60

GLANDELE ENDOCRINE

Sistemul endocrin este format din glande lipsite de canale excretorii, ale căror

produşi de secreţie sunt trecuţi direct în sânge sau limfă. Cele mai multe glande en-docrine sunt separate complet de epiteliul de suprafaţă din care s-au format (ex. hipofiza, tiroida etc.), iar unele dintre ele sunt alcătuite din celule endocrine răspândite în parenchimul glandelor exocrine (ex. celulele Langerhans pancreatice, celulele inter-stiţiale Leydig din testicul şi corpul galben al ovarului). Astfel de glande cu com-ponentă exocrină şi endocrină sunt numite glande mixte. O glandă mixtă este şi fica-tul, dar în acest caz fiecare celulă hepatică are atât funcţie exocrină cât şi endocrină. Ficatul secretă bilă în sistemul de canale biliare, precum şi secreţii interne care sunt descărcate direct în vasele sanguine.

Structura microscopică a glandelor endocrine este mult mai simplă, în compa-

raţie cu a celor exocrine : • au parenchimul lor este format din celule epiteliale:

o de mărime variabilă, o de formă în general poliedrică, o cu organite citoplasmatice dezvoltate, necesare unui metabolism legat de

procesul de secreţie, o dispuse în cordoane (scurte, lungi, formând reţele, sau delimitând cavi-

tăţi), separate prin capilare, fiecare celulă endocrină luând contact cu va-sul, printr-o porţiune din suprafaţa sa.

• sunt bogat vascularizate de capilare fenestrate sau sinusoide. Glandele endocrine diferă şi în ceea ce priveşte originea lor embriologică:

• hipofiza, medulosuprarenala şi paraganglionii sunt de origine ectodermică, • ovarele, testiculele şi corticosuprarenala derivă din mesoderm, • celulele tiroidiene, paratiroidiene şi insulele Langerhans iau naştere din endo-

derm. Fiecare glandă endocrină secretă unul sau mai mulţi hormoni ce sunt descăr-

caţi în sânge, limfă sau în lichidul interstiţial (care împreună formează mediul intern al organismului).

Un hormon are efect asupra unui anumit ţesut, organ ţintă sau asupra întregului organism. Hormonii se deosebesc mult între ei prin compoziţia chimică, unii fiind ste-roizi, alţii polipeptide, iar alţii proteine.

În unele glande endocrine produsul de secreţie: • se acumulează în celule, cum este cazul celulelor din insulele pancreatice, • este stocat într-o formaţiune veziculară înconjurată de celule secretoare, numi-

tă folicul, aşa cum se întâlneşte în cazul glandei tiroide (foliculii tiroidieni), • este descărcat aproape la fel de repede cât de rapid este sintetizat, în cazul cor-

ticosuprarenalei. Între glandele endocrine există corelaţii stabilite prin mecanisme de excitaţie şi

inhibiţie exercitate de hormoni a căror secreţie este declanşată de acţiunea reflexă a

61

sistemului nervos. Hormonii nu acţionează independent şi de accea glandele endocrine nu pot fi privite izolat, ci ca pe un sistem endocrin.

HIPOFIZA

Hipofiza sau glanda pituitară (fig. 21) este o glandă endocrină complexă care: • face legătura dintre sistemul nervos (hipotalamus) şi glandele endocrine (tiroi-

dă, suprarenală etc.), • este situată la baza creierului, de care este legată printr-un pedicul numit tija

pituitară (hipofizară), • este aşezată în şaua turcească (sella turcica) o depresiune a osului sfenoid,

peste care se întinde dura mater craniană, formând o învelitoare ce se răsfrânge asupra hipofizei şi care va constitui capsula fibroasă a acesteia,

• este un organ unic, de formă ovoidală, cu lungimea de aproximativ 1 cm şi greutatea de 0,5-0,6 g (la adulţi),

• suferă o uşoară mărire în cursul gravidităţii şi poate ajunge la 1 g sau chiar mai mult la femeile care au născut.

Fig. 21. Glanda hipofiză – microfotografie.

Macroscopic, la nivelul hipofizei se observă două porţiuni distincte ca dimen-siuni, culoare, consistenţă:

• adenohipofiza, lobul anterior, cu origine ectodermală (din punga lui Rathke): o este mai mare, o are consistente moale, o are culoare roz gălbuie,

• neurohipofiza, lobul posterior, o structură nervoasă ce se formează ca o invagi-nare din planşeul diencefalului: o este de dimensiuni mici, o are consistenţă fibroasă, o are culoare cenuşie-albicioasă, o este ataşată prin tija hipofizară la hipotalamus.

ADENOHIPOFIZA

Adenohipofiza, porţiunea cea mai voluminoasă a hipofizei, este alcătuită din

trei porţiuni: • porţiunea anterioară sau pars distalis, componenta majoră, • porţiunea tuberală sau pars tuberalis, care înconjoară infundibulul şi împreună

cu tija infundibulară formează tija hipofizară,

62

• porţiunea intermediară sau pars intermedia. Pars distalis:

• este acoperită de o capsulă fibroasă densă, • are parenchimul format din cordoane celulare anastomozate şi grămezi de ce-

lule susţinute de o reţea de fibre de reticulină ce se continuă la periferie cu fi-brele capsulei, o între celulele parenchimului se află dispuse capilare sinusoide sau fenes-

trate. Pe coloraţii uzuale, parenchimul apare format din două tipuri celulare princi-

pale reprezentate de: • celulele cromofobe, uneori numite celule C, cu afinitate foarte mică faţă de

coloranţi, • celulele cromofile, care sunt împărţite pe baza afinităţii tinctoriale a granula-

ţiilor din citoplasma lor în: o acidofile sau celule alfa, o bazofile sau celule beta.

