5. politica industriala a ue

8/3/2019 5. Politica industriala a UE

http://slidepdf.com/reader/full/5-politica-industriala-a-ue 1/5

POLITICA INDUSTRIALĂ A UE

Conceptul de politică industrială

- controversat dpv al - definirii- sferei de cuprindere- componentelor - argumentelor pro şi contra

- P.I. este promovată de autorităţile publice şi face parte din categoria politicilor orientatecătre ofertă

Caracteristici ale politicii industriale:

- vizează combaterea eşecurilor/insuficienţelor pieţei şi a limitelor mecanismelor de piaţă prin măsuri şi instrumente de ordin legislativ, administrativ, comercial, fiscal, bugetar,financiar, infrastructural

- promovează intervenţii selective pe piaţă

- poate sprijini industrii considerate strategice (energie, apărare, aeronautică), industriiletinere infant industries , pe cele de vârf, industriile aflate în declin

- vizează alocarea optimă a resurselor între diversele sectoare industriale

- asigură un mediu propice dezvoltării industriale şi susţinerii sau stimulării procesului derestructurare

- poate viza şi externalităţile pozitive, in sensul implicării autorităţilor publice înactivităţile de cercetare-dezvoltare, în formarea capitalului uman, combaterea şomajului

- promovează sau stimulează un nivel tehnico-calitativ ridicat la produselor comercializate pe piaţă, prin standarde de calitate, de protecţie a mediului ambiant, asănătăţii populaţiei, etc.

Politici industriale la nivelul UE

Sectoriale/Verticale

Până în 1990, CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale (P.I.S.), care au

ţintit, în primul rând, ramuri strategice şi energointensive.



Prima politică sectorială a vizat cărbunele şi oţelul, două sectoare considerate strategice

în anii 50, care au făcut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat în declin

prelungit în perioada postbelică.

Actorii implicaţi în P.I.S. au fost statele membre şi Comisia Europeană.

Aceste politici începute în anii 1950 au continuat până în anii 1990 şi au vizat procesul de

restructurare din multe ramuri industriale, cum au fost construcţiile navale, industria

autoturismelor, petrochimia, fibrele sintetice, textilele, încălţămintea, produsele electronice.

Instrumentele folosite au evoluat destul de mult - de la intervenţiile directe şi chiar

discreţionare, bazate pe subvenţionare, raţionalizare şi protecţionism comercial s-a trecut la

politici vizând intrările de factori, standardizarea, performanţele tehnico-economice, facilitarea

accesului pe piaţă.

În esenţă, instrumentele principale ale politicilor sectoriale au fost:

- ajutoarele de stat

- supravegherea cartelurilor de criză

- politica comercială

- asistenţa de restructurare (din fondurile structurale)

Ajutoarele de stat sau subvenţiile acordate de statele membre UE unor sectoare

industriale au creat distorsiuni pe piaţă şi dificultăţi procesului de restructurare sau ajustare,

care avea implicaţii serioase de ordin politic şi social. Începând cu a doua jumătate a anilor

1980, acordarea ajutoarelor a fost tot mai mult restricţionată şi condiţionată de către Comisia

Europeană de implementarea programelor sau planurilor de restructurare.

Cartelurile de criză constau în programe de restrângere a capacităţilor sau în stabilirea

de preţuri plafon comune sau acorduri de îngheţare a preţurilor şi au fost permise în anumite

condiţii şi ca o alternativă la ajutoarele de stat. Ele restrâng şi distorsionează concurenţa,afectează negativ consumatorii, dar asigură profituri şi evită recesiunea pe piaţa respectivă. Ca

exemplu, putem menţiona cartelul din industria fibrelor sintetice (1978), cartelul oţelului

(1980), cartelul zincului (1982).

Politica comercială protecţionistă a fost utilizată ca instrument de politică industrială în

multe ţări cu economie de piaţă şi a implicat utilizarea obstacolelor tarifare, cum sunt taxele

vamale, dar şi a celor netarifare, cum sunt contingentele, taxele antidumping, taxecompensatorii, limitări voluntare ale exportului, reguli de origine etc. După reducerile



succesive ale taxelor vamale din cadrul ultimelor runde GATT, obstacolele tarifare şi-au redus

mult importanţa, iar unele au fost chiar eliminate. Rămân în continuare destul de importante

obstacolele netarifare de genul standardelor tehnice şi ecologice, precum şi diverse norme

specifice din unele ramuri industriale.

