43545095 monografia caracal

Monografia municipiului

15

1. CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

1.1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ Oraşul Caracal este situat în sudul ţării la vest de Olt, la marginea

răsăriteană a Câmpiei Romanaţilor, la contactul dintre subdiviziunile acesteia, Câmpul Înalt Leu-Rotunda şi terasa Caracal.

În cadrul judeţului Olt, municipiul Caracal se află în jumătatea sudică, la 40 km de Slatina, 40 km de Corabia şi la 37 km de Balş. Faţă de cel mai îndepărtat oraş din regiune Craiova, se află la 54 km spre est.

Teritoriul administrativ al municipiului are o suprafaţă de 7.472 hectare, iar populaţia este de 34.603 locuitori. Aceste dimensiuni îl situează după municipiul Slatina.

Caracalul este cea mai importantă aşezare din Câmpia Romanaţilor, fiind nodul de intersecţie al căilor de comunicaţie, rutiere şi feroviare care fac legăturile dinspre sud spre nord de-a lungul văii Oltului pe direcţia Craiova-Roşiori de Vede-Bucureşti.

Coordonatele matematice care se întâlnesc în centrul municipiulu sunt: paralela 44 de grade şi 7 minute latitudine nordică şi meridianul 24 de grade şi 21 minute longitudine estică.

Caracalul se învecinează la est cu comuna Stoeneşti - 12 km şi comuna Fărcaşele - 10 km, la nord cu comunele Cezieni - 5 km şi Dobrosloveni - 7 km, la vest cu comuna Drăghiceni - 5 km, iar la sud cu comunele Redea - 7 km şi Deveselu - 6 km.1 Aşezările din jurul oraşului sunt exclusiv rurale, într-o zonă agricolă propice muncilor mecanizate şi irigaţiilor.

Fig. 1.1. Harta Judeţului Olt

Caracal

16

1.2. EVOLUŢIE PALEO-GEOGRAFICĂ

Teritoriul municipiului Caracal face parte din marea depresiune structurală care a apărut în mezozoicul superior, între munţii Carpaţi şi Balcani, odată cu înălţarea acestora, numită Depresiunea Getică. Există două mari faze, sau etape în evoluţia geologică a acesteia: faza precuaternară, foarte lungă, în timp, până la sfârşitul pliocenului, de subsidenţă marină şi lacustră şi faza cuaternară, foarte scurtă în raport cu cea anterioară, dar mult mai importantă pentru morfologia acestei regiuni. Aceasta ţine de la sfârşitul levantinului până astăzi, timp în care întreaga Depresiune Getică devine uscat, fapt pentru care se mai numeşte faza continentală.

Pe fundul mării care acoperea această vastă depresiune s-au depus în ultima parte a mezozoicului şi în neozoic materiale rezultate prin eroziune. În felul acesta, fundamentul cristalin al depresiunii a fost acoperit cu o cuvertură groasă de formaţiuni sedimentare (calcare, gresii, marne, argile, nisipuri, pietrişuri) aşezate orizontal sau monoclinal, având caracteristicile unei structuri de platformă.

În faza continentală (cuaternară) ia naştere reţeaua hidrografică care constituie agentul morfogenetic cel mai important, sub acţiunea căruia se formează relieful acumulativ de terase, iar sub acţiunea vântului, ajutată de procesele deluviale locale, pe întinsul câmpiei se aşterne treptat mantaua de loess, de depozite loessoide şi de dune.

Din studiile geologice efectuate pe teritoriul Caracalului rezultă că deasupra depozitelor prebalcanice cretacice ce stau la baza Câmpiei Olteniei, se întâlnesc depozite de vârstă sarmatică - pliocenă şi levantină, pe care s-a depus loess-ul cuaternar. Peste loess, vânturile au transportat nisipurile din lunca Jiului formând dune. Astfel, pe terasă solurile sunt formate în exclusivitate pe depozite eoliene (nisipuri). Pe nisipurile odată fixate s-au format soluri nisipoase, slab humifere, până la soluri nisipoase cernoziomice. În luncă, solurile sunt formate pe depozite aluviale, iar depozitele diferă din punct de vedere granulometric, variind de la grosiere, până la fine.

Schimbările climatice glaciare s-au resimţit atât în activitatea râurilor – prin ritmul diferit de eroziune şi acumulare – cât şi prin activitatea vânturilor dominante. Faza cuaternară prezintă cea mai mare importanţă pentru formarea şi evoluţia reliefului luncii şi teraselor fluviului Dunărea şi luncilor Jiului şi Oltului, implicit a interfluviilor dintre acestea.2

1.3. RELIEFUL ŞI TRĂSĂTURILE GEOMORFOLOGICE

Din punct de vedere geologic, teritoriul Caracalului este situat în zona

neogenă a depresiunii getice, de origine lacustră. Ea a rezultat din umplerea lacului levantin cu nisipuri, pietrişuri şi argile, care s-au depus succesiv.

Fiind un lac datat în pliocen, a devenit uscat, suprafaţa iniţială de origine fluvio-lacustră a intrat sub acţiunea de modelare a agenţilor externi.


17

În preglaciar ea este suprafaţă de coroziune, iar în cuaternar suprafaţă de coroziune eoliană şi eroziune a apelor curgătoare. Din profilele executate la gară şi uzina de apă, sau în alte zone în jurul Caracalului se constată că sub depozitele cuaternare se găsesc depozite levantine. Slaba acţiune neotectonică ce s-a manifestat în cuaternar a dus la o uşoară vălurire a terenului, pe direcţia nord-sud. Situaţia este surprinsă de trei pinteni, care pătrund din partea de vest spre est şi de straturile de pietriş care la Caracal se găsesc la 50 m, iar în alte localităţi la o altitudine de 100 m.3

Deci, aşezarea este pe un fundament solid, format din pietrişuri nisipuri, luturi roşii, marne, iar spre est, din depozitele de terasă aluvionare (pietrişuri, bolovănişuri şi nisipuri). La baza acestor depozite se găsesc importante rezerve de apă freatică, mai profunde la nivelul câmpului şi mai aproape de suprafaţă la nivelul terasei, de unde oraşul se aprovizionează cu apă potabilă. Teritoriul administrativ al municipiului aparţine Câmpiei Romanaţiului, subunitate a Câmpiei Olteniei. Mai exact, se află în marginea estică a subdiviziunii geografice numită Câmpul Leu-Rotunda. Acest câmp este o prelungire spre sud a Piemontului Getic şi are aspect peninsular fiind înconjurat la est de Olt, la sud de Dunăre şi la vest de Jiu.4

Municipiul prinde în vatra sa nivelul câmpului cu 120-130 m altitudine absolută şi pe cel al terasei Caracal, situată la 90-93 m faţă de nivelul mării. Contactul dintre acestea este marcat prin prezenţa satelor care se înşiră de la Caracal până la Urzica, formând un arc de convexitate spre sud-est.

Terasa Caracal de 27-35 m, este una din terasele Oltului ce se racordează la acelaşi nivel de terasă a Dunării cu terasa Băileşti. Dacă vatra oraşului şi partea de vest a extravilanului se află pe câmpul înalt, zona preindustrială a oraşului, cât şi partea de est a extravilanului se află pe terasa Caracal.5

Altitudinea medie a reliefului este de 95 m, cea maximă întâlnită în nord-vestul oraşului este de 137 m în dealul Foişorul Caracal, iar altitudinea minimă este de 90,9 m, întâlnită în estul oraşului, către valea Oltului. Rezultă deci că panta generală a reliefului are o înclinare nord-vest – sud-est.6

Fig. 1.2. Relieful Câmpiei Caracalului

Caracal

18

Înclinarea pantelor în teritoriul municipiului este vizibilă de-a lungul pârâului Gologan ce curge de la nord-vest spre sud-est, îndreptându-se spre valea Oltului.

Valea pârâului Gologan este puţin adâncită cu versanţi care nu depăşesc 10 metri, şi cu o pantă mică de scurgere, între 105 m altitudine la atingerea teritoriului municipiului, 101 m în zona parcului şi 90,9 m la marginea estică.

Morfologia actuală a câmpiei din zonă a fost determinată şi de acţiunea vântului, care a dus la formarea dunelor şi depunerea stratului de loess.

Acţiunea agenţilor externi în depozitele de loess este reprezentată prin mici martori de eroziune, movile, crovuri şi văi puţin adâncite, în mare parte lipsite de apă sau cu debite intermitente.

În partea de nord-vest a oraşului apar câţiva martori de eroziune pozitivi: Dealul Foişor Caracal – 137,3 m, Măgura Tei – 129,6 m, Dealul Protoseni – 130,5 m. În această parte a oraşului altitudinea reliefului variază între 110-120 m, iar martorul de eroziune cel mai important este Dealul Foişor Caracal care are altitudinea relativă de 22 m.7 Acest deal apare mai proeminent dacă este privit din Valea Gologanului, care are altitudinea absolută de 92-98 m, în vatra oraşului.

Şi în sudul oraşului apare un martor de eroziune Măgura Dragoş-Vodă cu altitudinea de 103,9 m. Crovurile sunt reprezentate în zona Caracal de cel din dreapta pârâului Caracal, situat lângă abator având altitudinea de 91,7 m (adâncit cu 3,5-4 m faţă de nivelul câmpiei din jur) şi crovul din nordul parcului, situat la contactul cu Dealul Protosenilor cu altitudinea de 100 m, denivelat cu 8 m faţă de împrejurimi.

În afară de valea pârâului Caracal (Gologan) mai există încă o apă curgătoare sub denumirea de Valea Torentului. Această vale puţin adâncită (6-8 m), cu altitudinea absolută de 116 m, vine dinspre vestul oraşului, traversează şoseaua Celaru şi se desfăşoară de-a lungul străzii Mărăşti, prelungindu-se până la valea Gologanului. După cum numele îi spune valea este seacă, având apă numai în timpul ploilor torenţiale.

Câmpia din zona Caracalului este deosebit de favorabilă culturii plantelor agricole şi în special cerealelor. Cele două trepte de relief, câmpul şi terasa, influenţează arhitectura urbanistică a oraşului, oferind posibilităţi de extindere a intravilanului atât spre vest, cât şi spre est. Terasa Caracal are cea mai frumoasă dezvoltare dintre toate terasele Oltului şi aparţine exclusiv malului drept. Ea se întinde ca o fâşie continuă la baza versantului Podişului Getic în nord şi a câmpului Dioşti-Rotunda în sud, fiind întreruptă numai în lunca Olteţului (între Vlăduleni şi Osica de Jos). În două puncte se racordează foarte clar cu terasele Oltului şi Dunării. Spre vest, în regiunea nordică, Podişul Getic domină terasa Caracal printr-un abrupt cu dimensiunea de 50 m.8

Centrele populate se găsesc de obicei pe marginile limită ale terasei. Singurele sate sunt Traian şi Vişina Veche, situate în mijlocul podului terasei. Altitudinea relativă variază de la 35 m în nord, la 20 m în sud, iar cea absolută de la 145 m în nord la 55 m în sud – panta fiind tot 1 m/km ca şi la terasa


19

Hotărani. De altfel, aceste pante corespund şi cu cele ale albiei minore actuale. Panta transversală este foarte mică. La Brâncoveni ea domină lunca. În lungul terasei Caracal se întind spre sud calea ferată şi şoseaua naţională.

Caracteristica acestei terase este continuarea ei în lungul văii Oltului, din zona dealurilor până la Dunăre. La sud de dealul Sărarului, terasa Caracal se întinde până la malul stâng al Olteţului; terasa Brăneţ, care se desfăşoară începând de la nord de Leoţeşti, se uneşte cu terasa Caracal la nord de localitatea Olari, formând una şi aceeaşi suprafaţă.9

1.4. PROCESE GEOMORFOLOGICE Dintre procesele actuale de modelare geomorfologică a reliefului, cele

mai active sunt: eroziunea liniară, surpările, alunecările, terasările, deflaţia şi acumularea eoliană.

Eroziunea liniară se dezvoltă mai ales în lungul albiilor râurilor, când acestea vin în contact cu fruntea teraselor sau chiar cu câmpurile fiind adesea însoţită de surpări şi acumulări. Se întâlneşte pe suprafeţe întinse în lungul văilor principale şi secundare care drenează Câmpia Română, Dunăre, Olt, Jiu, Teslui, paralele Caracal, Devesel, Vlădila, Grădinile şi Cruşov. Versantul drept al Olteţului precum şi versantul stâng al Oltului sunt afectate de eroziune liniară puternică, dat fiind caracterul abrupt al versanţilor.

Surpările sunt procese geomorfologice actuale care însoţesc eroziunea şi sunt dezvoltate atât pe malurile albiilor minore cât şi pe frunţile unor terase. Alunecările sunt prezente pe versanţi „şi pe frunţile de terase“, mai ales acolo unde pantele sunt accentuate şi pânzele de apă nedrenate.10

1.5. CLIMA Zona geografică în care se află oraşul Caracal are un climat temperat

continental, cu uşoare influenţe submediteraneene. Dintre factorii climatogeni, deosebit de importantă este radiaţia solară

sub formă globală, deoarece constituie sursa energetică ce stă la baza tuturor proceselor şi fenomenelor climatice.

Radiaţia solară totală se ridică în zonă la aproximativ 130.000 kcal/cm2, în aceasta încadrându-se atât radiaţia solară cât şi radiaţia difuză. Această radiaţie influenţează pozitiv procesul de vegetaţie al plantelor. Energia calorică maximă se întâlneşte în lunile iunie-iulie, iar cea mică în lunile ianuarie-februarie. Stratul de zăpadă persistă puţin timp, albedoul solurilor negre este de 7%. Vara, cerul fiind mai senin, energia calorică ajunge la sol şi are valori mai mari, în schimb cerul este mai acoperit şi creşte radiaţia difuză, scăzând cantitatea de energie solară.

În Caracal, climatul local este influenţat iarna de anticiclonul siberian, crivăţul, uneori aduce geruri mari. Vara se întâlneşte circulaţia ciclonului

Caracal

20

tropical african care permite pătrunderea maselor de aer cald, manifestat deseori de vânturi calde şi uscate.

Factorii dinamici care influenţează timpul din zona Caracal sunt reprezentaţi de formaţiunile barice ce se deplasează deasupra ţării noastre, în sud-vestul acesteia.

Dintre elementele climatice temperatura aerului este parametrul cel mai important, ea înregistrează în timp un grad mare de variabilitate determinând astfel şi modificarea celorlalte elemente climatice.

Caracalul se încadrează în zona cu temperatură medie anuală de 11,2 grade Celsius.11 Intervalul de timp cu temperatură peste 10 grade Celsius este de aproximativ 200 de zile; începând din aprilie, apoi în perioada de vară, se înregistrează temperaturi tropicale de peste 30 grade Celsius, desfăşurându-se până în luna octombrie; sub 0 grade Celsius sunt lunile decembrie, ianuarie şi februarie.

Temperatura medie a lunii celei mai calde, înregistrată la staţia meteorologică Caracal, a fost de 25 grade Celsius în august 2000, iar a lunii celei mai reci de minus 4,6 grade Celsius în ianuarie 2000.

Gradul de continentalism, cu nuanţă mai aridă este dat de amplitudini termice care ajung la 26-27 grade Celsius.

Numărul mediu al zilelor cu îngheţ (temperatura medie sub 0 grade Celsius) este în jur de 100 de zile. Data primei zile cu îngheţ la Caracal este estimată la 28 octombrie, iar ultima zi cu îngheţ este la 7 aprilie. Rezultă că intervalul fără îngheţ este de aproximativ 200 de zile şi influenţează pozitiv perioada de vegetaţie a plantelor şi a lucrărilor agricole.

Temperatura medie lunară a aerului (1990-2000) - Staţia meteorologică Caracal

LUNILE ANULUI I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

MEDIA -1,4 0,5 5,4 11,6 17,3 21,1 23,5 22,5 17,9 11,7 4,5 0,4

Rezultă deci că temperatura medie anuală este de 11,2 grade Celsius,

amplitudinile termice înregistrând valori de 25,8 grade Celsius, iar temperaturile extreme întâlnite în zona Caracal fiind de +42 grade Celsius şi -32 grade Celsius .12

Precipitaţiile atmosferice prezintă aceeaşi influenţă continentală ca şi temperatura aerului, ele fiind predominant sub formă de ploaie, dar foarte neuniforme pe teritoriul judeţului.13 Cantităţile medii de precipitaţii variază de


21

la mai puţin de 500 mm în partea sud-estică a judeţului, până la 600 mm în localităţile din extremitatea nordică.14 Luna cea mai ploioasă din zonă este iunie.

Regimul precipitaţiilor se caracterizează prin două maxime, unul principal în mai-iunie şi altul secundar în octombrie-noiembrie, acesta din urmă evidenţiind influenţele climatului mediteranean.

Suma lunară a precipitaţiilor (mm) la staţia meteorologică Caracal (1992-2002)

LUNILE ANULUI I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

MEDIA 24,1 17,1 35,4 45,1 43,0 56,6 48,3 46,1 52,2 34,0 34,1 34,2

Pe perioada de vegetaţie (aprilie-septembrie) cad cca. 60-70% din

cantitatea anuală.15 În perioada rece a anului se înmagazinează în sol, iar cele din perioada de vară (aprilie-octombrie) prezintă o repartizare lunară şi decadală neuniformă.

Un alt aspect îl constituie ploile torenţiale care în această zonă sunt rare şi de obicei nu ridică probleme din punct de vedere al fenomenelor de eroziune sau al băltirii apelor. Grindina cade în general în cantităţi mici şi de mărime redusă în timpul verii iar atunci când aceasta apare conduce la producerea unor pagube însemnate. Precipitaţiile sub formă de zăpadă încep să cadă în prima decadă a lunii noiembrie şi continuă până la sfârşitul lunii martie, numărul de zile fiind în jumătatea sudică sub 20, iar în cealaltă jumătate cu puţin peste 20. Stratul de zăpadă ce se menţine pe sol în majoritatea zilelor unei luni se poate considera în intervalul decembrie-februarie, însă stratul este discontinuu, datorită atât acţiunii de spulberare şi troienire de către vânt, cât şi a oscilaţiilor mari ale regimului termic determinat în special de invaziile calde din timpul iernii care conduc la topirea rapidă a acesteia.

Vântul alături de precipitaţiile deosebit de abundente, ploile torenţiale, grindina, reprezintă factorul natural dăunător pentru agricultură. Dacă se urmăreşte regimul eolian pe o perioadă îndelungată de timp, se observă că direcţia predominantă a vântului este din N-E (crivăţul) care are o frecvenţă medie de 13,6% şi din vest şi sud-vest (austrul) cu o frecvenţă medie de 11,9%, fiind canalizat de-a lungul văii Oltului.16

Crivăţul bate iarna din direcţia N-E şi N, spulberând adesea zăpada provocând descoperirea semănăturilor de toamnă. Austrul este un vânt cald,

Caracal

22

secetos, vara aduce arşiţă dar şi umezeală. Lunile în care bat frecvent vânturile sunt: februarie, aprilie, octombrie, decembrie. Viteza medie multianuală a vântului este de 2-4 m/s.

În concluzie, condiţiile climatice din zona municipiului Caracal au fost şi sunt deosebit de favorabile desfăşurării activităţilor umane şi implicit mediuluide habitat.

1.6. HIDROGRAFIA În zona Caracal râurile mai importante sunt: Oltul la aproximativ 12 km

depărtare de oraş, Tesluiul afluent al acestuia care trece pe la N-E de oraş, iar centrul oraşului este străbătut de pârâul Gologan17, denumit de localnici şi pârâul Caracal.

Oltul este unul dintre râurile mari din România. În acest sector Oltul primeşte pe dreapta ca afluenţi râul Teslui şi pârâul Gologan. Debitul mediu multianual înregistrat la Stoeneşti este de circa 174 m3/s. Debitul maxim anual provine în majoritate din ploile de primăvară şi este de 2.700-3.000 m3/s. Debitul mediu zilnic minim anual variază între 24-29 m3/s.

Fenomenul de iarnă are o durată de 40 de zile din care podul de gheaţă ajunge la circa 18-20 zile. Din punct de vedere al regimului chimic, Oltul face parte din categoria apelor bicarbonatate cu mineralizare mijlocie (200-250 mg/l).18 Caracteristica văilor afluentilor Oltului din zona Caracal este adâncimea mică şi paralelismul pe direcţia NV-SE.

Tesluiul drenează satele din nordul oraşului şi se varsă în Olt, lângă localitatea Fărcaşele. Debitul multianual al Tesluiului înregistrează valori de 140 m3/s. Debitul maxim este de circa 290 m3/s, iar debitul zilnic minim anual este de 0,5 m3/s.

Gologanul are obârşia în satul Grozăveşti, comuna Drăghiceni. Este singura apă permanentă de suprafaţă din teritoriul administrativ al municipiului Caracal. Pârâul are direcţia de scurgere paralelă cu cea a Tesluiului, adică NV-SE şi străbate oraşul prin zona centrală, îndreptându-se spre Olt, care-i colectează apele şi cu care confluează la sud de localitatea Stoeneşti. În mare parte cursul pârâului Gologan a fost canalizat, pentru o mai bună igienizare a oraşului. Iniţial, pârâul avea o vale puţin adâncită, denivelată cu 5-10 m faţă de nivelul câmpiei din jur, cu debite mici şi variabile. De-a lungul pârâului au fost construite o serie de baraje artificiale în spatele cărora se află un şir de lacuri artificiale cum sunt: lacul Grozăveşti, lacul Drăghiceni, lacul Obogeanu (în nordul parcului oraşului), lacul din parcul Poroineanu, lacul Opincaru (situat în partea de est a oraşului). Apa acestor lacuri este folosită în sistemele de irigaţii ale unităţilor agricole din zonă, iar lacul din parc are scop recreativ. Pârâul Gologanu colectează apele menajere ale oraşului şi apele reziduale din zona industrială, de aceea calitatea apelor sale este afectată în prezent de un oarecare grad de poluare. Pentru a deversa apa cât mai curată în râul Olt a fost necesară construirea unei staţii de epurare în partea de est a oraşului.


23

Apele subterane depind de numărul, grosimea şi modul de extindere a orizonturilor permeabile şi impermeabile.

În toată Câmpia Olteniei există un raport corelativ între adâncimea apelor freatice şi treptele reliefului. Astfel, în zona Câmpului Leu-Rotunda acestea au adâncimi mai mari de 20 metri, în zona teraselor între 5-20 m, iar în lunci între 1-3 m. Din punct de vedere al adâncimii apelor freatice, trebuie menţionat faptul că acestea nu afectează culturile agricole decât în anii cei mai ploioşi, când se produc procese de băltire şi înmlăştinire în luncile râurilor. Importanţa apelor subterane este deosebit de mare, ele constituind mai ales în secolele trecute surse de alimentare a populaţiei oraşului.

În ceea ce priveşte utilizarea apei în agricultură, cerinţele pentru irigaţii sunt cele mai importante. Cantitatea relativ redusă a precipitaţiilor şi distribuirea lor în timp, adeseori nefavorabilă, face ca în această zonă să se resimtă un accentuat deficit de umiditate. În anii foarte secetoşi recolta agricolă poate fi complet compromisă din lipsă de precipitaţii. Ca urmare au fost introduse irigaţiile, prin amenajarea unor sisteme locale ce folosesc atât apele râurilor cât şi ale lacurilor antropice. Suprafaţa totală amenajată pentru irigaţii, pe plan local, era în 1984 de 5.100 ha.

În general, se poate aprecia că apele utilizate la irigarea culturilor agricole îndeplinesc calităţile necesare cu excepţia unor iazuri locale care sunt poluate de dejecţiile zootehnice (Dobrosloveni şi Cezieni) şi a râului Teslui, care deseori este poluat cu rezidurile deversate de exploatarea petrolieră Gherceşti din judeţul Dolj.

1.7. VEGETAŢIA

Plantele din această zonă sunt specifice arealului stepei, înlocuite în

prezent aproape în totalitate de culturi agricole. Condiţiile climatice caracteristice stepei, cu precipitaţii slabe (400 ml), variaţii bruşte de temperatură, permanenţa vânturilor care influenţează echilibrul dintre transpiraţie şi absorţie, adâncimea apei freatice, au dus la dispariţia arboretelor şi înlocuirea lor cu mărăcinişuri şi tufărişuri.

Vegetaţia naturală (spontană) din zona Caracal se încadrează în asociaţia de silvostepă (pajişte alternând cu pădure), în partea sudică şi vestică şi de luncă pe valea Tesluiului şi Oltului.

Subzonei silvostepei îi corespund speciile lemnoase întâlnite în pădurile Reşca, Hotărani, Fărcaşele, Comanca, cum ar fi: stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens), stejar (Quercus robur), frasin (Fraxinus angustifolia), ulmul de câmp (ulmus minor), jugastrul (Acer campestre), teiul alb (Tilia tomentosa), mărul pădureţ (Malus silvestris), Cornul (Cornus mas), plopul alb (Populus alba), salcâmul (Robinia pseudacacia), păducelul (Crataegus monoggna), arinul negru (Alnus glutinosa). Dintre speciile lemnoase arbuşti, fac parte: porumbarul (Prunus spinosa), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), măceşul (Rosa canina), răsura (Rosa gallica) şi salba

Caracal

24

moale (Euonymus europaea).19 Dintre speciile lemnoase mai deosebite din zonă amintim în pădurea Reşca câteva exemplare de stejar roşu (Quercus rubra), pin negru (Pinus nigra), brad argintiu (Abies alba varietatea argentea), iar pe valea Potopinului în anul 1938 au fost plantate 60 de exemplare de chiparos de mlaştină (Taxodium distichum).20

În parcul Constantin Poroineanu din Caracal, specii lemnoase considerate floristice sunt: arborele pagodelor (Ginko biloba), chiparosul de mlaştină (Taxodium distichum), şi stejarul brumăriu forma piramidală (Quercus pedunculiflora varietatea piramidalis).

Vegetaţia ierboasă cuprinde un spectru larg de specii. Plantele de primăvară prezente în păduri, pe alocuri, formează vetre în pădurea Reşca, Comanca, Parcul Constantin Poroineanu. Dintre ele amintim ghiocelul (Galanthus nivalis), vioreaua (Scila bifolia), lăcrămioarele (Convalaria majalis), laptele pasărei (Gagea lutea), ceapa ciorii, coada vulpii (Alopecurus europaeus), pipirigul (Juncus effusus), rogozul (Carex divulsa).21 În locuri mlăştinoase şi pe malul apelor se întâlnesc specii hidrofile, iubitoare de apă, cum ar fi: răchitarul (Lytrum salicaria), ciuma apelor (Elodea canadensis), paşa (Potamogeton crispus), stânjenelul de apă (Iris pseudacorus), raritate floristică, papura îngustă (Typha angustifolia) papura lată (Typhia latifolia). În pădurea Reşca se află specii rare de plante: laleaua pestriţă (Fritillaria montana) monument al naturii, laleaua galbenă (Tulipa biebersteiniana), Ranunculus constantinopolitanus, breiul rotund (Mercurialis ovata)şi stânjenelul de apă (Iris pseudacorus). Alte specii ierboase sunt: păiuşul (Festuca valesiaca), Sadina (Chrysopogon grillus), bărboasa (Bothriochloa ischaemum), fragii de câmp (Fragaria virdis), untul vacii (Orchis morio ssp. picta), raritate în judeţul Olt, pochivnicul (Asarum europaeum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), urzica moartă (Laminum maculatum).22 Datorită varietăţii florei, prezenţei unor specii de plante şi animale ocrotite ca monumente ale naturii, aportului la menţinerea echilibrului ecologic şi frumuseţei peisajului pădurile Reşca şi Comanca sunt propuse pentru a fi declarate rezervaţii ştiinţifice şi forestiere (Pădurea Comanca).

1.8. FAUNA

Contrastele mari climatice dintre iarnă şi vară, ariditatea accentuată, lipsa de adăpost şi vegetaţia mai puţin bogată sunt elemente care contribuie la restrângerea faunei, mai ales în zonele cultivate, zise agroecosisteme. Cele mai bune posibilităţi de dezvoltare în aceste zone de câmpie joasă, cultivată, o au dintre mamifere rozătoarele reprezentate prin: popândău, hârciogi, şoarecele de câmp, orbetele, şobolanul de câmp.23

În ecosistemul de pădure cu floră abundentă şi diversă reprezentanţii faunei sunt mai numeroşi. De exemplu în pădurea Reşca se află exemplare de


25

cerb lopătar (Dama dama), colonizate în anul 1955 pentru interes cinegetic şi estetic. Tot în această pădure a fost colonizat în anul 1973 cerbul carpatin (Cervus elaphus) considerat podoaba Carpaţilor româneşti.24 Tot dintre mamifere, aflate însă în dificultate în judeţul Olt, datorită efectelor necruţătoare ale factorilor negativi, amintim jderul de copac (Martes martes) care mai poate fi găsit doar în pădurile Bistriţa şi Dealul Bobului din zona Ocolului silvic din Caracal. O altă specie de mamifere ameninţată cu dispariţia este nevăstuica (Mustela nivalis). Se întâlneşte în locuri uscate cu mărăcinişuri, sub grămezi de lemne, paie, pe lângă aşezări omeneşti, în magazii, etc.

Păsările, alături de alte animale sunt şi ele afectate mai ales de factorul antropic (omul), efectivele numerice la unele dintre ele scăzând dramatic. O pasăre cunoscută ca fiind vestitorul primăverii este barza albă (Ciconia alba). Apare pe aceste meleaguri în martie-aprilie, părăsindu-le la sfârşitul verii, când se îndreaptă spre Africa. Extrem de rară pe teritoriul judeţului Olt este barza neagră (Ciconia nigra). Este o pasăre călătoare care rareori cuibăreşte la noi.Un cuib de berze negre a fost menţionat în pădurea Reşca, în punctul numit Balta Popii, doar în anul1975.

O altă pasăre ocrotită este corbul (Corvus corax), ale cărei efective au scăzut până în pragul critic datorită vânătorii excesive, fără un motiv anume. În prezent se întâlneşte sporadic în pădurile Reşca, Dealul Bobului, Ulmet, Studiniţa, Ulmet-Dobrun, Morunglav. Pe malul apelor, în special în lunca Oltului în zona Stoeneşti, apar de primăvara până toamna egretele, din neamul stârcilor şi lebăda cucuiată. Egreta mare (Egreta alba) şi egreta mică (Egreta garzetta) au mai fost observate şi în zona Fărcaşele, Băbiciu, şi pe malurile râului Sadol, dar şi pe râul Teslui de Romanaţi.

O pasăre a cărei existenţă a devenit incertă este turtureaua (Stretopelia turtur), întâlnită frecvent cu zeci de ani în urmă, în păduri şi în apropierea aşezărilor omeneşti. Ruda ei apropiată guguştiucul (Streptopelia decaocto), este întâlnită destul de frecvent. O altă pasăre foarte des întâlnită în pădurile din zona Caracal, astăzi foarte rară şi ea, este pupăza (Upupa epops). Cuibăreşte la noi, dar nu ramâne iarna, ci migrează în Africa centrală. Păsări destul de rar întâlnite în zonă sunt sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio) şi mărăcinarul mare (Saxicola torquata).25 Reptilele sunt reprezentate de şopârla de câmp (Lacerta agilis), şarpele de casă (Natrix natrix), broasca ţestoasă din Oltenia (Testudo hermanni), broasca ţestoasă de lac (Emys orbicularis). Dintre amfibienii prezenţi în zona Caracal amintim pe Bufo viridis – broasca râioasă verde, foarte folositoare datorită consumului mare de insecte şi larvele acestora. Pe lângă bălţi şi lacuri se întâlneşte broasca mare de lac (Rana ridibunda).26 În lacuri, bălţi şi râul Olt se întâlnesc peşti precum: crapul (Cyprinus carpio), carasul (Carassius carassius), roşioara (Scardivius erithrophthalmus), plătica (Abramis brama), somnul (Silurus glamis).

Caracal

26

1.9. REZERVAŢII DE PEISAJ Judeţul Olt este unul din cele mai sărace din ţară în privinţa

suprafeţelor ocupate de păduri. Ele reprezintă doar 8,2% din suprafaţa totală a judeţului, cifră inferioară celor din judeţele limitrofe, Dolj şi Teleorman.

Dintre monumentele naturii din judeţul Olt puse sub protecţia legii, amintim un număr de 16 specii de păsări: corbul (Corvus corax), dropia (Otis tarda), spurcaciul (Otis tetrax). Parcul Constantin Poroineanu este cel mai

important obiectiv de arhitectură peisagistică din judeţul Olt şi unul din cele mai frumoase din ţară. Pe drept cuvânt este numit „perla oraşului“. Parcul este situat în partea de vest a oraşului , în apropiere de centrul administrativ, încadrat între două cartiere vechi şi cunoscute, Bold şi Protoseni. Pe o întindere de 25,5 ha sunt amenajate spatii cu plante decorative (16ha), spatii

verzi, lacul, stadionul complexul de sere, ştrandul şi restaurante.

Proiectarea parcului a fost făcută de către arhitecţii francezi Redont şi Pinard, reputaţii peisagişti de la începutul secolului trecut. De la inaugurare şi până în prezent, parcul a suferit unele modificări, prin amenajarea şi completarea terenurilor virane şi prin lucrări de igienizare, care nu i-au alterat structura sa iniţială. În parc se găseşte o mare varietate de plante. Ele pot fi clasificate după criteriul peisagistic în floră dendrologică şi plante floricolore de seră sau de câmp, cu un mare număr de specii, decorative, cu fluctuaţii sezoniere şi anuale. Dintre speciile lemnoase mai reprezentative sunt molidul (Picea abies), pinul negru (Pinus excelsa), duglasul verde (Pseudotsuga txigolia), chiparosul de baltă (Taxodium distichum), arborele pagodelor (Ginko biloba), arborele vieţii (Thuja orientalis T.Picata), corcoduşul roşu (Prunus cerasifera varpissardii), mărul sălbatic (Malus Jeoribrenda), mahonia (Mahonia quijolium), frasinul (Jraxinus excelsior), pluta (Populus albă), plopul negru (Popus nigra), castanul (Alesculus hippocastanum), arţarul sau palatul de grădină (Acer Platanoides), platanul de munte (Acer Pseudoplantus var pupureum), arţarul american (Acer Negundo var aureovariegatonu), ţigăranul (Catalpa bignonoides), trâmbiţa (Tecana radicaus), răchită roşie (Salix Purpura).27

Arborele pagodelor (Ginkgo biloba) este un relict terţiar, o adevărată fosilă vie, unicul reprezentant al străvechiului ordin Ginkgoales din flora actuală; Fructul lui se numeste gălbuie. Japonezii le numesc Yiu-Kao (caisă de aur).

În stare sălbatică, acest arbore trăieşte numai în China şi Japonia. Japonezii îl numesc bradul sacru. În Europa a fost adus în secolul al XVIII-lea. În judeţul Olt această specie de arbore se găseşte numai Caracal, în parc şi în

Fig.1.3. Parcul Constantin Poroineanu


27

centrul oraşului. Chiparosul de baltă în ţara noastră, a contribuit la formarea zăcămintelor de lignit. Astăzi trăieşte în stare sălbatică numai în America de Nord. Este un arbore înalt, maiestuos, decorativ, cu frunze căzătoare. Trăieşte în locuri mlăştinoase şi umede, din care cauză emite rădăcini aeriene care servesc la respiraţie, numite pneumatofori. Se întâlneşte în parcul din Caracal în două grupuri de 4 şi 3 exemplare foarte frumoase, de o parte şi de alta a lacului.

Pe strada Crizantemei nr. 2 din oraşul Caracal se află un exemplar de arbore de lalea (Iiriodendron tulpifera) originar din America de Nord, prezintă frunză în formă de liră. Florile sunt terminale, solitare, în formă de cupă cu o dungă portocalie, asemănătoare cu florile de lalea. Constituie o raritate pentru flora cultivată din ţara noastră. În curtea Colegiului Agricol Dimitrie Petrescu din Caracal se află două exemplare de Magnolie Kobis. Pentru vizitatori, parcul Constantin Poroineanu şi centrul oraşului sunt o adevărată surpriză, ducându-i cu gândul la atmosfera oraşelor de provincie din perioada interbelică. Note: 1. Ştefan Ricman,Vasile Enescu, Fr.Iosif, Paul Constant, Monografia Judeţului Romanaţi, Craiova, 1928, p.10 2. V. Mutihac, L. Ionesi, Geologia României, Bucureşti, 1974, p. 25 3. Petre Coteţ,Veselina Urucu, Judeţul Olt, Bucureşti, 1975, p. 147 4. Petre Coteţ, Câmpia Olteniei, Bucureşti, 1957, p. 124 5. Ibidem, p. 85 6. Petre Coteţ, Veselina Urucu, op.cit, p. 147 7. Ibidem, p.124 8. Petre Coteţ, op.cit, p. 124 9. Ibidem, p.125 10. Ciulache Sterie , Oraşul şi clima,Bucureşti , 1979, p. 86-88 11. Gheorghe Iagăru, Victor Viorel Vătămanu, Dumitru Bălănescu, Clima şi solurile judeţului Olt solurile, Craiova 2001, p.19 12. Ibidem 13. Ibidem, p. 22 14. Ibidem, p. 26 15. Ibidem, p. 30 16. Ibidem, p. 31 17. Petre Coteţ, Veselina Urucu, op.cit, p. 161 18. Ibidem 19. Flora României, vol. I-XII, Bucureşti , 1951 -1980 20. N. Ciobanu, N. Florica, Pădurile judeţului Olt, Slatina, 2003 21. N. Ciobanu, D. Rogojinaru, Arii protejate şi monumente ale naturii din judeţul Olt, Craiova, 2003 22. Ibidem 23. Ibidem 24. Ibidem 25. Radu D., Mic atlas ornitologic, Bucureşt,1926 26.T.Ceuca , N.Valenciuc , Zoologia vertebratelor, Bucureşti,1983 27. Ibidem

Caracal

28

2. POPULAŢIA ORAŞULUI CARACAL

Situat în Câmpia Romanaţilor, Caracalul este o aşezare umană multiseculară. Poziţia ei geografică i-a înlesnit o evoluţie spectaculoasă de-a lungul timpului, de la sat la oraş-municipiu. Primele comunităţi umane sunt semnalate pe teritoriul Caracalului încă din paleolitic. Descoperirile arheologice efectuate în Caracal şi localităţile apropiate Hotărani, Fărcaşele, Reşca, Vlădila, Grădinile, au scos la iveală unelte din piatră de râu cioplite de omul preistoric.1 În perioada neoliticului mijlociu locuirea este mai intensă, fapt dovedit de numeroase artefacte descoperite în diverse puncte ale oraşului (unelte de piatră, altare de cult, plastică antropomorfă, vase de uz casnic). Aşezarea începe să se contureze în perioada romană când pe teritoriul oraşului nostru se dezvoltă o serie de villae rusticae atestate de descoperirile arheologice.2 În epoca romană Caracalul era, probabil unul dintre numeroasele sate din arealul cuprins între Romula - capitala Daciei Malvensis şi Sucidava - asezarea principală de la Dunăre în epocile romană şi romano-bizantină. În ultimele secole ale mileniului I, aici au existat mai multe grupări de sate în zonele de convergenţă. Probabil, Caracalul făcea parte din satele cnezatului lu Farcaş, formaţiune menţionată documentar în 1247 şi care a fost identificată geografic în zona Romanaţilor.3 Cuprinderea satului Caracal în domeniul marilor boieri Craioveşti, după datini, prezenţi chiar în actul de constituire al statului Ţara Românească, ne determină să-l considerăm ca o aşezare permanentă şi importantă într-o zonă de mare densitate demografică şi de indiscutabilă românitate, înainte de atestarea lui documentară în 1538.

2.1. DINAMICA ŞI STRUCTURA OCUPAŢIONALĂ A

POPULAŢIEI Este dificil de realizat o statistică a populaţiei Caracalului în perioada

Evului mediu deoarece izvoarele documentare referitoare la populaţie sunt foarte putine şi inexacte. Cele dintâi izvoare cu caracter statistic păstrate pentru Ţara Românească datează de la începutul secolului al XVIII-lea. De asemenea, călătorii străini care au trecut prin Caracal, au făcut în memoriile lor referiri la populaţie şi locuinţe. În anul 1640, episcopul catolic Petre Bogdan Baksic trecând prin Caracal, aprecia că aşezarea avea un număr de 150 de case şi peste 700 de suflete, fapt care o distingea între cele 3000 de aşezări dintre Carpaţi şi Dunăre.4

Creşterea densităţii populaţiei la nivel statal este un fenomen demografic specific secolului al XVII-lea, mai ales pentru zona de câmpie.


29

Referitor la Ţara Românească, între primele izvoare cu caracter statistic menţionăm Conscripţia virmondiană din anii 1722-1728. La fel apreciem datele surprinse în documentele cartografice realizate de stolnicul Constantin Cantacuzino, Schwantz, ş.a., la începutul secolului XVIII. Chiar dacă unele izvoare menţionau că „Valahia era ticsită de oameni ca o rodie“,5 pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, statisticile ulterioare au consemnat o depopulare din caza războaielor purtate în acest spaţiu de protagoniştii Chestiunii Orientale. Fenomenul cel mai evident în tot secolul XVIII a fost fuga masivă a populaţiei atât în lăuntru cât şi în afara graniţelor ţării. Acest fapt a fost determinat în principal şi de fiscalitatea excesivă practicată de domnii fanarioţi. O depopulare masivă s-a înregistrat în secolul XVIII când din judeţul Romanaţi au fugit 2.300 de familii.6

În anul 1722 Conscripţia virmondiană consemnează pentru Caracal 167 de familii cu peste 835 de suflete.7 Informaţii despre numărul locuitorilor din Caracal şi împrejurimi ne oferă şi catagrafiile din 1831 şi 1845.

La 1831 Caracalul făcea parte din Plasa Mijlocului care avea 16 sate şi 1924 familii.8 Aceeaşi catagrafie prezintă Boldul ca făcând parte din moşia Caracal, moşie slobodă a oraşului, cu 181 de familii. 9

În anul 1845, oraşul Caracal era împărţit în 7 mahalale cu 11 biserici şi avea 960 de familii (fig. 2.1).10 Mahalaua cu cele mai multe familii era Boldul, cu 248 de familii, majoritatea agricultori, iar cele mai puţine avea mahalaua Toţi Sfinţii, cu 32 de familii. Familiile erau repartizate pe biserici, mahalale Târgu de Afară, Târgul din Lăuntru şi Boldu având câte două biserici. Aşa se explică faptul că aceste mahalale apar menţionate pentru câte două biserici.

Fig. 2.1. Împărţirea oraşului Caracal pe mahalale la 1845

Dacă în anul 1640 Caracalul avea 150 de case şi 700 de locuitori, în medie 5 membri de familie, în 1831 când oraşul avea 943 de case, populaţia sa era de 4.185 de suflete, iar în 1845 numărul era de 4.800.11

Caracal

30

Se poate constata că pe o perioadă de aproximativ 200 de ani populaţia a crecut cu 16,72%. Unirea Principatelor Române şi noua organizare administrativă din 1864 a adus schimbări majore în viaţa economică a oraşului. În 1867, populaţia totală a Caracalului era de 8.955 de locuitori şi aproximativ 1.795 de case, pentru ca în anul 1894, populaţia oraşului să se ridice la 11.690 locuitori, dintre care 844 populaţie flotantă şi restul populaţie stabilă. La acea dată Caracalul avea 11.123 cetăţeni români, 434 supuşii altor ţări, 133 nesupuşi niciunei protecţii. După religie erau 11.217 ortodocşi, 209 catolici, protestanţi, luterani şi 32 mahomedani, 230 mozaici, 2 de altă religie. Dintre locuitorii oraşului 3.496 ştiau carte, iar 8.194 erau analfabeţi. Numărul caselor era de 2.338, în această perioadă a crecut şi numărul membrilor de familie, ţinând cont că acum, în Caracal s-au construit edificii particulare impunătoare şi a luat naştere oraşul modern.12

ANUL POPULAŢIA TOTALĂ

POPULAŢIA MASCULINĂ

POPULAŢIA FEMININĂ

1867 8.955 4.477 4.496 1899 11.690 5.824 5.864 1912 15.048 7.505 7.543 1929 14.769 7.366 7.403 1930 14.950 7.457 7.493 1937 15.197 7.579 7.618 1941 18.181 9.067 9.114 1948 17.892 8.927 8.965 1956 19.082 9.522 9.560 1966 20.463 10.213 10.250 1969 23.612 11.302 11.310 1977 27.687 13.341 14.346 1980 32.064 15.571 16.493 1985 35.838 17.369 18.462 1988 38.581 18.763 19.812 1992 40.220 19.605 20.615 1995 39.610 19.364 20.246 2000 39.336 19.649 19.687 2002 34.603 16.732 17.871

Fig. 2.2. Dinamica populaţiei oraşului pe sexe

Datele statistice din tabelul Dinamica populaţiei, dovedesc faptul că din anul 1867 până la primul război mondial populaţia a înregistrat o creştere de 40,49%. După cel de-al doilea război mondial se poate vorbi despre o scădere a numărului locuitorilor mai ales la populaţia de sex masculin, fapt justificat prin pierderile de vieţi omeneşti cauzate de război.


31

După 1965, când oraşul cunoaşte un accentuat proces de industrializare se constată o migrare a populaţiei din mediul rural învecinat, către oraş, astfel că populaţia care în 1965 era de 20.463 de locuitori, în următorii 10 ani aproape s-a dublat. După căderea regimului comunist statisticile înregistrează o scădere a numărului locuitorilor din cauza faptului că prin trecerea la sistemul economiei de piaţă oraşul s-a confruntat cu dificultăţi economice ale căror consecinţe s-au repercutat asupra evoluţiei demografice a localităţii. De la evenimentele din decembrie 1989 până în 2002 se înregistrează un spor migratoriu negativ de 289 şi un spor natural de plus 73.

Graficul alăturat ne prezintă două perioade de scădere a populaţiei, între anii 1912-1930 şi 1992-2002, cauzate de următorii factori: prima scădere după primul război mondial (1916-1919), când pierderile umane au dus la scăderea numărului de bărbaţi în special, iar a doua scădere după 1992, cauzată de declinul industrial, creşterea numărului şomerilor, fapt ce a dus la migraţia către satele de obârşie a celor care şi-au vândut locuinţele din oraş şi s-au retras la locurile de baştină (casele părinteşti de la

sate), unii chiar cumpărându-şi sau construind case noi la sate.

Recensământul din 1930 este unul dintre cele mai exacte, înregistra pentru Caracal un număr de 14.950 de locuitori dintre care femei 7.493 şi bărbaţi 7.457.13 Conform acestui recensământ, care ne oferă date despre naţionalitatea şi religia locuitorilor Caracalului, situaţia se prezentă potrivit tabelului de mai jos (fig. 2.4.

NAŢIONALITATE RELIGIE Români 13.902 Ortodoxă 14.528 Ţigani 567 Greco-catolică 54 Unguri 135 Romano-catolică 145 Germani 50 Reformată-calvină 39 Ruşi 40 Evanghelică 41 Sârbi 49 Mozaică 118 Evrei 118 Greci 37

Fig. 2.3. Populaţia oraşului Caracal în ultimii 90 de ani (1912-2002)

Fig. 2.4. Populaţia oraşului Caracal la 1930, după naţionalitate şi religie

Caracal

32

După cel de-al doilea război mondial populaţia Caracalului nu a înregistrat o evoluţie semnificativă.14 După natura ocupaţiei, populaţia oraşului era în 1940 formată în majoritate din agricultori, în număr de 9.230, funcţionarii publici reprezentau un număr de 642, comercianţii 552, servitorii 235, muncitorii 282, salariaţii particulari 213, meseriaşii 186, profesiunile libere 52, proprietarii 14, restul reprezentând alte profesii 4.339, sau fără profesii 1.808 (vezi tabelul din figura 2.5).15

Fig. 2.5. Structura ocupaţională a populaţiei Caracalului la 1940

2.2. MIŞCAREA NATURALĂ ŞI MIGRATORIE A POPULAŢIEI DIN 1956 PÂNĂ ÎN 1985

O caracteristică a populaţiei oraşului Caracal o constituie mişcarea mecanică intensă a acesteia, cu schimbarea domiciliului stabil. Legate de numeroase cauze (căsătorie, obţinerea unui loc de muncă în alt oraş, cumpărarea sau construirea unei locuinţe personale în altă localitate), migraţia populaţiei oraşului Caracal reprezintă un fenomen caracateristic de mobilitate teritorială a forţei de muncă pe întreg teritoriul ţării. O etapă caracteristică a acestui proces este sporul migratoriu, cel mai mare avându-l satele din câmpie, ponderea cea mai mare fiind în rândul bărbaţilor, aceştia migrând în oraşe să lucreze, la început temporar şi apoi stabilindu-se treptat şi definitiv cu familiile.

În anul 1956, raionul Caracal făcea parte din Regiunea Craiova şi avea o populaţie totală de 107.543 – populaţie stabilă: masculin – 51.526 şi feminin - 56.017, din care în mediul urban 19.082 şi rural 88.461. Caracalul avea o populaţie totală de 19.082 din care masculin – 9.522 şi feminin – 9.560.16

PROFESII

CIF

RA

T

OT

AL

Ă A

PO

PUL

AŢ

IEI

Prop

rieta

ri

Agr

icul

tori

Indu

stria

şi

Lucr

. ind

ustri

ali

Mes

eria

şi, s

tăpâ

ni

Lucr

. mes

eria

şi

Lucr

. mes

eria

şi

Com

erci

anţi

Sal.

parti

cula

ri Fu

ncţio

nari

publ

ici

Prof

. lib

ere

Serv

itori

Cer

şeto

ri A

lte p

rofe

sii

Fără

pro

fesi

i

18.181

14

9.23

0

1 3 186

206

282

552

213

642

52

235

18

4.33

9

1.80

8


33

Fig. 2.6 Mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei oraşului Caracal

În octombrie 1966, prin Decretul Consiliului de Stat s-a interzis întreruperea cursului sarcinii pentru femeile care aveau mai puţin de trei copii. Din momentul aplicării acestui decret se constată o creştere a populaţiei la nivelul întregii ţări, pentru Caracal înregistrându-se un spor natural de 459, aproape dublu faţă de anul 1956.

Fig. 2.7. Mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei oraşului Caracal

Mişcarea naturală a populaţiei

1956 1960 1963 1966 1975 1980 1985

Născuţi vii 467 354 267 289 691 662 594 Decedaţi 189 178 169 169 232 259 288 Spor nat. 278 176 98 120 459 403 306 Născuţi morţi 10 5 9 6 7 5 3 Căsătorii 206 202 168 195 258 258 229 Divorţuri 35 45 39 39 46 53 57

Mişcarea migratorie a

populaţiei 1956 1960 1963 1966 1975 1980 1985

Sosiţi 512 559 460 655 780 1308 836 Plecaţi 658 661 474 490 473 656 380 Spor migratoriu - 146 -102 -14 165 307 652 456

Spor total 132 74 84 285 766 1055 762

ANUL 1991 1995 2000 2002 Nr. locuitorilor 40.560 40.072 39.450 34.603 Născuţi vii 450 390 419 351 Decedaţi 290 334 346 368 Spor natural 160 56 73 -17 Sosiţi 643 430 365 381 Plecaţi 472 468 654 547 Spor migratoriu 171 -38 -298 -166 Căsătorii 318 254 253 241 Divorţuri 44 57 29 25 Sosiţi 722 571 287 424 Plecaţi 670 965 832 519

Caracal

34

După Revoluţia din 1989 se constată o scădere a numărului populaţiei. Dacă în 1991 sporul natural era de 160, la ultimul recensământ din anul 2002 acesta era de minus 17, iar sporul migratoriu era în 1991 de 171, iar în 2002 de minus 166. Se constată o depopulare a oraşului în procent de aproximativ 25%.

Potrivit Direcţiei Judeţene de Statistică Olt şi Recensământului populatiei şi locuinţelor din martie 2002, constatăm că populaţia stabilă este de 34.603 locuitori, masculin – 16.732 şi feminin – 17.871.

2.3. DENSITATEA POPULAŢIEI DUPĂ RECENSĂMÂNTUL DIN ANUL 2002 La recensământul din anul 2002, populaţia oraşului Caracal număra

34.603 locuitori. După numărul locuitorilor, oraşul Caracal se încadrează în grupa oraşelor mijlocii ale ţării, având o densitate medie de 426 locuitori/km2.

Referitor la densitatea populaţiei, până în anul 1965, aceasta avea o repartiţie aproximativ uniformă pe suprafaţa locuibilă a oraşului, însă odată cu aplicarea noului plan de sistematizare urbană şi apariţia noilor cartiere de blocuri (Horia Cloşca şi Crişan - 3.111 apartamente, Centru - 1.799 apartamente, Libertăţii - 769 apartamente, Dr. Marinescu - 738 apartamente,

Fig. 2.8. Populaţia reprezentată pe cartiere conform recensământului din 2002

2.4. STRUCTURA POPULAŢIEI DUPĂ NAŢIONALITATE

Este un alt aspect important cu forme caracteristice, al populaţiei din oraşul şi zona Caracalului, ce se încadrează, ca şi celelalte aspecte demografice, trăsăturilor actuale ale populaţiei în general.

Structura pe naţionalităţi a populaţiei oraşului Caracal, conform datelor de recenzare din anul 2002 se prezintă astfel: 32.874 români, 1.677rromi, 52 alte etnii. Observăm că ultimele două categorii reprezintă aproximativ 5% din totalul locuitorilor.

CARTIERUL NUMĂR LOCUITORI

Bold 6.256 Protoseni 3.922 Fânărie 3.232 Cergăneşti- Ţuguieşti 16.174

Centru 5.019 Total 34.603

Gară - 681 apartamente), precum şi extinderea intravilanului în cartierele Bold, Protoseni şi Fânărie (construcţii de vile şi case) – au apărut aglomerări urbane, în special în cartierele de blocuri, care au dus la creşterea densităţii populaţiei în zonele amintite.


35

Naţionalitatea Populaţia

oraşului

Caracal

Rom

âni

Rro

mi

Mag

hiar

i

Ital

ieni

Ger

man

i

Tur

ci

Ruş

i

Polo

nezi

Evr

ei

Alb

anez

i

Chi

nezi

Mac

edon

eni

Bul

gari

Ucr

aine

ni

Număr persoane 32.874 1.677 15 10 7 6 3 2 2 2 2 1 1 1

Fig. 2.9. Structura populaţiei după naţionalitate

2.5. STRUCTURA POPULAŢIEI DUPĂ CONFESIUNE

Conform datelor de la ultimul recensământ al populaţiei (2002), în baza liberei declaraţii consimţite, structura confesională a populaţiei Caracalului este următoarea: 34.417 persoane de cult ortodox, 186 persoane de alte religii şi culte, după cum urmează în fig.2.10.

Fig. 2.10. Structura populaţiei după confesiune cf. Recensământului din anul 2002

2.6. STRUCTURA PE SEXE ŞI GRUPE DE VÂRSTĂ

Ponderea cea mai ridicată în cadrul acestui tip de structură demografică

o au femeile, în totalul populaţiei satelor şi oraşelor. Prezentăm mai jos tabelul ce cuprinde structura populaţiei pe sexe între 1970-2002, din care reiese numărul mai mare al persoanelor de sex feminin din totalul populaţiei.

Rel

igie

-cul

t

Orto

docş

i

Pent

icos

tali

Adv

entiş

ti

Cre

ştin

i du

pă

Evan

ghel

ie

Rom

ano-

cato

lici

Ref

orm

aţi

Gre

co-c

atol

ici

Bap

tişti

Evan

ghel

ici

Mus

ulm

ani

Alte

relig

ii

Ate

i N

edec

lara

ţi

Nr. Pers.

34.417

44

35

22

20

10

9

8

7

7

15

7

2

Caracal

36

Analizând structura populaţiei pe grupe de vârstă în oraşul Caracal, se reliefează o pondere mare a grupelor tinere şi mature (I şi III). În cazul de faţă, datele indică o pondere ridicată a populaţiei din grupele tinere şi mai ales între 0-20 ani, atât pentru masculin cât şi pentru feminin.17

Grupa imediat următoare, între 21-30 ani, este mult mai redusă, acest lucru fiind urmarea plecării unei părţi la studii, dar mai ales a deplasării intense a tinerilor spre centre social-economice mai mari ale ţării şi chiar la muncă în străinătate.

Anul 1970 1975 1977 1978 1980 1992 2002 Nr. total al populaţiei 24.777 27.687 30.506 31.019 32.138 39.130 34.603

Bărbaţi 11.826 13.341 14.583 14.873 15.460 18.796 16.732 Femei 12.951 14.346 15.923 16.146 16.678 20.334 17.871

Fig. 2.11. Structura populaţiei pe sexe conform Recensământului din 2002

Şi la grupele mature şi vârstnice există o uşoară predominare a numărului femeilor faţă de cel al bărbaţilor.

GRUPE PONDERE Grupa I (0 – 20 ani) 32 % Grupa II (21 – 30 ani) 10 % Grupa III (31– 60 ani) 41 % Grupa IV (peste 60 ani) 17 %

Fig. 2.12. Structura populaţiei pe grupe de vârstă conform Recensământului din anul2002

2.7. RESURSE DE MUNCĂ ŞI POPULAŢIA ACTIVĂ

OCUPATĂ PE SECTOARE DE ACTIVITATE

Principalele sectoare de activitate economică din oraşul Caracal sunt industria, agricultura şi alte servicii (în domeniul sănătăţii, învăţământ, cultură, armată, funcţionari publici, etc.). Structura populaţiei ocupată indică, conform graficului, predominarea categorică a muncitorilor (81,6%) în Caracal, fenomen caracteristic oraşelor în care funcţionează unităţile industriale.

În concluzie, populaţia oraşului Caracal se află în scădere deşi în anii trecuţi s-au înregistrat ritmuri de creştere. Dezvoltarea industriei oraşului are implicaţii directe asupra calităţii mediului în care-şi desfăşoară activitatea populaţia, influenţând direct sau indirect sănătatea oamenilor şi creând dezechilibre între componentele mediului înconjurător.


37

Fig. 2.13. Structura populaţiei pe sectoare de activitate conform

Recensământului din anul 2002

Note:

1. Pătru Crăciun, Ghid istoric-turistic, Caracal, 1972, p. 25 2. Dumitru Tudor, Oltenia Romană, Bucureşti, 1978, p. 70 3. Ştefan Olteanu, Structuri socio-demografice şi economice în spaţiul carpato- danubiano-pontic, în secoleleVII-XIV, Bucureşti, 1997, p. 230; Diploma Ioaniţilor, DRH, B Ţara Românească, veac, XIII, XIV, XV, B, (1247-1500), p. 2 4. Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1970, p. 208 5. Dinică Ciobotea, Adina Berciu Drăghicescu, Aspecte privind viaţa economică a Ţării Româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coordonator Ion Pătroi, Craiova, 2004, p.58-59 6. Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă (1718-1739), Bucureşti, 1998, p. 33, 45 7. Ibidem, p.53 8. Ion Donat, Ion Pătroi, Dinică Ciobotea , Catagrafia obştească a Ţării Româneşti din 1831, Craiova, 1999, p. 64 9. Ibidem 10. Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, în Mitropolia Olteniei, anul XVII, nr.3-4, Craiova 1965, p. 300-302 11. C.Giurescu, Principatele Române în secolul XX, Bucureşti,1974 p. 267, 270 12. G.I.Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 2, Bucureşti, 1899, p. 185 13. Statistica cf. Recensământului din 1930 14. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.190/1941, fila 56 15. AND- Olt, dos.190/1941, Fond Prefectura jud. Romanaţi fila 59 16. Direcţia Centrală de statistică, Recensământului populaţiei din 21 februarie 1956 17. Direcţia Centrală de statistică , Recensământului populaţiei din februarie 2002

Caracal

38

3. DIN ISTORIA CARACALULUI 3.1. CARACALUL PREISTORIC Zona geografică din care face parte Caracalul este bogată în vestigii

arheologice. Cele mai vechi dovezi ale prezenţei omului pe teritoriul oraşului datează din paleolitic, constând în resturi fosile animaliere (oase de mamut, unelte cioplite din piatră specifice culturii de prund). Numeroase sunt descoperirile arheologice datate în neoliticul timpuriu, reprezentat în special prin grupul cultural Cârcea-Grădinile (5500-4500 a.Hr.).

Pe acest fond cultural apar

purtătorii culturii Vădastra (4500- 4000 a.Hr.), una dintre cele mai vechi culturi neolitice, cu ceramică incizată, bogată în decor geometric şi figurine antropomorfe (reprezentând-o pe Dea Mater - Zeiţa Mamă).

Săpăturile arheologice din punctele Curtea Domnească, Staţiunea

experimentală şi parc au scos la suprafaţă artefacte din epoca neolitică.1

Fig. 3.1. Oase de mamut descoperite la Caracal. (Muzeul Romanaţiului)

Fig. 3.2. Artefacte neolitice aparţinând culturii Vădastra


39

3.2. CIVILIZAŢIA TRACO-DACICĂ ÎN ZONA CARACALULUI Ceramică, unelte şi arme provenite din aşezările epocilor bronzului şi

fierului au fost descoperite la: Hotărani, Farcaşul de Sus, Fărcaşul de Jos, Grojdibod, Studina, Grădinile, dar şi la Caracal, pe malul pârâului, pe terasa acestuia şi în parcul oraşului.Traco-geţii în perioada hallstattiana (1200 -350 a.Hr.) au înjghebat aşezări locuite permanent, conduse de căpetenii tribale împreună cu cetele lor militare. Fenomenul reflectă şi diferenţieri de avere între membrii triburilor, diferenţieri ce au determinat începuturile unor conflicte

sociale în această zonă.2 Perioada La Tene (350-102 a.Hr.)

reprezintă etapa în care s-a conturat şi dezvoltat pe fondul traco-getic, în formele ei clasice, civilizaţia geto-dacă. Geto-dacii din zona Caracalului, ca şi cei din restul spaţiului Carpato-Danubian, au trăit până în secolul I a.Hr. în forme de viaţă specifice democraţiei militare. Diferenţierile de avere şi sociale din rândurile locuitorilor s-au adâncit şi au avut drept urmare detaşarea aristocraţiei (tarabostes sau pileati) de masa oamenilor săraci (comati sau capilati). Acest lucru este dovedit de cercetările arheologice care au scos la iveală locuinţe cu inventar bogat şi locuinţe cu inventar sărac.

3.3. CIVILIZAŢIA ROMANĂ ÎN ZONA CARACAL Istoria Caracalului se circumscrie în epoca Daciei Romane în cea a

Romulei (Malva), azi Reşca, aşezare aflată la doar 9 km. După cucerirea romană a fost ridicată din temelii Romula condusă de un Legatus Augusti Pro Praetorae Daciarum Trium, împuternicit imperial de rang consular.

Obiectele din lut, incripţiile pe cărămidă şi piatră, obiectele de podoabă, monedele descoperite în această aşezare demonstrează vitalitatea acesteia în epocă.3 Construcţiile ridicate de unităţile militare cantonate aici reliefează rolul important avut de Romula în apărarea limesului Alutan. Vasele de import (terra sigilatta), imitaţiile locale, cuptoarele şi tiparele atestă că Romula în afară de centru administrativ şi militar a fost şi un important centru meştesugăresc.

Fig. 3.3. Vas de provizii dacic (Muzeul Romanaţiului)

Caracal

40

Panteonul greco-roman este amplu reprezentat prin Jupiter, Venus, Minerva, Diana, Fortuna.4 Practicarea cultelor respective în limba latină şi fenomenul „interpretatio romana“ – adorarea sub nume romane a unor divinităţi dacice (Bendis, Zamolxis) – reprezintă premise ale romanizării şi menţinerea Cavalerului Trac comfirmat prin arta epocii romane. Aceeaşi interpretare, la nivelul credinţelor, se reflectă în inventarul funerar al mormintelor unde sunt atestate ambele rituri, incineraţia şi inhumaţia. Ce nume va fi purtat Caracalul în epoca romană nu ştim. Era probabil un sat (pagus sau vicus) care aparţinea din punct de vedere administrativ şi juridic de Romula. Prin Caracal trecea unul din cele două drumuri ale Daciei meridionale care se întâlneau la Romula şi veneau de la sud, de la Sucidava, trecând prin Vişina, Comanca, cunoscut în documente sub numele de drumul Domnului de Rouă, Drumul de piatră, Drumul ocnii, Drumul Sării sau Drumul bătrân.

Acest drum intra pe poarta de sud a Romulei, străbătea oraşul şi ieşea pe poarta de nord-vest, îndreptându-se spre Acidava.5 În ceea ce priveşte

Caracalul, urme romane au fost descoperite în mai multe puncte ale localităţii. Astfel, în parcul oraşului, cu ocazia amenajării terenului sportiv, a fost descoperit un mormânt roman datând din secolele III-IV d.Hr.6 Cu ocazia refacerii bulevardului care leagă gara de centrul oraşului au fost descoperite urme de construcţii romane, fragmente de apeduct şi monede. Pe malul pârâului Caracal au fost descoperite mai multe monede romane de la Traian, Antoninus Pius şi Gordian al III-lea.7 Arhitectura şi civilizaţia create sub stăpânirea romană au fost aşa de trainice încât vestigiile de atunci au durat şi au fost folosite de băştinaşi până în secolul XIX.

În anul 1922, în şanţurile de fundaţie ale Liceului Ioniţă Asan, a fost descoperit un fragment sculptat reprezentând un cap de berbec.8 Pe teritoriul Staţiunii experimentale a existat o villa rustica, distrusă de lucrările agricole, din care au putut fi recuperate un

Fig. 3.4. Jupiter Dolichenus (Muzeul Romanaţiului)

Fig. 3.5. Fortuna (Muzeul Romanaţiului)


41

fragment de cărămidă şi un fragment dintr-o fundaţie. Istoricul Dionisie Fotino afirma că încă din primele decenii ale secolului XIX pe piaţa Caracalului se vindeau cărămizi de Antina (Romula) cu trei parale bucata.9 Cezar Bolliac afirma de asemenea că mai toate bisericile şi casele din Caracal s-au făcut din material aduse din Antonina.10 Ajungând la Caracal, marele istoric Nicolae Iorga costata că foarte multe clădiri din oraş au folosit în construcţia lor cărămizi romane de aceeaşi provenienţă.11

Dupa anul 275, când Imperiul Roman îşi recalculează forţele de stăpânire la nord de Dunăre romanii şi-au păstrat malul stâng al Dunării pe care l-au fortificat. Prezenţa Imperiului Roman în Oltenia, inclusiv în zona Caracal timp de aproape o jumătate de mileniu a avut o importanţă deosebită pentru romanizarea Nord-Dunareană. Dacă până la mijlocul secolului al IV-lea nicio populaţie nu a pătruns şi nu s-a aşezat în fosta Dacie Sud-Carpatică, fără încuviinţarea Imperiului Roman, care controla autoritar acest teritoriu, spre sfârşitul secolului al IV- lea hunii şi aliaţii lor (ostrogoţii, alanii, etc.) au pătruns în Oltenia şi au ramas aici până la începutul secolului al V-lea.

3.4. CARACALUL ÎN EVUL MEDIU. STĂPÂNIREA

PÂMÂNTULUI. MOŞIA DOMNEASCĂ A CARACALULUI În Evul mediu, aşezarea a fost influenţată în dezvoltarea sa de comerţul

cu produse agricole, fiind situată la întretăierea drumurilor comerciale ce coborau de-a lungul Oltului cu cele ce urmau linia de demarcaţie dintre deal şi câmpie de la vest la est.

Etimologia numelui Caracal este în aşa fel explicată încât ea devine istorie ca semn al vieţii între Antichitatea romană şi începuturile statale româneşti din Evul mediu.

O teorie bazată pe apropierea în formă a oiconimului cu numele împăratului Marcus Aurelius Antoninus Caracalla presupune întemeierea aşezării în jurul anului 215 d.Hr., cu ocazia expediţiei pe care acesta o face la Romula împotriva goţilor. O a doua ipoteză, susţinută de Al. Densuşianu, se referă la originea cumanică (Kara-Kale - cetate neagră, sau turn negru) a numelui Caracal.

Originea latină a numelui Caracal este susţinută de preotul Dumitru Bălaşa care a afirmat că numele popular al aşezării era Căracăl, iar cetăţenii lui se numeau „cărăcăleni“ şi că vechiul târg aşezat pe marele drum carpato-trans-danubian îşi trage cu probabilitate numele de la meşterii în confecţionatul mintenelor de lână (caracalla, -ae şi caracallis, -is – în latineşte înseamnă haină de lână cu mâneci şi glugă, minor sau major), pe care le vindeau în special călătorilor ce urcau spre Sarmisegetusa, pe vreme geroasă. Acest fel de îmbrăcăminte s-a vândut în târgul numit Căracăl din Antichitate până în anii 1935-1936.12 Documentar, localitatea apare menţionată pentru prima dată, într-un hrisov din 17 noiembrie 1538, prin care Radu vodă Paisie îi dăruieşte lui Radu mare clucer două moşii şi anume Siliştea Bistreţ şi a treia parte din Poiana

Caracal

42

Urâţii pe care domnitorul le avea cumpărate de la jupâniţa Marga din Caracal, pentru 30.000 de asprii.13 Caracalul a fost moşie a boierilor Craioveşti şi Brâncoveni, jupâniţa Marga fiind soră bună după mamă cu domnitorul Neagoe Basarab şi fiică a lui Pârvu I Craiovescu. Satul Caracal făcea parte din zestrea

acestei jupâniţe. A fost căsătorită cu Marcea, mare postelnic şi a avut doi fii, pe Vlăsan şi pe Matei ban.

Un document din 6 februarie 1580 menţionează că Radu Vodă Călugărul cumpără de la jupâniţa Marga din Caracal satul Fălcoii cu 35.000 asprii (este vorba despre fata lui Matei din Caracal, nepoata Margăi cea bătrână).14

În 1587, la 30 august, aceeaşi jupâniţă Marga, fiica

lui Matei din Caracal şi soţie a lui Ivan postelnic, lasă jumătate din Caracal şi din sate cu ţigani, mânăstirii Glavacioc.15

Aşezarea apare ca centru comercial al zonei, caracter pe care îl păstrează şi mai târziu. Dezvoltarea social-economică de la sfârşitul secolului al XVI-lea, a determinat importante transformări. La Caracal, se ţinea anual un bâlci şi săptămânal un targ în zona de Nord a oraşului, numită Târgul Vechi.16 Într-un document din 18 ianuarie 1569 Mihnea voievod dă o carte pentru satul Voinigeşti, scrisă de un anume Gheorghe, în Scaunul Caracăl. 17 În acelaşi an, la 9 septembrie, domnitorul dă un alt hrisov pentru satul Rădineşti, scris „în mijlocul Caracalului.“ 18 Aceste documente scot în evidenţă rolul important pe care Caracalul îl avea în zona Olteniei. Este posibil să fi existat aici o curte boierească a boierilor Craioveşti, având în vedere descendenţa Margăi cea bătrână.

Menţiunile despre Caracal se înmulţesc din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Domnitorul Mihai Viteazul alege să îşi facă reşedinţă la Caracal, în judeţul Romanaţi, unde stăpânea un domeniu format din 23 de sate cu moşiile lor. Aceste sate apar menţionate în hrisovul dat la Târgovişte pe 6 septembrie 1598, majoritatea situate la sud de Caracal: Fărcaşul, Slăveni, Gostavăţu, Băbiciu, Scărişoara, Rusăneşti, Siliştea Crăceştii Dracului, Cilieni, Tia, Iliceni, Plăviceni, Siliştioara, Vişina, Cruşovul, Studina de Jos, Studina Mare, Studiniţa, Frăsinetul de Jos, Frăsinetul de Sus, Vlădila, Deveselu, Redea şi Comanca.19

Pentru administrarea acestor moşii domnitorul a ridicat Curtea domnească din Caracal, în jurul anului 1597, unde stătea o parte din an. Aici Mihai Viteazul a emis o serie de documente, care au ca formula de încheiere „dat la curtea mea domnească din Caracal.“ 20 Dintre documentele emise la

Fig. 3.6. Hrisovul din 17 noiembrie 1538 - Atestarea documentară a Caracalului


43

Caracal amintim pe cel din 19 septembrie 1598 prin care întăreşte unui oarecare Bălan mai multe părţi de moşii cumpărate din satul Rădineşti. 21

Curtea domnească cuprindea edificii laice şi clericale, clădiri anexe, turnul de observaţie, biserica şi clopotniţa. Era înconjurată de un parapet de lemn care a fost înlocuit mai târziu. La 10 septembrie 1598, pornind din tabăra de la Caracal, Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a atacat trupele turceşti din răsărit, la Nicopole, unde după cum afirma într-un memoriu personal „mi-a fost ucis calu alb sub mine şi am fost rănit într-o spată.“ 22 Este evident rolul administrativ şi strategic pe care îl avea Curtea domnească din Caracal fapt pentru care domnitorii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu au refăcut-o.

Primul document care dovedeşte statutul de oraş al Caracalului este cel din 26 februarie 1627, în care apar ca martori pentru satul Studina „negustori şi orăşeni … jupan Caranica, jupan Iacomi, Iuvan negustoriul, Dumitru Grecu, Stan şi Căzan pârcălabi, Jiţea judeţul cu 12 pârgari din Căracal (sic) şi Măican“. Acest act a fost scris în casa „unchiaşului Badea din Caracal.“ 23

Consideraţia de orăşeni pentru aceşti locuitoriai Caracalului nu putea fi decât o reflectare a poziţiei aşezării în anii de început ai secolului XVII.

Călătorii străini care au trecut prin Caracal, au rămas impresionaţi de curtea şi biserica domnească din reşedinţa judeţului Romanaţi. De asemenea, importanţa ecomomică a aşezării este reliefată în menţiunile călătorului străin Deodado. Acesta aminteşte „pe la 1640 la târgul ce se ţinea miercurea la Caracal veneau mulţi negustori străini şi se vindea un mare numar de vite“ 24. Aceeaşi observaţie găsim şi la episcopul catolic Petre Bogdan Baksic care, trecând prin oraşul Caracal, precizează că „se văd vechile case ale domnului Mihai, acela care a purtat război cu sultanul, dar toate sunt ruinate în afară de biserică, acum încă în bună stare. Acest oraş este aşezat într-o mică vâlcea şi este înconjurat tot de câmpii şi păduri. În fiecare miercuri se ţine aici târg şi vin mulţi negustori catolici şi se vinde un mare număr de vite, ca şi la Craiova.“ 25

Paul de Alep, trecând prin Oltenia în 1657 descrie cum a ajuns la „un târg mare numit Caracal, unde se afla un mare castel zidit de Mateiu Voievod, puţin înainte de a muri şi înconjurat de ziduri de lemn cuprizând o vie întinsă şi o biserică de piatră la care duce o cărare deschisă (ce porneşte) de la case.“ 26 La sfârşitul secolului XVIII, Caracalul prezenta acelaşi interes de mai înainte pentru aceleaşi case domneşti şi rosturi în comerţul intern şi internaţional.

Stolnicul Constantin Cantacuzino înscrie în anul 1700 castelul domnesc pe harta sa, publicată de Anton Maria del Chiaro în cartea Istoria delle moderne revoluzzioni della Valachia tipărită la Veneţia în 1718.27

În Condica domnitorului Constantin Brâncoveanu se precizează că în 1703, martie 15, “100 taleri s-au dat lui Pârvu logofăt Fărcăşanu, pentru lucrul caselor domneşti din Caracal“, fapt ce dovedeşte importanţa pe care domnitorii Ţării Româneşti o acordau Curţii Domneşti din reşedinţa Romanaţilor.28

În urma păcii de la Passarovitz din 1718, Oltenia până la Olt intra sub stăpânire austriacă. S-a hotărât să se realizeze o hartă amănunţită a provinciei

Caracal

44

ocupate. Comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Contele Stainville, a însărcinat cu această lucrare pe căpitanul Friederich Schwantz. Această hartă realizată între anii 1720 - 1722 cuprindea pe lângă Oltenia şi mici părţi din Transilvania, Bulgaria, Muntenia, Banat şi Serbia. Această hartă a fost completată cu stemele tuturor judeţelor din Oltenia de către inginerul locotenent Berndt în 1723.29 Într-o statistică din 1722-1728, numită Conscripţia

virmondiană, Caracalul este trecut în rândul târgurilor. Importante venituri erau obţinute din taxele vamale încasate în urma tranzacţiilor efectuate în piaţă şi pe tot teritoriul aşezării. In anul 1770 Frederich Wilhelm von Bauer, general în armata rusă, inginer şi topograf, trecând prin Ţările Române, a întocmit o lucrare cu privire la Oltenia în care a prezentat succint sate şi oraşe.

Despre Caracal, Bauer scrie că era „oraş şi reşedinţă domnească cu trei biserici , o căpitănie şi un târg aşezat într-o vale“.30

Acest loc nu este altul decât centrul oraşului unde s-a desfăşurat încă de la înfiinţarea sa viaţa comercială cea mai intensă, cu prăvăliile negustorilor şi instituţiile oraşului.

Harta întocmită de Specht în 1790 (un prim plan al oraşului) îl arată, înconjurat de păduri şi de o poiană acoperită de vii care-i dau forma rotundă şi în care se vede răscrucea a numeroase drumuri comerciale.31

O perioadă ştirile despre Caracal se răresc pentru ca în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea să aflăm că „Mihai vodă Şutu, dărui moşia oraşului Caracal, boierului Filipescu ca un lucru slobod ce era“32. La rândul său banul Constantin Filipescu, va dărui în anul 1793 moşia lui de 14.000 de pogoane, oraşului, cu condiţia „...să o stăpânească orăşenii şi purtând grija cu a lor cheltuială pentru toate orânduielile atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcolii, a se intemeia cu dascăl vrednic şi pururea în toată vremea“.33

Analizând documentele şi relatările călătorilor străini despre Caracal, putem spune că de la sfârşitul secolului al XVII-lea începe să se facă simţită

Fig. 3.7. Harta judeţului Romanaţi întocmită de Schwantz în 1720-1722


45

trecerea Caracalului de la târg la oraş, a cărui dezvoltare se va contura în secolele următoare.

3.5. CARACALUL ÎN PERIOADA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ Perioada modernă ne prezintă oraşul ca fiind „rău aşezat, cu strade

strâmte şi cotite neavând decât un număr mic de case arătoase“.34 Potrivit relatărilor lui Dionisie Eclisiarhul, Caracalul a fost ars în anul 1800 de cârjali „până-n pământ“ şi „după ce l-au prădat l-au robit”. În anul 1802 au venit pasvangii „la Caracal şi pă câţi creştini au prins le-au tăiat urechile şi nasul şi pe alţii i-au omorât“.35

Conform catagrafiei din 1810 Caracalul era compus din 7 mahalale, dezvoltate fiecare în jurul câte unei biserici ctitorite aproape toate la începutul secolului al XVIII-lea pe locul altor biserici mai mici de lemn.

Dintre mahalale, cele mai importante erau:

Boldul, care pană în 1866 a fost sat cu organizare proprie. Dispunea de un aparat administrativ complet pentru nevoile timpului. Aşa se pomeneşte pârcălabul Dimitrie Uţă care umbla cu răboajele la gât după încasarea dăjdiilor, logofătul Badea Sandu, Eftemie cu nepoţii lui Şerban şi Popa Stancu care au tocmit legământul satului cu oraşul Caracal la 1866, apoi vătaşeii. Populaţia Boldului era formată în majoritate din agricultori.36

Protosenii, se dezvoltă în jurul bisericii cu hramul Intrarea în biserică şi a Curţii domneşti pe care o vedea Paul de Alep la câţiva ani de la construire şi ale cărei ruine mai existau în secolul trecut, când le-a vizitat în trecere prin Caracal, Alexandru Odobescu.37

Cergăneşti, aşezat în partea de sud-vest a oraşului, alcătuită din populaţie agricolă.

Mahalaua Târgu de Afară, situată în partea de nord-est a oraşului, era renumită pentru marele bâlci anual de Rusalii, singurul moment ce înviora oraşul, deoarece atrăgea o mulţime de străini şi comercianţi.38

Mahalaua Târgu din Lăuntru, în jurul Bisericii Toţi Sfinţii construită la 1815 de către postelnicul Stoica Boruzescu şi alţii, care adăposteşte mormântul deputatului unionist în Divanul Ad-hoc Ioan Dumitriu. Nu departe de această biserică exista pe la 1848 o casă ţărănească cu prispă, tindă şi două odăi, în care a funcţionat primăria oraşului.39 În timpul războiului ruso-turc din 1829 erau cantonate în Caracal oştile împărăteşti, iar un anume Tudor din Pietrari transportase aici fân împărătesc. La începutul Epocii regulamentare statisticile au consemnat Caracalul ca oraş între cele 5 oraşe şi 9 târguri din Oltenia. El număra 4.815 locuitori (în 1835), fapt care îl plasa după Craiova (11.300 locuitori), dar înaintea Râmnicului Vâlcea (3.255 locuitori), Cerneţi (2.945 locuitori) şi Tg. Jiu (2.275 locuitori).40

O figură reprezentativă pentru această perioadă este cea a haiducului Iancu Jianu, descendent al unei familii boieresti, „nu ilustră, însă veche“.41

Caracal

46

Iancu Jianu a fost fiul cel mic al logofatului Costache Jianu şi al Ilincăi ce provenea din neamul boierilor Izvorani. În familia lui Costache Jianu s-au născut patru copii, toţi băieţi: Amza, Dumitrache, Mihalache şi Iancu Jianu, cel care avea să se impună prin faptele sale de vitejie. S-a născut în 1787, dată consemnată pe piatra sa funerară şi a murit la 14 decembrie 1842. A locuit în Caracal alături de familia sa în casa ridicată de tatăl său, casă ce a fost locuită de urmaşii lui Costache Jianu până în 1945.

Iancu Jianu este acela care şi-a înscris numele în istoria şi conştiinţa neamului nostru, căruia - după cum se exprima scriitoarea Bucura Dumbravă - cântecul popular i-a împletit „cununa nemuririi, pe care nicio putere pământească n-o dăruieşte mai cu rost decât el.“ 42 Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut „la moşie […] lângă pluguri cu caii şi cu puşca; vara la munca câmpului, iarna la urşi şi la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul pe scară, nici mâna pe coama calului, şi băga glonţul prin verigă de inel“. A trăit asemenea altor fii de boieri de rangul al treilea, nu a dus lipsă de cele necesare unui trai îndestulător. Şi-a petrecut anii copilăriei printre ţărani şi fii de ţărani care lucrau proprietăţile Jienilor sau ale altor boieri.4

Ca şi alţi fii de orăşeni - boieri, neguţători sau alte categorii sociale - Iancu Jianu a învăţat carte la şcoala de pe lângă Biserica Domnească44 instituţie înfiinţată de călugări în chiliile acesteia în jurul anului 1790. Biserica şi şcoala publică din Caracal au primit în dar o moşie de la vistierul Constantin Filipescu (documentul din 24 iunie 1793 emis de Alexandru Constantin Moruzzi), din ale cărui venituri urma să se întreţină .45

După cum afirma Petre Pandrea, Iancu Jianu învăţase limbile slavonă şi greacă.46 „Pentru ştiinţa de carte şi de limbi“ îl va folosi în 1821 Tudor Vladimirescu în calitate de diplomat pe lângă turci. Că era cunoscător de carte ne-o dovedesc însemnările făcute pe Psaltirea de care s-a slujit în timpul vieţii, tipărită în 1784 la Râmnicul Vâlcii.

Când Tudor chema sub steagul emancipării tot norodul românesc, în Romanaţi, Iancu Jianu, boiernaşul din Caracal nu putea rămâne în afara evenimentelor . În ceea ce priveşte rolul avut de Iancu Jianu în cadrul acestui eveniment, unele izvoare îl neagă, altele îl atestă. Se ştie că Jianu a avut legături cu Tudor Vladimirescu înainte de 1821 (documentul citat de N.D.Carpen – aşa-zisa scrisoare trimisă de Tudor lui Iancu Jianu la Caracal. „Prietene Jiene - scria Vladimirescu - pune de grabă la cale treaba ştiută, adună-ţi oamenii. Peste o

Fig. 3.8. Haiducul Iancu Jianu şi iscălitura sa de pe o psaltire din

1784


47

lună scoatem plugurile. Al dumitale gata ca un frate, Tudor“).47 Acest fapt este confirmat de spusele lui Niţă Zoican, colaboratorul cel mai apropiat al lui Tudor, care aminteşte despre un dialog ce a avut loc între cei doi în iarna lui 1820-1821. Dialogul dintre cei doi s-ar fi terminat cu următoarele declaraţii: - Iancu: „Unde oi prinde pe greci îi omor“, la care Tudor îi spunea: „Nu eu mă duc în Rusia să lupt.“ (Rusia prin Kapodistria era susţinătoarea mişcării de eliberare a poporului grec, condusă de Alexandru Ipsilanti).48 Iancu s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu la Otetelis (Bălăceşti, judeţul Vâlcea), cu 21 de oameni, toţi pricepuţi în mânuirea armelor. De aici au mers la mânăstirea Muşeteşti (judeţul Olt) şi Cornăţel între 5 şi 6 martie 1821.49 În drum spre Bucureşti, Iancu a fost numit căpitan de panduri. Pentru a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor a ajuns la 16 martie în preajma Bucureştiului, la Bolintin, de unde a adresat proclamaţia către locuitorii oraşului.50 În urma dispoziţiei date de conducătorul revoluţiei, la 18/30 aprilie 1821, Divanul a hotărât ca stolnicul Constantin Borănescu (boier gorjan care luase apărarea unor haiduci locali în timpul domnitorului Caragea) şi pitarul Ioniţă Jianu (boier ce se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti şi a oştirii) - nimeni altul decât Iancu Jianu - să meargă la Mehmet-Selim, valiul Silistrei cu scrisori în care Tudor dezvăluie ţelul revoluţiei, arătând că aceasta era îndreptată împotriva regimului fanariot şi nu contra Imperiului otoman.51 Guvernatorul Silistrei a primit arzurile, dar i-a reţinut pe cei doi emisari care au revenit în ţară la mijlocul lunii august. Întors de la Silistra, Iancu Jianu s-a stabilit la Chilii, judeţul Romanaţi, unde avea un conac bine fortificat şi unde va locui pană la moarte.

La puţin timp după evenimentele din 1821 Poarta a fost obligată să numească în 1822 primii domni pământeni: Ioniţă Sandu Sturdza (în Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească).

Anii care au urmat revoluţiei lui Tudor Vladimirescu au fost unii de puternice frământări politice şi sociale pe plan naţional şi internaţional care au culminat cu revoluţia de la 1848.

Revoluţia de la 1848 trebuia să izbucnească în Ţara Românească în patru locuri simultan: Bucureşti, Ocnele Mari, Telega şi Izlaz. Datorită măsurilor luate de domnitorul Gheorghe Bibescu de a aresta pe unii dintre fruntaşii revoluţiei, la 9 iunie, revoluţia avea să înceapă doar la Izlaz în judetul Romanaţi. Aici s-a constituit un guvern provizoriu format din Ion Heliade Rădulescu, preotul Radu Şapcă din Celei, Christian Tell, Nicolae Pleşoianu. Preotul Radu Şapcă a ţinut o slujbă

Fig. 3.9. Gheorghe Magheru - Ispravnic de Romanaţi (1847-1848)

Caracal

48

religioasă, iar Heliade Rădulescu a citit Proclamaţia ce cuprindea reformele cerute de popor. După aprobarea programului revoluţionar, guvernul provizoriu, pornind de la Islaz a organizat un marş asupra principalelor centre de reşedinţă ale judeţelor Olteniei spre a asigura, în felul acesta triumful revoluţiei. În drumul lor de la Islaz spre Caracal au trecut prin mai multe localităţi: Siliştioara, Corabia, Vădastra, Cruşov.

La Cruşov, Gheorghe Magheru, considerat membru al guvernului provizoriu a luat contact cu membrii acestuia în seara zilei de 10 iunie. Aici, în timpul nopţii au avut loc discuţii între fruntaşii revoluţiei, referitoare la modalitatea în care urmau să se desfăşoare evenimentele în celelalte zone ale Olteniei.53 Guvernul a lansat un manifest către cetăţenii caracaleni, chemându-i la sprijinirea acţiunii insurecţionale:

„Cetăţeni caracaleni, A fost rezervat judeţului vostru de a vedea ridicându-se primul stindard

al mântuirii române şi de a se proclama verităţi care mai curând sau mai târziu vor salva România. Fraţii voştrii care sunt înaintea porţilor oraşului vostru au abandonat averi, carieră, prerogative, drepturi, viitorul copiilor lor şi au consacrat crucei pe care au ridicat-o şi au suferit în numele Mântuitorului lumei. Mişcarea ce s-a făcut în judeţul vostru va regenera patria noastră şi istoria va ilustra paginile sale cu devotamentul acestor domni, demni descendenţi ai Romanilor.

Onoare oraşului vostru, dacă vă veţi grăbi a imita exemplul fraţilor voştri şi de a înţelege adevărurile manifestate în numele poporului român prin Proclamaţia pe care v-o alăturăm. Mâine vom fi în braţele voastre spre a vă da sărutarea frăţească şi pentru a sărbători împreună manifestarea principiilor care au găsit ospitalitatea pe pământul vostru clasic. De la voi vor răspândi seminţele lor fecunde în toată România şi vor da fructe în viitor“.

Pe 11 iunie tabăra revoluţionară se afla la bariera oraşului Caracal, unde mulţimea formată din orăşeni, ţăranii din împrejurimi şi dorobanţi, în frunte cu Magheru şi alte notabilităţi ale oraşului, a făcut revoluţionarilor o primire triumfală. Toţi strigau şi aclamau „Traiască Constituţia!“, „Trăiască Libertatea!“. Alexandra Magheru, fiica lui Gheorghe Magheru, într-un mic discurs a exprimat calda simpatie şi entuziasmul mulţimii faţă de această mişcare de regenerare socială şi naţională. A oferit membrilor guvernului eşarfe şi cocarde tricolore brodate de ea însăşi. Oraşul era împodobit sărbătoreşte.54

De la barieră, mulţimea şi revoluţionarii s-au îndreptat spre primăria oraşului şi apoi spre târgul de săptămână, cu aclamaţii, până la locul destinat recepţiei. Aici era amplasat un cort uriaş, ridicat în mijloc pentru membrii guvernului. O masă rotundă înconjura cortul, soldaţii şi invitaţii au luat cina împreună. „Masa fu copioasă şi pitorească, se rostiră toasturi pentru naţiune, pentru Constituţie, pentru guvernul naţional, pentru soldaţii renaşterii, pentru membrii municipalităţii şi pentru toţi locuitorii judeţului Romanaţi.“ 55 Fiecare toast era salutat prin aclamaţii, muzică şi dangăte de clopote. După masă, spre seară, C. Arcescu a fost numit administrator al judeţului Romanaţi, pentru a-l


49

înlocui pe Gheorghe Magheru. Guvernul a făcut şi promovări printre ofiţeri. Christian Tell a fost promovat la rangul de colonel, Nicolae Pleşoianu la cel de maior, Serrurie şi Zalyc la cel de căpitan. Când s-a cerut nota de plată pentru cina ce se servise soldaţilor renaşterii, municipalitatea oraşului a refuzat să o prezinte şi a trimis guvernului o scrisoare plină de demnitate şi sentimente în care se spunea: „Tot ceea ce este public aparţine naţiunii, niciodată patria n-a avut un guvern mai curat în a o reprezenta şi a-i exprima voinţa şi nevoile. A plăti - se spune în continuare - cheltuielile pe care oraşul le făcuse pentru hrana soldaţilor renaşterii era echivalent cu a trata oraşul ca pe un han şi pe flăcăii patriei ca pe nişte călători străini. Municipalitatea nu consideră pe aceşti soldaţi decât ca fiind la ei acasă în propriile lor cămine; ei nu sunt pasageri prin acest oraş, ci pleacă de aici pentru a proclama principii şi adevăruri salutare, ceea ce face onoarea judeţului şi a oraşului.“ 56

Pe 12 iunie, revoluţionarii au plecat spre Craiova, făcând popas lângă moşia Albota, în apropiere de satul Leu. La Coşoveni li s-a alăturat şi Gheorghe Magheru cu dorobanţii săi. De la Craiova, revoluţionarii au mers până la Robăneşti (jud. Romanaţi), apoi au plecat spre capitală.

După ce domnitorul a semnat Proclamaţia de la Islaz şi a fugit din ţară, reacţiunea în frunte cu mitropolitul Neofit a complotat pentru reinstaurarea vechilor privilegii. Au loc schimbări de subprefecţi. Astfel, la plasa Ocolul ce avea resedinţa la Caracal, a fost numit Nică Barbu Locusteanu, care a desfăşurat o vie activitate în sprijinul revoluţiei. Paralel cu schimbările din aparatul administrativ, judecătoresc şi poliţienesc, Magheru a acordat o importanţă deosebită acţiunii de curăţenie a elementelor trădătoare. S-au luat măsuri pentru organizarea Gărzii Naţionale. La Caracal, această acţiune a mers greu, atât din cauza lipsei de încredere manifestată de unii orăşeni, cât şi din cauza epidemiei de holeră ce alungase din oraş mulţi locuitori.57

În prima jumătate a lunii septembrie, când se făceau eforturi deosebite pentru organizarea taberei de la Râureni, în Caracal, ca în toată ţara, locuitorii depuneau în cadrul unor mari manifestări publice juramântul pe Constituţie. În acest scop Gheorghe Magheru indica administratorilor de judeţe din toată Oltenia să organizeze manifestaţii în favoarea Constituţiei „cât se poate mai cu căldura şi mai în stil ţărănesc pentru a-i exalta cât îi va sta cu putinţă pe locuitori şi a strânge iscaliturile tuturor locuitorilor din oraşele şi satele judeţelor, deşi poate nu vor fi de faţă toţi în capitala districtului, se vor subînsemna cu toate acestea de către ceilalţi care-i vor reprezenta acolo“58.

Acţionând în acest scop Nică Barbu Locusteanu a pus la cale arderea Regulamentului Organic, în ziua de 13 septembrie 1848, zi în care la Bucureşti compania de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu plătea tributul de sânge pentru revoluţie. Constantin Balsan (Dincă), caracalean s-a distins în lupta cu turcii din dealul Spirii, Nicolae Bălcescu considerându-l „eroul bătăliei de la Bucureşti“59.