În cadrul celulelor cromofile, cu ajutorul unor tehnici speciale de colorare pot fi

evidenţiate tipuri celulare diferite. Celulele pot fi evidenţiate şi prin reacţiile imuno-histochimice ce presupun folosirea anticorpilor preparaţi împotriva unuia dintre hor-monii hipofizari purificaţi. Este posibilă astfel clasificarea tipurilor celulare din lobul anterior, pe baza hormonilor pe care acestea îl sintetizează.

Celulele cromofobe erau considerate în trecut celule inactive sau de rezervă,

capabile de a da naştere celulelor cromofile: • apar adesea în grupuri în centrul cordoanelor celulare, • sunt celule mici, rotunde sau poligonale, cu citoplasmă puţină:

o în microscopia optică marginile celulelor nu sunt bine vizibile pe pre-paratele obişnuite, iar citoplasma apare lipsită de granule specifice,

o la microscopul electronic se observă că multe celule prezintă granule de secreţie mici, motiv pentru care se crede că majoritatea cromofobelor sunt cromofile parţial degranulate.

Celulele cromofile se împart în celule acidofile şi bazofile. Celulele acidofile:

• reprezintă 75% din totalul celulelor cromofile, • au afinitate faţă de coloranţi, astfel încât pot fi identificate cu uşurinţă pe

preparate obişnuite, • sunt mai mari decât celulele cromofobe, iar marginile lor sunt distincte, • prezintă în citoplasmă granulaţii specifice, ce pot fi evidenţiate cu numeroşi

coloranţi, cum ar fi: eozina, fuxină acidă, orange G, azocarminul.

63

Afinitatea granulelor pentru ultimii doi coloranţi este folosită pentru diferen-ţierea a două tipuri de acidofile:

• oranjofilele, cele care se colorează cu orange G pe coloraţia Azan, • carminofilele, cele ale căror granule se colorează intens cu azocarmin.

Celulele somatotrope sau oranjofilele sunt:

• celule mari, ovoide sau poligonale, • dispuse în grupuri de-a lungul capilarelor, • responsabile de secreţia hormonului de creştere sau hormonul somatotrop

(STH), • prezintă un reticul endoplasmic rugos bine dezvoltat şi granule electronodense

cu un diametru de 300-350 nm, ce conţin STH ce stimulează creşterea generală a corpului: o secreţia redusă conduce la nanism hipofizar, o hipersecreţia cauzează gigantismul la copii, sau acromegalia la adult.

Celulele luteotrope, mamotrope sau carminofile:

• sunt concentrate în special în regiunile posterioare ale lobului anterior, • sunt celule rotunde sau poligonale, • prezintă în citoplasma lor un aparatul Golgi bine dezvoltat şi numeroase gra-

nule de secreţie cu diametrul de 200-350 nm (pot atinge chiar 600 nm în pe-rioada de graviditate şi lactaţie), ce sunt exocitate pe marginile laterale ale celulelor,

• secretă prolactina sau hormonul luteotrop (LTH), care iniţiază şi menţine se-creţia lactată şi stimulează secreţia de progesteron de la nivelul corpului galben din ovar,

• cresc numeric în timpul gravidităţii şi în perioada de lactaţie.

Celulele bazofile: • reprezintă 25% din totalul celulelor cromofile, • sunt celule de talie mai mare decât acidofilele, • conţin în citoplasmă granulaţii mai puţine şi de dimensiuni mai mici (cu

diametrul de 150-200 nm), • se colorează slab cu hematoxilină, dar intens cu albastru de metilen, rezorcină

sau fuxină, se pot identifica uşor prin reacţia PAS, • din punct de vedere funcţional sunt de trei tipuri:

o tireotrope, o gonadotrope, o corticotrope.

Tireotropele:

• sunt celule relativ mari, • conţin numeroase granulaţii de dimensiuni mici (100-150 nm) concentrate în

principal în citoplasma periferică, • sunt responsabile de secreţia hormonului tireotrop, care stimulează sinteza şi

eliberarea hormonilor tiroidieni.

64

Gonadotropele:

• prezintă granulaţii abundente cu diametrul de 200 nm, aparat Golgi şi reticul endoplasmic rugos dezvoltate,

• sintetizează hormonii gonadotropi: o hormonul foliculinostimulator (FSH), care determină creşterea foliculului

ovarian şi activează epiteliul seminifer din testicul stimulând producerea spermatozoizilor,

o hormonul luteinizant (LH), care asigură formarea corpului galben din fo-liculul rămas în urma ovulaţiei,

la bărbat LH-ul sau ICSH-ul, stimulează celulele interstiţiale testicu-lare (celulele Leydig), cu producerea hormonilor androgeni.

Îndepărtarea ovarelor sau a testiculelor determină apariţia în citoplasma celule-lor gonadotrope, a numeroase vacuolizări, ce reprezintă dilatări ale reticulului endo-plasmic, cu stocarea produşilor, datorită pierderii mecanismului de feed-back la care participă steroizii produşi în gonade.

Corticotropele:

• sunt bazofile mari, • conţin numai câteva granule cu diametrul de 300-500 nm, au nucleul excentric

şi un aparat Golgi dezvoltat, • sunt responsabile de secreţia hormonului adenocorticotrop (ACTH), care sti-

mulează secreţia hormonilor glucocorticoizi, o ACTH-ul derivă dintr-o peptidă (preproopiomelanocortina) din care re-

zultă şi beta-lipotropina, care prin clivare dă naştere hormonului stimu-lator al melanocitelor (MSH).

