de către planetă;

- Echilibrarea producţiei de CO2 cu capacitatea biologică de fixare a acestuia;

- Reducerea consumului de combustibili fosili şi creşterea producţiei de energie

neconvenţională (energie solară, eoliană, centrale electrice şi automobile care consumă

hidrogen)

- Reducerea eroziunii solului;

- Regenerarea pădurilor;

- Utilizarea mai raţională a apei în agricultură;

42

- Reutilizarea deşeurilor;

- Reducerea poluării:

Restructurarea industriei:

A. Exemple de activităţi care se vor restructura:

- Înmulţirea fermelor piscicole;

- Fabricarea bicicletelor;

- Construcţia fermelor eoliene;

- Fabricarea turbinelor eoliene;

- Producerea hidrogenului;

- Fabricarea de motoare pe bază de hidorgen pentru automobile (motoare celulare);

- Fabricarea de celule solare;

- Împăduriri şi plantaţii forestiere pentru exploatarea lemnului.

Activităţi care vor regresa în eco-economie

- Extracţia cărbunelui;

- Extracţia petrolului;

- Centralele electrice nucleare;

- Defrişarea suprafeţelor forestiere;

- Fabricarea produselor de unică folosinţă;

- Fabricarea automobilelor clasice.

Profesii care se vor dezvolta în eco-economie

- Specialişti în plantaţii forestiere;

- Hidrologi;

- Ingineri de reciclare;

- Specialişti şi medici veterinari pentru acvacultură;

- Geologi geotermali;

- Arhitecţi de mediu.

Oportunităţi pentru investiţii

În anul 2000 omenirea a folosit aproximativ 28 miliarde barili de petrol, respectiv 67

milioane barili/zi.

67 mil barili × 50 USD/baril = 3.350 milioane USD/zi

3,35 miliarde USD × 365 zile = 1.223 miliarde USD/an

Dacă 10% din această sumă s-ar cheltui pentru investiţii în energie neconvenţională ?

Costuri de producere a energiei electrice pe bază de turbine eoliene:

Ipoteză – 1 milion USD/megawat

43

10 milioane de megawaţi sunt suficienţi pentru întreaga omenire în 2017 (4-5 milioane se

consumă în prezent)

Eşalonat pe 10 ani – 1 milion megawaţi/an

1 milion megawaţi × 1 milion USD = 1.000 miliarde USD/an – aproximativ dublu faţă de

cât cheltuie omenirea pe petrol în prezent sau 2,5% din produsul mondial brut.

Avantajele energiei neconvenţionale

- Surse de energie inepuizabilă;

- Diminuarea poluării;

- Necesitatea reducerii pierderilor energetice şi creşterea eficienţei energetice

Posibilităţi de reducere a consumului energetic

- Creşterea eficienţei energetice la dispozitivele cosmice

- Optimizarea eficienţei consumului energetic la noile clădiri şi echiparea clădirilor vechi

cu sisteme de economisire a energiei termice.

- Facilităţi guvernamentale pentru investiţii în echipamente care reduc consumul energetic.

Ex: Marea Britanie şi Olanda

- Înlocuirea becurilor incandescente. Lămpile fluorescente folosesc doar ¼ din consumul

unui bec incandescent şi pot dura de 13 ori mai mult !

- Reducerea consumului de combustibil la 100 km la noile modele de automobile

În momentul actual, tendinţa de reducere a consumului /100 km este putin sesizabilă.

În SUA – 1987 consum mediu = 9 l/100km

2000 consum mediu = 9,6 l/100 km

Eficienţa combustibilului variază în funcţie de model şi putere, de la 3,46 l benzină / 100

km – Honda Insight până la 18,1 l / 100 km - Ferrari

Energia eoliană

● Danemarca obţine 15% din energia electrică de la turbinele eoliene;

● În Germania, landul Scleswig-Holstein – 20%

● Provincia Navarra din Spania – 22%

În capacitate absolută de generare, lider mondial rămâne Germania (peste 6.000

megawaţi) urmată de SUA (~ 3.000), Spania, Danemarca etc.

Preţul mediu pe Kw produs s-a redus în ţările mari producătoare de la 38 cenţi în 1980 la

cca. 4 cenţi în prezent

Previziuni pentru viitor

Franţa estimează pentru 2010 producerea a 5.000 megawaţi.

44

Programe importante mai au: Marea Britanie, Argentina, China, India etc.

Pentru Europa, Asociaţia Europeană pentru Energie Eoliană estimează că până în anul

2010 capacitatea de producţie a energiei electrice pe baze eoliene va atinge ~ 50.000 megawaţi.