La Caracal hotărârea era „să calce“ casele boierilor şi ale acelora ce nu-i vor însoţi, s-au întocmit acte care invitau pe subadministratorii plăşilor şi

Caracal

50

magistratul oraşului Caracal să adune norodul şi să-l aducă în oraş, iar actul săvârşirii arderii a fost înaintat Ministerului din Lăuntru.60

Comisia alcătuită pentru implicarea în fapte revoluţionare găseşte vinovaţi de crima arderii Regulamentului Organic la Caracal pe Nică Barbu Locusteanu, Gheorghe Pârşcoveanu, Dumitrache Ion, Vasile Gheorghiad, Tache Lăzărescu, N. Pitulescu, M.Galcelescu, Dumitrache Ivanovici, Ioan Bunescu, s.a., primul fiind găsit ca principal vinovat.61 Conducerea majorităţii judeţelor o luaseră elementele contrarevoluţionare, dar în Romanaţi şi Vâlcea, după cum relatează Nică Barbu Locusteanu, „ventila încă steagul tricolor pe edificiile publice.” 62 Locusteanu a dejucat planurile lui Iordache Bălăcescu, care urmărea să-l prindă şi a pornit spre Slatina pentru a izgoni de acolo pe prefectul reactionar. Profitând de plecarea lui, Bălăcescu trimite un grup de dorobanţi pentru a întâmpina pe Ioan Gigurtu, noul prefect, numit de Căimacămie. Acţiunea lui Bălăcescu nu a reuşit. Prin măsurile drastice întreprinse de autorităţile administrative şi poliţieneşti sprijinite de armatele străine la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1848, s-a reuşit ca mişcările să fie potolite. Cu toate că a fost înăbuşită, revoluţia de la 1848 a declanşat un proces istoric a cărui desfăşurare nu a mai putut fi oprită. Ea a pus în evidenţă năzuinţa poporului român spre libertate naţională şi socială, spre unitate.

Unitatea naţională a reprezentat un obiectiv major exprimat în programele revoluţionare ale muntenilor, moldovenilor şi ardelenilor .

În anii care au premers unirii de la 1859, la Caracal s-au desfăşurat puternice şi entuziaste acţiuni care au dat glas hotărârii locuitorilor din localitate şi zonă, de a pune bazele statul naţional modern. Antrenat în propaganda unionistă de puternicul comitet unionist ce-şi desfăşura activitatea la Craiova, comitetul electoral din Caracal compus din preşedinte - Ioan Iconomu, vicepreşedinte - Stan Cezianu, membri Radu Bureanu, Ioan Bunescu, Iordache Bălăcescu, Grigore Fărcăşeanu, Nicolae Mihailu, Mihalache Ioan, Ion Moţăţeanu, Costache Manega, Nicolae Guran, Costache Sopeanu, Eliodor Bonzeanu, Nicolae Gheorghiu, Hristodor N. Gazan, Costache Zaman a desfăşurat o intensă activitate de mobilizare a locuitorilor judeţului Romanaţi în vederea impunerii dezideratelor naţionale.63 Apelul Comitetului Electoral din Caracal, publicat în ziarul Oltul preciza: „Programul e primit în unanimitate de toţi locuitorii oraşului şi districtului şi subscrierea lui urmează cu iuţeală mulţumită Partidului Naţional care desfăşoară destulă energie şi activitate.“ 64 În continuare se menţionează: „Unirea cereţi toţi cu inima şi cu cugetul. Puterea,voinţa, dreptul prin unire se formează, gloria, progresul, civilizaţiunea, apoi sunt producţii ale sale şi care neapărat se cer unei naţiuni ce speră a-şi reclama cu timpul locul ce strămoşii săi odată-i au fost însemnat. Să ne unim, să fim statornici şi nici interesul, nici făgăduinţa să nu ne cuprindă, binele publicului va fi binele fiecăruia, din noi în parte, fericirea ţării, a fiecarui cetăţean în parte … Unire strigă în fiecare român, cele trei simţăminte ce-l caracterizează: amorul patriei, amorul gloriei şi onestitatea. Unire dar vrem toţi! Cerul să ne ajute!“ 65


51

În ,,Vehilet îndatoritoriu „din 15 septembrie 1857 se menţionează: „Noi subsemnaţii alegători ai oraşului Caracal, districtul Romanaţi,

împuternicim şi îndatorim pe deputatul nostru D-l Ion Dimitriu ca îndată după constituirea Divanului Ad-hoc declară şi în tot cursul lucrărilor să zică cu conştinţă şi să voteze pe faţă, iar nu cu vot secret puncturile următoare:

I. Chezăşuirea autonomii şi a drepturilor noastre internaţionale, după cum sunt otărâte amândouă prin capitulaţiile din 1393, 1460, 1513 înkeate între Ţările Române cu Înalta Poartă suzerană, precum şi neutralitatea teritoriului Moldo-Român.

II. Unirea ţerilor România ţi Moldovia într-un singur stat şi sub un singur guvernu.

III. Principe strein cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d’ale Evropei şi cărui moştenitori născuţi în ţară amu dori să fie crescuţi în religia ţării.

IV. Guvernu constituţional - reprezentativ şi după datinele cele vechi ale ţerei, o singură adunare obştească care va fi întocmită pe o bază electorală

largă încât să reprezinte interesele generală ale generaţiei române.

Cât despre celelate puncturi ce se vor mai ivi în timpul lucrărilor D-nu işi păstrează libertatea opţiunii sale, pre cât sus nu se va împuţina puterea celor de sus patru puncturi.“ 66

În urma adunării din 15/25 septembrie 1857, administratorul de Romanaţi, căpitanul Farcaş îi înmânează lui

Ion Dimitriu misiunea de a pleca la Bucureşti pentru a participa la lucrările Adunării Ad-hoc. În luna noiembrie, fiind grav bolnav Ion Dimitriu cere concediu pe termen nelimitat pentru a-şi trata sănătatea. El nu va trăi să-şi vadă realizat idealul pentru care luptase. A murit la 3 ianuarie 1859, şi a fost înmormantat în tinda Bisericii Toţi Sfinţii din Caracal.

Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, la 5 şi 24 ianuarie 1859 a dovedit Europei maturitatea politică a românilor, care au folosit prevederile Convenţiei de la Paris în scopul idealurilor naţionale. La Adunarea Naţională din 1859 au participat ca deputaţi de Romanaţi serdarul Stănuţă Cezianu, prinţul Grigore Brâncoveanu , Radu Constantin Golescu şi Alexandru C. Golescu.67 Ca pretutindeni, locuitorii

Fig. 3.10. Casa Comăneanu, unde a fost găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza la Caracal, în 1859

Caracal

52

Caracalului au primit evenimentul alegerii lui Cuza cu mult entuziasm. Ei au avut prilejul să-şi manifeste dragostea şi stima faţă de domnitor în iunie 1859, cu prilejul vizitei în Caracal, când a fost primit cu multă căldură şi ospitalitate, fiind găzduit în casa Comăneanu din apropierea şipotului Encei.

O mărturie a magistratului Dacian aminteşte că „în seara când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a mers în casa Comăneanu - unde era invitat la o masă în prezenţa notabilităţilor oraşului Caracal, a văzut la una din uşi un sublocotenent, pe nume Stănescu Ilie din satu Dioşti (jud. Romanati), pe care l-a întrebat de ce nu se aşeaza pe unul din scaunele libere, ofiţerul i-a răspuns, «nu pot lua loc deoarece sunt numai oameni de vaza ai oraşului». Domnitorul l-a luat pe ofiţer şi l-a aşezat pe unul din scaune.“ 68

În perioada 1876-1877 Caracalul ca de altfel întregul judeţ Romanaţi se alătura efortului de dobândire a independenţei de stat întreprins de naţiunea română. Astfel la Caracal a fost instalat un spital militar, în localul Şcolii nr.1, iar şcoala a fost mutată pentru o perioadă în casele lui Nicolae Petrescu, cu aprobarea cerută de primarul de atunci, Teodor Becu, la Ministerul Instrucţiunii Publice69. La 19 august 1877 prefectul judeţului Romanaţi, comunica Ministerului de Interne că o parte a locuitorilor Caracalului au oferit 412 lei pentru cumpărarea a 2.060 de puşti Krnka, necesare ostaşilor pe front70. În oraş, în casa Urian, de pe strada Carpaţi, se afla Cartierul General al Diviziei a IV-a română comandată de generalul George Manu în al cărui stat major activa şi maiorul Moise Groza din Banat, care demisionase din armata austro-ungară şi venise în patrie să participe la lupta pentru independenţă.

În sectorul Siliştioara-Corabia activa şi maiorul George Sonţu care ţinea legătura cu Divizia a IV-a chiar prin Moise Groza. Două hanuri din Caracal (unul pe strada Buzeşti şi celălalt pe strada Călărasi), Casa Lambe şi Casa Gâscă erau locuri de popas pentru armatele ruse, spre podul de la Siliştioara-Măgura71.

Cadrele didactice din Romanaţi şi Caracal au fost

alături de cauza independenţei. Astfel, învăţătorul T. Marinescu din comuna Ştirbei(astăzi Iancu Jianu), judeţul Romanaţi, solicita Ministerului Instrucţiunii Publice să i se reţină suma de 127,50 lei pe trimestrul II al anului 1877, „în beneficiul junei dar eroicei noastre armate“.

În cererea sa învăţatorul romanaţean arăta, referindu-se la acele zile eroice considera că venise „ timpul ca fiecare român să se sacrifice material şi intelectual pentru scumpa noastră patrie România, spre a fi demn de gloria străbună“. O atitudine asemănătoare au adoptat atunci şi alte cadre didactice,

Fig. 3.11. Casa Lambe


53

cum ar fi Dora Antonia Hubert, directoarea Şcolii de fete nr.1 Caracal, ce s-a angajat să ofere în plus, în afara unei cote de 5% din salariul sau pe trei luni, suma de 24,50 lei. Acelaşi lucru l-a făcut urmându-i exemplul şi colega sa de şcoală Maria Bârlescu. Ajutat de Elena Plopşoreanu, învăţătorul caracalean Ion Argeşeanu a adunat şi predat cantitatea de 950 grame scamă. La înălţime a fost şi Comitetul de femei din Caracal care a strâns 2.173,50 lei, cu care s-au cumpărat 35 bucăţi flanele, 6 cojoace, 25 perechi opinci, 43 perechi obiele, 13 căciuli şi 35 perechi ciorapi.72 Educaţi de asemenea dascăli fiii Caracalului şi ai Romanaţiului s-au înrolat cu entuziasm, iar pe câmpul de luptă au făcut minuni. Dintre ei, 97 nu s-au mai întors73.

Prozatorul Petru Vintilă în cartea sa Un soldat în căutarea patriei, surprinde atmosfera urbei noastre în acele timpuri eroice: „Doamnele şi domnişoarele ieşeau la plimbare în centru şi în grădina publică unde fanfara Regimentului 19 Dorobanţi cânta zilnic între orele 6 şi 8 un vast repertoriu de mazurci, valsuri, polci şi marşuri. În magazine şi restaurante, în cafenele şi pe stradă, puteai să auzi vorbindu-se în franceză şi rusă, germană şi engleză, în suedeză şi italiană. Această rumoare poliglotă dădea Caracalului un ciudat aer cosmopolit şi ambiţios,peste toate trecând în ciuda războiului, o nemaipomenită sete de viaţă şi veselie.“ 74

În timpul războiului au pierit mulţi caracaleni, iar alţii au fost răniţi sau daţi dispăruţi. Printre eroii caracaleni căzuţi pe câmpul de luptă amintim pe Croitoru Gheorghe, Bucă Scarlat, Dumitru Ilinca, Bureată Ion, Otăceanu Ilie ş.a. Pentru faptele de pe câmpul de luptă mulţi alţii au primit decoraţiile româneşti Virtutea Militară, Trecerea Dunării şi Apărătorii Independenţei75.

Contemporanii războiului de independenţă au văzut, pe drept cuvânt, în vitejia ostaşilor caracaleni o expresie grăitoare a dorinţei neînfrânate de libertate a poporului român.

După cucerirea independenţei avântul economic care va cuprinde întreaga ţară se va face simţit şi în oraşul Caracal. Din fondurile statului şi din donaţii s-au construit edificii particulare impunătoare, a luat naştere oraşul modern. Încă din anul 1864 Prefectura îşi punea problema înfrumuseţării oraşului care era capitala districtului. În acest sens îşi propunea ridicarea unor edificii reprezentative pentru instituţiile administrative, canalizarea pârâului ce traversa oraşul, pavarea străzilor şi a şoselelor, amenajarea unei grădini publice, „iluminatul oraşului într-o stare normală, înfiinţarea de fântâni cu furtune în locuri mai principale, formarea unei pieţi a oraşului la podul de peste pârâu“76. Primul edificiu reprezentativ care s-a ridicat a fost Palatul Administrativ, a cărui construcţie a început în anul 1870.77 În 1874 s-au mutat în el Prefectura şi o serie de instituţii care nu aveau localuri proprii. Construcţia era de dimensiuni impunătoare, sobră, dând spre aşa-numitul Cadrilater, spre apus un scuar ce se prelungea cu grădina publică, a cărei amenajare începuse în 1864, având în centru statuia zeiţei Ceres, grădină ce purta numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza.78 Peste un deceniu s-a ridicat şi clădirea Primăriei chiar în vecinătatea Prefecturii. Un alt edificiu impunător ce a fost ridicat în 1896,

Caracal

54

Palatul de Justiţie, despre care Nicolae Iorga remarca în 1905: „se vede faţada masivă, cu totul disproporţionată, a unei case cu două rânduri, de loc unde se dă dreptate de reprezentanţii zeiţei cu cumpenele în mână, care stă cocoţată pe faţada greoaie a micii clădiri.“79 Construcţia, amplificată în 1927 avea monumentalitate şi prestanţă.

Construirea liniei ferate Râmnicu Vâlcea - Corabia, între anii 1879 şi 1889 a contribuit şi ea la dezvoltarea oraşului. Gării, construită în 1886 de către inginerul Popovici, i s-a adăugat în 1894 o aripă în care a funcţionat un restaurant, o circumscripţie medicală şi o sală de aşteptare.80 Primul plan al oraşului Caracal a fost realizat de inginerul G. Gruzănescu, în anii 1895 - 1896, în care sunt menţionate străzile localităţii, suprafaţa oraşului de 410.500 ha, populaţia de 11.690 locuitori diviziunea oraşului în 5 suburbii Protoseni, Târgul d’afară, Sf. Nicolae, Boldul, şi Sf.Ion, localurile 12 biserici şi alte instituţii publice ale vremii .81

În 1886 se votează canalizarea pârâului ce traversează oraşul, lucrare care a fost încheiată între 1906 - 1908. Planurile au fost întocmite din martie 1885 de inginerul arhitect Ferdinad Carab, iar pentru pavarea străzilor municipalitatea a împrumutat în luna februarie a anului 1888 de la CEC suma de 50.000 lei.82

Înfrumuseţarea oraşului, sănătatea şi igiena locuitorilor lui începea să fie o preocupare din ce în ce mai mare a locuitorilor şi autorităţilor administrative. Încă din 1885 funcţiona într-o casă particulară un spital permanent, iar în 1888 s-a aprobat şi a început construirea unui spital judeţean după planurile arhitectului Albeşteanu 83. În anul 1892 s-au adăugat spitalului încă două pavilioane care au fost construite „întocmai după modelul acelor două existente“84, după cum se angajase antreprenorul S. Mariani, în oferta sa către prefectură.

Pe locul curţii domneşti s-a construit în anul 1831 Şcoala de băieţi nr. 1, deoarece şcoala ctitorită de banul Filipescu nu mai era corespunzătoare. Clădirea a fost construită în forma literei „U“, cu un singur nivel, având intrarea principală în corpul din mijloc flancată de două coloane angajate cu capiteluri compozite şi un fronton bogat ornamentat. Până în anul 1904 s-au mai construit încă cinci localuri de învăţământ.

Fig. 3.12. Centrul oraşului Caracal înainte de canalizarea pârâului -1886


55

La 1 octombrie 1888 a fost inaugurat Gimnaziul Ioniţă Asan într-o clădire improprie, însă acesta a beneficiat de un local nou ridicat în 1891-1892, după planurile arhitectului Săulescu.85În cadrul acestui gimnaziu a funcţionat, începând din 1896, prima bibliotecă publică a oraşului al cărei prim fond important a fost constituit din donaţia Nică Barbu Locusteanu, fost fruntaş revoluţionar de la 1848.86 În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, oraşul avea numeroase cazinouri cu abonament87, grădini de vară cu spectacole de teatru, cafenele, restaurante, unul chiar ţinut de un elev eminent al celebrilor Capşa.88 Întreaga viaţă socială a fruntaşilor urbei, „proprietari, comersanţi şi profesiuni libere“ se desfăşura aici. Aveau loc discuţii şi întruniri politice, seri culturale şi de teatru, baluri date cu scopuri caritabile, jocuri de cărţi, taclale, intrigi de tot felul, vizite cu întreaga familie.

Primele manifestări teatrale datează din 1880 când trupe în turneu, unele destul de renumite, ţin la Caracal câteva spectacole sau o stagiune întreagă de vară sau de iarnă. În 1887, Millo juca la grădina Paradis vara 89, iar iarna trupa Vernescu90, în 1888 trupa Teodorini din Craiova91. Când spectacolele nu aveau loc în aşa numitele grădini ce funcţionau şi iarna - Paradis sau Boşotescu - ele se organizau în vechiul Teatru român, organizat temporar din 1883 în fostele clădiri anexe ale lui Iordache Jianu, descrise astfel în 1888:

„O sală destul de lungă şi spaţioasă, având în jur împrejur un rând de loji lucrate din scânduri şi îmbrăcate în chembrică roşie. Scena era la un metru înălţime, avea deasupra agăţată în tavan o mare lampă cu petrol. De asemenea, prin loje, din loc în loc, erau agăţate lămpi mici cu petrol, pe care în timpul jocului, bunii spectatori le închideau şi când se lăsa cortina le măreau.“92

Plăcerea pentru teatru a determinat municipalitatea să Fig. 3.14. Cinematograful Apollo

Fig. 3.13. Teatrul din Caracal în anul 1905

Caracal

56

ridice o construcţie specială ce purta denumirea de Teatru Naţional. Edificiul a fost realizat după planurile arhitectului austriac Frantz Bilek, piatra de temelie fiind pusă la 14 iulie 189693. A fost inaugurat în octombrie 1901. În ziarul Vulturul din 14 septembrie 1889 se precizează:

„Mai mulţi bărbaţi din Caracal, în curând vor lua iniţiativă pentru facerea unui muzeu de antichităţi şi a unei biblioteci.“94 Acest lucru nu s-a concretizat mai târziu, niciuna din instituţii nu a beneficiat de un local propriu decât mult mai târziu. Ambele au fost multă vreme găzduite de gimnaziu şi apoi de liceu, deşi biblioteca exista din 1896, iar muzeul din 1907.95 În anul 1912 a luat fiinţă şi primul cinematograf - Apollo96.

O altă problemă importantă a oraşului a fost cea a aprovizionării cu apă şi a pavării străzilor. Încă din anul 1843 se întocmea la Ministerul Lucrărilor Publice un Dosar pentru îmbunătăţirea cişmelilor din oraşul Caracal, judeţul Romanaţi.97 În anul 1853 îi era înmânată inginerului Gilbert („inginieur - mecanicien des eaux) cererea unor locuitori din Caracal pentru a realiza o fântână în piaţa puşcăriei (la poalele dealului Protoseni). Inginerul studiază locul şi promite un proiect, care dat fiind amplasamentul, se pare că s-a şi realizat. Problema a fost reluată sub diferite aspecte la 21 iunie 1877, primarul Nanu promitea refacerea fântânii din piaţa oraşului şi a celei denumite Encea, dându-le un stil nou. În ziarul Vulturul din 9 noiembrie 1889, se scria:

„Domnul primar Nanu stăruieşte ca fântâna ce voieşte a o face domnul Cesianu şi care va fi iluminată cu 5 lumini întocmai ca cea din Piaţa Radu Negru, să se facă în locul fântânii de lângă casa răposatului Negrescu. Noi rugăm a găsi că locul ales nu e nimerit câtuşi de puţin şi că cel mai bun loc pentru asemenea fântână este sau acela vis-a-vis de hotel Minerva sau acela de lângă pod … de oarece aici e piaţă şi poate fi folositor oraşului atât pentru apă cât şi pentru lumină.“ 98 Este vorba despre aşa-numita „fântână cu 5 felinare“ care a funcţionat cu petrol în Piaţa birjelor, unde se adunau şi sacalele.99 Problema pavării străzilor din oraş s-a ridicat cu vehemenţă din 1862 când este

solicitat arhitectul Engelbrecher din Craiova pentru „observarea pavării uliţelor ce se află deja în lucrare“.100 La 9 octombrie 1888 s-au dus tratative cu domnul Carnot pentru cumpărarea „pietrii cubice necesare pentru pavarea câtorva strade“.101 Edilii oraşului de atunci au hotărât ca în centru să se pună bazalt iar în mahalale piatră de Olt102. Un succes remarcabil a avut iniţiativa

Fig. 3.15. Piaţa Unirii din Caracal la începutul sec.XX


57

edililor oraşului de a amenaja parcul central, lucrare realizată între 1905-1914 de inginerii peisagişti Redont şi Pinard, prin asanarea unui eleşteu, plantarea de pomi indigeni (Aleea plopilor) şi exotici, crearea unei reţele de alei. Pentru amenajarea parcului oraşului, în şedinţa din 23 septembrie 1905, condusă de primarul Mihalache Bibian, s-au aprobat exproprierile necesare din jurul fostului eleşteu103. Parcul a fost amenajat pe proprietatea moşierului Constantin Poroineanu care prin testament a lăsat-o oraşului.

În 1905, Nicolae Iorga găsea că „oraşul este curat şi înfloritor, stradele sunt curate şi acoperite cu nisip: pompierii le stropesc cu dărnicie.“104 Spre sfârşitul secolului al XIX-lea comerţul a cunoscut un ritm intens. Caracalul era un oraş ce avea ateliere de croitorie, încălţăminte, fierarii, băcănii.

S-a dezvoltat industria uşoară, majoritatea stabilimentelor industriale erau profilate în prelucrarea produselor agricole. Ca urmare, morile şi brutăriile ocupau, un loc principal în industria locală. A crescut numărul firmelor comerciale, predominau măcelariile şi pescăriile. Majoritatea mărfurilor, cu excepţia cerealelor şi vitelor, se desfăceau în prăvălii sau depozite. Vitele şi cerealele se vindeau în târgul de săptămână (târgul vechi). Se importau coloniale, ceasuri şi piese de ceasornicărie, articole de manufactură şi maşini de cusut. În centrul oraşului (cadrilater) se găseau casele autorităţilor, prăvăliile negustorilor şi cafenelele. Negustorii aveau strada Uliţa Târgului ce pleca din Cadrilater, unde „majoritatea prăvăliilor erau cu taraba scoasă în stradă, iar deasupra cu oblon care-i servea şi de acoperiş contra ploilor şi soarelui. Noaptea se strângea taraba, se lăsa oblonul şi se trăgea peste el sârma de fier prinsă solid pe din lăuntru, cu un piron lung.“105

Fig. 3.16. Strada Mare

Firma Dimitrie Guran a funcţionat ca magazin de manufactură între anii 1877-1892. În imobilul din strada Regele Ferdinand, magazinul Firănescu a fost prima casă care s-a afişat drept Contuar de scont, făcând împrumuturi şi schimburi monetare. În Caracal existau opt bănci. Prima a fost Banca

Caracal

58

Naţională, ce a luat fiinţă în anul 1897, în casele lui Iancu Stănescu. Primii directori care s-au perindat la conducerea agenţiei locale, au fost N. Vişineanu, de la 1897-1900, Chiriac Mihăilescu, de la 1901-1912 ,Tiberiu Patriciu, de la 1913-1920.106 Ca urmare a dezvoltăriii agriculturii, a micii industrii, comerţului şi băncilor, creşte forţa economică a oraşului. Numărul locuitorilor ajunge de la 5.638, în 1865, la 14.559 în 1914.107 În ceea ce priveşte situaţia politică în perioada respectivă, partidele care se confruntă pentru menţinerea la guvernare erau: Partidul Liberal şi Partidul Conservator din care, la începutul secolului al XX-lea, în 1908 prin plecarea lui Take Ionescu, ia fiinţă Partidul Conservator Democrat. Cei mai de seamă reprezentanţi ai secţiunii Romanaţi a Partidului Naţional Liberal erau Nică Barbu Locusteanu participant la revoluţia de la 1848, fost prefect şi deputat, Vasile Obedeanu fost deputat şi senator, Dumitru Şuculescu fost prefect şi deputat, Nicolae Guran mare negustor, fost senator, Mihalache Demetrian fost prefect, deputat şi senator, Alecu Constantinescu fost primar şi deputat, Costică Demetrian fost primar.

Partidul Conservator Democrat a fost reprezentat prin Dumitru Cezianu mare proprietar şi industriaş, fost preşedinte al organizaţiei, fost deputat şi director general al poştelor, Costică şi Iancu Cezianu, Pavlică Brătăşanu. În 1912, Pavel Brătăşanu este cel care, cu acordul lui Take Ionescu a sprijint candidatura la Colegiul I de Cameră a lui Nicolae Titulescu. Pentru marele diplomat Nicolae Titulescu, judeţul Romanaţi a fost o rampă de lansare pe scena politică. Acelaşi Pavel Brătăşanu a militat pentru Unirea cea Mare, editând pe când erea la Paris, gazeta La Roumanie, la care scriau Take Ionescu, Constantin Mille, Nicolae Titulescu, G. Mironescu, Pangrati. Pe lângă Brătaşanu, o figură politică marcantă a Partidului Conservator Democrat a fost Marcu Celarianu, care alături de ceilalţi adepţi ai partidului au susţinut intrarea României în război alături de Tripla Întelegere, cu scopul de a elibera Ardealul de sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar şi de înfăptuire a Romaniei Mari, fapt ce avea să se realizeze la 1 Decembrie 1918.108

Convingerea că sosise momentul înfăptuirii idealului naţional, a făcut ca în anii 1914-1916, caracalenii să se antreneze în fluxul naţional al unor manifestaţii populare, în care se exprima necesitatea participării României la războiul mondial, cu scopul eliberarii provinciilor româneşti aflate sub stăpânire străină. Astfel, sub conducerea intelectualităţii şi a unor fruntaşi politici locali, printre care Paul Brătăşanu, Constantin Basarab Brâncoveanu, Dumitru Şuculescu, Dumitru Cezianu, Mihail C. Chintescu, având concursul Comitetului Acţiunei Naţionale cu sediul la Bucureşti şi al Ligii pentru unitate politică a tuturor românilor, la Caracal au loc din toamna anului 1914 şi până în primavara lui 1916, nu mai puţin de patru mari manifestări politice prin care se exprima necesitatea ca toate forţele să fie unite într-un singur gând pentru realizarea „idealului naţional.“109

În cadrul Primăriei, s-a organizat Societatea Naţională de Cruce Roşie a României, filiala Caracal. La iniţiativa unor persoane particulare, s-au procurat importante cantităţi de cereale şi alte produse pentru nevoile armatei,


59

s-au obţinut numeroase donaţii în bani şi obiecte care în vara lui 1916, depăşeau suma de 63.181 lei.110

Paralel cu acţiunile menite să asigure integrarea locuitorilor oraşului în ansamblul pregătirilor pentru război, la Caracal Marele Stat Major a luat măsuri pentru mobilizarea Regimentului II Romanaţi nr. 19 şi a Regimentului 2 Călăraşi, pentru instrucţia trupei şi a rezerviştilor concentraţi .

Trecerea armatei române peste Carpaţi şi eliberarea primelor localităţi din Transilvania au fost trăite cu intensitate şi în Caracal. Ofensiva puternică a inamicului şi pierderea bătăliei de la Târgu-Jiu din 3/16 – 4/17 noiembrie 1916, au deschis calea spre Oltenia şi odată cu aceasta începutul catastrofei României. În pofida acestei situaţii extrem de grele, pentru a evita pierderea capetelor de pod de peste Olt, care ar fi atras după sine tăierea retragerii trupelor române aflate încă în Oltenia, s-a trecut la apărarea zonei adiacente Caracalului. Regimentul 9 Roşiori, Detaşamentul Dunărea şi Grupul Cerna, sprijinite şi de populaţia locală, nu au putut opri ofensiva armatei inamice. La 11/24 noiembrie 1916, începea şi pentru caracaleni calvarul unui regim de teroare şi jaf atunci când inamicul a ocupat oraşul.111

Din Caracal Comandamentul districtual militar instituit de ocupanţi, a pus în mişcare un plan diabolic de exploatare cinică şi sistematică a populaţiei romanaţene.112 Oraşul a fost împânzit cu militari şi funcţionari. Locuitorii au fost obligaţi la supunere, întocmai ordinelor comandanturilor austro-ungare şi germane. Primăria a fost pusă sub controlul autorităţilor de ocupaţie şi s-au luat măsuri de asigurare a conducerii cu persoane servile, lipsite total de scrupule.

Măsurile luate de administraţia militară de ocupaţie în vederea exploatării economice au ţinut cont de profilul sectoarelor de activitate unde s-au aplicat. În Caracal, oraş aşezat în mijlocul unei câmpii fertile, acestea au vizat sectorul agrar şi domeniile adiacente. O primă măsură a vizat mobilizarea tuturor braţelor de muncă din oraş pentru cultivarea pământului şi realizarea unui volum de bunuri materiale cât mai mare. Cum majoritatea populaţiei active fusese încorporată, greutatea activităţilor apasa asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor, care nu puteau face faţă volumului mare de munci agricole.113 Gospodăriile lovite de rechiziţionarea animalelor de muncă şi a inventarului agricol, multe rămânând fără animale de tracţiune, iar pierderile inventarului agricol mort din agricultură ajunseseră la 35%, ca urmare a distrugerii uneltelor agricole şi mijloacelor de transport.114 Scăzând continuu producţia agricolă, pentru a-şi acoperi nevoile în creştere, în perioada 1917-1918 recolta a fost preluată de comisiile de rechiziţii. În aceste condiţii, lipsa grânelor şi a celorlalte bunuri era resimţită în mod dramatic în rândul populaţiei oraşului. În anul 1918, oraşul Caracal era între localităţile cele mai slab aprovizionate.115 Consecinţe deosebit de grave a avut regimul de ocupaţie pentru sistemul de învăţământ, pe de o parte, datorită lipsei cadrelor didactice, mobilizate s-au refugiate, pe de altă parte datorită arestărilor şi retragerii dreptului multor suplinitori de a funcţiona. Astfel a încetat complet activitatea şcolară din oraş în anul de învăţământ 1916-1917, reluându-se parţial în anul următor.116

Caracal

60

Localurile şcolilor şi a Gimnaziului Ioniţă Asan din Caracal au fost reţinute de armată. Comasarea şcolilor a determinat reducerea capacităţii acestora de a cuprinde copii la cursuri. Din această cauză, în anul 1917-1918 au frecventat şcoala un număr mic de elevi, reprezentând un procent de sub 50% din efectivul existent.117 Măsuri opresive s-au luat împotriva populaţiei încă din primele momente ale ocupaţiei, cuvintele de ordine erau: „Locuitorii sunt obligaţi să încartiruiască în cele mai bune case şi localuri publice pe militarii germani şi austro-ungari.[…] Acela ce nu se va supune ordinelor date va fi arestat şi întrebuinţat la munci forţate, deosebite de pedepsele ce i se vor aplica.“118 S-a introdus un sever sistem de cenzură, măsurile luate vizând prevenirea şi interzicerea oricăror manifestări sau tipărituri opuse intereselor ocupanţilor.119 În acest context s-a trecut la consemnarea sau punerea sub pază a multor locuitori ai oraşului. Au loc numeroase arestări, numai în lunile martie-august 1918 fiind arestaţi şi duşi în lagărul de la Corabia 27 de locuitori din Caracal.120 Mulţi locuitori ai oraşului au fost nevoiţi să-şi părăsească casa şi familia, plecând în Moldova care se afla în afara ocupaţiei străine.121 În ciuda măsurilor luate de autorităţile de ocupaţie, în Caracal s-a creat o stare de spirit de puternică adversiune faţă de autorităţile şi trupele străine: nesupunere la rechiziţii, procurare de arme, refuzul de a participa la diferite munci în folosul duşmanului, neândeplinirea contractelor agricole. 122

Punctul culminant l-au constituit acţiunile organizate la începutul lunii noiembrie 1918 cu prilejul retragerii trupelor de ocupaţie din oraş, când locuitorii s-au răzvrătit împotriva trupelor cotropitoare, care timp de 736 de zile secătuiseră localitatea, maltrataseră populaţia.123

Pierderile provocate persoanelor particulare şi instituţiilor publice din Caracal s-au ridicat, după unele date, la suma de 12.880.000 lei. Dintr-un raport al Prefecturii Romanaţi din anul 1919, rezultă că Primăria Caracal a suferit pagube de 37.120 lei, teatrul comunal pierderi de 74.372 de lei, iar cuantumul rechiziţiilor s-a ridicat la valoarea de 8.244.511 lei şi 105 bani. Pierderile umane au rămas însă cele mai dureroase şi irecuperabile, războiul îndoliind sute de familii. După unele calcule din cei 1.590 de mobilizaţi din Caracal, 573 au murit pe front sau în spitale. Foarte ridicat a fost pentru Caracal numărul invalizilor şi orfanilor. În anul 1919, numărul invalizilor a fost de 88 iar al orfanilor, după unele aprecieri, a fost în jur de 611, având în vedere faptul că, în judeţul Romanaţi numărul total al orfanilor a fost de 8.500.125

La 1 Decembrie 1918, la Caracal, a avut loc una din primele adunări populare din ţară în care s-a manifestat bucuria pentru unirea tuturor românilor. Presa caracaleană a subliniat importanţa momentului: „Dumnezeul strămoşilor noştri ne-a învrednicit să vedem idealul nostru împlinit şi să sărbătorim cel mai mare fapt înscris în istoria acestei ţări, întregirea neamului.“126

Perioada interbelică a fost pentru Caracal importantă prin dezvoltarea economico-socială şi edilitară. Agricultura, ramură economică preponderenţa, a continuat să preocupe conducerea Primăriei şi a Prefecturii Romanaţilor,în sensul imprimării interesului pentru cultura intensivă. Între anii 1918-1926,


61

pentru a asigura aprovizionarea populaţiei, exportul de cereale s-a restrâns, progrese importante au fost înregistrate în creşterea ovinelor şi porcinelor.

Criza economică din perioada 1929-1933 a determinat scăderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele agricole. Ţărănimea a fost nevoită să contacteze noi datorii, ceea ce a generat ulterior vânzarea silită a numeroase locuri de pământ. Au fost luate unele măsuri legislative, precum încurajarea învăţământului agricol şi exportul de cereale. În Caracal s-a înfiinţat un centru de maşini agricole, organele tehnice agricole au dat îndrumări agricultorilor pe teren pentru raţionalizarea culturii cerealelor, stăruindu-se să se pregătească seminţe bune şi curate, să se trateze seminţele contra bolilor, terenul să fie bine pregătit şi îngrăşat cu bălegar. Pentru raţionalizarea culturii porumbului s-a insistat pentru răspândirea culturii porumbului românesc şi pentru îmbunătăţirea tehnicii culturii.

În domeniul industriei existau ateliere de strictă necesitate, cum ar fi cele de croitorie, încălţăminte, mori, fierării. În Caracal, încă înainte de război s-a construit moara Albina, societate anonimă pe acţiuni, aşezată în marginea oraşului, pe şoseaua spre Stoieneşti, distrusă însă de incendiul din anul 1927. Dintre atelierele de fierărie cele mai importante erau ale lui Nicu Petrovski şi Marin Dumitrescu.127

În domeniul construcţiilor, s-a ridicat aerogara în anul 1937, lucrare în valoare de 127.000 lei din fondurile judeţului, executate pe cale de regie prin servicii, având ca proiectant pe arhitectul D. Boruzescu.128 O atenţie specială s-a dat refacerii drumurilor ce făceau legăturile cu Caracalul. Dintre lucrările edilitare cea mai importantă este canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului, al cărui proiect a fost întocmit de inginerul Edgar Rusu: „o lucrare epocală pentru că într-adevăr poate fi considerat un eveniment unic şi rar în viata unui oraş de a putea servi bieţilor cetăţeni primul element necesar vieţii: o apă potabilă“. Lucrarea s-a efectuat în perioada 1935-1937, fiind finanţată de Asociaţia comunelor din judeţ.129

Comerţul s-a practicat pe o scară mai mare în special cu cereale, Caracalul având avantajul de a fi plasat într-o zonă fertilă în cantităţile de cerealele superioare altor regiuni. În perioada de după război, cel mai mare comerţ de cereale îl face firma S.T. Borc. - societate în comandită simplă- sub conducerea lui Stavrache Borcescu. Aceasta avea o sucursală în portul Corabia şi legături cu marile case de export din ţară. Societatea în nume colectiv a lui I. Brătăşanu işi desfăşura activitatea sub conducerea cerealistului Teicher.130 Comerţ cu cereale mai făcea Banca Comercială şi Agricolă, Banca Franco-Română, sucursala Caracal, însă activitatea lor era cu mult mai restrânsă decât a comercianţilor amintiţi.

Un fenomen ce are loc acum este concentrarea comercianţilor în asociaţii. Cea mai importantă casă comercială de cereale după război a fost Federala Dacia, apoi firma Stavrache Borcescu, cu numeroase legături cu străinătatea. Federala Dacia din Caracal avea misiunea de canalizare a creditului către unităţile cooperative din judeţul Romanaţi, a controlului întreprins asupra

Caracal

62

creditelor, precum şi a îndrumării unităţilor cooperative. Operaţiunile efectuate de federală şi-au urmat cursul normal până în anul 1931, când datorită crizei, scad veniturile.

Prin legea de organizare a cooperaţiei din 6 aprilie 1935 Federala Dacia primeşte o nouă sarcină, înfiinţarea pe lângă ea a unui Comitet de Control Cooperatist, care să judece şi să sancţioneze abuzurile săvârşite în administraţia unităţilor cooperative din judeţul Romanaţi. În anii 1934-1935 Federala a participat la operaţiunea de aprovizionare a armatei cu grâu, porumb, orz şi ovăz. Alături de unităţile cooperatiste din judeţ în anii 1935-1937, execută operaţiunea de valorificare a grâului, în urma mandatului dat de stat, recuperând câştiguri însemnate. Una din cele mai mari instituţii în serviciul de credit al economiei noastre naţionale o formează mişcarea cooperatistă. Această instituţie creată la începutul secolului al XX-lea, avea ca rol principal distribuirea creditului din rândul populaţiei de la sate, precum şi valorificarea muncii lor, scăpându-i de specula intermediarilor. În anul 1931 în Romanaţi existau în fiecare comună câte o Bancă Populară, precum şi un număr satisfăcător de cooperative de consum.131

Evenimentele din iunie 1940 au avut repercusiuni şi asupra Caracalului. La chemarea lansată de generalul Antonescu „Vă ordon: Treceţi Prutul!“ armata română a intrat în război pentru a readuce la trupul ţării Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. La această chemare au răspuns şi Regimentele 2 Călăraşi şi 19 Infanterie din Caracal. A urmat războiul cu toate consecinţele lui care s-au răsfrânt şi asupra oraşul.132

Prin actul din 23 august 1944 armata română s-a alăturat Naţiunilor Unite, întorcând armele împotriva Germaniei, iar în lunile septembrie-octombrie s-au dus lupte pentru eliberarea Transilvaniei. În luptele pentru eliberarea zonei Matra (Ungaria) s-au distins în mod deosebit ofiţerii Regimentului 19 Infanterie. Locotentul colonel Paul Ionescu, comandantul Regimentului, a căzut sub gloanţele inamicului. Prin ordinal de zi nr.162/5 februarie 1945, gruparea colonel Constantinescu Vladimir din Divizia 8 Cavalerie a cucerit localităţile Hancova, Vysen-Slana, Rejdova, Cervena, Scala, Cahorela. În aceste operaţiuni s-au distins în mod deosebit ofiţerii regimentului 2 Călăraşi: lt.col.Georgescu Aurel, maior Lică Filip, sublocotenenţii Florescu Vinicius, Ivanov Alexandru, Grădinescu, Dobrescu Marin şi Marcu Mihai.133

După 23 august 1944, în România s-a instaurat regimul comunist, ţara fiind ocupată de trupele sovietice. În Caracal, celula judeţeană a P.C.R se înfiinţase încă din 1933, între primii membri fiind Nichita Oprea şi Gheorghe Tufiş care desfăşurau o activitate comunistă în ilegalitate încă din 1925. Primul secretar al celulei de partid a fost Nichita Oprea.

La 24 februarie 1945, în sala cinematografului Apollo din Caracal s-au adunat muncitori, intelectuali progresişti şi ţărani din comunele învecinate, unde a luat cuvântul comunistul Ioan Popescu Puţuri. S-a hotărât înlăturarea prefectului Gheorghe Paţa socotit reacţionar. A fost ales avocatul Ilie Olteanu, de către reprezentanţii P.C.R., ai Frontului Plugarilor, Uniunii Partidelor şi


63

Partidului Socialist Democrat. Manifestanţii ajunşi în faţa prefecturii i-au înmânat prefectului în funcţie procesul verbal prin care se hotărâse alegerea altui prefect. La refuzul acestuia, prefectura a fost luată cu asalt, având loc schimburi de focuri. În timpul conflictului au fost ucişi comuniştii Jan Dobrescu şi Ioan T. Mincu. La 3 martie 1945 a fost instalat noul prefect, în persoana avocatului Ilie Olteanu.

După ce regele a fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947, în România a urmat procesul de sovietizare forţată. În 1948 a fost adoptată o nouă constituţie potrivit căreia au fost naţionalizate principalele mijloace de producţie, s-a făcut un pas decisiv pe calea lichidării proprietăţii private prin desfiinţarea treptată a economiei de piaţă .

În domeniul agriculturii principala decizie luată în 1948 a fost înfiinţarea staţiunilor de maşini şi tractoare, pentru mecanizarea lucrărilor agricole. Caracalul fiind situat într-o zonă agricolă a resimţit puternic transformarea socialistă a agriculturii. S-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.). Acestea erau unităţi de stat care coordonau întreaga activitate agricolă. Membrii cooperatori aveau dreptul să-şi păstreze mici loturi de pământ numite loturi ajutătoare care nu depăşeau 0,15 ha. Alături de economie au fost naţionalizate învăţământul şi cultura, începând o vastă campanie de rusificare în toate domeniile vieţii sociale.

Din anul 1950 Caracalul devine reşedinţă de raion, subordonându-se Regiunii Craiova, apoi Regiunii Oltenia. Instituţiile judeţene au devenit instituţii de importanţă raională. La 14 ianuarie 1968, prin noua reformă administrativ teritorială, judeţul Romanaţi a fost desfiinţat abuziv, oraşul fiind integrat judeţului Olt. Cu toate acestea, la Caracal a existat o preocupare permanentă pentru păstrarea identităţii romanaţene.

După evenimentele din 1989 mai multe personalităţi caracalene au militat pentru reînfiinţarea judeţului Romanaţi cu reşedinţa la Caracal. S-au făcut demersuri pe lângă preşedintele României, guvern, partide politice. În anul 1994 împreună cu alte şase judeţe s-a înfiinţat Liga Judeţelor Abuziv Desfiinţate de dictatura comunistă, care a avut sediul la Câmpulung Muscel. Deşi se ajunsese la o formulă de reînfiinţare aceasta nu a fost definitivată, deoarece judeţele actuale nu erau dispuse să cedeze localităţi pentru revenirea la vechile graniţe judeţene. Printre cei care au încercat să reînfiinţeze acest judeţ amintim pe profesorii Dumitru Botar, Avram Constantin, Ciobanu Nicolae, Petrescu Florian , Paul Areţu, avocaţii Ciobanu Florea,Rotaru Ion, juristul Carigoiu Gheorghe, doctorii Şerban Popovici şi Paul Cojocaru, inginerii Popa Constantin, Cornel Tunsoiu, economistul Ilie Gâtan, ziaristul Gabriel Eliescu şi Dan Oganovici.

Caracal

64

Note : 1. Material descoperirit de cercetătorul Marin Nica de la Institutul de Cercetări Socio- Umane C.S Nicolaescu Plopşor Craiova şi de regretatul muzeograf Marian Vasilescu, este încă inedit; deţinător: Muzeul Romanaţiului Caracal 2. Ibidem 3. Dumitru Tudor, Oltenia Romană, Bucureşti, 1968, p.126-128 4. Ibidem, p. 389 5. Corneliu Tătulea, Romula-Malva, Bucureşti,1994, p.44 6. Octavian Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii din Dacia Traiană Sud- Carpatică, Craiova,1976, p.41 7. Dumitru Tudor, op.cit, ediţia a III-a, p.234 8. Ibidem, p.376 9. Dionisie Fotino, Istoria Generală a Daciei sau a Transilvaniei, a Ţătei Munteneşci, a Moldovei, Tomul II, Bucureşti, 1859, p.179 10. Cezar Bolliac, Excursie arheologică din anul 1869, în Opere vol.II, Bucureşti, 1956, p. 236-237 11.Nicolae Iorga, Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904, p. 38 12. Dumitru Bălaşa, Localităţile din Oltenia şi bisericile lor, în Mitropolia Olteniei, nr.3(mai-iunie), 1986, p. 105 13.Documente privind Istoria României, (B), Ţara Românească, sec.XVI, vol.2, Bucureşti,1951, p.254 14. D.Bălaşa, op.cit, p.106 15. D.Bălaşa,op.cit,p.107 16. Arhivele Olteniei, anul X, nr.54-55, Craiova,1931, p.127 17. D.Bălaşa, op.cit, p.107-108 18. Ibidem, p. 110 19. DRH, (B), Ţara Românească, veacul XVI,vol XI, doc.314, p.121 20. Ibidem, doc.316, p.430 21. Ibidem, p. 432 22. Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, vol.I, Bucureşti,1978, p.227 23. D.Bălaşa, op.cit, p.108-110 24.Ibidem, p.112 25. Ibidem, p.114; 26. Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1970, vol.V, Bucureşti, 1973, p.22 27. D.Bălaşa, op.cit , p.110-111 28. Emilia Cioran, Călătoriile Patriarchului Macariei de Antiochia în Ţerile Române (1653-1658), Bucureşti,1900, p.200 29. Arhivele Olteniei III,1924, p.111 30. Istoria României,vol.III, Bucureşti, 1964, p.68 31. Ana Toşa Turdeanu, Oltenia.Geografie Istorică în hărţile secolului al XVIII lea, Craiova,1975, p.149 32. V. A.Urechea, Istoria Românilor, vol.II, Bucureşti,1891, p.38 33. Ibidem, p.32 34. Theodore Margot, O victorie în cele 17 districte ale României, Bucureşti, 1859, p.83– 84; Paul Lică, Istoria Oraşului Caracal până în 1945, Craiova, 1994, p.8 35. Dumitru Bălaşa, op.cit, p.111-112 36. Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România,vol.I, Bucureşti, 1979, p.139


65

37. Ibidem, p. 141 38. Ibidem, p. 143 39. Ibidem, p. 144 40. Paul Emanoil Barbu, Oraşele şi târgurile din Oltenia în perioada regulamentară (1831-1848), în Oltenia.Studii, documente, culegeri, Seria aIII-a, an VI, 2002, nr. 1-2, p. 58-59 41. Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu-adevăr şi legendă, Bucureşti, 1998, p.13 42. Ibidem, p.25 43. Ibidem, p.26 44. Ibidem, p.27; Ştefan Ricman,Vasile Enescu, Paul Constant, Fr.Iosif, op. cit., p. 131 45. V.A.Urechia, op.cit, p.32; Paul Barbu, Iancu Jianu... p.27 46. Paul Barbu,Iancu Jianu..., p.27 47. Ibidem, p.83 48. Arhivele Olteniei, Anul IV,nr.XX, Craiova,1925, p. 296-300 49. Paul Barbu, Iancu Jianu ..., p.84 50. Ibidem, p. 87 51. Andrei Oţetea,Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti,1971, p.98; Paul Barbu, Iancu Jianu..., p.88 52. Paul Barbu, Iancu Jianu..., p.89 53. Nică Barbu Locusteanu, Amintiri din trecut, Craiova, 1896, p.60-61 54. C.Golescu Vartic, N.B.Locusteanu, 1848. Zile revoluţionare, Bucureşti, 1898, p.156-157 55. Dumitru Botar, Paul Areţu, Florian Petrescu, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Bucureşti, 1996, p. 216-217 56. Ibidem, p. 219 57. Anul 1848 în acte şi documente, vol.IV, Bucureşti 1902-1910, p.259 58. Ibidem, p. 262 59. Maria Totu, Petre Florea, lt.col.Paul Abrudan, Bărbaţi ai datoriei 1848-1849. Mic Dicţionar, Bucureşti, 1962, p.34 60. Mihai Regleanu, Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Românească, Bucureşti,1962, p. 257-259 61. Revista Arhivelor, anul IV, 1, XXXV, 1973, p.114 62. N.B.Locusteanu, op.cit, p. 86-87 63. Vocea Oltului, nr.8/26 mai 1857 64. Ibidem 65. Ibidem 66. Ştefan Ricman, op.cit, p128 67. Mite Măneanu, Boierimea din Oltenia în perioada 1821-1864, Craiova, 2005, p. 105; Documente privind Unirea Principatelor,vol.I, Bucureşti, 1984, p.672 68. Fond documentar Muzeul Romanaţiului –mărturia lui Ion Dacian 69. Dumitru Botar, Romanaţiul şi Independenţa de Stat, în Jurnalul de Romanaţi, nr. 41,17-23 mai/1993 70. Ibidem 71. Paul Lică, Contribuţia romanaţenilor la câştigarea Independenţe de Stat a României, în Oglinda Romanaţiului, anul IV, nr.492/7 mai, 1997 72. Ibidem 73. Petru Vintilă, Un soldat în căutarea patriei, Cluj-Napoca, 1978, p. 353-354 74. Ibidem 75. Revista de Istorie Militară, nr.2/1993, p.14

Caracal

66

76. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.14/1867 77. Ştefan Ricman, op.cit, p.212 78. Crăciun Pătru, Caracal- Ghid Istoric şi Turistic, Caracal, 1958, p.120 79. Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, Bucureşti,1972, p.119 80. ANR, Ministerul de Interne-Direcţia Administrative, dos.206/1878 81. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.23/1896 82. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.1930/1887 şi dos.2056/1887 83. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.3054/1888 84. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.1635/1892 85. Crăciun Pătru, Monografia Liceului nr.1din Caracal.80 de ani de la înfiinţare, Craiova, 1968, p.11 86. Ibidem, p.12 87. Ştefan Ricman, op.cit, p.145 88. Ibidem 89. Vulturul, nr.5/17 august 1866, p.3 90. Ibidem, nr.11/28 septembrie 1886 91. Ibidem, nr.40/20 septembrie 1887 92. Ştefan Ricman, op.cit, p.154 93. Ibidem, p.158 94. Vulturul 11/14 septembrie 1889 95. Crăciun Pătru, Monografia Liceului nr.1…p.15 96. Ibidem, p.7 97. ANR, Fondul Ministerului Lucrărilor Publice, dos.11/1843,fila 23 98. Vulturul, nr.117/9 noiembrie 1889 99. Ştefan Ricman, op.cit, p.153 100. ANR, Fondul Ministerului Lucrărilor Publice, dos.4438/1862, fila40 101. Vulturul nr.101/9 octombrie 1888 102. Ibidem, nr.108/3 septembrie 1889 103. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, exproprieri 1891-1937, dos.9/1905 Arhivele Naţionale ale României, Ministerul de Interne, Direcţia Administrative, dos.1452/1906 104. Nicolae Iorga, România cum era până în 1918..,1972, p.119 105. Ştefan Ricman, op.cit, p.148-149 106. Ibidem, p.238 107. Anale Statistice, anul IV, Seria II,1865, p.30 108. Paul Lică, Istoria oraşului Caracal până la 1945…, p.29 109. Ştefan Ricman, op.cit., p.129 110. Romanaţul, Anul II, nr.8/2 februarie 1915 111. Dare de seamă pe 1915-1916. Societatea Naţională de Cruce Roşie, Filiala Caracal, Caracal, 1916, p. 5-16 112. Diana Zăuleanu-Gheorghiu, Ion Zăuleanu, Judeţul Romanaţi în anii Primului război mondial 1914-1918, Slatina, 2002, p. 67-71 113. Ibidem, p. 88-89 114. Ibidem, p.100-101 115. Enciclopedia României, vol.III, Bucureşti, 1948, p.145 116. AND- Olt, Fondul Prefectura Judeţului Romanaţi, dos. 32/1917 117. Ibidem, dos. 17/1918, fila 18 118. Ibidem 119. Diana Zăuleanu-Gheorghiu, Ion Zăuleanu, op.cit, p.110


67

120. Ibidem, p.111 121. Ibidem, p. 112 122. Ibidem, p. 120 123. Ecoul, Anul I, nr.1/10 noiembrie 1918 124. Diana Zăuleanu-Gheorghiu, Ion Zăuleanu, op.cit, p.123 125. Ibidem, p. 124 126. Ecoul, Anul I, nr.7/1decembrie 1918 127. Ştefan Ricman, op.cit, p. 300-301 128. Ion Veleanu, E.Rusu, Aspecte din activitatea şi gospodărirea romanaţeană, Craiova, 1937, p.117 129. Ibidem, p. 27 130. Revista Corpului Contabililor din Caracal, Caracal, 1924, p.7 131. Ibidem, p. 8 132. Romanaţul,12 aprilie 1943 şi din 15 mai 1943 133. Arhivele MapN, Fond 337, dos. 267/1945, fila 223; Leonida Loghin, Petre Ilie, Alexandru Duţu, Mesajul Patriotic al unor ordine de zi, Bucureşti,1980, p.160.

Caracal

68

4. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ

4.1. FUNCŢIA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A CARACALULUI

Caracalul face parte din categoria oraşelor, iar din 24 noiembrie 1994 a

fost ridicat la rangul de municipiu 1. Funcţia administrativă a Caracalului a evoluat de la târg, scaun domnesc la capitală de judeţ, reşedinţă de raion, ca în 1968 nereînfiinţându-se

judeţul Romanaţi să-şi piardă funcţia de reşedinţă districtuală. STEMA MUNICIPIULUI CARACAL Începând cu secolul XVIII, însemnele heraldice ale instituţiilor administrative judeţene din Caracal au avut în stemă snopul de grâu, apoi stema României. În baza unui decret regal din 1928 ( Monitorul Oficial nr. 222 din 6 octombrie1928) s-au instuit stemele judeţene conform împărţirii administrative din 1925. La scurtă vreme (Monitorul Oficial

nr.186 din 21 august 1930) s-a adoptat şi stema oraşului reşedinţă a judeţului Romanaţi, Caracal. Elementele heraldice

ale acestei steme s-au redistribuit în stema nouă a oraşului adoptată în 1999.2

Potrivit anexei nr.4 din Hotărârea de guvern 790/1999, Stema municipiului Caracal se compune dintr-un scut despicat: în dreapta pe roşu lupoaica Capitolină, iar partea din stânga albastră, este tăiată de o fascie crenelată roşie. În capul superior s-a plasat pălăria înaripată a zeului Mercur şi două spice de grâu încrucişate, totul de aur. În partea inferioară un turn de argint crenelat cu poarta deschisă şi o fereastră luminată albastru. Scutul este timbrat de o coloană murală de argint, formată din cinci turnuri crenelate. În ceea ce priveşte semnificaţia elementelor: turnul este o aluzie la denumirea localităţii, Kara-kale însemnând în limba cumană „cetate neagră“; lupoaica Capitolină evocă intensul proces de romanizare ce s-a desfăşurat în antichitate în această zonă; spicele de grâu amintesc bogăţia solului şi cultura cerealelor, tradiţional în această zonă, iar pălăria înaripată a zeului Mercur simbolizează activitatea comercială desfăşurată în această localitate.

Fig. 4.1. Stema municipiului Caracal


69

Potrivit hotărârii Consiliului local nr.24 /1997 a fost adoptat şi drapelul municipiului de culoare bleu cu stema oraşului în mijloc.

4.2. INSTITUŢII ADMINISTRATIVE

Caracalul a avut un statut aparte faţă de celelalte oraşe din judeţul Olt deoarece până în 1950 a fost reşedinţă a judeţului Romanaţi. Aici îşi aveau sediul instituţiile administrative judeţene: Consiliul Judeţean şi Prefectura. De aici se coordona activitatea administrativă a întregului judeţ. În urma noii împărţiri administrative, după 1950, Caracalul a devenit reşedinţă de raion în cadrul regiunii Oltenia.

4.2.1. Prefectura Judeţului Romanaţi

Pentru a înţelege evoluţia administrativ- teritorială a Caracalului trebuie să prezentăm mai întâi istoricul instituţiilor administrative în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea lor. Nu se ştie de când Caracalul devine reşedinţă a judeţului Romanaţi, judeţ atestat la 1 august 1496 din timpul domniei lui Radu cel Mare3

însă se ştie că la această dată Caracalul era moşie a

jupâniţei Marga fiica lui Pârvu I Craiovescu, care îşi avea rezidenţa aici.4 La 18 ianuarie 1569 Mihnea Vodă dă o carte pentru satul Voinigeşti scrisă de Gheorghe în „Scaunul Caracăl“. În acelaşi an, la 9 septembrie dă alt hrisov pentru Rădineşti scris „în mijlocul Caracalului“. Despre ce scaun să fie vorba, despre scaunul isprăvnicesc sau despre scaunul domnesc?5

În 1597 domnitorul Mihai Viteazul construieşte Curtea Domnească din Caracal, unde venea anual. A emis aici şi documente care au ca formulă de încheiere „dat la curtea mea domnească din Caracal“. 6 Instituţiile administrative în secolele XVI-XVII erau organe centrale şi locale, numite şi revocate de domn. În 1627, februarie 26, aflăm ca martori pentru satul Studina „negustori şi orăşeni“ alături de Jiţea judeţul cu 12 pârgari din Caracal. Pricina se judeca la Caracal, care era reşedinţă a judeţului. Oraşele erau administrate de jude (ispravnic) cu 12 pârgari.7Acest Jiţea judeţul era cu siguranţă conducătorul de Judeţ. Această funcţie a ocupat-o pe la 1781 şi Costache Jianu, tatăl haiducului Iancu Jianu.8 Evoluţia Caracalului de la târg la oraş este surprinsă în documentele secolului al XVII-lea, iar în timpul stăpânirii austriece, în 1719, apare între

Fig. 4.2. Centrul Administrativ al Caracalului la sfârşitul secolului XIX

Caracal

70

oraşele Olteniei alături de Craiova, Târgu-Jiu, Strehaia.9 Până la Unirea Principatelor Române judeţele erau conduse de ispravnici sau ocârmuitori. Din anul 1864 prin noua lege administrativă aceştia au purtat numele de prefecţi. Primii ocârmuitori ai Romanaţiului au fost logofătul Petrache Obedeanu (1834), paharnicul Iorgu Geanoglu (1844), urmat de Ioan Bibescu, fostul ocârmuitor al Doljului.10 Înainte de 1848, August Treboniu Laurian efectuând o călătorie în Oltenia ajunge şi la Caracal despre care spune că era „un oraş... care-şi căpătă numele de bună seamă de la fundatoriul seu Antonin Caracalla şi şi-l păstră până în zioa de astăzi. Acum e capitala judeţului Romanaţi, unul din cele mai bogate în monumente vechi din toată Dacia Australă. Oraşul acesta se înfrumuseţă foarte prin stăruinţele fostului administrator Ioan Bibescu. Toţi locuitorii numesc cu un profund respect numele acestui vrednic administrator; dară şi fructele administraturii sale se văd în adevăr pretutindinea“.11 .

Prefecţii Judeţului Romanaţi între 1834-195012

Perioada Prefect Perioada Prefect 1834 Petrache Obedeanu 1912 Vasile T. Oroveanu 1844 Iorgu Geanoglu Oct.1913 T.T. Oroveanu 1845-1847 Ioan Bibescu Nov.1914 D.P. Becherescu 1847-1848 Gheorghe Magheru 1916 Nicolescu (provizoriu) 1848 Ion Arcescu Febr.1916 I. Popescu 1849 Nică R.Locusteanu Aprilie 1918 Ştefan Bibian 1856 Dimitrie Chintescu Octombrie 1918 Andrei Grigorescu 1859 D.K. Mavrocordat Decembrie 1918 C.D. Anghel Ian.1860-febr.1861 Ghiţă Magheru 1920 Vintilă Niciu Febr.1861-iulie1861 Costache Prejbeanu Ianuarie 1927 Gh. Florescu Iulie 1861 D.K. Mavrocordat Februarie 1927 M.Stoicescu 1864 D. Marghiloman Iunie 1927 maior Alexandru Theodorian Aprilie 1866 C. Tărtăşescu Iulie 1927 M.N. Voiculescu Iunie 1866 Th. Georgescu 1928 Marcu Celărianu Martie 1867 M. Prejbeanu 1930 Davidescu 1868 C. Racoviţă 1931 Mircea Stănoi - N. Diaconescu Mai 1869 C-tin M. Chintescu 1932 Tudorică Popescu 1870 N.St. Dobruneanu 1933 I. Păltineanu 1870 C-tin M. Chintescu Dec.1933-1937 Ionel Veleanu 26 februarie 1871 C. Manolescu 1938 col. Pavel Florescu 1873 Gr. Fărcăşanu 1939 col. Dănescu Ion 4 martie-mai 1876 Amza Jianu 1940 Teodor I. Căpitănescu 1884 Mihail Demetrian Iunie 1940 Anton Theodorescu 1889 C. Chintescu Iulie 1940 col. Anibal Dobjanschi 1889 Mihail Demetrian Noiembrie 1940 M. Dobriceanu Aprilie 1899-1902 Ion Brabeţianu Iulie 1941 Ilie Dobrian - Târnoveanu

Libert 1902 G. Iatropol 1941 Gh.Constantinescu - M.

Dobruneanu 1906 Vasile T. Oroveanu 1942 col. Ghe. Paţa 1907 M. Manoilescu 3 martie 1945 Ilie Olteanu Iulie 1911 Victor Berceanu 1946 M. Macavescu

1911 Mihail Mărăscu (provizoriu)

1947-1950 Traian Cherciu


71

În ianuarie 1847 funcţia de ocârmuitor al judeţului Romanaţi era ocupată de Gheorghe Magheru, slujbă în care a rămas până în 1848 când a izbucnit revoluţia. Gheorghe Magheru câştigase în această perioadă, renumele de cel mai bun administrator din ţară.13 S-a comportat cu mult spirit de dreptate, apărând pe ţărani împotriva abuzurilor arendaşilor sau proprietarilor. Este cazul locuitorilor din satul Slătioara şi din Dăbuleni.14

În memoriile sale Nicolae Pleşoianu precizează că la 23 aprilie 1848 se afla la Caracal, ca oaspete în casa lui Magheru de ziua acestuia, unde a sosit şi maiorul Cristian Tell, cu care s-a consultat în privinţa oportunităţii de a-l pune pe Magheru la curent cu declanşarea iminentă a revoluţiei.15

Asupra lui Magheru plana îndoiala că ar fi omul Bibescului, fapt susţinut vehement de Ion Arcescu secretarul administrativ al judeţului care locuia în Caracal, prieten cu Pleşoianu. El a rămas la cârma judeţului după ce Magheru s-a angajat în acţiunile revoluţionare. Tell a dat dovadă de loialitate şi a avut o discuţie cu Magheru, punându-l la curent cu iminenta declanşare a revoluţiei16 . În seara zilei de 6 iunie 1848, Pleşoianu aflându-se la Caracal la o perecere dată de Cănuţă Jianu magistratul oraşului, a plecat la Islaz fără să-l anunţe pe Magheru. Ion Arcescu a rămas puţin timp la cârmuirea judeţului Romanaţi, funcţia de ocârmuitor fiind preluată de maiorul Nicolae Rusu Locusteanu, fiul lui Barbu Locusteanu, exilat la Brusa.17 La 6 ianuarie 1860 bătrânul general Magheru a intervenit pe lângă Ion Ghica care deţinea Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi interimatul internelor în guvernul de la Bucureşti, pentru a numi pe Ghiţă, fiul său ca administrator la unul din districtele de peste Olt. La 5 ianuarie 1860 Ghiţă Magheru era înştiinţat că va înlocui în funcţia de prefect al judeţului Romanaţi pe maiorul Mavrocordat. La 20 aprilie acelaşi an, fiul lui Magheru s-a mutat la Caracal, unde a depus jurământul şi a funcţionat ca prefect până la 2 ianuarie 1861.18

După 1864 la Caracal se simţea nevoia ridicării unor clădiri moderne pentru instituţiile administrative, acestea funcţionând în clădiri mici, chiar insalubre.

În 1870 a fost construit Palatul administrativ, iar din 1874 s-a instalat în el Prefectura. Această instituţie coordona activitatea administrativă a judeţului. Pe baza legii pentru unificare administrativă prefectul era ajutat în lucrările sale de un consiliu judeţean, ales pe opt ani.19 În anul 1928 prefectura era structurată pe 7 birouri deservite de 35 de funcţionari. Prefect era Marin N. Voiculescu, subprefect maiorul Alexandru Teodorian, secretar al Prefecturii şi şef al Serviciului administrativ Vasile Mateescu.20 Biroul administraţiei generale era condus de Ilie Stănculescu şi Tudor Nedelcu, Biroul Statistic de Elvira Stănculescu, Biroul Judeţean şi Comunal avea şef pe Tudor Vişineanu, Biroul registraturii şi arhivei era condus de Eftimie Rădulescu, Serviciul financiar şi economic de Gheorghe R. Ionescu, Biroul contabilităţii judeţene de Mihai Alexandrescu şi Biroul contabilităţii comunale de I.V. Tomulescu.

După 1945 prefecţii ai Romanaţiului au fost avocatul Ilie Olteanu ales la 3 martie 1945, M.Macavescu şi Traian Cherciu până în 1950.21

Caracal

72

Fig. 4.3. Marin Voiculescu,

Prefect - 1927

Fig. 4.4. Alexandru Teodorian,

Subprefect - 1927

Fig. 4.2 Fig.4.5. Vasile Mateescu

MMATEEMateescuSe Secretarul secretarul prefecturii-1927 administrator financiar, Aurel Constantinescu consilier agricol al judeţului Romanaţi, protoereu Pr. Dumitrescu, reprezentantul cultului, Nichita Bicescu reprezentantul Camerii de comerţ şi industrie, D. G. Demetrian din partea consiliului comunal, I.E. Veleanu, Maria Şt. Ricman, reprezentanta învăţământului profesional, dr. M. Macavescu reprezentantul Cooperaţiei,

4.2.2. Consiliul Judeţean Romanaţi

Prefectul era ajutat în lucrările sale de un consiliu judeţean. Primele consilii judeţene au luat fiinţă în 1864. Colegiile electorale au ales în aprilie 1864 cu majoritate de voturi în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Romanaţi pe Grigore Jianu.22 În noiembrie 1864 preşedinte al consiliului judeţean semnează D. Lăzărescu. Acesta, prezintă Ministerului de Interne candidaţii la funcţia de secretar al Consiliului Judeţean – pe Nae Boruzescu, pe Ion Vasilescu şi pe Nae Varlaam. Prin depeşa nr. 11/1864 a fost confirmat secretar al consiliului Dimitrie Voiculescu.

În anul 1927 în cadrul Consiliului Judeţean funcţiona un comitet permanent format din 3 membri şi 3 supleanţi. Aceştia erau Ion Puricescu, Mihalache Zaman şi Ion Toma Brătăşanu, iar supleanţi Dimitrie Rusu Lăcusteanu, Ion Turcea şi Vasile Miulescu.23

Delegaţia permanentă a Consiliului Judeţean funcţiona în localul prefecturii. Aceasta era compusă din cinci persoane numite pe patru ani. Din Consiliul Judeţean făceau parte Teodor Borcescu preşedinte, Mihai C. Chintescu, Sterie Ionescu, Jan Iliesc din Caracal, Dumitru Ionescu – Marotin şi M. Burcă – Dobroteşti, membri în delegaţia permanentă.

Consilierii de drept, D.G. Soreanu primarul oraşului Caracal, Ştefan Ionescu, revizorul şcolar al Judeţului Romanaţi, doctorul N. Porumbski reprezentantul Ministerului Sănătăţii Publice, H. Buiculescu medicul veterinar al judeţului, Alexandru Popescu inginerul silvic, reprezentantul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, P. Sfetcu


73

Ştefan Georgescu reprezentantul Camerei de agricultură.24 Funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean era onorifică.

Pe baza legii pentru unificare administrativă, consiliul judeţean era ales pe 8 ani. Potrivit decretului regal din 5 iunie 1929 se dizolvă consiliul judeţean al judeţului Romanaţi. Prin noua reformă administrativă judeţele erau repartizate pe directorate, Romanaţiul aparţinând de Directoratul Craiova.25

4.2.3. Primăria Oraşului Caracal

Instituţia administrativă cu cea mai îndelungată existenţă este Primăria, fiind principala instituţie a oraşului. În secolul al XVIII- lea conducerea oraşului revenea conducătorului de judeţ, ajutat de 12 pârgari. În secolul următor cele două instituţii se delimitează, administrarea aşezării fiind încredinţată unei persoane numită primar. Acesta era şi preşedintele consiliului comunal. Până în anul 1874,

instituţia funcţiona într-o casă insalubră de pe lângă şcoala Moga. De-a lungul istoriei sale oraşul a avut la conducerea sa buni gospodari care au contribuit la buna sa administrare. Ştefan Ricman, autorul monografiei Romanaţiului din 1928, menţionează cei mai vechi primari ai oraşului, începând de la 1866 pe Truţescu, Tache Becu, Mihail Prejbeanu, Ilie Prejbeanu.26

Documentele de arhivă însă, ne prezintă ca magistrat ( primar) al oraşului Caracal la 1832 pe Hristachi Lapati, care alături de medelnicerul Dimitrie Jianu din Caracal şi Fotache Foişoreanu deputat de Romanaţi, cereau Vorniciei doctor pentru oraş. În 1848 magistrat al oraşului era Cănuţă Jianu, el apare menţionat în memoriile lui Nicolae Pleşoianu.27 În 1860, Mihalache Prejbeanu candida la Primăria oraşului Caracal alături de Nicolae Chintescu, Dimitrie Rus Lăcusteanu, şi Costache Dobruneanu.28

Primarii oraşului Caracal între 1860-200729

Perioada Primarii Perioada Primarii 1860 Mihalache Prejbeanu 1931-1932 Vintilă Niciu 1864 Take Becher 1932-1933 Nicu Betulescu 1867 Ion Truţescu –

Mihalache Prejbeanu 1933-1938 Ştefan Bibian

X X 1938 Ion Ţicu Georgescu 1884 Costică I. Nanu 1938-1940 Iancu Stănculescu

Fig. 4.6. Primul sediu al Primăriei oraşului Caracal

Caracal

74

1895 Mihalache Bibian 1940-1941 Ghe. Constantinescu 1898 M. Bibian-Alecu

Constantinescu 1941-1942 Petre Coteţ

1900 Nicolae A. Bibian 1942-1944 Vintilă Niciu 1901 Ion N. Guran 1944-1946 Ştefan Niţescu 1902 Alecu Constantinescu 1946-1947 Florea Neagu 1903 P. Nicolescu-M.Bibian 1947-1948 C. Florescu 1905-1906 Mihalache Bibian 1948-1949 Virgil Frăsineanu 1907 Constantin Demetrian 1949-1953 N. Podaşcă 1910 I. Marineanu 1953-1956 Petre Vasile 1912 Vasile Suditu 1956-1961 Manea Virgil 1913 Marcu Celărianu 1961-1965 Alecsandru Pinu 1917-1918 Costică Pavlidi 1965-1966 Alecsandru Pinu 1918 Sebastian Radovici 1966-1969 Niţu Valentin 1919 C. Mustaţă - M.Voiculescu 1969-1971 Guţă Marin – Ilie Ion 1920-1921 col. Mihăilescu 1971 Ilie Ion – Guţă Marin 1922 Virgil Marineanu 1971-1979 Guţă Marin 1925 G. Nicolescu 1979-1984 Fugaciu Ştefan Febr.-apr. 1926

Silvestru Băleanu 1984-1989 Anghel Gheorghe

Mai 1926 Ion Titu Bădescu 1990-1991 Radu Dumitru – Nicola Ioan

Ian.1927 Th. Vlădescu 1991-1992 Cojocaru Paul 1927 D.G. Soreanu 1992-1996 Ciobanu Nicolae 1929 N. Betulescu 1996-2008 Anghel Gheorghe 1931 M.C.Chintescu

Noi începem cronologia celor care au ocupat funcţia de primar a oraşului Caracal cu anul 1860. Despre Take Becu putem spune că Ricman a făcut o eroare, se numea de fapt Take Becher şi a fost primar al oraşului Caracal în 1864-1867. Alegerile pentru primari şi consilieri se fac începând cu acest an, din patru în patru ani. Consiliul comunal se întrunea o dată pe trimestru şi în sesiuni extraordinare de câte ori era nevoie. El putea să înfiinţeze comisii care sub conducerea unui consilier să ajute administraţia locală în probleme edilitare, agricultură, învăţământ, cultură, ocrotiri sociale. În momentul alegerii noii autorităţi, guvernul numea o comisie interimară formată dintr-un preşedinte şi membri având atribuţii strict administrative. De obicei, această comisie se ocupa cu organizarea alegerilor pentru consiliul local. La 1884 Primăria oraşului Caracal avea în structura sa următoarele servicii: Serviciul personal reprezentat de primar, doi ajutori de primar, secretarul, registratorul arhivar, şeful de birou însărcinat cu lucrările stării civile, un verificator pentru măsurile şi trăsurile zecimale, doi copişci, un camerist şi un aprod; Serviciul casieriei comunale compus dintr-un casier, un agent de urmărire şi un gardist; Serviciul sanitar compus dintr-un medic, un


75

vaccinator şi două moaşe; Serviciul de incendiu şi guarda de noapte, compus dintr-un şef, un ajutor, un sergent şi un gornist, 50 gardieni de noapte, trei gardişci observatori de incendiu, zece sacagii, doi vizitii la pompe şi doi coşari angajaţi pe şapte luni (mai mult iarna); personalul muzicanţilor care în caz de incendii fac şi serviciul la pompieri, compus dintr-un capel-maistru, doi gardişci clasa I, patru gardişci clasa II, zece gardişci clasa III; Serviciul Poliţiei oraşului compus din doi comisari, doi subcomisari şi doi aprozi; Serviciul judelui Caracal compus dintr-un copist şi un uşier; Serviciul tehnic avea un inginer arhitect al oraşului; Serviciul instrucţiunei publice format din patru servitori, unul la Şcoala de băieţi nr.1 şi ceilalţi la celelalte şcoli; Serviciul cimitirelor compus dintr-un rectore la ambele cimitire care era însărcinat şi ca intendent al primăriei, doi gardieni la cimitirul nr.1 şi un gardian la cimitirul nr.2; Serviciul gardei civice, compus dintr-un căpitan, casierul şi ofiţerul cu îmbrăcămintea , sergentul adjutant şi secretarul batalionului; Serviciu religios, compus din 12 preoţi, 9 cântăreţi, 10 paracliseri, la celelalte biserici din care unul la biserica cimitirului, doi preoţi la biserica domnească, un cântăreţ, un paracliser şi un diacon.32 În urma alegerilor din 1890 consiliul comunal al urbei Caracal era compus din Constantin Nanu, Paraschivan Ghiţulescu, Mihail Ceauşescu, Dimitrie Mihăileanu, Vasile Vârlan, Mihail P. Hristescu, Ion Leoveanu, Eliodor Dulgherescu, Nae Angelian, Florea Cârstucea, Elin Georgescu. La 13 decembrie 1890 regele Carol I al României confirma pe Constantin I. Nanu în funcţia de primar al comunei urbane Caracal, iar pe Dimitrie Mihăileanu şi Ion Leoveanu ajutori de primar.33 Legea pentru organizarea administrativă din anul 1925 a adus importante modificări în structura consiliului comunal, unii consilieri erau aleşi de către alegătorii comunali prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, prin scrutin pe liste, reprezentând 3/5 din membrii viitorului Consiliu, iar restul consilierilor de până la 2/5 erau consilieri de drept. Consiliul era compus din

Fig. 4.8. Confirmarea lui Constantin Nanu în funcţia de primar - 1890

Caracal

76

reprezentanţi ai învăţământului primar de stat, profesional şi secundar, un reprezentant al bisericii, medicul al oraşului, medicul veterinar şi inginerul serviciului tehnic. Odată cu consilierii erau aleşi şi membrii supleanţi egali cu o treime din numărul celor aleşi. Primarul era ajutat în conducere de către o delegaţie permanentă a primăriei cu rol consultativ. Avea ca atribuţii întocmirea listelor electorale pentru alegerile politice şi administrative, proiectul de buget, proiectele de regulamente, pe care le supunea aprobării consiliului.

Prin decretul nr. 2712/1929 şi legea 170/3 august 1929, privind organizarea administraţiei locale, se dizolvă Consiliile comunale şi judeţene, se numesc comisii interimare, numite de Ministerul din Lăuntru(Interne) pentru oraşe şi judeţe. Potrivit acestei legi consiliile judeţene şi comunale se alegeau cu scrutin de listă pe baza reprezentării proporţionale prin vot secret, egal, direct şi obligatoriu. Se acorda dreptul de vot femeilor care aveau vârsta de 21 de ani.

Consiliul comunal Caracal avea 32 de consilieri comunali aleşi, cu durata mandatelor de 5 ani, 5 consilieri comunali de drept care vor fi preşedinţii camerelor de agricultură şi comerţ, un reprezentant al bisericii , un reprezentant al învăţământului şi un reprezentant al comercianţilor şi industriaşilor. Şefii serviciilor comunale erau invitaţi să ia parte la şedinţe nemaifiind consilieri de drept. Organele de execuţie ale consiliului erau reprezentate de primarul ales de consiliu, ajutorul de primar şi delegaţia permanentă formată din doi consilieri sub preşedenţia primarului.

În perioada celui de-al doilea război mondial, primarul era ajutat de un consiliu de colaborare instituit din şefii autorităţilor locale, primarul fiind capul administraţiei, executa hotărârile consiliului şi delegaţiei permanente şi împreună cu delegaţia supraveghea mersul administraţiei locale. Bugetul anual de venituri şi cheltuieli (precum şi excedentul din anii anteriori) în care erau incluse toate sursele de venit precum şi cheltuielile ce urmau a fi făcute, era întocmit de primarul oraşului. Pentru orice cheltuială care se făcea în afara prevederilor bugetare trebuia obţinută aprobarea consiliului judeţean. Primăria avea dreptul de a întocmi regulamente referitoare la activitatea edilitară şi la alte servicii , stabilind şi regulile de funcţionare a acestora. Primăria avea un rol important în aplicarea măsurilor necesare privind controlul preţurilor, înlăturarea speculei, încurajarea ramurilor de activitate economică, a diverselor servicii din oraş, prin emiterea de ordonanţe şi regulamente, urmărind şi respectarea lor, măsuri care au contribuit la ridicarea standardului de viaţă urbană.

Veniturile oraşului proveneau din produsul proprietăţii sale şi al terenurilor din cimitire, veniturile din servicii, taxa păşunatului, amenzi, veniturile realizate din bunurile date în exploatare şi din veniturile întâmplătoare. Din fondurile adunate se plăteau salariile funcţionarilor, ale pompierilor şi comisarilor de poliţie, gardiştilor, cheltuielile făcute cu instrucţiunea publică, salariile preoţilor, întreţinerea spitalului, repararea edificiilor orăşeneşti, întreţinerea cimitirelor, iluminatul public, pavarea, alinierea şi întreţinerea străzilor.


77

În anii 1943-1944 bunurile imobiliare ce aparţineau primăriei oraşului Caracal erau :

1. Teren arabil – Moşia Potopin Romanaţi – dobândit prin testarea defunctului Constantin Poroineanu, testamentul autentificat de Tribunalul Ilfov nr. 9248/1908;

2. Teren de grădină – Moşia Potopin – dobândit prin testarea defunctului Constantin Poroineanu, testamentul autentificat de Tribunalul Ilfov nr. 9248/1908;

3. Terenul de islaz cu aeroportul M.A.N situat pe şoseaua Caracal-Corabia – dobândit prin rezerva de islaz comunal cu ocazia expropierii, precum şi prin donaţiuni;

4. Terenul pentru Târgul Săptămânal – situat la intersecţia strada A.Vlahuţă cu strada Gh. Dragalina – dobândit prin donaţie de la vel logofătul Constantin Filipescu în anul 1797;

5. Pădure – Moşia Potopin Romanaţi – dobândit prin testare de la defunctul Constantin Poroineanu, testamentul autentificat de Tribunalul Ilfov nr. 9248/1908;

6. Pădure – Satul Pietrari-Manga, judeţul Dâmboviţa – dobândit prin testare de la defunctul Constantin Poroineanu, testamentul autentificat de Tribunalul Ilfov nr. 9248/1908;

7. Parcul Comunal – situat în strada Dimitrie Sturza şi Mahalaua Protoseni, construcţii propice pe terenul donat de defunctul Constantin Poroineanu în anul 1905;

8. Scuarul Unirea cu cadrilater şi Monumentul Eroilor – în centrul oraşului la intersecţia str. Unirei cu Regele Carol II, stăpânire veche şi parte prin expropiere;

9. Clădirea Primăriei oraşului Caracal situată în str. Poroineanu – construcţie proprie;

10. Teatrul Naţional – situat la intersecţia străzilor Cuza Vodă cu Constantin Filipescu – vechea stăpânire a pieţei ce există şi parte din vechea grădină a judeţului donată în 1899;

11. Hala de carne Piaţa Centrală – situată în Piaţa Centrală, construcţie proprie şi terenul vechilor magherniţe expropriat în 1906;

12. Azilul de Infirmi – la intersecţia străzilor Anton Pann cu Vasile Alecsandri, donată de Eufrosina şi Constantin Poroineanu pe terenul de islaz, de la defunctul Comstantin Filipescu din anul 1797;

13. Uzina Electrică Comunală – situată în piaţa centrală, strada Anton Caracalla, construite pe terenul cumpărat de la defunctul Amza şi Apostol Jianu în urmă cu 30 de ani;

14. Baia Comunală – situată în piaţa centrală, strada Anton Caracalla, lângă Uzina Electrică – dobândită în urmă cu 50 de ani prin cedare de la Soc. Orăşenească;

Caracal

78

15. Secţia de Pompieri Militari – la răsărit de Târgul de Săptămână, la apus strada Al. Vlahuţă, construcţie proprie pe terenul donat la 1797 de marele logofătul Constantin Filipescu;

16. Serviciul Salubrităţii – la răsărit Târgul de Săptămână, la apus strada Al.Vlahuţă, construcţie proprie pe terenul donat la 1797 de vel logofătul Constantin Filipescu;

17. Uzina de apă – situată la intersecţia străzii Anton Pann cu Bulevardul Elisabeta, construcţie proprie pe vechiul islaz şi parcul donat de vel logofătul Constantin Filipescu;

18. Abatorul Comunal – situat în strada Vornicul Ureche pe islazul Comunal donat la 1797 de defunctul vel logofăt Constantin Filipescu;

19. Clădirea cu loc de curte – situată în strada Regele Ferdinand, donaţie de la defuncţii Maria şi Matei Dobre în 1886;

20. Clădirea cu loc de curte – situat în strada I.G. Duca nr.1, donaţie de la defunctul Th. Vlădescu în anul 1931;

21. Localul Şcoalei Primare nr. 1 băieţi, strada C. Filipescu – donaţie în locul Casei Domneşti Matei Basarab, iar parte cumpărat la 1904;

22. Localul Şcoalei Primare nr. 2 băieţi, strada Plevnei, colţ cu strada Regele Ferdinand – construcţie proprie, donaţie de la Constantin Filipescu la 1890;

23. Localul Şcoalei Primare nr. 3 băieţi, strada I.C. Brătianu – clădirea din donaţia D. Andreescu, iar terenul prin expropiere;

24. Localul Şcoalei Primare nr. 1 fete, strada Mihai Eminescu – donaţie de la defunctul Dincă Moga, iar parte prin expropiere;

25. Localul Şcoalei Primare nr. 2 fete, strada C. Filipescu – donaţie de la vel logofăt Constantin Filipescu;

26. Localul Şcoalei Primare nr. 3 fete, strada I.C. Brătianu – dobândit prin cumpărare şi parte prin expropiere;

27. Cimitirul ortodox nr.1 şi Biserica Sf. Ilie, situat în parcela nr.101 din raza a II-a – teren dobândit prin donaţie de la defunctul vel logofăt C. Filipescu la 1797, iar biserica construită de Maria şi Matei Dobre la 1879;

28. Cimitirul ortodox nr.2, situat în parcela nr. 102 din raza a II-a – donat de defunctul vel logofăt Constantin Filipescu la 1797;

29. Cimitirul nr. 3 evreiesc, situat în parcela nr.103 din raza a II-a – rezervat de la expropierea moşiei oraşului.34

Prin decizia din 29 mai 1943 primăria donează suma de 25.000 lei, pentru construirea Palatului Invalizilor de Război din Bucureşti. S-au adăugat: Asociaţia Învăţătorilor cu 160.879 lei, Funcţionarii Tribunalului cu 18.860 lei, Biroul Avocaţilor 20.000 lei, Personalul Poliţiei cu 16.560 lei, Personalul C.F.R cu 8.700 lei, Profesorii şi elevii de la Liceul de Fete cu 8.045 lei, Funcţionarii Oficiului Asigurărilor Sociale cu 4.000 lei, Liceul Industrial de Băieţi cu 4.000 lei, Liceul Comercial de Băieţi cu 1.400 lei, Şcoala profesională de fete cu 2.950 lei, Funcţionarii Primăriei cu 4.000 lei.


79

În octombrie 1943, mareşalul Ion Antonescu efectuând o vizită în judeţul Romanaţi aprecia ,,La Caracal am examinat toate problemele administrative şi comunale de acolo ...70% din buget astăzi este întrebuinţat în lucrările edilitare şi investiţii. Se realizează acolo ceea ce , cu alte cuvinte, am făcut şi noi cu bugetul statului, de când sunt eu la conducere...Tot aşa şi la Caracal: 70% din buget merge la investiţii şi numai restul se consumă cu celelalte cheltuieli. E bine, ceea ce a realizat Caracalul, care avea un buget deficitar până acum, trebuie realizat de toată lumea...De altfel Caracalul este un oraş destul de mare.”35

Transformările care au avut loc după 1945 au adus modificări în organizarea administrativă a oraşului. Prin legea nr. 17/11 ianuarie 1949 au fost înfiinţate comitetele provizorii care au înlocuit înstituţia primăriei. Aceste comitete s-au constituit ca organe de tranziţie către sfaturile populare.36 Sfaturile populare au funcţionat până în 1968, când au fost înlocuite cu consiliile populare. Prin aplicarea legii nr. 2/1968 (14 ianuarie 1968), s-a făcut o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării fiind desfiinţat judeţul Romanaţi.

În baza legii nr. 57/1968 Consiliul Popular era ales prin mandat de doi ani şi jumătate şi reprezenta administraţia publică locală. Acesta îşi realiza atribuţiile în cadrul unor sesiuni care aveau loc din trei în trei luni, adoptând hotărâri în domeniile sale de competenţă. Biroul executiv se alegea în prima sesiune a Consiliului Popular, exercitând între sesiuni atribuţiile acestuia, cu excepţia celor date prin lege în competenţa exclusivă a Consiliului Popular. Legea prevedea sarcini şi responsabilităţi pentru Consiliul Popular în toate domeniile vieţii locale, activitatea economică şi de gospodărire a localităţii. Consiliul Popular al oraşului Caracal era alcătuit ca şi celelalte consilii populare din deputaţi aleşi pe circumscripţii electorale. Deputaţii pentru Consiliul Popular al judeţului Olt şi pentru Marea Adunare Naţională erau aleşi tot în cadrul alegerilor locale. Deputaţii aveau obligaţia de a se întâlni trimestrial cu alegătorii în cadrul unor adunări cetăţeneşti pentru ai informa despre felul cum îşi exercitau mandatul. Secretarul P.C.R. orăşenesc realiza efectiv administratrea oraşului. Consiliul Popular era alcătuit din deputaţi aleşi pe circumscripţii electorale. În cadrul alegerilor locale erau aleşi şi deputaţii pentru Consiliul Popular al Judeţului Olt şi pentru Marea Adunare Naţională. În perioada 1969-1989 funcţia de primar al Caracalului fost deţinută succesiv de Marin Guţă, Ştefan Fugaciu şi Gheorghe Anghel.

Acum oraşul cunoaşte noi valenţe urbanistice, edilii locali făcând eforturi apreciabile să-i creeze o linie modernă . Au fost construite edificii moderne: Clădirea Cercului Militar, Magazinul Central, actuala clădire a spitalului; a fost reamenajat Centrul oraşului, a fost casetat pârâul Gologan, şi construite cartiere de blocuri: Horia Cloşca şi Crişan, Doctor Marinescu, Zona Centru, Libertăţii. Interesul edililor locali nu s-a rezumat doar la aspectul urbanistic, ci şi la sectorul economic, socio-cultural, şcolar. În această perioadă au fost construite Întreprinderea de Vagoane, Întreprinderea de Tricotaje,

Caracal

80

clădirile Întreprinderii de Irigatii, Silozul, clădirea Şcolii generale nr.7 (fostă clădire a Liceului Industrial nr. 1 Caracal).

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, la Caracal s-a constituit un Comitet Provizoriu de Salvare Naţională, avându-l ca preşedinte pe maiorul (astăzi colonel în rezervă) Popescu Gabriel, ajutat de 10 membri, Gâtan Ilie –economist, Scarlat Marian – muncitor, Slătculescu Mişu – director Casa de Cultură, maior Negrea Gheorghe – comandantul gărzilor patriotice, Păun Mihail – medic, Dobre Victor – jurist, Stroe Stelian – muncitor, Enache Angela – studentă, Şerbănoiu Nicolae – inginer Uzina de Vagoane.37 Pentru menţinerea ordinii în oraş şi în întreprinderi au fost distribuite banderole tricolore cu ştampile. Consiliul Provizoriu a luat în discuţie încălzirea oraşului, aprovizionarea cu alimente şi combustibili, transportul orăşenesc, situaţia Miliţiei şi a Securităţii, paza puţurilor de alimentare cu apă, asigurarea pazei întreprinderilor, gării şi autogării. Ştampilele Consiliului Popular Caracal au fost preluate de maiorul Popescu Gabriel în calitate de comandant al oraşului. În noaptea de 22 spre 23 decembrie a apărut primul număr al ziarului Romanaţiul Liber, la editarea lui participând Eliescu Gabriel, Ciobanu Florea şi Oganovici Dan, fiind primul ziar apărut după evenimentele din 22 decembrie 1989. Consiliul Provizoriu s-a confruntat în perioada 22-25 decembrie 1989 cu probleme deosebite legate de zvonurile care circulau în oraş în legătură cu intervenţia „teroriştilor“ şi faptul că în zona aeroportului Deveselu se auzeau focuri ale artileriei antiaeriene. S-au organizat patrule operative din militari şi civili care au asigurat paza şi protecţia obiectivelor din oraşul Caracal.

Din 25 decembrie, s-a revenit la starea de normalitate. În întreprinderi funcţionau ca organe de conducere comitete de salvare naţională. Funcţia de primar al oraşului a fost ocupată de Radu Dumitru şi Nicola Ioan, iar din 27 decembrie 1989 s-a creat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională care a ales ca primar pe Cojocaru Paul, medic veterinar la I.S.C.I.P Caracal, iar ca secretar al primăriei a fost numit Carigoiu Gheorghe.

La alegerile din 1992 a fost ales primar Ciobanu Nicolae, iar din anul 1996 până în prezent acestă funcţie este deţinută de economistul Gheorghe Anghel. În urma alegerilor locale din iunie 2004 s-a constituit Consiliu local municipal, alcătuit din 19 consilieri. La începutul anului 2007 Consiliul local avea următoarea formulă:

1. Bălăceanu Ion P.S.D. 11. Matei Claudiu P.N.L. 2. Căroi Nicolae P.S.D. 12. Mincă Georgeta P.S.D. 3. Cernat Şerban P.N.L. 13. Popescu Mihaela P.D. 4. Encescu Ion P.N.L. 14. Rădulescu Doru P.R.M. 5. Fugaciu Ştefan P.C. 15. Răileanu Elena P.D. 6. Galiş Natalia P.D. 16. Rău Nicolae P.S.D. 7. Ghiţă Dănuţ P.S.D. 17. Ştefan Nelu Florin P.S.D. 8. Ionescu Dan Valentin P.S.D. 18. Şuican Valentin P.R.M. 9. Luţă Ştefan Constantin P.S.D. 19. Vătămanu Viorel P.S.D. 10. Marin Ion P.N.L.


81

În prima şedinţă a fost ales viceprimar al oraşului consilierul Marian Magnea.

Consiliul local este organ deliberativ, care emite acte normative, hotărâri locale, aduse la îndeplinire de primarul municipiului Caracal prin direcţii şi servicii de specialitate. Îşi desfăşoară activitatea prin şedinţe ordinare lunare sau extraordinare, de câte ori este nevoie. Şedinţele sunt conduse de un preşedinte de şedinţă ales de consilieri prin vot. În activitatea sa Consiliul Local este ajutat de comisii de specialitate care avizează proiectele de hotărâri. La data actuală funcţionează următoarele comisii: Comisia pentru activităţi economico-financiare, având preşedinte pe consilier Mincă Georgeta şi secretar pe consilier Ionescu Dan Valentin; Comisia pentru activităţi de amenajarea a teritoriului, urbanism agricultură, protecţia mediului şi turism, avînd preşedinte pe consilier Bălăceanu Ion şi secretar pe consilier Luţă Ştefan Constantin; Comisia pentru activităţi sociale, culturale, culte, învăţământ, sănătate familie şi protecţia copiilor, avînd peşedinte pe consilier Ghiţă Dănuţ şi secretar pe consilier Vătămanu Victor; Comisia pentru activităţi juridice, disciplinare, muncă şi protecţie socială, cereri sesizări, având preşedinte pe consilier Căroi Nicolae şi secretar pe consilier Răileanu Elena; Comisia de validare, având preşedinte pe consilier Galiş Natalia şi secretar pe consilier Rădulescu Doru.