Porţiunea intermediară (pars intermedia) este formată dintr-un strat subţire

de celule dispuse sub forma unor vezicule care conţin coloid. Unele componente celu-lare sunt mici, de formă poligonală, slab colorate, altele sunt ceva mai mari, granulare şi se colorează intens cu coloranţi bazici. Celulele sunt bazofile, au nucleul excentric, asemănându-se cu corticotropele din lobul anterior şi se extind frecvent pe o anumită distanţă în lobul posterior sub formă de cordoane. Celulele care căptuşesc veziculele cu coloid sunt în mod obişnuit cubice şi unele sunt secretoare de mucus. La unele spe-cii (amfibieni), lobul intermediar este dezvoltat şi secretă MSH, un hormon care influ-enţează producerea de melanină. La om nu este clar dacă MSH-ul este sintetizat de către bazofilele din lobul intermediar sau de către corticotropele din lobul anterior.

Porţiunea tuberală (pars tuberalis) formează un manşon de celule în jurul

tijei infundibulare. Celulele sunt aranjate în grupuri sau cordoane scurte, orientate longitudinal şi sunt în strânsă asociere cu numeroase vase de sânge. Ele sunt celule cubice, cu citoplasma slab bazofilă ce conţine granulaţii fine şi cantităţi mici de glicogen. Funcţia celulelor din porţiunea tuberală nu este cunoscută.

65

NEUROHIPOFIZA

Neurohipofiza este alcătuită din două părţi principale: • pars nervosa. • infundibulul, format din:

o tija infundibulară, o eminenţa mediană (tuber cinereum).

Aproximativ 100.000 de fibre nervoase amielinice constituie tractul hipota-lamo-hipofizar, ce face legătura între hipotalamus şi neurohipofiză. Pericarionii neuro-nilor secretori sunt situaţi în nucleul supraoptic şi în nucleul paraventricular din hipotalamus. Ei elaborează un material neurosecretor ce va fi transportat de-a lungul fibrelor nervoase nemielinizate ale tractului hipotalamo-hipofizar şi depozitat în lobul posterior care practic nu este o glandă endocrină, ci un loc de stocare. La acest nivel secreţia este depozitată în terminaţiunile nervoase ce se aşează în imediata vecinătate a reţelei capilare. Granulele de secreţie ce conţin oxitocină, vasopresină, neurofizină (o proteină de legătură) şi ATP, se colorează intens cu hematoxilină-alaun de crom, de-venind vizibile la microscopul optic şi sunt numite corpusculii Herring.

Neurohipofiza este responsabilă de stocarea şi eliberarea în sânge a doi hor-moni:

• oxitocina, sintetizată de corpul celulelor nervoase din nucleul paraventricular în principal: o produce contracţia musculaturii netede uterine în cursul stadiilor finale

ale gravidităţii, o induce contracţia celulelor mioepiteliale de la nivelul acinilor mamari şi

ai canalelor glandelor mamare, • vasopresina (ADH) sintetizată de pericarionii din nucleul supraoptic:

o influenţează resorbţia apei la nivelul tubilor distali şi a ductelor colec-toare din rinichi, ceea ce are ca efect concentrarea urinii.

Leziuni ale hipotalamusului sau ale adenohipofizei, care determină scăderea

concentraţiei de hormon antidiuretic, conduc la diabet insipid, afecţiune caracterizată prin poliurie extremă (20 l/zi), polidipsie (sete intensă), cu pierderea capacităţii rini-chiului de a concentra urina.

Pe lângă terminaţiunile nervoase, neurohipofiza conţine celule numite pitui-cite, ce se aseamănă cu nevrogliile sistemului nervos.

Pituicitele: • sunt celule mici, • prezintă ramificaţii scurte ce se termină ori pe vasele de sânge, ori la nivelul

septelor conjunctive, • au în citoplasmă pigment de uzură şi picături lipidice, • sunt prezente în întreaga neurohipofiză şi sunt mai abundente în pars nervosa.

Aceste celule nu au o activitate secretorie cunoscută şi se crede că au funcţii asemănătoare cu nevrogliile din sistemul nervos central.

Vascularizaţia hipofizei este asigurată de o reţea vasculară particulară ce joacă

un rol important în activitatea secretorie a glandei. Lobul anterior este deservit de

66

către arterele hipofizare superioare care se desprind din carotidele interne şi din poligonul lui Willis. Unele artere trec direct în lobul anterior unde se varsă în capilarele sinusoide. Altele se anastomozează liber în regiunea eminenţei mediane şi a sistemului infundibular şi trec într-o reţea capilară în eminenţa mediană. Capilarele acestei reţele drenează în venele portale hipofizare, ce au un traiect paralel în tija hipofizară, coboară şi ajung la capilarele sinusoide ale lobului anterior. Acest sistem al conexiunilor venoase dintre capilarele eminenţei mediane şi capilarele sinusoide ale adenohipofizei, constituie sistemul port hipofizar. Sistemul pare să reprezinte o co-nexiune prin care factorii de eliberare din hipotalamus pot trece în lobul anterior, ceea ce reprezintă o cale importantă în reglarea funcţiilor adenohipofizei.

Lobul posterior primeşte sânge din arterele hipofizare inferioare, ramuri ale carotidelor interne. Venele din lobii anteriori şi posteriori drenează în sinusurile cavernoase. Capilarele din lobul posterior sunt mai mici decât capilarele sinusoide ale lobului anterior. Microscopia electronică evidenţiază un tip atenuat de endoteliu fenestrat, atât la nivelul capilarelor, cât şi la nivelul sinusoidelor. Fenestrele (porii) din endoteliu facilitează probabil trecerea materialului secretor în vase.