Utilizarea energiei solare

Istoric – Descoperire în 1952, Laboratoarele Bell, New Jersey

Iniţial doar pentru alimentarea sateliţilor, apoi pentru calculatoare de buzunar şi alte

aparate mici.

Astăzi în mare extindere.

Utilizare mai ales pentru localităţi sau utilaje izolate (exemplu pentru pompe de extragere

a apei).

Montarea, cea mai simplă pe acoperişurile caselor

În Japonia se estimează că, în urma descoperirii unui material cu proprietăţi fotoelectrice

se poate dezvolta producerea energiei electrice până la 4.600 megawaţi în anul 2010. acoperişul

unei clădiri devine astfel o mică centrală electrică.

În Germania, SUA, Elveţia, unele clădiri au încorporate în faţade materiale fotoelectrice

pentru generarea electricităţii.

Vânzările mondiale de celule solare au un ritm de creştere din ce în ce mai mare.

Producţia de celule solare

Japonia – peste 80 megawaţi/an

SUA - peste 60 megawaţi/an

Europa – pest 40 megawaţi/an

Preţul este încă ridicat, dar se estimează că va scădea (în prezent este de circa 3.500 USD

Kw instalat)

UTILIZAREA ENERGIEI TERMALE

Iniţial energia geotermală s-a folosit doar pentru băile termale.

S-a utilizat prima dată în producerea energiei electrice în 1904 în Italia.

În decursul anilor, activitatea s-a amplificat, în anul 2000 cca. 9.000 de megawaţi fiind

produşi, pe plan mondial din utilizarea energiei geotermale.

Pe locul I se află SUA cu cca. 3.000 megawaţi instalaţi (1% din producţie).

Alte state: Filipine (26% din producţia de energie electrică), Nicaragua (28%) etc.

Programul energetic al SUA prevede o creştere a ponderii acestui tip de energie până la

20% în anul 2020.

Tabelul 1: Tendinţe ale utilizării energiei, clasificate după sursă, în perioada 1990-

2000 şi în 2001-2002

45

Sursa de energie Rata anuală de creştere

1990-2000 2001-2002

Energie eoliană

Celule solare

Energie geotermală

Hidroenergie

Gaze naturale

Petrol

Energie nucleară

Cărbune

25

20

4

2

2

1

0,8

-1

32

43

5

2

2

1

0,5

-4

Sursa: Worldwatch Institute, Vital Signs 2001 (New York: W.W.Norton & Company,

2001), pp. 40-47

Energia nucleară, deşi ieftină, în aparenţă nu mai este în prezent atractivă datorită

costurilor mari generate de dezactivarea centralelor vechi.

În ecoeconomie, hidrogenul va fi combustibilul predominant care va înlocui petrolul.

Pentru aceasta el trebuie să fie produs şi stocat.

Producerea pe poate baza pe energia electrică generată de centralele eoliene care se

folosesc pentru electroliza apei

Proiectarea economiei noilor materiale

Pe plan mondial se prelucrează anual 26 de miliarde de tone de materiale, din care 20

miliarde tone sunt alcătuite din piatră, pietriş şi nisip, utilizate pentru construcţii şi drumuri şi 1

miliard de tone de minereu de fier.

Prelucrarea unor materiale, ca de exemplu bijuteriile din aur, necesită mai cantităţi de

materiale. De exemplu, 1 g de aur se obţine din prelucrarea a 200-400 kg minereu, cel mai

adesea prin spălare cu cianură.

Prelucrarea vastelor cantităţi de minereuri pentru a produce metale înseamnă poluarea

locală a aerului şi apei.

Condiţiile de muncă şi mediul ambiant sunt specificate în fişa postului cu referiri la

potenţiale pericole, nivelul zgomotului, încălzire, iluminat, etc.

Specificaţiile cuprind caracteristicile, din punct de vedere al trăsăturilor şi al experienţei,

pe care trebuie să le îndeplinească ocupantul postului respectiv. Aceste specificaţii sunt diferite

în funcţie de nivelul calificării. De exemplu, pentru personalul calificat se poate preciza

experienţa într-o muncă specifică şi calificarea de un anumit nivel pe care acesta trebuie s-o

46

posede în timp ce pentru personalul necalificat pot să intereseze: trăsăturile fizice sau de

personalitate, abilităţile senzoriale.

Calificările minime sunt standarde de bază cerute pentru ocuparea unui anumit post.

În Anexe am prezentat un exemplu de fişă a postului care va putea servi ca model pentru acest

instrument indispensabil în conducerea resurselor umane din orice organizaţie.

47