Structura organizatorică a Primăriei Munipiului Caracal la 31 decembrie 2006

Conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a primăriei municipiului Caracal aparatul propriu de specialitate al Consiliului local municipal este constituit din următoarele Direcţii:

1. Direcţia economică, asigură finanţarea activităţilor primăriei, a aparatului propriu al consiliului local al municipiului Caracal, a instituţiilor publice aflate sub autoritatea consiliului local, a lucrărilor de investiţii publice, precum şi valorificarea în condiţiile legii a patrimoniului public şi privat al municipiului, întocmirea şi executarea bugetului local. Direcţia economică este condusă de un director subordonat direct primarului municipiului Caracal. (Director: ec. Maria Tudor).

Activitatea direcţiei economice se realizează prin următoarele servicii şi birouri între care există raporturi de colaborare: Biroul buget-contabilitate, venituri autofinanţate; Serviciul constatare, impunere fizice şi juridice; Serviciul urmărire, executare silită; Biroul licitaţii, concesiuni, închirieri, contracte.

2. Direcţia Administraţie Publică Locală, Juridic, Contencios. Această direcţie asigură activitatea serviciilor publice de interes local, precum şi legătura dintre cetăţeni şi autorităţile publice locale, realizarea măsurilor de asistenţă socială, ordine publică şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Direcţia este condusă de un director care se subordonează direct Secretarului municipiului Caracal (Director: jr.Viorel Rădescu). Activitatea acestei direcţii se realizează prin următoarele servicii şi

Caracal

82

birouri: Serviciul juridic, contencios, autoritate tutelară; Biroul stare civilă; Biroul relaţii cu publicul şi mass media.

3. Direcţia Resurse Umane, Management, Funcţii Publice. Această direcţie asigură în principal managementul resurselor umane pentru aparatul propriu al primăriei şi instituţiilor subordonate Consiliului Local, întreţinerea sistemului informatic , exercitarea controlului comercial, emiterea acordurilor şi a autorizaţiilor de funcţionare ale agenţilor economici şi protecţia civilă a cetăţenilor. Direcţia Resurse Umane este condusă de un director care se subordonează direct Primarului municipiului Caracal. (Director: ec. Aura Ionescu). Activitatea acestei Direcţii se realizează prin următoarele servicii şi birouri: Serviciul Resurse Umane, funcţii publice, pregătire profesională; Biroul Informatică, strategie, marketing; Biroul acorduri, autorizări, control comercial; Inspectoratul de protecţie civilă.

4. Direcţia Tehnică, asigură efectuarea lucrărilor publice, a investiţiilor, gestionarea fondului locativ, administrarea domeniului public şi privat, lucrări de urbanism, arhitectură, respectarea disciplinei în construcţii, măsurile de protecţie a mediului, lucrările de fond funciar, cadastru, completarea registrelor agricole. Direcţia Tehnică este condusă de un director care este în acelaşi timp şi arhitect şef, care se subordonează direct viceprimarului. (Arhitect şef: ing. Nadia Dumitrescu). Activitatea Direcţiei Tehnice se realizează prin următoarele servicii şi birouri: Serviciul Fond funciar, cadastru, registru agricol, domeniu privat; Serviciul Investiţii, lucrări publice, fond locativ, domeniu public; Biroul Arhitectură, urbanism, disciplină în construcţii, protecţi mediului.

5. Compartimentul de Audit Intern, se subordonează direct primarului municipiului Caracal. Compartimentul de audit intern asigură auditarea instituţiilor publice din subordinea Consiliului Local al municipiului, ordonatori secundari şi terţiari de credite, precum şi a utilizării şi administrării patrimoniului concesionat S.C. IGO S.A.

6. Inspectoratul de Protecţie Civilă, este serviciul prin care se asigură în municipiul Caracal, măsurile de protecţie civilă a populaţiei pe timp de pace şi de război, acelor necesare în vederea prevenirii limitării şi înlăturării, după caz a efectelor catastrofelor, calamităţilor, epidemiilor, etc. Se subordonează direct directorului Dirercţiei Resurse Umane, Management, Fuuncţii Publice. (Şef compartiment: ing. Florea Barbu )

7. Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor, exercită competenţele ce i sunt date prin lege pentru punerea în aplicare a prevederilor actelor normative care reglementează activitatea de evidenţă a persoanelor precum şi de eliberare a documentelor în sistem de ghişeu unic (acte de identitate, paşapoarte, peremise de conducere auto, etc.). (Şef serviciu: subcomisar Petre Nicula ).

8. Departamentul de Dezvoltare Economică şi Inregrare Europeană, colectează, procesează şi evaluează informaţii despre situaţia economică a oraşului, elaborează materiale pentru pagina de internet a


83

primăriei, materialele promoţionale şi de marketing, şi promovează oraşul ca fiind un mediu propice pentru investitori. Oferă asistenţă în elaborarea şi implementarea proiectelor de dezvoltare a primăriei şi a altor actori la nivel local; în cazul în care este nevoie îşi atribuie un rol de coordonare sau chiar unul de conducere. Crează şi menţine relaţiile cu investitorii străini direcţi, facilitează comunicarea acestora cu alte departamente ale primăriei şi cu alte organizaţii sau cetăţeni ai oraşului. Se subordonează direct primarului municipiului Caracal. (Coordonator: Dănuţ Octavian Toma).

4.3. ACTIVITATEA EDILITAR URBANISTICĂ La începutul secolului al XIX-lea, Caracalul era un oraş „rău aşezat, cu strade strâmte şi cotite“, neavând „decât un număr mic de case arătoase“, instituţiile administrative judeţene şi orăşeneşti funcţionau în clădiri insalubre, din paiantă. Casele din Caracal erau construite la 1830 din piatră şi cărămidă de Antina.38 Pentru îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea aspectului urbei, Prefectura Romanaţi solicita în mai 1864 Ministerului Lucrărilor Publice, un arhitect din Craiova sau Turnu Severin, pentru că „o mulţime din casele acestui oraş fiind de o construcţie nesolidă şi veche amenincie cădere prin urmare învederate pericole“. A fost desemnat arhitectul Engelbrecher din Craiova „să constate starea tuturor caselor primejdioase şi căzute în categoria articolului 36 din Regulamentul orăşeneştilor sfaturi şi întocmindu-se lista împărţită în două categorii: cele care pot suferi reparaţii şi cele care căzute în categorie de dărâmare“.39

În anul 1886 Regulamentul comunal interzicea acoperirea caselor cu şiţă. Cei care nu se conformau acestui regulament erau sancţionaţi. Regulamentul a fost încălcat de N. Guran fost deputat, senator şi Tache Pârvulescu, care aveau case în centrul oraşului, aproape de Tribunal şi Primărie. Ei au păstrat acoperişul din şiţă, contrar acestui regulament fapt ce a provocat reacţia opniei publice din oraş.40 Schimbarea aspectului oraşului reprezenta o necesitate locală, deoarece era capitala districtului şi trebuia să arate frumos. Prefectura îşi punea problema ridicării unor edificii reprezentative pentru instituţiile administrative, canalizarea pârâului ce traversa oraşul, pavarea străzilor şi a şoselelor, amenajarea unei grădini publice şi iluminatul urbei.41 Bugetul oraşului pentru anul 1865 prevedea amenajarea unei grădini publice. Grădina publică din Caracal urma să poarte numele de Alexandru Ioan I, în memoria domnitorului care prin „neobosita sa îngrijire a tuturor legilor de utilitate cu care ne-a înzestrat şi mai cu osebire de la 2 Mai încoace, rugând ca să fie primiţi aceia ce prin noi ca organ din partea a tot districtul am şi hotărât formarea unei grădini publice în capitala noastră Caracalul, cu cifra de 3.000 galbeni ce s-a destinat şi care grădină să poarte pentru eternă memorie şi onoare numele domnitorului“. 42 La Recensământul din 1894 Caracalul avea un număr 2.250 de case, un număr mare de bordeie mai ales în zonele mărginaşe, 4

Caracal

84

hanuri, 6 hoteluri, 8 birturi, 70 de cârciumi, 8 băcănii, 5 cazinouri, 2 farmacii, o secţiune a Observatorului meteorologic, un birou de poştă şi telegraf, o Casă de economii şi Credit agricol şi o sucursală a Casei de scont, 2 tipografii, 3 librării şi un stabiliment de băi. Primul edificiu reprezentativ construit a fost Palatul administrativ, construcţie începută în 1870 şi realizată de Siviori Mariani după planurile arhitectului Frantz Bileck.43 Clădirea a suferit de-alungul timpului mari transformări. Intrarea principală era marcată printr-un peron, flancat de stâlpi din cărămidă, unde trăgeau trăsurile, spaţiu care mai târziu a fost astupat. În partea de vest, s-au adăugat două contraforturi până la nivelul primului etaj. În 1874 s-au mutat în el Prefectura şi o serie de instituţii care nu aveau localuri proprii. Construcţia era impunătoare, parţial modificată ulterior, cu faţada principală dând spre Cadrilater, scuar prelungit spre apus cu grădina publică. În 1890 a fost ridicată Primăria în acelaşi stil, puţin simplificat. Un alt model arhitectural este cel al Palatului de justiţie construit în 1896.44 O altă clădire construită într-un stil asemănător este cea a Administraţiei financiare, ridicată în 1908. Plăcerea pentru teatru a determinat municipalitatea să ridice o construcţie specială Teatrul Naţional. Piatra fundamentală a fost pusă la 14 iulie 1896, clădirea fiind construită într-un stil eclectic, după planurile arhitectului austriac Franz Bilek. A fost inaugurată în octombrie 1901.45 Structura teatrului cuprindea sala de 500 de locuri, surmontată de o cupolă, scena amplă dotată cu instalaţii moderne la acea vreme, foaierul spaţios, plafoanele decorate cu picturi şi stucaturi aurite, sculpturile alegorice. În 1957-1959, interiorul teatrului a fost renovat, i s-a acoperit pictura originală cu scene care evocă perioada comunistă.

Spitalul judeţean a fost construit în 188846, după planurile arhitectului Albeşteanu pe locul unor case mai vechi.47 I s-au adaugat în 1892 încă două pavilioane care au fost construite după modelul celorlalte două.48 Pe latura de sud a Cadrilaterului, unde funcţionase vestita cafenea a lui Savu s-a ridicat în 1911 Banca Romanaţi.49 În 1896, pe aceeaşi latură, vechiul restaurant Minerva a fost înlocuit cu moderna clădire a hotelului Niculescu, iar pe latura opusă, locul grădinii Boşoteanu a fost luat în 1908 de hotel Teodoru, ambele prevăzute cu interioare somptuoase. Anii ce preced primul război mondial se caracterizează prin vânzări de locuri şi de case, demolări, construcţii noi, moderne.

Din iniţiativa primarului Costică Nanu, în 1887, s-a trasat noua stradă a gării, după proiectul întocmit de inginerul G. Grumăzescu, care unea centrul oraşului cu gara. Pe această stradă nu exista nicio casă într-un interval de numai doi ani s-au construit case pe ambele laturi ale străzii, mai puţin pretenţioase decât cele de pe elegantele străzi ale protipendadei, cu o latură direct la stradă, iar cea principală marcată de intrarea cu coloane, marchize de fier şi sticlă sau rezalituri din zidărie, surmontate de cupole, acoperişuri piramidale sau frontoane arcuite, interioarele înalte şi aerisite, cu un număr mare de camere largi, cuprinzând salonul de primire şi sufrageria. O altă arteră era cea reprezentată de bulevardul Anton Caracalla. Din punct de vedere edilitar,


85

această stradă trebuia să reprezinte o adevărată performanţă urbanistică. Amenajarea a fost strâns legată de regularizarea şi canalizarea pârâului care traversa oraşul de la vest la est, piatră de încercare pentru toţi edilii oraşului. Din 1864 până în 1908, a fost realizat un planşeu după planurile inginerului Elie Radu.50 În 1843 s-a întocmit la Ministerul Lucrărilor Publice un dosar pentru îmbunătăţirea cişmelelor din oraşul Caracal, judeţul Romanaţi.51 În 1853 locuitorii din Caracal adresau o cerere inginerului Gilbert ( „inginieur - mecanicien des eaux“ ) pentru a realiza o fântână pe cheltuiala lor în piaţa puşcăriei la poalale dealului Protoseni. Inginerul Gilbert a studiat locul şi a realizat proiectul.52 La 21 iunie 1887 primarul Costică Nanu reface fântâna din piaţa oraşului şi pe cea numită Encea.53 O altă fântână, numită „fântâna cu 5 felinare“ a funcţionat în piaţa birjelor unde se adunau şi sacalele.54

Planurile pentru canalizarea pârâului au fost întocmite în martie 1885 de inginerul arhitect Ferdinad Carab.55 Problema canalizării pârâului a fost reluată în timpul primariatului lui D.G Soreanu, dar nu a fost soluţionată. 56 Abia în 1934-1936 se construieşte canalul central ce traversa oraşul şi servea drept colector principal al sistemului de canalizare. Judeţul a cheltuit 3 milioane lei pentru această lucrare pe care le împrumutase de la Asociaţia Comunelor din judeţ. Artera a fost plantată cu pomi, iar negustorii şi-au deschis magazine cu un vad prielnic, favorizat de faptul că în extremitatea estică a bulevardului se afla noua piaţă a oraşului, cu o hală modernă constriută încă din 1896 după proiectul inginerului Gr. Cerchez.57 Până la deschiderea acestei artere viaţa comercială a oraşului se desfăşura pe uliţa târgului devenită strada Unirii.

O altă problemă care a preocupat administraţia oraşului încă din 1862 a fost aceea a pavării străzilor oraşului. Pentru acest lucru a fost solicitat inginerul arhitect Engelbrecher de la Craiova.58 La 8 august 1887, Primăria oraşului a hotărât schimbarea trotuarelor de pe strada Târgului de Săptămână cu bazalt artificial. La 9 octombrie 1888, Primăria oraşului a dus tratative cu domnul Carnot pentru cumpărarea „pietrii cubice necesare pentru pavarea câtorva strade“.59 În februarie 1888, municipalitatea a împrumutat de la C.E.C. pentru pavarea străzilor suma de 50.000 lei.60 După opt luni, lucrarea a început la nivelul străzii principale.

În jurul anului 1900, multe din clădirile vechi au fost dărâmate, iar altele noi le-au luat locul. Pe strada Libertăţii (azi Iancu Jianu), s-au construit în această perioadă clădiri cu o arhitectură modernă nu doar în provincie şi capitală, ci în Europa întreagă. Aceste case erau majoritatea proprietate a familiei boierilor Jieni. Privite în ansamblu edificiile impun ideea unui consens - un fel de concurenţă între proprietarii lor demonstrându-şi astfel rangul, puterea, bogăţia, gustul rafinat - cu vecinii tovarăşi sau inamici politici sau de afaceri. Pentru proprietari casa era o emblemă. Cu planuri complicate, ferestre mari, acoperiş înalt, decor bogat, multe încăperi (adesea cu 8 - 10 încăperi de locuit), plafoane stucate, sobe elegante, iluminate mai întâi cu petrol, iar din 1910 cu electricitate. Intrările erau străjuite de coloane cu capiteluri compozite

Caracal

86

şi frontoane neoclasice bogat decorate, elemente ce se regăsesc şi deasupra ferestrelor, acoperite printr-o copertină în formă de scoică, din fier şi sticlă.

Un exemplu în acest sens erau casele prefectului Cesianu situate în mahalaua Sfântul Nicolae la numărul 172, bine construite, învelite cu tinichea, cimentate de jur împrejur la o înălţime de 1 metru în sus, având curte spaţioasă, cu două faţade în două străzi, având bordei de cuhne, zidit cu cărămidă, 1 cuptor de pâine în curte, grajd şi o magazie, curte separată de păsări cu coteţele lor61. Fiecare casă era precedată de o mică grădină - spaţiu de aristocratică izolare faţă de uliţa devenită stradă.

În noiembrie 1926 Primăria a emis un act prin care impunea „ clădirilor mărginaşe faţade studiate în acelaşi stil, având aceeaşi înălţime la cornişe şi chiar aceeaşi arhitectură pentru a forma un cadru estetic. Cei ce nu vor respecta vor fi daţi în judecată ca, contravenienţi.“62 Acum sosesc în Caracal meseriaşi din apus care la solicitarea beneficiarului au combinat maniera lor de construcţie cu tradiţiile locale. Astfel, pridvorul, prispa şi tinda, caracteristice arhitecturii româneşti au fost păstrate şi dezvoltate în noua concepţie, la o scară mai mare. Strada Libertăţii, azi Iancu Jianu, un exemplu tipic pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cuprindea circa 50 de case, locuinţe unifamiliale, pe unul sau două nivele, toate ridicate de constructori italieni şi germani.

4.3.1. Iluminatul public În anul 1886 iluminarea oraşului era asigurată de 225 de felinare cu

petrol pentru ca în 1894 numărul acestora să se dubleze. În urma licitaţiei din 15 octombrie 1886 ţinută în sala primăriei, iluminatul oraşului prin 225 de felinare a fost dat în antrepriză pe termern de 3 ani lui Iancu Leon, cu 45 de lei şi 10 bani pentru fiecare lampă pe an.63 În anul 1905 C.I. Theodoroscopol solicita prin petiţia nr. 7340/1905, să poată ca de la Uzina Fabricii de Apă Gazoasă ce o avea în oraşul Caracal, să dea lumină electrică la prăvăliile sale cât şi la alte 10 case şi prăvălii particulare. În schimbul acestei concesiuni urma să dea comunei două globuri de lumină ori în ce parte a oraşului s-ar pretinde.64


87

Fig. 4.9. Uzina Electrică din Caracal în anul 1911

Problema privind electrificarea oraşului a fost ridicată în şedinţa Consiliului Comunei Urbane Caracal din 14 septemrie 1907 sub primariatul lui Constantin Demetrian. Se punea problema schimbării iluminatului oraşului prin electricitate. Pentru această lucrare, municipalitatea a contractat un împrumut de 500.000 lei. Licitaţia pentru realizarea acestei lucrări s-a ţinut la 16 mai 1907. S-au prezentat la licitaţie următoarele societăţi: Ganz, care se obliga să execute lucrarea pentru suma de 399.600,55 lei; Siemens Schuchert, pentru 366.051,15 lei; Colben, pentru 388.780 lei; Societatea Generală Română pentru 387.741,55 lei; Electrica, pentru 364.701,60 lei; Biel & Company din Viena, pentru 347.717,80 lei; Clădirea casei maşinilor a fost evaluată la 18.904,86 lei.

Inginerul comunei, Delescu, a fost însărcinat cu întocmirea proiectului şi cu examinarea ofertelor.65 Consiliul local a acceptat oferta casei Biel din Viena. Electricitatea urma să funcţioneze prin două grupuri electrogene şi o baterie de acumulatori, sistem Tudor propriu-zis, un Tudor Blot. Lămpile voltaice trebuiau să aibe intensitatea de 8 amperi. Conductele de feeder trebuiau să fie subterane din cabluri armate. În uzină se prevedea loc pentru a treia unitate electrogenă şi o locuinţă pentru şeful electrician al uzinei. Construcţia casei maşinilor trebuia a se face pe un loc ales de primărie.66

Primăria oraşului Caracal a contractat în anul 1912 un împrumut de 3.000.000 lei de la Casa de Depuneri pentru procurarea unui grup electrogen la Uzina Electrică de 300 H.P.67 În noaptea de 4 februarie 1927, la Uzina Electrică din Caracal a avut loc un incendiu. În urma acestui incendiu oraşul a primit o despăgubire de 16.225 lei din partea Direcţiei Caselor şi Fondurilor Speciale.

La 10 iulie 1928 pentru Uzina Electrică din Caracal a fost angajat inginerul D. Dănulescu, urmându-i lui Gh. Theodorian68. În anul 1935 dirigintele Uzinei Electrice era inginerul Teodor Constantinescu. Potrivit regulamentului privind iluminatul public, în anul 1938 oraşul Caracal era iluminat în întregime prin lumină electrică produsă şi furnizată de centrala Unzinei Electrice aflată în proprietatea primăriei. Sistemul pentru iluminatul

Caracal

88

oraşului era curent continuu, distribuit sub tensiunea de 2 x 220 V. Primăria putea modifica sistemul de iluminat prin curent alternativ. Oraşul era deservit de lămpi publice prin cabluri subterane sau aeriene.69

Prin decretul lege nr. 1768/1938 pentru Organizarea exploatărilor Comunale, în comunele urbane cu o populaţie de până la 14.000 de locuitori, producerea, transportul şi distribuirea apei, electricităţii şi gazului, cum şi exploatarea serviciului de ridicare a gunoaielor menajere şi a transporturilor în comun de persoane, erau drepturi exclusive ale comunelor. Exploatările menţionate nu se puteau organiza decât sub formă de serviciu în cadrul administraţiei comunale. Pentru oraşele cu peste 14.000 locuitori până la 80.000 locuitori, legea prevedea ca formă de organizare, Întreprinderea comunală obligatorie.70 În anul 1951 Uzina Electrică din Caracal a montat şi a dat în exploatare un grup de 120 H.P . Pentru răcirea motoarelor în uzină s-a construit un turn de răcire pentru care Sfatul popular a investit 1.733.000 lei.71 În 1954 Uzina Electrică se afla sub controlul şi îndrumarea secţiei gospodăriei comunale a Sfatului popular.72 În prezent distribuirea energiei electrice în oraşul Caracal este asigurată de Societatea C.E.Z. cu sediul în Craiova, care deserveşte 7 judeţe: Olt, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş şi Teleorman. Întreţinerea şi repararea reţelei sunt asigurate de Centrul de Exploatare Caracal condus de inginerul Ciocăzan Eduard. Consumul energiei electrice este facturat de Centrul de relaţii cu clienţii condus inginera Simion Corina. Ambele servicii sunt subordonate Departamentului de vânzare-furnizare Târgu Jiu, care la rândul său face parte din Societatea C.E.Z.

4.3.2. Salubrizarea şi alimentarea cu apă a oraşului

Aprovizionarea cu apă a oraşului a constituit o problemă vitală pentru caracaleni şi administraţia locală. Zeci de ani, înainte de primul război mondial s-au alcătuit planuri şi devize, care nu s-au putut pune în aplicare, din cauze mai mult sau mai puţin justificate.

Locuitorii Caracalului erau nevoiţi să se aprovizioneze cu sacalele de la şipot fiind nevoiţi să asiste la spectacolul lăturilor aruncate în stradă în plin Cadrilater. Primele noţiuni ce se alăturau cuvântului „oraş“ erau „apa şi canalul“ atribute indispensabile pentru igiena publică. La 1 februarie 1870, primarul Mihail Prejbeanu înainta preşedintelui Consiliului

Fig. 4.10. Aprovizionare cu apă a Caracalului la sfârşitul secolului al XIX-lea


89

judeţean Romanaţi, cererea de aprobare a proiectului de canalizare a pârâului. Consiliul local a aprobat la 3 februarie 1870 realizarea lucrării în regie.73

Problema nu a fost soluţionată, s-a reluat la 31 martie 1905, când primarul oraşului Mihail Bibian a supus consiliului comunal, proiectul canalizării pârâului ce traversează oraşul şi alte lucrări contractate de comună cu inginerul Constantin Guran. Inginerul Guran a propus comunei încă din aprilie 1903, să facă proiectele necesare pentru canalizarea pârâului, desecarea şi transformarea în parc a heleşteului, captarea izvoarelor între moşia Ghiţulescu şi heleşteu. 74

În anul 1910 s-a întocmit un nou proiect pentru canalizare de către inginerul D. Ghermani, bazat pe captare de apă subterană din pădurea Cioroiu. În anul 1927 problema alimentării cu apă a oraşului a fost reluată. Proiectul vechi întocmit înainte de război, care prevedea aducerea apei de la Cioroiu a fost imposibil de aplicat datorită costului foarte mare, circa 120 milioane. Sub primariatul lui N. Betulescu s-a încercat cercetarea altor izvoare de apă potabilă în afară de Cioroiu, s-a săpat un prim puţ pe terenul primăriei Caracal, în grădina azilului Poroineanu. Terenul a fost ales de inginerul D. Ghermani şi delegatul Institutului Geologic, Emil Protopopescu Pache. În 1937 s-a săpat un al doilea puţ reprezentând baza debitului de apă potabilă care alimenta oraşul. Acest sistem de alimentare cu apă din puţuri forate, avea avantajul că pentru 9 km alimentaţi cu apă s-au cheltuit numai 13 milioane lei. Mai târziu s-a construit canalul central ce traversa oraşul şi servea drept colector principal al sistemului de canalizare.75

Uzina de apă a fost dată în folosinţă în anul 1937. Se afla instalată la apus de calea ferată, Caracal-Corabia, în imediata apropiere a gării. Se compunea dintr-o clădire, în care era instalat hidroforul cu cazanele de presiune, grupurile de pompă şi transformatorul de 6000 V cu instalaţiile respective. Alături era o altă clădire cu bazinele de 20 vagoane capacitate apă, care erau alimentate de cele două puţuri de 70 m adâncime, aflate pe acelaşi teren.

Proiectarea lucrărilor a fost realizat de inginerul Dionisie Ghermani, hidrolog din Bucureşti, iar casa a fost executantă de societatea Rumpel, reprezentată prin inginerul Prodan. Conducerea lucrării a avut-o inginerul Petrică Muşat, iar supravegherea inginerul Edgar Rusu, şeful serviciului tehnic judeţean.76 La 26 martie 1937, lucrările de canalizare a oraşului pentru

Fig. 4.11. Uzina de apă din Caracal în 1937

Caracal

90

scurgerea apelor pluviale, menajere şi industriale de pe cuprinsul oraşului, s-au scos în licitaţie publică şi au fost adjudecate de antrepriza Th. Biteca din Bucureşti, în conformitate cu proiectul întocmit de inginerul Dionisie Ghermani şi aprobat de Consiliul Tehnic Superior (prin Jurnalul nr. 85 din 1928 -devizul primei etape - publicate de Primărie în Monitorul Oficial nr. 45 din februarie 1937).

În afară de aceste lucrări de canalizare, prin contract, antrepriza a fost obligată să execute şi lucrările de curăţire a canalului colector general, pe unde trecea pârâul Caracal, atât partea acoperită cuprinsă în teritoriul oraşului, cât şi cea descoperită natural, până dincolo de calea ferată. Lucrările de curăţire a pârâul , dincolo de calea ferată, până la podul Şcolii Normale, s-au executat în cursul lunii mai a anului 1937. S-a executat o reţea în lungime de 4.143,80 m.77

În anul 1943, proiectul general de alimentare cu apă a oraşului Caracal, întocmit de inginerul Ghermani prevedea construcţia unui castel de apă. Lucrarea a costat 15.000.000 lei. Din fonduri proprii primăria a adăugat 1.000.000 lei şi a primit o subvenţie din fondul de 5.000.000 lei.78

4.3.3. Parcul Constantin Poroineanu

Terenul pe care se află astăzi parcul oraşului era la 1893 un heleşteu înconjurat de tăbăcării, depozite de gunoaie situate în partea de vest a oraşului, ocupând o suprafaţă de 35 de hectare.79 Din documentele de arhivă rezultă că heleşteul a fost proprietatea moşierului Constantin Poroineanu, care l-a cedat primăriei încă din 1893, deoarece municipalitatea dorea

amenajarea unui parc în această parte a oraşului. Amenajarea parcului nu se putea face decât prin asanarea heleşteului şi exproprierea terenurilor înconjurătoare. La 22 aprilie 1903, sub primariatul lui Mihail Bibian a fost contractat inginerul C.Guran pentru a executa proiectul de asanare. Proiectul trebuia finalizat până la 1 aprilie 1904, însă C. Guran nu şi-a onorat obligaţiile contractate, contractul fiind reziliat la 27 mai 1904.80 Problema asanării fostului heleşteu a fost reluată în 1905. Primăria a contractat un împrumut de 500.000 lei şi a însărcinat pe inginerii peisagişti Ernest Pinard Edgar Redont cu întocmirea planului de amenajare a parcului. Pinard a fost şi autorul Cadrilaterului. Heleşteul şi locurile particulare din împrejurimi au fost declarate de utilitate publică în folosul igienei şi salubrităţii publice. La 23 septembrie 1905 Consiliul comunei Caracal prezidat de primarul Mihail Bibian, a pus în discuţie fixarea indemnizaţiilor de despăgubire, ce trebuiau să se ofere din partea

Fig. 4.12. Parcul Constantin Poroineanu


91

comunei proprietarilor. Terenurile din jurul fostului heleşteu şi al parcului până în strada Justiţiei, s-au ,,declarat a se expropria pentru cauza de utilitate publică în interesul facerii unui parc pe aceste terenuri“. S-a alcătuit o comisie de evaluare formată din primarul M. Bibian, V.T. Oroveanu, A. Popescu, C.I. Lăzărescu. S-au stabilit 134 de proprietăţi pentru expropriere cu valori diferite.81 Conform articolului 22 din legea de expropieri, tribunalul judeţului Romanaţi a hotărât pe motiv de utilitate publică exproprierea „terenurilor cu construcţiuni şi clădirile aflate pe el, proprietăţi ale moştenitorilor defunctului C. Cioflan şi alţi proprietari, situate în acest oraş, între strada Justiţiei şi moara domnului căpitan Obogeanu, în interesul higienei şi salubrităţii publice, prin asanarea locului pe care a fost heleşteul comunei şi a locurilor din împrejur şi facerea unui parc pe el.“82

În şedinţa Consiliului Comunal local din 17 ianuarie 1906, arhitectul peisagist E. Redont a înaintat ,,proiectul pentru facerea unui parc public pe locul fostului heleşteu al comunei şi împrejurimile mlăştinoase care deja s-au ezpropriat în acest scop.“ La 2 martie 1906, Primăria oraşului a înaintat Ministerului de Interne proiectul de amenajare a parcului. Proiectul nu a fost corespunzător şi s-a refăcut în 1907. Devizul estimativ s-a ridicat la 137.000 lei, apoi a crescut cu 40.000 lei faţă de cel iniţial.83 Amenajarea parcului a fost terminată în anul 1914.84

După anul 1927 se fac lucrări de reamenajare şi sistematizare: pavarea parcului, construcţia unor bănci din cărămidă şi lemn, reînnoirea gazonului cu unul englezesc.85Portalul ornamental, împrejmuirea cu stâlpi din piatră calcaroasă şi încadrarea cu panouri de sârmă la intrarea în parcul oraşului prin strada Jan Dobrescu s-a construit în anul 1958 şi acostat 55.000 lei. Mai târziu s-a construit un arc de triumf cu porţi mobile la intrarea din strada Cuza Vodă.Tot atunci a fost construit podul de beton de 7 m lungime în insulă şi a fost amenajat ştrandul.86

În anul 1960 a început amenajarea bazei sportive din Caracal. Memoriul tehnic prevedea construirea unei tribune de 650 de locuri. Tribuna trbuia să aibă 2.000-5.000 de locuri. Lucrarea s-a executat în antrepriză prin T.R.C.L.Craiova şi T.R.C.L.Caracal.87 Potrivit procesului-verbal de predare-primire a bazei sportive din oraşul Caracal, aceasta era compusă din teren de fotbal 70x105 m; pistă de atletism de 400 m; vestiar pentru 60 de persoane, patru camere dezbrăcare, două camere duşuri, casa pompei, grup sanitar sportivi, grup sanitar pentru public, tribună pentru spectatori, grup intrare şi două case de bilete. Tribuna oficială a stadionului a valorat 28.000 lei, iar tribuna de 650 de locuri 61.000 lei.88

Planul de investiţii pe anul 1963 avea prevăzută suma de 40.000lei pentru amenajări de spaţii verzi cu o suprafaţă de 66.225 mp.89 Serviciul de sistematizare şi arhitectură era solicitat de Sfatul popular al oraşului ca până la 15 octombrie 1963 să întocmească documentaţia pentru construirea unei sere.90

În anul 1966, I.G.O. Caracal a executat în regie construirea serei din parcul

Caracal

92

oraşului. Parcul din Caracal avea în deservire 35 ha de spaţii verzi, iar suprafaţa serei era de 142 m2, asigurând pe sezon de iarnă circa 6.000 de răsaduri.Valoarea totală a lucrării a fost de 17.000 lei.91

Interesul pe care l-au acordat oficialităţile acestui obiectiv de la înfiinţare şi până în prezent, au determinat unele modificări, fără a-i altera structura sa iniţială. Parcul oraşului este cel mai important obiectiv de arhitectură peisagistică din judeţul Olt. Astăzi poartă numele marelui filantrop Constantin Poroineanu din a cărui avere s-au plătit imobilele expropriate din Cadrilater precum şi amenajarea parcului. Până în anul 1925 acestei mari personalităţi nu i s-a adus niciun semn de recunoştinţă. Deputatul I.D. Ianculescu, fără a fi caracalean, a luat iniţiativa turnării unui bust de bronz lui Constantin Poroineanu, cu intenţia ca el să fie aşezat pe un soclu de piatră la intrarea în parc. Bustul a fost realizat de un mare artist al vremii Raffaelo Romanelli. Ca urmare a nepăsării şi indiferenţei autorităţilor locale, a fost uitat până în anul 1928 în librăria lui Ilie Mărculescu.

Ziarul Vremea din iulie 1928, publica un important apel către caracaleni în care se spunea: „Cetăţeni ai Caracalui, daţi obolul dumneavoastră pentru soclul bustului lui Poroineanu. Cel care şi-a lăsat averea întreagă comunei trebuie aşezat pe soclu ridicat prin obol public”.92

Abia în octombrie 1928 soclul a fost ridicat şi bustul instalat la intrarea principală a parcului. În timpul regimului comunist bustul a fost demolat şi topit. Din anul 1996 sub primariatul lui Gheorghe Anghel s-a hotărât respectarea uneia din clauzele testamentului lui Constantin Poroineanu, de a i se face o colivă de pomenire în fiecare an, la sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi Constantin şi Elena.

4.3.4. Lucrări edilitare.

Aliniamente de străzi

După construirea celor mai importante edificii ale oraşului şi a unor case particulare somptuoase, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea,municipalitatea se confrunta cu problema alinierii şi pavării străzilor.

Potrivit articolului 42 din Legea comunală, în anul 1890, primarul C.I. Nanu a înaintat Ministerului de Interne planul pentru alinierea străzilor Anton Caracalla şi Carol I.93 La 1 iulie 1890, Consiliului Comunal al urbei i se aducea la cunoştinţă , contractarea Societăţii de Bazalt Artificial şi de Ceramică de la Cotroceni, pentru a face trotuare pe străzile principale din centrul oraşului. Costul acestor lucrări s-a ridicat la suma de 50.000 lei, plătibili în 10 ani cu dobândă de 7%.94

Fig.4.13 Planul Oraşului Caracal 1895-1896


93

Primul plan de sistematizare al oraşului a fost întocmit în anul 1895-1896. În timpul primariatului lui C.N. Demetrian, pe baza articolului 91 din Legea pentru organizarea comunelor urbane, s-a aprobat proiectul pentru pavarea şi şoseluirea Bulevardului Caracalla şi reducerea ramificaţiei străzii Buzescu, cuprinsă între proprietăţile Pârvulescu şi Bădălău, la 10 metri în loc de 12 metri cum prevedea planul.95 În anul 1929, pentru amenajarea scuarului din faţa bisericii Adormirea Maicii Domnului şi pentru lărgirea curţii Şcolii nr.1 de fete de la intersecţia străzilor Mihai Eminescu şi Regele Ferdinand, au fost expropriaţi Elena Ciocănescu, Cristu Loiz, Gheorghe Filipescu, Ştefan Filipescu, Marin C. Dioşteanu, Elena Peradoni, Alexandrina Filipescu, Marin Mitrache şi Ion N. Toşa.96

Situaţia străzilor şi imobilelor din Caracal la 193097 Bulevardul Caracalla – 84; Constantin Brâncoveanu 8; Dimitrie Cantemir – 32; Dragoş Vodă – 4; Eliade – 16; Goleşti – 100; G-Ral Al. Averescu – 40; M. Eminescu – 15; M. Bravu – 61; Matei Basarab – 44; Mihail Kogălniceau – 7; Petru Rareş – 68; Şerban Jianu – 19; Take Ionescu – 14; Traian – 84; Vornicu Ureche – 14; Andrei Mureşanu – 4; Alexandru Lahovari – 3; Alexandru Odobescu – 3; Banu Mărăcine – 17; Bogdan Vodă – 7; Basarab Voievod – 6; C.A. Rosetti – 25; Decebal – 104; Doamna Stanca – 17; Encea – 3 Haralamb Lecca – 24; I.C. Brătianu – 126; I. Vodă Cel Cumplit – 13; Lascăr Catargiu – 7; Mărăşeşti – 1; Mircea Vodă – 148; Mărăşti – 58; Miron Costin – 29; Neagoe Basarab – 31; Nicolae Filipescu – 56; Nică Rusu Lăcusteanu – 6;

Nicolae Ursu Horia – 19; Oituz – 8; Petru Maior – 3; Pictor Grigorescu – 14; Poienari – 27; Radu Calomfirescu – 7; Regina Maria – 21; Şerban Cantacuzino – 6; Ştefan cel Mare – 16; T. Vladimirescu – 33; Torentului – 14

În martie 1933 Dumitru C. Uţă, Ion C. Uţă, I.V. Jianu şi alţi 50 de locuitori din mahalaua

Boldul, au cerut deschiderea unei noi străzi prin

proprietăţile lor, plecând din strada Elena Doamna, până la marginea mahalalei spre apus, cedând în mod gratuit terenul necesar străzii.98 La 19 octombrie 1933 Consiliul comunal al oraşului a hotărât ca strada Carpaţi din oraş să poarte numele de Pavlică Brătăşanu, în semn de respect pentru personalitatea lui Pavel Brătăşanu senator de Romanaţi.99 În anul 1939 se întocmeşte un nou plan de sistematizare al oraşului S-au efectuat expropieri pentru executarea planului şi lărgirea străzii Constantin Poroineanu, porţiune cuprinsă între strada Nicolae

Fig.4.14. Planul Oraşului din anul 1939

Caracal

94

Filipescu şi Unirea, lucrare care a fost prevăzută în programul de lucru pentru anul 1941-1942.100

În perioada comunistă existau comitete de stradă în oraşul Caracal care sprijineau Sfatul popular în acţiunea de înfrumuseţare a oraşului.

Sub conducerea Secţiei Gospodăriei Sfatului popular funcţionau ca servicii anexe: construcţii cu pavaje, grădini publice, ateliere comunale, cimitire şi pompe funebre, pieţe şi oboare, uzina electrică şi de apă, localuri şi locuinţe. În anul 1951 s-au pavat în oraşul Caracal 4.053 m2, în 1952, 13.192 m2.101 În anul 1952 pentru pavaje şi trotuare s-a alocat suma de 2.000.000 lei, iar la 26 ianuarie Primăria oraşului a încheiat contract cu firma industrială Agozot Regionala 6 Martie din Râmnicu-Vâlcea. Aceasta vinde Sfatului popular al oraşului Caracal, cantitatea de 1.200 m3 piatră, bolovani de râu. La această dată primăria se afla pe strada Jean Dobrescu nr. 6, iar preşedinte al Sfatului popular Caracal era Podaşcă Nicolae. În baza deciziei nr. 9894/13 martie 1951 a Sfatului popular regional Dolj, la 8 februarie 1952 se obţine avizul favorabil pentru proiectul pavării Târgului de Săptămână din oraş cu bolovani de râu.102 Pavarea Târgului de Săptămână s-a efectuat cu fonduri de la Administraţia pieţelor şi oboarelor, regiunea Craiova.103 În anul 1953 pentru pavarea unor străzi din Caracal a fost contractat Oficiul regional de aprovizionare şi desfacere Târgu-Mureş. Acesta trebuia să livreze întrega cantitate de piatră cubică, însă acest serviciu a fost efectuat de către Oficiul regional Craiova. Bulevardul Antonius Caracalla a fost pavat în anul 1953 cu piatră cubică pe o suprafaţă de 1.053 m2.104 Lucrările de asfaltare şi pietruire a străzilor au continuat şi în anii următori şi anume în 1958 s-au construit, asfaltat şi pietruit peste 20 de străzi.105 Întreţinerea, pavarea şi asfaltarea străzilor este o problemă care preocupă şi în prezent municipalitatea.

4.3.5. Transformări edilitar-urbanistice după 1960

Ca întindere oraşul Caracal s-a dezvoltat pe vatra iniţială, spre vest la sfâşitul secolului al XIX-lea se integrează oraşului satul Bold. În ultimii 50 de ani extinderea s-a produs şi spre nord către cartierul Protoseni unde au fost construite locuinţe tip „vilă“, dar cea mai mare extindere a cunoscut-o oraşul în zona de sud-est unde. S-a conturat cel mai mare cartier de locuinţe tip bloc al Caracalului, numit Horia Cloşca şi Crişan. După 1960 în Caracal apar primele blocuri de locuinţe. La 30 decembrie 1961 maiorul Oprescu E. Mircea, delegat din partea U.M 02523 Bucureşti, a predat blocul de 36 de apartamente executat pe strada A. Caracalla, de această unitate, împreună cu terenul pe care s-a construit, Întreprinderii de gospodărie orăşenească tutelată de Sfatul popular al oraşului şi condusă de Busuioc Ilie.106

În anii 1960-1961 s-au construit şi dat în folosinţă în Caracal 72 de apartamente, urmând ca în 1962 să fie date în folosinţă 68 de apartamente.107 După anul 1965 a fost introdus noul plan de sistematizare care prevedea demolarea în masă a clădirilor vechi. Câteva zeci de case particulare au scăpat iureşului demolărilor din perioada 1970-1989, care sunt şi astăzi o mândrie a


95

caracalenilor. Conform noulul plan de sistematizare, în Caracal au apărut 5 cartiere de blocuri: Cartierul Gară, Doctor Marinescu, Libertăţii, H.C.C şi Centru, blocuri care însumate reprezintă 7.098 de apartamente cu 1-5 camere şi dependinţe.

Statistic situaţia se prezintă în felul următor108:

CARTIER GARĂ H.C.C. LIBERTĂŢII Dr. MARINESCU

CENTRU

Nr. apt. 681 3.111 769 738 1.799

Noile blocuri construite în Caracal erau structuri din cadre de beton

armat, folosindu-se la zidărie panouri mari din prefabricate, sisteme de diafragme din beton armat şi acoperişuri tip platformă de beton cu izolaţie bituminată pe carton. În totalitate blocurile erau de tip P+4, fiind construit în zona centru un singur bloc P+10, prevăzut cu ascensor. Construirea rapidă a unui număr atât de mare de locuinţe a fost datorată punerii în funcţiune a Întreprinderii de Vagoane, Întreprinderii de Anvelope, Fabricii de Tricotaje, Fabricii de Conserve din Legume şi Fructe, Fabricii de Lapte, Fabricii de Mobilă, I.S.C.I.P, şi a altor obiective industriale, care au absorbit un număr mare de oameni, în special tineri din localităţile învecinate, creând un proces de migraţie de la sat la oraş. Dezvoltarea industriei la Caracal în ultimii 40 de ani precum şi altor obiective social-economice au contribuit la dezvoltarea şi modernizarea oraşului. În acest sens s-a prevăzut o mai bună echipare urbană prin construirea unor noi spaţii de locuit, şcoli, grădiniţe, creşe, policlinică, spital, clădirea Cercului Militar, Magazinul Central. În ultimii 10 ani Caracalul a beneficiat de noi proiecte edilitare. În anul 1997 a fost reamenajată piaţa centrală, între 1999-2006 au fost

Fig. 4.15. Ansamblu de blocuri construit în perioada 1970-1989

Caracal

96

construite blocurile de locuinţe A.N.L, în 2003 Sala polivalentă, apoi sălile de sport ale Şcolilor nr.2 şi nr.7. În vara anului 2005 au început lucrările pentru introducerea conductei de gaze. Până în prezent lungimea conductei introduse

măsoară 76 km. Primii beneficiari ai gazului metan în Caracal au fost 50 de abonaţi de pe străzile Ţepeş Vodă şi Bulevardul Nicolae Titulescu. În prezent sunt 1.700 de abonaţi din totalul de 13.000 de familii (blocuri şi case).

4.3.6. Structura şi modul

de utilizare al terenurilor

Municipiul Caracal dispune de o suprafaţă totală de 6.964 ha, adică 0,12 din

suprafaţa judeţului Olt, situându-se din acest punct de vedere pe locul I în rândul oraşelor din cadrul judeţului.

Structura suprafeţei totale a municipiului, pe categorii de folosinţă, se prezintă astfel: suprafaţă extravilan - 5.831 ha; suprafaţă intravilan - 1.133 ha; din care: clădiri - 493 ha, drumuri -105 ha, spaţii verzi - 53,4 ha, pietonale şi alte spaţii libere - 481,6 ha.

TOTAL INTRAVILAN CLĂDIRI DRUMURI SPAŢII VERZI PIETONALE

1133 493 105 53,4 481,6

Total intravilan Clădiri Drumuri Spaţii verzi Pietonale

Pe suprafaţa intravilană de 493 ha sunt construite 5.070 de clădiri (blocuri, case de locuit, sedii de instituţii, spaţii comerciale şi de producţie, etc.), numărul total al locuinţelor fiind de 11.985 (din care 7.098 apartamente de bloc şi 4.887 de case).109

Fig.4.16. Ansablu de blocuri noi


97

Lungimea totală a străzilor din municipiul Caracal este de 66,603 km, ocupând în intravilan o suprafaţă de 105 ha, acoperite cu covor asfaltic, piatră cubică, beton şi piatră de râu tasată. În privinţa spaţiilor verzi, municipiul Caracal beneficiază totuşi de o suprafaţă restrânsă, acestea existând mai ales în zona centrului vechi al acestuia (aici

se găseşte şi parcul Constantin Poroineanu cu o suprafaţă de 25,5

ha, din care circa 16 ha este ocupată cu plante ornamentale şi decorative, spaţii verzi cu plante floricole valoroase şi arbuşti, restul fiind ocupat de lacul Obogeanu, stadion, complexul de sere, ştrand, restaurante şi căi de acces). Având în vedere necesitatea stabilirii limitei intravilanului în scopul elaborării Planului Urbanistic General (P.U.G.), Consiliul local al municipiului Caracal a aprobat în şedinţă ordinară Hotărârea nr. 44/29.06.1999, delimitarea zonei intravilane conform Proiectului nr. 6004 elaborat de S.C. OLT PROIECT S.A. Prin această hotărâre, intravilanul cuprinde toate zonele funcţionale existente, precum şi zonele cu destinaţii speciale existente în extravilan care îşi vor schimba regimul juridic. Zonele cu terenuri libere, introduse în intravilan, vor avea următoarele funcţiuni principale: locuinţe individuale cu regim de înălţime P, P+1, P+2, cu aferentele acestora; activităţi economice nepoluante (industrie mică, prestări servicii, etc.). Zonele propuse în intravilan în zona de Nord a Caracalului sunt: str. Carpaţi – unităţi economice şi locuinţe, str. Viilor, str. Dobrogeanu Gherea – preponderent locuinţe, str. Mihai Viteazul, Cimitirul evreiesc – locuinţe iar zonele propuse în intravilan în zona de Sud a Caracalului: str. G-ral Magheru – locuinţe şi unităţi economice,str. Aprodu Purice, str. Târgul Nou – preponderent locuinţe, str. Rahovei – preponderent unităţi economice, str. Rahovei, Cimitir nr. 2 – locuinţe şi unităţi economic. La sud de str. Craiovei, str. Mircea Vodă – locuinţe şi unităţi economic, a nord de str. Craiovei, Staţia PECO – locuinţe şi unităţi economice şi Str. 1 Decembrie 1918, Staţia de 110 kw RENEL Sud – rampă gunoi(modernizare pasaj denivelat peste calea ferată şi unităţi economice).

Note: 1. Legea 104/24 noiembrie/1994, adoptată în Parlamentul României şi

promulgată de preşedintele României, prin care oraşul Caracal, alături de alte 9 oraşe din România(Aiud, Dorohoi, Câmpulung, Râmnicu-Sărat, Medgidia, Reghin, Câmpina, Fălticeni şi Rădăuţi), a fost declarat municipiu

2. Maria Dogaru, Din heraldica României, Album , Bucureşti,1994, p.140 şi fig. 284

3. DRH (B) Ţara Românească, veacul XV, vol IX, p.204

Fig.4.17. Planul Oraşului - 2007

Caracal

98

4. Documente privind Istoria României (B) Ţara Românească, sec.XVI, vol.II, Bucureşti, 1951, p. 254

5. Dumitru Bălaşa, Localităţile din Oltenia şi Bisericile lor, în Mitropolia Olteniei, nr.3 (mai-iunie 1906), p.105

6. DRH (B), Ţara Românească, veacul XVI, vol. XI, doc.314, 316, p.121, 430 7. D.Bălaşa, op.cit, p.107 8. Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu-Adevăr şi Legendă,

Bucureşti, 1998, p. 26 (eroare de an, Costache Jianu era mort în anul 1871, deci este vorba de anul 1781)

9. Ana Toşa Turdeanu, Oltenia. Geografie Istorică în hărţile secolului al XVIII-lea, Craiova, 1975, p.140

10. N.Isar, Sub semnul romantismului, de la domnitorul Gheorghe Bibescu, la scriitorul Simeon Marcovici, Bucureşti , 2004, p.3

11. Călători români paşoptişti, Bucureşti, 1989, p.146 12. Lista cu prefecţii judeţului Romanaţi a fost întocmită pe baza documentelor

emise de Prefectura Judeţului în perioada 1847-1950 13. Paul Cernovodeanu, Marin Ştefan, Pe urmele Magherilor, Bucureşti, 1983,

p.11 14. Ibidem, p.116 15. Ibidem, p.154 16. Ibidem, p.155 17. Octavian George Lecca, Familiile Boiereşti Române, Bucureşti, 1899, p. 324

;Paul Cernovodeanu, Marin Ştefan, op.cit., p.10 18. Octavian George Lecca, op. cit., p.404 19. Ştefan Ricman, Vasile Enescu, Paul Constant şi Fr.Iosif, op.cit., p. 212-215 20. Ibidem, p.213; 21. Gabriel Eliescu, Caracal,vatră de istorie şi împliniri de destine,1981, p. 29 22. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.128/1864, fila 6 23. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.128/1864, fila 14 24. Ştefan Ricman, op.cit, p. 215-217 25. Vremea, 8 decembrie 1929 26. Ştefan Ricman, op.cit, p.224 27. Constantin Gheorghe, Aurora Gheorghe, Istoricul medicinei pe meleagurile

Romanaţene, Craiova,1999, p.102; Paul Cernovodeanu,Marin Ştefan, op,cit., p.10

28. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.153/1960 29. Lista cu primarii a fost realizată pe baza documentelor emise de Primăria

Oraşului Caracal între anii 1860-2007 30. ANR, Fond Ministerul de Interne-Comunale, dos. 21/1862, fila 9;

AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.2/1864-1866 31. ANR, Fond Ministerul de Interne-Comunale, dos.121/1867 32. ANR, Fond Ministerul de Interne-Comunale, dos.172/1884, filele 5-17 33. ANR, Fond Ministerul de Interne-Comunale, dos.440/1890, fila 26 34. Vremea, anul II, nr.17/18 august 1929; AND- Olt, Fond Primăria Oraşului

Caracal, dos.10/1944. Primăria Oraşului Caracal, răspuns la Ordinul Circular al Ministerului Economiei Naţionale, Direcţiunea Generală a inventarului, nr. de intrare în Primărie 6742, la 23 X 1944


99

35. AND- Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos.11/1943, act.nr.4474/29 mai 1943; dos.10/1943, act.nr. 3614/1 mai 1943; ANR, Stenogramele Consiliului de Miniştri, vol.IX, febr.-dec.1943, p.466

36. Decretul nr.259/28 decembrie 1950 prin care s-au constituit Sfaturile Populare 37. Potrivit Registrului evenimentelor din decembrie 1989 păstrat în Arhiva

Primăriei Municipiului Caracal 38. George Ioan Lahovari, op.cit., p.185 39. ANR, Fond Ministerul Lucrărilor Publice, dos. 62/1855, cuprinde documente

până la 4 iulie 1862, fila 34, doc.din 31 mai 1862 40. Vulturul,10/1866, p.3; ANR, Fond Ministerul Lucrărilor Publice, dos.62/1855,

filele 33,35, doc. 2/2 iunie 1862 41. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.16/1867 42. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.2/1866 43. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos 23/1896 44. Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, Bucureşti, 1972, p119 45. Ştefan Ricman, op.cit, p.158 46. Vulturul, nr.93/10 august 1888, p.2 47. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos. 3054/1888 48. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.1635/1892 49. Ştefan Ricman, op.cit, p.243 50. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.14/1867 51. ANR, Fond Ministerul Lucrărilor Publice, dos. 11/1843, fila 15 52. ANR, Fond Ministerul Lucrărilor Publice, dos. 11/1843, fila 23 53. Vulturul, nr.36/21 iulie 1887, p.1-2 54. Ştefan Ricman, op.cit, p.153 55. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, corespondenţă 1885-1936 56. Ion Veleanu, E.Rusu, Aspecte din activitatea şi gospodărirea romanaţeană,

Craiova,1937, p.28 57. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.1503/1896- Proiectul

pentru construirea halei datează din 1896 58. ANR, Fond Ministerul Lucrărilor Publice, dos.62/1885, fila 40, doc.

4438/iulie,1862 59. Vulturul, nr.101/9 octombrie 1888, p.2 60. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.1930/1887 şi dos. 2056/1887 61. Ştefan Ricman, op.cit, p.225; Vulturul, nr.10/10 sept.1886 62. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, corespondenţă 1885-1936 63. Vulturul, nr.14/19 noiembrie 1886, p.4 64. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.794/1905, fila.2 65. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos.14/1907, fila.1 66. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos.14/1907, filele 3-4 67. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 31/1912, fila 77 68. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 264/1928 69. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 590/1938, fila 35 70. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 590/1938, fila 79 71. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 29/1951, fila 96 72. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 95/1954, fila 22 73. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos. 8/1870 74. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.795/1905, fila 5 75. Ion Veleanu, op.cit, p.130,132

Caracal

100

76. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 651/1940, fila 32 77. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 591/1938, fila 96 78. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos.9/1943 79. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.794/1905, fila 6 80. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.794/1905, filele 27, 28 81. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.794/1905, fila 2 82. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos.9/1905, fila 1 83. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.1452/1906, filele 1, 2 84. Romanaţul din 28 decembrie 1914, p.4 85. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 544/1936, fila 98 86. AND-Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos.179/1958, filele 12, 23, 46 87. AND- Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos. 521/1960, fila 5 88. AND- Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos. 521/1960, filele 55, 75 şi 151 89. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 538/1963, fila 28 90. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.538/1963, fila 29 91. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 563/1966, fila 3 92. Vremea, nr.8 /17 iulie 1928 93. ANR, Fond Ministerul de Interne-Comunale, dos.558/1890, filele 1, 3 94. ANR, Fond Ministerul de Interne-Comunale, dos.294/1890, fila 9 95. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.794/1905, fila 30 96. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.326/1929 97. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos.340-341/1930 98. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos.519/1935, fila 3 99. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 456/1933, fila 511 100. ANR, Fond Ministerul de Intene Administrative, dos. 637/1941, fila 130

101. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.95/1954, filele 9, 22 şi 44 102. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 452/1952, filele 1, 5, 8 103. AND- Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos.82/1953, fila 203 104. Ibidem 105. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.168/1958, fila 93 106. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 10/1961, fila 1 107. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 248/1962, fila 463 108. Date statistice de la Primăria oraşului Carcacal, Direcţia Urbanism 109. Ibidem.


101

5. ECONOMIA

Începuturile vieţii economice pe vatra istorică a oraşului au fost determinate de aşezarea geografică. Locuitorii acestui teritoriu aveau ocupaţii complementare strâns legate de specificul geografic. Agricultura şi creşterea vitelor au constituit principalele ocupaţii încă din preistorie. Descoperirile arheologice efectuate în Caracal şi localităţile din împrejurimi Vlădila, Studina, Grădinile, Reşca, Fărcaşele-Hotărani sunt relevante pentru modul cum se lucra pământul în această perioadă a neoliticului timpuriu şi mijlociu (cu ajutorul săpăligii din corn de animal)1. Solurile cernoziomice, pânza freatică la mică adâncime au determinat cultivarea intensivă a plantelor2 iar zona păduroasă a oferit un fond cinegetic bogat care sub aspect economic reprezenta o sursă importantă pentru vânătoare şi păşunat. Pădurea a servit ca loc de exploatare pastorală, agricolă şi apicolă şi ca loc de aşezare a satelor sau drumurilor. Pe harta întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino în anul 1700, Caracalul apare înconjurat de păduri, la fel şi în cea a lui Specht (1790). Este tipul de aşezare născută în pădure din care se desprindeau drumurile orientate în toate direcţiile, având forma rotundă.3 Exploatarea pădurii pentru necesităţi gospodăreşti a fost un factor care a contribuit la despădurire. În sistemul economic al secolului al XVIII-lea, produsele pădurii au cunoscut o largă utilizare meşteşugărească. Iniţiativa localnicilor de a tăia pădurea pentru a face ogor, a fost încurajată de stăpânii moşiilor şi de ocârmuire. Până la 1900 au dispărut vechile păduri dintre Craiova, Caracal şi Olteţ cuprinse în harta lui Specht (1790) şi harta rusească din 1835, harta din 1864 înfăţişând numai câteva insule din pădurea cu tufişuri din jurul Caracalului.4

5.1. AGRICULTURA

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, pădurea ocupa aproximativ 2/3 din suprafaţa Olteniei şi cuprindea în limitele sale mici terenuri agricole. Legată de pădure a fost cultivarea plantelor în aceeaşi măsură ca şi creşterea animalelor, practicându-se sistemul curăturilor mutătoare.5

În regiunea Romanaţilor, în special a Caracalului împestriţarea terenului arabil cu islaz dovedeşte că exploatarea agricolă a câmpiei nu ajunsese la un nivel superior. Se observă trecerea de la curături mici, caracteristice dealurilor, la desţeleniri în câmp, pe suprafeţe mari. Harta lui Specht oglindeşte caracterul

Caracal

102

economic zoopastoral prin delimitarea spaţială a pădurii, a păşunii, fâneţelor şi terenului agricol, prin modul de grupare a populaţiei în aşezări mărunte şi risipite pe văi, coaste. Creşterea vitelor a fost favorizată de unele măsuri legislative. Dreptul de folosinţă asupra pământurilor necultivate a fost nelimitat până către sfârşitul secolului al XVIII-lea. În virtutea ,,obiceiului pământului“, ţăranii puteau creşte câte vite voiau, numărul lor nefiind limitat decât de posibilitatea de hrănire în timpul iernii.6

Fig. 5.1. Caracalul în harta lui Specht în anul 1790

Pentru epoca brâncovenească, harta stolnicului Constantin Cantacuzino, înscrie zonele mari cultivate fără a include loturile muncite de ţăranii moşneni din Piemontul Getic şi Subcarpatic. Solicitarea grânelor în Transilvania, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic a făcut ca grâul să devină o grijă permanentă a domniei. Dintre plantele cultivate în epoca brâncovenească, după grâu un rol important îl aveau, meiul orzul secara, inul, cânepa, tutunul şi porumbul. Ţara Românească era recunoscută în această perioadă pe plan internaţional pentru viile sale şi pentru vinul ce-l exporta.

Între podgoriile renumite se afla şi Caracalul, unde în secolul al XVIII-lea existau întinse suprafeţe cultivate cu viţă de vie, aflate în stăpânirea boierilor şi mânăstirilor. Astfel, în septembrie 1767 Ioniţă Obedeanu biv vel sluger din Craiova, a donat Episcopiei de Râmnic, printe altele, viile sale de la Caracal. La 1784, şetrăreasa Ilinca Dobrosloveanu dăruia schitului întemeiat de ea la Reşca viile sale de la Caracal.7 În balanţa economică şi comercială a ţării intrau şi alte bogătii, albinele, peştele şi vânatul puse tot mai mult în valoare în epocă. Albinăritul, ocupaţie străveche, era caracterizat de Anton Maria del Chiaro ca fiind ,,foarte răspândit“. Mierea şi ceara erau produse foarte mult comercializate de negustori.

În perioada stăpânirii austriece majoritatea locuitorilor Olteniei îşi câştigau existenţa din cultura pământului şi creşterea animalelor. Ca şi dezvoltare oraşul era din punct de vedere economic o simplă prelungire a satului, locuitorii săi îşi câştigau existenţa din agricultură, pământul furnizând o


103

parte din alimentele de bază. Ştirile cu privire la agricultură din Evul mediu sunt puţine, fiind legate în primul rând de fiscalitate. Agricultura era ocupaţia principală a celei mai însemnate părţi a populaţiei. Ţăranii liberi şi dependenţi, boieri şi mânăstiri, produceau nu numai cantităţile necesare, dar şi un surplus pentru aprovizionarea oraşelor şi export.8 Cultura cea mai larg răspândită era aceea a meiului, grâului şi porumbului. Producţia de grâu în judeţele de câmpie era foarte mare, surplusul luând calea exportului. În 1736, austriecii făceau mari depozite de produse agricole în vederea pentru întreţinerea armatei. Cota cea mai mare a revenint judeţelor Romanaţi (20.000 obroace), Dolj (15.000 obroace) şi Mehedinţi (11.000 obroace). Cultura de mei ocupa un rol important în ansamblul agriculturii furnizad o parte însemnată din alimentaţia ţărănimii. Existenţa unui număr mare de mori atestate de documente, pe râurile Olt şi Olteţ în zona Caracaluli sunt dovezi de practicare la mare a culturii cerealelor. Creşterea animalelor constituia principalul izvor de venituri al locuitorilor. Inspectorul cameral Koch analizând potenţialul economic al provinciei şi perspectivele ei de dezvoltare era uimit de „mulţimea nemăsurată a animalelor“. Locul de frunte în economia animalieră a provinciei îl ocupau oile. Potrivit unui raport austriac din 1731 Oltenia dispunea de 300.000 de oi. Existenţa suprafeţelor mari de pădure îngăduia întreţinerea unui număr mare de porci. Păşunile permiteau creşterea unui număr mare de cai. Cornutele erau în număr mai mic, fiind folosite la muncile agricole şi în transporturi.

O statistică din anul 1833 înregistra la Caracal : 430 de cai, 230 iepe, 5 măgari, 709 boi de plug, 56 buhai, 637 vaci, 241 berbeci ţigăi, 1.750 oi ţigăi, 869 de porci. Aceeaşi statistică cuprindea 142 de stupi şi 16 familii din localitate care creşteau viermi de mătase. Albinele şi produsele melifere ocupau un loc însemnat în exportul provinciei. În anul 1887, efectivul de animale a fost de 4818 vite mari (1000 cai, 800 boi, 1000 vaci, 2018 bivoli), cca. 1.100 oi, 700 de porci. Tot acum s-au obţinut 440 ocale gogoşi, 10 ocale borangic, pe teritoriul oraşului existând 2.500 de duzi.

În anul 1887 s-au cultivat 2.500 de hectare cu grâu, 2.400 de hectare cu porumb, 800 de hectare cu orz, 500 hectare cu ovăz, 6 hectare cu fasole, 2 ½ hectare cu linte, şi 2 hectare cu cânepă. Din aceste suprafeţe 2.000 hectare de pământ arabil aparţineau marilor proprietari, 1.220 proprietarilor mici şi 1.220 de hectare islazului. Au mai fost înregistrate 250 de hectare cu livezi, 233 hectare vii, 8 hectare grădini, 4 hectare heleştee şi bălţi. În acest an s-au obţinut 49.200 kilograme grâu, 15.700 kilograme orz, 24.000 kilograme porumb, 1000 kilograme cartofi, 600 kilograme de linte, 500 kilograme ovăz, 1.200 litri vin şi 650 litri rachiu. În anul 1897 efectivul de animale a fost de 6.618 capete vite mari şi mici. Suprafaţa oraşului în anul 1912 era de 410 hectare, dintre care 316 hectare suprafaţă agricolă pentru ca în 1941 să ajungă la 5.264 hectare iar efectivul de animale la 4.187 capete vite mari şi mici. În anul 1845 moşia Caracalului aparţinea locuitorilor, bisericilor şi oraşului. Prin reforma agrară din anul 1864 au fost împroprietăriţi cu loturi de casă şi grădină 109 locuitori,

Caracal

104

majoritatea în mahalalele oraşului pe pământurile secularizate în decembrie 1863, iar în 1921, printr-o altă reformă agrară au fost împroprietăriţi 187 de locuitori.9 Ca urmare a Reformei agrare din 1945, în Caracal au fost împroprietăriţi 68 de locuitori. În baza Decretului Lege 183/2 martie 1949, pe raza oraşului Caracal au fost trecute în proprietatea statului terenuri în suprafaţă de 12.604 hectare, din care 10.123 hectare teren arabil. Pe acest teren s-au constituit 8 gospodării agricole de stat cu secţii şi subsecţii. În anul 1949 funcţionau în judeţul Romanaţi trei Staţiuni de maşini şi tractoare la Caracal, Corabia şi Zănoaga.10 În anul 1955 s-a înfiinţat Gospodăria Agricolă de Stat (G.A.S.) Caracal. În anul 1956, 39 de familii din cartierul Bold au trecut în sectorul agricol socialist constituind în luna iunie Întovărăşirea 11 iunie, cu 44,75 hectare teren. În suburbia Protoseni au trecut numai 7 familii, cu 5,75 hectare de teren arabil, ţăranii din Protoseni fiind mai greu de lămurit.11 S-au creat patru colective de muncă la nivel local. Două în Bold, unul condus de Pinu Alexandru, Truică Mihail şi Şosu Iosif, iar cel de-al doilea de Stănescu Teodor şi Scarlat Agripina; două în Protoseni, unul condus de Neagoe Eliseu, Vâlcu Ştefan şi Dumitrescu Elena, iar cel de-al doilea de Vasile Elena şi Găluşcă Elena.12 Colectivele erau formate din salariaţii unităţilor din oraşul Caracal şi membri ai comitetului orăşenesc de partid. Până la 1 ianuarie 1957 au luat fiinţă în raionul Caracal un număr de 118 unităţi cooperatiste de tot felul cuprinzând 7.156 de familii cu o suprafaţă de 14.720 hectare de teren arabil .13

Situaţia înscrierilor pentru G.A.C. în oraşul Caracal în anul 1957-1959

În 1958 existau în Caracal 10 întovărăşiri agricole: 11 iunie, a luat fiinţă la 17 iunie 1956 (a fost prima întovărăşire din Caracal) în care s-au înscris 30 de familii cu sediul în cartierul Bold14; Jan Dobrescu; Iancu Jianu, s-a constituit la 23 martie 1957 cu 145 de familii, din care cu gospodării mijlocaşe 53 şi o suprafaţă totală de 350 ha15; Victoria Socialismului, s-a constituit tot în 1957, având sediul pe strada Horia Cloşca şi Crişan , proprietatea Sfatului Popular al Oraşului Caracal. Această gospodărie cuprindea 474,68 hectare teren arabil. Din

Nr. crt.

Denumirea Întovărăşirilor

Număr familii

Suprafaţa (hectare)

1. Jan Dobrescu 110 265 2. Victoria Socialismului 67 186 3. Tudor Vladimirescu 130 320 4. 6 Martie 68 163 5. Ilie Pintilie 83 120 6. 11 Iunie 40 110 7. Gheorghe Doja 91 76,3 8. Grigore Preoteasa 184 263,38 9. Iancu Jianu 145 350

10. 30 Decembrie _ _


105

totalul gospodăriilor înscrise, 162 erau gospodării mici care au adus în G.A.C. 275,18 hectare şi un număr de 38 gospodării mijlocii cu o suprafaţă de 199,5 hectare. Gospodăria colectivă avea un număr de 366 membri buni de muncă16; Întovărăşirea Tudor Vladimirescu, era organizată pe două brigăzi şi avea 352 de membri17; 6 Martie; Gheorghe Doja, a luat fiinţă pe 30 decembrie 1957 având ca preşedinte pe Pleavă Ştefan şi secretar pe Traian Marinescu. Avea sediul în cartierul Bold, iar suprafaţa adusă în întovărăşire era de 76,30 hectare de teren arabil.18; Grigore Preoteasa, s-a constituit în acelaşi an cu 184 de familii şi o suprafaţă arabilă de 263,38 hectare. Se întrunea la şcoala elementară de 7 ani din Protoseni19; 30 Decembrie.20 Până la 31 decembrie 1958 trebuia să se facă colectivizarea în proporţie de 100%. Comitetul executiv propunea aducerea întregii suprafeţe în Întovărăşire, primirea de noi membri şi înfiinţarea unui G.A.C. în oraş.22 Situaţia colectivizării pe cartiere în anul 1959 se prezenta astfel: pentru cartierul Bold existau 143 de familii cu 27 hectare şi 16 atelaje; pentru Târgul d´afară, 35 de familii cu 58 de hectare şi niciun atelaj; Ţuguieşti cu 39 de familii, 73 de hectare şi două atelaje; Protoseni cu 59 de familii, 65 de hectare şi 2 atelaje. Preşedintele comitetului de iniţiativă pentru crearea gospodăriei colective a fost Rafailă Nicolae.23 Perimetrul gospodăriei colective şi sediul s-au stabilit în strada Ilie Pintilie, în casa naţionalizată Degeratu. Pentru cartierul Ţuguieşti pe strada I.C.Frimu, proprietatea Şpac, iar în Protoseni, vila Kintescu.24 La 24 aprilie 1960 s-a înfiinţat Gospodăria Agricolă Colectivă din Caracal intitulată Cel de-al treilea congres al P.M.R. Această gospodărie agricolă colectivă a cuprins la început un număr de 163 de familii şi 339 de hectare, având ca preşedinte pe Nicolae Rafailă.25 În anii 1960 şi 1961 s-au constituit două gospodării agricole colective care cuprindeau 1.308 familii cu o suprafaţă de 2.370 hectare.26 La 1 ianuarie 1961 erau cuprinse în sectorul colectivist din agricultură 320 de familii şi 590 de hectare, numărul lor crescând în martie 1961 la 977 de familii din 1.359 câte avea oraşul şi 2.094 de hectare din 3869 existente. În acelaşi an a luat fiinţă prin ordinul 422 al Ministerului Agriculturii Staţiunea Experimentală pentru cercetări agricole Caracal care iniţial a fost continuatoarea activităţii fostei Staţiuni experimentale Studina, creată în anul 1896. Aceasta a funcţionat ca Fermă Model a domeniilor statului, iar din anul 1904 ca unitate de cercetare-dezvoltare în care se desfăşurau activităţi de creare a materialului biologic vegetal şi animal (porumb românesc de Studina, grâu Arnăut de Studina, selecţii

Fig. 5.2. Sediul Staţiunii de cercetare-dezvotare agricolă

Caracal

106

de suine, ovine şi cabaline). G.A.S. Caracal a funcţionat din anul 1955 provenind iniţial din Centrul agricol Caracal, Staţiunea experimentală formându-se pe scheletul unităţii agricole existente, iar personalul de cercetare provenind de la fosta staţiune ICAR Studina şi de la alte unităţi de profil din ţară. În prezent Staţiunea de Cercetare - dezvoltare agricolă Caracal, funcţionează în cadrul Universităţii din Craiova, fiind folosită ca bază de cercetare. Din anul 1965 G.A.C.-urile Caracal s-au transformat în Cooperativă Agricolă de Producţie (C.A.P.). Prin aplicarea legii numărul 18/1991, privind fondul funciar, C.A.P. Caracal şi-a încetat activitatea, în locul său apărând patru societăţi agricole: Ceres, Cergăneşti-Ţuguieşti, Columna, Agromec Caracal. Ultimul preşedinte al C.A.P. Caracal a fost inginerul Ţonea Radu. În prezent suprafaţa de teren arabil a oraşului Caracal este de 5.698 ha. Ca formă de exploatare a terenurilor agricole domină în proporţie de 70% exploatarea individuală – mica gospodărie ţărănească cu suprafeţe cuprinse între 2 şi 6 hectare. O altă formă o constituie arenda care exploatează o suprafaţă de 321 hectare. Ca fomă asociată a rămas Societatea Agricolă Ţuguieşti-Cergăneşti

care ocupă o suprafaţă de 552 hectare, avându-l ca preşedinte pe inginerul Vega Tiberiu. Ocrotirea şi îngrijirea pădurilor, a fondului cinegetic din zona Caracal se află în sarcina Ocolului silvic . Acest ocol luat fiinţă din anul 1869, având ca obiectiv administrarea pădurilor din judeţul Romanaţi. La început a funcţionat la Reşca, Fărcaşele şi apoi la Caracal. Apariţia acestei instituţii a fost necesară

deoarece, încă din Evul mediu întreaga zonă a Romanaţilor era foarte bogată în păduri, Caracalul dezvoltându-se ca aşezare în pădure. Defrişările repetate de-a lungul anilor au avut ca rezultat terenul destinat astăzi agriculturii. La începutul secolului XX, au început defrişări în pădurile de la Stoeneşti, Caracal, Leu, până la calea ferată Piatra-Olt-Craiova. În anul 1928, procentul păduros al judeţului Romanaţi era de 7,47% din suprafaţa judeţului şi se făceau eforturi pentru întinerirea pădurilor şi păstrarea lor. În prezent Ocolul Silvic Caracal are în administrare 5.800 hectare de pădure din care 1.000 păduri private având ca arie de cuprindere localităţile Fălcoiu, Şopârliţa, Balş, Plăviceni, Rotunda. Actuala structură a personalului Ocolului Silvic Caracal este compusă din: şef ocol, 20 de pădurari, un contabil şef, patru şefi districte, doi ingineri şi un tehnician. Din anul 1955 până în prezent, şefii Ocolului silvic au fost Iancu Olteanu, Popescu Marin, Prica Toma, Constantinescu Lucian, Popescu Mircea, Constantinescu Adrian.27

Fig.5.3 Ocolul silvic


107

5.2 INDUSTRIA

Spre deosebire de agricultură şi comerţ, industria în Caracal a fost una dintre ramurile economice cu o dezvoltare mai lentă. Descoperirile arheologice demonstrează că încă din antichitate meşteşugurile practicate la Romula şi în împrejurimi au constituit punctul de plecare al dezvoltării industriale de mai târziu. Există dovezi că în atelierele de la Romula se produceau vase tip terra sigillatta, după tehnica romană. Existau ateliere de preparare şi prelucrare a sticlei, de producere a cărămidei şi materialelor de construcţii, şi de prelucrare a metalelor.28 În perioada Evului mediu meşteşugurile cunosc o mare înflorire, „industria casnică“ a păstrat tradiţia până la apariţia industriei moderne. În secolul al XVII-lea, numărul meşteşugurilor a ajuns până la 80. Industria textilă îşi plasează începuturile în secolul al XVIII-lea.29 Între produsele meşteşugăreşti s-au remarcat cele care privesc îmbrăcămintea şi materialele textile utilizate pentru decorarea casei. Majoritatea producătorilor o formau femeile, oraşul fiind principalul centru de producţie, locul de desfăşurare a unei bogate activităţi meşteşugăreşti şi comerciale. Documentele menţionează existenţa la Caracal a unor târgoveţi şi orăşeni, elementul social producător de obiecte manufacturate (articole de îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente, casnice, de construcţie, de podoabă, de apărare, unelte de muncă. În domeniul producţiei de bunuri alimentare principalele categorii de meşteşugari erau brutarii sau pitarii, brăgarii, măcelarii, cafegii, plăcintarii, colivarii, meşterii de dulceţi (cofetarii); în construcţii: pietrarii, zidarii, cărămidarii, vărarii, meşterii în lemn, teslarii, dulgherii, podarii, şindrilarii, strungarii, dogarii, fusarii; alte sectoare: tăbăcarii, cojocarii, cizmarii, ciubotarii, şelarii, curelarii, săidăcarii, meştegii, carafii, papugii, pânzarii, postăvarii, croitorii, ceaprazii, rudarii, zlătarii, năsturarii, zugravii, sculptorii, ceasornicarii, bărbierii, doftorii, săpunarii, lumânărarii, olarii, fântânarii, plăpumarii, trăstarii, pieptănarii şi tipografii. 30 Din secolele XVII-XVIII sunt amintiţi diverşi meşteşugari (lemnari, cojocari, croitori). Un izvor statistic, Catagrafia din anul 1810, menţionează toate categoriile de meşteşugari. În Caracal sunt înregistraţi 3 bogasieri, 7 cojocari, 4 mămulari şi mătăsari, 3 bărbieri, 4 brutari, un croitor, 32 de cizmari, 4 braşoveni, 2 băcani şi 62 de prăvălii. La începutul secolului XIX exista la Caracal o puternică breaslă de cojocari; în 1818 aceştia făceau „alişveriş pe la târguri şi prin sate umblând în ţară cu marfă de care obişnuiesc ţăranii să poartă“. Cojocarii din Caracal şi-au păstrat faima până la începutul secolului XX.31 În anul 1887, cojocarii din Caracal făceau „ cojoace frumoase cu flori ce seamănă mult cu ale vrâncenilor“.32

O altă catagrafia, din 1820 înregistrează existenţa la Caracal a 221 breslaşi români şi faptul că, pe lângă meşteşugari şi negustori locuiau aici mulţi boieri dintre care: 33 „cucoane“, 28 de boieri, 50 feciori de boieri şi 42 fete de boieri. Statistica din 183133 înregistrează la Caracal existenţa unui număr de 209 patentari din care: 2 lipscani, 4 bogasieri, 2 cojocari subţiri, 31 cojocari

Caracal

108

groşi, 34 croitori, 31 cizmari, 5 braşoveni, 4 abagii, un argintar, 2 tâmplari, 5 bărbieri, 6 brutari, 2 cofetari, 19 cârciumari, 12 băcani, 9 căldărari, 8 boiangii, un zugrav, 3 hangii, 9 arendaşi, 3 măcelari, 3 dogari, 7 dulgheri, 3 zidari, 5 pescari, 2 tabaci, 3 sureccii şi 2 capanlâi. Din anul 1841 documentele menţionează existenţa la Caracal a unei Zahanale, proprietate a lui Malciu Hagi Ţolea. Se precizează că la zahanaua de aici s-au tăiat în toamna anului 1841 de către negustorii din Slatina, Craiova, Bucureşti şi Caracal 144 de boi, 1275 de vaci, 7 bivoli, 1428 de capre.34 Potrivit catagrafiei din 1835 în Caracal existau 261 de patentari din care: 3 bogasieri, 9 braşoveni, un capanlâu, 35 sureccii, 25 băcani, 7 hangii, 13 cârciumari, 2 mămulari, 22 pescari, 25 arendaşi, 2 cojocari subţiri, 38 cojocari groşi, 20 croitori, 16 cizmari, 5 căldărari, un bărbier, 3 abagii, 1 simigiu, 5 brutari, 11 boangii, 8 măcelari şi 10 dulgheri.35

Repartiţia patentarilor potrivit Catagrafiei din 1835 în judeţele din Olteniei

Categoria patentei Nr. crt.

Judeţul Oraşul/Târgul I II III IV V Total

1. Dolj/Craiova 12 65 601 15 624 1317

2. Vâlcea/Râmnicul, (Ocnele Mari,Drăgăşani, Horez)

- 34 202 15 148 399

3. Mehedinţi(Cerneţi şi Baia de Aramă) 3 17 224 2 92 338

4. Romanaţi/Caracal 1 7 134 4 115 261 5. Olt/Slatina - 7 146 4 83 240 Total general 16 130 1307 40 1062 2555

Prima categorie de patentari activau în ramurile negoţurilor şi meşteşugurilor alimentare (băcani, hangii, cârciumari, brutari, covrigari, măcelari, pescari, povarnagii, rachierii, grădinari, pastramagii, cafegii, morari, velniceri, bragagii, halvagii, serbeccii). A doua categorie o constituiau meseriaşii care se ocupau cu negoţurile şi meşteşugurile legate de textile şi îmbrăcăminte (bogasieri, cojocari, croitori, calpaccii, găitănari, boiangii, mămularii, abagii, braşoveni, blănari, marchidani, işlicari, basmangii, pânzari). În cea de a treia categorie, intrau negustorii fără prăvălii (arendaşii, dragomanii, sureccii, precupeţii, matrapazii, comisionerii, capanlâii, telalii, geambaşii, gelapii). Cea de-a patra o constituiau negustorii şi meşteşugarii din domeniul pielăriei şi încălţămintei (cizmari, pantofari, cavafi, ciobotari, tăbăcari, curelari, şelari, cordovangii). A cincea categorie o compuneau cei ce se ocupau cu construcţiile şi prelucrarea lemnului şi a materialelor de construcţii (cărămidari, dogari, dulgheri, jogărari, olangii, pietrari, rotari, tâmplari, varniceri, zidari, zugravi).


109

O categorie aparte o constituiau cei ce prelucrau metalele, argintari, giuvaergii, ceasornicari, tuffeccii, fişiccii, cuţitari, căldărari, tinichigii, covaci, fierari, potcovari.36 După obţinerea independenţei, numărul stabilimentelor industriale a crescut considerabil, numeroase fiind atelierele de cizmărie, cojocărie, croitorie, tinichigerie, fierărie, tâmplărie. În anul 1877 s-a înfiinţat atelierul mecanic al lui Iosif Caneta cu specificul „turnătorie din bronz“. Statistica din 1887 înregistra în Caracal : 14 cazane de făcut rachiu, un cazan pentru săpun, 7 tăbăcării, 12 fabrici de cărămidărie, 4 fabrici de lumânări, două mori cu aburi, 4 mori pe apă (din care trei spre vest de oraş şi una spre est, lângă abator). La un interval de zece ani funcţionau în oraş 14 cazane de fabricat rachiu, un cazan pentru fabricat săpun, 7 tăbăcării, 12 fabrici de cărămidă, patru fabrici de lumânări, două mori cu abur, patru mori pe apă (pe pârâul Caracalului), şase pieţe (Piaţa Unirii, Piaţa Sfinţii Apostoli, Piaţa de Trăsuri, Piaţa de Păsări, Piaţa Mare, Piaţa Grădinii Publice), zece băcănii, patru hanuri, şase hoteluri, cinci cazinouri, opt birturi, 70 de cârciumi. În 1899 a luat fiinţă atelierul de turnătorie al lui Nicu Petrovschi şi Distileria de lichioruri, cognac, siropuri de fructe, rom, a lui Panait Papahagi, pe strada Regele Carol al II-lea, iar în 1910 atelierul de tâmplărie mecanică- fabrică de mobilă, al lui Giovanni Gratagliano, situat pe strada Regele Ferdinand I, care avea să funcţioneze neîntrerupt până în anul 1950 folosind în medie 10-15 muncitori. În anul 1911 s-a pus în funcţiune Uzina Electrică cu două motoare cu explozie, construită încă din anul 1906 (probabil clădirea). În anul 1912 în localitate funcţionau două ateliere mecanice, o fabrică de ape gazoase, o fabrică de pâine, un atelier de tâmplărie metalică, două mori pe benzină, uzina electrică, o baie populară, 79 debite de băuturi spirtoase, trei târguri anuale (9 Martie, Florii şi Rusalii) şi un Târg Săptămânal (lunea).

Industria oraşului Caracal în perioada interbelică

În anul 1920 a intrat în funcţiune moara automată Albina. La aceasta s-au adăugat în scurt timp o serie de mici ateliere de tâmplărie, fierărie, cizmărie, reparaţii de unelte agricole. A început să funcţioneze la Caracal, în anul 1923, fabrica de mezeluri a lui Alfonso Doriga din Bulevardul Anton Caracalla, fabrica de lumânări a lui Ion D.Gliger, situată în faţa halei, fabrica de sobe de teracotă a lui Carol Schinger şi G.H. Codreanu, fabrica de mezeluri La Şunca de Praga a lui Ştefan Cuhu, iar din 1924, o moară sistematică cu capacitatea de două vagoane pe zi. Trei ani mai târziu a început să funcţioneze în magazinul de fierărie Constantin Frăţilă37, de asemenea magazinul de fierărie şi debit şi de băuturi spirtoase al Elenei I. Bărbulescu38, iar în mahalaua Boldu, pe strada Ştefan cel Mare la nr. 3 moara proprietate a domnului Dumitru Uţă care funcţiona din anul 1928, Ion C.Uţă având prima fabrică românească de cafea surogat, pe strada Regele Mihai, fostă Carol al II-lea.39 Conform Ministerului Industriei şi Comerţului, întreprinderile industriale din Caracal, judeţul Romanaţi erau în anul 1929: minifabrica de tâmplărie a lui Giovanni Gratagliano; în centrul oraşului, atelierul de tâmplărie

Caracal

110

al lui Nicu Petrovschi; Moara Speranţa.40 Tot în acest an, Stoian Bogatinovici avea brutărie pe strada Principele Carol, iar Constantin Simion pe strada General Averescu, la numărul 2.41 Din anul 1933, fraţii Pretorian aveau magazine de fierărie şi articole tehnice, pe strada Carol la numărul 3, de unde se aproviziona cu materiale primăria oraşului, şi depozitul de cherestea I.Dulama. În perioada 1937-1945 funcţionau în Caracal, fabrica de pâine Sănătatea a lui Haralambie Pătru, fabrica de pânză Ulise a lui Ilie Buiculescu de pe strada General Praporgescu (azi Bicaz), fabrica de care, căruţe, trăsuri, furgoane, şarete, rotărie, a lui Filip Blezius, de pe strada Vasile Alecsandri, fabrica de pălării a lui Badea S. Iliescu, de pe strada Unirii, fabrica de tricotaje a lui Ilie Firică de pe strada Regele Ferdinand, fabrica de mezeluri a lui Iulius Spack de pe strada Goleşti, fabrica de tăbăcărie a lui Ionel Stoia, de pe aceeaşi stradă şi fabrica de teracotă a lui Mari Eftimescu din strada Traian.42

La 16 ianuarie 1934, Uniunea Generală a Micilor Industriaşi şi Meseriaşi, Patroni din România Mare, filiala Caracal, solicitau Primăriei oraşului sala Teatrului Naţional pentru organizarea unui bal, având ca scop strângerea de fonduri pentru ajutorarea meseriaşilor nevoiaşi. Această filială fiinţa din 193243. La 15 martie 1940 întreprinderile comunale din Caracal s-au întrunit pentru numirea unui director în persoana lui Gh. Theodorian, şeful electromecanic al Uzinei Electrice comunale. Până în toamna anului 1945 întrega activitate economică a oraşului a fost obligată să deservească nevoile războiului.

Industria oraşului Caracal după instaurarea regimului comunist

După instaurarea regimului comunist în România, a început procesul naţionalizării în toate domeniile de activitate. În domeniul industriei au fost trecute în proprietatea statului, mai întâi marile întreprinderi, urmând întreprinderile mici şi mijlocii. În perioada comunistă s-a făcut trecerea spre o industrializare forţată de tip sovietic. Ca efect al Legii naţionalizării, în Caracal a luat fiinţă la 1 august 1950, Întreprinderea Raională de industrie locală,având ca punct de plecare întreprinderea lui Ion C. Uţă. În cadrul acestei întreprinderi au funcţionat din anul 1951 Fabrica de gheaţă, Fabrica de sifoane, Fabrica de pâine Proletarul, un atelier de tâmplărie şi unul mecanic.44

Din 1949, la Caracal luase fiinţă Întreprinderea de industrie locală în cadrul căreia existau două mori: Petre Puican şi Ştefan Gheorghiu, şi o gospodărie anexă. Moara Petre Puican era deservită de trei persoane (responsabil, morar şi mecanic), iar moara Ştefan Gheorghiu era deservită de două peroane (responsabil şi mecanic).45 Tot în anul 1949 s-a înfiinţat Cooperativa de producţie 7 Noiembrie cu sediul în strada Filimon Sârbu nr.7, având în componenţă secţii de croitorie, de covoare pentru export şi de reparaţii mecanice.46 O altă întreprindere era Întreprinderea Înfrăţirea, cuprindea serviciul de coşerit şi serviciul abatorului.


111

În anul 1951 s-au înfiinţat cooperativele meşteşugăreşti: Popa Şapcă care avea ca obiect de activitate reparaţii încălţăminte, curelărie, cojocărie, confecţii, croitorie, tapiţerie, frizerie, secţii de geamuri şi covoare; Igiena 8 Mai, cu secţii de frizerie şi coafură47; 23 August pentru confecţii.48 Începând cu 1953 s-a pus un mare accent pe întreprinderile de interes local urmărindu-se dezvoltarea şi valorificarea surselor locale pentru

mărirea producţiei de bunuri de larg consum. Din 1957 cele trei cooperative meşteşugăreşti s-au unit constituind

Întreprinderea Unirea Meşteşugarilor. În 1958 pentru cooperativa Unirea Meşteşugarilor s-a construit un local nou49 . Din anul 1966 s-a înfiinţat cooperativa meşteşugărească Deservirea, cu secţii de: frizerie, coafură şi atelier de tâmplărie.

O întreprindere de mare prestigiu a fost I.A.S. Complex Porcine, înfiinţată în anul 1965 cu o capacitate de 100.000 capete porci anual. Se foloseau cele mai avansate metode de creştere şi furajare.50 După 1990 unitatea şi-a schimbat denumirea în S.C. Suinprod Caracal, dar producţia în continuă scădere a determinat închiderea unităţii.

Director al S.C. Suinprod Caracal a fost Diaconu Ştefan. În anul 1967 a fost înfiinţată fabrica de conserve cu un număr de 1200

de salariaţi (în noiembrie 1965 a început construcţia halelor, iar în 1967 fabrica fost dată parţial în folosinţă pentru ca la începutul anului 1974 să funcţioneze la întrega sa capacitate). În perioada 1972 – 1974, fabrica a atins maximul capacităţii sale de producţie. Avea angajaţi cu contract de muncă nedeterminat, un număr de 1300 salariaţi, iar cu contract sezonier un număr de

Fig.5.6. Fabrica de Conserve

Fig. 5.4. Complexul Unirea Meşteşugarilor

Fig.5.5 S.C.Suinprod

Caracal

112

1800 salariaţi. În această perioadă se prelucra o gamă largă de conserve, de fructe, de carne, de legume, pastă de tomate, must concentrat, etc. Acestea erau destinate atât pieţei interne cât şi pentru export. Mai mult de jumătate din producţia anuală totală era destinată exportului în diferite ţări de pe continent. După 1990 fabrica îşi schimbă denumirea în S.C. Fructus Romanaţi, înregistrând o scădere a producţiei, datorată crizei economice. După anul 2000 întreprinderea se scindează, o parte fiind preluată de S.C. Leader International şi S.C. Monteverde. În unele spaţii care au aparţinut societăţii S.C. Fructus Romanaţi, au fost amenajate secţii de confecţii ale unor societăţi comerciale de profil, cu capital italian.51

Ca urmare a creşterii cantităţii de lapte furnizate de unităţile C.A.P, I.A.S, cât şi de la gospodăriile populaţiei, a apărut necesitatea valorificării acestora în noi unităţi industriale prin construirea unei fabrici de produse lactate. În urma studiilor făcute s-a considerat că cel mai bun amplasament ar fi oraşul Caracal deoarece se afla situat în centrul surselor de lapte. În consecinţă, în primăvara anului 1967 a fost dată în funcţiune Fabrica de produse lactate, sub patronajul Industriei de Lactate Craiova. Odată cu noua împărţire teritorială din 1968, Fabrica de Produse Lactate Caracal a fost preluată de Industria Laptelui Olt. Fabrica a fost dotată cu linii tehnologice şi aparatură de ultimă generaţie adusă din fostul R.D.G, aplicându-se cele mai noi tehnologii de prelucrare a laptelui. Dotarea s-a făcut şi cu circa 60 de maşini autocisterne, camioane şi autodube frigorifice, atât pentru colectarea materiei prime cât şi pentru desfacerea produselor prelucrate. Fabrica a fost construită pentru a prelucra circa 75.000 litri lapte pe zi în produse proaspete, telemea şi lapte pentru aprovizionarea oraşului Bucureşti şi a oraşelor din judeţul Olt. Având în vedere dotările acestei unităţi cât şi existenţa unui personal calificat s-a creat necesitatea diversificării gamei de produse atât pentru nevoile interne cât şi pentru export. Astfel, după ce asigurau necesităţile interne, unitatea a exportat în multe ţări cum ar fi : Italia, Anglia, Australia, R.D.G., R.F.G. , S.U.A., Iran, Egipt, Kuweit, Grecia, Liban etc. Fabrica de Produse Lactate Caracal a fost deservită de un număr de circa 160 de oameni: muncitori, preparatori produse lactate, laboranţi, tehnicieni, ingineri, personal auxiliar şi T.E.S.A.La conducerea fabricii s-au aflat directorii: Roşu Nicolae, Vârtosu Dumitru, Ali Esat, Mitrică Constantin, Iliescu Ion etc.

Fig. 5.7. Hame Caracal


113

După evenimentele din decembrie 1989 fabrica a continuat să funcţioneze în sistemul de stat până în anul 2000, când a fost privatizată şi i s-a schimbat profilul în fabrică de conserve, sub titulatura de Romconserv S.R.L Caracal. Din anul 2005, Romconserv S.R.L Caracal a fost cumpărată de către grupul Hame din Cehia, societate cu capital integral ceh. Producţia fabricii constă într-o gamă diversificată de conserve de carne, de legume dar şi a mâncărurilor gătite. Numărul salariaţilor fabricii este de 270. Societatea este condusă de către trei administratori numiţi de către AGA. În subordinea acestora se află secţiile de producţie şi cercetare, departamentele funcţionale: financiar contabil, planificare, comercial, resurse umane, tehnic, aprovizionare, logistică şi expediţie. În funcţia de director general al societăţii este inginer Subrt Petr. În prezent ea se află sub patronajul firmei cehe Hame, păstrându-şi vechiul sediu.

Dezvoltarea industrială a oraşului s-a datorat în mare parte înfiinţări Întreprinderii de vagoane în anul 1973. La înfiinţare întreprinderea avea 2500 de salariaţi(în anul 1970 a început săparea şanţurilor şi turnarea temeliilor de beton la hale şi la sfârşitul anului 1972 a intrat în funcţiune la întreaga capacitate).Din anul 1973 când a început să producă, Întreprinderea de vagoane a construit şi vândut peste 70.000 vagoane noi, din care aproximativ 50.000 vagoane pentru export în Franţa, Cehia, Slovacia, Germania, Ungaria, fosta U.R.S.S., Iran, Gabon, etc., fiind pentru o perioadă unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de vagoane de marfă, societatea având o capacitate maximă reală de 5000 vagoane construite pe an. În anul 1983 numărul de salariaţi ai acestei întreprinderi a crescut la 3023 . După 1990 Întreprinderea de vagoane din Caracal a fost inclusă în programul de privatizare PSAL 1 şi şi-a schimbat denumirea în ROMVAG Caracal S.A. Astfel în anul 2002 a avut loc privatizarea societăţii, aceasta devenind cu capital majoritar privat.