Inervaţia hipofizei se realizează prin intermediul tractului hipotalamohipofizar,

cu origine în principal în nucleii supraoptici şi paraventriculari. Fibrele nervoase nemielinizate coboară prin tija infundibulară, către pars distalis, unde ele se termină în strânsă relaţie cu capilarele fenestrate.

TIROIDA

Tiroida:

• are origine endodermică, • este cea mai voluminoasă glandă endocrină, • este situată în partea anterioară a gâtului, • prezintă doi lobi laterali:

o au raporturi cu partea superioară a traheei şi partea inferioară a laringelui, o sunt uniţi printr-un istm îngust ce se întinde peste inelele traheale 2-4,

• prezintă un volumul şi o greutatea (20-40 g) variabile în raport cu: o vârsta, fiind mai voluminoasă la copii şi tineri, precum şi la femei, mai

ales în sarcină şi lactaţie, o regimul alimentar (mai bogat sau mai sărac în iod), o temperatura mediului şi cu mulţi alţi factori.

Glanda este învelită la exterior de o capsulă de ţesut conjunctiv, ce se continuă cu fascia cervicală profundă. Sub aceasta există o capsulă internă adevărată, care este mai subţire şi care aderă strâns la glandă. Din capsula internă se desprind septe fine, care conţin vase sanguine, nervi, ce pătrund în glandă, compartimentând-o în lobi şi lobuli şi care iau parte la formarea stromei.

Stroma perilobulară alcătuită din ţesut conjunctiv fibroelastic, cu vase şi nervi, este slab reprezentată. De la nivelul ei, se formează stroma intralobulară, ce conţine fibre conjunctive, numeroase fibroblaste, mastocite, limfocite şi stroma perifoliculară, alcătuită predominant dintr-o reţea de fibre reticulinice şi numeroase capilare fenes-trate.

67

Parenchimul tiroidian Lobulii tiroidieni sunt alcătuiţi din

formaţiuni veziculare sferice, cu diametrul variabil între 0,2-1 mm, numite foliculi ti-roidieni (fig. 22).

Foliculii tiroidieni, împreună cu stroma perifoliculară (ce conţine capilare fenestrate), constituie unităţile morfofunc-ţionale ale tiroidei.

Fig. 22. Glanda tiroidă-microfotografie. Un folicul este format dintr-un epiteliu simplu, dispus pe o membrană bazală,

ce delimitează o cavitate plină cu un material asemănător unui gel, numit coloid ti-roidian, care reprezintă forma de stocare a hormonilor tiroidieni.

Aspectul foliculilor diferă în legătură cu starea lor funcţională:

• în normofuncţie: o sunt delimitaţi de un rând de celule foliculare cubice, o coloidul este moderat eozinofil,

• în hiperfuncţie: o sunt mici, celulele foliculare sunt înalte, cilindrice, o coloidul este slab eozinofil, vacuolizat,

• în hipofuncţie: o au diametrul mare, cu celule foliculare cubice mici sau aplatizate, o coloidal este abundent, puternic eozinofil.

Epiteliul folicular, indiferent de starea funcţională a foliculilor este alcătuit

din: • celule foliculare, ce secretă hormonii tiroidieni T3 triiodotironina şi T4 tetra-

iodotironina sau tiroxina, • celulele parafoliculare, cu origine în crestele neurale (celule de tip APUD),

care sintetizează calcitonina. Celulele foliculare, ce formează un epiteliu glandular:

• delimitează lumenul vezicular, • pot avea formă cubică (în condiţii normale), cilindrică (în hiperfuncţie) sau

turtită (în hipofuncţie), • sunt solidarizate între ele prin complexe joncţionale, • sunt dispuse cu polul bazal pe membrana bazală ce înconjoară foliculul, • au la polul apical microvili mici, vizibili doar la microscopul electronic, • prezintă nuclei a căror formă depinde de forma celulei şi poate fi:

o sferic, dispus central, în celulele cubice, o ovalar, în celulele înalte,

68

o turtit, în celulele mici hipoactive. • au citoplasma fin granulară, bazofilă, conţine numeroase mitocondrii, reticul

endoplasmic rugos abundent, lizozom, aparat Golgi localizat supranuclear, o în hiperfuncţie, organitele sunt mai bine dezvoltate, microvilii cresc nu-

meric, iar în citoplasmă apar vezicule endocitotice, iar în citoplasma unor celule se găsesc picături lipidice şi picături de coloid.

Coloidul, ce umple lumenul folicular:

• este omogen, clar, vâscos, de culoare gălbui-cenuşie în stare proaspătă, • conţine:

o tireoglobulina, forma inactivă de stocare a hormonilor tiroidieni, o enzime, o glicoproteine.

Tireoglobulina este o glicoproteină iodată din care se vor elibera în capilarele fenestrate hormonii activi T3 şi T4, tiroida fiind singura glandă care îşi stochează hormonii extracelular sub forma coloidului.