Asistenţa de ajustare din fondurile structurale se adresează unor obiective ale

dezvoltării regionale, cum ar fi reorientarea şi recalificarea forţei de muncă. Dat fiind

cuantumul redus al acestor fonduri, impactul acestei asistenţe asupra structurilor industriale

este minor, el sprijinind procesul de restructurare din ramuri cum sunt construcţiile navale,

textilele şi confecţiile.

Cu excepţia sectoarelor oţelului şi cărbunelui, care au intrat sub incidenţa CECO şi a

energiei atomice, care a intrat sub incidenţa EURATOM, celelalte politici industriale sectoriale

nu au fost centralizate la nivel comunitar, ci s-au bazat pe principiul subsidiarităţii, al delegării

de responsabilităţi, mai ales în domeniul subvenţionării sau ajutoarelor de stat, către nivelul

naţional. Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană au fost implicate mai mult pe linia

adoptării legislaţiei secundare cu impact în domeniul industrial, cum sunt instrumentele de

politică comercială, politică structurală, politica de dezvoltare tehnologică, politica de pregătire

şi reconversie a forţei de muncă. Comisia s-a implicat în două domenii cu impact major asupra

dezvoltării industriale, cum este monitorizarea subvenţiilor şi strategiilor de restructurare şi

susţinerea, inclusiv financiară, a activităţii de standardizare la nivel comunitar.

Politica industrială comună/orizontală (P.I.C.)

Prima referire la o P.I.C. într-un tratat comunitar, este cea din Tratatul UE, de la

Maastricht, unde apare articolul 130, care face referire la obiectivul asigurării condiţiilor necesare competitivităţii industriei, în conformitate cu un sistem de pieţe deschise şi

concurenţiale prin:

a) accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;

b) un mediu favorabil iniţiativei şi dezvoltării societăţilor, în special IMM-uri;

c) încurajarea unui mediu favorabil cooperării între societăţi;

d) o exploatare superioară a potenţialului industrial al politicilor de inovaţiei, cercetare,

dezvoltare tehnologică.



În 1994, Comisia Europeană a definit patru priorităţi ale politicii industriale comunitare:

- promovarea investiţiilor intangibile;

- dezvoltarea cooperării industriale;

- asigurarea unei concurenţe echitabile;

- modernizarea rolului autorităţilor publice.

Alte aspecte avute în vedere în cadrul diverselor documente ale Comisiei Europene au vizat

importanţa IMM-urilor, infrastructura şi noile tehnologii, precum şi promovarea competiţiei

industriale.

Strategia Lisabona, din martie 2000, îşi propunea, ca obiectiv principal, transformarea

economiei europene în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe

cunoaştere şi capabilă să realizeze o creştere durabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai

bune şi cu o coeziune socială superioară. Ea a accentuat din nou importanţa deosebită a

competitivităţii economiei comunitare în raport cu ceilalţi lideri industriali din lume şi

necesitatea creşterii sinergiei dintre politica industrială, politica de cercetare-dezvoltare şi piaţa

internă.

UE se confruntă în prezent cu deficienţe importante de ordin structural ale economiei, cum

ar fi dezvoltarea insuficientă a serviciilor şi industriilor de vârf, care au efecte negative asupra

pieţei forţei de muncă. Şomajul structural, care persistă de peste 2 decenii, reflectă nu numai

efectele restructurării industriale, ci şi obstacolele existente, de ordin obiectiv şi subiectiv, în

calea mobilităţii geografice sau liberei circulaţii a forţei de muncă, precum şi decalajele în

privinţa gradului de calificare a forţei de muncă între diversele regiuni ale UE.

Perspectivele politicii industriale ale UE

- îmbunătăţirea activităţii şi performanţelor în domeniul inovării, prin creştereafondurilor pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, până la nivelul de 3% din PIB

până în 2010. La acest moment, cheltuielile pt C&D sunt de 1,9% din PIB în UE, 2,7%

în SUA şi 3% în Japonia. De asemenea, se urmăreşte implicarea mai mare a fondurilor

private în activitatea C&D şi o mai mare legătură între institutele de cercetare şi

economia reală.

- Promovarea antreprenoriatului



- Promovarea unei structuri durabile a producţiei industriale, prin realizarea de

produse mai puţin poluante şi dezvoltarea de noi pieţe sau segmente de piaţă în

concordanţă cu cerinţele consumatorilor.

5. politica industriala a ue

Documents