Principalii clienţi din ultimii ani sunt S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ (vagoane tip Rils, Shimmns, Eacs, Lgns, Sgs, Gas, Fals şi cisterne pentru transport produse uşoare), SERVTRANS (vagoane tip Fals, Falns, Eanos, Tals, Sgns, Uagps), CORRIDOR (vagoane tip Eaos), TOUAX (vagoane platformă tip Sgs), AX BENET (vagoane tip Rils), MAV

DUNAVAGON (vagoane tip Habbillnss), KRONOSPAN

(vagoane pentru transport rumeguş şi plăci aglomerate tip Tirrs), TVT NOVA (componente Habbillnss), HOLCIM (vagoane pentru transport ciment tip UACS, ROMPETROL LOGISTIC (vagoane tip cisternă).

Fig,5.8 S.C.ROMVAG Caracal

Caracal

114

Societatea şi-a dezvoltat capabilitatea tehnică şi acoperă prin compartimentele sale toate domeniile necesare fabricării vagoanelor de marfă: în Serviciul proiectare se fac studiile tehnice în acord cu cerinţele pieţei şi se elaborează documentaţia desenată pentru fiecare tip de vagon; în Serviciul tehnic se realizează întregul proces de elaborare a documentaţiei tehnologice; în secţiile de producţie se fabrică şi se testează vagoanele de marfă, precum şi cutiile, boghiurile şi o gamă largă de componente. De asemenea societatea are acces la cale ferată magistrală şi drumuri naţionale, racorduri energetice de forţă, racorduri la reţeaua de apă şi canalizare, echipamente şi utilaje performante în stare de funcţionare, toate proprietate a societăţii comerciale. Societatea dispune de hale industriale în suprafaţă de cca. 53.260 m2. Toate secţiile sunt dotate cu echipamente la nivelul standardelor intrnaţionale

Romvag S.A. poate construi tipuri de vagoane marfă în diverse variante şi pentru diferite ecartamente: vagoane transport cereale; vagoane transport minereu; vagoane transport cărbune; vagoane cisternă; vagoane descoperite; vagoane acoperite; vagoane platformă; alte tipuri de vagoane specializate pentru transport marfă. Romvag S.A. are propriile servicii de proiectare constructivă şi tehnologică, cu care rezolvă integral problematica proiectării vagoanelor folosind cele mai moderne echipamente de calcul şi programe software pentru proiectarea asistată de calculator (AUTOCAD, PROENGINEER, ANSYS). De asemenea Romvag S.A. execută prototipurile şi face toată pregătirea de fabricaţie necesară trecerii la fabricaţia de serie, având cea mai bună experienţă din ţară în relaţiile cu S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ şi AFER deoarece în ultimii ani are cele mai multe omologări de vagoane făcute cu autorităţile de mai sus. Structura de acţionariat a S.C. Romvag S.A. Caracal 52

% Număr acţiuni Total 100,00 1.933.877 International Railway Systems S.A. 61,87 1.196.418 S.I.F. Oltenia 34,67 670.475 Alţi acţionari 3,46 66.984


115

În anul 1972 a fost înfiinţată Întreprinderea de tricotaje şi o întreprindere de exploatare şi industrializare a lemnului cu 600 de angajaţi. O parte din necesarul de fire era primit de la Filatura din Drăgăneşti. În anul 1972, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 81 din 27 ianuarie a luat fiinţă Fabrica de tricotaje Caracal.

În anul 1990 prin Hotărârea Guvernului României nr. 1254/4.12.1990 fabrica a fost transformată în Societatea Comercială Romaniţa.

Din anul 1995 societatea s-a privatizat integral. Obiectul de activitate al societăţii este producerea şi comercializarea de îmbrăcăminte şi lenjerie din tricoturi de bumbac şi tip bumbac. Din anul 1999 nu s-a mai lucrat pentru piaţa internă, toată atenţia şi resursele s-au concentrat pentru piaţa externă unde s-a lucrat, şi se lucrează, numai în sistemul lohn atât produse din tricoturi, cât şi din ţesături. Datorită cerinţelor pieţei, începând cu anul 1998 fabrica a fost modernizată şi adusă la standardele internaţionale de producţie şi depozitare. Drept urmare secţiile de producţie au fost reutilate cu maşini noi şi performante, reorganizate şi renovate pentru a corespunde celor mai înalte standarde de calitate, iluminare, confort şi protecţia muncii. Spaţiile de depozitare au fost şi ele renovate şi aduse la standardele actual. S.C.Romaniţa S.A. exportă produse în: Italia, Marea Britanie, Ungaria, Danemarca, Turcia, Suedia, Belgia, Franţa.53

În aceeaşi perioadă au luat fiinţă Întreprinderea de exploatare şi industrializare a lemnului cu circa 670 de salariaţi (produse material-lemnoase: lobde industriale, lemn cr, lemn pentru celuloză, lemn de mină, traverse talaş industrial); Fabrica Mixtă de Industrie locală, cu circa 500 de salariaţi (mobilă, uşi, ferestre, cahle teracotă, bunuri metalice de larg consum); Întreprinderea de Maşini Agricole; Întreprinderea de Reţele Electrice.

Din anul 1980 a intrat în funcţiune Întreprinderea de anvelope (pentru autoturisme, tractoare şi combine agricole), una din cele mai importante întreprinderi de acest profil din ţară. A fost proiectată să producă 14.000 de

Fig. 5.9. S.C. Romaniţa S.A.

Fig. 5.10. Fabrica de Anvelope - Intrarea

Caracal

116

anvelope pe an, iar din 1985 a intrat în producţie etapa a doua, cu un milion anvelope radiale pe an, pentru autoturisme de mic litraj.54

Economia oraşului Caracal se prezenta în 1983 ca o „îmbinare“ între industrie (în principal alimentară) şi agricultură. În oraş funcţionau şapte întreprinderi industriale de subordonare republicană, două de subordonare locală şi două aparţinând industriei cooperatiste. În anul 2005 în Registrul Camerei de Comerţ Caracal figurau Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Caracal, S.C.Romvag S.A., cinci firme aparţinând domeniului alimentar (S.C.Vidiagro S.R.L., Hame România, „Ecva 2000“ S.R.L., Riada Plus, Ecologic), două firme din domeniul electronice, electrice (Tecamar Service, Energo Eolian Romproiect S.R.L.), nouă firme din domeniul echipamente servicii şi utilaje industriale (Paralela 44, Romconserv S.R.L., Madavir Lux S.R.L., Royal Rom S.R.L., Expert Construct, M.C.M. Unigrup S.R.L., etc), şase firme din domeniul textile (Zonatex, 777 S.R.L., Torente Mod, Snobii Club, Romaniţa, M.K. Promo), două firme din domeniul chimic (Dolchimprod Caracal, E.S.O.X. Prodimpex S.R.L.)55

5.3. COMERŢUL

Condiţiile fizico-geografice au făcut ca oraşul să reprezinte în ansamblul economiei antice şi medievale un important centru comercial. Descoperirile arheologice atestă existenţa unei puternice vieţi comerciale în zonă. Inscripţiile descoperite la Romula dovedesc că aici aveau loc schimburi comerciale intense, favorizate de existenţa a numeroase drumuri ce legau Romula şi aşezările din jurul său cu Imperiul Roman În Evul mediu una din cele mai de seamă funcţii ale oraşului, aceea de centru comercial-meşteşugăresc a fost strâns legată de drumurile urmate de negustori şi de târgurile care se ţineau aici periodic dar şi săptămânal. Circumstanţele geografice precum şi creşterea demografică au grăbit în secolul al XVII-lea evoluţia unor aşezări rurale către stadiul de oraş. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi în primele decenii ale secolului al XVII-lea unele localităţi au dobândit titlul de oraş, aşa cum este şi cazul Caracalului. Fiecare oraş avea un târg temporar şi unul permanent. Unele oraşe, cum este şi Caracalul s-au dezvoltat în strânsă relaţie cu târgul săptămânal sau cu bâlciul anual.

Episcopul catolic Petre Bogdan Baksic, trecând prin Caracal în anul 1640 vorbeşte despre faptul că „...în fiecare miercuri se ţine aici târg şi vin mulţi negustori catolici şi se vinde un număr mare de vite, ca şi la Craiova“.56 În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), documentele atestă în Ţara Românească 32 de târguri şi oraşe. Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino sunt consemnate 23 de aşezări urbane importante( villegrosse). Între acestea, alături de Craiova, Târgu Jiu, Slatina, Târgovişte, Piteşti, se află şi Caracalul57. Diferenţa dintre oraş şi târg consta în faptul că primul era un centru cu multiple funcţii economico-sociale, ceva mai populat, pe când cel de-al doilea era o aşezare mai mică ce-şi lega viaţa de schimbul comercial practicat


117

de locuitorii din satele grupate într-o microzonă fizico-geografică. Printr-o politică economică chibzuită Constantin Brâncoveanu a reuşit să stimuleze comerţul intern şi extern, oraşele târguri ridicându-se la rang de centre comerciale recunoscute pe plan intenaţional: Bucureşti, Craiova, Caracal, Focşani, Brăila, Giurgiu.58 Conform Anatefterului în anul 1695 cele mai importante vămi erau la Râmnic, Buzău, Bucureşti, Roşiori de Vede, Zimnicea, Târgovişte, Piteşti, Slatina, Caracal, Craiova, Strehaia, etc). În timpul lui Constantin Brâncoveanu se percepea vamă în oraşele şi locurile unde se făcea comerţ cât şi pentru activitatea de „negustorie“, cu excepţia produselor destinate domniei.59 Moneda generală de schimb era asprul otoman, iar dintre celelalte monede folosite putem să menţionăm ducatul (galbenul de aur).60

Încă din anul 1828 funcţionau aici, două bâlciuri (la sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi în Duminica Rusaliilor), şi târgul săptămânal care se ţinea duminica şi care avea o vechime de câteva secole. La aceste bâlciuri cât şi în târgul de săptămână se videau vite, cereale, piei, lână, lemne, unelte agricole, vase de ceramică şi porţelan, zahăr şi cafea,

articole de lux, produse industriale.61 Intensificându-se activitatea comercială, în prima jumătate a secolului XIX, s-a înfiinţat în Caracal un centru al negustorilor pe Uliţa târgului, unde funcţionau cele mai multe prăvălii. Aici se vindeau mărfuri scumpe, aduse de peste hotare, dar şi produse locale.62 Între anii 1877-1892 a funcţionat pe strada Regele Ferdinand firma Dimitrie Guran – magazin

de manufactură.63 În anul 1887 în oraş îşi desfăsurau activitatea: patru hanuri, cinci cazinouri, şase hoteluri, opt birturi, 70 de cârciumi şi erau organizate patru bâlciuri anuale (9 Martie, Duminica Floriilor, Duminica Rusaliilor, 23 Aprilie) şi un bâlci săptămânal. Un sfert de secol mai târziu, în localitate

existau: cinci hanuri, cinci cazinouri, şapte hoteluri, nouă

Fig. 5.12. Piaţa oraşului la începutul sec. XX

Fig. 5.11. Hotel Ioan Popescu

Caracal

118

birturi, 76 de cârciumi şi patru bâlciuri anuale. Activitatea comercială cea mai intensă ce avea loc la Caracal, se desfăşura în Târgul de Săptămână şi în Piaţa Mare a oraşului unde majoritatea comercianţilor îşi aveau amenajate prăvăliile. Din 1891 se punea problema mutării comerţului cu grâu în Oborul de săptămână, deoarece sutele de care ce se strângeau în centrul oraşului lăsau mizerie şi încurcau circulaţia64. Această problemă a revenit în anul 1950 „Târgul de săptămână fiind aşezat prea aproape de centrul oraşului face ca în zilele de târg, oraşul să fie murdar, fiind neîncăpător, se impunea lărgirea lui, fie prin mutare, fie prin expropierea terenurilor vecine“.65 Problema a fost soluţionată abia în 1955, când Sfatul popular al regiunii Craiova a aprobat la 25 februarie mutarea târgului de săptămână din vechiul loc pe strada Rahovei. Necesitatea desfacerii produselor alimentare în Caracal a determinat la 15 februarie 1896, Consiliul urbei prezidat de primarul Mihalache Bibian şi pe inginerul comunei, Gr.Cerchez să înainteze Ministerului de Interne, proiectul pentru construirea unei hale în piaţa oraşului. Hala s-a construit ,,aşezată călare peste pârâul,care străbate oraşul“şi a functionat aproape 100 de ani.66

În perioada interbelică în oraşul Caracal existau librării, cafenele, restaurante, plăcintării, magazine, cluburi şi hoteluri: librăria Cooperativa fraţilor Mărculescu, Librăria Moroianu, Librăria Luvru, Librăria Segărceanu, Librăria Curuia, Librăria Iorgu Petrescu, Librăria Sache Pavlovici,

Librăria Niculescu, Librăria Isac Barat, Cazinoul

Dulgherescu, Cazinoul Bibian (proprietar Savu Teodoru), Clubul Frăţia, Hotelul Minerva, Magazinul de fierărie Mihalache Voiculescu, Magazinul de fierărie Tache Cristescu, Magazinul universal al angrosiştilor Dumitrache şi Niţă Guran, Magazinul de încălţăminte Săvulescu, Magazinul Ioniţă Atanasiu, Magazinul Nae Lipscanul, Magazinul Nicolaid, Magazinul Luvru, Magazinul de hăinărie Ignat Perl, Magazinul de sticlărie Amadu, Plăcintăria Savu, Cafeneaua La trei sarmale, Cercul cultural Înfrăţirea, Cofetăria Dulgherescu, Cofetăria Drăghicescu, Cofetăria şi Cârciuma La Hanul Roşu, Cofetăria Costică Sachelaridis, cofetaria Teodorescu, berăria Enibace, berăria Grădina Paradis, Berăria Grădina Boşoteanu, Berăria Grădina Raşca, Berăria Costandaras, Berăria Buţănescu, Restaurantul Gheorghe Bucluc, Restaurantul Ştefan Neamţu, Birtul Iordache, Restaurantul Caracal, Restaurantul Hotelului Hagi Chirea, Restaurantul Cafe-concert Andreescu, Restaurantul Central.

Fig. 5.13. Hala Centrală la 1903


119

În oraş existau firme specializate în comercializarea cerealelor Federala Dacia cu o capacitate de 300 de vagoane de cereale anual, Betulescu et comp., Trifu-Calamata et comp.“67

Fig. 5.14. Magazine pe strada Ferdinand

Camera Agricolă a Judeţului Romanaţi

Potrivit Legii Camerelor de agricultură, la 13 aprilie 1925 a luat fiinţă prima Cameră de Agricultură, constituită din 17 membri aleşi şi 11 membri de drept, având trei secţii : agricolă, zootehnică şi silvică, cu scopul de a îmbunătăţi producţia agricolă. O atribuţie importantă a acestei instituţii consta în sprijinul acordat Şcolii de Agricultură de la Drăghiceni. De asemenea, Camera Agricolă a înfiinţat câmpuri de experienţă la Ştirbei (azi Iancu Jianu), Racoviţa, Cioroiu, Dobrosloveni, Caracal, Redea, Amărăştii de Jos, Grădinile, Izbiceni, unde se producea grâu şi porumb selecţionat şi diferite seminţe.

Camera de comerţ şi industrie

În anii 1864-1865 s-a derulat procesul de înfiinţare, instituire şi constituire a Camerelor de comerţ în România. În zona Olteniei s-au nominalizat camerele de comerţ de la Craiova şi Drobeta Turnu Severin cărora li s-au încredinţat aşa-zise circumscripţii, adică celelalte judeţe. Momentul principal în evoluţia acestor instituţii a fost adoptarea legii din 7 mai 1886, când acestea au devenit organe consultative ale statului de apărare şi reprezentare a intereselor comercianţilor şi industriaşilor. Comform acestei legi în circumscripţia Camerei de comerţ şi industrie Craiova au fost incluse toate judeţele Olteniei, fiecare având câte o secţie: una centrală la Craiova şi câte una judeţeană la Caracal, Târgu-Jiu, Turnu Severin şi Râmnicul Vâlcea. În conformitate cu această lege s-au făcut în 1887 alegeri. În Romanaţi au fost aleşi membri ai Camerei doi apreciaţi comercianţi din Caracal, Theodor Vlădescu şi Mihail P. Chintescu. Din 1910, secţiilor judeţene create şi secţiei a treia Romanaţi li s-a acordat o largă autonomie. Abia prin legea de reformare a Camerelor de comerţ şi industrie din 1925 s-a modificat regimul teritorial al acestora, impunându-se

Caracal

120

principiul suprapunerii sferei de activitate a unei Camere de comerţ şi industrie peste unitatea administrativă judeţeană. La scurtă vreme, în spiritul legii, fosta secţie Romanaţi a Camerei de comerţ şi industrie Craiova, a devenit Camera de comerţ şi industrie Caracal. Noua instituţie a evoluat până în 1949 în conformitate cu legile din 1929, 1934, 1936 şi 1938. 68 La individualizarea acesteia a contribuit şi Sfatul negustoresc, filiala Sfatului Negustoresc Central din Bucureşti, înfiinţată la 1 aprilie 1924. Sfatul negustoresc Caracal avea la 1 decembrie 1927, 331 de membri.69 Până la înfiinţarea acestei instituţii, la Caracal a început să funcţioneze conform Deciziei Ministeriale 15.142 din 16 iunie 1914, pe platoul numit Târgul săptămânal, Oborul de vite, Primăriei revenindu-i obligaţia de a întreţine oborul, cu îmbunătăţirile necesare.

Comisia oborului de vite era I. Albescu preşedinte, Ştefan T. Nicolae şi M. Trandafirescu membri, Ghe. Teodorescu secretar. Oborul de cereale a fost condus de aceeaşi comisie până la 11 septembrie 1921 când cele două comisii se separă, având acelaşi preşedinte, I. Albescu. Cei doi membri au rămas la comisia de cereale, creându-se un nou post pentru comisia oborului de vite. În această perioadă, în Caracal nu existau firme de import-export, finanţarea întreprinderilor comerciale făcându-se de către bănci şi particulari, care percepeau dobânzi mari, de peste 30%. Cu toate acestea, în 1925 erau înregistrate 126 firme comerciale, din care 105 individuale ( cârciumi, cafenele, băcănii, butării, hoteluri-restaurant, pescării, fierării, ateliere de încălţăminte, croitorie, tinichigerie, ceasornicărie, rotărie, o librărie) şi 21 sociale (depozite en-gross de băuturi spirtoase, depozite de cereale, de maşini agricole, mori, o librărie). Mărfurile se desfăceau prin plata imediată, deoarece cele mai multe firme lucrau cu ceea ce se putea realiza pe loc, fără a se aventura în extensiune. Comercianţii aveau nevoie de un serviciu de informaţii interne şi externe, iar principalele doleanţe ale acestora erau scăderea dobânzilor bancare pentru a putea obţine finanţări mai uşor, garanţia transporturilor şi rapiditatea expediţiilor care accelerau rularea banilor.70 Prin Înaltul Decret Regal numărul 3.256 din noiembrie 1927 se înfiinţează Camera de Comerţ şi Industrie care îşi începe activitatea independentă de la 6 iulie 1928. Veniturile Camerei de comerţ şi industrie erau impozite în formă de zecimi comerciale şi industriale, taxe percepute firmelor, timbre de bursă, certificate, autorizaţii. Consiliul de administraţie era format dintr-un număr de 20 membri, aleşi în Adunarea gerală a comercianţilor pe o perioadă de 4 ani, iar controlul era executat de 3 cenzori, un delegat al Ministerului Finanţelor, unul al Uniunii camerelor de comerţ şi un reprezentant ales în Adunarea generală. Secretarul deţinea şi funcţia de conducere a cancelariei acestei instituţii. Primul preşedinte al Camerei de comerţ şi industrie Caracal a fost Nichita Bicescu, iar bugetul se ridica în perioada 1iulie 1928 - 31 decembrie 1928 la 1.118.000 lei.


121

Camera de comerţ şi industrie a fost înfiinţată aşadar dintr-o necesitate socială, activitatea sa urmărind în special abrogarea speculei şi modificarea legii repausului social.71 În conformitate cu Decizia Ministrului Industriilor şi Comerţului, nr. 63.256 din mai 1929, reprezentanţii Camerei de comerţ din Slatina au predat în prezenţa unui delegat al Ministerului inventarul şi patrimoniul acesteia către Camera de Comerţ Caracal prin proces-verbal după cum urmează: instituţiile de cultură să fie subvenţionate de Camera de comerţ Caracal; oboarele de cereale şi târgurile de vite din Slatina, Potcoava, Drăgăneşti şi Corbu Nou judeţul Olt, trec sub administraţia Camerei de comerţ Caracal, averea mobilă a Camerei din Slatina, în valoare de 117.280 lei: biblioteca, în valoare de 13.033 lei, arhiva, scripturile şi registrele fostei Camere de comerţ Slatina,contul de gestiune încheiat la 31 mai 1929, cheltuieli 330.133,85 lei, încasări realizate: 322. 232,85 lei.72 Prin Actul nr. 20 0303 al Ministerului Industriilor şi Comerţului din 26 februarie 1929, mandatul Consiliului de administraţie al Camerei de comerţ Slatina a incetat, iar prin Decretul Regal 606 din aceeaşi zi a fost numită o Comisie interimară la Camera de comerţ Caracal, formată din Stavarache Borcescu, Eftimie Constantinescu, George Betulescu, Marcu Trandafirescu, Gheorghe Popa, Ilie Mărculescu, Mihai Petrescu.73Acestei comisii i se adaugă Dimitrie Arghirescu, Roman Ştefănescu şi Constantin Theodorescu (Corabia), iar în numele Majestăţii Sale Regele Mihai I, au fost desemnat şi Nicolae, Principe al României, Gheorghe Buzdugan şi Virgil Madgearu, Ministrul Industriilor şi Comerţului.74 Datorită îmbunătăţirii mediului economic şi cadrului legislativ care au permis practicarea unor afaceri profitabile, firmele şi persoanele care exercitau comerţ şi industrie în Caracal s-au înmulţit, astfel că din cele 428 de poziţii înregistrate la Camera de Comerţ şi Industrie în anul 1931menţionăm: cabinete dentare: - I. Federmayer, str. Carol I, Olga Ostrovschi, str. Regele Carol, Samoil Blebea, str. G.Grigorescu, nr. 287; hoteluri: Stavarache Borcescu, str. Carol I, Nichita Bicescu; cofetării: Georgeta Teodorescu, Ioana I. Nicolae, str. Plevnei, nr. 2; farmacii: Traian Olteanu, str. Serg. Jianu; Maria Ricman, str. Regele Carol; librării: Ilie Mărculescu, str. Regele Carol, I. Barat; Mihail Făget; fabrici de mezeluri: Iulius Spack, str. Goleşti, nr. 5, Alfonso Derigo, str. Caracal nr. 5; restaurante: Mihail Loizo, str. Caracal, Marin Ciurăscu, str. Caracal nr. 4, Traian Brăileanu, str. Caracal nr. 5, Gligor Niculiţă, str. Unirii nr. 2, Mihail Făget şi I.Zaharia, str. C-tin Poroineanu, nr.7; 4 mori, o fabrică de ciment, 6 brutării.75

Intensa activitate economică şi comercială a firmelor de stat şi private a permis acestora angajarea unor experţi agricoli, veterinari, viticoli şi silvici autorizaţi şi creşterea exportului de cereale din producţia locală. În vara anului 1935, şeful staţiei C.F.R. Caracal solicita preşedintelui Camerei de comerţ şi industrie Caracal informaţii despre rezervele de grâu, porumb, cantitatea necesară pentru populaţie, cantitatea necesară pentru consumul intern care se transportă pe căile ferate.

Caracal

122

Din Adresa nr. 316/6.07.1935, a Camerei de Comerţ şi Industrie aflăm că producţia de grâu a fost de 10.000 - 12.000 vagoane, porumb 20.000 vagoane, orz 300.000 vagoane, mazăre cca.150 vagoane, iar rapidă de cca. 40 vagoane; consumul local era de 6.000 vagoane grâu, 10.000 vagoane porumb şi 150.000 vagoane ovăz; exportul în ţară se ridica la 2.000 vagoane grâu, 2.000 vagoane porumb şi 150 vagoane orz;pentru hrana populaţiei erau necesare 2.500 vagoane grâu şi 7.000 vagoane porumb.76 Prin Decretul Regal nr. 1083/1936 se reînfiinţează Camera de comerţ şi industrie în Caracal, care probabil se desfiinţase între timp, având următoarea structură: Secţia comercială - 15 mandate, Comerţul mare - 6 mandate, Comerţul mic - 9 mandate; Secţia industrială - 5 mandate, Industria mare - 2 mandat,Industria mică - 3 mandate.77 Preşedintele Camerei de comerţ şi industrie în 1936 era Dumitru Soreanu iar vicepreşedinţii erau la Secţia comercială Nichita Bicescu iar la Secţia industrială Ilie Mărculescu. Din Comitetul de direcţie mai făceau parte doi membri şi un secretar. Consiliul de administraţie era alcătuit din 13 membri la Secţia Comercială, 5 membri la Secţia Industrială, 3 membri de drept, delegaţi plus membri corespondenţi. La Comisia de control se afla un delegat al Ministerului Finanţelor şi unul din partea Ministerului Industriei şi Comerţului.78 La 1 iunie 1937 se înfiinţează Comisiunile de calificare profesională instituite prin Legea pentru pregătire profesională şi exercitarea meseriilor. Aceste comisii erau reprezentate de un preşedinte, un delegat patron, un salariat şi un delegat din minister. Comisiile de calificare profesională din Caracal erau următoarele:Secţia metal: grupa II: fierari, potcovari, pilari, grupa III: tinichigii, alămari, lămpari,grupa V: mecanici pentru maşini cu abur, turbine, maşini agricole pentru calorifere, fochişti, grupa XII: ceasornicari, giuvaergii, opticieni; Secţia lemn: grupa I: tâmplari, scărari, parchetari, şindrilari, grupa IV: căruţaşi, dulgheri, dogarit Secţia Textile: grupa I: croitori, salvaragii, mantalagii, grupaII: croitorese, brochiste, rufărese, grupa IV: tapiţeri, plăpumari, dărăcitari; Secţia pielărie:grupa I: cismari, richtuitori, opincari,grupa II: blănari, cojocari, căciulari, mănuşar; Secţia arte grafice: tipografi-culegători, tipografi-maşinişti, grupa III fotografi; Secţia construcţii: zidari, tencuitori, vărari, betonişti ,Secţia alimentaţie şi chimie: grupa I: măcelari, mezelari, cârnăţari, măţari, grupa II: brutari, simigii-covrigari; Secţia diverse: - grupa II: bărbieri, coafori, manichiurişti, băiaşi.79 În judeţul Romanaţi existau în anul 1938, 500 firme comerciale individuale şi 36 firme sociale, iar cele mai importante ramuri de comerţ erau: cereale, manufacturi şi hăinărie, coloniale, restaurante, librării, farmacii şi depozite de cherestea. Activitatea comercială din Caracal a fost menţionată în unele apariţii periodice din străinătate cum ar fi Anuarul Universal de Export-Import al revistei Kelly, ediţia 1937, se fac urmatoarele referiri: „Caracal: capital of the


123

district of Comerce. Here is a Chamber of Comerce. Grain wers, hardware mers“. Bunurile imobiliare proprietate a Camerei de comerţ Caracal în anul 1939 erau imobilul din Caracal, strada Regele Ferdinand, nr.99, cumpărat în 1930,imobilul din strada V. Alecsandri, nr.71, cumpărat în 1935, imobilul din Târgul de săptămână.80 Guvernarea antonesciano-legionară a avut efecte asupra comerţului caracalean, magazine aparţinând unor comercianţi evreiau fost luate cu forţa de legionari: librăria lui Mauriciu Barat, depozitul de vinuri al lui Habăr Leopol şi ceasornicăria lui Marcel Grember care funcţionau încă din 1927.81 Pe strada Unirii la numărul 55 exista în anul 1941 Consumul Românesc, magazin cu coloniale, delicatese şi mezeluri. În anii comunismului activitatea comercială avea să se desfăşoare într-o altă organizare. Din 1948 a luat fiinţă comerţul de stat, având trei departamente: I.C.S. Oltenia cu magazine în Caracal, Corabia şi Balş,I.C.S. Jiul cu magazine alimentare în cele trei oraşe menţionate, I.C.S. textile-încălţăminte cu un număr mare de magazine şi depozite, câţiva ani mai târziu înfiinţându-se O.C.L. alimentara şi O.C.L. produse industriale. La Caracal, în această perioadă, pentru distribuirea petrolului lampant se folosea sistemul cartelelor şi existau cinci centre de distribuire: centrul 1 gara C.F.R. ,centrul 2 - Staţia cu două guri, pe Pârâu, centrul 3 - la Cooperativa Boldul, centrul 4 - la piaţa 1 Mai-Cooperativa 21 Decembrie şi centrul 5 - în Protoseni.82 Salariaţii din câmpul muncii beneficiau de cartele de alimente care se ridicau de la Secţia comercială a judeţului Romanaţi. Muncitorilor cu o vechime de cel puţin şase luni în câmpul muncii li se repartizau cartele şi pentru îmbrăcăminte.83 Existau de asemenea şi zece cantine pentru salariaţi. La bazele de recepţie I.C.S. Alimentara existau două chioşcuri pentru desfacerea produselor zaharoase şi mărfuri, iar la Silozul Caracal, un choşc şi un magazin pentru desfacerea mărfurilor de către I.C.S. Textile şi I.C.S. Oltenia.84

În anul 1951 Cooperativa de consum Boldu avea 1097 societari, un capital de 1.050.500 lei capital subscris şi un capital de 802.975 lei. Magazinele cooperativei aveau secţie cu textile, secţie cu articole alimentare şi diferite articole cu denumirea Secţia alimentară mixtă, Secţie alimentară, Secţie de zarzavat în piaţa oraşului Caracal, Secţie cu produse M.A.T., Secţii de producţie, una de cizmărie, una de tâmplărie.85 Cooperativa de consum Caracal avea în anul 1957, în reţeaua proprie 89 de unităţi de desfacere cu un efectiv de 133 de salariaţi operativi din care 42 de gestionari, 28 vânzători, 20 casieri şi 43 remizieri.86

Întreprinderea de alimentaţie publică cooperatistă, Caracal avea în 1958 următoarele unităţi: trei restaurante (Jiul, Tineret şi Gară), 18 bufete (bodegi), trei cofetării deservite de un laborator, două plăcintării, o iaurtgerie, un chioşc de produse zaharoase.87 Reţeaua comercială a Întreprinderii de Alimentaţie Publică Cooperatistă Caracal cuprindea în 1959: trei restaurante (Jiul, Tineret şi Olteţul - care de la 20 martie 1959 a fost transformat în Bufet cu autoservire), 15 bufete (bodegi), trei cofetării deservite de un laborator, două

Caracal

124

plăcintării, o iaurtgerie (deschisă la 23 martie 1959), un chioşc de produse zaharoase, o simigerie.88 În anul 1965 existau 72 de unităţi de desfacere dintre care 32 pentru desfacerea produselor alimentare şi 40 pentru desfacerea produselor industriale.89 Acum s-a înfiinţat I.A.P.L. Caracal, cu 20 de unităţi amplasate pe raza oraşului (10 bufete, 3 cofetării, plăcintării, laboratoare, etc.). Funcţionau de asemenea în oraş trei restaurante (Caracal, Jiul şi Cina) şi un hotel. În anul 1968 a fost construit un modern complex comercial în partea de est a oraşului (Gară) cu magazin alimentar, aprozar de legume şi fructe, centru de pâine, magazin de textile, punct farmaceutic, cafe-bar, bufet-restaurant.

În piaţa din centrul oraşului s-a dat în folosinţă în anul 1970 Complexul cooperaţiei meşteşugăreşti format din ateliere de croitorie, ceasornicărie, radio şi televizoare, laborator fotografic, frizerie şi coafură. Reţeaua comercială a oraşului s-a îmbunătăţit fiind formată din 147 de unităţi, dintre care 18 magazine de confecţii, textile, mercerie, marochinărie, încălţăminte, chimicale, mobilă, bijuterie, electrice; 35 de unităţi de alimentaţie publică (alimentare, magazine de cafea, complexe alimentare), cinci restaurante, două cantine restaurant, opt bufete, două cofetării. În oraş funcţiona şi un hotel cu o capacitate de 85 de locuri. Reţeaua comercială s-a îmbunătăţit.

În anul 1983 era formată din 161 de unităţi dintre care 39 de unităţi de alimentaţie publică. La 19 august 1984 a fost dat în folosinţă magazinul general Central din Caracal, având spaţii destinate desfacerii produselor alimentare, produse de panificaţie, sticlărie, îmbrăcăminte, încălţăminte, bijuteria, mobilă, covoare, aparatură de uz casnic, articole sportive etc. După 1990 , s-a trecut la sistemul

privat al unităţilor comerciale. Spaţii ale fostelor magazine de stat au fost închiriate sau vândute unor firme private, unele păstrându-şi chiar şi profilul de activitate.În prezent în Caracal funcţionează zeci de firme particulare cu o gamă diversă de profile de activitate.90 O activitate comercială intensă se desfăşoară în moderna piaţă agroalimentară a oraşului. Aici întreprinzătorii agricoli din localităţile rurale limitrofe oraşului îşi desfac produsele oferind locuitorilor necesarul pentru consum.

5.4. INSTITUŢIILE BANCARE Descoperirile arheologice, în special tezaurele monetare de pe teritoriul

Fig. 5.15. Magazinul general Central

Fig.5.16. Piaţa Agro-Alimentară


125

judeţului Romanaţi, dovedesc o intensă circulaţie monetară pe acest teritoriu din perioada dacică (denarul roman) până în Evul mediu (banul) târziu. În perioada lui Constantin Brâncoveanu Caracalul făcea parte din marile târguri ale epocii. Moneda generală de schimb era asprul, o altă monedă fiind ducatul (galbenul de aur).91 În epoca modernă, din anul 1855, s-a ridicat problema creării unei bănci naţionale de către Ion C. Brătianu (10 ianuarie). În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, instituţie care a avut un rol important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880. La 12 ianuarie 1872 Sesiunea Extraordinară a Consiliului General al Judeţului Romanaţi aprobă Statutul Casei de Bancă Judeţeană. Se înfiinţează o Casă de Bancă a judeţului Romanaţi având ca scop ajutorarea locuitorilor săteni, cultivatorilor de pământ şi industriaşilor de prin comunele rurale. Administraţia Casei a fost încredinţată Comitetului Permanent al judeţului.92

La Caracal, între anii 1877-1892, funcţiona firma Dimitrie Guran, ca magazin de manufactură, situată pe strada Ferdinand, fiind prima casă care s-a afişat drept Contuar de Scont, făcând împrumuturi, primind bani pentru depuneri sau schimb. În această perioadă pe piaţa monetară din Caracal circulau monede străine: ruseşti, turceşti şi austriece. O altă firmă care făcea asemenea operaţiuni era Costache Dumitrescu şi Ion Andreescu care preia mai târziu firma Guran.

Banca Naţională

Filiala Caracal a luat fiinţă în anul 1897 în casele lui Iancu Spănescu (în 1928 era biroul de cereale Betulescu). Costache Dumitrescu, procuristul Băncii Naţionale a terminat de construit aceste case, care nu erau finisate de proprietari, şi şi-au stabilit în ele birourile. Banca Naţională a cumpărat mai

târziu sediul Băncii Comerciale şi Agricole (peste drum de sediul prefecturii). În 1916 vinde acest sediu şi se mută cu chirie în casele lui Gheorghiţă Protopopescu de pe strada Regele Ferdinand. În 1927 îşi construieşte un edificiu propriu. Dintre directorii băncii în perioada 1897-1928 menţionăm pe

N.Vişineanu, Chiriac Mihăilescu, Tiberiu Pariciu, Anghel Danil.93 În perioada comunistă Filiala

Caracal a Băncii Naţionale a României a fost singura bancă din oraş. În 1990 Filiala Caracal a devenit Banca Comercială Română S.A. sucursala Caracal. Dintre ultimii directori ai băncii menţionăm pe Vieza Pătru şi Diaconu Octavian. În prezent banca funcţionează cu 24 de salariaţi având în Caracal două bancomate, unul la sediul agenţiei şi celălalt la sediul de percepere a taxelor şi impozitelor – serviciu subordonat primăriei oraşului Caracal.

Fig. 5.17. Sediul Băncii Naţionale în anul 1928

Caracal

126

Banca Creditul Comercial

A fost înfiinţată în anul 1903 de către Gh. I. Demetrian, Constantin Dumitrescu, Alexandru Constantinescu şi Florea Niculescu. Până în anul 1907 a funcţionat în casele lui Tache Cristescu (unde în 1928 funcţiona Magazinul M. Apelevianu). După 1907 a fost preluată de Banca Comerţului, sucursala Caracal.

La 3 februarie 1908 Adunarea Generală a Băncii Creditul Agricol aprobă lichidarea.94 În documentele de arhivă apare menţiunea că Banca Comerţului are activitate din anul 1899”, însă nu se specifică dacă este vorba despre sucursala din Caracal sau firma principală din Craiova.95 Banca Comerţului era instalată peste drum de Liceul de băieţi Ioniţă Asan, strada Carol nr.10, în localul său propriu. Sucursala din Caracal a luat fiinţă la 6 februarie 1908 prin preluarea activului şi pasivului băncii Creditul Comercial.96 Plasamentul acestei sucursale din judeţul Romanaţi atingea cifra de 150 milioane lei. Sucursala Caracal a fost condusă până în 1912 de Titu Colţescu şi D.G. Soreanu, iar din 1912 până în 1928 de Chiriac Mihăilescu ajutat de Nichita Bicescu şi Terente Dobrescu.97 Banca mai avea agenţii în Bechet, Balş, Corabia, Drăgăşani, Lugoj, Târgu-Jiu, Turnu Severin, Bucureşti. A fost lichidată prin radiere din oficiu la 10 aprilie 1948.98

Banca Caracal, a fost înfiinţată în anul 1908 de Titu Colţescu, Stavarache Borcescu, Ilie Constantinescu, Teodor Oroveanu, I. Mariani, Alexandru Popescu, etc., cu un capital social de 200 mii lei. Funcţiona în imobilul lui lui Teodor Borcescu din faţa Cadrilaterului. La constituire l-a avut ca preşedinte pe Stavarache Borcescu şi vicepreşedinte pe doctorul Alexandru Popescu.99 Mai târziu, la 6 martie 1943 se aprobă fuziunea Băncii Caracal cu Banca Românească S.A. din Bucureşti, prin încorporarea întregului activ şi pasiv al Băncii Caracal la Banca Românească. 100

Banca Romanaţi, a luat fiinţă în anul 1907 sub formă de societate pe acţiuni nominative avându-l ca preşedinte pe Tache Protopopescu, iar ca vicepreşedinte pe Mihail Demetrian. Funcţiona în propriul său local, una din cele mai frumoase clădiri din centrul oraşului (ridicată în anul 1911). Capitalul iniţial a fost de 600 mii lei pentru ca în 1911, să ajungă la un milion lei.

Fig. 5.18. Banca Comerţului

Fig. 5.19. Banca Romanaţi


127

Directorii care s-au succedat la conducerea sa de la înfiinţare până în 1921, când Banca fuzionează cu sucursala Băncii Franco-Române din localitate au fost Costache Dumitrescu, Tache Vlădescu, Vasile Argeşanu şi D. Florescu. Fuziunea cu sucursala Băncii Franco-Române din localitate a durat din 1 ianuarie 1923, proces care se sfârşeşte în 1927. În această perioadă Banca stagnează, lucru care se repetă în timpul ocupaţiei străine din timpul războiului, când localul ei se transformă în depozit de aprovizionare şi popotă a ofiţerilor austro-ungari. Din 1941 este pusă în lichidare aceasta durând până în 1946. Se hotărăşte vânzarea imobilului prin licitaţie publică şi intră în proprietatea Ministerului Comunicaţiilor pentru suma de 69 milioane 500 mii lei.101

Banca Comercială şi Agricolă, a fost înfiinţată la 7 decembrie 1911 de către D.G. Soreanu, funcţionar din Caracal şi Ilie Ştefan proprietar din Caracal, cu un capital de 750 mii lei provenind de la 20 de persoane din Caracal şi 13 din judeţ. Sediul băncii se afla pe strada Poroineanu la numărul 11. Director al băncii a fost D.G. Soreanu. La 2 noiembrie 1945, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiunea I, nr.874/2 noiembrie 1945, se dispune lichidarea Băncii. La 23 februarie 1948 banca se reînfiinţează pentru ca să fie lichidată două luni mai târziu, radierea făcându-se din oficiu.102

Banca de Credit a Agricultorilor, s-a fiinţat în 26 februarie 1925 cu un capital social de 5 milioane lei, divizat în 10.000 de acţiuni a 500 lei bucata. Printre marii acţionari ai săi au fost principele Basarab Brâncoveanu -preşedinte şi Sima Lazăr. Director era J.G. Demetrian, vicepreşedinţi Ionel Marian şi Jean Popescu. Banca de Credit a Agricultorilor efectua operaţii de credit de preferinţă pentru micii agricultori.103 Sediul băncii se afla pe strada Ieremia Grigorescu.104 A fost pusă în stare de lichidare la 11 iunie 1935, de Comisiunea pentru judecarea capacităţii de plată a Consiliului Superior Bancar. A avut mai mulţi lichidatori. Procesul de lichidare a fost încheiat la 10 aprilie 1940 .105

Banca Viitorul, a fost întemeiată în anul 1925 de către G.H. Nicolescu

fost primar al oraşului Caracal. A funcţionat cu chirie în casele lui Nicu Drăghicescu, la parter. Din Consiliul de administraţie făceau parteToma Ploeşteanu, preşedinte şi preotul Ion Mazilescu , vicepreşedinte, opt membri şi patru cenzori.105 Banca Viitorul desfăşura în Caracal o activitate bancară cu un capital de 150 mii lei. A fost lichidată la 27 iunie 1935, lichidator fiind Banca Caracal S.A.106

Banca Isbâda, era situată la parterul imobilului Florescu-Zvorsca de lângă farmacia Caracaş. A luat fiinţă la 3 mai 1927 ca sucursală a băncii Rod din Bucureşti. Sucursala Isbânda funcţiona în Caracal sub auspiciile profesorului G.G. Mironescu, şeful organizaţiei naţional-ţărăniste din judeţul Romanaţi. Din conducerea sucursalei făceau parte Isaia Ionescu, avocat din Bucureşti, Marcu Celărianu, avocat, Dumitru Breazu, profesor, dr. Al. Popescu.107

Caracal

128

5.4.1. Bănci Populare

Banca Populară Buna Vestire Caracal, a fost înfiinţată la 5 mai 1905 de un număr de 56 membri, cu un capital de 611 lei. Din această bancă făceau parte locuitorii din Caracal, mahalaua Boldu. Banca lucra cu Banca Centrală, avându-l ca preşedinte pe preotul Iacob Cureleanu.108

Scopul societăţii era de a înlesni creditul pentru membrii ei, procurându-le prin împrumuturi sau scontare de poliţe, capitalurile necesare pentru gospodăria, meseria sau comerţul lor şi de a fructifica economiile lor. De asemenea primea depuneri de la nesocietari şi contracta împrumuturi numai cu autorizaţia Casei Centrale. Durata societăţii era nelimitată. Membrii erau primiţi prin înscriere în registrul de societari. Femeile măritate trebuiau să aibe acordul soţilor, iar societatea trebuia să aibe cel puţin 20 de membri.109 Preşedintele băncii era N. Popescu.

Federala Dacia

La 28 iunie 1909 s-a ţinut în Caracal întrunirea Băncilor Populare ce au aderat la formarea Băncii Federale în acest judeţ. Pe 17 august a fost programată o altă întâlnire când s-a semnat şi autentificat actul constitutiv şi statutul în faţa delegatului onorific al Casei Centrale a Băncilor Populare.110 Conform datelor furnizate de Ştefan Ricman în Monografia judeţului Romanaţi, Federala Dacia a luat fiinţă la 25 octombrie 1915, întrunind în asociaţie şi cooperativele şi obştile din judeţ, iar la formarea ei au luat parteT.C Ionescu-Paşcani, inspector D.Păsculescu, avocat în Corabia şi Victor Muşetescu, controlor din partea Centralei. Aceasta a funcţionat de la înfiinţare şi până în anul 1919 în casele Nae Petrescu. Între anii 1919-1924 a stat cu chirie în casele dr. D. Anastasiu, de la această dată s-a mutat în propriul sediu cumpărat de la Ionel Marian în anul 1920.111 Primul director a fost I.Corâciu, institutor la şcoala din Bold, iar din anul 1918 a venit la conducerea acesteia Ştefan Ricman, care a deţinut funcţia până în septembrie 1921.112 În anul 1940 sediul Băncii Federala Dacia se afla în Caracal, pe strada General Dragalina la numărul 13, director fiind N.Ciocănescu.113

Banca Sprijinul, a fost înfiinţată în Caracal în anul 1911 cu un capital de 714 mii lei. Din Consiliul de Administraţie făceau parte Iorgu Petrescu, preşedinte, şase membri, un casier şi un contabil.

Banca Clerului romanaţean, a fost înfiinţată în anul 1934. După înfiinţarea în anul 1940 a Cantinei bisericii sub îngrijirea preacucernicilor

Fig. 5.20. Sediul Băncii Federala Dacia


129

preoţi locali la care serveau masa la început 35-40 de elevi zilnic, Banca Clerului romanaţean donează acestei cantine suma de 12.000 mii lei în sprijinul său.114

Cooperativa Grâul

S-a constituit la 25 februarie 1916. Potrivit actului de costituire, aprobat de Casa Centrală a Băncilor Populare şi Cooperativele săteşti, în conformitate cu legea băncilor populare. Cooperativa Grâul avea sediul în Bold, iar suma capitalului subscris era de 1780 lei, din care la constituire s-a vărsat a 10-a parte în sumă de 178 lei, urmând ca restul până la completarea capitalului subscris să se verse treptat în sumă de 178 lei pe lună. Societatea de desfacere în consum Grâul, era compusă din 26 de persoane. Consiliul de administraţie era format din şase membri (preotul Nicolae Popescu, Ghiţă I. Degeratu, Dumitru C. Uţă, Ispas Dumitrescu, Costică Voiculescu, Constantin Ilie, Gh. E. Cârlan), iar cenzori din trei membri acţionari (Ioan D. Corâciu, Dumitru D. Lixandru şi Iancu I. Vulpe) şi trei supleanţi (Dumitru N. Nedeianu, Mihalache C. Andreescu şi Andrei Băltăreţu).115

Uniunea Obştiilor Săteşti

În anul 1920 obştiile săteşti impulsionate de activitatea Federalei Dacia se constituie într-o Uniune, cu sediul în casele lui T. Borcescu, sub direcţia lui Ilie Pătru, avocat din Caracal. După un an de zile se închide.116

Cooperativa Concurenţa din mahalaua Bold a luat fiinţă la 21 martie 1920. Prima şedinţă a Cooperativei s-a ţinut în localul domnului Iancu Vulpe, membru în Consiliu. Preşedinte a fost ales Ispas Dumitrescu, iar vicepreşedinte Ion Malciu. Pentru localul cooperativei a fost închiriat imobilul doamnei Constanţa Ionescu de pe strada I.C.Brătianu.117 La 26 martie 1920 membrii consiliului de administraţie au hotărât intrarea cooperativei în Federala Dacia ce a fost înfiinţată în Caracal din băncile populare şi cooperativele săteşti ale judeţului Romanaţi.118 Cooperativa îşi desfăşura şedinţele la Şcoala Filipescu din Caracal.119 Preşedintele era în anul 1940 Petre Vlad, revizor şcolar.120

Federala Jiul

Sucursală a Federalei Regionale Jiul din Craiova îşi deschide un sediu în Caracal în Casele Nuţu Popescu, în apropierea bisericii Sfânta Treime şi strânge în jurul ei câteva cooperative din judeţul Romanaţi. În anul 1927 Consiliul Centralei de la Craiova a hotărât retragerea acestei sucursale deoarece majoritatea cooperativelor au aderat la noua Federală Romanaţi.121

Federala Romanaţi, a luat fiinţă din iniţiativa lui I.D. Ianculescu în februarie 1922 şi a funcţionat la început în casele Teodoru, peste drum de teatru sub conducerea lui Ştefan Ioniţoiu. Începând cu anul 1924 la conducerea sa vine Ştefan Ricman. Această Federală întrunea un număr de 48 de cooperative din judeţ.122 În anul 1948 directorul Federalei Romanaţi a fost Gheorghe Bălăcescu.

Caracal

130

Federala emitea o circulară lunară pentru ţinerea legăturii cu unităţile cooperatiste din judeţul Romanaţi. Această circulară cuprindea preţuri trimise de Ministerul Cooperaţiei către Institutul Naţional al Cooperaţiei şi către Societăţile Comerciale de Stat Centrocom Textil.123

Împăratul Traian, a fost întemeiată în anul 1924 în mahalaua Târgu d´afară cu 242 de societari şi un capital de 460 mii lei. Preşedinte era N. Stoica şi vicepreşedinte Ion Mateescu. Din Consiliul de administraţie mai făceau parte cinci membri, un casier şi un contabil.124

I.G.Duca, a fost înfiinţată în anul 1926 în mahalaua Protoseni, cu 48 de societari şi un capital de 64 mii lei. Consiliul de administraţie era format din S. Băleanu preşedinte, I.E. Veleanu vicepreşedinte, şapte membri şi un casier-contabil.125

Cooperativa Spicul Grâului

Această Cooperativă avea ca scop valorificarea cerealelor. La constituire avea 250 de membri şi o sumă de 250 mii lei.126 Sediul Cooperativei era în Caracal, strada Constantin Poroineanu, nr. 6. Din Consiliul de Administraţie făceau parte M.C. Paskievici preşedinte, Ioan T. Dunea director şi Haralambie N. Popescu secretar.127

Cooperativa Învăţătorii Romanaţeni

A luat fiinţă la 16 aprilie 1939 fiind o cooperativă de aprovizionare, producţie, desfacere agricolă şi consum. Avea sediul în Caracal, în localul Şcolii primare de băieţi nr. 2 avându-l preşedinte pe Ion Munteanu, învăţător din Redea, iar secretar pe Alexie Chemoiu învăţător din Fărcaşele.128 Cooperativa Învăţătorii Romanaţi avea ca scop înfiinţarea unor magazine de consum universal, cu toate articolele necesare întreţinerii gospodăriei şi ocupaţiei profesionale, articole necesare cooperativelor şcolare şi şcolilor primare din judeţ, să acorde burse fiilor de învăţători merituoşi şi lipsiţi de mijloace. Cenzorii cooperativei erau Petre Cioponea din Boşoteni, Ion Antonie din Leoteşti, G. Morariu din Pleşoi.129 La 14 august 1940, Cooperativa Învăţătorii Romanaţi se asociază la Federaţia Naţională Cooperativa de Librărie, Editură şi Arte Grafice.130 La 27 septembrie 1940, Stavarache Borcescu oferă Cooperativei Învăţătorii Romanaţi, imobilul Hotel Minerva din Caracal spre închiriere, de la 10 octombrie 1940 până la 10 octombrie 1941, prăvălia numărul 3 şi pivniţa, chiria solicitată fiind de 35 mii lei.131 În martie 1949 Cooperativa Învăţătorii Romanaţi fuzionează cu Cooperativa Solidaritatea, iar în aprilie 1949 devine Cooperativa Înfrăţirea.132

Cooperativa Progresul

A luat fiinţă la 15 martie 1945 ,cu 204 membri. La 10 iunie 1945 membrii Consiliului de Administraţie ai Cooperativei de Consum Progresul s-au întrunit sub preşedinţia lui Florea Neagu, vicepreşedinte al Cooperativei,


131

alegându-l pe Petre P. Ştefan expert contabil. Cooperativa se ocupa cu comercializarea cerealelor, peştelui din balta Potelu, zarzavaturilor şi diferitelor articole alimentare, având secţii de pescărie, măcelărie, fierărie şi stofe.133 În anul 1946 Cooperativa Progesul era cooptată în Federala Dacia aveându-l preşedinte pe Ilie Olteanu.134

Cooperativa Unirea Muncitorilor

Unirea Muncitorilor s-a înfiinţat în anul 1947 din iniţiativa salariaţilor din oraşul Caracal cu un număr de 722 de membri şi un capital de 484 mii lei. La început a avut un singur magazin de desfacere de alimente şi un birou cu patru funcţionari, situat în Caracal pe strada Filimon Sârbu, nr. 14. Mai târziu, Cooperativa s-a extins şi a ajuns să aibă cinci secţii de defacere coloniale, manufactură, încălţăminte, M.A.T. şi zarzavat. În urma fuzionării cu Cooperativa Înfrăţirea 2 Învăţătorilor Romanaţeni, şi-a dezvoltat o Secţie de librărie.135 În 1948 preşedinte al Cooperativei era Scăunescu Gheorghe. La 31 mai 1949 Cooperativa Unirea Muncitorilor solicită Direcţiei Comerciale M.A.T. aprobarea pentru deschiderea unui local pentru desfacerea produselor monopolizate cu amănuntul, în strada Lenin, nr.11. În această perioadă Cooperativa îl avea preşedinte pe Ştefan Miron, iar contabil şef pe Florian Costăchescu.136 Adunarea Generală a aprobat la 18 februarie 1951 fuzionarea Cooperativelor Unirea Muncitorilor şi Caracal sub denumirea de Cooperativa 21 Decembrie. Preşedinte a fost aleasă Ana Chiriţescu şi vicepreşedinte Traian Sbârcotă.137

În anii ’80 în oraş funcţionau patru sucursale de bănci: Banca Naţională, Banca Agricolă, Banca de Investiţii, Banca de Credit şi două agenţii ale Casei

de Economii şi Consemnaţiuni.

5.4.2. Băncile care au luat fiinţă în Caracal după anul 1989

Banca Română pentru Dezvoltare- Agenţia Caracal

Agenţia B.R.D. Caracal s-a înfiinţat în anul 1993, cu un număr de 5 salariaţi, funcţionând într-un spaţiu închiriat pe strada Andrei Mureşan nr. 4 (lângă Bancpost). În anul 1996

s-a terminat amenajarea clădirii din str. Piaţa Victoriei nr. 17 şi s-a mutat activitatea agenţiei în acest sediu.

În prezent personalul agenţiei este format din 8 persoane: 3 operatori ghişeu universal, 1 casier, 2 consilieri de clientelă, un operator mijloace de plată şi director. Din octombrie 2006 s-a deschis cea de a 2-a agenţie BRD în municipiul Caracal , Agenţia B.R.D. Romanaţi, care are un număr de 4 salariaţi.

Fig. 5.21. B.R.D. Agenţia Caracal

Caracal

132

Ambele agenţii asigură efectuarea întregii game de operaţiuni destinate atât persoanelor fizice, cât şi juridice.B.R.D. deţine în municipiul Caracal 3 bancomate: la sediul celor 2 agenţii şi la Spitalul Municipal Caracal. Dintre directorii Agenţiei Caracal menţionăm pe Ivanovici Nicolae şi pe Dumitru Mădălina Rodica.138

Bancpost

Agenţia Caracal s-a înfiinţat la 1 septembrie 1994. Este subordonată regiunii Sud-Est Craiova. Are sediul pe strada Andrei Mureşan, numărul 4 şi un număr de opt salariaţi. Până la 1 februarie 2006 director al Agenţiei a fost Moisă Petru iar de la această dată Vieza Cerasela. Bancpost este membră a grupului Euro Bank–EFG, Grecia.139

Raiffeisen Bank

A funcţionat ca Bancă Agricolă din anul 1898 până la 15 aprilie 2002. La 15 aprilie 2002 s-a transformat în Bancă Agricolă - Raiffeisen, iar de la 1 iulie 2002 s-

a numit Raiffeisen Bank. Are un număr de şapte angajaţi. A funcţionat iniţial în sediul B.N.R. pentru ca apoi să se mute în clădirea de pe strada Mihai Viteazu (azi Serviciul de Taxe şi Impozite

al Primăriei Caracal). Din 2002 s-a mutat în clădirea de pe strada

Parângului. Dintre directorii băncii amintim pe: Nuşcă Petre 1988- 2002 şi pe Fărcăşanu Ion din 2002 până în prezent. 140

Banca Comercială Carpatica

Agenţia Caracal a luat fiinţă la 1 martie 2007 ca sucursală a Băncii Carpatica din Sibiu. Are un număr de 13 salariaţi. Director al agenţiei Caracal este Badea Niculina. În

Fig. 5.22. Bancpost

Fig. 5.23. Raiffeisen Bank

Fig. 5.24. Banca Comercială Carpatica


133

judeţul Olt mai are reprezentanţe la Izbiceni şi Drăgăneşti. Are sediul pe strada Antonius Caracalla, la numărul 29.141

Banca Transilvania – Agenţia Caracal

Agenţia Caracal a Băncii Transilvania a fost înfiinţată în anul 2007. Aparţine de sucursala Slatina, iar sediul central al băncii este la Cluj-Napoca. Are un număr de opt salariaţi. Director al agenţiei Caracal este Constantin Stănescu. Sediul agenţiei se află pe strada Antonius Caracalla nr. 33.142

VOLKSBANK ROMÂNIA S.A.143 -Sucursala Caracal

S-a înfiinţat în mai 2007, având sediul pe strada Antonius Caracalla, nr.29, bl.30. Sucursala are un număr de patru salariaţi iar director este Laurenţiu Dumitru.

CASA DE AJUTOR RECIPROC ÎNVĂŢĂMÂNT 144

În anul 1924, conform Legii nr.21

de organizare a asociaţiilor şi fundaţiilor, se organizează Banca învăţătorului Romanaţean, cu scopul de intrajutorare financiară reciprocă a membrilor, cadre didactice de pe întreg cuprinsul fostului judeţ Romanaţi. Iniţiatorii Băncii au fost învăţătorii Cenuşe Aurel, Bobirca Teodor, Pascu Haralambie şi Zâmbrea Gheorghe, care făceau parte din Consiliul de Administraţie al Băncii Învăţătorului Romanaţean, Cenuşe Aurel fiind preşedintele Consiliului de Administraţie.

În anul 1945, conducerea Băncii Învăţătorului Romanaţean a luat iniţiativa cumpărării unui imobil care să servească drept sediu pentru Bancă şi a format în scopul achiziţionării sumei de bani necesară cumpărării imobilului o asociaţie, numită Asociaţia Învăţătorului Romanaţean. Această Asociaţie, a colectat de la toate cadrele didactice membre ale Băncii Învăţătorului Romanaţean suma de 1.200 lei contribuţie individuală. Această sumă , completată cu fondul de rezervă al Băncii învăţătorului Romanaţean, a fost folosită pentru cumpărarea unei proprietăţi compusă dintr-un imobil cu şase camere, o clădire

Fig. 5.25. Banca Transilvania

Fig.5.26 C.A.R. Învăţământ

Caracal

134

anexă, alte anexe gospodăreşti şi un teren situate în strada fostă Mihai Bravu nr.5, fostă Friederich Engels nr. 5, actuala Calea Bucureşti nr.5.

După îndeplinirea scopului unic, acela de colectare a sumei de bani necesară achiziţionării sediului Băncii şi a cumpărării unui sediu pentru Banca Învăţătorului Romanaţean, Asociaţia Învăţătorului Romanaţean s-a autodizolvat.

În anul 1948, datorită condiţiilor istorice care prevedeau naţionalizarea băncilor, Consiliul de Administraţie al Băncii Învăţătorului Romanaţean a hotărât schimbarea denumirii de bancă în C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL. A avut loc doar o schimbare de nume, patrimoniul, conducerea şi membrii fiind aceiaşi. Datorita acestei strategii, proprietatea C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL nu a fost naţionalizată şi nu a făcut obiectul Decretului 358/1949, care nu i se aplică. Prin urmare , de la data înfiinţării ca Banca a Învăţătorului Romanaţean, apoi ca C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL, asociaţia C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL a fost o instituţie financiară de întrajutorare reciprocă non profit de sine stătătoare, cu statut propriu ,cu organizare şi organe proprii de conducere, care nu a aparţinut şi nu a fost subordonată sau afiliată niciunei structuri politice sau de altă natură. De la Înfiinţare C.A.R. ÎNVĂŢ ĂMÂNT CARACAL a avut cont curent şi post telefonic propriu, existenţa sa fiind de notorietate publică şi activitatea sa fiind una benefică cadrelor didactice de pe intreg cuprinsul fostului judeţ Romanaţi. Evenimentele din anul 1989 nu au avut nicio influenţă asupra existenţei, activităţii şi patrimoniului C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL, datorită faptului că nu era şi nu este structură politică. În prezent, scopul unic al activităţii C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL este acelaşi ca la înfiinţarea sa sub forma Băncii Învăţătorului Romanaţean, de întrajutorare financiară reciprocă a membrilor săi, activitate non profit, cu statut propriu.organizare proprie şi organe proprii de conducere, conform legilor speciale care reglementează activitatea Caselor de Ajutor Reciproc din România şi a Legii organizaţiilor şi fundaţiilor. Mai mult, CAR ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL şi-a păstrat aria de activitate pe întreg cuprinsul fostului judeţ Romanaţi, conservând tradiţia istorică a Băncii Învăţătorului Romanaţean. C.A.R. ÎNVĂŢĂMÂNT CARACAL este membru cu drepturi depline al Uniunii Naţionale a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaţilor din România care este afiliată pe plan european şi mondial la organizaţii similare.

CASA DE ECONOMII ŞI CONSEMNAŢIUNI

Agenţia Caracal este subordonată Agenţiei Judeţene a Casei de Economii şi Consemnaţiuni. În prezent, personalul agenţiei este format din cinci consilieri, patru administratori cont, trei casieri, director al agenţiei fiind George Silviu

Fig.5.27. C.E.C. Agenţia Caracal


135

Rotunjanu. Din 1975 până în 1986 a schimbat mai multe sedii. În prezent sediul agenţiei se află pe strada Piaţa Victoriei, nr.3, blocul 1 ABC.

Directori ai acestei agenţii în perioada 1958-2007 au fost Nicolae

Andronache, Paul Olteanu, Constantin Roşca, Dumitru Mihai, Constantin Burnei, Valentin Niţă, Constantin Popa, Artemiza Pisică şi George Silviu Rotunjanu.

5.5. COMUNICAŢIILE

5.5.1. Drumurile

Condiţiile fizico-geografice de-a lungul timpului au făcut ca principalele drumuri comerciale să urmeze văile apelor curgătoare sau limita a două forme de relief. Drumul Caracalui apare menţionat ca un centru de convergenţă prin intersectarea cu drumurile muntelui şi piemontului. Reţeaua căilor de comunicaţie a inclus alături de drumurile străvechi, o densă ţesătură pe uscat şi pe apă: şosele, şleauri, poteci, cărările de pe plaiurile munţilor. În zona Caracalului primele drumuri atestate chiar din antichitate sunt drumul Oltului, drumul lui Traian sau drumul Sării pe care Constantin cel Mare l-a refăcut până la Romula. Avea 10 metri lăţime în partea centrală şi a fost folosit frecvent în Evul mediu până în perioada comunistă. Este cunoscut şi sub numele Drumul de Piatră, urmele lui fiind vizibile în unele locuri ( Staţiunea Experimentală). În anul 1848 August Treboniu Laurian vizitând cetăţile romane din Oltenia menţionează drumul roman al Oltului spunând că a mers pe el.145 Un al doilea drum a fost cel de la Romula la Pelendava.146

În Evul mediu menţiunile cu privire la construirea unor drumuri noi sau lucrări de întreţinere a celor vechi lipsesc. Către sfârşitul secolului XVI, documentele atestă existenţa unui târg săptămânal şi a unui bâlci anual la Caracal, care confirmă existenţa unei reţele de drumuri practicabile, necesare comerţului. Frederich Wilhelm von Bauer făcând o călătorie în Oltenia în 1770 relatează că „oraşul este înconjurat de păduri şi de o poiană acoperită cu vii, care dau forma rotundă oraşului şi în care se vede răscrucea a numeroase drumuri comerciale.“147

După 1870, la Caracal începe procesul de modernizare urbană autorităţile locale fiind preocupate tot mai mult de starea drumurilor ce legau oraşul de centrele importante Craiova, Bucureşti, de drumurile locale şi judeţene. În anul 1899 Prefectura judeţului Romanaţi a înaintat Ministerului Lucrărilor Publice un tabel cu 14 drumuri judeţene care au fost îmbunătăţite.148 În anul următor prefectul de Romanaţi, Ion Brabeţianu a fost avertizat că starea drumului Caracal - Islaz era foarte rea şi necesita aducerea de pietriş din Olt pentru reparaţii.149 Compania The Neuchatel Asphalte Company Limited, sucursala din Viena şi-a oferit serviciile pentru asfaltarea străzilor şi trotuarelor, încercând să convingă autorităţile locale că asfaltul va fi pavajul viitorului.150 În anul 1902 lărgirea drumurilor în regiunea Caracal a provocat revolte ale

Caracal

136

locuitorilor nemulţumiţi de despăgubirile primite în urma exproprierilor în interes public, revoltele fiind urmate de o serie de procese la tribunalul din Caracal.151 Judeţul Romanaţi dispunea în 1928 de o reţea de drumuri de 167 km şosea naţională, 34 spre Craiova, 676 km şosele vecinale şi 185 km şosele comunale, starea celor vecinale şi comunale fiind destul de precară. La începutul secolului srăzile erau pavate cu bolovani de râu, lărgite, aliniate şi dotate cu troatuare. În perioada interbelică trotuarele erau asfaltate cu borduri mozaicale. Costurile de construcţie a unei şosele prevăzută cu trotuar de asfalt, cu conductă de fontă pentru apă şi canal de scurgere erau:

1. Trotuare de asfalt cu borduri mozaicate: 16.320 m.p. x 300 lei = 4.896.000 2. Carosabil de asfalt pe strat de beton 40.800 m.p. x 500 lei = 20.400.000 3. Conducta de fontă pentru apă, inclusiv accesoriile 2.750.000 lei

4. Canalul de scurgere 3.567.000 lei

5. Total 31.613.000 lei

S-au păstrat date despre costurile lucrărilor de întreţinere şi construcţie a drumurilor între 1929 şi 1935, astfel între 1929 - 1933 s-au construit în judeţ 15 km de şosele noi în valoare de 645.358 lei, 41 de podeţe de 2.394.333 lei şi s-au reparat 987 km cu 10.312.103 lei şi 85 de podeţe cu 3.050.860 lei; între 1933 -1935 s-au făcut 105 km şosele noi, 1207 km şosele reparate, 140 podeţe noi şi 29 reparate. Până în 1938 se înmulţesc actele privind lucrările în acest domeniu, fiind înregistrate costurile materialelor de construcţie şi costurile totale ale acestor lucrări. În timpul celui de-al doilea război mondial, sub ocupaţia germană s-a realizat asfaltarea centrului oraşului.152

5.5.2. Transporturile

Primul mijloc de deplasare şi transport folosit de oameni din cele mai vechi timpuri a fost carul cu două roţi, apoi cu patru, cu tracţiune animală, iar pe apă pluta şi apoi barca monoxilă. Atât în Evul mediu cât şi în perioada modernă carul tras de boi a constituit principalul mijloc de transport, atât pentru persoane cât şi pentru transportul produselor agricole, a lemnului pentru încălzit şi construcţii, a furniturilor armatei, etc. Documentele de arhivă atestă la 1886 pe lângă căruţele trase de cai, rapide şi moderne, un număr însemnat de care cu boi cu mult mai numeroase decât acestea.153 O statistică din 1901 a Primăriei oraşului cuprinde numărul carelor, căruţelor şi trăsurilor aflate în circulaţie, 448 de care trase de boi, 171 văruţe, 77 trăsuri şi 20 de brişci.154


137

Fig. 5.28. Târgul de săptămână - 1920

la ţară 1 leu pe kilometru pentru trăsuri şi 70 de bani pentru căruţe. În acest preţ era cuprins şi întorsul. Pentru o zi întreagă tariful era de 20 de lei cu trăsura şi 15 lei cu căruţa. Pentru curse de peste 20 de kilometri se plătea cu ziua şi se asigura hrana vizitiului şi a cailor. Dacă erau transportate mai mult de două persoane preţurile se majorau cu un sfert şi chiar cu jumătate.155

Pentru trăsurile din piaţa oraşului Caracal Primăria oraşului propunea în martie 1918 următorul tarif: o cursă de la gară la piaţă costa 2 lei, iar noaptea 2,50 lei; o oră de staţionare în oraş costa 3 lei ziua şi 3,50 lei noaptea.156

În anul 1944 existau în Caracal 32 de trăsuri în piaţa oraşului care asigurau transportul public urban. Numărul trăsurilor s-a redus în anul 1948 la 27 din cauza impunerii unor noi taxe de parcare şi impozit. Reducerea numărului trăsurilor a fost legată şi de creşterea numărului automobilelor. În zona noastră automobilul apare la scurt timp după apariţia sa în Europa, în 1908 circula la Caracal un singur automobil, cel al prefecturii.

Prefectura judeţului Romanaţi înainta la 12 ianuarie 1909 autorităţilor de la Bucureşti lista cu automobilele care erau înregistrate în judeţ, proprietarii lor, fabrica producătoare şi numărul de cai putere. Potrivit acestei liste în Caracal exista un automobil care aparţinea prefecturii şi avea 16 CP, fiind fabricat la Daraghe, altul aparţinea lui Camil Demetrian, avea 30 CP şi era produs de fabrica Brucse Pip. Mihalache Demetrian deţinea cel de-al treilea automobil, avea 20 CP şi era realizat de fabrica Diau Boutan, un alt automobil aparţinea lui Pavel Brătăşanu, dispunea de 16 CP şi patru cilindri, fiind produs la fabrica Dargou.

În anul 1944 şeful secţiei de circulaţie din cadrul Poliţiei Caracal a realizat un tabel cu autovehiculele aflate în circulaţie în judeţul Romanaţi şi numerele acestora de circulaţie, astfel s-a constatat că existau 52 de autoturisme, provenite de la firmele Ford, Mercedes-Benz, Skoda, din care 26 se aflau numai în Caracal.157 Mărirea parcului auto până în 1944 a impus Primăriei oraşului elaborarea unei ordonanţe cu privire la circulaţia vehiculelor şi a autovehiculelor. Ordonanţa nr. 4193 din 28 iunie 1944 prevedea:

„Articolul 1. Vehiculele de orice fel vor circula numai pe partea dreaptă a străzilor, circulaţia pe partea stângă şi prin mijlocul străzilor este oprită cu desăvârşire.

În februarie 1918, Serviciul Administrativ al Prefecturii Romanaţi introducea un tarif unic pentru transportul cu căruţa şi trăsura, cu precizarea, că aceste preţuri sunt ceva mai mari decât în timp de pace, datorită creşterii preţurilor şi a lipsei de cai. Prin decizia acestui serviciu se impuneau la 5 februarie 1918 următoarele tarife: pentru curse

Caracal

138

Articolul 2. Staţionarea autotaximetrelor şi trăsurilor de piaţă se fixează:a)pentru auto taxiuri în squarul Unirii;b)pentru trăsuri pe strada "Regele Mihai"; Articolul 3. Conducătorii oricărui vehicul şi autovehicul de trafic

public sunt obligaţi a le ţine în perfectă stare de curăţenie, iar ţinuta lor să fie îngrijită şi purtarea cuviincioasă faţă de public.

Articolul 4. Conducătorii sunt obligaţi a avea afişate în interiorul vehiculului itinerarul de parcurs, staţiile de îmbarcare şi debarcare, şi tariful fixat prin ordonanţa Primăriei.

Articolul 5. Se interzice circulaţia autovehiculelor şi vehiculelor ţărăneştî cu greutate sau fără greutate (care, căruţe, tractoare şi camioane) să circule pe străzile din centrul oraşului. În acest scop Primăria a afişat tăbliţe vizibile.“158

În 1940 un alt regulament stabilea interdicţia celor care aveau mijloace cu tracţiune animală să lase mizerie pe străzi. Apariţia reclamelor la automobilele Ford, Chrysler, Cadillac şi Pontiac şi la accesoriile acestora, cauciucurile Michelin, Fyrestone şi Goodyear sau la pompele de benzină Unirep, demonstrează pătrunderea în zona noastră a celor mai renumite mărci , creşterea puterii de cumpărare, existenţa unei pieţe de desfacere. Existau chiar şi agenţi autorizaţi ai marilor firme în oraş. Totuşi, deţinerea unui astfel de autoturism era privilegiul unei categori restrânse de oameni. În acest sens este elocventă factura unui furnizor de piese auto din Craiova care trimite Legiunii de jandarmi Romanaţi trei anvelope şi trei camere pentru automobilul Ford, în valoare de 13.800 lei.159

În ceea ce priveşte transportul în comun,încă din 1929, Nae Dumtrescu din Caracal era proprietarul unui autobuz marca Ford . În 1932 Octavian şi Paul Paschini erau proprietari de autobuze şi aveau ruta Caracal-Balş-Craiova. Mai târziu, transportul în comun era realizat de Societatea de transporturi Rapid prin care oraşul era deservit de două autobuze ale societăţii, care puteau transporta 40 de persoane.160 După 1966 se construieşte Autogara.161 Apare acum R.A.T.A. (Regia Autonomă de Transport Auto) care asigura transportul cu autobuze în împrejurimile oraşului pe distanţe de aproximativ 40 kilometri. În prezent transportul urban de călători este asigurat de trei autobuze care aparţin Primăriei municipiului Caracal şi sunt date în administrare societăţii S.C. IGO S.A. Transportul în comun mai este asigurat de câteva societăţi de taximetrie din care menţionăm TAXI Cristina, TAXI Paradis, Carmitax şi Real TAXI. Prin oraşul Caracal trece drumul european E 70 (străzile Craiovei, Iancu Jianu, 1 Decembrie 1918) şi drumurile naţionale DN 64 (străzile Carpaţi, Ţepeş Vodă, Nicolae Titulescu, Ion Neculce şi 1 Decembrie 1918) şi DN 54 (spre oraşul Corabia).

În a doua jumătate a secolului XIX, autorităţile judeţului Romanaţi manifestau un interes deosebit pentru construirea drumului de fier la Caracal, care să lege oraşul de capitală, dar şi de celelalte regiuni din Oltenia. În anul 1869, Primăria Caracal ruga reprezentanţii Companiei Drumurilor de Fier, „de a regla traseul drumului de fier prin acest oraş la Craiova”, asigurându-i că „ în acest


139

caz comuna cedează gratis terenul necesar atât pentru trecerea drumului, cât şi pentru înfiinţarea gării“.162

După construcţia căii ferate Turnu Severin - Craiova - Piatra Olt - Slatina - Piteşti - Bucureşti, pe care la 9 mai 1878 circula primul tren accelerat Viena - Bucureşti, se simţea nevoia realizării unei căi ferate pe valea Oltului, pentru a lega Transilvania de Regat. Încă din noiembrie 1872 oraşul Sibiu „trimise o deputaţiune la Bucureşti spre a se stărui a se face linia de pe valea Oltului“.

În şedinţa din 7 noiembrie 1879, din sesiunea extraordinară a Consiliului General al judeţului Vâlcea s-a hotărât a se înainta un raport către Ministerul Lucrărilor Publice pentru aprobarea „de a construi o cale de drum de fier de la Râmnicu - Drăgăşani - Piatra - Caracăl - Corabia, cu o ramură la Ocnele Mari“.163

La 1 aprilie 1880, nemulţumită de concesionarii

străini, România a luat asupra sa administratrea şi exploatarea Căilor Ferate Române. De acum toate lucrările de cale ferată erau executate de ingineri români „ieşiţi din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele“.

Linia ferată Râmnicu Vâlcea - Piatra Olt - Caracal - Corabia a fost executată de inginerul Mihail Râmniceanu ajutat de inginerul Popovici, care a folosit numai muncitori români. Lucrarea s-a făcut pe etape, începându-se cu tronsonul Piatra Olt - Drăgăşani, în lungime de 34,1 kilometri, care a fost dat în exploatare la 13 decembrie 1886. La sfârşitul aceluiaşi an a fost gata şi tronsonul Piatra Olt - Corabia, acesta a fost prelungit în 1887 până în port, astfel linia Piatra Olt - Caracal - Corabia Port, în lungime de 76,3 kilometri a fost dată în exploatare la 1 aprilie 1887. De la 20 iunie 1887 a fost pus în funcţiune şi ultimul tronson de cale ferată Drăgăşani - Râmnicu Vâlcea, putându-se circula astfel de la Râmnicul Vâlcea până la cheiul din portul Corabia.164

Pe la 1889 în Gara Caracal se încărcau zinic 200 de vagoane de cereale care erau exportate prin portul Corabia.165 Gările au fost construite odată cu construcţia căii ferate. Gara din Caracal a fost construită în anul 1886 de către inginerul Popovici. Era specifică gărilor mici, cu parter pentru birouri şi etajul destinat ca locuinţă pentru şeful de gară. Primul şef de gară la Caracal, în 1886, a fost Plopşoreanu, din Craiova. Ziarul săptămânal Vulturul ce apărea la Caracal în perioada 1886-1889 „numai duminica“, scria în numărul 16/2 noiembrie 1886: „Gara din Caracal s-a terminat de zidit şi acoperit deră are un aspect aşa de urât încât pare a fi un han de acelea ce se găsesc la drumul mare. Vom arăta pe larg, în curând toate defectuozităţile ei, deşi pentru care nimini nu a voit a se interesa“.

Fig. 5.29. Gara Caracal la 1912

Caracal

140

În anul 1894 gării i s-a adăugat o nouă aripă la nord, în care au funcţionat pe rând, un restaurant, o circumscripţie medicală şi o sală de aşteptare. Pe această linie, trenurile erau tractate de mai multe tipuri de locomotive dintre care: tip I-C, I-B-n2, 2-C-1, Pacific. Începând din anul 1911 pentru transportul călătorilor se foloseau şi automotoarele, iar în prezent toate trenurile folosesc locomotive LDH-70, LD-125 şi LD-2100.

Interesele judeţului Romanaţi impuneau în mod categoric executarea unei noi linii Bucureşti - Craiova prin Caracal. Această linie avea să aibe o lungime de 202 kilometri, însă trebuia să treacă Oltul pe la Stoeneşti pentru a ajunge la Caracal, spre Craiova, ceea ce necesita pentru judeţ o investiţie majoră, Podul de peste Olt de la Stoeneşti. Lucrările la această linie au început în anul 1919 cu măsurătorile de terenuri ce urmau să fie expropriate şi au continuat în anii 1944-1945. În toamna anului 1943, când mareşalul Ion Antonescu a vizitat Romanaţiul, referindu-se la linia ferată ce urma să treacă prin Caracal pentru a face legătura între Bucureşti şi Craiova aprecia : „...linia ferată este un mare progres, însă lucrarea trebuie urmărită de aproape, ca să fie executată... să profităm că avem aceste maşini şi suntem utilaţi cum suntem şi să terminăm lucrarea. Terasamenrul trebuie început chiar toamna aceasta....această linie pe care o facem acum este destinată să servească şi circulaţiei internaţionale, fiindcă se va circula cu o viteză de 150 km/h, ceea ce va scurta parcursul dintanţei Craiova-Bucureşti la 2,5 ore. Linia aceasta traversează însă regiunea cea mai bogată a ţării şi pe această linie trebuie să facem de acum înainte tot ce este în legătură cu industria alimentară, morăritul şi celelalte, ca să dezvoltăm această regiune”.166

În prezent, gara din Caracal este una dintre gările vechi care se păstrează foarte bine ca arhitectură putând fi socotită monument istoric. Staţia Caracal are un numar de 95 de salariaţi dintre care 38 instructori,41 marfă, 16 călători. Din anul1958, şefi de staţie la gara Caracal au fost Puchidău Vasile(1958-1963), Cepoi Nicolae (1963-19689), Stângă Toma (1968-1988), ing. Nedeloiu Teodor (1988-1994), Stănculescu Gheorghe (1994-1996), ing.Ghidurea Marian (1996-1998), iar din 1998 până în prezent inginerul Ionescu Sorin.167

În perioada interbelică ca semn al modernităţii s-a ridicat Aerogara din Caracal din fondurile judeţului. Lucrările la acest edificiu s-au ridicat la valoarea de 127.000 lei, fiind executate pe cale de regie, prin servicii, având proiectant pe arhitectul Dan Boruzescu.168 Avionul, ca mijloc de transport, era însă folosit de autorităţile venite de la Bucureşti.169

Fig. 5.30. Aerogara Caracal


141

Aerogara a fost folosită pentru transporturile de marfă şi mai puţin pentru călători. Ministerul Aerului şi Marinei, Direcţia Aviaţiei Civile informa autorităţile locale la 11 martie 1938 că aeroportul Caracal trebue să rămână închis traficului public până la noi dispoziţiuni şi să prezinte situaţia la zi a curselor care se efectuau prin aerogara din Caracal. Şef al Staţiei aeriene Caracal era în această perioadă Călinescu Niculae. Autorităţile locale au informat ministerul că prin această aerogară nu se efectuează decât curse de marfă, oraşul putându-se lipsi de utilizarea acestei aerogări. Ca urmare, această situaţie a fost analizată de ministerul de resort care a decis închiderea ei.170

5.5.3. Oficiul Poştal Caracal

Începuturile activităţii poştale pe teritoriul judeţului Romanaţi pot fi stabilite încă din antichitate, când împăratul Hadrian (117-138 d.Hr), nemulţumit de sistemul de comunicare existent a îmbunătăţit sistemul de poştă imperial. Potrivit decretului imperial, cursele poştale erau efectuate cu ajutorul căruţelor trase de cai, care puteau să transmit informaţiile cu o viteză medie de circa 75 km pe zi iar în cazuri urgent de 150 km pe zi.171 Probabil acest sistem era folosit şi în Dacia Romană, deci şi la Romula, pentru a lega oraşul de

celelalte aşezări şi cetăţi din imperiu.

Fig. 5.31. Poştalionul

transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite „olace“, să suporte procurarea şi întreţinerea acestora. Boierii şi funcţionarii din aceste localităţi erau scutiţi de dările în natură.

Istoricii care au studiat etapele de desvoltare prin ale serviciului poştal din Ţara Românească, ni-l prezintă pe domnitorul Alexandru Ipsilanti, ca un prim organizator al acestui serviciu în anul 1775, cel care a luat în sarcina statului cheltuielile de întreţinere.172 În această perioadă s-au înfiinţat releuri de poştă, cu distanţe între ele de „patru leghe“ numite „menziluri“, conduse de un căpitan de menzil, unde se găseau caii şi olacele necesare.

S-au luat măsuri pentru repararea drumurilor de poştă, a podurilor şi podeţelor, şi s-au stabilit timpii în care trebuiau parcurse distanţele între localităţi. Din Bucureşti plecau şapte drumuri de poştă, având localităţi terminus vămile sau porturile dunărene (din 1830 - carantine). Aceste drumuri principale - Drumul Focşani, Drumul Călăraşi, Drumul Giurgiu, Drumul Craiovei,

În Evul mediu poşta cuprindea serviciul de transport al corespondenţei oficiale a domnitorilor şi marilor dregători, mai apoi şi al călatorilor, numaicu autorizaţia domnului. Această dezvoltare a serviciului poştal s-a făcut pe seama populaţiei din clasa de jos, a târgurilor şi satelor, care erau obligate să pună la dispoziţia curţilor domneşti mijloace de

Caracal

142

Drumul Câineni, Drumul Târgovişte-Câmpulung şi Drumul Ploeşti - se ramificau pentru a face legătura şi cu alte localităţi. Drumul Craiovei avea ramificaţii spre Tg. Jiu, Cerneţi (din 1838 Turnu Severin), Calafat, Bechet şi Caracal. Dintr-un document din anul 1796 aflăm că distanţa dintre Bucureşti şi Caracal era parcursă în maxim 32 de ore.173

Drumurile de poştă se arendau, la începutul secolului XIX pe termene de doi ani, trei ani, sau cinci ani. Acest lucru s-a întâmplat până la 1 mai 1862, când exploatarea poştelor a trecut în regie de stat. De la 1 august 1836 poştele Valahiei au fost arendate pe termen de câte cinci ani pe porţiuni de drumuri. În vederea concesionării serviciului de poştă, reţeaua de drumuri era divizată în „despărţiri“. Din Bucureşti plecau şapte despărţiri, staţia de poştă Caracal fiind cuprinsă în „Despărţirea 6-a“, „…din Bucureşti la Caracal, Turnu, Zimnicea…“ şi în „Despărţirea 7-a“, „…din Craiova la Caracal, Islaz şi Beketu.“

Deoarece antreprenorii de poşte erau răspunzători de valorile pe care le transportau, au simţit nevoia de a sigila transporturile încredinţate surugiilor, cu sigilii aplicate cu ceară roşie pe expediţia colectivă a unei zile. În clauzele contractului de antrepriza poştelor pentru perioada august 1841 - august 1846, ce reglementau şi adeverinţele care trebuiau date pentru confirmarea transmiterii fără întârziere a ştafetelor, se specifica:

„Pentru ştafete antreprenorii vor fi datori totdeauna a da un surugiu cu un cal, cu plata progonului ca pentru doi cai, pentru toate poştele întinderii drumului; [...] contraccii drumurilor luând odată plata cuvenită pentru ştafetă, sunt datori deodată cu pornirea ei, a da mâna dătătorului adeverinţă cu arătare de ziua şi ceasul când a pornit-o.“

În figura alăturată este prezentată o astfel de adeverinţă datată 15 aprilie 1859, ce confirmă primirea sumei de 78 lei şi 20 parale, ce reprezenta „progonu“, adică taxa pentru transportul ştafetei „pornită la Karacal la ora 3 noaptea“. Pe adeverinţă este aplicată ştampila negativă cu inscripţia „Direcţia poştii drumului Kâineni / 1846“, scrisă cu litere chirilice. Primele tipuri de astfel de ştampile apar în anul 1846, acest an fiind considerat dată de început a serviciului organizat pentru transportul şi distribuţia corespondenţei particulare.

Printre cursele poştale de curieri din anul 1846 a fost şi cursa Severin - Calafat -Craiova - Caracal - Islaz. Acest an constitue începutul serviciului poştal, cu totul

rudimentar şi la Caracal. Acest serviciu va funcţiona în casa lui Andreiu Sameşu (Prejbeanu) până în anul 1854, când se va muta la marginea oraşului spre Stoeneşti, lângă casa lui Popa Badea.174

Fig. 5.32. Adeverinţa – 15.04.1859


143

În Almanah al statului pe anul 1850 tipărit la Bucureşti de pitarul Zaharia Karkaleki, „cu slobozenia înaltei stăpâniri“, sunt prezentate cele 32 de rute pe care se transportau trimiterile poştale. Din acesta aflăm numărul de cai pe care îi avea staţia Caracal pe diferite rute astfel: ruta Bucureşti - Caracal: 10 staţii de poştă-staţia Caracal = 20 cai; ruta Slatina – Caracal, 2 staţii de poştă-staţia Caracal = 20 cai; ruta Craiova – Caracal, 3 staţii de poştă, staţia Caracal = 16 cai. Dintr-un alt document în care sunt date principalele distanţe poştale din România în ore, se desprind: Slatina - Caracal = 9 ore, Craiova - Caracal = 10 ore.

Staţia de poştă Caracal deţinea în anul 1851, ştampilă rotundă negativă cu negru de fum, având cerc dublat, cu diametrul de 31 mm.175 În imagine avea căruţa poştei în mers spre dreapta, iar deasupra acvila cruciată şi încoronată, în zbor, cu capul spre stânga. Sub linia drumului este data: 1851.AB.1. Inscripţia are caractere majuscule chirilice: „ПOЩA KAPAKAЛE“.

Adunarea Legislativă din 31 martie 1862 a hotărât ca începând de la 1 mai 1862, serviciul poştei de scrisori, gropuri, pachete cu şi fără valoare şi transportul călătorilor prin diligenţe, să se exploateze de stat în regie. Pentru exploatarea serviciului poştal s-au înfiinţat birouri poştale independente în 7 oraşe şi în alte 12, printre care şi în Caracal, birouri poştale conduse de casierii judeţelor. În acelaşi an, după aproape trei ani şi jumătate de la Unirea Principatelor, prin Decretul nr. 527 din 23 iulie 1862 s-a aprobat şi unirea poştelor. Prin Decretul nr. 678 din 24 mai 1864, administraţia poştelor a trecut din subordinea Ministerului de finanţe la Ministerul de interne, agricultură şi lucrări publice, unde se afla din 1862 şi administraţia telegrafelor, iar la 29 august 1864 cele două administraţii s-au unit într-o Direcţie generală a poştelor şi telegrafelor, sub conducerea maiorului Cezar Librecht. De la 1 ianuarie 1865 s-a pus în aplicare prima Lege telegrafo-poştală. Odată cu legea s-a pus în aplicare şi regulamentul de aplicare a legii în care erau fixate şi taxele poştale şi telegrafice. De menţionat că taxele poştale au scăzut cu circa o treime faţă de cele practicate înainte. Prin acelaşi regulament se schimbă denumirea birourilor poştale şi telegrafice în staţiuni de poştă, clasificate după importanţa lor în cinci clase. Staţiunea de poştă Caracal era de clasa a IV-a şi avea pentru efectuarea curselor poştale şi transportul valorilor şi pachetelor conductori poştali „după necesităţi“. În anul 1864 a fost pusă în funcţiune la Caracal prima instalaţie de telegraf pusă în legătură cu Slatina şi Bechet.

Cu începere de la 1 aprilie 1869 cursele poştale interne prin diligenţe şi cariole ce transportau corespondenţe, mesagerii şi cele cu călăreţ numai corespondenţe, erau împărţite pe 11 direcţii. La Caracal se executau „3 curse pe săptămână cu cariola între Slatina - Caracal“ ca bifurcare din cursa de diligenţă care executa zilnic din Bucureşti prin Găeşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Ţânţăreni-Severin-Vârciorova-Orşova, distanţă de 357 kilometri, ce era parcursă în 57 de ore.

Caracal

144

Alexandru Zisu directorul general al poştelor şi telegrafelor din perioada 1870-1871, promovează o nouă Lege telegrafo-poştală, care intră în vigoare începând cu 1 octombrie 1871. Conform acestei legi, serviciul telegrafo-poştal se împarte în 4 circumscripţiuni iar „fiecare circumscripţiune se împarte în staţiuni sau biurouri telegrafice şi poştale, şi biurouri de expediţiuni rurale, toate dependinţi de direcţiunea centrale.“ Oficiul telegrafo-poştal de la Caracal făcea parte din circumscripţiunea a II-a cu reşedinţa la Craiova.176 În 1872 cursele poştale circulau zilnic între Caracal şi Craiova cu trăsuri închise pe arcuri. Porneau de la Caracal la ora nouă dimineaţa şi ajungeu la Craiova la orele 15 după amiaza şi invers .177

Din anul 1875, în timpul directoratului lui George Lahovari, prin decretul nr. 196 din 31 ianuarie, s-au înfiinţat linii şi deschise birouri telegrafice de către autorităţile judeţene şi comunale. De asemenea a fost mărit numărul curselor poştale între diferite localităţi asigurând legarea acestora de gările nou apărute în urma dezvoltării reţelei de căi ferate. Printre noile curse înfiinţate se numără şi cursele cu diligenţa Caracal- Gara Piatra - zilnic şi Caracal-Bechet - 3 curse pe săptămână.178

Din 1878 noile curse poştale prin diligenţe legau Caracalul de Corabia. Se efectuau două curse pe săptămână, iar din august 1882 trei curse pe săptămână. După darea în funcţiune a căii ferate Piatra Olt-Corabia la 1 aprilie 1887, se desfiinţează cursa de diligenţă Caracal-Bechet.

În anul 1884 oficiul telegrafo-poştal din Caracal nu avea un sediu corespunzător, fapt reieşit din telegrama nr. 865 din 12 februarie 1885, adresată prefectului judeţului Romanaţi de colonelul Mihail Pastia, directorul general al poştelor şi telegrafelor:

Fig. 5.33. Telegrama directorului general al poştelor, adresată prefectului de Romanaţi

Serviciul poştal din judeţul Romanaţi a închiriat în anul 1885 un local la Caracal unde se făceau licitaţii pentru arondarea curselor poştale.179

Cum guvernele se schimbau destul de des, la fel se proceda şi cu directorii telegrafelor şi poştelor. După Mihail Şuţu (Sutzu), la 15 aprilie 1889 a fost numit director general al poştelor şi telegrafelor Dumitru Cezianu fost

„Prefect Romanaţi, Autorizat fiind dl. Prim Ministru Brătianu, vă rog să disposaţi a se căuta pentru off. Telegrafo Poştal din Caracal o casă cu 4 camere şi dependinţe cu o chirie care se nu treacă peste 600 lei anual îndeplinind condiţiunile cerute pentru officiu. Rog


145

prefect de Romanaţi. O primă măsură a lui Cezianu a fost înfiinţarea unor noi birouri poştale ambulante, printre care şi Bucureşti-Vârciorova şi Vârciorova-Bucureşti. Acestea puneau la îndemâna publicului o a doua cursă poştală pe zi pe direcţiile principale, reuşind să uşureze mersul corespondenţelor în ţară.