Procesul de secreţie a hormonilor tiroidieni ce are loc în celulele foliculare este complex şi implică:

• sinteza tireoglobulinei din aminoacizii preluaţi din sânge, la nivelul reticulului endoplasmic rugos şi acumularea sa sub formă de coloid,

• captarea iodului din sânge şi oxidarea acestuia, • iodarea grupărilor tirozil ale tireoglobulinei, proces ce se desfăşoară extrace-

lular, în coloid, la nivelul suprafeţei apicale acoperite de microvili a celulelor foliculare,

• resorbţia tireoglobulinei prin endocitoză la polul apical al celulelor foliculare, sub influenţa TSH-ului hipofizar,

• scindarea tireoglobulinei de către enzimele hidrolitice din lizozomi, în mole-cule mai mici, în special tiroxina şi triiodtironina, care trec apoi prin polul bazal al celulelor foliculare, în capilarele perifoliculare. Pe lângă celulele principale foliculare, tiroida prezintă o mică populaţie de

celule parafoliculare clare, numite celule "C": • dispuse adiacent foliculilor, în insule parafoliculare sau răspândite printre

celulele foliculare, dar fără a ajunge la nivelul lumenului, • în general sunt mai mari decât celulele foliculare, • au nucleii dispuşi excentric şi citoplasma clară, cu numeroase mitocondrii, • prezintă numeroase granule secretoare mărginite de membrane, dense, de 0,1-

0,5 µm, răspândite în întreaga citoplasmă: o studiile de imunofluorescenţă arată că în granulele acestor celule se pro-

duce calcitonina. Vascularizaţia tiroidei este foarte bogată. Într-o oră tot sângele din organism

trece prin tiroidă, iar în unele condiţii fiziologice (sarcină), circulaţia devine şi mai intensă. Tiroida primeşte ramuri arteriale din arterele tiroidiene superioare şi infe-rioare. Acestea se ramifică şi dau arteriole ce formează un plex superficial, din care ia naştere o reţea de capilare bogată, care înconjoară fiecare folicul. Arteriolele au peri-

69

niţe sau inele de fibre musculare netede. Capilarele sanguine sunt de tip fenestrat, ceea ce înlesneşte trecerea hormonilor în lumenul capilar. În mod obişnuit se observă anastomoze arteriovenoase. Venele formează plexuri mari în jurul glandei.

Vasele limfatice formează plexuri în jurul foliculilor. Ele iau naştere în spaţiile conjunctive ale glandei, iar limfa va fi apoi colectată în vasele mari dispuse în jurul capului.

Inervaţia este asigurată de fibre nervoase amielinice din ganglionul simpatic

cervical mijlociu şi inferior, ce formează plexuri în peretele vaselor. Majoritatea acestora sunt vasomotoare. Au fost evidenţiate câteva fibre simpatice care se termină lângă membrana bazală a fiecărui folicul.

Funcţiile tiroidei:

• principala funcţie a glandei tiroide este aceea de reglare a ratei metabolice: o tiroxina intensifică metabolismul celular şi astfel este în legătură cu pro-

cesele de dezvoltare, diferenţiere şi creştere, • celulele parafoliculare produc calcitonina, hormon polipeptidic care reduce în

mod activ nivelul calciului plasmatic prin acţiunea directă asupra oaselor, in-hibând resorbţia osoasă: o secreţia de calcitonină de către celulele parafoliculare este dependentă de

nivelul calciului plasmatic, hipercalcemia stimulează, iar hipocalcemia inhibă secreţia de calcito-

nină.

PARATIROIDELE

Glandele paratiroide: • sunt de obicei două perechi (patru glande), dar numărul lor poate fi mai mare,

până la opt glande, • sunt aşezate în relaţie strânsă cu glanda tiroidă,

o cele superioare sunt dispuse cam la jumătatea distanţei dintre polii supe-rior şi inferior ai lobilor tiroidieni,

o cele inferioare au o localizare variabilă, o în unele cazuri ele pot fi incluse în parenchimul tiroidei,

• sunt mici, cu lungimea de 5 mm, lăţimea de 3 mm şi grosimea de 1-2 mm, • au forma ovală şi culoare galben-brună în stare proaspătă.

Fiecare glandă paratiroidă este acoperită de o capsulă subţire, care o separă de tiroidă. Din capsulă se desprind septe delicate care pătrund în interior, odată cu care pătrund şi vase sanguine şi câteva fibre nervoase. Ţesutul conjunctiv din capsulă şi septe conţine adipocite care cresc numeric odată cu vârsta. O reţea de fibre de reti-culină susţine parenchimul care este format din mase sau cordoane de celule epiteliale.

Celulele paratiroidiene sunt de două tipuri:

• celule principale, • celule oxifile.

70

Celulele principale: • sunt mai numeroase decât cele oxifile, • au diametrul de 8-10 µm, • au formă poligonală, • prezintă nucleul situat central şi citoplasma acidofilă în care se observă:

o organite implicate în sinteza de proteine, o granule de secreţie de 200-400 nm învelite de membrane ce conţin:

parathormon, granule de glicogen, picături lipidice,

• în funcţie de stadiul funcţional pot fi împărţite în: o celule clare, cu nuclei mari şi citoplasmă clară, vacuolată, ce conţine câ-

teva granule de secreţie, o celule întunecate, cu nucleii mai mici, citoplasma cu organite bine dez-

voltate şi cu numeroase granule neuroendocrine.

Celulele oxifile: • sunt mai mari decât cele principale, • în mod caracteristic sunt prezente în grupuri mari sau mici, • au nucleii mici, hipercromi şi citoplasmă intens acidofilă, granulară, ce con-

ţine: o ribozomi puţini, granule de glicogen şi un număr mare de mitocondrii,

• nu sunt prezente la om până la vârsta de 5-7 ani, apoi cresc numeric, în special după pubertate. În structura paratiroidelor pot fi observate şi celule cu caracteristici interme-

diare, între cele principale şi cele oxifile.

Vascularizaţia glandelor paratiroide este asigurată de o bogată reţea vasculară. Vase mari pătrund în glandă la nivelul septelor conjunctive şi se continuă cu o reţea fină de capilare fenestrate aflate în raport cu parenchimul.

Inervaţia glandelor paratiroide este asigurată de fibre nervoase nemielinizate,

care probabil au funcţie vasomotorie.

Funcţiile paratiroidelor. Funcţia principală este producerea parathormonului, sintetizat în special de

către celulele principale întunecate, celulele principale clare reprezentând un stadiu de repaus secretor:

• are rol important în reglarea metabolismul calcic: o scăderea calcemiei este urmată de creşterea descărcărilor de hormon, care

mobilizează calciul din oase, • are capacitatea de a stimula transformarea celulelor osteogene în osteoclaste, • reglează şi nivelul fosforului, menţinând raportul fosfor-calciu din sânge.

Funcţia celulelor oxifile este incertă, dar se pare că în unele stări patologice aceste celule secretă hormoni paratiroidieni.

71

Atrofia sau îndepărtarea paratiroidelor duce la scăderea calcemiei, urmată de creşterea excitabilităţii neuro-musculare şi apariţia tetaniei.

SUPRARENALELE

Glandele suprarenale sunt: • dispuse la polul superior al celor doi rinichi, • organe mici, turtite, pereche:

o uneori se întâlnesc suprarenale aceesorii, de mărimi variabile, având aceeaşi structură sau cu modificări structurale.

Pe o secţiune proaspătă se observă că glanda este formată din două zone dis-tincte:

• corticosuprarenala, brun-gălbuie din cauza conţinutului bogat în lipide, • medulosuprarenala, subţire, de culoare brună.

Cele două regiuni sunt deosebite atât în ceea ce priveşte originea embriologică, cât şi sub aspect structural şi funcţional:

• corticala: o se dezvoltă din mezoderm, o este o glandă vitală aflată sub influenţa adenohipofizei,

• medulara: o se dezvoltă din crestele neurale, fiind componentă a sistemului neuro-

endocrin difuz, o este sub influenţa sistemului nervos vegetativ simpatic, o nu este o glandă vitală.

Fiecare glandă suprarenală este înconjurată de o capsulă de ţesut conjunctiv, care trimite în corticală trabecule radiare formate în principal din fibre de reticulină. Capilarele penetrează glanda de-a lungul trabeculelor delicate.

CORTICOSUPRARENALA

Corticosuprarenala reprezintă 80-90% din volumul total al glandei. Parenchi-

mul corticalei este format din celule rotunde sau alungite de mărimi variabile, dispuse în cordoane celulare separate de o stromă vasculonervoasă. Aceasta dispunere a ce-lulelor este strâns legată de dispoziţia vasculară de la acest nivel. Din acest punct de vedere, corticosuprarenala apare structuralizată în trei zone distincte:

• zona glomerulară, subţire, dispusă la periferie imediat sub capsulă, • zona fasciculată, cea mai dezvoltată dintre cele trei zone, • zona reticulată, subţire, localizată adiacent medularei.

Procentual, zona glomerulară reprezintă 15% din volumul total al cortico-

suprarenalei, zona fasciculată 78%, iar zona reticulată 7%.

Zona glomerulară (fig. 23): • este formată din celule piramidale sau prismatice:

72

o aranjate în grupuri ovoide (glomeruli), care în mod normal nu prezintă lumen central,

o cu nucleii sferici intens coloraţi, iar citoplasma conţine un reticul endo-plasmic bine dezvoltat, mitocondrii filamentoase, complex Golgi şi câ-teva picături lipidice mici,

o ce sintetizează şi secretă hormoni mineralocorticoizi (aldosteronul).

Fig. 23. Zona glomerulară – microfotografie

Zona fasciculată:

• este cea mai dezvoltată dintre cele trei zone ale corticosuprarenalei, • este formată din celule mari, neregulate sau poliedrice, aranjate în cordoane

lungi, radiare (fig. 24) care: o au nucleii localizaţi central, veziculoşi, frecvent apar celule binucleate, o prezintă citoplasma bazofilă, cu un

reticulul endoplasmic neted dezvol-tat, mitocondrii cu criste tubulare, picături lipidice formate din coles-terol, acizi graşi şi grăsimi neutre,

o sintetizează şi secretă hormoni glu-cocorticoizi şi mici cantităţi de hor-moni androgeni.

Fig. 24. Zona fasciculată – microfotografie.

Picăturile lipidice sunt numeroase în celulele din cele două treimi externe ale

zonei fasciculate. Deoarece aceste picături lipidice sunt extrase în cursul prelucrării histologice uzuale, celulele apar vacuolizate, cu aspect spongios, motiv pentru care ele mai sunt denumite şi spongiocite. Treimea internă a zonei fasciculate este relativ lip-sită de material lipidic şi apare cu aspect mai bazofil.

Zona reticulată prezintă:

• aspectul de reţea (reticul) dat de cordoanele celulare ce se ramifică şi se anas-tomozează, delimitând între ele spaţii largi,

• celule ce se deosebesc puţin de cele ale zonei fasciculate: o în general sunt mai mici, o citoplasma lor conţine mai puţine picături lipidice, o au mitocondrii numeroase cu criste tubulare, aparat Golgi dezvoltat şi nu-

meroşi lizozomi,

73

o sintetizează şi secretă hormoni sexuali şi în cantităţi mici hormoni gluco-corticoizi.

În partea profundă s-au identificat celule "clare" şi "celule întunecate", cu nu-clei picnotici şi granule cu pigmentul de uzură lipofuscina, care reprezintă celule uzate sau îmbătrânite.