După înfiinţarea serviciului telefonic în câteva oraşe, Dumitru Cezianu, numit pentru a doua oară în fruntea administraţiei pe perioada 1892-1895, a fost preocupat de organizarea şi funcţionarea serviciului telegrafic şi telefonic în toată ţara, a luat o serie de măsuri pentru a aduce instituţia poştelor la nivelul altor administraţii similare din străinătate.180

În anul 1897 Direcţiunea Generală a Poştelor şi Telegrafelor închiria în palatul adminstrativ al judeţului Romanaţi, „pentru oficiul telegrafo-poştal

Caracalu“ 5 camere, o sală de aşteptare şi un beci pentru unelte şi bateriile oficiului. Între anii 1906-1908 Direcţia Generală a Telegrafelor şi Poştelor făcea demersuri pe lângă municipalitatea oraşului pentru un loc pe care să se clădească Palatul poştelor din Caracal. În şedinţa din 16 iulie 1906 primarul Mihail Bibian aprobă cedarea terenului ce a aparţinuse defunctului C. Cioflan (pe care primăria îl cumpărase de la moştenitorii defunctului cu suma de 13.000 lei) Direcţiei Telegrafelor şi Poştelor pentru a construi Palatul poştelor din Caracal.181 Între anii 1910-1945 oficiul a funcţionat în casa Bancu. După război, la 22 decembrie 1945 a fost cumpărată cu suma de 39.500.000 lei clădirea în care a avut sediul Banca Romanaţi, bancă ce falimentase în1941. Era

cea mai bună soluţie pentru asigurarea serviciilor de poştă, telefon şi telegraf. La parter s-au amenajat ghişeele poştale pentru prezentare, iar la etaj exista centrala telefonică a Statului care deservea primăriile, posturile de jandarmi şi instituţiile Statului. Din anul 1947 centrala telefonică a preluat şi abonaţii particulari ai Societăţii Anonime Române de Telefonie (S.A.R.T.). Astăzi, în acestă clădire se află Oficiul Poştal Caracal -1.

După desfinţarea judeţului Romanaţi în anul 1950, la Caracal s-a înfiinţat Oficiul Poştal Bilanţier, ce avea în schema de funcţionare diriginte, un casier, 4-5 oficianţi, 3 telefoniste, 3 liniori şi 4 factori poştali.

Oficiul raional bilanţier Caracal, în 1953 şi-a mărit organigrama, iar în anul 1960 când a avut loc o reformă administrativ-poştală a preluat şi oficiul bilanţier de la Corabia, având competenţe lărgite. Concomitent cu dezvoltarea serviciilor poştale, în staţia C.F.R. Caracal s-a înfiinţat un birou poştal, necesar la efectuarea schimburilor de expediţie cu vagoanele poştale. Volumul tot mai mare al shimburilor de expediţie, tranzitarea corespondenţei, mesageriilor şi

Fig. 5.34. Oficiul Poştal Caracal -1

Caracal

146

presei din gara C.F.R. au necesitat un nou sediu care s-a şi construit în 1965-1966.

În anul 1968 are loc o nouă organizare administrativ-teritorială. Oficiul raional s-a desfiinţat în locul acestuia rămânând Oficiul P.T.T.R. Caracal.

Deoarece spaţiul oficiului nu mai satisfăcea nevoile mari ale serviciului, între 1969-1976 s-a construit un nou sediu pe bulevardul Antonius Caracalla. La parter se aflau amplasate ghişeele de prezentare, la etajul 1 s-a instalat centrala telefonică şi sala de frecvenţă, iar la etajul 2 centrala automată urbană şi centrala automată interurbană cu un număr de 5.000 de abonaţi. În sediul vechi au rămas la parter factorii poştali, casieria, iar la etaj instalaţii ale telefoniei. La 31 decembrie 1989 Oficiul 1 Caracal avea în schemă un diriginte, trei casieri, 11 oficianţi, 16 factori, 4 curieri în telegraf, 1 mânuitor de valori pentru unităţile militare, doi fochişti, 3 femei de serviciu, 30 telefoniste, 3 supraveghetoare şi 7 formaţii tehnice cu personalul din subordine, aproximativ 200 de salariaţi. Oficiul Caracal T.F. de la gară avea un diriginte, 2 casieri, 6 oficianţi, 12 mânuitori valori-însoţitori curse poştale, paznici, aproximativ 35 de salariaţi. Prin Oficiul Caracal T.F. se deserveau toate localităţile din partea de sud a judeţului, de la Vlăduleni până la Corabia. Serviciul se făcea prin cinci curse poştale auto şi prin schimb de expediţie cu 13 vagoane poştale.

După 1989 au avut loc profunde transformări şi în activitatea P.T.T.R. Din 1991 activitatea de Poştă s-a separat de Telefonie, înfiinţându-se Oficii Poştale şi Oficii Comerciale. Întreaga activitate de poştă s-a mutat în vechiul sediu renovat din Piaţa Victoriei, numărul 15. Din 1994 s-a înfiinţat Oficiul de Poştă Rurală în locul Oficiului Caracal T.F., preluând direct în subordine şi comunele din zona sudică a judeţului Olt. Între 1996-1999, la Caracal a funcţionat şi Oficiul Teritorial de Poştă Caracal cu competenţe lărgite privind activitatea poştală, preluând şi valea Dunării de la Gârcov până la Ianca.

Din cauza celor două mari cutremure din 1940 şi 1977 palatul poştei a avut de suferit. În anul 2002 clădirea a intrat într-un amplu proces de reparaţie capitală, renovare şi modernizare, lucrările efectuându-se sub patronajul Direcţiei Regionale de Poştă Craiova într-un timp extrem de scurt. Dacă până în 1989 se desfăşurau activităţi de poştă tradiţională, corespondenţă, mandate, mesagerii, presă, T.V., achitări pensii, după introducerea tehnicii de calcul s-au introdus servicii noi rapide cum ar fi transferuri de bani rapid, mandate online, E-mandate, Western Union, Euro Giro; servicii de curierat rapid Prioripost, EMS, SKYPAK, E-POST; Servicii de Intenet, vânzări mărfuri comerciale,

Fig. 5.35. Oficiul P.T.T.R.


147

coletărie alocată, plăţi alocaţii şi pensii, distribuire presă, încasări de facturi telefonice, etc.

În anul 2004 Oficiul 1 Caracal avea în schemă un diriginte, 2 casieri, 13 oficianţi, 15 factori şi 1 îngrijitor. Oficiul 2 Caracal (Gară) avea un diriginte, 2 casieri, 3 numărători, 12 oficianţi, 7 mânuitori valori şi serviciu de pază.

Aactivitatea poştală a fost condusă la Oficiul 1 Caracal de Borcea Aurel (1948-1950), Constantin Alexandru (1950-1954), Izbiceanu Gheorghe (1954-1980), Bălşanu Teodor (1980-1982), Izbiceanu Gheorghe (1982-1990), Manea Marian (1990-2001), Bărăitaru Gabriel (2001-2007). Oficiul 2 Caracal a avut la conducere din 1966 până în 1990 pe Tucă Gheorghe şi din 1990 până în prezent pe Popescu Florentin.

În prezent există oraşul beneficiază de două oficii, Oficiul Poştal Caracal 1 şi Oficiul Poştă Rurală Mecanizată Caracal. Oficiul Poştal Caracal 1 are ca diriginte pe Gabriel Bărăitaru şi un personal format din doi casieri, 11 oficianţi prezentare, doi oficianţi prelucrare, doi oficianţi cabine, 16 factori poştali şi un îngrijitor. Oficiul Poştă Rurală Mecanizată Caracal are ca diriginte pe Florentin Popescu şi un personal format din doi casieri, doi numărători, nouă oficianţi cabine, doi cartatori, şase mânuitori valori, cinci şoferi, patru paznici şi un îngrijitor. Acest oficiu are în schemă toate ghişeele poştale rurale de la Pârşconeni până la Ianca, în număr de 30. 182 Note :

1. Eugen Comşa, Viaţa oamenilor din Spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, în Mileniile VII-IV Î.Hr., passim

2. Marin Nica, Grădinile, o nouă aşezare a neoliticului timpuriu în sud-estul Olteniei, în Arhivele Olteniei, I/1981 Serie nouă, p.27

3. Ana Toşa Turdeanu, Oltenia, Geografie istorică în hărţile secolului XVIII, Craiova, 1975, p.142

4. Ibidem , p.164 5. Ibidem,p.161 6. Ibidem,p.162 7. Dicţionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Oraşe, Craiova, 2006,

p.123 8. Şerban Papacostea, op.cit., p. 68 9. Dicţionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Oraşe, Craiova, 2006,

p.23 10. AND-Olt, Fond. Sfatul Raional Caracal, dos. 63/1950,fila 7 11. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 114/1955, fila 56 12. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.159/1957, fila 19 13. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.114/1955 14. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos 665/1956, fila 5 15. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos 719/1959, fila 1 16. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos 669/1957, filele 1 şi 2 17. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos .695/1958, fila 2 18. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos 715/1957, filele 1 şi 2 19. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos .717/1959, fila 93 20. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 168/1958, fila 128

Caracal

148

21. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. dos.165/1959, fila43 22. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 170/1958, fila 212 23. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 184/1959, fila 170 24. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 184/1959, fila 170 25. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 200 /1960, fila 30 26. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 201/1961, fila 112 27. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 226/1961, fila 226; Datele despre

Staţiunea experimentală au fost preluate de la prof. Dumitru Botar; Datele despre Ocolul Silvic au fost preluate de la ing. Mircea Popescu;

28. Dumitru Tudor, op. cit., p.74 29. Dinică Ciobotea, Aspecte privind viaţa economică a Ţării Româneşti în epoca

lui Constantin Brâncoveanu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coordonator Ion Pătroi, Craiova, 2004, p.66

30. Ibidem, p.68 31. Dictionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Craiova, 2006, p.124-125 32. George Ioan Lahovari, op. cit., p. 212 33. Vladimir Diculescu, Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească

1830-1848, Bucureşti, 1973, p. 99-107 34. Documente privitoare la economia Ţării Româneşti,1800-1850, vol.2, p.755 35. Vladimir Diculescu, op.cit, p. 112 -113 36. Ibidem, p.114 37. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos.723/1927, fila 766; Ziarele

locale: Romanaţul din 1899, 1923, 1926, 1927, 1928, 1941, Sorcova din 1923

38. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 241/1927, fila 18 39. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 319/1929, fila 20; Ziarul local

Romanaţul din perioada 1929-1940 40. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 322/1929, fila 5 41. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos.322/1929, filele 9 şi 10 42. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 454/1933, fila 213; Ziarul

local Romanaţul din perioada 1937-1945 43. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 513/1934, fila 2 44. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 2/1950, fila 19 45. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 168/1958, filele 12 şi 108 46. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 147/1956, fila 173 47. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 5/1950, fila 232 48. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 159/1957, fila 190 49. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 168/1958, fila 168 50. Gabriel Eliescu, op. cit., p. 98 51. Date preluate din arhiva fabricii; pentru Fabrica de produse lactate, informaţiile

au fost furnizate de Buruiană Anton, fost contabil al acestei unităţi. Pentru SC Hame Romania SRL Caracal, datele au fost furnizate de ing. Subrt Petr, Director general al societăţii

52. Date preluate din arhiva SC Romvag Caracal 53. Date preluate din arhiva fabricii 54. Dictionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Craiova, 2006, p. 126;

Ibidem 55. Preot Dumitru Bălaşa, op. cit., în , loc. cit., nr. .3/1986, p.108


149

56. Dinică Ciubotea, Adina Berciu Drăghicescu , Aspecte privind viaţa economică a Ţării Româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu, în vol. cit., p.78

57. Ibidem, p. 81 58. Ibidem, p.83 59. Ibidem, p.105 60. Dictionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Craiova, 2006, p. 128 61. Dictionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Craiova, 2006, p. 228 62. Ştefan N. Ricman, op. cit., p. 237 63. AND- Olt, Fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dos.7/1891, fila 20 64. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caraca, dos. 11/1950, fila 5 65. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal dos. 464/1955, fila 77 66. Dictionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Craiova, 2006, p. 128-129;

ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 1503/1896, filele 1-4 67. AND-Olt, Fond CCI, dos. 1/1921, fila 5; Paul Emanoil Barbu, Dinică Ciobotea

, Ion Zarzără, Istoria Camerei de Comerţ şi Industrie Oltenia, Craiova, 2000, passim

68. AND-Olt, Fond CCI, dos. 1/1921, fila 6 69. AND-Olt, Fond CCI, dos. 1/1921, fila 8; Dinică Ciobotea , Ion Zarzără,

Camera de Comerţ şi Industri Oltenia-140 de ani de istorie, Craiova , 2005 70. Ricman, op. cit., p. 262 71. AND-Olt, Fond CCI, dos.12/1929 cu actele de luare în primire de la CCI

Slatina, p. 1-2 72. AND-Olt, Fond CCI, dos. 76/1929 cu actele instalării Comisiei interimare-

Consiliul de administraţie, p.1 73. AND-Olt, Fond CCI, dos. 76/1929, p. 2 74. AND-Olt, Fond CCI, dos. 72/1931, p. 61 75. AND- Olt, Fond CCI, dos. 77/1931, p.18 76. AND- Olt, Fond CCI, dos. 3/1937, p. 20 77. AND- Olt, Fond CCI, dos. 10/1939, p. 20 78. AND-Olt, Fond CCI, dos. 10/1939, p. 3-9 79. AND- Olt, Fond CCI, dos. 10/1939, p.22 80. AND- Olt, Fond Primăria Caracal, dos.583/1941 , fila 21 81. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 5/1950, fila 261 82. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 11/1950, fila 32 83. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 32/1951, fila152 84. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 25/1951, fila 53 85. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.159/1957, fila443 86. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.168/1958, fila206 87. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.188/1959, fila104 88. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 349/1965, fila 206 89. Dictionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt, Craiova, 2006, p.130 90. Dinică Ciubotea, Adina Berciu Drăghicescu , Aspecte privind viaţa economică

a Ţării Româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu, în vol. cit.p.105 91. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.10/1871, p. 23 92. Ricman, op. cit., p. 238 93. N.Iorgu, Istoricul Comerţului de Bancă, lucrare în manuscris, p. 35 94. AND-Olt, Fond CCI, dos.16/1931, fila 10 95. N.Iorgu, op.cit, p. 2 96. AND- Olt, Fond CCI, dos.16/1931, fila 1

Caracal

150

97. AND- Olt, Fond CCI, dos.16/1931, fila 10 98. N.Iorgu, op.cit, p. 2 99. AND-Olt, Fond CCI, dos. 3/1931, fila 15

100. N.Iorgu, op.cit, p. 96 101. AND-Olt, Fond CCI, dos. 24/1931, fila 17 102. Ricman, op. cit., p. 246 103. AND- Olt, Fond CCI, dos. 26/1931, p. 20 104. AND-Olt, Fond CCI, dos. 26/1931, p. 25 105. Ricman, op. cit., p. 242 106. Ricman, op.cit, p. 246 107. AND-Olt, Fond Banca Populară Buna Vestire din Caracal, dos. 1/1905, fila 1 108. AND-Olt, Fond Banca Populară Buna Vestire din Caracal, dos. 4/1905, fila 6 109. AND-Olt, Fond Banca Populară Buna Vestire din Caracal, dos. 22/1909, fila 38 110. Ricman, op.cit, p. 87 111. Ricman, op.cit, p. 87 112. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 644/1940, filele 252-253 113. Ricman, op.cit, p. 247 114. AND-Olt, Fond Înv. 674, dos.1/1916, fila 3 115. Ricman, op.cit, p. 247 116. AND-Olt, Fond Înv. 675, dos.1/1920, fila 1 117. AND-Olt, Fond Înv 675, dos.1/1920, fila 2 118. AND-Olt, Fond Înv 675, dos. 1/1939, fila 3 119. AND-Olt, Fond Înv 675, dos. 1/1939, fila 10 120. Ricman, op.cit, p. 89 121. Ibidem 122. AND- Olt, Fond CCI, dos.10/1948, fila 48 123. Ricman, op.cit, p. 247 124. I.Veleanu, op. cit., p. 34 125. AND-Olt, Fond CCI, dos. 1/1933, fila 1 126. AND- Olt, Fond CCI, dos. 23/1938, fila 2 127. AND- Olt, Fond CCI, dos. 1/1939, fila 1 128. AND-Olt, Fond CCI, dos. 1/1939, fila 1 129. AND- Olt, Fond CCI, dos. 3/1940-1941, fila 20 130. AND- Olt, Fond CCI, dos. 3/1940-1941, fila 34 131. AND-Olt, Fond CCI, dos. 3/1949, fila 98 132. AND- Olt, Fond CCI, dos. 2/1945, fila 1 133. AND- Olt, Fond CCI, dos. 1/1939, fila 17 134. AND- Olt, Fond CCI, dos. 2/1949, fila 40 135. AND- Olt, Fond CCI, dos. 2/1949, fila 48 136. AND- Olt, Fond CCI, dos. 7/1948, fila 7 137. AND- Olt, Fond CCI, dos.7/1948, fila 7 138. Date furnizate de directorul agenţiei Caracal Dumitru Mădălina Rodica 139. Date furnizate de directorul agenţiei Caracal Vieza Cerasela 140. Date furnizate de directorul agenţiei Caracal Ion Fărcăşanu 141. Date furnizate de directorul agenţiei, Badea Niculina 142. Date furnizate de Adrian Simion, director operatiuni, Banca Transilvania,

sucursala Slatina 143. Date furnizate de Laurenţiu Dumitru, directorul Sucursalei Volksbank Caracal


151

144. Date furnizate de Ţolea Olimpia contabil coordonator CAR Învăţământ Caracal; Pentru CEC datele au fost furnizate de directorul agenţiei Caracal, Rotunjanu George Silviu

145. Dan Berindei, Călători români paşoptişti, Bucureşti, 1989, p.146 146. Alexandru Odobescu, Scrieri Arheologice, Bucureşti, 1989, p.108 147. Călători străini prin Ţările Române, Bucureşti, 1973, p.28 148. AND-Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 68/1899, fila 10 149. AND- Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 31-32/1900, fila 9 150. AND- Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos.22/1897, fila 3 151. AND- Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 16/1902, fila 11 152. AND-Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 23/20 aprilie 1940, fila 9 153. AND- Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos.49/1886, fila15 154. AND- Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 21/1901, fila20 155. AND-Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 193/1918, filele 28-30 156. AND- Olt, Fond. Prefectura judeţului Romanaţi, dos. 193/1918, filele 28-30 157. AND- Olt, Fond Prefectura judeţului Romanaţi, dos.56/1944, fila 22 158. AND-Olt, Fond Primăria Caracal , dos.74/1944, fila 34 159. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi , dos. 17/1936, fila 28 160. AND- Olt, Fond Poliţia Caracal, dos.29/1932, fila 134; Fond Primăria Caracal ,

dos. 623/1939, fila 262 161. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.123/1966, fila 54 162. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi , dos. 53 /1909, fila 3 163. ANR, Fond Ministerul de Interne Administrative, dos 206/1979, fila 1 164. ANR, Fond Ministerul de Interne Administrative , dos.206/1879, fila 3 165. Constantin I. Locusteanu, Dicţionar geografic al judeţului Romanaţi, Bucureşti,

1889, p. 295 166. Ştefan Ricman, op.cit, p. 295; AND-Olt, Fond Prefectura Romanaţi ,

dos.19/1919, fila 6 167. ANR, Stenogramele Consiliului de Miniştri ,vol.IX, febr-dec.1943, p.470-471; Ion

E. Veleanu, op.cit, p. 23 168. Date furnizate de şeful gării Caracal, inginer Ionescu Sorin 169. Ion Veleanu, op.cit., p.24 170. AND-Olt, Fond Prefectura Romanaţi , dos. 14/1936, fila 6 171. Constantin Preda, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol.1,

A-C, Bucureşti, 1994, p. 398 172. AND-Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos. .600/1938, filele 9,13,35 173. Constantin N.Minescu, Istoria Poştelor Române- Originea, dezvoltarea şi

legislaţiunea lor, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1916, p.119 174. Constantin N. Minescu, op.cit., p.129 175. Ştefan Ricman, op.cit, p.248 176. Ibidem 177. Constantin N. Minescu, op.cit, p. 316 178. AND- Olt, Fond Şcoala de Fete 1 Moga, dos. 25/1872-1873, fila 34 179. Constantin Minescu, op.cit, p. 340 180. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos. 11/1885, fila5 181. Constantin Minescu, op.cit, p.505 182. ANR, Fond Ministerul de Interne Administrative, dos. 1824/1907, filele 1-4 183. Date furnizate de Bărăitaru Gabriel, diriginte al Oficiului Poştal 1 Caracal

Caracal

152


153

6. ŞCOALA ŞI BISERICA

Şcoala şi biserica au reprezentat dintotdeauna pentru neamul românesc,

prima învăţătură a minţii, iar cea de-a doua învăţătură a sufletului. În secolele XVIII-XIX biserica şi şcoala erau una, primele şcoli fiinţând pe lângă biserici, având drept dascăli preoţii şi călugării, iar învăţătura avea un pronunţat caracter religios. La Caracal învăţătura de carte s-a bucurat de interes şi preţuire. Începuturile învăţământului în zona Caracalului se pot stabili cu aproximaţie în perioada romană, secolele II-III d.Hr., când în oraşul Romula, situat în imediata vecinătate a Caracalului, a funcţionat o şcoală în care limbile de predare erau latina şi greaca, lucru relevat de două cărămizi cu inscripţii aflate în colecţiile Muzeului Romanaţiului.

Pe una din cărămizi este scris îndemnul: „Învaţă după Homer şirul evenimentelor războiului troian, iar pe cea de a doua este consemnat un eveniment istoric. Cunoscutul epigrafist C.C. Petolescu, cel care a şi publicat inscripţia a emis ipoteza că cel care a scris acel text învăţa să scrie şi în felul acesta a surprins evenimentul istoric, intenţia lui nefiind de a transmite evenimentul ci doar de a învăţa să scrie.1

6.1.ŞCOLILE DIN CARACAL În Caracal prima şcoală publică a funcţionat la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, pe lângă Biserica domnească „întru luminarea şi învăţătura tinerilor dintr-acel oraş şi judeţ“.2 Şcoala a fost înfiinţată de călugări, în chiliile bisericii, în jurul anului 17403, fapt confirmat de documentul din 24 iunie 1793 emis de domnitorul Alexandru Constantin Moruzzi. Acest menţionează că biv vel vistierul Constantin Filipescu a dăruit moşia sa Caracal de 14000 de hectare Bisericii domneşti şi orăşenilor caracaleni ca „să ţie şcoală de învăţătură, purtând grijă cu a lor cheltuială, pentru toate rânduielile, atât ale bisericii trebuinţe, cât şi ale şcolii, a se întemeia cu dascăl vrednic şi pururea în toată vremea“.4

Fig. 6.1. Inscripţii descoperite la Romula, sec.II-III d.Hr.

Caracal

154

Fără îndoială învăţământul caracalean s-a desfăşurat mai întâi în mod particular şi neinstituţionalizat, în casele oamenilor înstăriţi, apoi public, în

tindele sau dependinţele bisericilor. În 1831 a luat fiinţă ca efect al Prevederilor Regulamentului Organic privind organizarea învăţământului românesc, Şcoala primară de băieţi nr.1, „şcoală începătoare“, la „...plecata carte de rugăciune“ a oficialităţilor din Caracal „către cinstita Eforie a Şcoalelor din 26 mai 1831“, în care care se menţiona „marea trebuinţă pentru dascăli de învăţătură copiilor

noştri, că le trece vremea şi rămân neluminaţi“. Se solicita un dascăl învăţat cu cheltuiala „locuitorilor moşiei Caracal“. În anul 1825 exista un minim local construit.5Şcoala îşi deschide cursurile la data de 10 mai 1832, având o durată de trei ani. Se aducea la cunoştinţă „...cinstitei Eforii a Şcoalelor Naţionale că la 10 mai 1832 funcţiona la Caracal o şcoală publică cu 40 de elevi“.6

Primele şcoli care şi-au deschis porţile oficial în Caracal au fost cele particulare, frecventate de câteva zeci de elevi, apoi cele publice, atrăgând un număr de elevi, care a crescut progresiv, de la an la an.

6.1.1. Şcoli particulare

Şcoala de băieţi a fost înfiinţată în anul 1849 de Aristidis Mavrocordat, cu 26 de elevi. Această şcoală îşi desfăşura cursurile în limbile română, greacă şi franceză, după o programă care cuprindea citirea, scrierea, caligrafia, istoria, aritmetica, catehismul, geografia. Erau studiate opere ale unor autori antici, se realizau traduceri în limba greacă modernă. Programa pentru limba franceză cuprindea: citirea, traducerea în limba română, scrierea caligrafică, gramatica, istoria generală. În 1850 învăţau aici 18 elevi.7

Şcoala în limba franceză a lui Ion Stoicescu, funcţiona cu 27 de elevi, în 1850. Acest dascăl preda lecţiile după sistemul lancasterian. 8

Şcoala de fete aluat fiinţă la 9 iulie 1857 când locuitorii oraşului solicită domniei înfiinţarea unei şcoli de fete în reşedinţa judeţului Romanaţi. Semnatarii se angajau să suporte toate cheltuielile necesare pentru buna organizare şi funcţionare a şcolii. Această unitate de învăţământ avea un caracter semipublic deoarece în raportul către căimăcămie magistratul oraşului Caracal destinase pentru întreţinerea ei 4.400 lei pe an din bugetul local, iar conducerea şcolii solicitase Casei Şcolilor, un ajutor de 300 lei pe lună.9 Locuitorii oraşului, susţinuţi de paharnicul A. Prejbeanu au înfiinţat această şcoală până a primi avizul favorabil. Profesorul Ion Truţescu,

Fig. 6.2. Prima şcoală laică din Caracal


155

conducătorul şcolii publice din Caracal raporta Eforiei Şcolilor la 4 aprilie 1858 că „...părinţii de familie, dorind a da sexului frumos o creştere bună, înfiinţară şcoala de fete“. Conducerea Şcolii a fost încredinţată lui Gheorghe Ionescu, preot la Biserica domnească şi soţei lui Petra, absolventă a Pensionului de Fete Lazaro-Otetelişanu din Craiova. 10 La 19 august 1858, Comitetul de inspecţie din Caracal este înştiinţat că s-a aprobat înfiinţarea acestei şcoli cu local propriu. În anul şcolar 1860 -1861, şcoala era frecventată de 72 de eleve.

Şcoala de ţârcovnici,..a luat fiinţă în anul 1852. Ioan Truţescu, conducătorul şcolii publice din Caracal raporta Eforiei în luna iulie că protopopul judeţului strângea copii de la oraş şi sate pentru a-i învăţa cântări, citire, scriere, catehism, istorie sfântă şi aritmetic. Şcoala a funcţionat la Protopopie cu 30 de elevi şi un învăţător, pe nume Gheorghe Ionescu, seminarist.11

Şcoala mixtă catolică . Primele menţiuni despre Şcoala Mixtă Catolică datează din 26 noiembrie 1913, când aceasta trebuia să înainteze Inspectoratului şcolilor catolice şi Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, informaţii despre orar, cărţi şi personal. Primul director al Şcolii catolice a fost D. Keveresanu.12 Şcoala avea un număr de 30 de elevi de diverse religii (ortodoxă, catolică, protestantă, mozaică) şi naţionalităţi (12 români ortodocşi, 6 austrieci, 7 catolici austrieci şi italieni, 2 protestanţi austrieci, 18 israiliţi de religie mozaică). Era cu predare în limba germană şi română. Şi-a încetat activitatea în anul 1916.13

Institutul de fete Modern funcţiona din anul 1905, cu autorizaţia nr. 16790/1905, emisă de Ministerul Învăţământului Public, sub conducerea doamnei Sabina Negreanu, având un local închiriat în casele lui Nae Antonescu, din strada Libertăţii. Era frecventat de 50 de eleve care studiau în cadrul institutului: religie, limba română, franceză, germană, matematică, fizică, chimie, muzică, desen şi caligrafie, istorie şi geografie. De asemenea elevele luau şi lecţii de educaţie gospodărească şi gimnastică. Institutul avea 4 clase primare şi 3 clase secundare. Din anul 1915, Institutul este condus de Silvia Căpreanu, licenţiată în latină, iar numărul elevelor este redus la 28.14 Institutul avea şi internat, unde locuiau fete din familii înstărite, de diferite naţionalităţi şi religii.15 Directoarea institutului raporta în 1911 că pe lângă şcoală a început să şi o grădiniţă de copii.16

Institutul muzical Mihail D. Rădescu se afla situat pe strada Toţi

Sfinţii fiind autorizat de minister prin ordinul nr.2552/19 ianuarie 1910, avându-l director pe profesorul de muzică Mihail D. Rădescu. Acesta înştiinţa Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice că în şcoala sa se predau cursuri libere de muzică vocală şi instrumentală, că elevii se înscriu când doresc şi pot părăsi institutul la fel.17 În documentele de arhivă sunt menţionate în perioada 1877/1878, o şcoală de fete cu 25 de eleve în 1895, o şcoală inedită cu 121 elevi şi un azil confesional cu 16 eleve.18

Caracal

156

Azilul confesional mozaic era deschis în strada Plevnei nr. 11, în anul 1905. Avea 25 de elevi şi era condus de Carol Clein. A fost înfiinţat de comunităţile religioase din Caracal, ca instituţie de cultură. Elevii veneau de două ori pe săptămână pentru a învăţa religia mozaică. În 1916 azilul s-a închis.19

6.1.2. Şcoli primare publice Şcoala de băieţi La 6 septembrie 1831, Eforia Şcoalelor se adresează magistraturii oraşelor, punându-le în vedere să înfiinţeze case de şcoală. Având local de şcoală construit încă din 1825, autorităţile din Caracal anunţau că aici şcoala poate să-şi deschidă porţile. Primul învăţător repartizat a fost Mihail Drăghicescu, care raporta la 10 mai 1832 că şcoala şi-a început cursurile cu 40 de şcolari. Peste câteva luni, localul devenise neîncăpător, în fiecare zi adunându-se la şcoală peste 60 de copii, din toate categoriile sociale şi din toate satele judeţului. Din lipsa cadrelor didactice şi a localurilor de şcoală, conform Regulamentului de funcţionare al şcolilor publice, acestea nu aveau în oraşele mici decât un singur învăţător şi numai cu clasele I-a şi a II-a. În aceste condiţii, elevii din Caracal care doreau să urmeze şi celelalte clase, plecau la Craiova, Buzău sau Bucureşti.20 După ce Mihail Drăghicescu s-a retras din motive de sănătate, Eforia a numit în locul său pe Ion Truţescu care a venit la şcoala din Caracal în septembrie 1833. În primăvara anului 1843 un nou local pentru şcoală a fost dat în folosinţă, dar în vară Truţescu a fost îndepărtat din învăţământ fiind anchetat ca ardelean revoluţionar, în urma unor reclamaţii. Cu toate acestea, a fost ridicat la rangul de pitar şi prezent în cadrul Judecătoriei Romanaţi în diferite servicii. Până la apariţia altui profesor, şcoala a fost închisă. Eforia a trimis la Şcoala din Caracal pe Zaharia Boerescu, dar după doi ani Truţescu a făcut un schimb cu acesta şi a revint la Caracal, continuîndu-şi activitatea de dascăl. În 1847 s-a înfiinţat la Şcoala din Caracal un al doilea post de învăţător, pentru clasele I-a şi a II-a, Ion Truţescu preluând clasa a III-a şi mai târziu a IV-a.21 În timpul mişcării revoluţionare de la 1848 spre nemulţumirea caracalenilor, Truţescu a fost din nou trecut pe lista celor îndepărtaţi din slujbă, măsură luată împotriva tuturor profesorilor veniţi din Transilvania. În acest context multe şcoli orăşeneşti din toată ţara s-au închis. După nenumărate insistenţe din partea autorităţilor, Eforia Şcolilor a emis la 9 mai 1851, ordinul nr. 535, prin care la Şcoala primară de băieţi, Truţescu a revenit ca învăţător.22 Învăţătorul Dimitrie Şerbănescu care fusese numit la Şcoala din Cerneţi a sosit la Caracal la 11 iunie 1851 profesor pentru clasele I-a şi a II-a, dar după câteva luni a fost înlocuit de Răducanu Burdeanu23 cu ordinul 1089 din 29 septembrie 1851.24 Documentele de arhivă îl menţionază la Caracal şi pe Vasile Vârdeceanu care a funcţionat aici pentru puţină vreme.


157

În iunie 1851, şcoala din Caracal avea 98 de elevi. Era frecventată de băieţi dar, în cataloagele şcolii pe august 1851 figurau şi eleveîn clasa I-a şi a II-a erau 13 fete. Aceste fete au fost prezente la cursuri în ziua de 6 octombrie 1851, când şcoala a primit vizita domnitorului ţării care a fost mulţumit de activitatea depusă şi de rezultatele obţinute de cei doi „deosebiţi“ profesori. În 1852 era „şcoală bună, ca moralitate şcolarii bine înaintaţi, profesorii în bună armonie şi cu bună opinie în societate“.25 La sfârşitul anului şcolar 1860/1861, şcoala avea un număr de 247 de elevi.

Răducanu Burdeanu a intrat în conflict cu Truţescu, iar ocârmuirea judeţului Romanaţi a hotărât punerea la pensie a acestuia la 18 septembrie 1861, fiind înlocuit de Gh. Patriciu, iar Burdeanu a fost mutat la Slatina.

În anul şcolar 1863/1864, la şcoala publică din Caracal funcţionau institutorii Ion Argeşeanu la clasele I-a şi a II-a, Ion Iliescu la clasele a III-a şi Gh. Patriciu la clasele a IV-a.26 Numărul mare de elevi veniţi la şcoală, în 1866-1867, a obligat autorităţile orăşeneşti să închirieze o încăpere pentru o clasă divizionară luând fiinţă astfel o Şcoală sucursală pe lângă Şcoala de băieţi, transformându-se mai târziu în Şcoala de băieţi nr. 2.

Şcoala pentru fete.Şcoala publică era frecventată de băieţi, care erau obligaţi să se prezinte la cursuri, pentru fete acest lucru fiind facultativ. Constatând că fetele nu dispuneau nici măcar de cele mai simple noţiuni de citire sau scriere, Eforia Şcolilor propune înfiinţarea unor aşezăminte pentru instrucţia şi educarea fetelor unde acestea vor învăţa după sistemul Lancaster. La cererea locuitorilor, Primăria din Caracal a intervenit pe lângă Departamentul din Lăuntru şi pe lângă Eforia Şcolilor şi a înfiinţat în februarie 1859 prima Şcoală de fete din judeţul Romanaţi. Aceasta a funcţionat la început în curtea Bisericii domneşti, avându-i ca învăţători pe preotul Gheorghe Ionescu şi pe soţia acestuia Petruţa Ionescu.

Externatul Brâncovenesc din Caracal. Primele externate de fete din Oltenia au fost înfiinţate în 1859, la Craiova şi la Caracal.27 Bugetul celor două externate era diferit. Direcţia de la Craiova era încadrată cu 500 lei pe lună, cea de la Caracal primind 450 lei pe lună. Atât instituţia, cât şi preotul catihet de la Caracal primeau mai puţin cu 50 lei decât colegii lor de la Craiova.28

O contribuţie importantă la dezvoltarea şcolilor de fete din ţară au adus-o Aşezămintele Brâncoveneşti. Prinţul Bibescu Brâncoveanu a hotărât să înfiinţeze două pensioane de fete, întreţinute din fondurile Aşezămintelor Brâncoveneşti. Din anul 1862, Externatele Brâncoveneşti au trecut la stat, confirmându-şi existenţa ca şcoli publice de fete. La 13 septembrie 1864, Externatul de fete ia denumirea de Şcoala primară urbană de fete nr. 1 Caracal, devenind astfel cea de-a doua şcoală destinată educării fetelor. Până în anul 1891, a funcţionat într-un local cu chirie, dar din acest an s-a mutat în localul dăruit oraşului de un „orăşean filantrop“ numit Moga, de atunci purtând numele acestuia. Localul era compus din 5 camere sus, 2 camere la subsol şi o

Caracal

158

pivniţă. În anul 1893, Primăria face adăugiri acestui local, prin construirea unor noi încăperi.29 Deoarece localul şcolii a fost declarat de serviciul sanitar al oraşului ca insalubru în 1941 Primăria a luat hotărârea de a distruge clădirea cu condiţia de a construi una nouă.30

Anuarul General al Intrucţiunii Publice înregistra în anul şcolar 1863/1864 în Oltenia un număr de 10 şcoli publice de fete, între care 2 în judeţul Romanaţi la Caracal. Situaţia statistică a şcolilor de fete din Caracal în anii 1863-1864

Clasa a I-a Clasa a II- a Clasa a-III-a Clasa a IV-a Total Şcoala Frecv. Prom. Frecv. Prom. Frecv. Prom. Frecv. Prom. Frecv. Prom.

Şc.nr.1 25 6 5 4 4 3 - - 34 13 Şc.nr.2 66 16 18 15 11 9 8 - 103 40

Aceste şcoli au fost frecventate mai ales de fete din familii înstărite, conţinutul activităţii instructiv-educative având o permanentă orientare religioasă. Legea instrucţiunii publice promulgată la 25 noiembrie 1864 avea la bază obligativitatea şi gratuitatea, introducea un larg sistem de învăţământ pentru toate clasele societăţii. „Instrucţiunea primară, plătită din fondurile de binefacere ale statului, este obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii de ambele sexe“. Această prevedere avea să fie înscrisă şi în noua Constituţie a României (1866) care, la articolul 23 preciza „învăţătura primară va fi obligatorie pentru tinerii români pretutindeni unde se vor afla instituite ,şcoli primare“.31 Sărăcia era cel mai mare duşman al frecvenţei şcolare. Statisticile înregistrau, din această cauză procente ridicate de analfabeţi.3 Un principiu, prevăzut pentru întâia oară în legislaţia şcolară românească era egalitatea sexelor la învăţătură. Ion Maiorescu ceruse încă din 1860 să se înfiinţeze şcoli de fete în toate oraşele. În anul 1888, existau în Caracal patru şcoli publice, Şcoala nr.1 băieţi, Şcoala nr. 2 băieţi, Şcoala de fete nr.1 şi Şcoala de fete nr. 2. Prin noua lege a instrucţiunii publice se realiza – atât la oraş cât şi la sat – o şcoală unică, cu aceeaşi programă şi acelaşi număr de ani de studiu, atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Instrucţia primară era obligatorie pentru fetele şi băieţii de la 8 la 12 ani.

6.1.3. Şcoli de meserii. Încă din anul 1870 se făceau demersuri pentru înfiinţarea unei Şcoli de arte şi meserii în Caracal.33 Prin legea asupra învăţământului profesional din 1899, şcolile profesionale aparţinând din 1883 diverselor ministere au fost trecute sub controlul Ministerului Instrucţiunii Publice.

Potrivit legii elaborată de Spiru Haret, învăţământul practic profesional, cuprindea şcoli de agricultură, silvicultură, meserii şi comerţ. Şcolile profesionale erau organizate pe trei grade elementare, inferioare şi


159

superioare, cu durata de 2-3-5 ani şi respectiv 4-6 ani.34 Pe la sfârşitul secolului XIX sunt semnalate şcoli de meserii la Caracal. Prin eforturile lui Nică Barbu Locusteanu a luat fiinţă o astfel de şcoală la 2 ianuarie 1860 în locul donat de Zaman.35

Şcoala normală s-a înfiinţat în anul şcolar 1868-1869 de către Consiliul judeţean Romanaţi. A funcţionat numai 7 ani, dând 145 de absolvenţi.36

Şcoala profesională de fete

Această categorie de şcoli nu a fost menţionată în Legea instrucţiunii din 1864. Şcolile profesionale de fete s-au înfiinţat după 1877, pe baza Regulamentului şcolilor profesionale de fete.37 Şcoala din Caracal a fost înfiinţată în 1891, în localul construit în timpul primarului Constantin Nanu, fiind instalată la etaj. La parter instalându-se elevii Şcolii primare nr. 2 de băieţi.38 Condusă de El. Sisman, Şcoala profesională de fete era o instituţie creată şi întreţinută din fondurile oraşului, iar localul în care funcţiona se numea după numele donatorului, Constantin Filipescu. În anul 1891 şcoala este trecută în sarcina Ministerului Învăţământului Public şi îşi mută sediul în anul 1899 în casele Priboianu de pe Bulevardul Elisabeta, unde a rămas până în 1916, după care s-a mutat în casele lui Nae Antonescu din strada Libertăţii, locul unde funcţionase şi Institutul Modern condus de Sabina Negreanu. Ministerul a cumpărat acest local, devenind propriu Şcolii profesionale de fete, în 1925. Educarea fetelor consta în învăţarea limbii române, a limbii franceze, aritmeticii şi a gospodăriei, prin prezenţa atelierelor de croitorie şi ţesătorie, dobândind o bună reputaţie.39 Produsele confecţionate de fete erau vândute.

În anul şcolar 1905-1906, funcţiona cu cinci clase şi un total de 65 de eleve, în anul şcolar 1907-1908 şcoala avea 69 de eleve, iar în 1914 un număr de 110 eleve. În 1950, internatul şcolii se afla pe strada I.C.Frimu, având 70 de eleve, iar bucătăriile erau amenajate pe strada Traian, unde se servea masa.40 6.1.4. Şcolile primare din Caracal după 1864

Fig. 6.3. Localul Şcolii profesionale de fete

Caracal

160

După promulgarea Legii învăţământului din 1864 instrucţia elementară devenise obligatorie pentru toţi copiii de ambele sexe, începând de la 8 la 12 ani. Legea instrucţiunii din 1864 a rămas în vigoare până în anul 1893, după care, instrucţia obligatorie s-a diferenţiat, preconizându-se o şcoală primară inferioară, cu durata de 4 ani şi o şcoală primară superioară cu durata de 5 ani, aceasta din urmă trebuind să funcţioneze doar în centrele urbane şi în cele rurale mai dezvoltate şi populate (Legea învăţământului primar şi primar-normal din mai 1893).41 Pentru a încuraja şi susţine învăţământul, Constantin Poroineanu a donat Şcolii de băieţi nr. 1. 250 exemplare carte şi obiecte de studiu, în anul 1892. Mai târziu, sub preşedinţia primarului Mihail Bibian, în anul 1898 a fost înfiinţată în oraş Societatea Ajutorul Elevilor Săraci din Caracal, care se întrunea periodic în sala de şedinţe a consiliului.42 Prin Legea Învăţământului primar şi primar-normal din anul 1924 s-a prevăzut prelungirea învăţământului primar (clasele I-IV) cu un învăţământ supraprimar (clasele V-VII) care s-a menţinut până în 1948.

Şcolile de băieţi şi fete

Şcoala de băieţi avea un efectiv de 326 elevi din care 20 în clasa I-a (D.A. Balaşiu), 89 în clasa a II-a (I. Argeşeanu ), 48 în clasa a III-a (Matei Gorjanu) şi 29 în clasa a IV-a (I. Iliescu).

Şcoala nr. 1 de fete avea un evectiv total de 43 de eleve, din care 26 la clasa I-a (St. Uzoreanu), 10 la clasa a II-a (Gr. Caluţiu) şi 5 la clasa a III-a (Ecaterina Săvulescu).

Şcoala de fete nr. 2, cu un efectiv total de 104 eleve, avea 72 în clasa I-a (I.I. Ionescu), 16 în clasa a II-a (Petre Ionescu ) şi 16 în clasa a III-a (Aneta Vericeanu.

Situaţia statistică a şcolilor de băieţi din Caracal în 1864

Şcoala Clasa a I-a Clasa a II-a Clasa a III-a Clasa a IV-a Total

Şc. Caracal 200 89 48 29 366

La sfârşitul anului 1864-1865 constatăm că la fiecare şcoală urbană din Caracal erau înscrişi în medie 200 elevi.

Gimnaziul Ioniţă Asan, a luat fiinţă la 10 octombrie 1888, când la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice se afla Titu Maiorescu.43 În şedinţa Adunării din 2 aprilie 1886, deputaţii Nică Barbu Locusteanu, C. Poroineanu, M.I. Georgescu, dr. Iovitz, N. Mihnea şi Gr. Protopopescu, cu prilejul dezbaterii bugetului Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice au propus alocarea sumei de 100.000 lei pentru un gimnaziu real în oraşul Caracal.44


161

Primul director al şcolii a fost Constantin Locusteanu, profesor de geografie, istorie, română şi latină, iar în 1891 director al gimnaziului a fost Silvestru Băleanu.45 Şcoala a funcţionat la început într-un local închiriat (casa Zaman, situată în strada Calonfirescu). Construit după planul arhitectului Săvulescu, în ianuarie 1892 s-a dat în folosinţă noul local al gimnaziului care începând cu această dată se va numi Ioniţă Asan.

La 28 februarie 1892, judeţul Romanaţi vine în sprijinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu suma de 15.026,44 lei pentru construirea noului local

al gimnaziului.46 Dintre profesorii care au funcţionat în primul an de existenţă a gimnaziului, în afară de Constantin

Locusteanu menţionăm pe Ion El. Beculescu ştiinţe naturale, matematică şi franceză, Nicolae Burghelea muzică şi gimnastică, Ştefan D. Petrescu desen şi caligrafie şi Nicolae Delcescu - religie.47 În perioada 1888-1918 în cadrul Gimnaziului Ioniţă Asan şi-au desfăşurat activitatea mai mulţi profesori. Dintre aceştia amintim pe C. Nicolau licenţiat în matematică (la Sorbona), Paul Avinti absolvent al Facultăţii de filosofie din Cluj, Dimitrie Grecescu viitor profesor de botanică la Facultatea de medicină şi farmacie din Bucureşti, Vasile Sîngeorsan absolvent al Facultăţii de Filosofie din Viena, Teodor Alimănescu doctor în litere la Lausannes (Elveţia), Al. Nicolau absolvent al Facultăţii de matematică din Zurich, Auguste

de Saint Andre, absolvent al Liceului francez din Constantinopol precum şi Ilie Constantinescu „...cea mai proeminentă figură de profesor, om de vastă cultură“ care a condus mai mulţi ani biblioteca gimnaziului şi societatea culturală Olteanul Voinic.48 Timp de 60 de ani a adunat în „colecţii complete“,

numeroase obiecte de muzeu, cărţi, reviste şi ziare, a fost ales membru corespondent al Comisiei Monumentelor Istorice pentru judeţul Romanaţi. Are meritul de a fi editat Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan din Caracal pe anul 1907-1908.49 Din anul 1893, denumirea gimnaziului se schimbă în gimnaziul clasic Ioniţă Asan,

Fig. 6.5. Gimnaziul Ioniţă Asan

Fig. 6.4. Actul de înfiinţare a Gimnaziul Ioniţă Asan

Caracal

162

avându-l ca director pe Aurel A. Suciu, profesor de ştiinţele naturii şi istorie.50 În anul 1911 funcţiona aici o societate de lectură cu numele poetului socialist Traian Demetrescu. Din 1902 fondul de cărţi al bibliotecii gimnaziului s-a îmbogăţit cu 1600 de volume, prin donaţie, din biblioteca lui Nică Barbu Locusteanu. Un grup de foşti elevi ai liceului înfiinţează Societatea de lectură a absolvenţilor gimnaziului din Caracal, în luna aprilie 1902.51 În perioada 1888-1918 gimnaziul a fost frecventat de 5.949 elevi şi a dat 825 de absolvenţi.52 Deoarece populaţia şcolară din Caracal a crescut, Ministerul Instrucţiunii Publice a hotărât în anul 1891 să înfiinţeze în mahalaua Bold o Şcoală divizionară de băieţi cu clasa I, institutor fiind numit Nicolae Dinulescu. Instituţia a primit denumirea de Şcoala nr. 3 de băieţi, mahalaua Bold.53Analizând datele statistice din anii 1899 şi 1912 putem constata că numărul ştiutorilor de carte a crescut în intervalul de timp menţionat în fiecare oraş din Oltenia. La Caracal, procentul bărbaţilor cu şcoală a crescut de la 44,8% în 1899 la 66,7%, în 1912, iar cel al femeilor era de 26,9% ştiutoare de carte în 1912. Cu toate aceste creşteri, situaţia analfabeţilor înregistrată la sfârşitul secolului XIX la Caracal era de 74,3% femei şi 55,2 % bărbaţi .

Statistica ştiutorilor de carte din Caracal în anii 1899 şi 1912

Bărbaţi (%) Femei (%) Oraşul 1899 1912 1899 1912 Caracal 44,8 66,7 25,7 40,9

La 1 septembrie 1913 a luat fiinţă Şcoala de fete nr. 3 care după trei ani de funcţionare avea trei posturi de învăţătoare şi 150 de eleve care urmau cursurile în trei clase. Cadrele didactice ale şcolii erau Octavia Stănescu, Eliza Mariani şi Fati Popescu. În 1916-1918 şcoala a fostînchisă din cauza războiului şi folosită drept grajd de către trupele germane. S-a redeschide apoi cu 275 eleve înscrise între 7 şi 14 ani.54

În anul şcolar 1925-1926 şcoala îşi desfăşura cursurile în localul proprietate a lui Iancu Vulpe din strada Brătianu, cu 4 săli şi o magazie de lemne.55 Cu sprijinul Primăriei după anul 1926 a fost construit un nou local pentru şcoală, care dispunea de 4 săli mari, cancelarie, odaie pentru servitori, sală de recreaţie şi un atelier pentru cusut covoraşe, perdele, feţe de masă.Nu poseda terenuri şcolare şi nici bibliotecă. Primăria a construit localul şcolii prin licitaţie, dat în antrepriză pentru suma de 1.406.500 lei.56 Din 1937 Şcoala de fete nr. 3 a fost dotată cu cantină alimentară, susţinută din fondul Grupării Femeilor Române filiala Caracal, a cărei preşedintă era Ionela Florică.57 În timpul celui de-al doilea Război Mondial în localul şcolii a fost amplasat un lagăr pentru legionari (femei), situaţie care a determinat cadrele didactice nemulţumite să se plângă Prefecturii de pagubele comise.58 Ca efect al războiului, în 1945 şcoala era frecventată mai mult de eleve sărace, directoarea solicitând Ministerului la 14 martie suma de 200.000 lei pentru


163

îmbrăcămintea fetelor şi 890.000 lei pentru repararea şcolii degradată de armata germană şi de deţinutele politice. Institutul pedagogic din Caracal, a luat fiinţă la 4 martie 1868 având ca director pe profesorul Mathei Gorjanu. Mihalache Dobruneanu a oferit gratis institutului două lămpi noi, în acest an. Numărul elevilor în februarie 1869 era de 53.În 1871, colonelul Ştefan Vlădoianu, aflat la Paris l-a împuternicit pe Teodor Oroveanu să prezinte contractul de închiriere a casei sale pentru Institutul pedagogic din Caracal. Aceasta se afla în mahalaua Târgu de Afară, având cinci camere şi o cămară, în catul de sus, trei camere şi o cămară în catul de jos. A fost închiriată pentru suma de 1.760 lei noi pe un an.59

6.1.5. Şcolile din Caracal în perioada interbelică

În timpul primul război mondial, majoritatea sediilor şcolare din Caracal au fost folosite de trupele de ocupaţie. Cea mai afectată din acest punct de vedere a fost Şcoala nr. 1 în localul căreia a fost instalat un spital pentru cai, producând mari distrugeri. Învăţământul romanaţean s-a confruntat cu lipsa cadrelor didactice, cu o frecvenţă extrem de slabă a elevilor la cursuri şi cu multe greutăţi şi neajunsuri, activitatea şcolară fiind o perioadă aproape paralizată. Abia în anul şcolar 1917-1918, activitatea didactică s-a reluat parţial, iar în unele şcoli au fost organizate cursuri serale de limba germană.

În 1918, Institutului Modern i s-a mai adaugat clasa a V-a şi a VI-a, iar în anul 1925 s-a mutat provizoriu în localul Liceului de băieţi Ioniţă Asan, transformându-se în Şcoală de stat cu şapte clase. Când în anul 1927 se înfiinţează şi clasa a VIII-a, funcţionează sub numele de Liceul de fete din Caracal. Din 1928 dispune de propriul său local.60 Directoare a acestui liceu a fost Silvia Căpreanu, iar în 1941, Lucia Duţescu.61 Aceasta era şi preşedintă în cadrul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, astfel pe lângă Liceul de fete

funcţiona un Spital-şcoală.62 La 1 septembrie 1919,

Gimnaziul Ioniţă Asan se transformă în liceu cu opt clase, cu două secţii: reală şi modernă, până la acea dată oferind doar cursuri pentru 4 clase primare. În perioada 1922-1939 gimnaziul a fost condus succesiv de profesorii Silvestru Băleanu, Constantin Iliescu, D.C. Eftimescu, Aristide Popovici, N. N. Ionescu. În anul 1928 liceul se

mută în noul sediu din bulevardul Regina Elisabeta.63

Ministerul Învăţământului înfiinţează din 1919 şcoli normale, destinate pregătirii învăţătorilor. La Caracal s-a creeat Şcoala normală de băieţi, având sediul temporar în localul Şcolii nr. 2 de băieţi Filipescu. Directorul acesteia a fost Haralambie Popa. Un an mai târziu, şcoala obţine propriul său local, cedat

Fig. 6.6. Liceul Ioniţă Asan în construcţie

Caracal

164

Pepiniera Cooperativă a Învăţătorilor, împreună cu câteva zeci de hectare teren arabil.

În noiembrie 1923 a luat fiinţă la Caracal Şcoala normală de fete, care s-a instalat la început în localul Şcolii nr. 1 de băieţi, apoi în cel al Şcolii nr. 2 de fete. Din 1924 dispune şi de un internat.64

Pe lângă Şcoala primară nr. 1 de băieţi a luat fiinţă în 1921 o Şcoală industrială de ucenici.65

Şcoala comercială elementară, necesară formării profesionale a unor cadre menite să ţină evidenţe contabile, a luat fiinţă la 1 septembrie 1924, condusă de directorul Băncii Naţionale, agenţia Caracal, A. Daniil. A funcţionat în diferite localuri închiriate, de bunul ei mers fiind interesaţi mulţi comercianţi din Caracal.

Şcoala de menaj şi-a deschis cursurile în Caracal la 3 noiembrie 1930.66

Documentele de arhivă, menţionează în anul 1940 existenţa la Caracal a unei grădiniţe de copii, pe lângă Şcoala primară de băieţi nr. 1, condusă de Maria Ştefănescu.67 La 13 februarie 1941 este menţionată Şcoala urbană de gospodărire gradul I avându-l ca director pe Iacob Beneditte. Şcoala a funcţionat din 1931, internatul său fiind amplasat în localul Filipescu.68 Şcoala tehnică industrială gradul I era condusă în 1944 de inginerul Aurel Vasile Popovici.69

6.1.6. Şcolile caracalene după al doilea Război Mondial

În 1951, în oraş existau 585 de analfabeţi, 11 centre de alfabetizare şi sectoare de citit în colectiv, repartizate astfel: la Căminul cultural Boldu 7 sectoare, la Căminul cultural Ateneu 5 sectoare, iar la cel din Protoseni, 5 sectoare.70 În 1954 funcţionau patru şcoli elementare, două licee (unul pentru băieţi, celălalt pentru fete) şi patru şcoli tehnice Şcoala medie tehnică de statistică, Şcoala pedagogică de fete, Şcoala tehnică metalurgică şi Şcoala tehnică mecanică agricolă. Cu toate acestea, numărul analfabeţilor crescuse la 786. Grădiniţele de copii erau în număr de trei pe Bulevardul Republicii, pe strada Gheorghe Doja şi pe strada Dobrogeanu Gherea.71

Începând cu anul şcolar 1956-1957 s-a hotărât introducerea principiului politehnizării învăţământului în şcolile de cultură generală.72 Drept urmare, în Caracal a fost înfiinţată în 1958 Şcoala nr. 3 mixtă de 7 ani, cu 12 cadre didactice.73 Învăţământul general devine a devenit obligatoriu din 1959, cuprinzând învăţământ preşcolar şi mediu curs de zi, seral şi fără frecvenţă. Numărul analfabeţilor a scăzut astfel la 20974 în 1962, încheindu-se procesul de alfabetizare.75 Existau şcoli medii şi de 8 ani iar unităţile de învăţământ participau la practica agricolă şi experimentarea practicii în producţie.

În cadrul instituţiilor de învăţământ, apare la 1 septembrie 1954, Casa Pionierilor, ca unitate complementară activităţii didactice desfăşurate în şcoli, unde elevii îşi puteau dezvolta talentul în diferite domenii artistice sau practice.76


165

În 1965 funcţionau în Caracal 6 şcoli de 8 ani.77 Din 1948 până în 1965, Liceul Ioniţă Asan a purtat denumirea de

Şcoala medie nr. 1 cu clasele I-X până în 1953 şi cu clasele I-XI până în 1965. În această perioadă directori şcolii au fost profesorii Eugenia Spezzi, Ion Stoicescu şi Crăciun Pătru. Începând cu anul 1965 a purtat o altă denumire, Liceul nr. 1, cu 11 clase până în anul 1968, când s-a trecut la sistemul cu 12 clase, director fiind profesorul Crăciun Pătru. În perioada 1971-1975, liceul era cunoscut sub denumirea de Liceul de cultură generală nr. 1, având ca director pe profesorul Păunică Florea, din 1975 până în 1977 Liceul real-umanist şi din 1977 până în 1982 Liceul de matematică-fizică. În 1977 au fost date în folosinţă sala de sport şi clădirea internatului, director fiind profesoara Elena Fărcăşanu, iar în 1976 cantina şi extinderea în partea de nord a liceului cu încă două săli, directori fiind profesorii Florian Petrescu şi George Petrescu. După 1982 se transformă în Liceul industrial nr.2, având două secţii zi şi seral, şcoală profesională şi de maiştri, totalizând 36 de clase şi 1.294 elevi având la conducerea sa pe profesorii Dan Constantin şi Petrescu Florian.78

Liceul economic s-a înfiinţat la 1 septembrie 1966. În primul an a avut 39 de elevi. Apariţia liceului a fost justificată de nevoia de specialişti, ca urmare a dezvoltării economiei oraşului. La început a funcţionat în clădirea Liceului nr. 2 din strada Vasile Alecsandri nr. 17, unde a rămas până la 3 iulie 1968 când s-a mutat în localul fostului Tribunal al judeţului Romanaţi din strada Libertăţii, nr.39, apoi al Sfatului raional Caracal. Director al liceului a fost numit profesorul de matematică şi psihologie, Gheorghe Petrescu. Liceul dispunea de internat şi cantină proprie. Din 1973 a fost numit director profesorul Gheorghe Mihai. În 1975 a fost asimilat de Liceul industrial nr. 179.

Învăţământul agricol şi industrial

Intenţia de a construi un local de şcoală pentru o instituţie de

specialitate datează din anul 1923. Liceul a luat fiinţă în anul 1948, când Ministerul Agriculturii A preluat întreaga bază materială a Şcolii normale de la Gimnaziul industrial ce fusese înfiinţat în 1945, formând o nouă unitate şcolară numită Şcoala Medie tehnică de mecanizare a agriculturii .

În 1948-1949, şcoala a funcţionat cu două profiluri mecanici agricoli, cu 199 elevi şi şcoala agricolă, cu 148 elevi, incluzând şi elevi de la şcolile de profil din Slatina, Corabia şi Drăghiceni. Primii directori au fost inginerul Mihai Mihăiescu şi inginerul Petre Pârvu. În anul 1955 numele Fig. 6.7. Liceul Agroindustrial

Caracal

166

şcolii se schimbă în Şcoala Medie Tehnică de Agricultură şi se înfiinţează şi o Şcoală profesională de mecanici agricoli care a funcţionat în două clădiri de pe strada Libertăţii (azi Iancu Jianu) cele care adăpostesc Muzeul Romanaţiului şi sediul Partidului Social Democrat. Profilul şcolii se transformă în anul 1965 în Şcoala Profesională Agricolă, cu durata de 3 ani pentru muncitori calificaţi, mai târziu fiind introduse cursuri serale fără frecvenţă şi de maiştri.

Şcoala profesională de mecanici agricoli s-a unit la 1 septembrie 1959 cu Şcoala tehnică agricolă şi formează Centrul Şcolar Agricol. În timpul directorilor Gheorghe Mateescu (1959-1963) şi Gheorghe Iagăru (1963-1972) baza materială a şcolii s-a îmbunătăţit, s-a terminat şi modernizat localul, s-au amenajat laboratoare de specialitate.În perioada 1962-1970, Şcoala profesională de mecanici agricoli a funcţionat ca unitate separată, având sediul în incinta S.M.T., unde s-a construit o clădire de şcoală, ateliere, internat şi o cantină. Directorii şcolii erau inginerii Dorin Simion şi Gheorghe Spiridon. În 1966, s-a dat unităţii şcolare denumirea de Liceul agricol, cu profile agronomie (5 ani), îmbunătăţiri funciare (5 ani), contabilitate şi merceologie agricolă (4 ani), în 1970 unificându-se cu Şcoala profesională de mecanici agricoli, având peste 1500 de elevi. În anul 1975 şcoala a primit denumirea de Liceul agroindustrial. În perioada 1972-1982 la conducerea şcolii s-au aflat inginer Dorin Simion şi profesor Gheorghe Cuc, care au îmbogăţit baza material-didactică a aceteia cu o microfermă, o seră, solarii. Numărul elevilor care urmau cursurile de specialitate a crescut simţitor, depăşind 1.000: liceu (peste 700), şcoală profesională de 10 clase, învăţământ postliceal, curs de zi cu specialităţile de contabil comerţ, tehnician pentru controlul calităţii produselor agricole şi tehnician silvic, şcoală de maiştri, curs seral, cu specialitatea mecanic agricol.

Şcoala colaborează profitabil cu Staţiunea de cercetare şi dezvoltare agricolă, cu Agromec Caracal, cu IELIF – Olt sucursala Caracal, etc. În ultimii ani şcoala a pregătit electromecanici auto, contabili, operatorii morărit şi panificaţie, topograf, şoferi mecanici- auto.80 O altă instituţie de învăţământ a fost Liceul Industrial nr. 1 care a luat fiinţă la 1 septembrie 1973 prin transformarea Liceului teoretic nr.2.

Primul director a fost inginerul Licu Constantin. În perioada 1981-1990, directori ai liceului au fost inginer Ionică Gheorghe şi profesor Costea Haralambie.

Fig. 6.8. Grupul Şcolar Industrial


167

6.1.7. Învăţământul caracalean după 1989 Învăţământul preşcolar şi gimnazial

În Caracal , după 1989 îmvăţământul preşcolar şi-a desfăşurat activitatea în 9 instituţii, cu program normal şi program prelungit. Grădiniţa nr.1 cu program normal este situată pe strada Toma Ruşcă la nr.13 fiind condusă de educatoarea Ciobanu Ana. Are un număr de 4 cadre didactice şi peste 120 de copii. În subordinea aceluiaşi director se mai află şi Grădiniţa nr. 2 Dumbrava Minunată cu program normal, are trei cadre didactice şi 80 de copii. Aceluiaşi director îi este subordonată Grădiniţa cu program normal Mircea Vodă, cu 4 cadre didactice şi 70 de copii.

Grădiniţa cu program prelungit nr.1 s-a constituit prin comasarea grădiniţelor cu program prelungit nr. 2 şi nr.4. Este situată pe strada Nicolae Titulescu nr.2. Director al acestor grădiniţe este educatoarea Cernea Leonida, având un număr de 22 cadre didactice şi peste 300 de copii. Grădiniţa cu program normal nr.3, situată pe strada Iancu Jianu nr.3, funcţionează într-o casă veche, construită în anul 1898, fostă proprietate a primarului Mihalache Bibian. În 1947 a fost naţionalizată. Din anul 1965 funcţionează aici grădiniţa. Dintre directorii grădiniţei putem menţiona educatoarele Arsene Oprica, Antonie Gheorghiţa, Gavrilă Steliana şi Ciolacu Rudolfina. Are un număr de patru cadre didactice şi patru grupe de preşcolari.

Grădiniţa cu program normal şi program prelungit nr. 4, funcţionează din anul 1972 pe strada Iancu Jianu, nr.9 în fostul internat al Liceului nr.2. Director al grădiniţei este institutor Elena Costea, având un număr de 14 cadre didactice şi 200 de copii. Astăzi în Caracal funcţionează şapte Şcoli gimnaziale:

Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 este continuatoarea Şcolii de băieţi nr. 1,cea mai veche din oraş. Ea funcţionează în vechiul local refăcut în 1904 în timpul directoratului lui Ştefan D. Petrescu. În 1947 şcoala s-a extins cu încă patru săli de clasă, iar în 1990-1991 s-au făcut unele adăugiri la construcţie amenajându-se terenul de sport. După 1960 directori ai şcolii au fost profesorii Păunescu Viorel, Ciobanu Nicolae, Geambaşu Teodora, Gonciulea Ion,Vasilescu Ion, iar în prezent Pavel Elena. Şcoala dispune de o bibliotecă bine dotată, laboratoare şi cabinete funcţionale. Şcoala este frecventată de 495 elevi, îndrumaţi de 7

Fig. 6.9. Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1

Caracal

168

învăţători şi 21 de profesori. Este amplasată pe strada Mihai Viteazul nr. 2. În faţa acesteia există un impresionant bust al domnitorului Mihai Viteazul.

Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 2 are sediul de pe strada Heliade Rădulescu la nr. 2. Este succesoarea Externatului de fete Brâncovenesc, şcoală

particulară, devenită apoi Şcoala de fete nr.1. Întrucât elevele de la Şcoala de fete urmau cursurile Şcolii normale de fete înfiinţată în 1923, iar aceasta a funcţionat în clădirea Şcolii de fete nr. 2, cele două şcoli au fost asimilate. Ele s-au transformat în perioada postbelică în Şcoala generală nr. 2. Din cauza efectivului mare de elevi, la 1 septembrie 1986 şcoala s-a divizat formându-se încă o şcoală, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 7. Dintre directorii

şcolii amintim profesorii Nedescu Maria, Telea Doina, Niţu Magdalena. În prezent are un efectiv de elevi de 1.057, şcoala posedând un număr

de 27 de săli de clasă, 3 laboratoare şi un cabinet de informatică. Colectivul didactic este alcătuit din 20 de învăţători şi 36 de profesori, director prof. Băţăgui Răzvan.

Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 3

funcţionează în clădirea veche de pe strada Gheorghe Doja, nr. 91, căreia i s-a adăugat un corp nou. Are 8 săli de clasă, bibliotecă, bază sportivă. Dinte directorii şcolii amintim pe Păunescu I.,Guţă Elena. În prezent şcoala este subordonată Şcolii generale nr.1.

Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 4 se află pe strada Gheorghe Doja, nr.62, în clădirea începută în 1913, local donaţie Maria Andreescu, vechiul local al Şcolii primare de fete nr.3. În perioada 1963-1972 directorul Ioan Tudorin a extins şcoala cu încă patru săli de clasă. Directorul Constantin Mihalache a construit

Fig. 6.10. Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 2

Fig. 6.11 Şcoala cu clasele I-VIII Nr.3

Fig.6.12. Şcoala cu clasele I-VIII Nr.4


169

magazia şcolii, a asfaltat şi amenajat terenul sportiv, a înlocuit acoperişul. Un director harnic, bun gospodar a fost Marin Neagu (1985-1996). În prezent şcoala este subordonată Şcolii Generale Gheorghe Magheru. Are 6 săli de clasă, atelier şi bibliotecă. Sunt înscrişi 160 de elevi pregătiţi de 4 învăţători şi de 8 profesori. Şcoala cu clasele I-VIII Gheorghe Magheru, a luat fiinţă la 1 ianuarie 1962, când s-a desprins din Liceul nr. 2 de fete, numindu-se Şcoala generală nr. 5. A funcţionat în localul Liceului de fete (aflat la intrarea Bibian a parcului) până la 1 septembrie 1980, când s-a mutat în clădirea fostului Liceu economic. Aici a funcţionat până în noiembrie 1987, când pentru o scurtă perioadă s-a mutat în extinderea Liceului Ioniţă Asan, cu clasele V-VIII şi în fostul internat al Liceului industrial nr. 1, cu clasele I-IV. De la 1 septembrie 1994 şcoala funcţionează într-un local nou situat în zona de sud-vest a oraşului, în strada Calomfirescu nr. 7. Clădirea şcolii are 2 etaje, un număr de 16 săli de clasă, 4 laboratoare, 2 ateliere, o sală de sport. Învaţă peste 850 de elevi grupaţi în 15 clase primare şi 12 gimnaziale, îndrumaţi de 42 de cadre didactice (15 învăţători şi 27 de profesori). Primii directori ai

şcolii au fost profesoara E.Ionescu, învăţătorul Gheorghe Dumitrescu şi profesoara Viorica Ene (1962-1968). După 1968 dintre directori amintim profesorii Neagu Marin, Stavăr Valeriu, Popescu Profira, Drăgan Petre. Rezultatele obţinute de elevi sunt meritorii, premii la faza naţională a olimpiadelor şcolare obţinute la limba

şi literatura română, la chimie şi fizică. În perioada 1990-2007, şcoala a fost condusă de Petre Drăgan, Ion

Florica, Niţu Ioana, Popa Anca. Din aprilie 2006 la conducerea şcolii a revenit profesorul Florica Ion.

Şcoala cu clasele I-VIII nr. 6, provine din Şcoala sucursală de băieţi nr. 2, astăzi Şcoală de arte şi meserii S.A.M, cu sediul în strada Vasile Alecsandri numărul 11.

Clădirea are două etaje cu un număr de 16 săli de clasă, trei laboratoare, 5

cabinete, cancelarie, o sală

Fig. 6.13. Şcoala cu clasele I-VIII Gheorghe Magheru

Fig. 6.14. Şcoala cu clasele I-VIII nr. 6

Caracal

170

de sport, 5 ateliere. După 1964 când şi-a recăpătat autonomia desprinzându-se din Liceul Ioniţă Asan, directori ai şcolii au fost Adrian Cismaru şi Florica Mavrigu, Rodica Dorina Areţu, Cernat Petre şi Emil Tudor. În prezent şcoala este condusă de profesoara Mariana Moisescu. În 1999 erau înscrişi circa 900 de elevi îndrumaţi de 70 de cadre didactice. În 1991 s-au înfiinţat clase complementare de ucenici cu profilurile confecţioner îmbrăcăminte, instalaţii sanitare, lenjer-broder, morărit. Pentru că şcolii îi este arondat un cartier în care locuiesc multe familii de rromi, în anul 1992 s-a înfiinţat o clasă pentru rromii neşcolarizaţi, funcţionând la început în locuinţa învăţătorului Ion Vasile, în strada Carpaţi. În ultimii ani baza materială s-a îmbunătăţit, curtea a fost împrejmuită cu un gard de beton, s-a amplasat în faţa şcolii un monument, s-au amenajat de către profesorul Emil Tudor trei puncte muzeistice cu exponate etnologice şi istorice, s-a înfiinţat un cabinet de informatică. Din anul 2007 şcoala are un curs seral cu profil instalatori pentru constucţii, 28 de locuri.

Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Titulescu, a luat fiinţă la 1 septembrie 1986, ca Şcoala cu clasela I-VIII nr. 7, prin divizarea Şcolii cu clasele I –VIII nr. 2, ca urmare a efectivului mare de elevi ai acestei şcoli şi a lipsei de spaţiu. Şcoala funcţionează în cartierul Horia Cloşca şi Crişan, pe strada General Gheorghe Magheru la nr. 11, în clădirea fostului Liceu Industrial nr. 1. Este frecventată de un număr de peste 1.500 de elevi, repartizaţi în 51 de clase, fiind cea mai mare unitate de învăţământ gimnazial din Caracal. Procesul de învăţământ este asigurat de un număr de 77 de cadre didactice: 22 de învăţători şi 53 de profesori.

Localul şcolii are două etaje, dispunând de 22 de săli de clasă, o bibliotecă bogată cu circa 10.000 de volume, laboratoare, cabinet de informatică, o bază sportivă. Prin decizia nr. 335/22 august 2006, Consiliul de Administraţie al I.S.J Olt a hotărât ca şcolii să-i fie acordat numele ilustrului diplomat Nicolae Titulescu.81

Primul director al şcolii a fost profesorul dr. Ciobanu Nicolae, apoi profesorii Zăuleanu Ion, Florea Eliza, Galiş Natalia. În prezent directorul Şcolii Nicolae Titulescu este profesorul de matematică Dinu Laurenţiu.

O instituţie cu o încărcătură afectivă putenică şi cu un considerabil rol educativ este Centrul de plasament Optimiştii, înfiinţată în 1948. Această instituţie a avut iniţial în îngrijire numai fete, dar din 1976 a devenit mixtă.

Fig. 6.15. Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Titulescu


171

Printr-o cruntă ironie a destinului, aceşti copii nefericiţi au fost adăpostiţi în casele de la numerele 19, 21, 23 şi 27 de pe strada Libetăţii, case naţionalizate abuziv, care aparţinuseră unor mari personalităţi ale oraşului prefectului Veleanu, familiei de mari politicieni Brătăşanu,a marelui diplomat Nicolae Titulescu şi a negustorului Guran. În 1999 Centrul de plasament Optimiştii Caracal avea în evidenţă 170 de copii, dintre care 130 prezenţi permanent (70 de fete şi 60 de băieţi) şi 40 asistaţi frecventând licee şi facultăţi din alte localităţi. Se ocupă de instruirea şi educarea acestor copii, 19 cadre didactice dintre care două educatoare, 16 profesori şi un maistru instructor, 26 de salariaţi auxiliari. Elevii Centrului de plasament Optimiştii sunt arondaţi Şcolii cu clasele I-VIII Nicolae Titulescu, unde urmează cursul primar şi gimnazial. Din rândul lor s-au format oameni deosebiţi, precum profesoarele Ofelia Tinică (limba română), Dorina Rădulescu (matematică), Maria Ohotă (profesor universitar). De asemenea, din efectivul actual, 8 sunt studenţi, 12 elevi la şcoli postliceale, 42 elevi la liceele din Caracal sau din alte localităţi, 3 la seminarul teologic. De-a lungul timpului, Centrul de plasament a avut la conducere pe Marcela Vasilică, Constantina Coica, Eugen Constantinescu, profesorii Dumitru Botar, Dan Nicolăiţă, Dan Mihart, medic Marlena Chiosan. În prezent este condus de Elena Scarlat şi aparţine de Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

O altă instituţie de asistenţă socială pentru elevi este Centrul de zi Cristina. A fost înfiinţat în anul 2002, cu o capacitate de 20 elevi fiind subordonat iniţial Direcţiei Generale pentru Protecţia Copilului. Din anul 2005 se subordonează Consiliului local al municipiului Caracal.Coordonatorul acestei instituţii este Costinel Dascălu, având în subordine 3 cadre didactice instructori-educatori,un asistent medical, un psiholog şi un bucătar. O clădire monumentală situată în centrul oraşului, în Piaţa Victoriei la nr. 19, pe frontispiciul căreia stă scris cu cifre romane anul construirii ei, MDCCCLXXXXVI (1896) fostul Hotel Minerva, adăposteşte astăzi Palatul Copiilor şi Elevilor, fosta Casă a pionierilor, denumire aprobată de Ministerul Învăţământului prin ordinul nr. 5057 din 10 ianuarie 1994. A funcţionat la început în clădirea actualului Muzeu Romanaţi (pe strada Libertăţii, azi Iancu Jianu nr. 26). În 1970 s-a mutat pe bulevardul Nicolae Titulescu la nr.6, iar din 1978 tot sub denumirea de Casa Pionierilor s-a stabilit în actualul sediu având un număr de 11 cadre didactice. În anul înfiinţării funcţionau 10 cercuri, orientate spre turism, muzică instrumentală, teatru, creaţie literară, artă plastică, dans popular şi modern, artizanat, foto, carturi, radio, aeromodelism, rachetomodele, navomodele, astfel că, în 1997 numărul elevilor este de 1326.

La conducerea acestei instituţii, de-a lungul timpului s-au aflat Z. Costache, Elena Mihală, Gheorghe Costache, Iuliana Eliescu, Şerban Firmilian. În prezent instituţia este de Dan Dimulescu.

Caracal

172

Fig. 6.16. Colegiul Naţional Ioniţă Asan

Printre rezultatele deosebite se remarcă activitatea Cercului de pictură, apreciată chiar de marele pictor caracalean Marius Bunescu. Acesta, la primirea unui album cu picturi de la copii, a spus:

„Mari surprize mi-aţi făcut azi, la deschiderea cutiei cu minuni pe care mi-aţi trimis-o în chip de lucru rar şi preţios spre marea mea bucurie. Îmi va sta pe masă câte zile voi mai avea ... Vă felicit pentru opera voastră. Să lucraţi mult, dragi copii ... căci dintre voi se vor alege urmaşii noştri de mâine, iar talentul fiecăruia vă bate la uşă. Prindeţi-l!“. Elevii au obţinut numeroase locuri I la expoziţiile naţionale de artă plastică, de dans modern, tenis de masă. Micii reporteri conduşi de profesoara Marieta Corcoveanu, au obţinut numeroase premii. Licee, colegii, şcoli postliceale şi universităţi

În Caracal după 1989 au aparut noi

licee iar altele existente s-au transformat în colegii. Învăţământul preuniversitar caracalean cuprinde 4 unităţi de învăţământ liceal, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Colegiul Agricol Dimitrie Petrescu, Liceul Teoretic Mihai Viteazul şi Grupul Şcolar Industrial de Construcţii. O instituţie cu tradiţie în învăţământul caracalean, Liceul teoretic Ioniţă Asan s-a transformat în 1998, în Colegiul Naţional Ioniţă Asan. În perioada 1989-2007 colegiul i-a avut ca directori pe profesorii Petrescu Florian, Ştefan Marin, Negroiu Drăghici Tanţa, Popescu Mihaela. În prezent colegiul are un număr de 1.278 elevi, la conducerea sa aflându-se profesorul Dan Vişănescu. Oferta educaţională a colegiului este: profilul real cu specializările, matematică-informatică-bilingv engleză, matematică-informatică, ştiinţele naturii; profilul uman, filologie - bilingv engleză, filologie - bilingv franceză, filologie, istorie - ştiinţe sociale. În 1999, o altă instituţie de prestigiu Grupul Şcolar Agricol primeşte numele lui Dimitrie Petrescu personalitate de seamă a învăţământului agricol românesc, tatăl prozatorului Cezar Petrescu, devenind Colegiul agricol Dimitrie Petrescu.82 Actualul director al Colegiului este dr.ing. Moisă Gheorghe. La 1 septembrie 1990, Liceul industrial nr. 1 şi-a schimbat denimirea în Grupul Şcolar Industrial construcţii de maşini. În perioada 1990-2007, la conducerea acestei unităţi şcolare au funcţionat profesorii Chiţu Gheorghe şi Costea Haralambie. Începând cu 1 septembrie 2007 a devenit Colegiul Tehnic Matei Basarab. La conducerea colegiului se află profesorul Gheorghe Chiţu. Cursurile sunt frecventate de 1608 elevi, structurate pe următoarele profile:


173

tehnic-mecanic, electricitate (tehnicieni, instalatori, electricieni), industrie mică, mecanică (tehnicieni mecanici); servicii, tehnicieni în activităţi financiare şi comerciale, lucrători în comerţ.

Liceul teoretic Mihai Viteazul s-a înfiinţat la 1 septembrie 1990, prin preluarea unei clase de la Liceul industrial nr.1. Primul director al liceului a fost profesosorul de fizică Ciobanu Tudor, apoi profesorii Chiţu Elena şi Şerban Florin. Funcţionează în vechea clădire donată de Constantin Filipescu. Pe băncile de studiu ale liceului învaţă în prezent un număr de 785 de elevi. Liceul are ca profile: profil real, matematică

informatică,matematică-informatică-bilingv engleză, ştiinţele naturii; profil uman, filologie-bilingv engleză, filologie, ştiinţe sociale. Şcoala postliceală Carol Davila a fost înfiinţată la 23 octombrie 1992 cu 300 de locuri, având profilurile medicină generală şi radiologie –igienă, cu sediul pe strada Lotrului nr. 31. În prezent şcoala are un număr de 60 de locuri şi 20 de cadre didactice, dintre care 9 permanente. Şcoala este patronată de Confederaţia Naţională a femeilor din România iar pe plan local de Societatea femeilor romanaţene care are ca preşedinte pe ing. Cornelia Mărgăritescu. Directorul şcolii este doctor Eustaţiu Chiţimia, iar director adjunct profesoara Alexandrina Ştefan. Facultatea de economie şi administrarea afacerilor a Universităţii din Craiova –Centrul zonal Caracal a luat fiinţă la 1 octombrie 2002 având sediul la Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Titulescu, specializarea contabilitate şi informatică de gestiune, învăţământ la distanţă. Responsabilul centrului este lector univ. dr. Nicolae Ciobanu care predă disciplinele Protecţia mediului înconjurător şi Probleme globale ale omenirii. Ceilalţi profesori sunt de la Universitatea din Craiova. Până în prezent au absolvit trei promoţii, însumând peste 100 de economişti cu diplomă de licenţă. Facultatea are în prezent 163 de studenţi. Universitatea Ecologică Bucureşti-învăţământ privat are din anul 2007 o filială în Caracal cu sediul în Colegiul Ioniţă Asan . Forma de învăţământ este cu frecvenţă zilnică, frecvenţă redusă şi fără frcvenţă având şi cursuri de masterat. Universitatea Hyperon Bucureşti –învăţământ privat, funcţionează în Caracal din 2007 cu 11 facultăţi şi 22 de specializări.

Fig. 6.17. Liceul teoretic Mihai Viteazul

Caracal

174

6.1.9.Cercetarea ştiinţifică În Caracal există instituţii care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică. Dintre acestea menţionăm Muzeul Romanaţiului, care pe lângă restaurarea şi conservarea patrimoniului muzeal se ocupă de cercetarea ştiinţifică reprezentată prin săpături arheologice multianuale, cercetare documentară, contribuind la elucidarea problemelor legate de istoria locală şi cea naţională. Muzeul din Caracal a efectuat săpături sistematice încă din anul 1965, sub conducerea profesorului Dumitru Tudor la Romula, Slăveni, Fărcaşele, Hotărani. Profesorului Tudor i s-au alăturat şi alţi cercetători cum ar fi col. dr. Cristian Vlădescu, prof. univ. Octavian Toropu, cercetător dr. Gheorghe Popilian, cercetător dr. Marin Nica, Mircea Babeş şi alţii. Alături de aceşti mari specialişti, au participat la săpături muzeografi de la Muzeul Romanaţiului, Ştefan Chiţu, Marian Vasilescu, George Mihai. În prezent muzeul colaborează cu Universitatea Bucureşti, Universitatea din Craiova, Universitatea Spiru Haret, Academia Română, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Olteniei din Craiova şi Muzeul judeţean Olt. În prezent se află în derulare două programe de cercetare, vizând neoeneoliticul şi perioada romană. Aceste programe fac parte din Planul Naţional de Cercetare Arheologică, conform autorizaţiilor multianuale emise de Comisia Naţională de Arheologie, din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. Din partea muzeului răspund de aceste programe profesor George Mihai şi profesor Sabin Popovici. Aceste programe au debutat în anul 2006, iar rezultatele cercetărilor vor fi valorificate prin redactarea unor monografii ale siturilor arheologice, cataloage de colecţii şi rapoarte de cercetare anuale. Programele de cercetare demarate au ca responsabili ştiinţifici profesori de la universităţile menţionate, cum ar fi prof. univ. dr. Petre Gherghe, conf. univ. dr. Mircea Negru şi cercetător dr. Radian Romulus Andreescu. În anul 2007 Muzeul Romanaţiului a început colaborarea cu universităţile din Chişinău, Soroca şi Bălţi din Republica Moldova, şantierul arheologic Romula devenind bază de cercetare pentru studenţi. Acest sit arheologic este inclus în lista monumentelor istorice din România, ca sit de categoria A de importanţă naţională, în acest sens existând numeroase referinţe bibliografice despre Romula, publicaţii de specialitate apărute în Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Franţa, Belgia, Austria, Ungaria, Serbia, Slovenia, Croaţia, Bulgaria şi Statele Unite ale Americii. Bogăţia patrimoniului muzeal a permis apariţia unor publicaţii realizate de specialiştii din muzeu. Colecţia de ziare şi fondul documentar al muzeului au constituit baza lucrărilor Caracal. Istoria oraşului până la 1945 (1994) şi Istoria presei romanaţene (1996), având ca autor pe profesorul Paul Lică, iar colecţia de arheologie publicarea unor cataloage de colecţie, cum ar fi Inscripţii şi piese sculpturale din colecţia Muzeului Romanaţiului (2002), Bronzuri figurate romane (2004), Tipare şi figurine ceramice romane din Centrul


175

ceramic de la Romula (2005), având ca autori pe drd. Dana Roxana Dincă muzeograf la Muzeul Romanaţiului şi dr. Dorel Bondoc arheolog la Muzeul Olteniei din Craiova. În domeniul istoriei, remarcabile sunt cercetările realizate de profesorul Dumitru Botar, privind zona Romanaţilor, concretizate în două volume de biografii intitulate Fiii Romanaţiului, monografiile Colegiilor Ioniţă Asan şi Dimitrie Petrescu, precum şi în lucrări cum ar fi Atunci, la Robăneşti, având în curs de aparăţie un volum referitor la conacele şi casele boiereşti din Romanaţi. Cercetarea istorică este o preocupare deosebită şi pentru profesorul Ion Zăuleanu autor al lucrării Judeţul Romanaţi în anii Primului Război Mondial,1914- 1918. O altă instituţie de prestigiu care are ca obiect cercetarea ştiinţifică este Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă care funcţionează în cadrul Universităţii din Craiova. Această instituţie funcţionează din anul 1961 cu un sector de cercetare, iar pe parcursul celor 46 de ani de activitate, colectivul de cercetători a abordat diverse şi multiple probleme, cum ar fi crearea de noi genotipuri şi testarea acestora în vederea omologării şi zonării, identificarea unor genotipuri deosebit de rezistente la secetă, elaborarea de noi tehnologii şi perfecţionarea unor secvenţe tehnologice pentru cultura cerealelor, plantelor tehnice şi plantelor furajere, cercetări teoretice şi explicative privind agricultura ecologică, cercetări privind perfecţionarea metodelor de prognoză şi combaterea buruienilor de câmp, cercetări privind asigurarea cu apă a culturilor de câmp în condiţiile unor resurse limitate, difuzarea pe toate căile a rezultatelor experimentale în fermele din jur şi gospodăriile populaţiei, precum şi livrarea unor cantităţi însemnate de sămânţă din categorii biologice superioare. Contribuţia cercetătorilor s-a materializat printr-o serie de lucrări publicate în diverse reviste şi materiale de specialitate, astfel: dr. ing. Constantin Olaru- 150 de lucrări, din care 22 în volume, dr. ing. Văduva Ion- 10 lucrări, ing. Pătrăşcoiu Constantin- 77 lucrări, din care una în volum, dr. ing. Nedelciuc Corneliu- 110 lucrări, din care una în volum, dr. ing. Groza Nicolae- 30 lucrări, din care 5 în volume, dr. ing. Vătămanu Victor Viorel- 117, din care 5 în volume, dr. ing. Vilău Nicolae- 85 lucrări, din care una în volum, dr ing. Iagăru Gheorghe- 73 lucrări, din care 4 în volume, dr. ing. Roşculete Cătălin- 25 lucrări, etc. În prezent în cadrul sectorului de cercetare funcţionează 6 cercetători, care îşi desfăşoară activitatea pe bază de proiecte obţinute prin competiţie la nivel naţional. În domeniul ştiinţelor agricole, o activitate notabilă are şi dr. ing. Moisă Gheorghe, directorul Colegiului agricol Dimitrie Petrescu, ale cărui cercetări s-au finalizat în referate de specialitate susţinute în cadrul diferitelor simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, concretizate apoi într-o lucrare de doctorat. O activitate deosebită în domeniul cercetării desfăşoară profesorul Nicolae Ciobanu doctor în biologie, disciplina ecologie. Pentru elaborarea tezei de doctorat a efectuat cercetări în culturile de floarea soarelui timp de cinci ani, cu

Caracal

176

rezultate remarcabile. A descoperit două specii de insecte polenizatoare noi pentru România şi 19 specii noi pentru Oltenia. De asemenea a identificat 5 specii de insecte dăunătoare culturilor de floarea soarelui, nesemnalate de literatura de specialitate din ţara noastră. Opera sa ştiinţifică cuprinde 31 de lucrări, în calitate de autor şi coautor. Între 1971-1989 a fost preşedinte al Consiliului judeţean Olt pentru ocrotirea monumentelor naturii, în prezent fiind delegat al Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei Române pentru judeţul Olt şi al Comisiei de Evaluare şi Atestare a Ariilor Protejate din judeţul Olt. În domeniul medicinii veterinare rezultate excelente a avut medicul veterinar Ştefan Dinu, care posedă Diploma pentru progresul ştiinţelor veterinare, obţunită pentru activitatea profesională deosebită. A efectuat ample cercetări în medicina veterinară şi creşterea animalelor, majoritatea fiind publicate în revistele din ţară şi străinătate, de mare interes bucurându-se cele din domeniul chirurgical. În colaborare cu Facultatea de medicină veterinară din Iaşi şi I.N.C.V.B. cercetările sale s-au concretizat în 40 de lucrări ştiinţifice. Este membru al Asociaţiei Medicilor Veterinari din România. În domeniul medicinei, consemnăm activitatea medicului Dănuţ Ghiţă, doctorand în ştiinţe medicale, autor şi coautor al unor lucrări de specialitate din domeniile cardiologie, medicină intensivă ( patologia aparatului respirator). Tot în domeniul medicinei, menţionăm şi cercetările medicului Constantin Gheorghe şi ale soţiei sale Aurelia Gheorghe, privind evoluţia medicinii în judeţul Romanaţi. 6.2. BISERICILE DIN CARACAL

La Caracal în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601) s-a ridicat Curtea domnească ce avea şi o biserică. Aşa cum am arătat la începutul capitolului, aici pe lângă Biserica domnească a funcţionat o şcoală pentru „învăţătura copiilor“.

Şcoala s-a dezvoltat şi funcţionat în jurul bisericii domneşti şi în vremea domnitorilor Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. În anul 1793 boierul Constantin Filipescu, a dăruit moşia Caracalului, orăşenilor şi bisericii, pentru a întreţine din uzufructul său şcoala de pe lângă biserică. 83 Condiţiile puse de logofătul Filipescu în actul de danie nu s-au respectat, orăşenii lăsând în părăsire atât şcoala cât şi biserica. Ca urmare la 1825 Grigore Filipescu, fiul lui Constantin Filipescu a încearcat să ia înapoi moşia.

La 15 septembrie 1825, orăşenii caracaleni s-au leagat să respecte îndatoririle faţă de biserică şi au semnat actul în care se spune „dăm acest zapis prin care ne legăm a păzi întru totul îndatoririle faţă de biserică [...] să fim datori a face case de şcoală acolo la Sfânta Biserică“. În acelaşi an, bucurându-se de simpatie în faţa orăşenilor, protopopul Marin este ales


177

preşedintele Comitetului de reconstrucţie şi mărire a şcolii de pe lângă Biserica Domnească.

Documentele existente amintesc şi alte şcoli pe lângă bisericile din oraş. Exista o Şcoală românescă de cântări, citire şi scriere după „metodul vechi“, în care se pregăteau toţi cântăreţii şi preoţii pentru bisericile din judeţ. „Această şcoală este seminar al protopopului din Caracal“, după cum raporta Euforiei Zaharia Boerescu, fost profesor la Mitropolie.84 O altă şcoală funcţiona pe lângă biserica „Sfânta Troiţă“ şi era condusă de dascălul Amza, cântăreţ la biserică. Aici elevii învăţau la psaltire şi ceaslov.

Alte documente amintesc cele două şcoli una a „dascălului Ilie din Caracal“ cu zece şcolari şi cealaltă a „dascălului Marin din Caracal“.85

Documentele vremii menţionează că, în anul 1852, exista la Caracal şi o Şcoală de ţârcovnici. Conform catagrafiei din anul 1840, oraşul Caracal avea nouă „mahalale“, fiecare cu biserica ei Sf. Nicolae cu biserica Sf. Nicolae, Târgul de Sus cu biserica Sf. Gheorghe, Târgul de Jos cu biserica Sf. Apostoli, Târgul din Lăuntru - Toţi Sfinţii cu biserica Toţi Sfinţii, Târgul din Lăuntru - Adormirea Maicii Domnului cu biserica Adornirea Maicii Domnului, Protoseni cu Biserica Domnească, Sf. Ioan cu biserica Sf.Ioan, Cergăneşti cu biserica Sf. Vasile şi Boldu cu două biserici Buna Vestire şi Sf. Andrei86. Deşi mai exista o biserică, Sf. Treime, catagrafia din acest an a omis-o.

În catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, întocmită mai complet, pe lângă numele localităţii şi hramul bisericii, apar şi alte date, referitoare la numărul familiilor de enoriaşi ai fiecărei biserici, materialul de construcţie al bisericii, numele preoţilor, diaconilor, cântăreţilor şi paracliserilor, numărul cărţii de hirotonie cu data şi biserica pe care au fost hirotoniţi, etc. La cele 11 biserici din Caracal cu 959 de familii creştin-ortodoxe, erau 25 de preoţi, 5 diaconi, 8 cântăreţi şi 8 paracliseri87. În această catagrafie sunt mentionate şapte mahalale, fiecare mahala având câte o biserică şi chiar câte două. Raportul statistic întocmit de protoiereul de Caracal cu privire la situaţia parohiilor pe anul 1893, precum şi Suplimentele statistice pentru anii 1894-1897 înaintate Sfintei Episcopii a Râmnicului, precizează aceleaşi biserici pe cartiere. Modificările apar în special la numărul familiilor aparţinătoare de fiecare parohie. Documentele după anul 1899 menţionează în oraş a 12-a biserică cu hramul Sf. Ilie.

Din anul 1906, în Anauarele Episcopiei Râmnicului, de care aparţine protoieria de la Caracal, oraşul apare împărţit în 6 parohii, fiecare având pe lângă biserica parohială şi una sau două biserici filiale. Cele 6 parohii din Caracal după „Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin alcătuit în anul jubiliar 1906“ sunt: Parohia Adormirea Maicii Domnului cu biserică filială Toţi Sfinţii, Parohia Buna Vestire cu biserica filială Sf. Andrei, Parohia Intrarea în Biserică cu biserică filială Sfânta Treime, Parohia Sf. Apostoli cu două biserici filiale Sf. Gheorghe şi Sf. Ilie, Parohia Sf. Ioan cu biserica filială Sf. Vasile,

Caracal

178

Parohia Sf. Nicolae fără biserică filială. Pe baza acestei statistici putem stabili existenţa în Caracal a unei Biserici cu hramul Sf. Gheorghe care mai târziu a fost demolată. De la 1 aprilie 1920 se înfiinţează parohia Sf. Vasile în cartierul Cergăneşti, desprinzându-se din parohia Sf. Ioan88.