MEDULOSUPRARENALA

Medulosuprarenala:

• formează partea centrală a suprarenalei, • nu este delimitată net de corticosuprarenală, cordoane scurte corticale pătrun-

zând la periferia medularei, • prezintă celulele ovoide sau poliedrice:

o cu diametrul de 25-30 µm, o dispuse în grupuri sau cordoane scurte, anastomozate, înconjurate de ve-

nule sau capilare, o cu nucleii mari, veziculoşi, reticul endoplasmic rugos bine dezvoltat,

multe mitocondrii şi complexul Golgi bine reprezentat, o în citoplasmă conţin granule neuroendocrine cu diametrul de 100-300

nm, care devin brune când sunt oxidate cu bicromat de potasiu, procesul poartă numele de reacţie cromafină şi de accea celulele sunt numite cromafine sau feocrome,

reacţia se datorează în mare parte prezenţei în granulele de secreţie a catecolaminelor: epinefrina şi norepinefrina,

o orientate cu un pol spre un capilar, iar cu celălalt spre o venulă. • conţine pe lângă celulele cromafine şi câteva celule ganglionare vegetative.

Granulele neuroendocrine din citoplasmă sunt de două tipuri:

• unele sunt mici, au densitate electronică medie şi conţin epinefrină (adrena-lină),

• altele sunt electronodense şi conţin norepinefrină (noradrenalină). La om aproximativ 80% dintre celulele medulosuprarenalei produc epinefrină

(adrenalină) şi 20% norepinefrină (noradrenalină). În unele celule s-au pus în evidenţă şi alte substanţe, cum ar fi metenkefalina,

chromogranina (ţinta reacţiei Grimelius) şi enzime. Vascularizaţia suprarenalelor este bogată, un număr variabil de artere deser-

vesc fiecare glandă. Arterele care ajung la glandă se ramifică în numeroase arteriole care străbat capsula. Unele dintre ele se continuă cu capilarele sinusoide corticale care posedă un epiteliu fenestrat, iar altele trec direct în medulară, unde ele se continuă printr-un plex capilar. Sângele venos, atât în corticală cât şi în medulară, este drenat într-un sistem de venule care se unesc şi formează o venă medulară. De aceea, me-dulara are o dublă deservire sanguină, atât din capilarele corticale, cât şi din arterele medularei.

Vasele limfatice se găsesc numai în capsulă şi în ţesutul conjunctiv din jurul vaselor mari.

74

Inervaţia suprarenalelor este asigurată de fibre nervoase amielinice desprinse

din nervii splanhnici, ce intră în capsulă în mici fascicule. Câteva fibre se termină în corticală; majoritatea fibrelor urmează trabeculele către medulară şi se termină ca fibre preganglionare, în raport cu celulele cromafine medulare.

Funcţiile suprarenalelor Corticosuprarenala:

• este esenţială pentru viaţă, distrugerea ei în anumite boli (boala Addison) sau distrugerea sa experimental fiind fatală,

• sintetizează peste 40 de compuşi steroizi, dintre care cel puţin şapte s-a con-statat că au activitate fiziologică. În general, compuşii activi pot fi împărţiţi în trei categorii, în funcţie de ac-

tivitatea lor: • mineralocorticoizii (aldosteronul şi dezoxicorticosteronul):

o controlează echilibrul hidroelectrolitic, determinând reabsorbţia sodiului şi clorului la nivelul tubului contort distal,

o sinteza şi eliberarea aldosteronului este stimulată de sistemul renină-angiotensină,

• glucocorticoizii (hidrocortizonul şi cortizonul): o au efect hiperglicemiant, stimulând gluconeogeneza, o inhibă sinteza proteinelor, mărind catabolismul lor în muşchi sau piele, o contribuie la menţinerea presiunii sanguine (induc conversia norepinefri-

nei în epinefrină), o în doze mari au efect antiinflamator, imunosupresor, antialergic,

• gonadocorticoizii (hormonii sexuali) feminini (estrogeni, progesteron) şi mas-culini (androgeni de tipul dehidroepiandrosteronului): o în mod normal sunt sintetizaţi în cantităţi atât de mici, încât ei nu au

semnificaţie fiziologică, în cazul unor tumori corticale unii dintre aceşti hormoni ste-

roizi sunt produşi în exces, determinând feminizarea sau masculinizarea individului.

Există o specializare funcţională a diferitelor zone corticale:

• mineralocorticoizii sunt produşi în principal de celulele din zona glomerulară, • glucocorticoizii de cele din zona fasciculata şi într-o oarecare măsură de zona

reticulată, • hormonii sexuali de celulele din zona reticulată.

Activitatea normală a corticosuprarenalei se află parţial sub controlul adenohi-

pofizei, prin intermediul ACTH-ului, ce influenţează în principal zona fasciculată. Medulosuprarenala:

• nu este esenţială pentru viaţă, • sintetizează în principal catecolaminele: epinefrina şi norepinefrina:

75

o prezenţa lor în granulele citoplasmatice poate fi evidenţiată prin reacţia cromafină:

numărul granulelor cromafine într-o celulă este un indiciu al activi-tăţii secretorii.

o cei doi hormoni sunt strâns înrudiţi sub aspect chimic, dar au efecte dife-rite:

epinefrina are un puternic efect asupra metabolismului, creşte con-sumul de oxigen şi mobilizează glucoza din rezervele de glicogen hepatic, măreşte frecvenţa cardiacă şi pregăteşte organismul pentru confruntarea cu situaţii de urgenţă,

norepinefrina are un efect metabolic general scăzut, iar funcţia sa pricipală este aceea de substanţă transmiţătoare principală sau media-tor al impulsurilor nervoase (acţiune adrenergică) asupra inimii şi va-selor sanguine, cu rol în menţinerea tensiunii sanguine.