În municipiu Caracal cu o populaţie de peste 34.000 de locuitori, funcţioneză astăzi 9 parohii având 11 biserici cu 15 preoţi, iar în incinta cimitirului nr. 2 din vestul localităţii s-a construit Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, ce va fi sfiinţită pe data de 4 octombrie 2007. Bisericile din Caracal sunt subordonate administrativ Protopopiatului din Caracal care la rândul său este subordonat Episcopiei Râmnicului.

6.2.1.Protopopiatul este circumscripţie administrativ-bisericească ce

cuprinde mai multe parohii din aceeaşi Eparhie. Protopopiatul este condus de un protopop . Conform Statutului pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, avea cel mult 50 de parohii. Protopopul avra reşedinţa în capitala judeţului şi era reprezentantul oficial al Bisericii faţă de autoritatea Statului. În 1927, judeţul Romanaţi era împărţit în 6 protoerate, Protoeria I fiind Caracalul, care avea în subordine 24 de parohii, protoereu era preotul P. Dumitrescu.

Prin Decizia ministrului secretar de Stat la Departamentul Cultelor şi Artelor Nr. 12979 din 22 martie 1929, prin care se stabilea „compunerea protoieriilor din punct de vedere al numărului parohiilor“, judeţul Romanaţi figura cu cinci protoierii, având fiecare între 28 şi 30 de parohii.

Protoeria Caracal apare menţionată în documentele oficiale din anul 1852. Avea imobil propriu în oraşul Caracal pe strada Jean Dobrescu nr. 3 în faţa Primăriei unde a funcţionat până în 1959, când s-a mutat în actualul sediu de pe bulevardul Nicolae Titulescu nr. 8. Procesul verbal de schimb a fost semnat „Iordache Gr. Ion – şef secţie reparaţii clădiri, delegat I.G.O. Caracal şi P.C. Protoiereu Coconu Dumitru delegat din partea Mitropoliei Olteniei, arhiepiscopia Craiovei“, în luna noiembrie 1959. După 1990, având loc o reorganizare administrativă bisericească, Episcopia Râmnicului a rămas cu parohiile din judeţele Vâlcea şi Olt, arhipăstorite de P.S. Episcop Gherasim Cristea. Protoeria Caracal este subordonată Episcopiei Râmnicului are în prezent 125 de parohii fiind una dintre cele mai întinse din Episcopie. Protopopi de Caracal după anul 1990 au fost P.C. Preoţi: Simion Vasile (1990-1992), Popa Marin (1992-1998), iar din anul 1998 Răducan Marin.

Biserica domnească cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, este „cea mai veche din oraşul Caracal“. A fost construită pe dealul Protosenilor, din blocuri de piatră şi cărămizi aduse de pe ruinele cetăţii romane Romula (situată la 6 km nord de Caracal). Neavând pisanie nu se cunosc cu exactitate anii când a fost construită. Sunt susţinute două ipoteze,că ar fi construită între anii 1512-1521 de domnitorul Neagoe Basarab (care avea o soră în Caracal pe jupâniţa Marga din neamul Craioveştilor) şi ar fi fost renovată de Mihai Viteazul la sfârşitul secolului XVI când îşi avea aici


179

reşedinţa domnească89, sau că ar fi fost construită de către Mihai Viteazul, aşa cum au stabilit cercetările arheologice efectuate de cercetătorii ieşeni, Nicolae şi Voica Puşcaşu în anii1973-1974.

Biserica a fost construită din zid, cu dimensiuni mai reduse decât cele de astăzi, dar a suferit în decursul timpului mai multe transformări. Cercetările de arhitectură pe parament şi structură, demonstrează că biserica în forma sa iniţială a fost concepută ca paraclis cu folosinţă restrânsă construită din danii

domneşti. Forma sa este destul de neobişnuită pentru

spaţiul Ţării Româneşti, dar foarte apropiată de o serie de monumente de tipul bisericilor de la Drobeta Turnu Severin şi prezintă o asemănare evidentă cu o mulţime de biserici de la sud de Dunăre. Planul dreptunghiular alungit cu absidă poligonală la altar, este compus din pridvor deschis cu câte trei travee pe laturile de vest, nord şi sud, naos pătrat şi altar. Prezintă boltire semicilindrică pe pridvor şi naos şi calotă semisferică la altar. Zidurile exterioare cu grosimea de 0,90 m, iar cel dintre pridvor şi naos cu grosimea de 1,40 m, sugerează ideea unei scări în zid care ar fi dus la o clopotniţă peste pridvor, sau la un eventual amvon.

O caracteristică aparte a acestei biserici o constituie accesul în pridvorul deschis pe trei laturi, având câte trei arcade dispuse pe fiecare latură, sprijinite pe coloane simple, robuste şi austere. Paramentul, aparent din blocuri de piatră de dimensiuni variate (0,56x0,70 m; 0,50x0,46 m; 0,50x0,65 m), alternează cu 4 şi 5 rânduri de cărămidă de dimensiuni de 44x25x6 cm cu rosturi de 4-7 cm. Arcele golurilor ferestrelor naosului şi altarului, arcele pridvorului, precum şi bolta iniţială, au fost executate cu cărămidă de dimensiuni 28x14x4,5 cm. Pardoseala iniţială a fost realizată tot din cărămidă romană. În timp ce exteriorul rămâne rămâne aparent cu rosturi desenate, interiorul este tencuit90.

În anii 1632-1634 în timpul domniei lui Matei Basarab s-au făcut primele modificări ale aspectului bisericii. Sunt documente în care Matei Basarab apare ca ctitor, iar în altele ca înoitor. Cea mai importantă modificare a aspectului iniţial al bisericii o constituie supraînălţarea paramentului cu circa 3,45 m, care a schimbat total forma şi proporţiile iniţiale ale edificiului. Supraînălţarea realizată din cărămidă este despărţită de zidurile originale printr-un brâu decorativ format din două rânduri de cărămizi. Vechiul pridvor este

Fig. 6.18. Biserica domnească

Caracal

180

închis, transformându-l în pronaos, iar deasupra lui probabil s-a construit o turlă, ceea ce explică apariţia celor două perechi de ieşituri cu rol de contraforţi peste care urmează brâul.

Nu este un decalaj de timp între această supraînălţare şi dezvoltarea pe lungime prin adăugarea unui pridvor deschis pe coloane trilobate, caracteristice epocii în care a domnit Constantin Brâncoveanu (sec. al XVIII-lea), deoarece supraînălţarea folosind decoraţii cu arcade oarbe este extinsă şi peste pridvor şi latura de vest. Au urmat alte intervenţii de mai mică importanţă care au contribuit la modificarea aspectului bisericii: se reface bolta semicilindrică originală, peste pardoseala de cărămidă romană, se aşează o altă pardoseală identică, montată pe un strat de mortar înălţându-se cu circa 20 cm,zidindu-se vechiul pridvor, accesul în biserică se face prin traveia centrală de pe latura de vest, unde se montează o uşă din lemn. O perioadă de timp destul de mare ştirile despre funcţionare sau modificările survenite la biserică lipsesc. Dintr-un document din anul 1798 reiese că biserica la această dată este deschisă cultului, funcţionând cu doi preoţi şi un diacon, şi beneficiază de scutire de bir. În perioada care a urmat, biserica „domnească“ cum este menţionată într-un act din 1814 de la Voievod Caragea91, a fost restaurată de clucerul Costache Greceanu, Barbu fiul lui Preda, Peiu Băcanu şi Mihai Coiciu în anul 1817 şi zugrăvită în anul 1838. Totuşi descendenţii lui Constantin Filipescu îşi exprimă nemulţumirea că biserica nu s-a bucurat de îngrijire din partea celor care beneficiau de veniturile moşiei donate. Într-un document din 7 februarie 1844, Gheorghe Filipescu fiul lui Constantin, se arăta nemulţumit de nerespectarea condiţiilor cuprinse în actul de donaţie, că biserica a fost lăsată „într-o stare foarte proastă“. Locuitorii oraşului nu au îndeplinit obligaţiile prevăzute în actul din 1793 şi cere locuitorilor oraşului să aducă îmbunătăţiri şi înfrumuseţări bisericii spre folos obştesc. În anul 1890 are loc o intervenţie semnificativă asupra monumentului când, datorită unei uşoare deplasări a terenului s-a produs o fisură de câţiva centimetri în partea de sud a pridvorului. Pentru a fi evitată prăbuşirea, deschiderile pridvorului au fost astupate cu cărămidă, coloanele fiind înglobate în zidărie şi s-au construit trei contraforturi puternice în scopul consolidării monumentului. Deasupra pridvorului a fost ridicată o turlă din lemn îmbrăcată în tablă, au fost desfinţate zidurile transversale ale naosului şi pronaosului, obţinându-se o încăpere mai lungă cu câţiva metri, iar bolta de cărămidă cu fisuri pe toată înălţimea este înlocuită cu o nouă boltă cilindrică turtită, realizată pe o structură de şipcă şi trestie. De asemenea la altar şi naos se măresc golurile ferestrelor, se ridică o tâmplă nouă de zidărie cu trei goluri şi puţin curbată spre naos, iar faţada dinspre vest este realizată de la brâu în sus printr-o dublare de zidărie. Proiectul de restaurare din anul 1975, pe baza unor temeinice cercetări a orientat lucrările de consolidare-restaurare realizate în perioada 1977-1982 spre o corectă recuperare istorică şi ştiinţifică a monumentului, având ca scop


181

evocarea aspectului iniţial ca biserică-paraclis domnesc din secolul XVI, în acelaşi timp marcându-se etapele modificărilor istorice.

Constrcţia are formă de navă, având un brâu de ocniţe şi apside. Îi lipseşte pisania şi probabil că i-a lipsit mai înainte de 1890. Biserica nu păstrează pictura originală, care era în stil bizantin (frescă). Numai altarul şi catapeteasma de zid păstrează o pictură executată în tehnica ulei, probabil de la 1890, când s-au efectuat modificări semnificative ale arhitecturii interioare. Din punct de vedere stilistic această pictură se înscrie pe linia introdusă de Gh. Tăttărescu în pictura noastră religioasă cu vădite influenţe renanscentiste.Din anul 1990 biserica a intreat în reparaţii capitale deoarece o perioadă de aproximativ 30 de ani a stat în paragină. Pictura a fost refăcută şi terminată în anul 2000 de către cunoscutul pictor de biserici Florea Drejoi. I s-a refăcut pisania şi a fost încadrată de ctitori: Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu.

Pisania are următorul conţinut: „Cu ajutorul tatălui, cu bine cuvântarea fiului şi cu puterea duhului

sfânt, ziditus-a din temelii acest sfânt lăcaş cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, de către drept credinciosul voievod martir al neamului românesc Mihai Viteazu, în jurul anului 1597, construind în preajma ei o curte domnească, în târgul Caracal. Matei Vodă Basarab şi drept credinciosul sfânt Constantin Vodă Brâncoveanu, au extins şi consolidat Sfânta Biserică. Direcţia monumentelor istorice, în anul 1975 a început ample lucrări de restaurare şi consolidare, aducând-o la forma arhitecturală actuală. Cu binecuvântarea P.S. Gherasim episcop al Râmnicului în anul 1995 au început lucrările de pictură în tehnica „al fresco“ de către pictorul Drejoi Fl. Ion - Potcoava, Olt.

Aceste lucrări s-au făcut cu obolul enoriaşilor şi altor bine credincioşi, cu sprijinul membrilor consilieri, iniţiatori şi stăruitori fiind P.C. Preoţi parohi“. Biserica este lipsită de odoare, acestea fiind ridicate şi transportate la Sfânta Episcopie a Râmnicului în vremea episcopului Ghenadie, şi la muzeul mănăstirii Brâncoveni. Descrierea Bisericii Domneşti din Caracal, se mai întâlneşte în Catagrafia Mitropoliei Ungro-Vlahiei din anul 1810 şi în Catagrafia Mitropoliei Olteniei din 1840. Preotul paroh al bisericii este P.C. Pr. Ştefan Nicolae, biserica aflându-se în lista monumentelor istorice cu codul de identificare OT-II-m-B-08759.

Biserica Sfânta

Treime situată în centrul municipiului, în imediata apropiere a Monumentului Eroilor, a fost mult timp cunoscută sub numele de Biserica roşie, deoarece a fost construită din cărămidă şi a funcţionat multă vreme netencuită la exterior.

Fig. 6.19. Biserica Sf. Treime

Caracal

182

Biserica a fost ridicată în anul 1647 (7155) de către Pan Pascal vel Căpitan, având forma de navă, fiind restaurată de Varlaam Condicaru. Un pomelnic de la 1853 ne aminteşte de Mihai Viteazul, Matei Vodă, Radu V. şi Ştefania Monachie. Pe o placă de marmură aflată deasupra intrării este menţionat faptul că „această sfântă biserică s-au refăcut de totu de dumneaei cocoana Stana a răposatului Dincă Mihai Moga, la 1881“. Această restaurare a schimbat forma bisericii, de la aceea de navă la forma de cruce, având o suprafaţă de 130 mp, înălţimea de 9 m, turla fiind înaltă de 16 m.

Întreg istoricul bisericii îl găsim în pisania din dreapta intrării în care se spune „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu lucrarea Sfîntului Duh, ziditu-s-a din temelie această sfîntă şi dumnezeiască biserică, cu hramul „Sfînta Treime“ în anul mîntuirii 1646, de către Pan Pascal Căpitan.

În anul 1881-1882 s-a refăcut de către doamna Stana a decedatului Dincă Mihail Moga, dîndu-i-se forma de cruce, când i s-a făcut şi pictura din nou, în tehnica ulei, de către Mihalache Dragomirescu din Bucureşti.

S-a mai reparat pictura în anul 1937 de către pictorul Velici din Turnu-Severin, când s-au făcut ornamentaţiile tot în tehnica ulei.“

Pictura iniţială a bisericii a fost executată în stil renascentist de către Mihalache Dragomirescu, ucenic al marelui pictor Gh. Tăttărăscu, în anul 1871, aşa cum se poate citi într-un colţ al scenei cu Ducerea Sfintei Cruci.

În stânga intrării, în pronaos se află portretul P.S. Episcop Iosif al Râmnicului, iar în dreapta, portretele restauratoarei Stana Dincă Moga, P.S. Episcop Gherasim al Râmnicului şi al P.C. Pr. Dimitrie Coconu, ultimele două fiind executate la restaurarea din anul 1998. Acesta a fost anul când s-a construit în continuarea bisericii un pridvor unde sunt aşezate sfeşnicele cu lumânări, ceea ce contribuie la protejarea picturii. În jurul bisericii au fost mai multe morminte, dar odată cu restrângerea terenului în favoarea construcţiei de blocuri de locuinţe, a ajuns să se mai păstreze o singură Sfântă Cruce pe care stă scris: „Aici odihnesc Andrei şi soţia sa Constantina - 1866“.

Slujitori ai bisericii sunt Pr. paroh Coconu Ionuţ şi Pr. II Vlad Daniel. Biserica dispune de puţine odoare. Se află în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08800.

Biserica Adormirea Maicii Domnului aşezată în zona centrală, este cea mai spaţioasă dintre bisericile municipiului. Conform pisaniei de la intrare, a fost „zidită din temelie în anul 1839, s’a restaurat radical şi sfinţit în 27 Mai (Înălţarea Domnului) 1910, în al XLIV an de glorioasă domnie a M.S. Regelui României Carol I şi în al II-lea an de arhipăstorie al P.S. Episcop al Râmnicului Noului Severin D.D. Ghenadie [...]. Fondul necesar s’a dat de enoriaşi şi de onor. Primărie Caracal, de onor. Consiliu al Judeţului Romanaţi, de răposaţii Şerban Jianu, C. Poroineanu, D. Guran, Dincă Popescu, I. Atanasiu şi de G. Roşca-Balş.“


183

Portretele unora dintre aceştia, îmbrăcaţi în bogate costume de epocă, sunt prezente pe pereţii tindei, executate în ulei de mâna iscusită a unui pictor al cărui nume rămâne necunoscut. În spaţiul din tinda bisericii până la refacerea din anul 1910, când biserica a fost restaurată şi resfinţită, se aflau mormintele acoperite cu lespezi de piatră ale celor care au fost Costache Jianu-paharnic, Amza Jianu-paharnic şi Iancu Jianu-şetrar. Cu prilejul reparaţiilor, lespezile mormintelor lui Costache şi Amza au fost încastrate în peretele faţadei, de o parte şi alta a intrării în pridvor, iar cea a lui Iancu Jianu în peretele de sud al bisericii. Pe

piatra funerară a lui Iancu Jianu stă scris cu litere chirilice: „Sub această piatră aşezată cu cheltuiala soţiei sale, se odihneşte

oasele răposatului şetrar Iancu Jianu, carele născându-se la leatul 1787, a răposat în anul 1842, decembrie 14. Adevărat monument de arhitectură are formă de cruce, este construită în stil grecesc, are trei turle, iar ornamentele sunt de inspiraţie renascentistă. Biserica are în faţă un pridvor cu coloane înalte care susţin arcade trilobate şi este străjuit de o parte şi de alta de două turle construite între anii 1908-1910. Decoraţia exterioară este simplă, constând într-un brâu median care înconjoară biserica şi cornişa cu elemente în stil geometric de sub cupola acoperişului. Ferestrele sunt înguste, foarte înalte şi prevăzute cu

vitralii prinse în rame metalice. Pe locul din faţa bisericii a existat până în anul 1910 un turn înalt, cunoscut sub numele de Turnul orologiului, pentru că în el se găsea un ceas mare cu trei cadrane. În scopul de a se crea piaţa Iancu Jianu din faţa

bisericii şi a se deschide drumul spre piaţa oraşului,

acel turn a fost demolat. Pictura originală a bisericii nu se mai păstreză, fiind acoperită cu prilejul reparaţiilor din anul 1910. Aceasta a fost refăcută între anii 1947-1948 având o orientare modernistă cu oarecare înclinaţii spre stilul bizantin, de pictorul Tabacu. O menţiune specială necesită mobilierul interior, confecţionat între anii 1907-1910 de către artistul oltean Ştefan Malciu, renumit în arta prelucrării lemnului. Catapeteasma lucrată din lemn de stejar este o adevărată operă de artă, iar în ornamentele stranelor, jilţurilor, a ramelor pentru

Fig. 6.21. Placa funerară a lui Iancu Jianu

Fig. 6.20. Biserica Adormirea Maicii Domnului

Caracal

184

icoanele ferecate în argint, artistul a folosit motive din arta populară a lucrătorilor în lemn.

Cea mai mare parte a odoarelor bisericii este donaţie a familiei Jienilor, purtând diferite inscripţii în alfabetul chirilic din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu numele ctitorilor şi donatorilor.

În anul 2006, din iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala judeţului Olt, în curtea bisericii a fost înălţată o cruce memorială. Slujesc în această biserică Pr. paroh Iagăru Aurel şi Pr. II Enache Păstorel. Biserica se află în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08770.

Biserica Toţi Sfinţii este unul dintre cele mai vechi monumente

arhitectonice ale municipiului. Deşi din pisania scrisă cu caractere chirilice aflăm că „s-au zidit de d umnealui postelnicul Stoica Boruzescu…la leat 1818 iunie 22 s-au început de zidit şi s-au isprăvit în septembrie“, sunt o mulţime de argumente care ne fac să deducem că biserica a fost ridicată prin secolele XVI-XVII. Biserica are forma unei cruci, zidurile foarte groase au ferestre mici cu zăbrele de fier, arătând ca o construcţie fortificată

care a fost folosită de localnici ca adăpost la vremuri de răstrişte. De dimensiuni destul de modeste biserica are multe elemente care fac din acest monument de cult un adevărat unicat. Tinda foarte redusă ca dimensiuni, are plafonul în formă de calotă sprijinită pe patru arcuri, iar zidul care o desparte de pronaos este dublu, între cele două laturi ale lui fiind amplasată o scară ce duce la intrarea în turlă. Aceasta, împreună cu micul pridvor de la intrare şi balconul corului au fost construite mai târziu, pe la începutul secolului al XX-lea. Naosul şi pronaosul au aceeaşi formă de calotă sprijinită pe arcuri ca şi tinda, iar pictura interioară se detaşează prin prezentarea sub formă zoomorfă a înfăţişării Sfântului Hristofor, pe peretele din partea de nord a bisericii. De valoare deosebită sunt elementele decorative de exterior, brâuri, ocniţe şi pictura murală care înconjoară complet partea superioară zidurilor bisericii. Fiind foarte veche biserica a necesitat o reparaţie capitală pe care a făcut-o postelnicul Stroe Boruzescu în anul 1818. Din motive subiective, cel care a întocmit pisania, a transformat anul reparaţiei în an de ctitorire (lucru dealtfel aproape imposibil în numai două luni de zile), „întinerind“ astfel construcţia cu cel puţin două secole. În partea stângă a tindei, sub o lespede de marmură de culoare roz se află mormântul deputatului de Caracal în Divanul Ad-hoc Ioan Dumitriu. Acesta fusese împuternicit de Comitetul local al Unirii să meargă la Bucureşti pentru a susţine prin vot unirea celor două principate româneşti. Deputatul Ioan Dumitriu nu a ajuns să-şi vadă visul împlinit, a decedat la 3 ianuarie 1859. La

Fig.6.22.Biserica Toţi Sfinţii


185

împlinirea unui secol de la Marea Unire, pe zidul bisericii a fost amplasată o placă de marmură, ca omagiu adus deputatului Ioan Dumitriu.La intrarea în biserică, în anul 2003, a fost ridicată o troiţă pentru cinstirea eternă a eroilor neamului. Preot paroh al acestei biserici este Iagăru Mihai. Biserica se află în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08714.

Biserica Sfântul Nicolae

construiă în zona centrală a municipiului Caracal, la intersecţia străzii Plevnei cu strada 1 Decembrie 1918, biserica Sfântul Nicolae, prin sistemul constructiv, prin pictura religioasă şi prin obiectele de artă bisericească pe care le posedă, este un monument de arhitectură religioasă ce conferă oraşului nostru tăria de vechi aşezământ al romanaţenilor crescuţi cu dragoste pentru Dumnezeu. Actuala biserică Sf. Nicolae a fost construită în anul 1863 de preotul Ioan Economu, pe locul unei alteia mai mică şi mai

veche „clădită la anul 1770“ de potropopul Mihail din Gostavăţ. Pisania

aflată la intrarea în biserică deasupra uşii, a fost refăcută şi întregită cu noi date, aducându-se istoria monumentului religios până în anul 1984. „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu lucrarea Duhului Sfânt, ziditu-s-a din temelie, pe locul unei mici biserici, această sfântă şi Dumnezeiască biserică, cu hramul Sf. Ier. Nicolae, din iniţiativa Pc. Pr. Ioan Economu. Lucrările s-au desăvârşit în anul 1895. Pictura murală, în tehnică ulei, executată de pictorul Costache Petrescu – Craiova, iar la catapeteasmă executată de pictorul Mihail Dragomirescu din Bucureşti. În anul 1925 s-au făcut reparaţii şi s-a restaurat de către pictorul Velici – Turnu Severin, executând ornamentele. În urma seismului din 4 martie 1977, [...] cu obolul şi contribuţia enoriaşilor parohiei şi a altor bine-credincioşi, s-a consolidat cu centuri de beton armat, iar în anul 1984 s-a renovat pictura.“ Începând cu anul 1990 s-a refăcut exteriorul bisericii în praf de marmură, iar în interior pardoseala a fost înlocuită cu mozaic. Biserica Sf. Nicolae este o clădire spaţioasă în formă de cruce, pictura interioară în stil neobizantin este de o rară fineţe şi expresie. Ceea ce constituie podoaba acestei biserici e tâmpla, jeţul regal, amvonul şi două port-icoane sculptate în lemn, de o execuţie cum rar se poate vedea „aduse direct de la Paris de colonelul Vlădoianu“, în amintirea copilei lui decedate Stela Vlădoianu.

În curtea largă a bisericii se găsesc trei monumente funerare, unul din piatră făcut la 1832, pe care stă scris „Aici stau în repaus Dumitru Greceanu şi

Fig. 6.23. Biserica Sf. Nicolae

Caracal

186

Zoe, a sa consoartă, de neam Racoviceanu, răposatu la 1832 Martie şi 1832 August“.

Cel de marmură albă este al Stelei Vlădoianu decedată în anul 1872 la vârsta de numai 18 ani,iar pe lespedea de deasupra este scrisă o lungă dedicaţie ritmată din care expunem câteva versuri:

„O rumenă floare, Pălită de soare, O jună copilă, Ea Stela numită, De moarte răpită“ Al treilea mormânt este al preotului Ion G. Vasile, decedat în urma unui

tragic accident în anul 2004. Aici slujesc protopopul Protopopiatului Caracal, P.C. Pr. Răducan I. Marin şi Pr. II Constantin Romel. Biserica se află în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08774. Biserica Sfântul Ioan Botezătorul este situată la intersecţia străzii Gheorghe Doja din cartierul Bold cu strada Craiovei. După cum aflăm din pisania în litere chirilice de deasupra intrării, a fost „zidită din temelie cu

cheltuiala şi cu osteneala dumnealui jupân Şerban Cojocario, ot Craiova, sin jupân Barbu şi dumneaei jupâneasa Maria fata dumnealui Ion Cojocario“ în anul 1768 (leat 7276) „…prin hramu sfîntului şi mai marelui Ioan Botezătoriu ku blagoslovenia prea sfinciei sale Kir episcopu Rămănicului din zilele prealuminatului şi prea înălţatului nostru domn io Alexandru voevod …“. Arsă în anul 1802, este reparată de negustorul Ion Băluţă. Din alte două pisanii aflate în interiorul bisericii, aflăm că aceasta a necesitat alte două reparaţii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea mai însemnată fiind executată în anul 1862. Cu acest prilej a suferit modificări ca formă şi dimensiuni, prin desfiinţarea a două turle mici şi

înlocuirea lor cu una singură, clopotniţă, deasupra intrării, iar bolta centrală astupată prin

rotunjire. De la a doua reparaţie din anul 1895, a rămas pisania care atestă că „Această sfântă şi Dumnezeiască biserică fondată la anul 1768 de Ştefan Cojocariu din Craiova şi soţia sa şi Ion Starostea din Craiova, reparată în anul 1862 de Vasile Suditu şi Sofia Cazan şi alţii. În anul 1895 , August 25 reparat din nou cu bani ce biserica avut ca fond cu stăruinţa d-lor Ep. Vasile Suditu, Teodor Cazan, preotu Marin Stănescu şi dascălu Radu Drosu.“

Rămâne o enigmă că această ultimă pisanie ce reia istoricul bisericii, nu aminteşte nimic de reparaţia făcută de negustorul Ion Băluţă după anul 1802. Reparaţiile ulterioare din anii 1926, 1931 şi 1939 au dus la repunerea în valoare a unor sculpturi în piatră care încadrează intrarea bisericii şi ferestrele acesteia. Pictura din 1862 acoperă fresca originală, dar este o pictură de o deosebită

Fig. 6.24. Biserica Sf. Ioan


187

valoare artistică, cu tablouri foarte expresive, încadrate cu chenare ingenioase şi foarte frumos colorate.

Biserica „s-a împodobit din nou“ în anul 1974, iar în anii 1998-1999 „s-a restaurat pictura interioară [..], s-a zugrăvit exteriorul, s-a vopsit acoperişul şi s-a împodobit biserica“. Preotul paroh al acestei biserici este Dinu Ion,biserica aflându-se în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08799.

Biserica Sfinţii Apostoli este

situată pe bulevardul Nicolae Titulescu, lângă Colegiul Naţional Ioniţă Asan. A fost zidită între anii 1928-1934 având o arhitectură deosebită, cu o anumită eleganţă a liniilor exterioare, fiind realizată de arhitectul Iulius Mariani. Este prevăzută cu patru turle, cea mare în centru şi cele mici deasupra pronaosului. Pictura interioară a fost realizată de pictorului Iosif Keber, fexecutată în frescă de o mare fineţe.

Reuneşte hramul a două biserici, vechea biserică parohială Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ridicată în anul 1832, reparată în 1871 şi dărâmată din temelie în anul 1922, şi vechea ei filială biserica Sfântul Gheorghe ridicată în anul 1817 şi dărâmată după aproape 100 de ani, în 1914. Deasupra uşii de la intrarea în biserică se află pisania ce prezintă istoricul sfântului lăcaş.

„Cu vrerea Tatălui, cu bunăvoinţa Fiului şi împreună lucrarea Duhului Sfânt s’a ridicat din temelie această sfântă şi dumnezeiască biserică cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi Sf. Marele Mucenic Gheorghe în anul 1923 şi s’a sfinţit azi 28 oct. 1934 în zilele de gloriosă domnie ale M.S. Regele Carol II al României Mari, Ministru al Instrucţiunii fiind Dl. Dr. C. Angelescu, iar al Cultelor Dl. Alexandru Lăpedatu, Episcop al Râmnicului Noul Severin D. D. Dr. Vartolomeu Stănescu în al 14 an de arhipăstorie, protoiereu al Jud. Pr. Alex. Popescu, prefect Ioan Veleanu.

S’a ridicat prin munca şi stăruinţa preotului paroh Ioan G. Popa ctitor întemeetor, preot ajutător fiind D-tru Stoian şi cu ajutorul iubitorului de fapte creştineşti Teodor Borcescu epitrop şi ctitor întemeetor cum şi al ctitorilor binefăcători D-na Zoe general Gh. Florescu şi Ilie Bălteanu şi cu concursul epitropilor bisericii, al Consiliului parohial şi al tuturor enoriaşilor cari au făcut jertfe pentru construirea acestui lăcaş de închinare. Pr. I.Betulescu, decedat a adunat primele ofrande. Arhitect a fost I. Mariani, iar pictor I. Keber din T. Jiu.“

Fig. 6.25. Biserica Sf. Apostoli

Caracal

188

Având ca biserică filială, biserica Sf. Ilie, la biserica Sf. Apostoli sunt încadraţi trei preoţi pr. paroh Belodan Cristian, pr. II Mantea Constantin şi pr. III Cherănoiu Marcel. Biserica se află în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08783.

Biserica Sfântul Vasile aşezată pe strada Radu Calomfirescu, în dealul Cergăneştilor, are formă de cruce cu o singură turlă şi pridvor.

Din pisania scrisă pe tencuială aflăm că „Această sfântă şi Dumnezeiască Biserică, cu patronagiul Sf.Vasile, Isvoru Tămăduirii şi Sf. Ilie, fiind începută din temelie, la Anu 1829 Septemvrie 2, în timpu D-lui Grigorie Dimitrie Ghica şi a Prea Sf. Sale Neofit, fiind îndemnitor şi stăruitor bivvel Costache Greceanu, idem jupân Costantin Curerariu,[…]; şi acum în Anii 1869 Iulie 14 s’au reparat zâdăria şi s’au zugrăvit din nou peste tot cu cheltuiala D-lor Dincă Popescu, Nicolae Ronea, Preotu Dimitrie; şi acum în anu 1870, în timpul D-lui Carol I-iu şi a Prea S-ţiei Sale locot. Inocenţie Ciţulescu şi acum Septemvrie 15 s’au finit.“

Până în anul 1920 era afiliată parohiei

Sfântul Ioan iar din 1 aprilie a fost ridicată la rangul de parohie. În anul 1924 s-a executat o

nouă reparaţie de subzidire cu blocuri de beton şi toată tencuiala exterioară.Cu această ocazie s-a constatat că la reparaţia din anul 1869 pentru a se mări dimensiunile bisericii, a fost zidită şi tinda acesteia. A mai fost reparată şi în anul 1936. Biserica are odoare puţin cunoscute.Aici slujesc ca Pr. paroh Dumitrescu Nicolae şi Pr. II Ispas Vener Ilie.Se află în lista monumentelor istorice având codul de identificare OT-II-m-B-08725.

Biserica Buna Vestire este opera

arhitectului Iulius Miriani, biserica se află la intersecţia străzii Elena Doamna cu strada Gheorghe Doja, în apropierea Şcolii generale nr. 3.Este o construcţie mai nouă, în locul vechii biserici cu acelaşi hram construită în anul 1842. Biserica este clădită în stilul bizantin. Are formă de cruce cu patru turle, una mare peste corpul bisericii şi trei mai mici în partea din faţă. Turla din mijloc serveşte şi de clopotniţă. La intrare sete un pridvor deschis, tip baldachin. Între anii 1998-2000 s-au făcut

Fig. 6.26. Biserica Sf. Vasile

Fig. 6.27. Biserica Buna Vestire


189

reparaţii capitale la exteriorul bisericii şi a fost restaurată pictura interioară şi exterioară cu ajutorul pictorului Surlan Dumitru din Osica de Sus. Pisania originală a biserici are următorul conţinut:

„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh. Această sfântă şi dumnezeiască biserică, cu hramul «Buna Vestire», zidită din temelie în anul 1910, s’a sfinţit în 2/15 Noembrie 1919, în al VI-lea an de glorioasă domnie a M. S. Regelui României Ferdinand I, şi în primul an de Arhipăstorie al Prea Sfinţitului Locotenent Episcop al Rîmnicului N. Severin D.D. Alexe, paroh fiind preotul Nicolae Popescu şi epitropi C.E. Cârlan şi D.C. Uţă.“

Pictura bisericii a fost executată de artistul Gh. Barbu în stil renascentist, iar tâmpla şi mobilierul au fost lucrate artistic de un adevărat maestru al tâmplăriei, Ştefan Malciu. Biserica nu are odoare deosebite şi nu este trecută în lista monumentelor istorice. Preotul paroh al acestei biserici este Popa Marin

Biserica Sfântul Ilie se află amplasată în

curtea Cimitirului nr. 1 de pe strada Carpaţi nr. 115, b este monument arhitectural în stil bizantin, dar cu ferestrele în stil gotic. Pe peretele din faţă se află o placă de marmură cu inscripţia:

„Matei Dobre, Maria, Elena 1879“, iar la intrare, pe peretele din dreapta sunt pictaţi ctitorul şi soţia sa îmbrăcaţi după moda epocii, Matei Dobre fiind în redingotă. În interiorul bisericii, deasupra uşii, se poate citi, scris cu negru pe tencuială

„Această sfântă biserică, cu patronajul Sfântului Ilie s’a fondat cu toată cheltuiala şi osteneala

domnului Matei Dobre, de profesiune cojocar, împreună cu soţia sa Maria, începându-se în anul 1879, Iulie 10 şi terminându-se în anul 1880 Iunie 28, cu binecuvântarea Prea Sf. sale Episcop al Rîmnicului D.D. Atanasie, în zilele

domniei lui Carol I. Planul s’a făcut de d. inginer Vasile Argeşanu şi s’a executat de d. Carol Bauer. Eară pictura s-a făcut de d. Costache Petrescu din Craiova şi de d. Filip Depoletti, 1880 Iunie 28.“

A mai fost reparată între anii 1969-1970. Biserica nu are odoare deosebite şi nu este trecută în lista monumentelor istorice. Biserica Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian92 este situată în curtea Spitalului municipal este construită integral din

lemn în stil maramureşan, cu o turlă foarte înaltă. Prin eforturile preotului Doru Iagăru,

Fig. 6.28. Biserica Sf. Ilie

Fig.6.29. Biserica Sfinţii Doctori

Caracal

190

biserica a fost deschisă cultului pe data de 8 iunie 1998 de către Prea Sfinţitul Arhireu vicar Irineu Slătineanu. Biserica Sfântul Gheorghe Piatra de temelie a fost pusă în mai 2006 şi a fost terminată în anul 2007. Construcţia a fost executată de S.C. Consrep Construct-Caracal după planurile arhitectului Viorel Păduraru de la S.C.ARCONS PROIECT-Slatina. Pictura a fost realizată de pictorul Nicolae Andreescu şi Viorel Chirea în stil,

neobizantin. Sfinţirea a avut loc pe 4 octombrie şi a fost făcută de Prea Sfinţia Sa episcopul Gherasim al Râmnicului. Este ctitorie a Consiliul local şi a Primăriei municipiului Caracal. Cu ocazia sfinţirii bisericii, Prea Sfinţia Sa

Gerasim, episcopul Râmnicului, i-a acordat primarului municipiului

Caracal Gheorghe Anghel Crucea Patriarhală, cea mai înaltă dinstincţie care se acordă unui mirean. Pe lângă bisericile ortodoxe, în Caracal, după 1989 au apărut şi biserici ale cultului Romano-Catolic şi ale altor culte neoprotestante. municipiului Caracal.

6.2.3. Biserica Romano Catolică93

Are hramul Inima Neprihănită a Mariei, situată în strada Dragoş Vodă nr. 6. A a fost înfiinţată în 1998 iar biserica s-a construit între 1999-2003. Între preoţii care au slujit aici menţionăm: Abalintoaiei Gabriel, Vochin Vincenţiu iar din 2004, până în prezent preot este Alois Ilieş. Biserica are un număr 50 de familii, cu un număr de 125 de persoane în Caracal şi filiale.

Fig.6.31. Biserica Romano-Catolică

Fig.6.30. Biserica Sf. Gheorghe, documentul de sfinţire


191

6.2.4. Culte Neoprotestante Biserica Creştină Baptistă Sfânta Treime94 Prezenţa creştinilor baptişti în Oltenia este atestată încă din anul 1896 când se recunoştea existenţa Bisericii baptiste păstorite de Carol Crijianovschi. în anul 1926 s-a organizat Comunitatea Bisericească Oltenia. Această comunitate era constituită la începutul anului 2002 din aproximativ 100 de biserici locale răspândite în toată zona Olteniei.

În oraşul Caracal au existat câţiva credincioşi care se declarau baptişti încă din anii '80, dar care nu au putut beneficia de o biserică şi lăcaş de cult propriu.

Biserica Creştină Baptistă Sfânta Treime Caracal a fost înfiinţată, ca instituţie, de către pastorul Cornel Filip în septembrie 1997. El a venit împreună cu soţia şi cei doi copii din Alba Iulia în august 1996 şi s-au stabilit în Caracal. La constituire au participat 38 de credincioşi şi aparţinători.

În anul înfiinţării s-a cumpărat cu sprijinul Cultului Baptist din România, de la domnul Mihai Lupăncescu, fiul preotului Dumitru Lupăncescu, terenul pe care urma să se construiască lăcaşul de cult. În Iunie 1998 s-a dat Autorizaţia de Construcţie iar o lună şi jumătate mai târziu s-a început construcţia. Deşi aceasta era finalizată numai în procent de 90%, (din lipsă de fonduri) inaugurarea noului lăcaş de cult a avut loc la data de 15 Octombrie 2000.

Congregaţia Martorii lui Iehova95 Organizaţia Religioasă Martorii lui

Iehova din România este un cult creştin şi aparţine confesiunii religioase mondiale a Martorilor lui Iehova, care numără circa şase milioane şi jumătate de membri activi. În România, Martorii lui Iehova îşi desfăşoară activitatea din 1911, iar în prezent numără peste 80.000 de membri şi asociaţii. Sediul lor central

este în Bucureşti. La 9 aprilie 1990, Organizaţia

Religioasă Martorii lui Iehova a redobândit personalitate juridică, bucurându-se din nou de drepturile conferite cultelor religioase. Statutul de cult religios i-a fost reconfirmat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor

Fig.6.32.Biserica Creştină Baptistă Sfânta Treime

Fig.6.33. Congregaţia Martorii lui Iehova

Caracal

192

nr. 2657/2003 şi prin Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor nr. 489/2006. În 1993, Martorii lui Iehova din Deveselu au început să predice şi în Caracal. Ulterior, în 1996, câţiva Martori ai lui Iehova s-au stabilit în Caracal. În prezent, în această localitate există o congregaţie în care îşi desfăşoară activitatea religioasă aproximativ 70 de Martori ai lui Iehova şi asociaţi.

Pe lângă Cultul Baptist şi Congregaţia Martorii lui Iehova în Caracal îşi desfăşoară activitatea religioasă şi alte culte adventişii de ziua a 7 –a, penticostalii şi evangheliştii.

6.2.5. Cultul Mozaic În Caracal a existat o

comunitate evreiască formată din aproximativ 80 de familii. În anul 1942, Ministerul Afacerilor Interne a aprobat prin Ordinul nr. 58775/1942, ca evreul Simon Scheifestein rabin, să vină de la Craiova la Caracal împreună cu familia pentru a se stabili aici şi a-şi îndeplini angajamentul.

În anii ’80 majoritatea familiilor de evrei au plecat în Israel. La Caracal

se mai păstrează cimitirul situat pe strada Mihai Viteazul la nr. 188 şi cele două sinagogi, cea din cimitir şi cea din apropierea spitalului municipal. În cimitir sunt aproximativ 120 de morminte printre acestea fiind şi mormintele familiei rabinului Simon Scheifestein. Note 1. Corneliu Mărgărit Tătulea, Romula-Malva, Bucureşti,1994, p.100 2. Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu...., p. 27 3. Ibidem, p. 28 4. Ibidem 5. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4145/1831, fila 2, manuscris în chirilică 6. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4145/1832, fila 45 7. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2002/1851, fila 413 8. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1483/1848, fila 106 9. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4487/1856, fila 563 10. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 3127/1858, fila 73,74 11. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2002/1851, fila 839; dos. nr. 399/1854, fila 498; dos. nr. 4020/1854, fila 165 12. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2 652/1915 (2710/1915), înv. 531, fila 1 13. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi InstrucţiuniI Publice, dos. nr. 2652/1915 (2710/1915), înv. 531, fila 2- 7

Fig.6.34 Sinagoga cimitirului evreiesc


193

14. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1780/1908, fila 3 15. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2650/1915 (2708/1915), înv. 531, fila 2- 28 16. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1898/1911, fila 16 17. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1899/1911 (1817/1911), înv. 530, fila 1 18. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2258/1916, fila 4 19. Ştefan Petrescu, Şcolile din zona Caracal, Craiova,1999, p. 327; Nicolae Andrei, Gh. Părnuţă, op. cit. p. 361 20. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4145/1916, fila 12, 13 21. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1414/1847, fila 18 22. N. Andrei, Ghe. Părnuţă- Istoria învăţământului în Oltenia,…p. 12, pentru clasa a III-a şi Dimitrie Şerbănescu pentru clasa I-a şi a II-a; ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2080/1950, vol. I, fila 93 23. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2607/1849, fila 20 24. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2090/1850, vol. I, fila 148 25. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 420/1859, filele 174, 182; Registrele bine păstrate ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1994/1851, filele 124 26. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 299/1860, fila 272 27. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2627/1859, fila 22 28. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 2627/1859, fila 68 29. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 743/1942, fila 555 30. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 743/1942, fila 557 31. cf. MO nr. 274 din 3 decembrie 1864, p. 1303 32. Gheorghe Părnuţă, op. cit., p. 199; Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice , Învăţământul primar, Bucureşti, 1881, p. 12 33. AND-Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos. nr. 14/1870, fila 6 34. C. Nicolae, Organizarea şi conţinutul învăţământului profesional şi tehnic din România, Bucureşti, 1973, p. 66- 70 35. cf. Marelui Dicţionar Geografic al României, Bucureşti, 1899, vol. II p. 184 şi vol. V p. 245 România Liberă, 12 şi 13 ianuarie 1880 N. Andrei şi Ghe. Părnuţă, op. cit., p. 311 36. I. Cojocaru, Şcolile tehnice, profesionale şi de specialitate din statul Român (1864- 1918), Bucureşti, 197; N. Andrei, Ghe. Părnuţă, op. cit., p. 334 37. Ghe. Părnuţă, op. cit., p. 347 38. Anr, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 305/1892, înv. 527, filele 12, 15, 16 39. Ştefan Ricman, op.cit., p. 194- 196 40. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 11/1950, fila 75 41. Ghe. Părnuţă, op. cit., p. 370 42. AND-Olt, Fond Şcoala nr. 1 de băieţi, dos. nr. 201/1892-1893, fila 24

Caracal

194

AND-Olt, Fond Şcoala nr. 1 de băieţi, dos. nr. 217/1898-1899, fila 78 43. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4518/1888, înv. 527, fila 1 44. N. Andrei, Ghe. Părnuţă, op. cit., p. 257, nota 108 45. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4518/1888, înv. 527, fila 6 verso 46. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 5161/1889, înv. 527, fila 1 47. Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1903-1904, Caracal, p. 75 48. Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1906-1907, Caracal, p. 16, 189 49. Crăciun Pătru, Monografia Liceului nr. 1 Caracal, la 80 ani de la Înfiinţare, Craiova, 1969, p. 73 50. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 220/1893, înv. 527, fila 10 51. Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1901-1902, Caracal, p. 2 52. Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1906-1907, Caracal, p. 19 53. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 761/189, fila 22 54. AND-Olt, Fond Şcoala de fete nr. 3, dos. nr. 1/1918, filele 6, 16, 23 55. AND-Olt, Fond Şcoala de fete nr. 3, dos. nr. 32/1925-1926, fila 129 56. AND-Olt, Fond Şcoala de fete nr. 3, dos. nr. 32/1926, filele 143, 148 57. AND-Olt, Fond Şcoala de fete nr. 3, dos. nr. 101/1937, fila 74 58. AND-Olt, Fond Şcoala de fete nr. 3, dos. nr. 161/1944-1945, fila 96 59. AND-Olt, Fond Şcoala de fete nr. 3, dos. nr.161/1945- 1946, filele 122, 130; dos.11/1871, filele 79, 83 60. AND-Olt, Fond Liceul de fete, dos. nr. 129/1938-1939, fila 169 61. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. nr. 583/1941, fila 72 62. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. nr. 647/1940, fila 43 63. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 4935/1888, fila 8; Paul Areţu, Dumitru Botar, Florian Petrescu, Colegiul Naţional Ioniţă Asan Caracal, Bucureşti, 1998, p. 32 64. Ştefan Ricman, op. cit., p. 207 65. Ibidem, p. 211 66. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 348/1930, fila 49 67. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. nr. 647/1940, fila 1 68. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. nr. 581/1941, fila 47 69. ANR, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. nr. 1380/1944, înv. 1071, fila 238 70. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 32/1951, filele 42, 49 71. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 44/1954, fila 44 72. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr.147/1956, fila 120 73. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr.168/1958, fila 107 74. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr.188/1959, fila 244 75. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 249/1962, fila 413 76. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 280/1963, fila 18 77. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. nr. 351/1965, fila 95 78. George Petrescu, Florian Petrescu, Liceul industrial nr. 2 Caracal, monografie, Caracal, 1988 79. Ibidem, p. 10-12 80. Monografia Liceului Agroindustrial Caracal, Craiova, 1978, pasim


195

81. Ion Zăuleanu, Angela Dinu, Dorina Rădulescu, Monografie, Şcoala cu clasele I- VIII, Nicolae Titulescu, Caracal, 2006, p. 29 82. Monografia Grupului Şcolar Agricol Dimitrie Petrescu Caracal, Craiova, 1998 83. Ştefan Ricman ş.a. - Contribuţiuni la Monografia judeţului Romanaţi, Craiova, 1928, p.127 84 Ştefan Petrescu, Şcolile din zona Caracal, Editura MJM, Craiova, 1999, p. 72 85. Ibidem 86. Ion Popescu Cilieni, Bisericile din Caracal, după catagrafia din 1840, în Mitropolia Oltenie – Buletin oficial al Arhiepiscopiei Craiovei şi al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, anul VI, nr. 7-8, p. 421-422 87. Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, în Mitropolia Olteniei, anul XVII, nr. 3-4, p. 302 88. Episcopia Râmnicului şi Noului Severin. Anuar pe anii 1921-1925, p.12 89. Ştefan Ricman, op. cit, p. 107; Călători străini despre Ţările Române, vol.VII, Bucureşti , 1973, p.220, Eparhia Râmnicului şi Argeşului. Monografie, vol. 2, 1976, p. 513 90. Biserica Domnească. Studii şi diagnostic înainte de restaurare 91. Ibidem 92. Date furnizate de preotul Doru Iagăru 93. Date furnizate de preotul Alois Ilieş 94. Date furnizate de preotul Cornel Filip 95. Date furnizate de Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova, Bucureşti

Caracal

196

7. CULTURA

7.1. TRADITII ŞI OBICEIURI Tradiţiile populare au avut în Romanaţi un puternic caracter social-istoric, reflectând aspecte din concepţia şi modul de viaţă al locuitorilor. Cezar Bolliac făcând o călătorie împreună cu Dimitrie Bolintineanu şi A.T.Laurian observa în 1845, că „Lăutarii cântă prin cârciumi baladele lui Mircea Vodă şi cântecul Caracalului în care se aud Mihai Vodă, Calomfirescu, Popa Stoica din Frăcaşe, Buzeştii şi Căpleştii. Nu e locuitor care să nu-ţi spuie o tradiţie, să nu cunoască mai mult sau mai puţin dupî fizionomie pe imperatorii romani pe monete ce iau pentru nimic de la sătenii din Reşca, Slăveni şi Celeiu. … Aici e locul unde Mircea a răpit din fuga calului pe frumoasa cârciumăreasă, pe-aici fugea tătarul cu muiere a Calomfirescului, colo a rupt Calomfirescu un par ca să se bată cu tătarii, colo s-a înecat Calomfirescu, colo se întindea cortul lui Mihai Vodă. Acestea, le ştiu copiii şi bătrânii, le află călătorul în trei ceasuri şi fără să vrea“.1 În crearea, dezvoltarea şi păstrarea tradiţiilor populare un rol important l-au avut zonele rurale ale Romanaţiului. Obiceiurile predominante sunt legate de viaţa de familie (naştere, căsătorie, moarte), de muncă sau de activitatea socială. Practicarea obiceiurilor şi respectarea tradiţiilor au fost influenţate în timp de schimbările sociale şi economice . Dintre obiceiurile ce ţin de viaţa de familie, naşterea este un lung prilej de bucurie, moment din care copilul este supus mai multor obiceiuri, botezul, datul la grindă, tăierea moţului la băieţi, marchează de fapt etape din evoluţia acestuia; căsătoria, mai ales nunta ţărănească, tradiţională, se caracterizează printr-o multitudine de obiceiuri. La multe dintre acestea s-a renunţat de-a

Fig.7.1 Nunta în Romanaţi


197

lungul timpului, mai ales cu cât ne îndepărtăm de sat şi avansăm către regiunile urbane ale Romanaţiului; moartea, reprezintă un moment deosebit de important în viaţa individuală şi de familie, presupunând practicarea unor obiceiuri asociate cu elemente mitologice, care marchează trecerea în lumea cealaltă. În cadrul obiceiurilor legate de acest ciclu al vieţii de familie amintim câteva: În prima zi a anului copiii merg cu sorcova, iar cei de până la 3 ani sunt daţi la grindă, aşezânduli-se pe cap un covrig cu monede în el. La Bobotează, preoţii vin din casă în casă cu botezul, iar fetele îşi pun crenguţe de busuioc sub pernă, pentru a-l visa pe viitorul soţ. La lăsata secului, lăsatul postului de Paşte, oamenii petrec, iar noaptea băieţii le strigă pe fetele nemăritate. În Joia-mare, înainte de Paşte, femeile împart pomană pentru morţi (linguri, străchini). La Sf. Gheorghe, se spune că cine vede cai albi are noroc iar în ziua de Sf. Petru se împart mere, la Sf. Maria struguri, iar la Sf. Ilie, porumb fiert. Femeile măritate mănâncă din ele numai după ce împart pentru morţi. Obiceiurile legate de ciclul muncii, sunt legate de creşterea animalelor, lucrul pământului, meşteşuguri, gospodărit. Şi acestea suportă odată cu trecerea timpului unele transformări, pe măsura schimbării concepţiilor despre muncă şi viaţă. Dintre cele mai importante sunt sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou susţinute prin colinde, ospeţe, jocuri, practici care presupun pregătiri speciale. Pluguşorul este de fapt povestea muncii pământului în versuri. Menţionăm aici o serie de obiceiuri: Primăvara când apar păsările călătoare şi se nasc puii acestora, oamenii mănâncă dimineaţa devreme, pentru a nu fi spurcaţi de aceste vietăţi. Astfel, se feresc de pericolul de a le merge rău toată vara. În Vinerea-Mare se roşesc ouă, iar copiii trec pe sub masa din biserică. La Paşte, lumea merge la biserică pentru a lua lumină, oamenii se salută cu expresiile Cristos a înviat! şi Adevărat a înviat! şi se ciocnesc ouă. Timp de 40 de zile, de la Paşte până la Înălţare, salutul este înlocuit cu Cristos s-a înălţat! şi Adevărat s-a înălţat! La 1 martie, băieţii oferă fetelor mărţişoare, legate cu fir împletit în două culori, alb şi roşu. Zilele de la 1 până la 9 Martie este considerată perioada babelor. Oamenii îşi aleg o zi din această perioadă având credinţa, că aşa cum este vremea acelei zile, aşa le va merge tot anul. De sărbătoarea Sfântului Ilie, oamenii nu lucrau, temându-se trăsnete sau piatră, considerându-l cel mai rău dintre sfinţi. Unele credinţe şi superstiţii au dat naştere unor obiceiuri sociale, legate de anumite date calendaristice sau de atribuirea unor nume de sfinţi anumitor bresle muncitoreşti, de exemplu cizmarii erau guvernaţi de Sf. Spiridon, dulgherii de Sf. Iosif. În această categorie sunt incluse şi obiceiuri legate de medicina populară, sau activităţi specializate: De Sf. Toader lumea se spală pe cap cu iarbă mare, iar fetele îşi pun fire din această iarbă şi peste noapte în păr. Se încură caii. La Florii copiii adună crengi de răchită pe care le duc la biserică iar adulţii se leagă cu ele în jurul mijlocului, pentru a nu mai avea dureri în acea zonă. În Săptămâna Mare nu se mănâncă usturoi, oţet şi nu se bea vin. La Sânziene tinerele prepară apă de

Caracal

198

dragoste din flori de sânziene. În săptămâna Rusaliilor se dansează căluşul. Nu se spală, nu se coase, iar dacă cineva se îmbolnăveşte, se spune că e luat din căluş, vindecându-se cu usturoi luat de la căluşari. 2 Portul romanaţean Vestimentaţia populară romanaţeană se remarcă printr-o unitate stilistică şi un colorit viu, specific zonelor de câmpie cu influenţe clare rezultate din convieţuirea cu alte popoare, din legăturilor comerciale care s-au dezvoltat de-a lungul timpului şi mentalităţilor care au dus la renunţarea sau introducerea unor noi elemente în decor. Vecinătatea cu judeţul Dolj la vest şi cu judeţul Teleorman la est, este dovedită prin interferenţe şi schimburi culturale vizibile mai ales în cromatică şi motive decorative, fără a fi afectat specificul zonal.3 Armonia şi proporţiile sunt calităţi estetice definitorii pentru costumul popular din Romanaţi. În cursul evoluţiei portului specific zonei noastre, se pot observa însă două aspecte caracteristice, unitatea şi continuitatea sa. În ansamblu, costumul popular nu a pierdut din componenţă niciuna din piese (la femei ie, fote,

catrinţe, vâlnice, etc, iar la bărbaţi cămaşă, iţari, căciulă). Continuitatea se referă la perioada de început până în zilele noastre, faptul că elementele populare specifice zonei noastre etnografice şi-au păstrat existenţa şi semnificaţia. Un aspect important al unităţii costumului popular este materia primă din care este confecţionat, lână, cânepă, in, bumbac şi borangic. De asemenea, o dovadă a continuităţii este croiala pieselor care se păstrează nealterată din cele mai vechi timpuri. Caracteristic costumului popular din Romanaţi este acea piesă dreptunghiulară şi largă ce se încreţeşte în talie, numită vâlnic. Puţin rotunjit, cu mici cute vâlnicul este împodobit cu motive mărunte, delicate. Prin

unirea celor două foi de ţesătură cu un feston şi încreţirea pânzei la una dintre părţi, vâlnicul apare ca o fustă neîncheiată având decorul

dispus pe vertical.4 O altă piesă catrinţa de Romanaţi sau zăvelca este ornamentată cu motive lineare stilizate florale, avimorfe şi zoomorfe. Câmpul zăvelcii este împărţit în mai multe registre prin vergi colorate sau şiruri de ornamente. De remarcat este giubeaua de Romanaţi, un fel de cojoc femeiesc fără egal în ornamentaţie şi cojoacele de Vădastra. Pe ia de Romanaţi, realizată din pânză de in sau de bumbac se regăsesc aceleaşi motive florale sau geometrice, cusute cu diferite puncte , cruce, tighel, fir, lănţişor. Cromatica

Fig. 7.2. Port popular

romanaţean


199

cusăturilor specifice zonei se distinge prin albastru de smalţ şi roşu-vişiniu, prin motive discrete şi fine cusute cu tighel şi umplute cu fir auriu şi argintiu. Croiul iei este cel vechi din patru lăţimi de pânză, cu clini, boschiţe şi guler. Altiţa, formată din fâşii cu motive mărunte, subliniate de galoane cu intercalaţii de fir metalic, este nelipsită de pe umărul femeii din Romanaţi. Sub altiţă se poartă încreţul lucrat în forme de romb de culoare albă, galben-crem sau verde-măsliniu. Toată faţa mânecii, pornind de sub încreţ este acoperită cu broderie în rânduri oblice formând romburi cu un mic model în mijloc, sau şiruri verticale. Pe piept şi pe spate sunt dispuse râuri, iar poalele cămăşilor sunt ornamentate cu motive geometrice şi cu modele numite hora sau fete de mână. O serie de motive ornamentale de pe altiţă se repetă şi pe ie: motive în coarnele berbecului, cârlige, căsuţe lucrate mărunt pornesc de la baza mânecii până sub încreţ şi de multe ori punctul este buclat, în relief. Ia se poartă cu catrinţe decorate cu motive geometrice sau florale, frunze de viţă, figuri antropomorfe. Împreună cu catrinţa, ia se poartă cu vâlnicul de Romanaţi a cărui cromatică se asociază cu cea a cămăşii. Pe fondul roşu se lucrează motive geometrice ăn culori de verde, roşu, galben, alb, albastru, ce alternează cu vărgi simple. Peste ie şi vâlnic, femeile din Romanaţi poartă giubeaua, piesă foarte elegantă, care poate fi cu mâneci sau fără, cloşată, ornamentată cu găetane, în motive de spirale, roate, melcişori, linii şerpuite. Pieptănăturile şi găteala capului sunt elemente accesorii ale costumului. Erau purtate diferit în funcţie de vârstă, stare civilă şi socială. Astfel, până la vârsta de 12 ani fetele purtau părul legat în codiţe şi capul descoperit. Primele podoabe ale fetelor au fost florile, crenguţele verzi şi panglicile colorate purtate în cozi. Căsătoria era marcată între altele şi prin schimbarea pieptănăturii. Femeia îşi strângea părul împletit în coc şi îşi acoperea capul cu un fes roşu, simplu sau cu un ciucure negru de mătase. Fesul putea fi împodobit pe marginea din faţă cu monede de aur sau argint, semn al bunăstării materiale. Costumul de Romanaţi este întregit de marama din borangic fin alb sau galben, punctată cu fir metalic, sau roşu-vişiniu, albastru, care se purta peste fes, cu capetele lăsate pe spate sau înfăşurate în jurul gâtului.5 Încălţămintea femeilor din această zonă se compunea din ciorapi de lână, lungi până la genunchi, cu ornamente geometrice şi opinci sau tusluci croşetaţi din postav negru. În secolul XX, au fost introduşi pantofii şi ghetele. Cămaşa bărbătească se croieşte din două bucăţi, una pentru faţă şi spate, cealaltă pentru mâneci potrivit de largi, prinse de umăr fără încreţ, în partea de jos fiind largi sau cu bentiţă. Cămaşa este ornamentată simplu cu punctul bătaia pe fir sau neornamentată, poate avea şi platcă. Principalele ornamente sunt distribuite pe poale, la mâneci, pe piept, lucrate cu motive geometrice romburi, pătrate, triunghiuri, sau melcul, creasta de cocoş, cârligul întors, etc. Cromatica cămăşii este simplă şi elegantă, de obicei alb. Spre deosebire de cămaşa veche al cărei guler se încheia cu doi nasturi de piatră, cămăşile de azi au gulerul ornamentat cu modelul de pe poale. Cămaşa se poartă

Caracal

200

cu nădragi, pantaloni albi ţesuţi din lână sau bumbac, croiţi drept, potrivit de largi, fără nicio ornamentaţie. Peste cămaşă şi pantaloni se poartă brâu sau bete, sau cingători, ţesute în motive geometrice şi în culori de roşu, verde, alb, galben ruginos. Deasupra costumului se poartă vesta, minteanul sau şuba, decorate discret cu gaetane. În picioare, opinci confecţionate din piele de porc sau vită, iar pe cap, pălărie de pai vara şi căciulă iarna. La ocazii speciale sau legat de funcţionalitate, se întâlnesc cojoace pentru lucru, în zilele obişnuite şi cojoace de sărbătoare, cojoace ceremoniale, pentru mire sau mireasă.6 Costumul căluşarilor nu este un port cu specific local, având mai mult semnificaţii rituale. Cămaşa căluşarilor este dreaptă sau cu platcă, cu mâneci largi fără manşete, decorată cu broderii. Pantalonii sunt de tipul ismenelor sau dimiilor cu croială largă, cu găetane. Pe deasupra cămăşii căluşarii se încing cu un brâu roşu sau compus din bete înguste, iar peste piept îşi aşează în diagonală bete colorate. Vătaful poartă panglici multicolore. Încălţămintea căluşarilor este formată din ciorapi albi tricotaţi, traşi pe deasupra pantalonilor şi opinci, iar deasupra gleznelor clopoţei. Grupul căluşarilor este format din 9 căluşari, mutul şi doi lăutari. Mutul îşi vopseşte faţa în negru şi roşu, sau poartă mască. Costumul căluşarilor s-a purtat cu mici modificări până astăzi. În zona Romanaţilor şi mai târziu în judeţul Olt, aproape că nu există sat care să nu aibă echipe de căluşari. În afara credinţelor şi semnificaţiilor vechi ale căluşarilor, jocul este privit ca un spectacol.7

7.2. LIBRĂRII, BIBLIOTECI, ASOCIAŢII ŞI FUNDAŢII

CULTURALE

În Caracal existau pe la 1880 câteva librării, care vindeau mai mult

articole de papetărie decât cărţi sau reviste. În 1887, Iorgu Petrescu deschide o

librărie alături de tipografia pe care o avea, „executând orice lucrare atingătoare de această branşă: 100 cărţi de vizită 1 leu şi 20, depozit de Registre şi Imprimate necesare camerelor rurale, atelier de legătorie cărţi.” O altă librărie, al cărei proprietar era Sache Pavlovici funcţiona în casele Bibian.8 Cooperativa învăţătorilor Caracal 9 a deschis la o librărie adevărată în

oraş la 12 august 1902, având pe lângă librarul propriu-zis şi un librar în

formare pe învăţătorul Ilie Mărculescu care povesteşte: „...iar ca viitor librar în


201

formaţie, pe un învăţător şi acela am fost eu, care scriu aceste rânduri astăzi, 22 februarie 1974, la vârsta de 92 de ani.... La 12 august 1902 am devenit vânzător de cărţi, adică librar adevărat!... pe româneşte cărturar“. Librăria a început să fie frecventată de intelectualii din oraş (avocaţi, magistraţi, medici, militari) şi a funcţionat timp de 18 ani sub conducerea fraţilor Mărculescu, numindu-se Librăria şi Tipografia Românească, fraţii Ilie şi Ştefan Mărculescu dispunând şi de o legătorie, care lega şi cartona „cu multă soliditate cărţi, registre şi tot ce ţine de branşa legătorie”. Tipografia era dotată cu instalaţie modernă de electricitate, înzestrată cu cele mai noi maşini de tipar şi cu lucrători specialişti, sub conducerea şefului de atelier, Dem. I. Petculescu.10 Era permanent aprovizionată cu cărţi şcolare şi literare, române şi străine, cu hârtie şi diverse articole pentru birouri. A funcţionat până în 1952, când s-a desfiinţat comerţul particular. Devenise locul de întâlnire a iubitorilor de cultură, aici formându-se comitetele care au ridicat cele două busturi H.G. Lecca şi Constantin Poroineanu. Tot în această librărie s-au pus bazele bibliotecii publice: „Sunt acum câţiva ani de când, un om de inimă din oraşul acesta, librarul Ilie Mărculescu, a luat iniţiativa, iar ceilalţi câţiva intelectuali au răspuns bucuroşi – şi astfel s-a pus temeiul bibliotecii publice cu sediul la această librărie. Tot iniţiativei acestuia, a funcţionat câţiva ani aici „Înfrăţirea”, cel mai reuşit şi cel mai frumos cerc cultural.” Biblioteca număra 900 de volume.11Sediile tipografiei au fost în strada Goleşti nr. 6 (lângă Uzina electrică), în B-dul Regina Elisabeta şi pe strada Regele Ferdinand, nr. 96. O altă librărie, care s-a înfiinţat în 1920, este Librăria şi papetăria Unirea a lui Mihail Făget, avându-i ca asociaţi pe Tache Costea, C. Rădulescu şi Gr. Niţu. A funcţionat pe B-dul Regina Elisabeta, apoi în localul din strada Regele Ferdinand I, nr.96, în casele lui Niţă Drăghicescu12, oferind spre vânzare broşuri, reviste, cataloage, imprimate comerciale,scrisori, plicuri, facturi, imprimate particulare, programe, bilete de intrare, invitaţiuni, afişe, cărţi de adrese, etc.”13 În 1938, tipografia avea în dotare 3 tejghele, o maşină plană, 5 maşini de legătorie, iar ca personal, 21 de lucrători şi doi ucenici.14 Asociaţia Studenţilor Romanaţeni, sau Societatea Principele Mircea organizau cu diferite ocazii, mai ales duminica, serate, baluri, spectacole pentru copii, cu aprobarea Primăriei oraşului Caracal. De asemenea, locuitorii oraşului puteau să se delecteze în timpul liber vizionând producţii cinematografice la Cinema Apollo, al cărui proprietar era Iorgu Petrescu.15 În anul 1941 la Caracal îşi desfăşurau activitatea Fundaţia Culturală Regală Regele Mihai I şi Căminul Orăşenesc Preda Buzescu cu sediul la Liceul Ioniţă Asan, al cărui director era Crăciun Pătru.16 Locuitorii zonelor limitrofe aveau posibilitatea de a lua parte la diverse activităţi culturale care se desfăşurau în căminele culturale de aici. Astfel, în 1951 Caracalul avea trei cămine culturale: Căminul Cultural Boldu pe strada Gh. Doja, Căminul Cultural Protoseni pe K. Marx, Căminul Cultural Ana Ipătescu pe strada Carpaţi şi Ateneul Orăşenesc, fiecare dispunând de propria sa bibliotecă. Tot în această perioadă în oraş exista o staţie de radio-amplificare având un program regulat,

Caracal

202

bine stabilit şi două cinematografe: Apollo şi Teatrul Popular.17

Activitatea culturală a oraşului era susţinută în anul 1951 de trei formaţii corale, 4 echipe de dansuri şi una de teatru la Căminul Cultural din oraş.18 Un alt cinematograf a fost cel al Olgăi Bancic, înfiinţat în1954. În această perioadă filmele artistice puteau fi vizionate şi la Liceul de Băieţi.19 Conform Decretului nr. 107 din martie 1958 pentru cartierul Bold se preconiza construirea unui cămin cultural cu 300 de locuri, cu scene, cu depozit pentru decoruri şi cărţi, bibliotecă, o cabină de proiecţie şi un club pentru 60 de persoane, valoarea construcţiei ridicându-se la 550.000 lei. În Târgul de afară, se lua în calcul construcţia unui cămin cultural cu 200 de locuri, numai parter, dotat cu sală, scene, bibliotecă, club şi un depozit, în valoare de 380.000 lei, iar în centrul oraşului construirea Teatrul de vară, cu 250-300 de locuri, lucrare ce a costat 150 000 lei, inclusiv instalaţia şi mobilierul.20

7.2.1. Biblioteca N. B. Locusteanu a fost înfiinţată de primul

director al Gimnaziului Ioniţă Asan, Constantin Locusteanu care constituie

primul fond de carte. În 1902, biblioteca s-a îmbogăţit prin donaţia testamentară

a inginerului Nică Barbu Locusteanu cu 1600 volume şi numele acestuia.

Fondul de carte şi-a mărit numărul de publicaţii şi puterea de informare prin preocuparea unor directori sau profesori umanişti ca Ilie Constantinescu şi Pătru Crăciun, care au dotat biblioteca cu mobilier, legături de cărţi, sală de lectură,

au obţinut donaţii şi subvenţii.

Fondul documentar cuprinde cărţi de patrimoniu, ediţii rare: Mineiul lunii martie şi Mineiul lunii iunie tipărite la Govora în 1780, Penticostarul tipărit la


203

Govora în 1782. 7.2.2. Ateneul din Caracal

În anul 1907 s-au pus bazele asociaţiei muzical-literare Ateneul din Caracal, al cărei preşedinte a fost I. Hagiescu-Mirişte, fost preşedinte al

Tribunalului Romanaţi. Vicepreşedinţii acestei asociaţii au fost la acea vreme

D. Cristide şi Daniil Ionescu. Ateneul a avut drept colaboratori figuri cunoscute

ale mediului artistic şi literar cum ar fi P. Luciu, Aristiţa Romanescu şi alţii.

Societatea muzical-literară şi-a continuat activitatea până în 1916 când s-a

desfiinţat.21

7.2.3. Societatea Culturală Haralamb G. Lecca a luat fiinţă la 1 noiembrie 1944, cu 60 de membri fondatori, având ca scop crearea unui muzeu arheologic al oraşului, fiind condusă de profesorul Pătru Crăciun. După 4 ani s-a desfiinţat pentru ca în 1968 să fie reînfiinţată. Timp de 19 ani a fost condusă de profesoara Mariana Petrescu, iar din 1987 de profesoara Alexandra Ştefan. Societatea Culturală H.G. Lecca avea cercuri de literatură, cercuri

rebusiste, cercul dramatic, revista Speranţa. Preşedinţi ai acestei Societăţii

culturale au fost profesorul Corneliu Vasile din 1990 până în 1992 şi profesorul Ilie Corcoveanu din 1992 până în prezent.

Între poeţii, prozatorii, epigramiştii şi publiciştii caracaleni care

Caracal

204

desfăşoară o intensă activitate literară sunt Paul Areţu membru în Consiliul

Uniunii Scriitorilor din România, din ale cărui volume de versuri amintim Insomnia cuvintelor (1988), Carapacea cu sunete (1996), Cartea Psalmilor (2003), Viziuni critice (2005), Urma lui Uriel (2006). În anul 2004 a obţinut

premiul filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor; Dumitru Nicolcioiu poet şi

prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor

Olteni, cu volumele în versuri Chitara dragostei (1946), Ultimul refugiu (1999),

Concubina din poeme (2006), volumele de proză Şerpi veninoşi (1951),

Bumerangul (2003) sau romanele Libertatea de a purta cătuşe (2000), Păcatul

nevinovăţiei (2005); Corneliu Vasile membru al Uniunii Scriitorilor şi al

Societăţii Scriitorilor Olteni, din creaţia căruia amintim volumele Epigrame şi

alte versuri umoristice (1996), Aproapele departe (versuri 1998), Privire din interior (2000); Paul Sârbu cu volumele Poeme alese (1996), Samka (roman

2003); Mariana Didu membră a Societăţii Scriitorilor Olteni, care a debutat în


205

anul 2001 cu volumul Mireasa din cer, iar după alte câteva volume publică în 2004 Strigăt de pasăre, versuri; prozatorul Ion Catrina are tipărite 4 volume de

poezii, din care amintim Potecile destinului (2002) şi Pământul îngerilor

(2006); Octavian-Ionuţ Botar cu volumele Umbrele inimii (versuri 1996) şi

Poeme. De dragoste (2002); Ion Precupeţu membru al Societăţii Scriitorilor

Olteni, a publicat două volume, Umbra lui Omar Khayam. Rubaiate (1995) şi

Elegiile de la Argeş (2001); Raissa Simion, Evadare (1996) şi În numele iubirii

(2002); Dumitru Botar membru al Uniunii Epigramiştilor din România şi al

Societăţii Scriitorilor Olteni, a publicat volumele Virgil Carianopol (1908-

1984)(1997) şi Cadenţe satirice (catene și epigrame, 2005);Ion Zbârcot a

Caracal

206

publicat poezii în mai multe volume din care menţionăm Cuvântul mândru

(1997) şi Avatarurile semivocalei (1998); Nicolae Rogobete, din a cărui creaţie

amintim Ceremonie (versuri, 1999), Preţul sângelui (2004); Ion Dumitru-

Neaţu, al cărui nume este întâlnit într-o serie de culegeri de poezie: Eflorescenţe

şi Verticala curgere spre soare (1993); Viorel Mihai Anghel poet şi prozator cu

volumele Fereastra şi Rechinul roz, etc. Nicolae-Paul Mihail este personalitatea cea mai importantă a literaturii caracalene actuale. Dintre volumele recente ale scriitorului amintim Ce mi-ai

pus fă, nebuno în cafea?, versuri sentimentale şi satirice (Bucureşti 2003),

Mănuşa de catifea, epigrame (2006), Cupa lui Socrate, comentarii plastice

(2006). 7.2.4. Pinacoteca Marius Bunescu a fost înfiinţată la 1 septembrie


207

1947 de către membrii Societăţii culturale Haralamb G. Lecca, Pinacoteca

Marius Bunescu, în incinta Liceului Ioniţă Asan. Colecţia de tablouri a fost realizată fie prin achiziţii din fondurile societăţii, fie prin donaţii de stat sau particulare. Poartă numele pictorului Marius Bunescu născut la Caracal în 1881

şi numără peste 300 de lucrări, neavând toate o valoare artistică.

Se remarcă stampele japoneze, donate de acad. prof. dr. Ştefan S. Nicolau şi de Marius Bunescu, busturile din marmură realizate de Raffaelo Romanelli, reprezentând pe Eufrosina şi Constantin Poroineanu, bronzuri create de Corneliu Medrea şi Ion Jalea, tablouri şi desene ale pictorilor Marius Bunescu, Dumitru Ghiaţă, Iosif Ieser, Dumitru Catană. Cei care au adunat şi conservat lucrările de-a lungul timpului au fost Pătru Crăciun, Eleonora Vasilca, Vasile Fărcăşanu. 7.2.5. Colecţia Ilie Constantinescu cuprinde o bibliotecă de 2 000 de volume: cărţi româneşti vechi, reviste, albume, manuale şcolare din secolele XIX şi XX, exponate cu valoare artistică, obiecte bisericeşti din metal şi lemn, obiecte de uz casnic şi cu profil militar, monede vechi. Cele mai importante piese au fost preluate de instituţii specializate în domeniu. 7.3. INSTITUŢII CULTURALE

7.3.1. Teatrul

Primele manifestări teatrale aparţin trupelor de scamatori şi măscărici ambulanţi care îşi prezentau programele pe scene improvizate, în localurile de petreceri Cazinoul Dulgherescu, cazinoul din casele Bibian (transformat în Clubul Unirea), cafeneaua centrală T. Borcescu, grădina Paradis, grădina Boşoteanu. Interesul pentru teatru al

Fig. 7.3. Teatrul

Caracal

208

locuitorilor a crescut odată cu prezentarea unor spectacole dramatice. În 1880, trupa lui Creţu prezenta spectacole în grădina lui Savu Teodoru. Între anii 1885-1886 joaca la grădina Paradis Matei Millo, iar mai târziu, în 1890-1892 trupa

Leonescu-Vampirul, Nottara, Grigoriu, Găluşcă, joaca la grădina Boşoteanu.În

1883 se amenajează o sală de spectacole, care mai târziu va purta denumirea de Teatrul Vechi. Grajdurile lui Iorgu Jianu au fost aranjate pentru spectacole artistice: scena avea agăţată în tavan o lampă cu petrol iar lojele erau lucrate în scândură şi îmbrăcate în cimbrică roşie. În această sală au avut loc primele spectacole ale unor trupe de actorie bine organizate, 1883 trupa lui Burinescu, 1885 trupa Maria Teodorini şi 1887 trupa Creţu, etc.22

Edilii oraşului şi localnicii au considerat necesară o sală de spectacole cu capacitate mare şi cu dotări tehnice spefice spectacolelor teatrale. În acest sens, primarul oraşului Caracal a adresat în noiembrie 1891 o cerere preşedintelui Consiliului Judeţean prin care solicita construirea unui local de teatru sistematic care să servească şi ca local pentru curtea de juraţi.23 În anul 1901, în Dealul Protosenilor, s-a inaugurat Teatrul cel nou. Conceput în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Billek,

construcţia impresionează prin bogăţia ornamentelor: coloane, capiteluri,

balcoane, cupole, frize. Societatea dramatică din Craiova a deschis în mod solemn şi oficial Teatrul cel nou. Pe scena teatrului au jucat de-a lungul timpului prestigioase trupe de actori: trupa lui Constantintin Tănase, Teatrul Naţional Bucureşti, trupa lui Nottara, compania dramatică Bulandra-Manolescu. Naţionalul caracalean a găzduit mari actori George Vraca, Grigore Vasiliu Birlic, Dina Cocea, Tanţi

Cocea, Fory Eterle, Stela Popescu, Florin Piersic, Amza Pellea, Ştefan Bănică şi

alţii.

Marele compozitor George Enescu a susţinut mai multe concerte în sala teatrului, acesta vizitând Caracalul pentru prima dată în anul 1915. Spectacolul


209

pe care Enescu l-a susţinut aici acompaniat de pianistul Theodor Fuchs făcea

parte din turneul pe care artistul l-a efectuat în vederea strângerii de fonduri

pentru orga Ateneului Român din Bucureşti, „deşteptând chiar şi în cele mai

mici târguri ale ţării gustul pentru muzica bună”. În 1923, la 1 decembrie,

Caracalul avea din nou cinstea de a fi vizitat de George Enescu, acompaniat de această dată de pianistul Nicolae Caravia. Patru ani mai târziu, Enescu revine pe

scena teatrului acompaniat de acelaşi pianist. Un ultim spectacol a avut loc pe

18 decembrie 1929, emoţionând până la lacrimi spectatorii caracaleni.24 De

asemenea mari figuri ale literaturii, ştiinţei şi artei N. Iorga, Vasile Pârvan, A.D. Xenopol, Octavian Goga, mari politicieni precum Tache Ionescu, Nicolae

Titulescu, au rostit discursuri şi au ţinut conferinţe.25

În noiembrie 1911 se înfiinţează Compania Lirică din Caracal, care în 1912

prezintă opereta Studenţii veseli de F.V. Supe, şi Cavaleria rusticană de

Mascogni.

Caracal

210

În anii 1913-1914, localnicii cu forţe proprii organizează spectacole de

divertisment, iar în 1927 aceştia joacă Strigoii de Ibsen. Cu fondurile obţinute a

fost ridicat bustul lui Haralamb G. Lecca. Pe scena teatrului caracalean au urcat

actori amatori (elevi, studenţi, muncitori, intelectuali, militari) reuniţi în trupe

de teatru în cadrul instituţiilor de învăţământ, sindicatelor, armatei (trupa Liceului Comercial). În vara anului 1947 o trupă de artişti profesionişti şi trei localnici Niki Frunzetti, Mişu Slătculescu şi Costică Marinescus au pus bazele primului teatru popular la Caracal. S-a jucat piesa Insula păcii, spectacolele având loc în sala teatrului Apollo.26 Cu timpul actorii profesionişti au plecat la teatrele profesioniste din Bucureşti sau Piteşti, iar cei care au rămas au continuat să joace ca amatori, în formaţii de teatru organizate de diverse sindicate. În decembrie 1955 s-a înfiinţat Casa raională de cultură, azi Casa municipală de cultură Radu Şerban care a reunit în jurul său mulţi artişti amatori. Cei cu talent au alcătuit o trupă şi au debutat în 1956 cu Tudorache, sus Tudorache, de Mircea Ştefănescu. Sală de teatru nu exista. Teatrul devenise cinematograf, iar la naţionalizare trecuse în proprietatea cinematografiei. Trupele jucau când la Liceul Ioniţă Asan, când la Casa Armatei. Cu intervenţii la Ministerul Culturii clădirea a fost transferă Casei de Cultură, iar din anul 1965 se redă spectacolelor. La propunerea Casei de Cultură din Caracal încep să

se desfăşoare concursul interjudeţean de comedie al teatrelor populare şi

muncitoreşti, iniţiativă aprobată şi susţinută de puterea locală de stat.27 Trupa

de teatru a luat parte la mari confruntări cu teatrale de amatori la nivel naţional, primind premii şi distincţii. Dorind să ajungă la profesionalism, actorii caracaleni au apelat la regizori consacraţi cum ar fi Paul Stratilat, Tudor Mărăscu, Alexa Visarion şi la scenografi apreciaţi ca Gabriel Bratu, Sandu Maftei. Datorită valorii colectivului de teatru, în anul 1976 i se acordă denumirea de Teatru Popular, azi Teatru Municipal.


211

7.3.2. Casa de Cultură Radu Şerban s-a înfiinţată la 5 decembrie 1955, s-a numit până la împărţirea teritorial-administrativă din 1968 Casa Raională de Cultură. Din 1991 a primit numele unuia dintre cei mai de seamă compozitori români. A ocupat mai multe sedii: din 1955, până în 1960 a avut sediul în strada Libertăţii nr. 3, din 1960 până în 1971 în Piaţa 1 Mai la nr. 4, din 1971 până în 1973 în localul de pe strada Jean Dobrescu nr. 3, apoi la nr. 6. În prezent funcţionează pe strada Cuza Vodă şi este structurată pe cinci domenii prioritare: Sectorul Muzică, frecventat de un număr mare de copii şi tineri, care participă la cercurile de pian, chitară, muzică uşoară, muzică populară, grupul vocal de copii Allegro, grupul vocal folk şi grupul vocal folcloric, grupul vocal Corala 2000. Începând cu anul 1990 s-a lansat Festivalul de muzică uşoară Radu Şerban, la care participă personalităţi marcante ale muzicii uşoare româneşti: Horia Moculescu, Ionel Tudor, Titus Andrei, Ion Cristinoiu, Şerban Georgescu, Eugen Rotaru, Dinu Giurgiu, etc.

Sectorul Teatru şi-a câştigat renumele prin activitatea trupei Teatrului

Municipal Caracal. Prin diversificarea repertoriului, în fiecare an au fost montate noi piese de teatru cum ar fi O scrisoare pierdută, Titanic vals, Room

service, În căutarea sensului pierdut, cu care au fost câştigate noi trofee:

1984- Trupa Teatrului Municipal cucereşte trofeul la Festivalul internaţional de teatru de la Corint - Grecia; 1996- Marele premiu şi Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul de comedie al teatrelor neprofesioniste Ştefan Bănică, Călăraşi; 1997-Premiul I la Festivalul de comedie al teatrelor neprofesioniste, Caracal; 1998, 2002-Premiul III la Festivalul internaţional de teatru neprofesionist de la Lugoj; 2001-Premiul I la Festivalul de teatru Craiova; 2003-Festivalul de teatru Tragos de la Tulcea-

Fig. 7.4. Casa de Cultură Radu Şerban

Fig. 7.5. Căluşari

Caracal

212

Marele premiu şi Trofeul Tragos, cu spectacolul Jocul dragostei şi-al întâmplării, de Marivaux. Sectorul Coregrafie îşi concentrează activitatea pe cercetarea în

domeniul coregrafiei folclorice, prin spectacole susţinute de ansamblul folcloric

Romanaţi, ansamblul folcloric de copii, cercuri artistice de dansuri populare, dans de societate pentru copii, dans modern.De trei decenii, de sărbătoarea Rusaliilor la Caracal se desfăşoară Festivalul naţional Căluşul Românesc, unde se întrec în măiestrie formaţii de căluşari din toate zonele ţării. Echipele de dansatori participă la numeroase concursuri în ţară şi străinătate, obţinând premii şi trofee. Sectorul Timp liber, organizează permanent vernisări de expoziţii de carte, de fotografie, artă plastică, caricatură, benzi desenate, seri distractiv- recreative, seri de muzică şi poezie, întâlniri cu personalităţi ale culturii. Sectorul Artă Plastică, desfăşoară cursuri de pictură, bandă desenată şi fotografie. Sectorul Universitate Populară susţine cursuri de bazele contabilităţii -aplicaţii pe calculator, operator calculator, secretariat-birotică, coafură- cosmetică, barman - ospătar.

Directorii acestei instituţii au fost Constantin Preoteşescu (1956-1957), Mişu Slătculescu (1957-1970), Constantin Epure (1970-1971), Mişu Slătculescu (1971-1990), Ligia Pavel din 1990 până în prezent. 7.3.3. Muzeul Romanaţiului a fost înfiinţat la 27 septembrie 1949 cu

trei colecţii de obiecte, în clădirea ce

a aparţinut familiei Jienilor de pe strada Negru Vodă, nr.1. Din 1990 ocupă sediul din strada Iancu Jianu nr. 26 casă proprietate a lui Iancu Dobruneanu, nepotul haiducului Iancu Jianu. Este structurat pe patru sectii:arheologie- istorie,memorială,

artă plastică şi etnografie. Şi-a îmbogăţit

Fig. 7.6. Muzeul Romanaţiului


213

patrimoniul cu piese valoroase provenite din donaţii, achiziţii şi cercetări

arheologice. Deţine valori inestimabile, mărturii ale istoriei acestor meleaguri

descoperite, conservate şi expuse în cele 8 săli de aproximativ 400 mp. Cele aproape 20.000 de exponate înfăţişează istoria judeţului Romanaţi din cele mai

vechi timpuri până în 1945. O importantă donaţie de obiecte arheologice, arme,

presă, este cea a profesorului Ilie Constantinescu.28 Secţia memorială Iancu Jianu, este amenajată în casa părinţilor haiducului, construită în a doua jumătate a secolului XVIII. Ansamblu monumental monumental cuprinde casa Iancu Jianu, dependinţele casei Iancu Jianu şi bordeiul. A luat fiinţă ca muzeu la 30 septembrie 1958, ulterior fiind deschise şi celelalte unităţi,

bordeiul la 23 aprilie 1961 şi dependinţele la 7 noiembrie 1961. Casa Iancu Jianu este una din cele mai vechi clădiri din Caracal, construită de paharnicul Costache Jianu. Aici sunt etalate piese ce au aparţinut haiducului Iancu Jianu.

Secţia de artă plastică a fost înfiinţată de la începutul constituirii

muzeului, deoarece în Caracal s-au născut pictori talentaţi cum ar fi Mihai Lipaty, Marius Bunescu, Ion Musceleanu, Gheorghe Teodorescu Romanaţi, Teodor Catană, Sorin Chirimbu.

Sunt etalate lucrări ce aparţin pictorilor Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, piese ale unor sculptori cunoscuţi: V. Năstăsescu, R. Romanelli, Ernest Dubois, icoane vechi, pictură pe lemn din secolele X, XVII, XIX şi

Fig.7.7. Casa Memorială Iancu Jianu

Caracal

214

goblenuri. Secţia de etnografie, posedă o bogată colecţie de port din judeţul Romanaţi: costume de bărbaţi, de femei, zăvelci, marame, conciuri, ghebe, ii, casace, etc., unelte şi obiecte de industrie casnică din evul mediu, epoca modernă şi contemporană: plug de lemn, rariţă, seceri, cosoare, boate, dulap de tras mătase, război de ţesut orizontal, etc.

Primul director al muzeului a fost profesorul Pătru Crăciun, iar din 1968 profesorul Chiţu Ştefan până în anul 1989. Din august 1989 la conducerea muzeului a venit profesorul Paul Lică. Din 8 octombrie 2001 până în prezent la conducerea muzeului se află profesorul George Mihai.

7.3.4. Biblioteca Municipală Virgil Carianopol

Dorinţa de cunoaştere prin lectură, era prezentă în sufletul caracalenilor înainte de apariţia oficială a unei biblioteci. Astfel, în anul 1934, Asociaţia de credit şi ajutor a funcţionarilor financiari din Romanaţi, organizează un bal pentru strângere de fonduri, în vederea înfiinţării unei Biblioteci culturale.29 În 1936, ia fiinţă o

bibliotecă publică, Biblioteca Ateneului, cu 2 257 volume, care a funcţionat în librăria fdraţilor Mărculescu. În perioada 1936-1950 biblioteca avea un număr

de 99 cititori şi difuza câteva sute de cărţi anual. Mai târziu a devenit Biblioteca

Căminului Cultural Preda Buzescu, iar la 1 noiembrie 1950 a devenit bibliotecă

orăşenească. La început a funcţionat într-o singură încăpere şi a înregistrat în

primele două luni de la înfiinţare 426 cititori.30 Biblioteca Ateneului se

contopeşte în martie 1951 cu Biblioteca Centrală Raională. Existau sectoare de citit în colectiv, repartizate astfel, Căminul Cultural Boldu cu 7 sectoare, Căminul Cultural Protoseni cu 5, iar Căminul Cultural Ateneu cu 5sectoare 31.

Fig. 7.8. Biblioteca Virgil Carianopol


215

Caracalul dispunea în 1954 de două biblioteci, una pe strada Jean Dobrescu şi cealaltă pe strada Filimon Sârbu. În 1998, Consiliul local a hotărât ca Biblioteca orăşenească să poarte numele poetului caracalean, Virgil Carianopol. Fondul de carte al Bibliotecii Municipale se ridică astăzi la 75 000 de volume, distribuite în cele 5 secţii ale acesteia: sala de lectură, adulţi -

beletristică, adulţi-carte de specialitate, copii şi filiala de cartier. În colecţiile

bibliotecii se regăsesc publicaţii din secolul al XIX-lea din donaţiile Ilie

Mărculescu şi Ilie Constantinescu, în limbile greacă, turcă, germană, franceză,

engleză, ediţiile Princeps ale poeziilor lui Mihai Eminescu, Enciclopedia

Britannica sau Tout L’Universe. Biblioteca mai dispune de o secţie de prelucrare carte şi de o sală a presei, care găzduieşte un important fond de periodice (ziare şi reviste). Anual instituţia organizează Festivalul Naţional de poezie Virgil Carianopol, iar periodic mese rotunde, expoziţii de carte, recenzii, întâlniri cu scriitori. Biblioteca a funcţionat în mai multe sedii. Primul dintre acestea a fost la parterul fostei Case Parohiale, din strada C. Poroineanu, ulterior Jean Dobrescu. Apoi, s-a mutat la parterul caselor Uţă, din strada Cuza Vodă. În 1958 a funcţionat în sediul fostului Palat al Justiţiei, unde era şi sediul Casei de Cultură şi cel al Consiliului Local pentru Cultură fizică şi Sport. În anul 1960 este mutată pe strada Borsec, iar în 1993 pe strada Carpaţi. Din anul 2002 instituţia funcţionează în sediul de pe strada Iancu Jianu, nr.18 A.

Directorii bibliotecii au fost, până în anul 1953 Maria Ionescu, din 1953 până în 1958 Silvia Oprea-Stănescu, din 1958 a fost numit bibliotecar-şef profesorul Constantin Neagoe, iar din 1984 profesorul Ion Pecupeţu până în 1993 când a fost numită Lucica Băltăreţu. Din noiembrie 1997 biblioteca este condusă de ing. Bebica Deac.

7.4. PERSONALITĂŢI CARACALENE32

Caracal

216

În Caracal s-au născut şi s-au format personalităţi renumite în toate domeniile vieţii social-culturale româneşti. Fără a face o discriminare prezentăm biografiile câtorva personalităţi care fac cinste oraşului.

Iancu Jianu

Descendent din familia boierilor Jieni, s-a născut în Caracal în anul 1787, fiind fiul cel mic al paharnicului Costache Jianu, care în 1781 a fost ispravnic de Romanaţi. Hotărât să îndrepte relele din Romanaţi, Iancu Jianu haiduceşte 7 ani (1810-1817), încercând să îmbunătăţească situaţia boierilor români excluşi din funcţiile înalte pe care în vremea sa le ocupau fanarioţii. Avea calităţi de bun călăreţ şi trăgător, iar

ca înfăţişare, Ion Ghica îl descria ca fiind „un om scurt, îndesat, rumen la faţă, roş şi cu mustaţă deasă şi scurtă“, îmbrăcat cu „dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă, la brâu pistoale şi un cuţit cu prăsele de os şi puşcă în cumpănă în mâna dreaptă“. Autorităţile clasificau acţiunile sale drept fapte de tâlhărie, de fiecare dată scăpând nepedepsit deoarece fraţii săi îi obţineau iertarea. În anul 1817, Caragea i-a transmis că este iertat de toate greşelile,însă, dacă „de acum încolo va mai fi dovedit cu ceva, va fi spânzurat negreşit acolo unde se va afla fără milostivire“. Iancu Jianu a fost prins şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. A fost salvat însă de un obicei al pământului, fiind cerut în căsătorie de Sultana Gălăşescu o tânără din suita domniţei Ralu Caragea a fost absolvit de pedeapsă. Retras la moşia sa din Fălcoiu, în 1821 a participat la Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, ocupând funcţia de comandant de panduri. Se pare că, trimis de Tudor Vladimirescu într-o misiune la paşa de Silistra, a fost arestat şi reţinut câteva luni, apoi eliberat când revoluţia luase sfârşit. În 1823, la acuzele consulului prusian Kreuchely că ar dori să provoace o nouă revoluţie, a fost arestat şi eliberat imediat. În 1837 a ocupat funcţia administrativă de subocârmuitor la plasa Olteţul. A avut două fete pe Mariţa adoptată şi pe Zinca, născută în 1835. Moare la 14 decembrie 1842, fiind înmormântat la Biserica Maica Domnului. În anul 1910, osemintele sale au fost

mutate în Cimitirul nr.1 aloraşului de pe strada Carpaţi alături de cele ale soţiei sale, Sultana şi ale Dobrunenilor, familie cu care se înrudea prin fiica sa Zinca, căsătorită cu Nae Dobruneanu. Haralamb G. Lecca,fiu al căpitanului de cavalerie George Lecca şi nepot al pictorului


217

Constantin Lecca. A fost unul din primii noştri portretişti, s-a născut la Caracal la 20 februarie 1873. După studiile primare şi câteva secundare pe care le-a facut la Caracal, a pleacat la Craiova, apoi pasionat de drept şi medicină a frecventat cursurile facultăţilor din Bucureşti şi Paris. Prima poezie În cimitir, a publicat-o în Revista Nouă a lui Haşdeu, care îi descoperă talentul şi îl lansează ca poet, prefaţându-i volumul de debut Prima publicat în 1896 şi premiat de Academia Română. Haşdeu afirma : „Nu pot a nu iubi pe Lecca, recunoscând într-însul o stofă de mare poet“. Lecca a fost primul dramaturg român care a interpretat roluri în propriile lui piese, nelipsite de pe scenele teatrelor noastre: Casta Diva, Jucătorii de cărţi, Câinii, Suprema forţă, Cancer la inimă şi altele. Radu C. Rosetti afirma că „alături de de Davila şi Gusti, a fost unul din oamenii noştri de teatru cei mai pricepuţi“. Ca prozator a publicat lucrările Crengi şi Din viaţa lui Napoleon, purtând amprenta dramaturgiei, iar George Călinescu îl recunoaşte ca traducător fecund, care ne-a lăsat o zestre bogată : Enoch Arden de Tenyson, Femeia îndărătnică şi Romeo şi Julieta de Shakespeare, Quo vadis de Sienkiewicz, Inteligenţa florilor de Materlink. A decedat la 9 martie 1920, în urma invalidităţii căpătate în războiul de reîntregire la care a participat cu grad de artilerie. Este înmormântat la Cimitirul Bellu. Bustul lui Haralamb G.Lecca a fost ridicat în faţa Teatrului Naţional din Caracal. În prezent este aşezat pe Aleea Bibian din parcul PoroineanuDin 1998 a devenit cetăţean de onoare post-mortem al localităţii natale. Marius Bunescu a făcut parte din generaţia de aur a picturii româneşti, alături de Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Camil Ressu, Nicolea Dărăscu, Nicolae Tonitza. S-a născut la 15 mai 1881 la Caracal, a urmat cursurile primare la Şcoala generală nr. 1, unde învăţătorul său I.D. Şerbănescu i-a remarcat talentul. Mai târziu, la gimnaziul Ioniţă Asan profesorul Anton Constantinescu l-a îndrumat să îşi organizeze în anul 1896 prima expoziţie de pictură, în oraşul său. În 1906 Prefectura Romanaţi i-a acordat o bursă de studii la Academia de arte frumoase din Munchen, unde i-a avut ca profesori pe Herman Groebner şi Von Hackel. Penste un an a plecat la Paris, la Academia Liberă Humbert, unde a deprins tehnica cromatică a iluminiştilor. Şi-a organizat prima expoziţie personală la Bucureşti, în 1919, în urma căreia a avut un remarcabil succes şi a primit aprecieri din partea lui Nicolae Tonitza. În anul 1920 a fost numit director al muzeului Simu, până în 1949, când a devenit director al Galeriei Naţionale de la Muzeul de Artă al României.

Caracal

218

Lucrările sale au fost premiate peste hotare şi au cunoscut succese deosebite : 1937 la Paris, medalia de aur, în 1939 la expoziţia internaţională de la Barcelona, marele premiu şi medalia de aur, iar în ţară a primit în 1938 premiul naţional de pictură. Tablourile sale Iarna, Biserica Radu Vodă, Peisaj bucureştean, Teatrul Naţional din Bucureşti, sunt lucrări de referinţă, care pun în evidenţă peisajul bucureştean, mai ales iarna. Printre tablourile care pot fi admirate în Pinacoteca Colegiului Ioniţă Asan, se remarcă lucrarea sa de excepţie Autoportret. La împlinirea vârstei de 75 de ani, autorităţile oraşului au fixat o placă comemorativă pe zidul casei pictorului, iar la Bucureşti a fost organizată o expoziţie cu 200 de tablouri, la care a fost prezent şi Pătru Crăciun, care a avut o intervenţie. A murit la 31 martie 1971, la vârsta de 90 de ani, în urma unei vechi boli de inimă care se agravase. În 1998 Municipalitatea caracaleană i-a acordat titlul de cetăţean de onoare pentru întreaga activitate artistică post-mortem.

Dimitrie Petrescu, cunoscută personalitate a ştiinţei agricole româneşti, s-a născut în Caracal la 5 octombrie 1860, într-o familie săracă. După terminarea primelor 5 clase la Şcoala de Băieţi din Caracal, a ajuns la Craiova, apoi la Bucureşti, la Şcoala Centrală de Agricultură şi Silvicultură, dar, pentru a-şi putea continua studiile, Primăria oraşului i-a eliberat un certificat de pauperitate. Profesorul caracalean I.D.Şerbănescu l-a sprijinit material şi spiritual. A urmat cursurile Institutului Naţional de Agronomie din Paris, condus de profesorul Eugen

Risler, după care a revenit în ţară cu diploma de inginer. Timp de 22 de ani a funcţionat ca profesor la Şcoala de Agricultură din Păuceşti-Dragomireşti (Roman), iar din anul 1891 a fost numit directorul acestei şcoli. A publicat în 1906 Curs elementar de agricultură, prima lucrare de acest gen din învăţământul agricol, cu care, în acelaşi an, la Expoziţia Naţională a obţinut medalia de aur. S-a stins din viaţă la vârsta de 47 ani, la 16 martie 1907, fiind înmormântat la Roman, rămânând în memorie ca cel care a pus bazele ştiinţifice ale învăţământului românesc agricol. În anul 1998, cu ocazia aniversării a 460 de ani de atestare documentară a oraşului a primit titlul de cetăţean de onoare post-mortem. Radu Şerban, s-a născut la 1 decembrie 1927 în Caracal. Şi-a făcut studiile primare şi liceale în oraşul natal, avându-l ca profesor de muzică la


219

liceul Ioniţă Asan pe Vasile Popilian, profesor a cărui influenţă a fost decisivă pentru cariera sa. În perioada 1947-1954 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea unor reprezentanţi de marcă ai tehnicii muzicale româneşti cum ar fi Ion Dumitrescu, armonie, Nicolae Buicliu şi Zeno Vancea, contrapunct, Teodor Rogalski, orchestraţie. Din creaţia sa menţionăm: Un minut 1958, Pe strune de chitară 1958, Oraşul meu natal 1962, Două rândunici 1964, Strada, Prieten drag, A fost de-ajuns o melodie. Radu Şerban a compus şi muzică de film: Porto – Franco în 1961, Cerul n-are gratii în 1962, A fost prietenul meu în 1963, Dimineţile unui băiat cuminte, Bariera, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului, care a obţinut premiul ACIN. De asemenea, muzică pentru serialele de televiziune: Cireşarii, Toate pânzele sus, Lumini şi umbre, şi lucrări corale: Cântec vesel de tabără în 1951 şi Cor de copii în1954.

A dispărut dintre noi la vârsta de 57 de ani, în 1984 lăsând un gol imens în muzica uşoară românească.

Strada pe care a copilărit îi poartă numele, iar Casa de Cultură din oraş se numeşte din anul 1991 Radu Şerban. Din 1990, la Caracal se organizează anual Festivalul de muzică uşoară Radu Şerban. În 2001 melodia sa Prieten drag, pe versuri de Constantin Cârjan, a fost declarată melodia secolului XX. Din anul 1998 a devenit cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Caracal. Crăciun Pătru profesor şi cărturar, a publicat lucrări interesante despre istoria şi cultura Romanaţiului. Timp de 31 de ani a fost profesor la Ioniţă Asan, din care 11 director. S-a născut la 24 ianuarie 1908, în Cruşovu, localitate unde şi-a petrecut copilăria şi a absolvit cursurile primare. În 1923 a intrat la gimnaziul Ştefan Popescu din Corabia, iar după trei ani s-a transferat la Ioniţă Asan din Caracal şi a obţinut rezultate foarte bune la istorie şi limba română. Din anul 1930 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti secţia Limba Română, angajându-se în acelaşi timp şi ca pedagog la internatul Liceul Gheorghe Şincai, apoi la internatul gimnaziului Corpului Didactic. După finalizarea studiilor a devenit profesor la Liceul din Huşi, până în 1939, când a ocupat prin transfer o catedră vacantă la Liceul Ioniţă Asan, unde a rămas până la pensionare. În 1941 a fondat împreună cu un grup de elevi filiala Caracal a Ligii Navale Române, iar la 1 noiembrie 1944 a înfiinţat în liceu Societatea Culturală H.G. Lecca a elevilor, având ca scop strângerea de fonduri pentru înfiinţarea unui muzeu în Caracal. În 1946 a fost numit director al liceului.

Caracal

220

La ideea pictoriţei Hortensia Popescu a solicitat artiştilor plastici născuţi în Caracal (Marius Bunescu, Ion Musceleanu, Teodorescu-Romanaţi) lucrări pentru înfiinţarea unei pinacoteci. La 27 septembrie 1949 a înfiinţat muzeul oraşului, al cărui director a fost timp de 20 de ani, până în 1968. A avut o activitate deosebită ca publicist cu mai multe cărţi şi broşuri (Opera lui Creangă, Anuarul Societăţii Culturale, Muzee din Caracal, Pictori din oraşul Caracal, Iancu Jianu, Monografia Liceului nr. 1, Caracal-ghid istoric, Monumente istorice şi de artă din Caracal), dar a publicat şi articole în presa locală şi centrală. S-a stins din viaţă în noiembrie 1988. I s-a conferit post-mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului Caracal.

Virgil Carianopol, reprezentant de marcă al liricii româneşti, plasat de criticul George Călinescu în curentul suprarealiştilor, s-a născut în Caracal la 29 martie 1908. Clasele primare şi o parte din cele secundare le-a urmat la Liceul Ioniţă Asan, după care a funcţionat un an ca practicant la Tribunalul Romanaţi.

A devenit apoi specialist în fabricarea de pulberi de exploziv, în urma absolvirii Şcolii de artificieri de la Pirotehnia Armatei. În perioada 1934-1938 s-a înscris ca student audient la cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Ca scriitor s-a format în cadrul grupării

literară Panait Cerna, la a cărei revistă Vraja a lucrat ca redactor. Debutul literar a avut loc în anul 1928, cu poezia Gânduri, în Zorile Romanaţiului. A publicat în diverse reviste literare ale timpului, semnând şi V. Jianu, V. Olteanu sau Vicar. Editorial a debutat în 1931, cu volumul Flori de spin, după care urmează alte 24 , versuri, literatură pentru copii, memorialistică. Volumele sale au fost bine primite de public şi de critica literară. Amintim : Scrisori către plante (1936), Carte pentru domniţe (1938), Versuri (1969), Cântece româneşti (1970), Ştergar românesc (1973), Arcaşul lui Ştefan (1976), Cântece olteneşti (1977), Copilul şi ţara (1981), Scriitori care au devenit amintiri (vol. I - 1973 şi vol. II - 1982). Postum i-au apărut două volume de versuri: Cântece pentru mama, Editura Ion Creangă, Bucureşti 1984, şi La ceasul de taină, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti, 1986. La împlinirea a 90 de ani de la naşterea sa, sub semnătura lui Dumitru Botar a apărut la Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti un studiu monografic Virgil Carianopol 1908-1984, iar pe unul din pereţii casei în care s-a născut, s-a fixat o placă comemorativă pe care scrie : „Aici s-a născut şi a copilărit poetul Virgil Carianopol 1908-1984“. Din anul 1983 Biblioteca Municipală din Caracal care îi poartă numele organizează anual Festivalul Naţional de poezie Virgil Carianopol. De asemanea o stradă din oraşul natal a primit numele poetului.


221

A decedat în ziua de 6 aprilie 1984 fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Tudor Măinescu, poet şi epigramist, a văzut lumina zilei la 23 februarie 1892 la Caracal. Primele versuri, de pe vremea când era licean, sunt semnate cu pseudonimul George Vanta, dar prima poezie Floare albă apare publicată în revista ieşană Însemnări literare condusă de Mihail Sadoveanu şi George Topârceanu, care îl descoperă ca poet. Editorial a debutat în 1929 cu volumul de versuri şi epigrame O picătură de parfum, considerată de George Călinescu a fi în tradiţia lui Cincinat Pavelescu. În anul 1923 poetul a condus o revistă satirică locală numită Sorcova, iar în timpul când era magistrat a publicat în Bilete de papagal, revista lui Tudor Arghezi. Alte apariţii editoriale : Surâs (1931), Flori şi ghimpi (1956), Muzică uşoară (1961), Versuri clare (1965), Schiţe oarecum vesele (1966), Soare cu dinţi (1972), Curăţătorii de pete (1974) şi altele. A tradus epigrame din literatura străină: Martial, Juvenal, Persius dar şi din creaţia lui Musset şi Racine, romanul de Victor Hugo, împreună cu Lucia Demetrius. Moare la 27 martie 1977 la Bucureşti.

Generalul Gheorghe Argeşeanu a fost fiul inginerului Bazil Argeşeanu şi al lui Constance de Lapommeraye. S-a născut la Caracal la 28 februarie 1883. Aici a urmat clasele primare, apoi a pleacat la Bucureşti unde a absolvit în 1908 liceul Matei Basarab, iar la 1 iulie 1903 a terminat Şcoala Militară. A fost avansat sublocotenent la Regimentul 3 Roşiori din capitală. A finaliat Şcoala Superioară de Război în 1910 fiind brevetat de Statul Major şi în acelaşi an s-a căsătorit în Caracal cu Ana Marinescu, fiica moşierului Dinu Marinescu. Până în anul 1913 a rămas în Caracal la Regimentul 2 Călăraşi. În timpul Campaniei din Bulgaria a fost şef al Biroului Operaţii al Diviziei 2

Infanterie Craiova, iar în războiul de reîntregire naţională s-a aflat la Biroul Operaţii al Corpului 2 armată, fiind însărcinat cu trecerea Detaşamentului Predeal peste Carpaţi. La 1 aprilie a fost avansat colonel şi numit şef de Stat Major al Inspectoratului general al Jandarmeriei Bucureşti. În 1921 a fost ataşat militar în

Caracal

222

Japonia. Din 1922 până în 1927 s-a aflat la comanda Regimentului 2 Călăraşi din Caracal, pregătind exemplar unitatea în timpul manevrelor. Ascensiunea sa militară a fost de la Comandant al Şcoalelor de cavalerie în 1931-1933, General de brigadă (10 mai 1931), General de divizie, Comandant al diviziei de Gardă (septembrie 1937) pentru ca în martie 1938 să ajungă Ministrul Apărării Naţionale (martie 1938), apoi Prim-ministru ad-interim. În 1939 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar la 10 mai 1940 a devenit General de Corp de Armată. Afost înlăturat din armată pentru acţiunile împotriva Gărzii de Fier şi dictaturii lui Antonescu, arestat şi închis la Jilava, fiind asasinat în noaptea de 27 spre 28 noiembrie. În iunie 1945 prin Înalt Decret Regal nr. 1886 / 1945 a fost avansat la gradul de General de Armată.

Nicolae-Paul Mihail s-a născut în oraşul Caracal, la 3 iulie 1923. Aici şi-a făcut clasele primare, iar primele clase secundare le-a urmat la Sf. Sava în Bucureşti. A revenit în Caracal la Liceul Ioniţă Asan, dar bacalaureatul l-a obţinut la Râmnicu Vâlcea. În 1945 a absolvit Şcoala militară, şi a urmat Facultatea de Drept. În 1959 s-a stabilit la Sinaia, lucrând în domeniul turismului, după care s-a dedicat scrisului. Publicistic a debutat în 1945 cu schiţa umoristică Diferendul, în revista Humorul. Între anii 1964-1967 au apărut câteva nuvele ale prozatorului: Când veni Oltul mare, Dispariţia profesorului, creaţie a cărei acţiune se petrece în Caracalul antebelic, evocând oameni, locuri, întâmplări. Editorial a debutat în 1969 cu Femeia cibernetică şi a continuat cu : Demascarea lui Turnesol (1971), Potirul Sfântului Pancraţiu (1971), Dispariţia profesorului (1974), Damen-Vals (1975), Sub aripa vântului de noapte (1979), Întâmplări ciudate la miezul nopţii (1984), Aventurile unui soldat de plumb (1993), La poarta norocului. În colaborare cu Eugen Barbu a scris Războiul undelor (1974) şi următoarele scenarii de film: Haiducii (1966), Urmărirea şi Un august în flăcări (1974), Castelul din Carpaţi (1975), Drumul oaselor, Trandafirul galben, etc. Din 1956 este membru al cenaclului literar H.G. Lecca şi membru fondator al Asociaţiei Culturale Marius Bunescu din oraş. Este de asemenea membru al Uniunii Scriitorilor Români, al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, al Asociaţiei Scriitorilor din Galaţi şi al Societăţii Scriitorilor Olteni şi al Uniunii Epigramiştilor din România. A fost director onorific al revistei Păcală, a Asociaşiei Umoriştilor Olteni, cunoscut fiind faptul că Nicolae-Paul Mihail este şi un epigramist rafinat. Din 1998 este cetăţean de onoare al municipiului Caracal.


223

Ion Truică S-a născut la Caracal în data de 16 noiembrie 1935. Şi-a finalizat studiile primare la Şcoala generală nr. 3, iar pe cele liceale la Ioniţă Asan, absolvindu-le în 1953. A urmat cursurile unei şcoli tehnice postliceale de arhitectură, apoi, în perioada 1960-1966 pe cele ale Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Facultatea de arte decorative, secţia scenografie, din capitală. Specialitatea sa este pictor-scenograf. În cadrul Studiourilor Animafilm Bucureşti a fost grafician, regizor, scenarist, teoretician de artă în domeniul scenografiei artelor plastice şi animaţiei. A făcut o specializare de scenografie la Dresda, în Studioul de animaţie, sub îndrumarea profesorului Klaus Eberhard. Din 1970 face parte din Asociaţia Internaţională a Filmului de Animaţie, publicând articole şi imagini de film în buletinele acesteia. În prezent este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, al Uniunii Cineaştilor şi al Asociaţiei Ateneul Român, doctor în cadrul Academiei de artă teatrală şi cinematografică. Despre activitatea sa au scris Ovid Crohmălniceanu, Ecaterina Oproiu Nicolae Ulieru, iar numele său este menţionat în Dicţionarul Artiştilor Plastici Români al lui Octavian Barbosa, în Istoria Filmului Românesc de Bujor Ripeanu şi în Medalioane în cerneală a lui Vasile Drăguţ. Dintre premii obţinute de Ion Truică menţionăm : Premiile Internaţionale obţinute cu filmul Carnavalul la Veneţia, Barcelona şi Teheran, Premiile Uniunii Artiştilor Plastici pentru scenografie în 1974. De asemenea, în 1976, filmul Hidalgo este nominalizat la Festivalul de la Cannes, între cele mai bune 10 filme de scurt metraj din lume. În 1985este organizată expoziţia retrospectivă la Sala Dalles. În prezent desfăşoară o intensă activitate didactică la Academia de Arte din Iaşi. Din anul 2001 este cetăţean de onoare al municipiului Caracal.

Constantin Poroineanu s-a născut la

Târgovişte în anul 1843, ca fiu al lui Sache Poroineanu şi al Elenei, fiica marelui proprietar din Caracal, Ştefan Jianu. După ce şi-a făcut studiile în ţară şi la Paris, a devenit unul dintre marii proprietari rurali deţinând domenii în Dâmboviţa, Ilfov şi Romanaţi. Oferea săracilor la sărbători ajutoare băneşti, elevilor cu rezultate

Caracal

224

bune cărţi şi haine, iar pentru Gimnaziul Ioniţă Asan a adus de la Paris planşe pentru lecţiile de anatomie şi istorie naturală. A donat Spitalului din Caracal 12. 000 lei, iar Societăţii Geografice Române 500 de lei pentru cea mai bună hartă a judeţului Romanaţi. A fost decorat cu ordine naţionale, Steaua Dunării, Apărătorii Independenţei, dar şi cu ordine străine, Leopold al Belgiei şi Tancova. La 14 septembrie 1908, şi-a făcut testamentul, lăsând întreaga avere după decesul său Primăriei oraşului Caracal. Unul dintre fiii săi, trimis la studii la Paris, s-a căsătorit cu o studentă, din nefericire fiica unei parizience cu care bătrânul Poroineanu, aflat în tinereţe tot la studii, avusese o aventură. Aflând adevărul, tinerii s-au sinucis. Sunt înmormântaţi la cimitirul Bellu, unde au un monument funerar realizat de sculptorul italian Raffaello Romanelli. Poroineanu s-a sinucis a doua zi după întocmirea testamentului. În 1925, deputatul I.D. Ianculescu a propus turnarea unui bust din bronz lui Poroineanu, dar, după ce a fost uitat timp de trei ani, ziarul Vremea a iniţiat o campanie de strângere a sumei necesare. În 1928, soclul a fost în sfârşit aşezat la intrarea în parc. Deoarece era socotit moşier, s-a considerat că bustul său ar trebui să fie topit. Într-o magazie a liceului Ioniţă Asan a fost găsit bustul din marmură al lui Poroineanu, executat de Raffaello Romanelli, după care se realizase bustul din bronz şi este aşezat în prezent în holul de la intrarea principală a liceului. Ilie Constantinescu s-a născut la Dioşti, la 27 octombrie 1874. Clasele primare le-a facut în satul său, gimnaziul la Caracal iar liceul la Craiova. În 1899, după absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti, a devenit profesor de geografie la gimnaziul din Craiova, iar din 1902 învăţător la Şcoala normală din acelaşi oraş. Din 1906 a venit prin transfer la Liceul Ioniţă Asan, fiind pentru o perioadă şi director al acestuia. A înfiinţat aici Muzeul de Istorie al liceului. Până în 1938 a fost preşedinte al Corpului Didactic Romanaţi, şi reprezentant al Romanaţiului în Comisia monumentelor istorice. A condus biblioteca N.B.Locusteanu a liceului, societatea culturală Olteanul voinic şi a editat Anuarul liceului în anul şcolar 1907-1908. Pasiunea sa pentru folclor s-a materializat în volumul de texte populare (doine, balade) intitulate Materialuri folclorice, colecţia lui totalizând 232 de cântece populare. A colaborat cu revistele Arhivele Olteniei şi Ramuri, în care a publicat articole despre cultura şi istora judeţului Romanaţi. După moartea sa survenită în 10 februarie 1960, Ileana Constantinescu, fiica profesorului, a donat Muzeului din Caracal, Bibliotecii din Craiova şi Bibliotecii Universitare Bucureşti, piesele adunate de-a lungul timpului de Ilie


225

Constantinescu : 12.200 cărţi, 134 tablouri şi fotografii, 478 vederi, 2.050 ziare vechi, 362 monede austro-ungare şi germane, 61 bancnote româneşti şi străine vechi, scrisori, afişe, reclame, costume naşionale, obiecte de ceramică daco-romană, arcuri, săgeţi, scuturi, etc.

Ion Hagiescu-Mirişte magistrat de profesie, s-a stabilit în Caracal prin 1895. După ce a fost prim preşedinte al Tribunalului Romanaţi, a ajuns consilier

al Curţii de Apel. Impresionat de muzeele vizitate în calătoriile sale prin Europa, a cumpărat în anul 1900 de la Teodor Cazan o casă ruinată, pe care a amenajat-o după gustul său, dorind să o transforme într-un muzeu. În 1904 şi-a facut testamentul, prin care a lasat toată averea sa judeţului Romanaţi, cu condiţia ca din aceasta să fie întreţinuţi studenţi cu talent la sculptură, care să studieze în ţară, apoi la Roma sau Paris. Deoarece colecţionase foarte multe obiecte, dorea să înfiinţeze un muzeu. După

moartea sa urma ca acesta să fie donat Prefecturii judeţului Romanaţi, autorităţile fiind obligate în schimb să păstreze pentru totdeauna casa ca muzeu. S-a stins din viaţă în mai 1922. Din cauza nepăsării şi lipsei de interes a autorităţilor de atunci, nu şi-a văzut dorinţele îndeplinite . Bunurile au trecut în proprietatea statului, în clădirea care urma să devină muzeu au fost instalate birouri, iar moştenitorii săi legali nu s-au îngrijit de colecţii, depozitându-le în dependinţe necorespunzătoare, de unde, din cauza unui incendiu o parte au fost transferate în subsolurile caselor Chintescu. În 1949, când la Caracal s-a înfiinţat Muzeul Romanaţiului, 27 de tablouri semnate N. Dărăscu, Dupont, N. Grimani, O. Obedeanu, Ambrosini, Uberti, etc., au fost expuse aici. Un mare număr de tablouri au fost înstrăinate, multe picturi, sculpturi s-au distrus ori s-au pierdut, iar casa Hagiescu-Mirişte se află într-o stare de degradare avansată.

Gheorghe Dincă s-a născut la Caracal la 5 octombrie 1941. A absolvit Liceului Ioniţă Asan în anul 1959, iar în anul 1964 a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti. Din 1969 este doctor în matematici, în prezent fiind profesor la Facultatea de matematică, Universitatea Bucureşti. Dovadă a activităţii ştiinţifice de excepţie în domeniul matematicii, Gheorghe Dincă a primit numeroase distincţii, printre care: Premiul Centrului Internaţional al Ştiinţelor Mecanicii –

Caracal

226

Udine (Italia),1970; Premiul special pentru matematici aplicate al Uniunii Balcanice a Matematicienilor, 1971; Premiul Gheorghe Lazăr al Academiei Române, pentru monografia Metode variaţionale şi aplicaţii, 1980. La 1 Decembrie 2000 a fost decorat de preşedintele ţării cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de ofiţer.

Ca cercetător de renume mondial în domeniul matematicii şi mecanicii, la 31 martie 1999, la Sorbona i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii Pierre et Marie Curie (Paris VI), fiind până în prezent singurul matematician român care a primit acest titlu. Acelaşi titlu academic i-a fost acordat la 13 iunie 2003 şi de Universitatea din Craiova, iar în anul 2005 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii Ovidius din Constanţa.

Lucrările sale au deschis noi direcţii în cercetarea matamatică. Este membru al Societăţii de matematică din Germania şi din SUA şi face parte din redacţia Analele Universităţii din Bucureşti, seria matematică.

Consiliul local municipal Caracal i-a acordat la 31 ianuarie 2002, titlul de cetăţean de onoare al municipiului Caracal, pe care îl consideră „titlul cel mai drag inimii.”

Istoricul Vasile Maciu s-a născut la 30 decembrie 1940 în Caracal. Primele clase şi liceul le-a terminat în oraş, avându-l ca îndrumător pe profesorului Ilie Constantinescu. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia Istorie a Universităţii Bucureşti în anul 1927,a fost suplinitor de istorie la Şcoala Normală de băieţi din Caracal şi la liceu, iar în 1928 a devenit profesor titular de istorie la Liceul de băieţi din Găeşti. Începând cu decembrie 1944 a fost numit Inspector General de control didactic la Ministerul Educaţiei Naţionale. În 1947 a fost numit director al Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, apoi la Liceul Sf. Sava din capitală, după care obţine catedra de Isorie a României din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, al cărei decan a şi fost. Din iulie 1953 ajunge director al Arhivelor Statului iar după 10 ani membru corespondent al Academiei şi avansat profesor universitar. În perioada 1949-1955 a participat la publicarea colecţiei Documente privind istoria României, Războiul pentru independenţă, colaborând cu revista Studii şi este redactor responsabil adjunct la elaborarea volumelor IV şi V ale Tratatului de Istorie a României. Între 1968-1970 a colaborat la realizarea volumului Istoria poporului român, iar în 1970 îi apare la editura Scrisul Românesc din Craiova culegerea de studii De la Tudor Vladimirescu la Răscoala din 1907. A participat la numeroase conferinţe şi congrese internaţionale, cu interesante intervenţii ştiinţifice: Stckholm, Viena, Berlin, Sofia, Bratislava.În 1969 a primit titlul de profesor universitar emerit.S-a stins din viaţă la 14 februarie 1981.


227

Vinicius Florescu general de brigadă şi cavaler al ordinului Mihai Viteazul clasa a III-a cu spade, s-a născut în Caracal la 26 septembrie 1922. Cursurile primare şi liceale le-a absolvit în oraş, după care, în 1942, a devenit absolvent al Şcolii de ofiţeri de cavalerie din Târgovişte. Fiind repartizat la Regimentul 2 Călăraşi a devenit sublocotenent, comandant de pluton, comandant de escadron şi adjutantul regimentului. A participat cu Regimentul 2 Călăraşi la lichidarea trupelor germane din Bucureşti, la Prefectura Ilfov, Prefectura de poliţie, Şcoala superioară de război, la 23 august 1944. A luptat pe râul Mureş, la Iernut- Luduş- Dealul Sângeorgiului pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în Câmpia Tisei, pe valea râurilor Bodrog, Hernand, Munţii Tatra, având mai multe funcţii: comandant de pluton, de escadron, de divizion şi comandant al Grupului 44 Cercetare, fiind prezent în luptele care au avut loc în localităţile Hankova, Vysna, Rejdova, Cervana Skala, Pohorela, în care s-a distins în mod deosebit, fiind citat de Corpul de Armată şi de Armata a IV-a. După terminarea războiului a ocupat diferite funcţii în armata română, până în 1958 când a trecut în rezervă. Prin Decretul nr. 440, din Monitorul Oficial nr. 613 din 29 noiembrie 2000, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. În anul 2005 a fost avansat la gradul de general-maior. I s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Bucureşti, în şedinţa solemnă extraordinară a Consiliului Local Municipal din 4 mai 1995.

În 2007, Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova i-a acordat medalia Vulturul de aur, Uniunea Eroilor Martiri ai Războiului din Moldova, medalia Ştefan cel Mare, iar Consiliul local al municipiului Caracal i-a conferirit titlului de cetăţean de onoare.

7.5. PRESA

În Caracal presa a apărut la început în mod neregulat sub forma unor foi săptămânale sau lunare, cuprinzând în majoritate reclame. Mai târziu, presa

locală oferea caracalenilor informaţii interesante şi palpitante: sosirea unor

Caracal

228

trupe celebre în oraş, întârzierea canalizării pârâului, a pavării străzilor, lungi

discuţii pentru înfiinţarea gimnaziului, licitaţii pentru concesionarea

iluminatului public, repararea Palatului administrativ, construirea spitalului

judeţean, amenajarea parcului.

De asemenea, ziarele conţineau rubrici pentru mica publicitate,

reclamele unor firme din oraş.

Presa a contribuit la dezvoltarea civilizaţiei urbane, la modernizarea

felului de a trăi şi de a gândi al locuitorilor. În perioadele de luptă politică sau în

preajma războiului, ziarele diverselor partide politice îţi contraziceau rivalii

politici sau partidul advers. Ziarele caracalene conţineau tot felul de informaţii


229

din politică, comerţ, teatru, învăţământ. 33

7.5.1. Apariţii periodice locale34

Presa caracaleană cunoaşte în evoluţia sa următoarele perioade: 1882–1916, 1916–1940, 1940–1949, 1950 – 2007. Începând cu deceniul cinci al secolului XIX, Caracalul se dezvoltă în diferite domenii, iar prin

legăturile comerciale cu oraşe din ţară, au pătruns cărţi, ziare, reviste. În reşedinţa judeţului

Romanaţi încep să apară manifeste ale

revoluţionarilor de la 1848 şi diverse gazete

locale. Prima tipografie a apărut în Caracal în

1882, adusă de colonelul Stoilov şi sublocotenentul Ionescu, care, în colaborare cu maiorul Buteşteanu, căpitanul Amărăscu şi N. Bibian au redactat gazeta Romanaţii, în 1895.

Între anii 1883- 1889, aparea săptămânal gazeta Vulturul, la tipografia Iorgu Petrescu. Ziarul Caracalul aparea bilunar în perioada 1888- 1889 şi săptămânal între 1905- 1909, tot la tipografia Iorgu Petrescu. În perioada 1895- 1899 a apărut Progresu din Romanaţi, ziar conservator electoral, cu redacţia şi administraţia la Hotel Popescu. Tot în această perioadă a apărut ziarul Partidului Conservator Lupta , iar în perioada 1905- 1908 a circulat Voinţa Romanaţilor, organ naţional liberal. În 1907- 1908, aparea bilunar Romanaţiul conservator, cu caracter politic-literar şi ziarul Tovărăşia, organ al Uniunii Cooperativelor din judeţul Romanaţi , Conservatorul Democrat, tipărit la tipografia Iorgu Petrescu, circula în 1908- 1909, iar în 1911 aparea ziarul Partidului Conservator Democrat, Izbânda. În1914- 1915, aparea săptămânalul Romanaţul, cu cele mai precise ştiri din judeţ şi oaş, rezumate ale ultimelor ştiri din ţară şi străinătate,Buciumul şi

Caracal

230

ziarul local Ecoul, avea redacţia şi administraţia la librăria Cooperativa, apoi Ecoul Romanaţiului, apăreau . Săptămânalul Vot şi pământ îşi făce apariţia în 1919, ca organ al Partidului Conservator Progresist al judeţului Romanaţi. Tot acum aparea Cinstea, organ al Ligii Poporului din judeţul Romanaţi. Voinţa poporului, ziar al Partidului Naţional Liberal, circula în perioada 1912- 1922, săptămânal. Organ al Partidului Democrat din Romanaţi, Snopul de

grâu, apărea în 1920. În perioada 1920-1928, apărea foaia de propagandă naţională cooperatistă şi cultural-economică Cooperatorul Judeţului Romanaţi, cu redacţia la Federala Dacia, iar în 1921 apărea ziarul Viitorul Romanaţului al Partidului Naţional Liberal. Sorcova, circula în 1922 ca săptămânal

independent. În acelaşi an, apărea lunar la Caracal

Guriţa Lumei, foaie populară conţinând „datini,

expresii şi critici auzite din gura poporului“, cu

redacţia şi administraţia în strada Dimitrie Cantemir nr. 3, având director pe B.

Petculescu. Menţionăm câteva titluri de articole: „Un cuvânt“, „Proporţiile


231

luxului“,„Între bărbaţi, la berărie“.30

La 1923, aparea ziarul politic, economic şi cultural al judeţului Romanaţi, Acuz. Între 1920- 1928, circula periodicul Comerţul Romanaţean iar în perioada 1926- 1945 reapare ziarul Romanaţul, independent, la tipografia Fraţii Mărculescu. Cooperatorul apare în 1927, tot la tipografia Fraţii Mărculescu. Cu redacţia la Palatul Băncii Naţionale Caracal şi tipografia Fraţii Mărculescu, circula între anii 1928-1934 ziarul Vremea. Ziarul Partidului Poporului din judeţul Romanaţi, Steaua, apare în 1932, cu redacţia în Piaţa Unirii nr. 2, tipografia Ilie Mărculescu. Săptămânalul Desrobirea al Partidului Plugarilor şi al Muncii, îşi facea apariţia între 1932-1933 şi Liberalul, circula bilunar în 1932-1935, ca organ al Partidului Naţional Liberal Romanaţi.Din 1933 aparea bilunar Inelul, ziar al Partidului Naţional Ţărănesc, la tipografia Unirea şi Chemarea Nouă, ziar politic, economic, social al Partidului Ţărănesc Radical şi Stindardul al Partidului Naţional Agrar. Buretele, continuatorul zirului Desrobirea, circula între 1933-1937 În anii 1933, 1937, 1944 circula ziarul independent Brazda Nouă, iar între 1934-1938 aparea bilunar Aurora Romanaţiului periodic al Partidului Naţional Ţărănesc Romanaţi. Făclia îşi facea apariţia în mod regulat în perioada 1938-1945. Romanaţul şi Oltul, a apărut în perioada1936-1944 fiind ziar de cultură pentru judeţele Romanaţi şi Olt. Renaşterea circula bilunar în perioada 1937-1941, iar Libertatea Romanaţului al Partidului Social Democrat în 1944-1948. Peisajul presei caracalene este întregit de existenţa unor reviste editate de cadrele didactice. Anuarul Liceului Ioniţă Asan – de la sfârşitul secolului XIX, până la începutul celui de-al doilea război mondial; 1922-1926 Făclia, revistă a corpului didactic primar din judeţul Romanaţi;1927-1945 – Zorile Romanaţului; 1933-1935 – Speranţa; Domnul de rouă, apare lunar în perioada 1936-1937, revistă de cultură generală, cu redacţia în B-dul Elisabeta, nr.36, iar din anul 1937, la Liceul I. Asan. Are ca titlu numele unui erou legendar foarte preţuit în satele din Romanaţi; 1938 – Pandurul; 1938 – 1941 – Prietenia

Literară; 1937, 1939 – 1941 – Şcoala Romanaţului.31

În anul 1943 circula ziarul Romanaţul, iar la

tipografia Unirea se tipărea în 1945 revista Zorile

Caracal

232

Romanaţiului.

În perioada comunistă activitatea jurnalistică locală a fost practic

inexistentă, documentele de arhivă neoferind informaţii referitoare la publicaţii

periodice caracalene. Tipografia fraţilor Mărculescu a fost naţionalizată în 1948. Şef al tipografiei a rămas Ion Rădulescu, legător tipograf. Tipografia a avut sediul pe strada Carpaţi nr.2 în casa doctorului Anton Buşulenga, apoi s-a mutat în casa Vlădescu după care a ocupat sediul de la Şcoala Moga unde se află şi în prezent fiind concesionată lui Paul Panait tipograf.

După desfiinţarea judeţului Romanaţi şi includerea Caracalului în

judeţul Olt exista un singur ziar judeţean, Oltul, care apărea la Slatina. Doar

ocazional, cu aprobarea secţiei de propagandă judeţeană apăreau foi volante.

De exemplu, cu prilejul a 450 de ani de atestare documentară a oraşului

Caracal, în anul 1988, circula Ritmuri caracalene, foaie volantă editată de

comitetul orăşenesc Caracal al P.C.R. Menţionăm şi două reviste şcolare care


233

au apărut în această perioadă, şi anume Coloane, a Liceului Economic şi apoi

Industrial şi Facla, a Liceului Ioniţă Asan.35

7.5.2. Presa postdecembristă36

Producţia de publicaţii periodice se

diversifică simţitor, unul dintre primele ziare din ţară,

care apare la Caracal în date de 23 decembrie 1989

este Romanaţiul Liber, editat la Tipografia Caracal, str. M. Eminescu nr. 10. În

primul număr apar articole semnate de Gabriel Eliescu, Paul Areţu, Doru

Enache, Constantin Avram, Gabriela Oganovici. Ziarul este dedicat în totalitate evenimentelor din decembrie 1989, iar articolele reflectă starea de spirit a

locuitorilor: „Am învins!“, „Puterea este în mâinile poporului!“, „În sfârşit

liberi!“, „Să redăm libertatea cuvântului!“

Caracal

234

Pe parcurs ziarul îşi schimbă titulatura în Romanaţiul, apoi Romanaţi.

Alte apariţii în care caracalenii îşi puteau exprima opiniile şi părerile au

fost: în perioada 1992-1993 Jurnalul de Caracal, în 1993, iar din 1995 până în

prezent Oglinda Romanaţiului, fondată de Dan Diaconescu, astăzi condusă de

Doru Tudor director şi Gigi Donciu redactor-şef.

Apariţii sporadice au fost revista de divertisment Romanaţi, editată de

Gabriel Eliescu, ziarul Mesager, editat de tineretul liber din Caracal în matrie

1990 şi Solidaritatea în martie 1992, primul ziar de opoziţie din oraş, avându-l

ca redactor-şef pe profesorul Paul Areţu.

Cu prilejul ridicării oraşului la rang de

municipiu, în anul 1994, au apărut două ziare: Caracalul


235

la ceas municipal şi Gazeta Romanaţiului, iar la aniversarea a 500 de ani de

atestare documentară a judeţului Romanaţi, a fost tipărit un număr special,

Romanaţi - 500.

În perioada 2004-2005 circulă Universul caracalean, ziar de opinie şi

informare, avându-l ca director pe Florin Pătran, iar ca redactor-şef pe

Gheorghe Bănică şi Impact Caracalean. Presa caracaleană din perioada postdecembristă a încercat să informeze

publicul, despre evenimente sociale şi culturale, dezbateri politice, proiecte

economice, remodelarea urbană a oraşului.

7.5.3. Televiziunea prin cablu

În anul 1993 în Caracal au început lucrările la reţeaua de televiziune prin cablu. La înfiinţare firma se numaea S.C.Aparatură Electronică Sltron S.R.L., Cluj Napoca, filiala Caracal. În ianuarie 2003 a avut loc fuziunea prin absorţie dintre Seltron şi UPC România S.A., filială a Concernului Multinaţional de comunicaţii prin cablu Liberty Global. Directorii filialei de la

Caracal

236

înfiinţare până în prezent au fost Florin Chirca, Stelian Ciunescu şi Aurelian Diaconu.37

Municipalitatea a considerat că pentru o mai mare transparenţă şi pentru menţinerea unei bune relaţii cu publicul pentru îmbunătăţirea comunicării, era necesară crearea unei emisiuni locale de televiziune. Astfel, din anul 1996 în cadrul Primăriei municipiului Caracal, se realizează o emisie de câteva ore pe zi, Videojurnal caracalean în care sunt abordate subiecte de interes public din toate domeniile vieţii economico-sociale şi culturale caracalene: învăţământ, sănătate, siguranţă, mediul ambiant, etc. În cadrul acestei emisiunii reprezentanţii autorităţii locale au posibilitatea de a-şi face cunoscute proiectele, de a-şi promova iniţiativele şi realizările, favorizând accesul la dezbateri publice a locuitorilor, prin transmisiuni în direct sau înregistrări ale şedinţelor consiliului local, a unor interviuri sau evenimente culturale.Activitatea acestui department este coordonată de George Nicola. Staţia de radioficare a fost preluată în anul 1997 de Primărie de la Romtelecom şi difuzează diverse programe cultural-educative, emisiuni pe teme sociale din realitatea caracaleană actuală, iar cei ce doresc pot beneficia de această modalitate de informare pe bază de abonament. Activitatea acestui department este coordonată de Carmen Stoica.

7.6. Sportul

Primele manifestări sportive la Caracal, sunt cunoscute din anul

1923, când se înfiinţează prima

asociaţie sportivă în judeţul

Romanaţi, numită Asociaţia Sportivă Răsăritul Caracal. Aceasta însemna o

echipă de fotbal alcătuită din elevi de liceu, care timp de 22 de ani, până în 1945

Fig.7.9. Stadionul Parc


237

avea să reprezinte oraşul în campionatul Ligii Olteniei şi în cel Districtual. În

anul 1936 în parcul Poroineanu exista un teren de tenis pe care îl folosea Societatea Tenis Club din Caracal a cărei preşedintă era Lelia Policrah, iar secretar Dan Boruzescu.38

Echipa îţi disputa jocurile pe terenul amenajat la Regimentul 19

Infanterie, iar echipamentul era întreţinut în cadrul regimentului.

După război, în 1945, unele competiţii fotbalistice întrerupte din cadrul

Campionatului Districtual Oltenia au fost reluate. Amenajarea bazei sportive din Caracal a început în 1960, în urma unui memoriu tehnic ce prevedea construirea unei tribune cu 650 de locuri. Fiind stadion de nivel raional trebuia să asigure tribuna pentru 2000-5000 de locuri.39

În ianuarie 1961, baza sportivă este dată în folosinţă, cu un teren de

fotbal de 70 x 105 m, o pistă de atletism de 400 m şi o tribună de 650 locuri. 40

În timpul perioadei

comuniste apare mişcarea

sportivă, care avea ca scop atragerea maselor de tineri în

Caracal

238

practicarea activităţii fizice, prin competiţii sportive de masă: Cupa Unităţii

Tineretului Muncitor, Cupa Tineretului Muncitor. În aceste întreceri sportivii

caracaleni au obţinut o serie de rezultate foarte bune la atletism, handbal, volei,

baschet, cros. Caracalul s-a făcut cunoscut prin

numele unor sportivi de performanţă cum ar

fi Mariana Stănescu, Viorica Ghican, Liviu Prica, Dumitru Marcu şi alţii.

Echipa de fotbal Sportul Muncitoresc (F.C.Caracal) din divizia C, s-a calificat de 4 ori în Cupa României. În anul 1977 a luat fiinţă ca urmare a ordinului Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, nr.1229/1977, Clubul Sportiv Şcolar Caracal, ca unitate independentă. La înfiinţare Clubul Sportiv Şcolar Caracal a avut în structura sa secţii de atletism, fotbal, handbal, box, lupte greco-romane. În perioada 1985-1989 sportul caracalean a cunoscut adevărate

progrese, numele oraşului nostru distingându-se pe firmamentul sportiv naţional

şi internaţional. Astfel, handbalul a promovat în campionatul naţional de

junioare, apoi în divizia B feminin, avându-l ca antrenor pe profesorul

Fig.7.10. Clubul Sportiv


239

Constantin Dincă, iar fotbalul a revinit după 40 de ani în divizia naţională B, cu

antrenorul Ştefan Cherănoiu.

Din 1990 sportul caracalean a fost marcat de o perioadă de regres, producându-se transformări importante. Fotbalul divizionar B retrogradează în

anul 1992, iar echipa se desfiinţează până în 1995, când doi caracaleni, Ciocan

şi Marinescu vor pune bazele unei echipe cu care se vor prezenta la campionatul

judeţean. Echipa a fost preluată de R.A.G.C.L. Caracal, care în anul 1996 a

înfiinţat Asociaţia Sportivă Progresul Caracal. Echipa de fotbal a participat în

campionatul diviziei D, competiţie pe care a câşigat-o, apoi a promovat în

eșalonul trei fotbalistic.

Caracal

240

După 1990 apar două sporturi noi, karate şi culturism, care de la

început au obţin rezultate notabile în diferite competiţii naţionale şi

internaţionale. Din anul 2006 s-a înfiinţat în cadrul Clubului Sportiv Şcolar o

secţie de kaiac-canoe condusă de antrenorii Constantin Truică şi Ionel Zdurcea. În prezent Clubul Sportiv Şcolar Caracal are în structura sa secţii de atletism, fotbal, handbal, kaiac-canoe şi un număr de nouă profesori. De la înfiinţare până în prezent această instituţie a fost condusă de Florea Barbu (1977-1980), Nicolae Matei (1980-1997, 2001-2006), Petre Niţu (1997-2001), iar din 2006 Claudia Larisa Olteanu.

Doi caracaleni care au impresionat prin perseverenţă şi curaj sunt Dan

Pisică şi Sorin Smilovici, primul, căpitan în armata română, al doilea subofiţer,

În anul 2003 au făcut parte din echipa naţională formată din cascadori şi

alpiniști, pentru cucerirea vârfului Everest, din Munţii Himalaya.Cei doi sunt

specialişti în arte marţiale, pregătiţi în alpinism şi căţărări pe munte. Dan Pisică


241

este instructor superior şi şef de catedră la Centrul de Pregătire a Cadrelor

Militare, fosta Facultate de Educaţie Fizică şi Sport, pilot la motociclism-viteză

şi pilot-instructor pe aparate de zbor ultrauşoare.

În anul 2007, o nouă provocare, expediţia din Munţii Kilimanjaro, l-a

făcut pe Dan Pisică să-şi pună curajul şi experienţa în situaţii extreme la

încercare. Cucerirea vârfului Uhuru Pik, din 5 februarie 2007, ora 5.20

dimineaţa, 6.20 ora României a fost transmisă în direct la un post public de

radio.Alpinistul Dan Pisică consideră că datorează o parte a succesului său

armatei, care l-a format ca om, l-a disciplinat şi l-a învăţat să treacă peste

greutăţi.41

7.7. PASIUNI ŞI PASIONAŢI

Caracal

242

7.7.1. Numismatica42

Colecţionarea de piese numismatice reprezintă una din tradiţiile

culturale în Caracal. Aceasta a apărut în ultimele decenii ale secolului XIX, în jurul anului 1880.

Primul colecţionar atestat documentar este Nicolae V. Ionescu, care, în

jurul anului 1889 a donat gimnaziului din localitate un număr de 15 monede

romane de argint. Alţi colecţionari din primele decenii ale secolului al XX, au

fost Ilie Constantinescu (1906), Jean Popa (1920), Crăciun Pătru (1930),

Magdalena Jula, Mişu Slătculescu şi alţii, pasionaţi care au strâns de-a lungul

timpului monede, jetoane, bancnote. La 20 martie 1981 colecţionarii din oraş, în număr de 15, înfiinţează Secţia Caracal a Societăţii Numismatice Române, secţie condusă de profesorul Pătru Crăciun. Prima expoziţie numismatică din Caracal s-a deschis la 13 septembrie 1981, în două săli ale Casei de Cultură, unde au fost expuse insigne, jetoane, monede, fotografii cu tezaure monetare şi 166 bancnote româneşti şi străine. În ianuarie 1982 apare primul număr al Caietului numismatic şi este deschisă Cartea de onoare a Secţiei Caracal a Societăţii Numismatice Române, document unicat, cu valoare bibliofilă. Se înfiinţează cercul Prietenii Secţiei Caracal a Societăţii, iar în 1984 este înfiinţat un curs în cadrul şcolii nr. 5, denumit Numismatica, ştiinţă auxiliară a istoriei, predat de profesorul emerit Crăciun Pătru, la care participau 40 elevi şi 6 cadre didactice.


243

În septembrie 1988, având o vârstă înaintată, peste 80 de ani profesorul Pătru Crăciun a solicitat înlocuirea sa din funcţia de preşedinte al secţiei şi a propus ca profesorul Valeriu Stavăr să fie numit la conducerea acesteia. Aprobarea a fost unanimă.

Cu prilejul aniversării a 450 de ani de atestare documentară a oraşului

Caracal (1538-1988) a fost emisă o medalie comemorativă, a cărei machetă a fost concepută de profesorul Traian Zorzoliu. La declararea localităţii Caracal ca municipiu a fost emisă, de asemenea, o medalie circulară din tombac, cu diametrul de 60 milimetri, pe aversul căreia se află stema municipiului Caracal de atunci.

7.7.2. Filatelia

Istoria filateliei se află în strânsă legătură cu istoria poştei şi a circulaţiei poştale.În anii 1852 şi 1853 erau în vigoare „Condiţiile pentru arenduirea poştilor ţării pe cinci ani socotiţi de la 1851, august 1-iu până la 1-iu august 1856“, în care nu era nici-o prevedere privind aplicarea pe scrisori a ştampilelor poştale. Cele mai multe scrisori particulare priveau relaţiile comerciale ale „neguţătorilor“, al căror număr şi volum de afaceri era în continuă creştere.

Se simţea nevoia de a se cunoaşte în mod cert data depunerii spre expediere, la biroul poştal a unor scrisori, nevoie ce ar fi fost satisfăcută prin aplicarea pe corespondenţă a unor ştampile datate. Aceasta a generat „jalba“ din 11 august 1852, a mai multor negustori din Bucureşti, către domnitorul ţării Barbu Ştirbei, prin care îşi manifestau unele nemulţumiri în legătură cu greutăţile „ce întâmpină la expeduirea prin poştă a corespondenţei comerciale“. Referitor la lipsa unei ştampile cu dată (numită „timbru“ de semnatari), care să ateste ziua predării corespondenţei, aceştia semnalau:

„Trebuinţa de mare importanţă este ca poşta să aibă timbrul său sub autorizaţia guvernului, spre a-l pune la toate scrisorile, ca să verifice ziua în care i se predau, spre a nu da ocazia de procesuri şi smăcinări cu

Fig.7.11. Medalii aniversare dedicate Caracalului

Caracal

244

corespondenţii în caz de nereuşită în ceva ce s-ar putea atribui, ca necredinţa ce ar pune, ori o parte ori alta pe data scrisorii“.43

În urma acestei jalbe Domnitorul stabilise: „Despre taxa scrisorilor, se va pune însă deasupra lor timbrul cu data

primirii, iar cu condeiul de plumb roşu se va însemna numărul paralelor pentru preţul scrisorii.“

Reorganizarea poştei autohtone după modelul poştei austriece, a determinat introducerea de ştampile cu numele localităţii în care funcţionau

birourile de poştă cu data zilei, ştampile ce urmau să fie aplicate pe corespondenţele prezentate. Acestea s-au confecţionat şi dat în folosinţă, începând din anul 1853, fiind primele ştampile

prefilatelice din Muntenia şi Oltenia, clasificate de cunoscutul cercetător Grigore Racoviceanu sub indicativele A.2. – A.5.

Din documentele de arhivă şi materialele din colecţii, reiese că în cursul anului 1853 s-au realizat ştampile datate doar pentru 14 birouri de poştă printre care şi pentru biroul de la Caracal. Prima scrisoare semnalată până în prezent cu ştampila biroului poştal de la Caracal este din anul 1853 – KAPAKЪЛU / DEK. 18, iar cu dată târzie KAPAKЪЛU / ГEN. 2 , în anul 1862. Ştampila prefilatelică a biroului poştal din Caracal este de formă biliniară, fără chenar, având pe rândul de sus denumirea localităţii, iar pe cel de jos data, luna reprezentată prin primele trei litere (mai mici) şi ziua cu cifre arabe. Atât denumirea biroului poştal cât şi a lunii sunt scrise cu caractere chirilice.

În raport cu momentul apariţiei mărcii poştale, ştampila poate fi considerată străbună, întrucât ea a precedat cu foarte mulţi ani regina filateliei. S-a observat că, pentru perioada prefilatelică sigiliul şi ştampila sunt elemente preponderente în studiul trimiterilor poştale, a itinerariilor poştei, deoarece numai istoria poştală, ca ramură a cercetării filatelice poate oferi date certe de cronologie şi mod de expediere. După apariţia mărcii poştale, se ajunge în mod firesc la un transfer al interesului cercetării poştale asupra mărcii, dar treptat noţiunea de filatelie se lărgeşte înglobând în conţinut tot ce are legătură cu activitatea de trimitere şi

primire a unor scrisori, cărţi poştale, telegrame, etc. Perioada filatelică a început în Moldova în iulie 1858, iar în Ţările Române la 26 iunie 1862 când mărcile poştale au intrat în posesia birourilor poştale Studiile şi cercetările filatelice au consemnat faptul că perioada anilor ´60 din secolul XIX, a marcat apariţia şi dezvoltarea noii preocupări. Această pasiune pentru colecţionarea mărcilor poştale şi a scrisorilor circulate cu mărci poştale aplicate, numită la

Fig. 7.12. Prima ştampilă poştală folosită la Caracal


245

început timbromanie, a atras, pe măsura diversificării imaginilor şi a genului de colecţionare, din ce în ce mai mulţi pasionaţi, tineri, adulţi şi vârstnici. Anunţurile privind cumpărarea sau schimbul mărcilor poştale şi articolele comerciale sau documentare ce apar tot mai des, determină apariţia în ianuarie 1881 a primei reviste filatelice TIMBROPHILO – jurnal philatelisticu român.44

La 8 decembrie 1891 s-a înfiinţat Societatea Filatelică Română, primul preşedinte fiind deputatul Dimitrie C. Butculescu, care în aceiaşi lună organizează şi prima expoziţie filatelică în casa proprie. La 1 iunie 1903 va fi înfiinţată Societatea Timbrofilă, societate pentru amatorii cari colecţionează timbre poştale, telegrafice, etc.45

În primii ani ai secolului XX, în oraşul Caracal existau destui colecţionari de timbre şi cărţi poştale ilustrate, dintre care cel mai cunoscut era

Constantin Apostol, funcţionar la Serviciul Tehnic, pe care îl găsim în anul 1906 ca agent al revistei La Poste. Interesul crescut al colecţionarilor pentru timbre şi ilustrate, a făcut ca în oraş să apară şi primele edituri de

cărţi poştale ilustrate cu imagini din Caracal. Astfel în primul deceniu se găsesc ilustrate realizate de Editura Naţională Librăria Cooperativă şi Librăria românească cooperativă, iar în următorii ani de Editura Librăria Cooperativa Românească, Editura Librăria Isaac Barat, Editura Librăriei şi Tipografiei Jorgu Petrescu.

Creşterea numărului de filatelişti din această perioadă, a fost determinată de apariţia unui periodic de specialitate editat de cunoscutul filatelist Nicolae D. Steriopol, ce locuia pe strada Traian nr. 5, care scoate revista ROUMANIE ECHANGE – Organe officiel de la Reunion Philatelique Internationale.

Revista apărută între anii 1922 – 1924 în numai patru numere a câte 8 pagini (format 158 x 240 mm), punea la dispoziţia cititorilor, interesante articole de studiu privind mărcile poştale româneşti şi străine, noutăţi filatelice interne şi externe, anunţuri, rubrica de schimb filatelic precum şi lista cu noii membri. Ea era redactată în limbile română şi franceză.

După război, puţini iubitori ai filateliei şi cartofiliei mai continuau să-şi mai adauge o piesă-două la colecţiile pe care le abandonaseră în timpul conflagraţiei mondiale. Aflând însă că la Bucureşti, sau mai aproape la Craiova, filateliştii şi-au strâns rândurile şi s-au organizat în cercuri filatelice, iubitorii acestei nobile pasiuni în frunte cu Petre Rizea, Nicolae Pârvulescu, profesorul Pătru Crăciun, juristul Nicolae Petrovici, inginerul Ion Oganovici şi G. Cristescu, au hotărât în toamna anului 1956 să înfiinţeze un cerc filatelic pe lângă Casa de cultură raională. La început activitatea filatelică se limita la întâlnirile săptămânale de duminica, în care se făceau schimburi de timbre şi de idei.

Totodată prin profesorii iubitori ai filateliei, s-au început activităţi în şcoli pentru a împărtăşi elevilor din această preocupare pentru frumos, filatelia fiind în acelaşi timp şi un element instructiv-educativ. Despre activitatea din

Fig. 7.13. Prima revistă filatelică editată la Caracal

Caracal

246

şcolile caracalene aflăm veşti din revista Filatelia nr. 9/1958 sub semnătura profesorului Pătru Crăciun, care semnala că filatelia „este destul de răspândită în şcoli, că în luna mai a luat fiinţă Cercul filateliştilor, al cărui secretar a fost ales elevul Ionescu Petre. În sala Pinacotecii de la Şcoala medie s-a organizat o expunere de mărci în dosare, albume şi vitrine. Expoziţia a atras mulţi vizitatori, mai ales din rândul şcolarilor“.

După anul 1958, când prin H.C.M. nr. 833/1958 a luat fiinţă Asociaţia Filateliştilor din R.P.R. (A.F.R.) ce stabilea prin statut cadrul legal al desfăşurării activităţii filatelice şi organizarea în teritoriu a membrilor săi, cercul filatelic din oraşul nostru a fost înglobat alături de celelalte cercuri filatelice raionale din regiunea Oltenia, în cadrul Filialei Oltenia a Asociaţiei Filateliştilor din R.P.R.

În toamna aceluiaşi an, la Direcţia Regională P.T.T.R. Oltenia, a fost organizată adunarea de constituire a Comitetului provizoriu al Filialei Oltenia a A.F.R. În lista membrilor acestui comitet, găsim şi numele lui Nicolae Petrovici, preşedintele cercului filatelic din Caracal.46

Din anul 1961, cercul filatelic ce număra 15 membri având la conducere pe acelaşi Nicolae Petrovici, iar ca secretar pe Petre Rizea, ia numele primului cosmonaut, Iuri Gagarin, al cărui chip apăruse în acest an şi pe mărcile poştale româneşti.

O contribuţie de seamă în activitatea filateliştilor a avut-o Mişu Slătculescu, directorul Casei de cultură, care a asigurat în cadrul acesteia, un spaţiu dotat cu mobilierul necesar, unde membrii cercului se întâlneau de trei ori pe săptămână, pentru schimb filatelic şi diverse informări. Venind în sprijinul acestora, Casa de cultură a realizat o bibliotecă pentru filatelişti, contractând abonamente anuale la revista Filatelia, reviste filatelice din Franţa, R.P.Polonă, R.D.Germană şi U.R.S.S., cumpărând cataloage filatelice româneşti şi cataloagele străine Yvert & Tellier şi Zumstein. De asemenea, suporta cheltuielile de deplasare (transport, cazare şi diurnă) la unele manifestări filatelice din ţară la care filateliştii caracaleni doreau să participe.

După 17 februarie 1968, când prin Legea 2/1968 s-a făcut o nouă împărţire administrativ-teritorială şi s-a revenit la împărţirea în judeţe, cercurile filatelice din Caracal şi Corabia ce făceau parte din filiala regională Oltenia, au intrat în componenţa Filialei Olt a A.F.R., filială nou înfiinţată, cu sediul în Slatina. La 6 octombrie 1973, s-a constituit în cadrul cercului filatelic Grupa de maximafilie condusă de ing. Victor Bărbulescu. Din toamna anului 1973 la conducerea cercului filatelic a fost ales lt.col. Samuil Ivanov, membrii cercului au început să se preocupe de realizarea unor exponate şi organizează primele expoziţii locale, prilejuite de anumite evenimente.

Prima expoziţie filatelică de anvergură organizată de cercul filatelic caracalean, ROMÂNIA ´76, organizată cu prilejul sărbătoririi zilei mărcii poştale româneşti, a putut fi vizionată în sălile de expunere ale Casei de Cultură timp de zece zile, în perioada 20-30 noiembrie 1976.


247

Pentru această expoziţie, s-a realizat un afiş şi o ştampilă publicitară care a fost pusă şi la dispoziţia filateliştilor, prin Oficiul poştal Caracal - Tranzit.

Din anul 1979, cercul filatelic ce activa pe lângă Casa de cultură a oraşului Caracal, primeşte numele renumitului pictor caracalean Marius Bunescu. Odată cu investirea ca preşedinte a profesoarei Gabriela Vancu - filatelist cu o contribuţie de seamă în iniţierea elevilor în tainele filateliei - conducerea cercului îşi propune să diversifice activităţile, prin realizarea de exponate filatelice competitive cu care să se poată participa la expoziţii filatelice interjudeţene şi naţionale, precum şi organizarea unor expoziţii locale şi interjudeţene în oraşul nostru. Peste numai un an, între 15 şi 24 mai 1981, se organizează în oraşul Caracal, cu sprijinul filialei A.F.R. Olt, prima expoziţia filatelică interjudeţeană PICTURA ´81, dedicată aniversării centenarului naşterii pictorului Marius Bunescu. În anul următor o nouă expoziţie filatelică interjudeţeană PICTURA ´82, ce s-a desfăşurat în perioada 1 – 7 septembrie, sărbătoreşte împlinirea a 35 de ani de la înfiinţarea Pinacotecii Marius Bunescu.

Tot în toamna anului 1979, în zonă, la Deveselu ia fiinţă un nou cerc filatelic Traian Vuia. Începând cu anul 1980, aici se vor organiza anual expoziţii filatelice interjudeţene sub genericul AVIA, având ca tematică - aviaţia şi cosmonautica.

Din anul 1985, preşedinte al cercului filatelic Traian Vuia a fost ales maiorul inginer Ion Marin, sediul cercului a fost mutat în oraşul Caracal şi a activat pe lângă Casa Armatei (Cercul Militar), în noua clădire dată în folosinţă. Astfel, începând cu ediţia a VI-a a expoziţiilor filatelice AVIA, sălile de

expoziţii ale noului edificiu, vor găzdui anual 1-2 expoziţii.

Cu ocazia expoziţiei filatelice interjudeţene bilaterale AVIA-COSMOFILA ´85 desfăşurată la Caracal (16 – 23 iunie) şi Mediaş ( 23 – 30 iunie), dedicată Zilei Aviaţiei şi aniversării a 75 de ani de la zborul lui Aurel Vlaicu, primul aviator

român care a proiectat, construit şi pilotat un avion în România, a 75 de ani de la zborul primului avion cu

reacţie din lume construit de Henri Coandă şi a 50 de ani de la lansarea primei rachete experimentale construită de Herman Oberth, localitatea noastră primeşte vizita primului cosmonaut român Dumitru Prunariu.

Până în anul 1990 Cercul filatelic Marius Bunescu a

Fig. 7.15. Primul plic la constituirea Societăţii Filatelice Romanaţi

Fig. 7.14. Decernarea premiilor la expoziţia filatelică AVIA ´89

Caracal

248

organizat patru expoziţii interjudeţene, iar Cercul filatelic Traian Vuia a mai organizat în Caracal încă cinci. În perioada 1979 – 1991 cercurile filatelice caracalene, în care se aflau peste 60% din numărul membrilor Filialei judeţene Olt, au organizat peste 80% din manifestările acesteia. Datorită acestui lucru, la începutul anului 1992, s-au făcut demersuri pentru ieşirea de sub tutela Asociaţiei filateliştilor din judeţul Olt şi înfiinţarea unei Societăţi Filatelice cu personalitate juridică, având sediul la Caracal, care să se afilieze la Federaţia Filatelică Română, continuatoarea activităţii pe noi principii, după anul 1990, a Asociaţiei Filateliştilor din România.

La 4 iunie 1992, Ziua Înălţării Domnului şi Ziua Eroilor din acel an, a avut loc adunarea de constituire a Societăţii Filatelice ROMANAŢI cu sediul la Cercul Militar din Caracal.47

La această adunare, a participat ca invitat din partea Federaţiei Filatelice Române, vicepreşedintele F.F.R., Leonard Paşcanu. Primul preşedinte al Societăţii Filatelice Romanaţi a fost ales în unanimitate de voturi locotenent colonelul inginer Ion Marin.

Cu prilejul constituirii Societăţii Filatelice Romanaţi s-a realizat o ştampilă şi un plic care a fost trimis pentru înştiinţare tuturor asociaţilor şi societăţilor filatelice din ţară. Societatea şi-a propus editarea unui Buletin de informare şi popularizare a nobilei pasiuni, prin articole, studii, opinii, realizări propri, noutăţi, etc. Buletinul informativ al Societăţii Filatelice Romanaţi nr. 1, a fost lansat la Congresul F.F.R. din iunie 1992, în prezenţa delegaţilor asociaţilor filatelice din întreaga ţară, odată cu aprobarea de către Congres a afilierii societăţii noastre la Federaţia Filatelică Română.

După aproape un an şi jumătate de la apariţie, revista a participat la expoziţia filatelică binaţională Israel – România TELAFILA ´93 desfăşurată la Tel Aviv, unde primeşte diploma şi medalia de bronz la clasa de literatură filatelică fiind apreciată şi solicitată de numeroşi filatelişti din ţară, precum şi din Germania şi Republica Moldova.

Din anul 1995 conducerea Societăţii filatelice a pus accent pe realizarea cu ajutorul Poştei Române a unor întreguri poştale (plicuri, cărţi poştale ilustrate şi semiilustrate) cu imagini din municipiul Caracal. Dacă până în anul 1994 au fost realizate numai două plicuri şi trei cărţi poştale semiilustrate cu imagini din oraşul nostru, după acest an, din iniţiativa Societăţii Filatelice Romanaţi şi cu sprijinul EDIPOST şi acum al Romfilateliei, au fost realizate 11 întreguri poştale – plicuri şi o carte poştală semiilustrată, care prezintă imagini ale oraşului, monumente şi edificii cu care municipiul nostru se mândreşte. Pentru toate materialele s-au realizat ştampile speciale ocazionale,


249

aprobate de Poşta Română. În afara materialelor filatelice realizate cu sprijinul EDIPOST şi Romfilateliei, Societatea Filatelică Romanaţi a realizat numeroase plicuri şi ştampile dedicate unor personalităţi caracalene, aniversărilor oraşului, manifestărilor culural-sportive din localitate, anivesărilor naţionale .

În anul 2006, filateliştii caracaleni au realizat 12 plicuri şi 12 ştampile speciale figurative, dedicate manifestărilor care au avut loc pe plan local şi naţional. La realizările şi creşterea prestigiului filateliei şi cartofiliei caracalene, se adaugă efortul câtorva filatelişti entuziaşti, care au realizat exponate filatelice competitive, ce au fost răsplătite cu numeroase diplome, medalii şi premii la expoziţiile la care au participat. Pentru munca depusă şi pasiunea de care au dat dovadă, această retrospectivă a filateliei caracalene trebuie să cuprindă şi numele acestora7, care au participat cu exponatele lor în perioada 1980 – 2006 la peste 160 de expoziţii filatelice din ţară şi străinătate: Amelia Bănică, Spaţiul mioritic - satul românesc; Gheorghe Bănică, Dialog istorie-artă în filatelia română, Eternul feminin; Costinel Bălan, File din istoria zborului cu motor; Valeriu Chiş, File din istoria aviaţiei; Anghel Groza, Ziua mărcii poştale româneşti; Ion Marin, Cinci secole de pictură românească, Pictura românească modernă (maximafilie), Momente din istoria aeronauticii româneşti, (1906 – 1996); Ionuţ Marin, Pionieri ai aviaţiei româneşti, Pe urmele pictorului N.Grigorescu, Caracalul de odinioară (cartofilie); Nicolae Popescu, Aspecte ale activităţii militare pe plicuri şi cărţi poştal româneşti, România turistică (cartofilie); Ştefan Sarközi, Eroii zborurilor spaţiale; Cătălin Şandru, Numai rupeţi flori copii!; Mihai Şandru, Florile – parfum şi culoare; Doru Ţeculescu, Oameni de seamă (maximafilie); Vasile Răduţ, Constantin Brâncuşi; Nicolae Zah, Zburători cosmici.

Pentru viitor Societatea Filatelică ROMANAŢI şi-a propus să continue editarea Buletinului informativ al Societăţii Filatelice ROMANAŢI şi atragerea de noi colaboratori în realizarea acestuia, iar prin materialele realizate să aducă în prim plan principalele manifestări cultural-artistice şi sportive ce vor avea loc

Fig. 7.16. Coperţile primului număr - nr. 1/1992 şi nr. 4/2006 al Buletinului informativ al Societăţii Filatelice Romanaţi

Caracal

250

în oraşul nostru. Nu în ultimul rând, nutrim speranţa că numărul celor atraşi de această nobilă pasiune va creşte, ducând mai departe prestigiul filateliei caracalene.

7.7.3. Radioamatori şi radioamatorism în Caracal48

În secolul XX, după ce au

fost puse bazele teoretice şi practice ale radioului, au apărut şi radioamatorii, adică utilizatorii particulari ai radioului, ca mijloc de comunicare între diferiţi utilizatori. În 1926 este consemnată prima

emisie radio pe unde scurte din România iar dr. Savopol de la Craiova înfiinţează primul

radioclub din Romania care ulterior a stat la baza Societăţii Române de Radiodifuziune. Tot el înfiinţează în 1931 Societatea Română a Radioamatorilor de Unde Scurte. O prezenţă notabilă a unui pionier al radioamatorismului din Caracal, a fost Mişu Popescu, cu indicativul YO7PI, un foarte bun telegrafist şi operator radio, care a trăit până acum zece ani, când a trecut în nefiinţă.

Fiind o activitate care prin specificul ei a necesitat şi necesită păstrarea legăturilor directe între oameni din ţări diferite, uneori situaţi la distanţe mari,

radioamatorismul a unit regimuri diferite, depăşind Cortina de Fier şi nu numai.

Din acest punct de vedere această activitate a trezit suspiciunile diferitor sisteme de securitate internă, indiferent de denumirea acestora (Siguranţă sau Securitate), deoarece se considera că radioamatorii ar „desconspira“ informaţii socotite a fi „secrete“.

Pentru a putea „profesa“ ca radioamator, este necesară o autorizaţie de emisie-recepţie, autorizaţie care se obţine în urma unui examen.

Dintre radioamatorii din oraşul Caracal amintim pe Iulian Popovici, cu indicativul YO7DJ, Mihai Florea, cu indicativul YO7GPG şi Ioana Florea cu indicativul YO7HBP. Iulian Popovici, este membru al Federaţiei Române de Radioamatorism, fiind radioamator clasa a I-a. Are o activitate bogată în toate benzile de unde scurte şi ultrascurte şi are lucrate şi confirmate 270 de entităţi din cele 310 posibile din lume. Deşi a trecut foarte bine examenele pentru

Fig. 7.17. QSL – YO7DJ

Fig. 7.18. QSL-YO7DJ


251

primirea autorizaţiei de emisie, a trebuit să aştepte mai bine de zece ani pentru acordarea acesteia, motivul fiind acela că părinţii acestuia s-ar fi născut în Basarabia, pe atunci Republica Sovietică Moldovenească. Iulian Popovici a reuşit să atragă către pasiunea de radioamator şi tineri dintre care cel mai semnificativ este Mihai Florea, cu indicativul YO7GPG.

În Caracal au existat mai multe sedii, ale radioclubului local de-a lungul timpului, ultimul dintre ele funcţionând în incinta Casei de Cultură Radu Şerban. 7.7.4. Sportul columbofil49

Bazele sportului columbofil caracalean s-au pus în anul 1960 prin înfiinţarea clubului A.S. Columbofili 023 Oltul Caracal de către Buricata Gheorghe, Iorga Marin, Vaduva Toma, Dumitrescu Paul, Păunescu Nicolae, Costache Eugen, Mazina Gheorghe, Ştefan Pantele, Borcan Bebe, Gârd Niţă, Mincă Costel, Neagu Paul. Primul preşedinte a fost Cantemir Gheorghe, urmat maiorul Croicu

Gheorghe. Acesta a donat clubului primul mobilier, secretarul clubului în acel an a fost Buricata Gheorghe ce a ţinut evidenta clubului timp de 25 ani.

Acest sport a început destul de timid cu lansări de porumbei în jurul Caracalului în cuşti pliante, apoi prin 1964 s-au făcut lansări la Timişoara şi Sâmnicolau Mare, în anul 1966 s-a zburat pentru prima oară la Budapesta, transportul făcându-se cu trenul la poşta vagonului. În anul 1970 s-a făcut din nou lansare la Budapesta cu rezultate foarte bune, iar în anul 1971 s-a făcut o lansare la Bratislava, delegat fiind Brastaviceanu Ion. Din totalul de 58 de

porumbei s-au întors 56. În 1972 s-a făcut a doua lansare la Bratislava, apoi la Bruno, delegat fiind Mincă Ilie.

În 1973 s-au făcut lansări la Budapesta, BratisIava, Brno, Praga (Colin), delegat fiind Buricata Gheorghe. În anul 1974 s-a zburat şi în Polonia. În anul 1973 s-au lansat la Teplice, Cehoslovacia (1050 km aerian ) şi Cotbus (R..D.G. - 1350 km) campion fiind Mincă Ilie. În 1976 s-au făcut lansări la Lubliana-Iugoslavia. Delegaţii la lansării au fost în Polonia, Brastaviceanu Ion cu două vagoane de porumbei, 1a Praga,Văduva Toma, iar la Bratislava, Stanică Gheorghe, în concluzie sportul columbofil caracalean a fost ridicat la nivel naţional.

Prima expoziţie columbofilă caracaleană a fost în anul 1971, în anul 1972 Caracalul a participat la a patra expoziţie naţională unde a ocupat locul trei pe ţară, după Olimpia Cluj, locul doi şi 1 Mai Bucureşti, locul întâi.

Fig. 7.19. Porumbei campioni

Caracal

252

Din anul 1967 până în anul 1984 preşedinte a fost Brastaviceanu Ion şi secretar Buricata Ghcorghe. În anul 1974 porumbeii Caracalului au participat la Spartachiada ţărilor socialiste la Bucureşti ocupând locuri fruntaşe. În anul 1985 s-au făcut lansări la Gdansk-Polonia (1220 km) campion fiind Cristescu Mitică. În anii 1968-2000 s-a zburat în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Germania şi o lansare experimentală la Bercelona cu 35 de porumbei.

Până în anul 1999 au funcţionat două cluburi de columbofili amatori, respectiv 28/1 şi 28/6. Tot în anul 1999 a luat fiinţă la iniţiativa domnului Ion Nicolae şi domnului Urucu Ion Clubul columbofil profesionist Sputnik 99 Caracal, având un număr de 11 membrii fondatori.

În prezent Clubul Sputnik 99 are un număr de 79 membri. Încă din anul 2000 clubul a avut mai mulţi campioni naţionali printre care Ion Nicolae, campion naţional categoria fond palmares, Urucu Ion campion naţional categoria fond, Paunescu Viorel campion naţional categoria general, Badea Marin campion naţional categoria demifond, Cioacă Florin campion naţional categoria viteză, Istrate Constantin campion naţional categoria mare fond, Stancu Ion campion naţional categoria fond palmares, Ţărţăleanu Cristi campion naţional categoria fond mic un an, Vizitiu Ion campion naţional general pui, Urucu Ion şi Ion Nicolae campioni naţionali categoria palmares Harkov plus AS Harkov. Columbofilii clubului au participat şi la balcaniadele organizate, aceştia fiind: Ion Nicolae, Stancu Ion, Paunescu Viorel. Istrate Constantin.

În anul 2005 s-a organizat o etapă de concurs experimental cu lansare de la Moscova unde au participat atât amatorii cât şi profesioniştii din toată ţara. La acest concurs columbofilii caracaleni au avut un număr de 9 porumbei clasaţi în primii 20 din campionatul naţional. Pe langă aceste titluri columbofilii caracaleni au obţinut şi cele mai râvnite titluri, respectiv Maestru , (Stancu Ion, Ion Nicolae, Urucu Ion, Păunescu Viorel) şi Maestru emerit al sportului columbofil profesionist (Stancu Ion, Ion Nicolae, Urucu Ion, Păunescu Viorel).

Sportul columbofil caracalean din anul 1960 şi până în prezent a mers din treaptă în treaptă atât cu succese sportive, cât şi cu dotarea de mijloace specifice acestui sport, devenind cea mai puternică grupare din zonă.

Note

1. Magazin Istoric I/1996 2. Ştefan Ricman, op.cit, p.37 3. Georgeta Stoica, Rada Ilie, Portul Popular din Judeţul Olt, Bucureşti, p.27 4. Ibidem, p.54 5. Ibidem, p.55 6. Aurelia Doagă, Ii şi cămăşi româneşti, Bucureşti, 1981, p.24-28 7. Oprişan Barbu, Căluşarii, Bucureşti, 1969, p. 207 8. Ştefan Ricman, op. cit., p.151; Romanaţul, nr.4 din 14 mai 1899 9. Romanaţul, nr. 48 din 6 dec. 1927 10. Romanaţul, nr.3 din 26 dec. 1929 11. Romanaţul, nr. 1-4, din 1-15 ian. 1944


253

12. Romanaţul, nr. 34 din ian. 1933 13. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.647/1940, fila 144; Romanaţul,

nr. 34 din 31 iulie 1927 14. Anuarul general al Industriei grafice din România, pe anul 1938 15. Ştefan Ricman, op.cit,p.37 16. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.581/1941, fila 64 17. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos2./1950, filele 21-88; dos.

95/1954, fila 44 18. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.32/1951, fila 151 19. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.95/1954, fila 44 20. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.10/1958, filele 166-169 21. Ştefan Ricman, op.cit, p.100 22. Mişu Slătculescu, D’ale teatrului la Caracal, Caracal, 2002, p.6,8 23. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.17/1921, fila 12 24. Gazeta Oltului, 31 ianuarie 1996, articol George Enescu la Caracal de

Alexandru Chirilă Stanciu 25. Mişu Slătculescu, op.cit, p.10 26. Ibidem, p.13 27. Ibidem, p.80 28. Date preluate din Arhiva Muzeului Romanaţiului 29. AND- Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 513/1934, fila 66 30. Pătru Crăciun, Caracal.Ghid Istoric-Turistic, 1972, p.88 31. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.32/1951, fila 151 32. Dumitru Botar, Fii Romanaţiului, vol.I, Craiova, 1996; Idem, vol.II, Craiova,

2005; Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii, Bucureşti, 1999, p.204-205; AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.10/1958, filele 166-169

33 Tereza Sinigalia, Oraşul Caracal la cumpănă de veac. O încercare de remodelare urbană, în Studii şi Cercetări de Istorie şi Artă, seria Artă Plastică, tomul 33, p.53

34 Paul Lică, Istoria presei romanaţene, Craiova, 1996, p.17 35 Date furnizate de profesorul Dumitru Botar 36 Date furnizate de profesorul Dumitru Botar 37 Date furnizate de Diaconu Aurelian 38 ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 544/1936, fila 98 39 AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.521/1960, fila 5 40 Arhivele Naţionale Direcţia Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos.521/1960,

fila 15; Datele despre Clubul Sportiv Caracal au fost furnizate de directorul clubului Larisa Olteanu şi de Gheorghe Donciu

41 Observatorul Militar, 7-31 martie, 2007, p.22 42 Date Furnizate de profesorul Valeriu Stavăr 43 Kiriac Dragomir, Ştampile prefilatelice datate, în Almanah filatelic,1984, p. 24 44 Idem, Ştampilografie poştală (România 1822-1910), Tg. Mureş, 1990, p. 76 45 Leonard Paşcanu, Societatea timbrofilă din Bucureşti- 1903, în Filatelia, nr.

12/2004 46 Valentin Berezovschi, Evocări din istoria filateliei craiovene,Craiova, 2005,

p.22 47 Ion Marin, File din istoria filateliei caracalene, Caracal, 2003, p. 45 48 Date furnizate de colonel Iulian Popovici

Caracal

254

49 Date furnizate de Ion Nicolae

8. SĂNĂTATEA

Primele mărturii cu privire la practicarea medicinei în zona Caracal, există încă din secolele II-III d.Hr. Descoperirea unei truse chirurgicale la Romula, demonstrează clar că, locuitorii săi aveau cunoştinţe de medicină, cunoscând tehnica inciziei.

În Ţara Românească medicina populară a fost practicată din cele mai vechi timpuri până la începutul epocii moderne, când încep să apară medici instruiţi. La aceştia apelau numai cei cu posibilităţi materiale deosebite, în general domnitorii şi marii boieri.

În perioada Evului mediu pravilele erau legiuiri bisericeşti sau domneşti care conţineau îndrumări şi reglementări

doftoriceşti legate de moşit şi de igiena corporală. Respectarea acestor legiuiri era garantată de preoţi care pedepseau abaterile cu canoane, posturi şi rugăciuni.

Domnitorul Alexandru Ipsilanti a creat în Ţara Românească asistenţa medicală publică.1 Până la practicarea medicinei adevărate, femeile din fiecare

Fig.8.1. Instrumente medicale,descoprite la

Romula (secolele II-III d.HR).


255

familie cunoşteau ceaiuri şi oblojeli eficiente, însă apelau şi la superstiţii, descântece şi vrăji. Acest lucru nu se petrecea numai la Caracal sau în Romanaţi, ci în toată Oltenia. Prima legislaţie sanitară reală în Ţara Românească a fost cuprinsă în Regulamentul Organic.2 Erau prevăzute atribuţiile autorităţii sanitare superioare. Pentru luarea măsurilor sanitare, din lipsă de medici slujbaşi pentru fiecare judeţ sau district, Ţara Românească a fost împărţită în şase părţi numite ocruguri.3 Romanaţiul făcea parte din Ocrugul II care cuprindea şi Vâlcea. La 4 mai 1831 (până în octombrie 1831) la Ocrugul II (Vâlcea-Romanaţi) a fost numit Nicolai Galatis care era diplomat de la Facultatea din Pisa. Acesta avea reşedinţa la Râmnicu Vâlcea şi nu se ştie dacă a ajuns vreodată şi la Caracal sau prin judeţul Romanaţi.

În februarie 1832, medelnicerul Dimitrie Jianu (fratele haiducului Iancu Jianu) din Caracal şi Fotache Foişoreanu, deputat de Romanaţi, au adresat Vorniciei cerere să li se dea doctor pentru oraş. Vornicia a îndreptat cererea către Comitetul Carantinelor, care la 9 mai 1832 le-a dat răspuns afirmativ dar caracalenii trebuiau să plătească medicului 600 lei pe lună, casă şi locuinţă. În septembrie acelaşi an, fac o altă cerere specificând că „dacă Vornicia nu poate plăti doctor, atunci să se schimbe sediul doctorului de la Vâlcea la Caracal“. Cererea nu le-a fost satisfăcută.

Din octombrie 1831 până la 31 martie 1832, la ocrugul II Vâlcea-Romanaţi a funcţionat ca medic Frantisek d’Albineri, care înainte de aceasta fusese la ocrugul I Gorj. În timpul funcţionării sale la ocrugul II, a făcut o statistică pe mahalale (cartiere) a bolnavilor din oraşele Râmnicu Vâlcea şi Caracal, precum şi din comunele acestor două judeţe.

Comitetul Carantinelor a răspuns la cerere, că nu are putere să schimbe orânduielile regulamentului carantinelor. Caracalenii nu s-au lăsat şi au făcut altă cerere Vorniciei, să li se trimită medic plătit de Stăpânire, pentru că dacă ei nu au putere să plătească pe doctor asta nu înseamnă că stăpânirea să-i lase în voia epidemiilor. Documentul a fost semnat de Gheorghe Cociofeanu ocârmuitor, Petrache Obedeanu prezidentul Tribunalului, Hristachi Lapati prezidentul Magistratului, adică primarul târgului, Ion Viişoreanu deputat al judeţului4.

Înfiinţarea registrelor de stare civilă a permis întocmirea primelor statistici referitoare la mişcarea populaţiei în anul 1833.

Judeţul Lingoare Vărsat Peri Pneumonii Friguri Guturai Gâlci Sfrenţie Total

Olt 377 41 88 123 121 13 26 2071 Romanaţi 505 30 518 415 226 41 29 1764 Vâlcea 1072 38 204 152 75 5 16 1562 Dolj 690 103 319 341 153 19 97 1442 Gorj 839 36 232 137 48 9 12 1313 Mehedinţi 526 16 251 191 12 5 5 834 Total 4009 264 1312 1359 635 92 185 8090

Aceasta era statistica pe boli şi pe judeţe, cuprinzând judeţele din Oltenia din Ţara Românească.5 Este inclus şi judeţul Romanaţi, pe care-l

Caracal

256

prezentăm în contextul general al situaţiei de atunci din Oltenia. Situaţia nu era mai rea în Romanaţi decât în celelalte judeţe. Înregistrările nu au fost perfecte, rămânând probabil cazuri necuprinse în această statistică.

Succesiunea cronologică a medicilor la ocrugul II Vâlcea-Romanaţi, după anul 1831, când a început să se facă încadrarea cu medici a ocrugurilor, a fost: Nicolai Galatis la 4 mai 1831, Frantisek d’Albineri în octombrie 1831, Zisu Conofan la 31 martie 1832, Vasile Ananici în 1834 urmat de Tadeus Navara.6 În anul 1835 este menţionată funcţionarea la Caracal a unui bărbier, la vremea aceea bărbierii erau consideraţi ca făcând parte din tagma medicilor, ei executând unele manopere de mică chirurgie, extrageau gloanţe, alţi corpi străini şi dinţi.7

8.1. Spitalul din Caracal. Istorie şi tradiţie

Cea mai importantă problemă medicală cu care se confrunta Ţara Românească la începutul secolului XIX a fost aceea a bolilor venerice ivite din cauza prezenţei trupelor străine. În anul 1844 a fost organizat la Caracal, un spital cu funcţionare vremelnică, pentru bolnavi venerieni, având rolul mai ales de izolare a acestora decât de tratare a lor.8 Primul medic al judeţului Romanaţi şi al spitalului de la Caracal a fost Tadeus Navara. Cu el începe activitatea medicală instituţionalizată la Caracal şi în judeţul Romanaţi. Navara era şi medic particular şi a funcţionat la Caracal până în anul 1848. La 30 noiembrie 1844, Navara a trimis comitetului carantinelor, lista bolnavilor venerieni care au fost internaţi în spitalul de la Caracal. Spitalul a funcţionat la început într-o casă situată în centrul oraşului, care a fost donată împreună cu terenul din jurul ei de către Melinescu. Nu existatau condiţii ca spitalul să poată funcţiona şi în timpul sezonului rece, neputându-i-se asigura încălzirea, aşa că spitalul a fost închis în toamna aceluiaşi an. La insistenţa lui Navara, spitalul a fost redeschis în vara anului 1845, cu 9 bolnavi venerieni (numai femei, considerând că ele sunt cele care răspândesc bolile venerice). Navara a sesizat existenţa multor cazuri de sifilis (la „roabe şi la slujnice“) la Islaz şi la Caracal şi a făcut raport la ocârmuire, la Departamentul Dinlăuntru :

„Cinstit Komitat al Karantinelor Doktorul Judeţului Romanaţi Raport nr.170

Toate mijloacele la preumblaria mia prin sate ku altoitu (vaccinarea) kopiilor am pus spre deskoperirea (depistarea) celor pătimaşi (bolnavi) de boală venerică şi kâţi am dovedit (constatat) unu n-a rămas a nu-l trimite la Spitalu venerik din kapitala acestui judeţ; dar din împotrivă cei mai mulţi sa tăinuit (eschivat, ascuns) kiară şi bolnav fiind o boală ruşinoasă şi pe de alte parte aleşi satelor ia tăinuit dakă ia şi ştiut sub kuvânt kă a socotit kă nu este boală venezică şi au ţinut o supt alte numiri prekum: sfinte, ele mănkături, spurkăciuni şi alte multe asemenea şi akume se îndreptiază ku acestu kuvintu prekum şi slujbaşi administrativi prekum poliţia, suptkărmitori, vătăşei oraşelor şi ai satelor de a şi fost porunciţi straşnik de înalta stăpânire, dar nicio silinţă


257

(străduinţă) nu s-a pus a descoperi după poruncă această boală şi prin urmare prekum mai sus arat unii din lăkuitorii (locuitori) a tăinuit-o de ruşine şi pentru kă în vreme de vară să nu-şi piarză interesu (să nu-şi părăsească sau neglijeze ocupaţiile, preocupările), nepregătind rău (nedându-şi seama) ce poate să-i pricinuiaskă vremea îi iartă, lucru kâmpului a kontenit şi rău din zi în zi ce întinde, primejdia vieţi-i ameninţă şi văzând folosu ce au avut cei ce au petrekut kurele kuviincioase (adecvate) akum aleargă ku rugăciuni a intra în spital, spre a-şi putea dobândi sănătatea kuviincioasă kât din oraş prekum şi duprin judeţ...

20 Noembrie 1846 T.Navara” 9 La 6 iunie 1847, Navara insistă printr-un nou raport în care expunea

starea gravă în care au ajuns unii bolnavi „din lipsă de căutare“ şi pretindea că locuitorii oraşului „alerg la doktoricescul ajutor“ pe care el nu-l poate da fiindcă „spitalul venerik ce nu este informat (utilat) cu toate trebuincioasele sale, stă închis anul acesta. Bolnavii de ce merge, mai rău se întemeiază, informându-se (manifestându-se), la unii, ku dureri pin oase, umflături de oase, bube în cerul gurii, în gât, prin murele gâtului şi alte părţi, răni venerice, kondiloame şi alte multiple.“10

În anul 1846 spitalul era instalat într-o casă particulară, donată de Melinescu „cu scopul de a lua fiinţă un spital.”

În 1848 Navara a cerut (din nou ) înzestrarea spitalului din Caracal, dar nu a primit nimic şi spitalul a fost iar închis.

Deşi a rămas civil şi nu a devenit medic militar, prezenţa lui Tadeus Navara a fost semnalată şi în rândurile revoluţionarilor de la 1848 alături de alţi medici vestiţi din Ţara Românească. Lui Navara i s-a încredinţat funcţia de medic al unităţilor de oştire revoluţionare, iar la 2 august 1848 locotenenţa domnească l-a numit pe „magistratul Tadeus Navara de la Romanaţi“, chirurg al capitalei, în urma faptului că el a însoţit comitetul revoluţionar de la Islaz până la Bucureşti.

Un alt „doctor“ al judeţului Romanaţi apare menţionat în anii 1850-1851, în persoana lui Josif Suhamel, devenit magistru în chirurgie la Pesta. Informaţiile despre el continuă însă cu acelea că a devenit oberdirector al spitalului oştirii.

Mai este menţionat şi David Nassel magistru în chirurgie la Viena din 1846, care în 1861 a fost destituit din postul de chirurg al districtului Romanaţi.

La 13 iunie 1852 funcţionează din nou un spital de venerieni la Caracal, cu 5 bolnavi, care-l are ca doctor pe Natan Kernbach (sau Chernbach), care şi-a luat diploma de patron în chirurgie în 1838, la Pesta şi a venit în acelaşi an în ţară (sau în 1842). În almanahul pe 1853 este înregistrat ca „doctor la Romanaţi“.

La 27 august 1855, din ordinul („Ofis“-ul) caimacamului Alexandru Dimitrie Ghica, fostele spitale venerice devin spitale judeţene. Astfel, în 1856 se deschide şi la Caracal Spitalul judeţean, şi pentru altfel de boli decât cele venerice. El a funcţionat la început în aceeaşi clădire, donată prin testament de Melinescu şi care ulterior a fost folosită şi pentru alte instituţii, azi ea

Caracal

258

nemaiexistând căci a fost demolată, iar pe locul ei s-a construit clădirea primăriei actuale; (locul unde s-a amenajat mai târziu Grădina Publică Alexandru Ioan Cuza. Medicul spitalului avea locuinţa peste drum, în vecinătatea caselor Uţă). Donaţia făcută de Melinescu se pare că era de fapt un aşezământ constituit din 3 căsuţe. Moştenitorii săi au acţionat însă în justiţie împotriva testamentului. Procesul a durat mult timp, până în 1888, moştenitorii având în cele din urmă câştig de cauză. Clădirea a fost închiriată pe o perioadă de trei ani (1888-1890), cu o chirie de 800 lei în primul an şi cu 1000 lei în următorii doi ani, chiria fiindu-i plătită numitului Oprea Iliescu din Corabia.11

În anul 1859 era deputat în parlament ca reprezentant al colegiului marilor proprietari din Romanaţi, doctorul de origine albano-vlahă, Apostol Arsaki (sau Arsake, 1792-1873) de la Bucureşti, o personalitate importantă a medicinii româneşti.12

În 1860 sunt menţionaţi ca subchirurgi la districtul Romanaţi, Anton Andreevici şi Andronic Andronache, despre care nu avem alte informaţii decât că proveneau de la Şcoala de Medicină din Bucureşti.

O statistică cu bolnavii venerieni din judeţul Romanaţi,13 arată că :

Anul 1860 1861 1862 1863 1864 Nr. bolnavi 274 322 375 463 316

În luna mai a anului 1861, 74 de cetăţeni autonumindu-se „onorabili“ ai Caracalului, au adresat Domnitorului Ţării, Alexandru Ioan Cuza o petiţie prin care cereau ca urbea să fie scutită de obligaţia, recent legiferată a angajării unui doctor comunal plătit de orăşeni. Ei arătau şi motivau că „medicii fiind mai mult mângâiere decât un ajutor pozitiv al vieţii omeneşti, credem că este o adevărată greşeală ca să cheltuiască cineva agonisita sa avere înmulţindu-i“.

Consiliul Medical al Ţării Româneşti a replicat tăios „Este de mirare că pe când mare şi mic se luptă de a ieşi la lumină, când toată lumea nu aspiră decât la progres, reclamanţii din contră, trag la întuneric, silindu-se a ne întoarce la timpurile trecute, bazându-se pe cuvinte cu totul deşarte.“14

De la 31 martie 1862 până în noiembrie 1862, a funcţionat la Caracal ca subchirurg şi George Herăscu, născut la Craiova. În martie 1862 şi-a dat examenul de externat şi a fost numit subchirurg la Romanaţi, dar în toamna aceluiaşi an, a fost mutat în judeţul Ilfov.