Diferenţele dintre corticosuprarenală şi medulosuprarenală

Corticosuprarenala Medulosuprarenala se dezvoltă din mezoderm se dezvoltă din crestele neurale este împărţită în trei zone: glomerulară, fas-ciculată, reticulată

este alcătuită din celule neurosecretoare, ce-lule ganglionare simpatice şi fibre nervoase preganglionare

secretă hormoni mineralocorticoizi, gluco-corticoizi, hormonii sexuali

secretă adrenalină, noradrenalină, metenke-falina

este o glandă vitală nu este o glandă vitală este vascularizată de ramuri arteriale este vascularizată de ramuri arteriale şi ve-

noase

EPIFIZA

Epifiza (epifizis cerebri), numită şi glanda pineală este: • de forma unui con turtit (con de pin), cu lungimea de 6-10 mm, diametrul de 5-

6 mm, • ataşată printr-o tijă la tavanul ventriculului III, • acoperită de pia mater (mai puţin la locul ei de ataşare), ce formează o capsulă

subţire care trimite septe ce conţin fibre amielinice şi vase de sânge, divizând epifiza incomplet în lobuli formaţi din: o pinealocite, o nevroglii, o mastocite.

Pinealocitele :

• formează populaţia celulară majoritară (aproximativ 95%), • sunt dificil de observat pe preparate de rutină, dar pot fi bine evidenţiate prin

impregnaţii argentice,

76

• au forme diferite, cu ramificaţii lungi ce au terminaţii dilatate, în legătură cu vasele de sânge,

• sunt legate între ele prin joncţiuni de tip gap şi desmozomi, • prezintă nuclei mari, sferici sau lobulaţi şi conţin nucleoli evidenţi, • au citoplasma palidă (în hematoxilină-eozină):

o conţine reticulul endoplasmic (rugos şi neted) dezvoltat, lizozomi, un nu-măr mare de microtubuli şi picături lipidice,

• seamănă prin echipamentul enzimatic cu celulele sistemului APUD, o conţin în citoplasmă granule de neurosecreţie cu melatonină, substanţă ce

induce modificările secretorii ritmice ale hipotalamusului, hipofizei şi gonadelor, acţionând astfel ca un transmiţător endocrin.

Nevrogliile, asemănătoare astrocitelor se găsesc în proporţie de 5%:

• îndeplinesc funcţia de suport, • sunt dispuse printre pinealocite sau în legătură cu vasele de sânge.

Glanda pineală conţine la vârstnici concreţiuni bazofile extracelulare, cu struc-

tură caracteristică, alcătuite din fosfat de calciu sau carbonaţi, ce formează "nisipul epifizar" vizibil pe radiografii.

Funcţiile epifizei La mamifere epifiza pare să aibă funcţie secretoare. Epifiza multor mamifere,

inclusiv a omului, secretă diferite substanţe (ex. pinealina cu efect hipoglicemiant, serotonina, acetilcolina), dintre care cea mai cunoscută şi înţeleasă este melatonina. Conţinutul de melatonină din epifiza şobolanului influenţează marcat ritmul circadian, fiind în legătură cu stimulii vizuali (lumina) pe calea fibrelor nervoase simpatice. La animale, melatonina, ca antagonist al MSH-ului produs de hipofiză, determină de-pigmentarea melanocitelor.

Din punct de vedere funcţional epifiza are acţiune antagonică hipofizei (an-ticorticotropă, antitireotropă, antiandrogenă). Epifiza inhibă dezvoltarea gonadelor; extirparea sa determină instalarea precoce a pubertăţii, iar administrarea de epi-fizhormon întârzie apariţia pubertăţii.

PARAGANGLIONII

Paraganglionii sunt glande neuroendocrine specializate, alcătuite din grupe de celule sau organe distincte anatomic, cu diametrul până la 3 cm, asociate sistemului nervos vegetativ.

Histologic, paraganglionii sunt formaţi din:

• celule principale simpatice sau parasimpatice de tip neuroendocrin, dispuse în grupe,

• celule de susţinere, • fibre nervoase vegetative aferente şi eferente, • capilare fenestrate.

77

Celulele principale:

• sunt de tip neuroendocrin, • conţin în citoplasmă:

o organitele comune, o granule de neurosecreţie cu diametrul de 50-200 nm,

• cele mai multe sunt de tip "clar", cu citoplasma palidă, vacuolată, ce conţine vezicule de neurosecreţie cu diametrul de 100-150 nm, electronodense,

• mai puţine sunt de tip "întunecat" şi prezintă citoplasmă cu aspect întunecat, datorită unui număr mare de granule cu diametrul de 50-250 nm de formă dife-rită. Paraganglionii sunt inervaţi de fibre nervoase simpatice şi parasimpatice ale

căror terminaţiuni nervoase aflate la suprafaţa celulelor neuroendocrine conţin nume-roase vezicule sinaptice.

Celulele de susţinere:

• reprezintă aproximativ 35-45% dintre celulele paraganglionilor, • au citoplasma palidă, nucleii fusiformi, • trimit prelungiri citoplasmatice în jurul celulelor neuroendocrine, • au fost comparate cu celulele Schwann, cu care se aseamănă din punct de

vedere histologic şi ultrastructural. Corpusculul carotidian situat la bifurcarea arterei carotidei are structura gene-

rală a paraganglionilor. Similar ca structură este şi corpusculul aortic, localizat pe suprafaţa concavă a arcului aortic. Ambii corpusculi au rolul de chemoreceptori sen-sibili la pH-ul sângelui şi la concentraţia oxigenului din sânge.