Dintre medicii care au funcţionat la Spitalul din Caracal până la începutul primului Război mondial menţionăm pe Gheorghe Bluess, elev al lui Carol Davila(1862-1863), Ion Gheorghe care şi-a luat diploma de doctor la Constantinopol în 1856 şi care a funcţionat ca medic al oraşului între 1862-1863, Theodor Vaias, care şi-a luat doctoratul la Atena şi a funcţionat la Caracal între 1863-1864 când s-a mutat în judeţul Gorj, Adolf Libert medic de batalion clasa a-II-a, în Batalionul Romanaţi al diviziei I Miliţii, care a întocmit un Raport asupra serviciului sanitar al judeţului Romanaţi publicat la Caracal. În 1890,15 la spitalul din Caracal au funcţionat între 1866-1880 doctorul Eduard Anino, între 1880-1900 doctorul Politronie Iliescu, la 14 mai 1884 a fost numit


259

medic al oraşului Caracal Ion Panea16, iar între 1900-1931 doctorul Alexandru Popescu.17

Drama spitalului din Caracal şi greutăţile materiale cu care se confrunta în 1888, fiind în situaţia să fie evacuat din casa donată de Melinescu, a mişcat inimi caritabile şi filantropice. Esmeralda Greceanu, prin căsătorie Vlădoianu, a lăsat ca donaţie un teren situat central, pentru construirea unui spital. Construcţia s-a făcut cu banii judeţului Romanaţi şi a costat 141500 lei. Acest spital a avut iniţial 48 de paturi şi a fost încadrat cu un singur medic primar, două moaşe şi un vaccinator. Purtând inscripţia Spitalul Smaralda Vlădoianu a funcţionat fără modificări esenţiale până în anul 1931.18

Pe vremea când a fost construit şi dat în funcţiune acest spital, oraşul Caracal avea 2 250 case de locuit (cele mai multe erau doar colibe sau bordeie) şi 8 590 de locuitori19. Spitalul a fost întreţinut de judeţ şi de diferiţi donatori dintre care enumerăm pe defuncta cpt. Romano, care a lăsat prin testament întreaga sa moşie de la Jieni-Romanaţi (300 ha), moşierul Constantin Poroineanu care a donat 12.000 lei20, Dimitrie Guran – 20.000 lei, Jan Mihail, Constantin Prejbeanu care a lăsat prin testament în anul 1893 un trup de moşie de 100 ha, cu dorinţa să-i fie pusă fotografia în fiecare încăpere a spitalului şi Stănculescu Zoe cu 30.000 lei.

În perioada 1910-1926, Spitalul judeţean din Caracal s-a aflat în sarcina statului. Între anii 1926-1932 spitalul a fost trecut în sarcina comunală şi doar personalul era plătit de către Ministerul Sănătăţii. Din anul 1932, spitalul a fost trecut în sarcina Ministerului Sănătăţii dar s-a bucurat în continuare de donaţii, constând mai ales în alimente şi bani, folosite pentru îmbunătăţirea stării bolnavilor. Acum

spitalului i-a mai fost adăugată o curte, o clădire mai mică pentru bucătărie şi spălătorie la care s-a adăugat ulterior o morgă cu două încăperi. S-a construit de către Minister un serviciu de consultaţii, un fel de policlinică, precum şi un pavilion pentru bolnavii venerici şi pentru alienaţi. În clădirea principală au rămas cele două secţii, chirurgicală şi medicală. Din anul 1936, numărul de paturi din spital a crescut de la 50 la 100.21

Clădirea principală avea forma literei H, cu etaj cuprinzând cele două secţii de bază ale spitalului, pentru celelalte fiind construite clădiri mai mici, anexe în curte. În anul 1938, a fost dat în folosinţă un pavilion de boli infecţioase, pe lângă care a fost ataşat serviciul de boli venerice, iar în anul 1942 numărul de paturi din spital a crescut de la 100 la 150. Cu toate acestea în 1943, când mareşalul Ion Antonescu a vizitat Romanaţiul, aprecia că,,...la Caracal este un spital foarte vechi ,unde un doctor inimos a făcut maximum ca să-l pună pe drumuri bune. Însă este mult prea vechi acest spital, prea mic pentru un oraş

Fig. 8.2. Spitalul Esmeralda Vlădoianu 1888

Caracal

260

care are peste 11.000 de locuitori şi niciun dispensar . Deci, din acest punct de vedere situaţia este destul de proastă. Voi vorbi cu domnul doctor Tomescu, ca să găsim o soluţie în această privinţă”. 22

În anul 1951, spitalul avea 170 de paturi. După ce a fost construit şi dat în folosinţă în 1982, noul spital, în stil monobloc şi nu pavilionar, la parterul spitalului vechi au funcţionat secţiile ORL, Boli Cronice şi Neurologie, iar la etaj secţia de Dermato-Venerologie. În prima jumătate a secolului XX prostituţia a fost un fenomen destul de răspândit în oraşul Caracal, aspect care poate fi pus în legătură, cu accelerarea ritmului de dezvoltare a oraşului în această perioadă. După cum se ştie, în oraşul Caracal locuiau mulţi oameni „cu bani“, în special negustori de cereale, fenomenul prostituţiei luând amploare în acest context. Situaţia era ţinută sub control de autorităţi printr-o lege a prostituţiei, ce reglementa toate aspectele acestui fenomen văzut ca o meserie oarecare. Existau „stabilimente“ în care ,cele care practicticau această meserie puteau să-şi desfăşoare „activitatea“ după un regulament foarte clar elaborat pe plan local.23 Fireşte că alături de prostituţia „legală“ exista şi cea clandestină, fenomen pe care autorităţile locale au încercat în repetate rânduri să-l reducă prin încadrarea lui în normele legii.24

Documentele de arhivă menţionează foarte multe date despre acest fenomen care fără exagerare poate fi socotit un adevărat flagel social. Astfel avem menţionat un regulament local. O comisie formată din primarul oraşului, medicul oraşului şi un poliţist vegheau asupra respectării acestuia. De asemenea exista o Condică a prostituatelor în care acestea erau înregistrate, având şi un fel de livrete de muncă. Pentru a împiedica răspândirea de boli prostituatele erau supuse unui control medical periodic, iar stabilimentele nu primeau autorizaţie de funcţionare decât în urma îndeplinirii unor criterii igienico-sanitare bune.25 Deci nu întâmplător primele spitale din Caracal au fost cele de boli venerice. Stabilimentele de prostituţie au fost închise în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial când potrivit documentelor vremii „practicantele acestei meserii au fost trimise la o muncă mai onorabilă.“26 Prostituţia a fost eradicată în timpul regimului comunist când această „meserie“ a fost interzisă prin lege, iar stabilimentele au fost închise.

Igiana a constituit o problemă majoră pentru autorităţile locale. În documentele de arhivă este consemnată frecvent insalubritatea oraşului Caracal din cauza în special a pârâului Gologan care-l traversează şi care era plin cu deşeuri şi animale moarte.27 Într-un raport din anul 1901 al spitalului, către directorul Serviciului sanitar se făcea cunoscută necesitatea înfiinţării unui post de comisar sanitar însărcinat cu salubritatea oraşului.28 Municipalitatea era solicitată să efectueze lucrări de canalizare a pârâului şi de asanare a heleşteului, ceea ce a făcut ca bolile contagioase să facă mai puţine victime decât în trecut. Îmbunătăţindu-se aceste condiţii s-a înregistrat o creştere numerică a populaţiei şi o uşoară creştere a mediei de viaţă. Cu toate aceste progrese se pare însă, că medicina empirică a funcţionat încă multă vreme.


261

În perioada 1901-1904, medicii oraşului erau A.Popescu, Constantin, Constantin Parhor, I. Perietinu, Petre Avramovici, Cezar Lambrino, Alexandru Popp, Bazil Ionescu, Elena Musceleanu, Daniil Ionescu-medic primar,M.Lupescu-medic de plasă,I.Panea-medic al oraşului,Alexandru Popescu-medic al Spitalului judeţean, Hugo Bauman-medic veterinar judeţean,P.Avramovici-medic veterinar orăşenesc.29 Medicii erau numiţi prin ordin şi confirmaţi prin înalt decret regal.30 În perioada 1912-1919 medici la Caracal erau Ionescu Daniil - medic primar, Andreescu Gheorghe - medic secundar al spitalului Caracal, Gheorghiu D.Gheorghe - medic militar, Panea Ioan - practician, Popescu Alexandru - medic al spitalului, Schwartz Herman - medic practician, Segărceanu Ciceron - medic practician, Soiu Gheorghe - medicul oraşului, Spireanu Leon - medic practician,31 G.Savu - medic, Nicolae Popescu - agent sanitar, C. Stănculescu - subchirurg, Maria Niculescu - moaşă,32 Mârtz Francisc - medic, Ecaterina Dobrescu - moaşă.33

În noiembrie 1921 au fost înfiinţate în cadrul Spitalului Caracal, Secţia medicală şi Secţia contagioasă.34

Almanahul medicinei din anul 1924 menţionează medici la Caracal pe Marinescu N.-interne, Mârtz Fr- medicină generală, Popescu A.- medicină generală, Porumbischi N. - medicină generală, Spireanu I. - medicină generală, Tănăsescu G.- medic primar Caracal.La 25 octombrie 1934, documentele de arhivă menţionează în funcţia de director al spitalului Caracal pe doctorul P. Mihăilescu.

În aprilie 1937 medic radiolog al spitalului a fost numit dr. Traian Georgescu, serviciul a fost utilat cu un aparat Koch-Sterzel neblindat, un aparat de diatermie şi unul de ultraviolete. Spitalul a obţinut de la Ministerul Sănătăţii o ambulanţă automobil, pentru transportul bolnavilor contagioşi.

Prefecţii judeţului Romanaţi, Stănoiu, T. Popescu, Păltineanu şi I.Veleanu, au făcut donaţii pentru spital, directorul spitalului fiind tot doctorul Şt. P. Mihăilescu.35

În perioada 1938 – 1948, medicii din Caracal erau Amărăscu Ralef Xenia, Anastasiu Dumitru -medic şcolar, Bâtcă Nicolae -medic primar veterinar al oraşului Caracal, Biculescu Cristache (medic primar al judeţului Romanaţi), Buşulenga Anton (medic radiolog), Coteţ Petre (medic radiolog la spital), Georgescu Traian (medic radiolog la spital), Leoveanu Andrei (medic circ. urb.), Mariani Iulius, Mihăilescu I.Ştefan (medic balneologic), Porn Leopold (medic radiolog şi la circ. sanitară Brastavăţ), Ricman Vasile -medic radiolog la spital,36 Cruşoveanu Ioan- medic militar activ, Gabor Iosif- medic primar al judeţului Romanaţi,Georgescu Traian- medic secundar chirurg şi medic şcolar, Gheorghiu Constantin- medic pensionar, Jula Voichiţa-Lucreţia, medic secundar,37 N. Bâtcă- medicul veterinar al oraşului,38 Mihăilescu P. Ştefan- medic primar chirurg şi director al Spitalului din Caracal, Popescu Alexandru- medic pensionar, Ralef Polixenia- medic, Ricman Vasile- medic al C.F.R. şi al gimnaziului ind.,Vasilca Virgil- medic de boli interne la spital,Voiculescu Dumitru- medic al oraşului Caracal şi al Liceului Teoretic.39

Caracal

262

Fiind o perioadă de prigoana antisemită au fost menţionaţi numai medicii arieni, medicii evrei şi-au făcut un anuar separat care nu s-a păstrat.40 Anuarul din 1948 a fost ultimul anuar în care sunt menţionaţi medicii de la Caracal şi din judeţul Romanaţi.Noua împărţire teritorial-administrativă din 1950 a modificat şi structurile medicale.41 Înainte de instaurarea regimului comunist la Caracal au existat şi cabinete particulare dintre care menţionăm : dr. Leon Spireanu- medicină generală,dr. Anastasiu Dimitrie, boli interne şi de femei, dr. Moraru L., boli interne, boli de piele şi sifilis, dr. Coteţ Petre- medicină generală şi raze X,Dr. Cruşoveanu P. Ion- boli interne, boli de femei, genito-urinare, raze X, raze ultraviolete şi raze ultrascurte, dr. Porn (specializat la Paris) -boli interne, faceri, boli de femei, sifilis, raze ultravioleted, dr. Stoica Traian- boli interne, dr. Petre Paul-boli interne, dr. Popescu Mihai- chirurgie,dr. Popescu Tudor, dr. Radu Ion- subchirurg, dr. Rozenthal I.-chirurg şi dentist, dr. Ricman V. N.- cabinet medico-chirurgical şi raze X., dr. Ioaniţoiu Petre- cabinet medico-chirurgical, dr. Vasilca V.- boli interne şi pulmonare, raze X, dr. Buşulenga Anton (fost asistent universitar)-medic primar, chirurg de spital, Raze Roentgen şi diatermie, dr.Cilianu I. Paul- boli de ochi şi sifilis, dr.Leoveanu Anton- medic primar boli interne, dr. Mariani L., boli interne- boli de femei şi venerice, dr. Georgescu Traian, chirurgie -boli de femei, genito-urinare, raze X, dr. Gabor Iosif-medic primar al Judeţului Romanaţi, dr.Mihăilescu Ştefan- director al Spitalului de Stat Caracal. Cabinete de stomatologie: Feodor Mayer- dentist, Rupnievschi Kazimir- dentist, dr. Blebea Samoil- medic stomatolog (avea cabinet pe strada G. Grigorescu, nr. 287), dr. Federmayer I.- medic dentist (avea cabinet pe strada Carol I), Ostrovschi Olga- cabinet dentar (avea cabinet pe strada Carol I), Amărăscu Ralef Xenia, dentist.42 Farmacii: Prima farmacie din Caracal a fost fondată în 1855 de către Tucheque, care a fost proprietar al acestei farmacii din 1855 până în 1865, când a fost preluată F.L.Fabini până în 1884. Din 1884 proprietari ai farmaciei au fost D.Rosin şi I.Adamovici, până în 1887 când este cumpărată de Ştefan Caracaş, farmacist de profesie. Pentru a deţine farmacie trebuia să fii licenţiat în domeniu şi să ai dreptul de liberă practică în ţară. Această farmacie, în anul 1900 se afla într-o stare de funcţionare foarte bună fiind corespunzătoare normelor în vigoare.43 După decesul lui Ştefan Caracaş, proprietarul farmaciei Sfânta Treime a fost Eftimie Constantinescu, licenţiat în farmacie.44 O altă farmacie, Farmacia Română, a fost fondată în 1882 de A.Hentcescu. În 1896, a fost preluată de Aurel I. Ciurea. Tribunalul Romanaţi a închis această farmacie în anul 1900 din cauza datoriilor foarte mari ale proprietarului.S-au făcut demersuri ca să rămână deschisă până va fi cumpărată de altcineva.45 În anul 1901 farmacia devine proprietatea lui Iosef Schwetz din


263

Braşov de naţonalitate germană de profesie magistru farmacist, absolvent al Universităţii din Viena, cu dreptul de liberă practică din 1883.46 După moartea lui Schwetz, în 1913, medicul oraşului numeşte pe Ştefan Popovici ca diriginte-arendaş cu titlu provizoriu, al Farmaciei Române, proprietate a urmaşilor lui Schwetz.47 În anul 1903 se aducea la cunoştinţă Direcţiei Sanitare că în oraş nu exista niciun droghist.48 La 6 octombrie 1907 se acordă lui Simion Albulescu, farmacist, autorizaţia de a deschide în conformitate cu legile sanitare o drogherie la Caracal.49

Tabel cu numele şi prenumele farmaciştilor din oraşul Caracal la 190350

Nr. crt.

Numele şi prenumele Emblema Data

intrării Proprietate Numele diriginte

Nr. decret

Mod funcţionare

1. Ştefan Caracaş

Sf. Treime 1855 cumpărată

Ştefan Caracaş

proprietar

Nu are definitivă

2. Iosef Schwetz

Farmacia Română 1882 cumpărată

Iosef Schwetz

proprietar

Ord. Nr.27209 definitivă

Tabel cu personalul sanitar privat din Caracal în iulie 190951

Nr crt. Nume Titlu

1. Leon Spireanu Medic 2. H. Schwartz Medic 3. Cicerone Segărceanu Medic 4. Iosef Schwetz Magistru farmacie 5. Căpitan Caracaş Licenţiat în farmacie 6. Eftimie Constantinescu Licenţiat în farmacie 7. Emil Fiedler Licenţiat în farmacie 8. Atanasie Trifu Asistent farmacie 9. Nicolae Hristea Caracagea Student în farmacie

10. Mercede Adolf Dentist 11. Elena Musceleanu Moaşă 12. Filofteia Ştefănescu Moaşă 13. Maria Boierescu Moaşă 14. Elena Tomulescu Moaşă 15. Elena Stănculescu Moaşă

Caracal

264

16. Obescu Gheorghe Student în farmacie În documentele Camerei de Comerţ şi Industrie Caracal din anul 1931

apar menţionate farmacia lui Traian Olteanu, de pe strada Sergent Jianu şi farmacia Mariei Ricman de pe strada Regele Carol.52

La 16 ianuarie 1936 începe să funcţioneze la Caracal farmacia Flora, în Piaţa Cadrilaterului.53 Din anul 1942 spitalul din Caracal a avut un serviciu de farmacie, cu o soră care distribuia medicamentele pe baza condicilor scrise de medicii din secţiile spitalului până când a venit farmacista M. Buiculescu. Aceasta prepara reţete magistrale şi soluţii injectabile.

În perioada comunistă Serviciul de farmacie a funcţionat în cadrul spitalului până la 1 aprilie 1960 când farmaciile s-au unificat formând Centrofarmul.54 În anii ’80, în Caracal existau cinci farmacii pe bulevardul Antonius Caracalla, pe strada Borsec, în cartierul Gară, în cartierul H.C.C. şi o farmacie la spital. După 1990 au reapărut cabinetele medicale particulare şi farmaciile particulare într-un număr foarte mare privatizându-se şi cele de stat.

8.2. Activitatea sanitară la Caracal în perioada comunistă După instaurarea regimului comunist în România, în noiembrie 1948, au fost naţionalizate (confiscate), toate instituţiile de sănătate. În aprilie 1949 a venit rândul farmaciilor şi laboratoarelor, până la sfârşitul anilor ’50 au fost lichidate şi cabinetele medicale. Între 1945-1946 director al spitalului a fost chirurgul Miertoiu Victor, între 1946-1951 dr. Almăjanu Simion, iar de la 1 iulie 1951 dr. Anastasiu Dumitru.

În 1947 a fost creată la Caracal o casă de naşteri cu 10 paturi, care din 1951 a devenit Secţia de obstretică-ginecologie şi a funcţionat în cadrul spitalului.

Din septembrie 1949 au luat fiinţă două policlinici de adulţi, o policlinică şcolară, două dispensare, o staţie de malarie, dispensarul T.B.C, Staţionarul cu 10 paturi, Secţia chimică-biologică, Secţia de pediatrie, Centru antirabic şi Serviciul de salvare.55 În anul următor s-a înfiinţat Dispensarul materno-infantil şi Serviciul dermato-venerice, Policlinica Caracal.56 Spitalul judeţean Smaralda Vlădoianu a devenit neîncăpător şi la 1 iulie 1951 a fost instalată o secţie de pediatrie, într-un imobil naţionalizat. În 1957 a fost înfiinţat serviciul de radiologie, condus de medicul radiolog dr. Traian Georgescu.57

În anul 1956 Spitalul Smaralda Vlădoianu a ajuns la capacitatea de 205 paturi, repartizate pe secţii astfel: Secţia de chirugie - 49 paturi, Secţia interne - 46 paturi, Secţia pediatrie - 25 paturi, Secţia boli venerice - 10 paturi, Secţia obstretică-ginecologie - 30 paturi, Secţia contagioşi - 45 paturi. La 1 ianuarie 1958 localul Spitalului Unificat Caracal a fost împărţit în două, separându-se consultaţiile de aulţi şi cele de copii, rămânând farmacia şi un izolator pentru copii. Activitatea circumscripţiilor s-a desfăşurat în sediul


265

vechiul de policlinică din mijlocul oraşului. Director al Spitalului Unificat era doctorul Dabija Mircea. Spitalul era deservit de 38 de medici, patru farmacişti, doi chimişti de laborator, 105 cadre medii sanitare, 56 de cadre sanitare elementare şi 43 de cadre administrative.58 În anul 1961, în cadrul Spitalului Unificat Caracal, Secţia ginecologie-obstretică era deservită de doctorul Popovici Şerban şi Marinescu Paul, la Secţia T.B.C. activau doctorii Stoenescu şi Şerban Antoaneta. Secţia Pediatrie era deservită de doctorul Radu, Laboratorul de doctorul Cruşoveanu Ion şi Stoica Mariana biochimistă, Secţia stomatologie de doctorul Stănescu Mihai şi Secţia de Chirurgie de doctorul Popescu Mihai. Şeful Secţiei Sănătate Raională era doctorul Dănescu Ilie.59 Acum Spitalul Unificat Caracal dispunea de 240 de paturi dispuse pe fiecare secţie în parte. Serviciul de Radiologie a funcţionat fără medic până în decembrie 1960.60 Directorul spitalului era doctorul Poitici Petre.61 Policlinica Spitalului Unificat din Caracal avea medici pe Stoica Traian, Marinescu C., Nicolcioiu Dumitru, Militaru G. şi Schmidt Lia. Şeful Policlinicii oraşului era Stoica Traian.62 În 1951, a luat fiinţă în Caracal, Centrul Sanitar Antiepidemic, numit prescurtat SANEPID, condus de dr. Secară Mihail până în anul 1956.63 În perioada 1956-1961, a urmat doctorul Clişevici Vladimir, iar în perioada 1958-1961, doctoriţa Paitici Elena. În 1962, Centrul Sanitar Antiepidemic a fost transformat în Inspectorat sanitar de igienă şi protecţia muncii, fiind condus până în anul 1963 de dr. Gorănescu Adrian, iar în perioada 1963-1967 de dr. Giurma Gheorghe. După 1968 la Slatina s-a constituit Inspectoratul Sanitar de Stat (I.S.S.) al judeţului Olt, care a subordonat Laboratorul de Epidemiologie din Caracal, condus până în 1985 de doctorii Mitrache Virgil şi Georgescu Viorel. Din 1993 s-a numit Laborator de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă. Din 1995 şi până în prezent acest Laborator este condus de dr. Gheorghe Constantin. Din iulie 1997 se numeşte Laborator de Sănătate Publică (L.S.P.)

Creşterea numerică a populaţiei şi pretenţiile moderne au făcut necesară construirea unui nou spital, cu o capacitate de 550 paturi, o policlinică pentru circa 165-170 mii consultaţii anual. Pentru unele servicii mai este utilizat şi spitalul vechi. Spitalul (acum municipal) din Caracal, deserveşte şi cele 18 comune care arondate Caracalului.

În partea de Est, pe terenul din jurul său funcţionează Staţia de salvare. În ultimele decenii, la Spitalul din Caracal au funcţionat şi funcţionează

medici deosebiţi, cum ar fi: internişti - dr. Mircea Dabija, dr. Traian Stoica, dr. Theodor Popescu, dr. Rodica Georgescu, dr. Eustachiu Chiţimia, dr. Mihai Păun, dr.Mariana Păunescu, dr. Mitrana Sârbu, dr. Marin Ciotârnoiu, dr. Maria Savu şi dr.Daniel Buiculescu; chirurgi- dr. Traian Şipoş, dr. Mihai Popescu, dr. Petre

Fig. 8.3. Spitalul Municipal Caracal

Caracal

266

Paitici (fost director al spitalului), dr. Strâmbeanu, dr. Mihai Dragonu, dr. Grigorescu, dr. Constatin Predeţeanu, dr.Valentin Mitu (şef de secţie şi multă vreme director al spitalului), dr. Ioniţă Vulcănescu, dr. Mircea Talianu, dr. Gheorghe Savu şi dr. Sabin Lupu; ginecologii- dr. Mihai Voiculescu, dr. Paul Marinescu, dr. Marius Valeriu Miertoiu (care a condus secţia între anii 1965-1971), dr. Şerban Popovici, dr. Alecu Cleşcu, dr. Mircea Stancu, dr. Constantin Niţu (şef de secţie), dr. Mircea Daviţoiu, dr. Carmen Vladu, dr. Clementina Slabu şi dr. Mihaela Popa; anestezişti şi reanimatori- dr. Marlena Mitu, dr. Paula Neagoe şi dr. Liana Nedelceanu; cardiolog dr. Rodica Dinu; neurologi- dr. Cornelia Găvănescu, dr. Rodica Păun şi dr. Gheorghe Ioaniţoiu; fiziologi- dr. Mihai-Dan Creţu (şef de secţie) şi dr. Costin Popescu; infecţionişti- dr. Cristiana Diaconu, dr.Tiuţa Varia şi dr. Marieta Radu; fizioterapeuţi şi recuperaţionişti- dr. Viorel Dinu (fost director al spitalului), dr. Liana Brad; O.R.L-işti- dr. Lucan Gheorghe (care a fost în ultimul timp director al spitalului), dr. Osman şi soţia sa, doctoriţa Osman; oftalmologi- dr. Mihaela Petrişor (şefă a compartimentului de oftalmologie din policlinică) şi dr. Liviu Dumitrache; dermatolog dr. Octavian Nedelcuţă şi dr. Cristina Zâmbrea; medici de laborator- dr. Yvona Nicolcioiu şi dr. Mariana Stoica, dr. Liana Popescu (şefă de secţie), dr. Elena Creţu şi chimistele Silvia Nicola şi Carmen Stancu; pediatri- dr. Radu Ştefan, dr. Topa Alexandru, dr. Topa Valerila, dr. Coroi Victor, dr. Dragonu Marieta, dr. Guţă Antonica, dr. Papuc Ioana, dr. Boşturescu Florica, dr. Popa Maria, dr. Schmidt Lia, dr. Stan Mircea, dr. Vega Olga, dr. Conea Floarea, dr. Conea Constantin, dr. Popescu Daniela, dr. Grigore Elena şi Onescu Mădălina; oncologi dr. Nicolcioiu Dumitru şi dr. Mănoiu Vasile;psihiatrii dr. Ioaniţoiu Petre, dr. Negrulescu Ioan, dr. Guţă Ion, dr. Ionescu Bogdan, dr. Gheorghe Aurora şi dr. Talianu Constantin; igienişti- dr. Secară Mihail, dr. Georgescu Mărăşel, dr. Lăzărescu Ioan, dr. Nicolcioiu Dumitru, dr. Gorănescu Adrian, dr. Paitici Elena, dr. Iancu Octavia, dr. Giurma Gheorghe, dr. Mitrache Virgil, dr. med. Constantin Gheorghe, dr. Ivănescu Ştefania, dr. Georgescu Sorin-Viorel, dr. Turea Ana, dr. Trandafir Viorel şi dr. Encescu Maria precum şi un număr mare de cadre medicale medii, asistente şi surori medicale, fără de care nu poate funcţiona nicio instituţie medico-sanitară.

Dispensarul Policlinic Militar de la Caracal64

La Caracal a existat un număr

mare de unităţi militare. În afară de soldaţi în termen care-şi efectuează stagiul militar, a existat un număr mare de ofiţeri, maiştri militari şi angajaţi civili, cadre din poliţie. Pentru toţi, acceptând şi populaţie civilă, în 1979 a fost realizat la Caracal un Dispensar Policlinic Militar având clădirea pe strada Cuza Vodă la nr. 2, vecină cu

Fig. 8.4. Policlinica Militară


267

Biserica Domnească şi cu Teatrul Naţional. A fost cumpărată în anul 1938 de la N. Calamata şi Elena Calamata de către Cercul Militar al subofiţerilor din garnizoana Caracal, prin reprezentantul său lt.col. Enescu Hristache. În această clădire a funcţionat şi Comisariatul Militar Romanaţi şi Căminul Militar.În 1979 acestei clădiri i s-a dat destinaţia de Dispensar Policlinic Militar, sub auspiciile Spitalului Militar din Craiova, prin comandantul de atunci al acestui spital, medicul ORL-ist colonel dr. Lupaşcu Victor. Dispensarul Policlinic Militar de la Caracal a fost organizat cu cabinete medicale pentru asistenţă medicală ambulatorie: Cabinetul de boli interne, cu doctorii Pîrjan Gheorghe, Gavrilă Nicolae şi Vinţe Tiberiu; Cabinetul de psihiatrie cu doctorii Lazăr, Tiugan Alexandru şi Catană Victor; radiologie şi ecografie, cu dr. Truţescu Ion;fizioterapie, cu asistentul medical Ristea Ilie; stomatologie, cu dr. Ştefănescu Constantin şi dr. Andreescu Nicolae; Laborator dentar având tehnician pe Curcea Vladimir; O.R.L. cu doctorii Lupaşcu Victor, Mărcuş Mircea şi Grecu Octavian; farmacie, cu farmaciştii Burcea Xenia şi Ştefan Ioana.Cea mai mare parte din menţionaţi nu funcţionau permanent la Caracal, ci erau angajaţi ai Spitalului Militar de la Craiova şi se deplasau la Caracal după un program stabilit.

8.3. Sănătatea după 1989

În prezent Spitalul municipal Caracal are în funcţia de director un manager care nu este cadru medical pe inginerul Vladu Constantin Nicu. Acesta are în subordine cinci directori: Director medical - dr. Fănuţă Bogdan Marius; Ddrector de îngrijiri - asistent principal Glişcă Aurelia; director administrativ - cons. jr. Firănescu Nicoleta; director financiar contabil - ec. Banciu Constanţa; director resurse umane - ec. Dobre Carmina. Fiecare director are subordonate mai multe compartimente. În structura sa există următoarele secţii: Compartimentul primiri urgenţe – având ca şef de secţie pe dr. Laibăr Hariton, Medicală- având ca şef de secţie pe dr. Păun Mihail, Recuperare - având ca şef de secţie pe dr. Brad Liana; Cardiologie pe dr. Chiţimia Eustaţiu, Obstretică-Ginecologie pe dr. Niţu Constantin, Terapie Intensivă având ca şef pe dr. Neagoe Paula, Neonatologie având ca şef pe dr. Onescu Mădălina, Chirurgie având ca şef de secţie pe dr. Mitu Valentin, Ortopedie pe dr. Popa Alexandrina, Oncologie pe dr. Monoiu Vasile, O.R.L pe dr. Miulescu Ilona, Pediatrie având ca şef de secţie pe dr. Grigore Elena, Neurologie pe dr. Păun Rodica, Boli Infecţioase pe dr. Diaconu Cristina, Pneumoftiziologie pe dr. Creţu Mihai Dan, Dermato-Venerice condusă de dr. Zâmbrea Cristina, Ambulatoriu Specialitate condus de dr. Ghiţă Dănuţ directorul Policlinicii, Laborator Analize Medicale condus de dr. Popescu Liliana, Laborator Radiologie condus de dr. Ionescu Mihaela, Laboratorul Anatomo-Patologic condus de dr. Conea Cristian.65

La 1 octombrie 2003 a fost inaugurat Spitalul Social cu 37 de internaţi, fiind deservit de doi medici, 17 asistente, 12 infirmiere, un contabil, un

Caracal

268

economist, un administrator, un asistent social şi un muncitor calificat. Are personalitate juridică, director al acestei instituţii este doctorul Popa Marcel.66 În domeniul veterinar activitatera medicală se desfăşoară în policlinica veterinară condusă din 1984 de doctorul Ştefan Dinu. Aici se asigură tratament a pentru toate speciile de animale, efectuându-se şi intervenţii chirurgicale. Evoluţia activităţii medicale în Caracal a fost în concordanţă cu aceea din restul ţării. Pe parcursul celor 50 de ani de medicină socialistă, au fost realizate lucruri bune şi mai puţin bune pentru ocrotirea sănătăţii oamenilor de aici. Populaţia a înregistrat modificări sociale structurale, în sensul industrializării şi citadinizării, în cadrul cărora necesităţile şi pretenţiile au crescut. În mod firesc, societatea s-a emancipat şi în privinţa asistenţei medicale. Procesul actului medical în oraşul nostru se împlineşte destul de greu deoarece sumele necesare pentru întreţineri şi dotări corespunzătoare sunt destul de mici. Chiar dacă se fac efotrturi la nivel local, niciodată nu este suficient de mult pentru sănătate. Note :

1. Constantin Gheorghe, Istoria medicinei pe plaiurile romanaţene, Craiova, 1999, p.53

2. Regulamentul Organic, Bucureşci,1847, tipărit la tipografia Z. Karkaleki, tipografia Curţii

3. termen slav, se referă la împărţirea administrativ teritorială a ţării 4. Constantin Gheorghe , op.cit, p.102 5. ANR, Fond Direcţia Generală Sanitară, dos. 1/1834, la filele 56 şi57 6. Constantin Gheorghe, op.cit, p.104-105 7. Ibidem, p.107 8. Ibidem, p.108 9. în paranteze dăm înţelesul acual al cuvintelor ieşite din uz 10. citatul din raport ne-a fost pus la dispoziţie de dr. Nicolcioiu –apud Constantin

Gheorghe, op.cit 11. AND-Olt , Fond Prefectura Romanaţi, dos.3/1890, fila 15 12. Constantin Gheorghe, op.cit, p.109 13. Ibidem, p.109 14. Ibidem, p.110 15. Ibidem, p.111 16. AND-Olt, Fond Spitalul Oraşului Caracal, dos. 8/1909, fila 47 17. Constantin Gheorghe , op.cit, p.115 18. Ibidem, p.116 19. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos. 595/1938, fila 48 20. AND-Olt, Fond Ministerul de Interne Administrative, dos.1090/1902, filele 5-6 21. AND-Olt, Fond Primăria oraşului Caracal, dos.595/1938, fila 48 22. ANR-, Stenogramele Consiliului de Miniştri,vol IX, febr.-dec.,1943, p.467;

AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.32/1951, fila 314


269

23. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 5/1898, filele 1-7 24. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 1/1903, fila 35 25. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 4/1901, fila 98 26. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.7/1917, fila 45 27. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.1/1902, filele 5, 6, 7 28. AND-Olt Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.1/1902, fila 2 29. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.5/1901, fila 42 30. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 3/1919, fila 132 31. Anuarul medicilor de la 1 ianuarie 1912, în oraşul Caracal 32. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.1/1918, fila 63 33. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 3/1919, fila 132 34. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 6/1919-1921, fila 5 35. Constantin Gheorghe, op.cit, p.120-128 36. Anuarul Medical al României pe anul 1938; AND-Olt, Fond Primăria Oraşului

Caracal, dos. 595/1938, fila 48 37. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 637/1941, fila 145 38. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 637/1941, fila 145 39. AND, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 32/1943, fila 15 40. Constantin Gheorghe, op.cit, p.145 41. Ibidem, p.141-149 42. AND-Olt, Fond CCI, dos. 72/1931, fila 151 43. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.1/1900, filele 3-4 44. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 9/1907, fila 2 45. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.1/1900, filele 52 şi 88 46. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.1/1900, filele 5 şi 6 47. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.6/1913, fila 441 48. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.2/1903, fila 15 49. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.4/1907, fila 20 50. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.2/1903, fila 6 51. AND-Olt, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos.3/1903 fila 27 52. AND-Olt, Fond. CCI, dos. nr.72/1931, fila151 53. AND-Olt, 2/1903, Fond Spitalul Orăşenesc Caracal, dos. 12/1936, fila 4 54. AND-Olt, Fond Primăria Oraşului.Caracal, dos.201/1961, fila 780 55. AND-Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos.29/1950, fila 143 56. AND-Olt, Fond Sfatul Raional Caracal, dos.51/1950, filele 30 şi 32 57. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.95/1954, fila 34 58. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.167/1958, fila 355 şi dos.

188/1959, fila 302 59. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 201/1961, filele 745-748 60. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.201/1961, filele 764-780 61. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.248/1962, fila 531 62. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 368/1966, fila 420 63. AND-Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos.32/1951, fila 314 64. Constantin Gheorghe , op.cit, p.156-158 65. Informaţii obţinute din arhiva Spitalului Caracal 66. Informaţii obţinute de la directorul Spitalului Social, dr. Popa Marcel

Caracal

270

9. ARMATA

9.1. TRADIŢII MILITARE LA CARACAL Caracalul, veche aşezare militară a dat neamului românesc personalităţi care au luptat pentru păstrarea independenţei şi suveranităţii sale. Începuturile activităţii militare la Caracal pot fi stabilite încă din perioada romană, sec.II-III d.Hr., când cetatea Romula reprezenta cea mai importantă fortificaţie de pe limess-ul alutan.

Fig. 9.1. Arme romane descoperite la Romula

Dintre unităţile care au staţionat

permanent sau temporar la Romula putem menţiona detaşamente temporare din legiunile a V-a Macedonica, a VII-a Claudia, a XIII-a Gemina, Legio XXII


271

primigenia pia fidelis, Ala I Hispanorum, Numerus Surorum sagittariorum Malvensium, etc.1

În inscripţia din figura 9.2. este menţionat faptul că, militarii cohortei a VIII-a din legiunea a VII-a Claudia, mulţumesc împăratului Filip Arabul pentru refacerea zidurilor cetăţii Romula, în urma atacului carpilor din anii 245-247.2 În Evul mediu, Diploma Ioaniţilor menţionează în zona Romanaţiului cnezatul lui Farcaş care avea probabil o oaste organizată, deoarece Cavalerii ioaniţi solicitau în 1247 „mai voim ca amintiţii Români să ajute pe sus zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti, întru apărarea ţării, şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor aceşti fraţi să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor,pe cât le va sta în putinţă.“ 3 Devenind Curte domnească, în timpul domnitorului Mihai Viteazul, Caracalul a avut un rol important în sistemul de apărare al Ţării Româneşti la sudul Dunării. Aici domnitorul „a învins pe turcii năvălitori“ la Fântâna ţiganului în anul 1597.4 La 10 septembrie 1598, Mihai Viteazul pornind din tabăra de la Caracal a trecut Dunărea şi a atacat trupele turceşti de la Nicopole.5 În octombrie, acelaşi an, domnitorul aflat la Caracal informa pe arhiducele Maximilian despre biruinţele obţinute împotriva oştilor otomane la sud de Dunăre.6 În septembrie 1737, când Oltenia se afla sub stăpânire austriacă oraşul a fost atacat de 1000 de turci.Aceştia au fost „respinşi de trupele austriece conduse de maiorul baron Hagenbech.“7 În timpul revoluţiei de la 1821, haiducul Iancu Jianu a intrat în oastea lui Tudor Vladimirescu, împreună cu „haiducii“ săi şi cu 100 de ţărani din satele învecinate oraşului. În luna mai acelaşi an, când oştile otomane au invadat Ţara Românească, la Caracal, arnăutul Zotu cu 25 de ostaşi a rezistat timp de mai multe zile unui detaşament de 150 de turci, ucigând 15 dintre ei. Detaşamentul a fost nevoit să se retragă la Zăvideni copleşit de numărul mare al asediatorilor.

În anul 1830, potrivit tratatului de la Adrianopol a luat fiinţă armata pământeană din armata de panduri alcătuită în 1821 de Tudor Vladimirescu. Comisia de alcătuire a Regulamentului Organic menţiona crearea unui nucleu militar românesc. Ţara Românească avea trei regimente numite polcuri. Acestea aveau fiecare în compunere câte două batalioane de infanterie şi două escadroane de cavalerie. Regimentul 3 cu reşedinţa la Craiova avea companiile şi plutoanele în judeţele Dolj, Romanaţi, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Acum au luat fiinţă regimentele de linie.

9.2. UNITĂŢI MILITARE ŞI INSTITUŢII CARE AU AVUT REŞEDINŢA LA CARACAL PÂNĂ ÎN ANUL 1945

9.2.1. Compania 1 din Regimentul 3 Infanterie

În anul 1848, la Caracal se găsea Compania 1 ce aparţinea Batalionului 2 din Regimentul 3 Infanterie (cu reşedinţa în Bucureşti), comandată de

Fig. 9.2. Inscripţie descoperită la Romula, sec. III d.Hr.

Caracal

272

căpitanul Drăghiceanu Fărcăşanu ce avea ca subalterni patru ofiţeri. Compania a fost suspectată de sprijinirea revoluţiei astfel, comanadantul companiei a fost schimbat. Nu se cunosc alte date despre această unitate.

9.2.2. Batalionul de Dorobanţi Romanaţi

În anul 1850 se înfiinţează în Muntenia armata teritorială sub numele de Corpul Grănicerilor. În martie 1872, grănicerii primesc denumirea de dorobanţi şi se crează câte un batalion pentru fiecare judeţ. Prin noua lege de organizare dorobanţii se constituie în regimente teritoriale şi se administrează ca armată permanentă, batalioanele primind numele judeţelor unde se făcea recrutarea. La 22 martie 1872 s-a înfiinţat la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi, care împreună cu batalioanele din Mehedinţi, Dolj, Olt, formau Regimentul 1 Dorobanţi cu 18 companii. În februarie 1877, Batalionul Romanaţi se desprinde de Regimentul 1 Dorobanţi şi împreună cu batalionul Olt formează Regimentul 3 Dorobanţi având reşedinţa la Slatina. În timpul războiului de independenţă Batalionul de Dorobanţi Romanaţi a ocupat în zona Vidin: Topoloviţa, Dranovăţul, Musulmana, Garta şi Rupci.8 În 1878, la încheierea războiului, după ce a trecut Dunărea pe la Calafat, regimentul a urmeat traseul Craiova, Piteşti, Slatina, unde a ajuns în data de 3 august. Prin Înaltul Decret Regal nr. 1163, din 1 aprilie 1880, publicat în Monitorul Oastei nr. 10, Batalionul nr. 1 Romanaţi s-a transformat în regiment, luând denumirea de Regimentul 19 Dorobanţi Romanaţi cu reşedinţa la Caracal, în subordinea Diviziei 1 Teritorială. Decretul s-a pus în aplicare la 28 aprilie 1880 când regimentul a primit drapelul de luptă.

9.2.3. Regimentul II Romanaţi No. 19

Infanteria a fost principala armă din componenţa armatei, care după războiul de independenţă a parcurs o etapă de dezvoltare şi perfecţionare. În anul 1891 Corpurile Legiuitoare au votat legea reorganizării armatei, promulgată prin Înalt Decret Regal Nr. 2140. Aceasta menţiona că regimentele de linie vor fuziona cu regimentele de dorobanţi. Regimentul II Infanterie de Linie înfiinţat în anul 1830 în Bucureşti, organizat pe două batalioane şi două escadroane după modelul regimentelor ruseşti, a fost dislocat succesiv până în anul 1891 în garnizoanele: Bucureşti, Craiova, Buzău, Islaz, Gruia, Calafat, Brăila, Turnu Măgurele, Zimnicea, Călăraşi, Gura Ialomiţei, Ocnele Mari, Telega, Galaţi.9 S-a remarcat în timpul războiului de independenţă la asaltul Griviţei, Smârdanului şi a Plevnei. Pentru meritele sale acest regiment a fost decorat cu Steaua României, Virtutea Militară, Crucea Trecerei Dunărei. La 27 aprilie 1878, regimentul ajunge la Turnu Severin, iar la 9 mai pleacă la Slatina, apoi la Călăraşi, la 18 octombrie 1878.

La 10 iulie 1891, Regimentul II Infanterie de Linie s-a desfiinţat prin Înaltul Decret Regal nr. 2329, drapelul regimentului, arhiva şi două companii


273

trecând la Regimentul 19 Dorobanţi Romanaţi.10 După fuziunea cu Regimentul II de Linie, din august 1891 Regimentul 19 Dorobanţi Romanaţi se va numi Regimentul II Romanaţi No.19.11

Primul comanadant al acestui nou regiment a fost lt.col. Iatropol Teodor, care la sfârşitul anului 1891 prin Înaltul Decret Regal nr. 3288 a fost înaintat la gradul de colonel. Regimentul a fost structurat în trei batalioane, unul permanent şi două cu schimbul.

Tabel cronologic al comandanţilor Regimentului II Romanaţi No.19 până în anul 1930

Perioada Numele comandantului Unitatea 10.07.1891 - 01.12.1891 lt. col. Iatropol Teodor R.II Romanaţi nr.19 01.12.1891 - 08.01.1892 lt. col. Gussi Pavel R.II Romanaţi nr.19 16.01.1892 - 08.12.1892 lt. col. Tătărăscu Nicolae R.II Romanaţi nr.19 08.12.1892 - 08.04.1897 lt. col. Anastasescu Şt. Magheru R.II Romanaţi nr.19 08.04.1897 - 15.04.1904 lt. col. Corvin Gheorghe R.II Romanaţi nr.19 15.04.1904 - 01.04.1906 lt. col. Misirliu C-tin R.II Romanaţi nr.19 01.04.1906 - 01.04.1911 lt. col. Ionescu F. Claudian R.II Romanaţi nr.19 01.04.1911 – 25.12.1914 lt. col. Savopol Constantin R.II Romanaţi nr.19 25.12.1914 - 09.11.1916 lt. col. Dobruneanu Mihail R.II Romanaţi nr.19 09.11.1916 - 20.11.1916 lt. col. Florescu Gheorghe R.II Romanaţi nr.19 20.11.1916 - 26.12.1916 lt. col. Florescu Gheorghe Regimentul 3/19 26.12.1916 -13.02.1917 lt. col. Dobruneanu Mihail R. 3 Infanterie 13.02.1917 - 12.03.1917 lt. col. Mlădinescu Constantin R. 3 Infanterie 12.03.1917 - 01.11.1918 lt. col. Ionescu Gh. Ştefan R. 19 Infanterie 01.11.1918 - 01.04.1919 col. Florescu Gheorghe R. 19 Infanterie 01.04.1919 - 15.07.1919 col. Florescu Gheorghe R.II Romanaţi nr.19 15.07.1919 - 01.01.1922 col. Dobrovici N. Gheorghe R.II Romanaţi nr.19 01.01.1922 - 01.04.1922 col. Gheorghiu S. Gheorghe R.II Romanaţi nr.19 01.04.1922 - 01.07.1922 col. Stănescu M. Ion R.II Romanaţi nr.19 01.10.1922 - 31.03.1923 col. Negulescu Corneliu R.II Romanaţi nr.19 01.04.1923 - 01.04.1930 col. Marinescu Marin R.II Romanaţi nr.19 01.04.1930 col. Tomescu Dumitru R.II Romanaţi nr.19

În perioada 1897-1898 regimentul avea opt companii, iar în 1901 se compunea din două batalioane permanente cu reşedinţa la Caracal şi unul cu schimbul, compus din patru companii: Compania 9 – Corabia, Compania 10 –

Caracal

274

Amărăştii de Jos, Compania 11 – Caracal, Compania 12 – Pârşcoveni şi un batalion miliţii cu reşedinţa la Caracal.12

Din aprilie 1906, când comandant al regimentului era lt. col. Ionescu Claudian, regimentul era structurat în 5 batalioane, unu şi doi, permanente, trei cu schimbul, patru se înfiinţa la mobilizare şi batalionul de miliţie. În martie 1907 regimentul se mobilizează pe trei batalioane pentru potolirea răscoalelor ţărăneşti. La 1 aprilie 1911, prin Înaltul Decret Regal nr.1127 a fost numit comandant al regimentului Savopol Constantin. La 21 iunie 1913, după decretarea mobilizării armatei (prin Înaltul Decret Regal nr. 4609), regimentul s-a pus în marş în direcţia Bechet, formând antegarda diviziei. A trecut Dunărea pe vasul Neagoe Basarab, debarcând în Rahova, de unde s-a pus în marş către satul Balova şi apoi spre Altimir.13

La 9 iulie 1913 regimentul ocupa Mezdra, apoi Lozene. Datorită epidemiei de holeră, la 3 august 1913 primeşte ordinul de repatriere, iar la 22 august 1913 intră în garnizoana Caracal. La 25 decembrie 1914 la comanda regimentului vine lt.col. Mihail Dobruneanu, nepotul haiducului Iancu Jianu. În primul război mondial regimentul a luptat pe toate teatrele de operaţiuni, în diferite faze ale războiului. La 14 august 1916, prin Înaltul Decret Regal, nr. 2784 s-a ordonat mobilizarea întregii armate.14

Astfel, în august 1916, Regimentul II Romanaţi, No.19, complet mobilizat s-a pus în mişcare pe direcţia Craiova-Bumbeşti, ocupând o poziţie de apărare pe frontiera de sud. Primeşte ordin să se deplaseze în Dobrogea unde inamicul cucerise capul de pod Turtucaia. La începutul lunii septembrie, aflat în Dobrogea, atacă cu toate forţele inamicul aflat în localităţile Aliman, Poluci, Vlahioi, atacă tranşeele inamicului la Coada Baciului şi Cinghineia. Suferind mari pierderi, cu toate acestea continuă lupta în zona Irvinez-Mulciova. În octombrie regimentul se retrage spre Măcin, trece Dunărea la Brăila pentru a se reface. În luna noiembrie Regimentul II Romanaţi No. 19 şi Regimentul 3 Olt, formează Regimentul 3/19 care, sub comanda lt.col. Florescu Gheorghe se întoarce pe front.15 La 17 noiembrie s-a deplasat spre Piteşti, a intrat în dispozitiv de apărare pe Olt, între Drăgăşani şi Valea Topologului, zădărnicind acţiunile Diviziei 301 germane. În luna decembrie Regimentul 3/19 a intrat în subordinea Brigăzii a 4-a, retragându-se din luptă pe direcţia Ghimpaţi - Matei Basarab - Bila asigurând retragerea trupelor Diviziei a 2-a şi a 3-a peste râul Neajlov. Regimentul 3/19 s-a retras pe aliniamente succesive până la Tecuci, de unde a început deplasarea pentru refacere în pădurea Bârnova, lângă Iaşi. Aici epidemia de tifos a facut ravagii în rândul armatei şi populaţiei civile. La 26 decembrie 1916, comanda regimentului a fost luată de lt.col. Mihail Dobruneanu, şi s-a constituit Regimentul 3 Infanterie. În aprilie 1917 a început refacerea unităţii, regimentul sub denumirea de Regimentul 19 Infanterie intrând în componenţa Diviziei a 2-a, organizat pe trei batalioane. Începând cu 13 august 1917, a fost dislocat pe frontul Mărăşti -


275

Mărăşeşti, în zona Muncel, în rezerva Diviziei a 2-a, la dispoziţia comandantului Armatei 1 Române. La începutul lunii noiembrie, cu indicativul Trăsnet, a fost introdus în luptă între Vraniţa şi Muncel. A contribuit la finalizarea bătăliei Mărăşeştilor. Pentru bătăliile purtate la Vraniţa - Muncel, regimentul a fost citat pe Ordinul de Zi nr. 105 al Diviziei a 2-a şi în Ordinul de Zi al Armatei 1 Române, de către generalul Eremia Grigorescu – el însuşi fost ofiţer cu ani în urmă în Regimentul II Romanaţi No. 19. La 13 aprilie 1918, regimentul a fost dislocat în localitatea Tudor Vladimirescu, pentru ca în octombrie 1918 să fie mutat la Neamţ. Participarea regimentului în campania 1916-1917 s-a soldat cu următorul bilanţ: căzuţi pe câmpul de onoare 17 ofiţeri, 15 subofiţeri, 2890 de soldaţi, iar răniţi 39 de ofiţeri, 20 de subofiţeri şi 700 de soldaţi.16 În perioada interbelică, regimentul a rămas în subordinea Diviziei a 2-a, îndeplinind diferite misiuni în Moldova. În aprilie 1919, reluându-şi denumirea de Regimentul II Romanaţi No. 19. La 25 mai a ajuns la Caracal, urmând itinerarul Bacău - Ghimeş- Palanca - Braşov - Câineni. După o lună, a fost din nou mobilizat în Banat, în zona Orşova, unde a îndeplinit misiuni de acoperire a frontierei de-a lungul Dunării, fiind subordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania, comandat de generalii Traian Moşoiu şi George Mărdărescu. A revenit în garnizoana Caracal în ianuarie 1922.

La 12 aprilie 1923, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. 1674, a trecut în subordinea Divizei 11, pentru ca în august, desfiinţându-se Regimentul 59 infanterie, să ia în evidenţă noi ofiţeri şi trupe. Regimentul trece printr-un amplu proces de instrucţie, dotare, organizare, participă la mari aplicaţii, este inspectat şi obţine aprecieri excelente. În anul 1929, la 9 mai, primeşte un nou drapel de luptă.

În iunie 1941 regimentul îşi ia denumirea de Regimentul 19 Infanterie şi rămâne în subordinea Diviziei 11. Se mobilizează pentru campania din răsărit. Se concentrează în raionul Tecuci-Focşani pentru apărarea punctelor strategice, iar pe 6 iulie 1941 primeşte ordin şi trece Prutul în Basarabia. La 18 iulie ajunge la sud-est de Tighina şi participă la luptele pentru eliberarea Odesei. Intră în subordinea Comandamentului Armatei a 7-a german, continuând campania în est spre Stalingrad.

În august 1944 Batalionul 1, regrupat la Caracal, cu efective din partea sedentară, a participat la luptele din zona podului Băneasa, Fabrica de zahăr Chitila, în timp ce Batalionul 2 acţiona în portul Constanţa pentru salvarea navelor româneşti, iar Batalionul 3 se afla în curs de reorganizare în Garnizoana Caracal. La 30 august 1944 s-a deplasat la Mediaş. În septembrie a respins atacul Diviziei a 8-a germane între Târnava Mică şi Mureş. După lupte grele Batalionul 1 Infanterie pătrunde în satul Ogra. Ca urmare a pierderilor suferite Regimentul 19 Infanterie a fost scos din prima linie şi trecut în refacere. La 23 septembrie este din nou întrodus în luptă pentru forţarea Mureşului pentru eliberarea localităţilor Ogra şi Oarba de Mureş. În octombrie 1944 Regimentul 19 Infanterie a intrat în subordinea Corpului 6 Armată. A acţionat pe Someşul

Caracal

276

Mic, eliberând Oarţa de Jos, apropiindu-se de Satu-Mare. La 25 octombrie a ajuns pe frontiera de nord-vest a României.

La 29 octombrie 1944 Regimentul 19 Infanterie este citat pe ordin de zi nr. 392 bis al Armatei a 4-a Române. La 31 octombrie acelaşi ani eliberează localitatea Kizvada din Ungaria şi începe lupta pentru forţarea Tisei. După lupte grele a fost retras din prima linie pentru refacere. Pe teritoriul Ungariei a acţionat pe direcţia principală de ofensivă a Diviziei 11, contribuind la eliberarea a 32 de localităţi, a capturat 610 prizonieri şi însemnate cantităţi de armament şi muniţie. La 20 decembrie 1944 se transformă în detaşament de întoarcere în acţiunea Serpentina, pentru deschiderea trecătorii peste muntele Smernika.

În perioada 27 ianuarie-28 aprilie 1945, regimentul a cucerit localitatea Paloma şi a asigurat flancul marilor unităţi aflate în ofensivă., în momentul începerii bătăliei pentru Banska-Bistrika. A fost atacat punctul de comandă al regimentului, şi în ziua de 12 februarie 1945 moare comandantul regimentului

lt.col. Ionescu Paul. Prin Decretul Regal Nr. 2470 din 4 august

1945, lt.col. Ionescu Paul, „Comandantul Regimentului «Romanaţi» Nr. 19“, i se conferă Ordinul Militar Mihai Viteazul cu spade, clasa III-a post mortem: „Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu, în ziua de 12 februarie 1945, pentru cucerirea cotei 902“.17

Regimentul duce lupte grele pe valea Hronului, atacă satul Stolka şi înaintează pe direcţia Otanovive, Bedigoste, ajungând la Zubri, 40 kilometri de Praga.

În cele nouă luni cât a luptat în

Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, Regimentul 19 Infanterie a străbătut 1400 de kilometri, fiind în prima linie, a eliberat 40 de localităţi, având 4035 de morţi, răniţi şi dispăruţi. A fost citat de opt ori în ordine de zi, 10 ofiţeri au fost decoraţi cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, clasa III-a, 420 de soldaţi fiind distinşi cu odine şi medalii româneşti şi străine.18

9.2.4. Regimentul 59 Infanterie

În anul 1940, Anexa Regimentul II Romanaţi No. 19 s-a transformat în Regimentul 59 Infanterie, fiind dislocat la Caracal, unde este actualul depozit de muniţie.

A fost trimis pe front, participând până la terminarea războiului. În anul 1945, regimentul a fost desfinţat.

Fig 9.3. Lt.col.Paul Ionescu


277

9.2.5. Regimentul 2 Călăraşi

S-a înfiinţat la 15 iunie 1872, având reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea, cu trei escadroane, după care i s-a adaugat un al patrulea de la Regimentul 4 Călăraşi. În 1879 regimentul îşi mută reşedinţa de la Râmnicu-Vâlcea la Piteşti, iar în aprilie 1883 regimentul se mută la Caracal. În februarie 1898, se solicita de către Ministerul de Război, judeţului Romanaţi, suma de 200.000 de lei, care alături de suma de 150.000 de lei dată de stat, să completeze cazarmamentul regimentului, care era ameninţat cu mutarea. Cazarmamentul pentru trupă era în sarcina judeţului, iar cea a trupei permanente era în sarcina statului. 19

În anul 1907 a participat la reprimarea răscoalelor ţărăneşti apoi, în anul 1913 regimentul a luat parte la campania din Bulgaria, ataşat Diviziei 1 Rezervă. Prin Înaltul Decret Regal nr. 2.784 din 14 august 1916, declarându-se mobilizarea generală a armatei, regimentul a participat la campania împotriva Puterilor Centrale, fiind ataşat Corpului 1 Armată. Fiecare escadron avea la plecare 180 de oameni şi 176 cai de trupă.

Comanda regimentului la 15 august 1916 era asigurată de col. Marcel Olteanu, comandantul regimentului şi lt. col. Ion Popp, ajutorul comandantului. Escadronul 1 avea comandant pe cpt. Eliad Alexandru, escadronul 2 pe cpt. Ciulei Ion, escadronul 3, pe cpt. Rotescu Cristea, escadronul 4, pe cpt. Sturdza Emanuel Theodor. Escadronul Ştafetă al Diviziei a 2-a era comandat de cpt. Eliad Mircea şi escadronul ştafetă al Diviziei 11 era comandat de cpt. Hagi Stoian Ivanof.20

La 19 august 1916 regimentul complet mobilizat a plecat din gara Caracal, pe zona de operaţiuni, cu două trenuri. Partea sedentară a rămas la Caracal, sub comanda cpt. Ghenea, ajutat de cpt. de rezervă Bibian Ştefan şi lt. de rezervă Economu Ştefan. După câteva zile, regimentul primeşte ordin să pornească spre Brad şi Sacadate pentru a se uni cu detaşamentul col. Cantacusino şi să ocupe dealul Bucata. În septembrie, regimentul ajunge la Avrig şi umple golul între Olt şi poalele nordice ale munţilor Carpaţi, făcând legătura cu Armata a 2-a. Pe 14 septembrie s-au dat lupte înverşunate între trupele româneşti şi cele germane, venite în ajutorul ungurilor. Deoarece, pe front situaţia era dezastruoasă, singura linie de retragere fiind valea Oltului, Regimentele 1 şi 2 Călăraşi s-au unit într-un singur detaşament sub comanda col. Olteanu M., având ca ofiţeri superiori pe col. Chintescu, comandant al regimentului combinat şi mr. Ghenciu, ca şef de stat major, pentru poziţia de pe muntele Faţa Sfântului Ilie.21

După atacuri repetate, detaşamentul a suferit mari pierderi, primind ordin să părăsească piscul Faţa Sfântului Ilie şi să ocupe poziţia pe Călugărul şi Zănoaga. La 10 octombrie, pe această poziţie a sosit col. Moşoiu, comandantul Diviziei a 23-a, împreună cu patru batalioane de infanterie, oprind înaintarea inamicului. După lupte grele la Mormântul, pe muntele Megle, regimentul de călăraşi a format rezerva detaşamentului. Condus de mr. Ghenciu, a rămas să împiedice trecerea inamicului prin Ţara Topologului.

Fig.9.4. Cererea de împrumut solicitat

Caracal

278

La 28 octombrie Escadronul 1, comandat de cpt. Eliad, s-a deplasat pe valea Argeşului; Escadronul 2, comandat de cpt. Ciulei, s-a deplasat la Călimăneşti; Escadronul 3, comandat de cpt. Rotescu, s-a deplasat pe valea Jiului şi Escadronul 4, condus de cpt. Sturdza, pe valea Oltului, în dreptul mânăstirii Cozia. Pe frontul Corpului 1 Armată a sosit Divizia a 14-a, condusă de col. Colori, pentru a înlocui Divizia a 23-a condusă de col. Moşoiu care suferise pierderi. Punctul de comandă al Corpului 1 Armată s-a mutat la Suici, iar Cartierul Corpului 1 Armată la Râmnicu Vâlcea.22 La 5 noiembrie, regimentul s-a pus în marş de la Râmnicu Vâlcea spre Băbeni, urmând să-şi continue marşul spre Horezu, deoarece trupele inamice se concentrează la Polovragi-Racoviţa.23 În cursul lunii noiembrie, în luptele de la Oteteliş, s-a primit ordin să se distrugă toate podurile de peste Olt, de la Râmnicu Vâlcea la Drăgăşani. Pentru prima dată apar pe frontul românesc patrule de cavalerie ruseşti, pentru ca la 3 decembrie forţele ruseşti compuse din escadroane de cazaci să înlocuiască întregul Corp 1 al Armatei, care se retrage de pe front şi merge să se refacă în zona Iveşti. Regimentele 1 şi 2 Călăraşi s-au despărţit, iar Regimentul 2 Călăraşi s-a îndreaptat în direcţia Roman.24

În acest timp oraşul Caracal a fost ocupat de trupele germane. Regimentul 2 Călăraşi a participat la eroicele lupte de la Mărăşeşti în perioada iulie-august 1917. Conform Ordinului secret nr. 24 din 30 octombrie 1918 al Corpului 1 Armată, se începe mobilizarea escadronului divizionar, comandat de mr. Lascarake Constantin, regimentul plecând pe frontul din Transilvania, la 5 aprilie 1919, în direcţia Sibiu-Alba Iulia-Silişte-Arad-Mezaegheş.25

La 12 iulie 1919, regimentul, ataşându-se grupului de nord, părăseşte Mezaegheşul şi pleacă la Careii Mari unde se afla Comandamentul trupelor de nord. Pe 25 iulie are loc bătălia de la Szenteş, împotriva trupelor bolşevice, oraşul fiind ocupat de trupele române. Acum are loc forţarea Tisei.26 La 1 noiembrie 1920, prin Ordinul Marelui Stat Major Nr. 8158, contingentul 1917 din acest regiment a fost demobilizat, plecând în direcţia Craiova. În ziua de 4 noiembrie 1920, generalul Arion, comandantul Brigăzii 1 Călăraşi, admirând activitatea militară a ofiţerilor şi ostaşilor regimentului spunea că se simte fericit să vadă că a realizat ceea ce domnia sa spunea într-o conferinţă ţinută la Caracal, în faţa ofiţerilor şi trupei din garnizoană înainte de luptele pentru eliberarea Ardealului: „vă văd trecând Carpaţii, dezrobind pe fraţii ardeleni, şi lărgind hotarele ţării până la Tisa.“27 Comandanţii Regimentului 2 Călăraşi pe perioada 1876-192828

Perioada Gradul şi numele comandantului 1876 – 1883 Col. Cernovodeanu Pavel

15.03.1883 - 01.04.1886 Col. Apostol Arion 01.04.1886 - 01.07.1889 Lt. col. Roşeanu Constantin 01.07.1889 - 01.02.1891 Lt. col. Căplescu 01.02.1891 - 01.07.1891 Lt. col. Papadopol M.I. 16.07.1891 - 16.01.1892 Lt. col. Bogdănescu I. 16.01.1892 - 06.04.1893 Lt. col. Potbriand Scarlat 06.04.1893 - 08.04.1897 Lt. col. Florescu Gheorghe 08.04.1897 - 01.04.1906 Lt. col. Oprişan D.


279

25.04.1906 - 18.02.1907 Lt. col. Paulescu I. 14.03.1907 - 01.04.1911 Lt. col. Mironescu Victor 01.04.1911 - 01.04.1913 Lt. col. Costescu Alexandru 01.04.1913 - 15.08.1914 Lt. col. Răsceanu Corneliu 15.08.1914 - 12.05.1916 Col. Arion Brown 20.05.1916 - 23.01.1917 Col. Olteanu Marcel 23.01.1917 - 15.03.1918 Col. Pop Ioan 15.03.1918 - 13.05.1918 Col. Ivanovici Anton 17.05.1918 - 01.11.1919 Col. Rădulescu Teodor 01.11.1919 - 01.04.1922 Col. Râureanu Gheorghe 01.04.1922 - 01.10.1927 Col. Argeşeanu Gheorghe 01.10.1927 Col. Rădulescu Dumitru

În perioada 1922-1927, aflat sub comanda col. Argeşanu, regimentul se reface. Cazarma regimentului s-a reparat, s-au construit adăposturi pentru cai, un castel de apă, o baie. Regimentul era apreciat ca fiind cel mai bun din ţară. În octombrie 1927 comanda regimentului a fost preluată de col. Rădulescu Dumitru care a continuat proiectele col. Argeşanu, reuşind să sporească numărul de soldaţi, pentru a avea o cavalerie superioară, bine pregătită. S-a înfiinţat un cazinou pentru ofiţeri şi altul pentru reangajaţi. Se organizau concursuri sportive cu caii ofiţerilor. Regimentul 2 Călăraşi s-a împărţit în trei divizioane, la Caracal avându-şi sediul Divizionul 1.29

În deceniul al 4-lea, la mai

multe unităţi care s-au remarcat în primul război mondial, li s-a ataşat prin Inalt Decret Regal, la denumirea unităţii numele unor personalităţi. Astfel Regimentul 2 Călăraşi a devenit Regimentul 2 Călăraşi General David Praporgescu. Încă de la începutul războiului regimentul s-a remarcat pe câmpul de luptă. Cu Decretul Regal Nr. 2886 din 17 octombrie 1941, comandantului regimentului lt.col. Hristea Ioan i s-a conferit Ordinul Militar Mihai Viteazul clasa III-a,

„Pentru bravura, curajul şi hotărârea cu care şi-a îndeplinit toate misiunile ce i-au revenit pentru executarea atacului de la Hotin.“30

În timpul celui de-al doilea război mondial, până în 1943 unitatea a ajuns în stepa calmukă, apoi a fost adusă în ţară şi cantonată la Bucureşti cu tot efectivul.

„Pentru curajul, abnegaţia şi înaltul simţ al onoarei de care au dat dovadă ofiţerii, subofiţerii şi trupa“ în campania din Est, a fost decorat drapelul Regimentului 2 Călăraşi General David Praporgescu şi încă patru ofiţeri, cu Ordinul Militar Mihai Viteazul clasa III-a. La 23 august 1944 s-a ordonat stare de alarmă. Schimbându-se guvernul, armata a trecut la acţiuni ofensive faţă de trupele germane care se găseau în ţară.

Fig. 9.5. Defilarea Regimentului 2 Călăraşi în ziua de 10 mai 1938

Caracal

280

„Pentru curajul şi competenţa cu care a condus operaţiunile în cadrul Comandamentului de Sud, de la 23-28 august 1944“, cu Decretul Regal Nr. 2500 din 20 decembrie 1944, a fost decorat cu Ordinul Militar Mihai Viteazul cu spade, clasa III-a şi noul comandant al regimentului, col. Ionescu Dan.

Unitatea participă la luptele pentru eliberarea Bucureştiului, apoi la eliberarea Ardealului de Nord, în Ungaria şi Cehoslovacia. Şi în aceste lupte Regimentului 2 Călăraşi General David Praporgescu a fost remarcat, ceea ce a facut ca drapelul să fie decorat din nou, acum cu Ordinul Militar Mihai Viteazul cu spade, clasa III-a. De asemenea i s-a conferit acelaşi ordin şi comandantului, lt.col.(r) Georgescu Aurel, care l-a înlocuit pe col. Ionescu Dan, acesta fiind rănit. După 9 mai 1945, întors în ţară, regimentul a fost încartiruit în localitatea Gherghieni, judeţul Dâmboviţa. Ca urmare a reorganizării armatei, având şi pierderi mari, unitatea şi-a schimbat denumirea în Divizionul 2 Cavalerie Purtat, ieşind din subordinea Diviziei 2 Cavalerie şi subordonându-se Diviziei 1 Care de Luptă.31

Cu toate că a fost un regiment care a luptat cu devotament şi abnegaţie, având 17 ofiţeri decoraţi cu înaltul Ordin Militar Mihai Viteazul, la 15 iunie 1946 a fost desfiinţat odată cu alte unităţi de cavalerie.32 9.2.6. Cercul de Recrutare Romanaţi

Cercul de Recrutare Romanaţi îşi avea sediul într-unul din pavilioanele Regimentului 19 Infanterie. Se ocupa cu selectarea recruţilor, întreţinea corespondenţă cu autorităţile militare superioare, cu caracter permanent. Cercul de Recrutare Romanaţi desfăşura şi activităţi culturale.

Prin ordinul Ministerului de Război, nr. 333 din 17 mai 1920, către Corpul 1 Armată, în acord cu Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Casa Şcoalelor şi Casa Bisericii, se formează câte un Comitet al Educaţiei Naţionale, compus din cei mai distinşi ostaşi, profesori, învăţători şi preoţi, preşedinţii tuturor societăţilor locale. Aceste comitete trebuiau să ia fiinţă în fiecare garnizoană. Întrunirea lor trebuia făcută săptămânal la Cercurile Militare sau orice local oficial. În ziua de 12 decembrie 1920, s-au întrunit în sala Liceului Ioniţă Asan, autorităţile civile şi militare din Caracal, pentru a pune bazele Casei de Educaţie Naţională Caracal. S-a ales comitetul general format din 42 de membri de drept şi 28 membri aleşi.33 Casele de Educaţie Naţională aveau ca obiectiv principal educarea tinerilor din punct de vedere fizic, moral, casnic şi patriotic. Se ţineau concursuri sportive, conferinţe educative legate de trecutul istoric, tradiţie (dezvoltarea gustului pentru portul naţional), higienă corporală şi educaţie fizică.34 La 25 aprilie 1921, comandantul Cercului de Recrutare Romanaţi era col. Păcală Aurel, iar şeful biroului de recrutări şi mobilizare era mr. Căpitănescu I. Theodor. În iulie 1921, comandantul cercului a fost Eliade, iar în octombrie col. Marinescu E. În componenţa sa, Cercul de Recrutare Romanaţi avea şi un Consiliu de recrutare. În februarie 1922, preşedintele Consiliului de Recrutare Romanaţi era lt.col. Marinescu M., prefectul judeţului Romanaţi M.N. Voiculescu. Şeful Biroului de Recrutare Caracal era cpt. Cernăianu.35


281

Din corespondenţa confidenţială a Cercului de Recrutare Romanaţi, pe anii 1921-1922, se cunoaşte planul de acţiune al garnizoanei Caracal în caz de greve, dezordine şi pentru aplicarea măsurilor excepţionale. Comandant era col. Graf Ion (comandantul Brigăzii 22/32 Infanterie); ofiţer Stat Major mr. Măinescu Ilie. Posturile erau: postul de comandă - localul garnizoanei Caracal; posturi fixe de pază - Oficiul Poştal, Uzina Electrică, Administraţia Financiară, Banca Naţională, Gara Caracal, Comandamentul Brigadei şi Arestul Preventiv.36

Cercul de Recrutare Romanaţi avea în evidenţa sa văduvele şi orfanii de război, asigurându-le indemnizaţiile şi pensiile de urmaş. Colabora cu Asociaţia Mărăşti-Mărăşeşti, constituită din veteranii grade inferioare din judeţul Romanaţi, cu ajutorul cărora s-a ridicat monumentul din cimitirul eroilor din Caracal.37 Între 1939-1940, la Caracal a existat un Internat al militarilor polonezi, cu sediul la Regimentul II Romanaţi No. 19, aflat de asemenea în evidenţa Cercului de Recrutare Romanaţi. În Internatul militarilor polonezi din Caracal se aflau în 1939: 1 colonel, 2 locotenenţi colonei, 3 maiori, 22 căpitani, 29 locotenenţi, 53 sublocotenenţi, 11 ajutori sublocotenenţi, 2 elevi plutonieri, 2 elevi sergenţi, 2 elevi caporali, 1 cadet, 55 plutonieri majori, 58 plutonieri, 79 sergenţi, 271 caporali, 187 fruntaşi, 501 soldaţi, 16 civili. Lagărul s-a amenajat în două pavilioane şi în sala de mese de la Regimentul 19 Infanterie.38 În anul 1945 la Caracal comandant al lagărului de deţinuţi politici era cpt. Popovici. Erau închişi aproximativ 1400 de oameni: saşi, unguri, polonezi, unguri, ţigani. Între deţinuţii din 1945 se aflau aici: Onisifor Ghibu, Petre P. Panaitescu, Constantin Gane, soţiile legionarilor Moţa şi Codreanu. În lagărul de la Caracal

Fig.9.6. Corpul Ofiţeresc din Romanaţi în anul 1935

Caracal

282

Onisifor Ghibu a pus bazele unei adevărate Universităţi Populare, majoritatea deţinuţilor fiind intelectuali. Lagărul era subordonat conducerii sovietice.39 În anul 1941, Cercul de Recrutare Romanaţi avea să-şi mute sediul în clădirile proprietate ale evreului Teicher, pe strada Constantin Poroineanu. Comandantul Cercului de Recrutare era lt.col. Dumitru Niculescu, iar şeful biroului de recrutare era cpt. Gheorghe Prica.40 La 1 iunie 1942, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 34.210/1942 şi C.I.T. nr. 21.715/1942, ia fiinţă Centrul de Exploatare a Teritoriului Romanaţi. Comandant al centrului a fost numit lt.col.(r) Rădulescu Ştefan. În anul 1943, lt.col. Dumitru Niculescu vine la comanda Cercului Teritorial Romanaţi.41

Cercurile teritoriale aveau ca sarcină evidenţa evreilor trimişi „la muncă“ în localităţile lor de domiciliu. Erau obligate să verifice periodic activitatea evreilor repartizaţi gimnaziilor industriale, în ceea ce priveşte cazarea, drepturile, aportul la muncă şi siguranţă. În 1943 funcţiona în Caracal Oficiul Evreilor din judeţul Romanaţi. Secretar al acestui Oficiu, a fost numit la 21 octombrie 1943, Rubin Schleifstein, din Caracal. Din 1950, Cercul Teritorial Romanaţi devine Comisariatul Militar Raional, până la noua împărţire administrativ-teritorială din 1968, când se desfiinţează judeţul Romanaţi şi arhiva este transferată la Slatina şi la Craiova. 9.3. ACTIVITATEA MILITARĂ ÎN PERIOADA 1945 – 1989 După 23 august 1944, începe un lung proces de transformare a armatei române, care trece sub controlul factorului politic al Partidului Muncitoresc Român. Reorganizarea armatei s-a înfăptuit prin reducerea drastică a efectivelor şi epurarea cadrelor ostile noului regim, ambele metode aplicându-se concomitent. Într-o perioadă extrem de scurtă – 26 octombrie 1944, când a fost semnat Protocolul militar româno-sovietic şi 1947, când s-a încheiat şi ratificat Tratatul de Pace – „numărul diviziilor române a fost redus de la 50 (operative şi de instrucţie) la 23 august 1944, la 17 în mai 1945 şi doar 7, în august 1947, iar cuantumul efectivelor de la 1.100 000 de militari , la 23 august 1944, la 138.000 stabiliţi prin Tratatul de Pace”42 Regimentul 19 Infanterie s-a reîntors în ţară în iunie 1945, pe itinerarul Zubri-Bistrice-Miskoltz-Debreţin-Oradea. Ajuns la Oradea, a fost dirijat şi dislocat în garnizoana Bârlad. În august 1949 fuzionează cu Regimentul 10 Infanterie Cluj şi trece în subordinea Diviziei 18 Infanterie.

La 27 noiembrie 1951 a primit denumirea de Regimentul 293 Infanterie şi a intrat în subordinea Diviziei 87 Infanterie, desfăşurându-şi activitatea în zona de fortificaţii Gătaia, în Banat. În 1956 şi-a schimbat denumirea în Regimentul 106 Infanterie, fiind dislocat în garnizoana Bistriţa. Imediat după plecarea trupelor sovietice, s-a mutat de la Bistriţa în garnizoana Arad, iar în februarie primeşte o nouă denumire, Regimentul 19 Infanterie,


283

reluându-şi de drept numele şi renumele pe care le-a avut, însă nu a mai revenit în vechea garnizoană din Caracal. 43 Regimentul 2 Călăraşi David Praporgescu, s-a întoars în ţară, după luptele din Ungaria şi Cehoslovacia, fiind desfiinţat odată cu celelalte unităţi de cavalerie. 9.3.1. Brigada 99 Artilerie Antitanc

După război, în 1949, Brigada 99 Artilerie Antitanc s-a mutat de la Piteşti în Caracal, cu Regimentele 129 Artilerie Antitanc şi Regimentul 268 Artilerie Antitanc. În anul 1955 Brigada 99 Artilerie Antitanc s-a desfiinţat, la Caracal rămânând Regimentul 99 Artilerie Antitanc, comandant fiind col. Balaban Gheorghe, care în acelaşi an s-a mutat la Poiana Mare. 9.3.2. Divizionul 29 Artilerie Antitanc Moto Independent

În anul 1949, la Caracal s-a înfiinţat Divizionul 29 Artilerie Antitanc Moto Independent, dislocat în cazarma fostului Regiment 2 Călăraşi. În 1952 divizonul s-a transformat în Regimentul 29 Artilerie Antitanc Independent şi s-a mutat în cazarma de pe strada Înfrăţirii.

Comandanţi ai regimentului până în octombrie 1979, când unitatea s-a mutat la Alexandria, au fost: lt.col. Şoimuşan Simion, lt.col. Popa Constantin, lt.col. Cărtuţă Gheorghe, mr. Drăghici Grigore, lt.col. Opincaru Octavian şi lt.col. Olteanu Gheorghe.

9.3.3. Regimentul 248 Mecanizat

Regimentul 248 Mecanizat este urmaş al Regimentului 2 Roşiori, înfiinţat la 1 septembrie 1869, în tabăra de la Furceni, la vest de Tecuci, având la comandă pe col. Dimitrie Donici, iar ca ajutor pe lt.col. Paul Cernovodeanu. Din iarna aceluiaşi an, regimentul se stabileşte în Bucureşti. Începând cu aprilie 1877, Regimentul 2 Roşiori a intrat în structura Brigăzii 2 Cavalerie. A participat la războiul de independenţă, la luptele pentru cucerirea Plevnei şi redutei Griviţa 1. În partea finală a războiului, Regimentul 2 Roşiori a trecut în rezerva Marelui Cartier General, acţionând în cadrul operaţiunii de la Vidin - Belogradcik.

În perioada 1880-1913, regimentul a fost dislocat în cazărmi din Constanţa, Slobozia, Botoşani, Bârlad, Bucureşti. Începând cu 23 iunie 1913, a participat la cel de al II-lea război balcanic, la operaţiile din sudul Olteniei, iar după trecerea cu bacul pe la Bechet, în nordul Bulgariei.

În timpul primului război mondial a luat parte la luptele de la Oituz şi la cele din vestul Munteniei. S-a remarcat în încleştarea din 15 noiembrie 1916 de lângă localitatea Prunaru, intrând în istorie ca „şarja de la Prunaru“. La 2 august 1917 se afla pe frontul de la Mărăşeşti, fiind în compunerea Diviziei 2 Cavalerie, în subordinea generalului Eremia Grigorescu. La 26 mai 1918, stindardul regimentului a fost decorat cu Steaua României.

Caracal

284

În februarie 1919, regimentul s-a deplasat în Transilvania şi a participat la campania împotriva revizioniştilor maghiari, întrând victorios în Budapesta la 3 august. În anul 1932, la 29 iunie, Majestatea Sa Regele, a dispus prin Înaltul Decret nr. 2312 din 28 iunie 1932, ca regimentul să fie numit Regimentul 2 Roşiori Prunaru. La 10 mai 1935, stindardul Regimentului 2 Roşiori Prunaru, prin Înalt Decret Regal nr. 1362, a fost decorat de M.S. Regele Carol al II-lea cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, clasa III-a.

Evenimentele sumbre pentru România, care se prefigurau în anul 1940, au determinat luarea, de către conducerea politică şi militară a ţării, a unor măsuri disperate de salvare a integrităţii teritoriale. În această arie de preocupări se înscrie şi mutarea Regimentului 2 Roşiori Prunaru în garnizoana Timişoara.

După intrarea României în cel de-al doilea război mondial, Regimentul 2 Roşiori Prunaru, a participat în campania din est la atacul Odesei, la Cotul Donului şi la bătălia de la Stalingrad, după care s-a întors la Timişoara. În iulie-august 1944, a acţionat în Basarabia, pe pârâul Sărata, începând cu 13 octombrie 1944, în Transilvania pe direcţia Apahida – Răscruci – Luna de Jos, apoi din 28 octombrie în Ungaria şi Cehoslovacia.44

Curajul deosebit şi spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă în luptă militarii unităţii, a făcut ca 2 ofiţeri în primul război mondial şi 9 în al doilea, să fie decoraţi cu înaltul Ordin Militar Mihai Viteazul, clasa III-a. De asemenea „Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă ofiţerii, subofiţerii, trupa acestui regiment, pentru acţiunile din Munţii Tatra“ drapelului Regimentului 2 Roşiori Prunaru i s-a conferit Ordinul Militar Mihai Viteazul cu spade, clasa III-a.

După încheierea războiului şi revenirea în ţară, Regimentul 2 Roşiori Prunaru a rămas la Timişoara până la 20 august 1947 când a fost dislocat la Bârlad, unde s-a contopit cu Regimentul 12 Călăraşi din garnizoană. În luna august 1948, unitatea a fost mutată în Târgovişte, iar cu ordinul M.St.M. nr. 45052/18.01.1949 şi-a schimbat denumirea în Regimentul 2 Cavalerie. De la 1 decembrie 1951, a primit o nouă numerotare şi un nou indicativ – Regimentul 119 Cavalerie (U.M. 04527).

În urma desfinţării armei cavalerie şi a reorganizării armatei, de la 1 noiembrie 1954 Regimentul 119 Cavalerie primeşte o companie de tancuri de la Brigada 217 Tancuri şi formează Regimentul 248 Mecanizat, care este dislocat de la Târgovişte în garnizoana Caracal, în cazarma de pe strada Walter Mărăcineanu. Primul comandant al regimentului nou sosit la Caracal a fost mr. Enăşel Horia.

Prin Decretul nr. 351/18 .08.1954, drapelul de luptă al unităţii a fost decorat cu ordinul Apărarea Patriei, clasa a III-a, „pentru fapte de arme săvârşite în războiul împotriva Germaniei fasciste. “

La 23 februarie 1959, Regimentul 248 Mecanizat îşi schimbă denumirea în Regimentul 3 Mecanizat, cu indicativul U.M 01256. Zece ani mai târziu, la 25 octombrie 1969, Regimentul 3 Mecanizat i-a denumirea de Regimentul 3 Mecanizat Olt. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, a


285

căzut la datorie cap. Dumitraşcu Dorin, fiind declarat erou al revoluţiei şi avansat post mortem la gradul de sublocotenent.

Comandanţii unităţii în perioada 1954-1990

Perioada Gradul, numele şi prenumele Unitatea

01.11.1954 - 22.11.1955 Mr. Enăşel Horia R. 248 Mecanizat 22.11.1955 - 11.08.1956 Mr. Muşat Marin R. 248 Mecanizat 11.08.1956 - 23.02.1959 Lt. col. Olteanu Iosif R. 248 Mecanizat 23.02.1959 - 19.09.1959 Lt. col. Olteanu Iosif R. 3 Mecanizat 19.09.1959 - 30.10.1962 Lt. col. Lupu Sava R. 3 Mecanizat 30.10.1962 - 25.10.1964 Lt. col. Ţari Gheorghe R. 3 Mecanizat 25.10.1964 - 06.10.1969 Lt. col. Ţari Gheorghe R. 3 Mecanizat Olt 06.10.1969 - 12.06.1970 Lt. col. Vlase Gheorghe R. 3 Mecanizat Olt 12.06.1970 - 13.03.1981 Lt. col. Petrişor Paul R. 3 Mecanizat Olt 13.03.1981 - 27.07.1986 Mr. Balaban Marius R. 3 Mecanizat Olt 27.07.1986 - 04.11.1994 Mr. Popescu Gabriel R. 3 Mecanizat Olt

Comandanţii acestei unităţi au îndeplinit şi funcţia de comandanţi ai garnizoanei Caracal, mai puţin în perioada 1981-1988, când această funcţie a fost îndeplinită de lt.col. Gabor Dan, comandantul Regimentului 56 Paraşutişti.

9.3.4. Regimentul 217 Tancuri

Regimentul 217 Tancuri, s-a înfiinţat la 15 noiembrie 1943 sub denumirea de Regimentul 3 Infanterie Voluntari, Crişan, în tabăra din pădurea Seltze, de lângă Moscova. Începând cu 2 aprilie 1944, regimentul a părăsit tabăra şi a străbatut pe jos U.R.S.S. de la Volga până la Nistru. Pe 28 august 1944 a ajuns la Iaşi, după care traversează Carpaţii, luptând în cadrul Diviziei Tudor Vladimirescu. A participat apoi la luptele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia.

După război, fiind dislocat în Bucureşti, a purtat succesiv mai multe denumiri: Regimentul 3 Care de Luptă (15.08.1947-24.08.1948), Brigada 3 Tancuri (24.08.1948-01.02.1949), Brigada 9 Tancuri Horia (01.02.1949-01.12.1951), Brigada 218 Tancuri Horia (01.12.1951-01.08.1955). Ultima unitate a fost dislocată la Colibaşi, lângă Piteşti.

La 1 august 1955 unitatea a fost mutată de la Colibaşi la Caracal, sub denumirea de Regimentul 217 Tancuri, comandant fiind lt.col. Goruneanu Mihai.

Odată cu renumerotarea unităţilor şi marilor unităţi din februarie 1959, Regimentul 217 Tancuri primeşte denumirea de Regimentul 1 Tancuri, iar de la 16 iunie 1961 Regimentul 68 Tancuri. Prin Decretul nr. 717/23.10.1969, regimentul a primit denumirea de Regimentul 68 Tancuri General Gheorghe

Caracal

286

Magheru. În faţa clădirii comandamentului s-a instalat mai târziu şi o statuie din bronz a generalului Gheorghe Magheru (1804-1880), care a fost în anul revoluţionar 1848 ispravnic (prefect) de Romanaţi. Statuia este operă a sculptorului Pavel Mercea şi a fost realizată în anul 1970. Unitatea se află pe strada Carpaţi nr. 137. Unitatea a participat cu tehnică şi efective la evenimentele din decembrie 1989, unde a căzut la datorie căpitanul Burcea. Dintre comandanţii pe care i-a avut după 1955, când a fost dislocat la Caracal menţionăm pe lt.col. Goruneanu Mihai (1955-1957), mr. Drăgăniţă Constantin (1957- 1959), mr. Săftescu Ioan (1959-1960), mr. Bogdan Constantin (1960-1962), mr. Anghel Gheorghe (1962-1971), lt.col. Ene Marin (1971-1981), mr. Predonescu Nicolae (1981-1984), cpt. Păstae Ion (1984), col. Babeu Pavel (1984-1987), cpt. Voicu Fănel (1987-1989), mr. Marchiş Vasile (1989-1990).

9.3.5. Divizionul 325 Autotunuri

Divizionul 325 Autotunuri, a luat fiinţă la 1 septembrie 1968, din Bateria 325 Autotunuri, sub comanda mr. Răgălie Nicolae, dislocat în cazarma situată la 1 kilometru sud de Caracal, în subordinea Diviziei 2 Mecanizată Craiova. La 20 iulie 1969 a primit Drapelul de Luptă şi s-a mutat în cazarma de pe strada Înfrăţirii, în partea de nord a Caracalului. Din 1980 este dislocat în cazarma de pe strada Carpaţi.

Începând cu data de 1 octombrie 1985 Divizionul 325 Autotunuri a fost dotat cu tunuri antitanc calibru 100 mm, model 1977 şi şi-a schimbat denumirea în Divizionul 325 Artilerie Antitanc.

Comandanţii acestui divizion, până în anul 1989 au fost mr. Răgălie Nicolae (1968-1982), mr. Băluţă Dumitru (1982-1989) şi mr. Dincă Ştefan.

9.3.6. Batalionul 403 Şcoală de şoferi

Batalionul 403 Şcoală de şoferi a fost înfiinţat la Caracal în anul 1972, ocupând o parte din cazarma situată la ieşirea spre Coarabia. Şcoala pregătea şoferi militari categoriile B,C,D,E pentru trupele de uscat.

Comandanţi ai Batalionului 403 Şcoală de şoferi au fost mr. Cocoş Tudor (1972-1980), urmat de mr. Racoţi Eugen (1981-1988) şi mr. Badea Mitrică (1989-1997).

9.3.7. Batalionul 135 Disciplinar

Batalionul 457 Disciplinar, a luat fiinţă în anul 1951, în localitatea Abrud, a fost dislocat la Bistriţa în 1958, unde şi-a schimbat numele în Batalionul 135 Disciplinar. Începând cu 28 noiembrie 1978 un detaşament al său, comandat de mr. Oprea Alexandru s-a deplasat în garnizoana Caracal, în vederea dislocării Batalionului în această garnizoană, în cazarma din sudul oraşului, la ieşirea spre Corabia.

La 22 ianuarie 1980, Batalionul a fost dislocat la Caracal, cu următoarele efective: 13 ofiţeri, 9 subofiţeri, 2 personal muncitor civil, 80


287

militari în termen şi 178 militari condamnaţi. Comandanţi ai unităţii au fost lt.col. Vânătoru Mihai până la 16 noiembrie 1985, apoi cpt. Anton Vasile, iar de la 28 septembrie 1987 mr. Vizauer Zoltan. 9.3.8. Regimentul 56 Paraşutişti

În anul 1980, în structura militară a oraşului apar şi trupe de paraşutişti. La 15 aprilie 1980, se înfiinţează Regimentul 56 Paraşutişti în cazarma de pe strada Înfrăţirii, primul său comandant fiind lt. col. Gabor Dan.

Instrucţia se făcea în incinta unităţii la turnul de paraşutare şi la aerodromul din garnizoana Deveselu, atunci când se făceau paraşutări din avioanele An-2, An-24 sau An-26. Din 1988, la comanda regimentului a venit lt.col. Gogonţea Mircea, care a devenit şi comandant de garnizoană, ocupând această funcţie până în 1992.

9.3.9. Regimentul 425 Construcţii, Lucrări, Irigaţii

Regimentul 425 Construcţii, Lucrări, Irigaţii s-a înfiinţat la 4 martie 1984. Doi ani mai târziu la Caracal rămâne Batalionul 425 Construcţii, Lucrări, Irigaţii, în subordinea Regimentului de Construcţii, Lucrări, Irigaţii cu reşedinţa la Brăneşti.

A construit sistemele de irigaţii de pe platformele Caracal şi Ipoteşti şi a participat la alte numerose construcţii de geniu şi industriale.

Comandanţi în această perioadă au fost mr.ing. Ţuţuianu Gheorghe şi col. Bârleanu Anton.

9.4. ACTIVITATEA MILITARĂ ÎN PERIOADA 1990-200745

După evenimentele din decembrie 1989, în sistemul militar s-au produs transformări la nivel naţional, care au adus schimbări importante în structura

garnizoanei Caracal. Unele unităţi au fost desfiinţate sau dislocate în alte localităţi din ţară. S-au înfiinţat altele noi.

9.4.1. Regimentul 3 Mecanizat Olt

Regimentul 3 Mecanizat Olt, începând cu 1 martie 1995 îşi schimbă denumirea în Batalionul 3 Instrucţie Olt

iar, de la 1 iunie 2001 în Baza 1 Instrucţie Infanterie, subordonată Şcolii de Aplicaţie pentru Infanterie Făgăraş.

Fig.9.7. Baza 1 Instrucţie Infanterie

Caracal

288

La 1 august 2005 Baza 1 Instrucţie Infanterie se transformă în Batalionul 1 Instrucţie (având acelaşi indicativ – U.M. 01256) subordonat Şcolii de Aplicaţie pentru Infanterie şi Vânători de Munte, Făgăraş.

După anul 1990, unitatea a avut comandanţi pe lt.col. Popescu Gabriel, lt.col. Olteanu Anton de la 4 noiembrie 1994, iar de la 1 august 2005 pe lt.col. Brănescu Aurelian, care este şi comandant al garnizoanei. 9.4.2. Regimentului 68 Tancuri General Gheorghe Magheru

Regimentul 68 Tancuri General Gheorghe Magheru (U.M. 01320), este menţinut până în anul 1995. Conform prevederilor Ordinului General al ministrului apărării naţionale nr. 2 din 26 ianuarie 1995, regimentul a fost restructurat. La data de 30 mai 1995 unitatea a primit denumirea de Batalionul 68 Tancuri, iar de la 1 decembrie 1995 Batalionul 68 Tancuri Romanaţi subordonat Brigăzii 7 Tancuri Muscel.

Comanadanţi ai unităţii au fost: mr. Marchiş Vasile (1989-1990), mr. Boarnă Alexandru (1990-1996), lt.col. Voicu Fănel (1996-1998), lt.col. Ionică Vasile (1998-2002). Batalionul 68 Tancuri Romanaţi a fost desfiinţat la data de 30 iunie 2002.

9.4.3. Batalionul 71 Tancuri

Odată cu desfiinţarea Regimentului 68 Tancuri General Gheorghe Magheru, la data de 1 martie 1995 s-a înfiinţat şi Batalionul 71 Tancuri (U.M. 02628), dislocat în aceeaşi cazarmă. Comandant al unităţii a fost numit mr. Iordache Marin Iulian.

La înfiinţare unitatea a fost încadrată cu un număr de 7 ofiţeri, 11 subofiţeri şi 5 militari în termen. În perioada 1 octombrie - 31 noiembrie 2001, Batalionul 71 Tancuri s-a reorganizat structural, transformându-se din batalion de tancuri de tip A (cadre), în batalion de transport şi s-a resubordonat, de la Brigada 7 Tancuri Muscel la Brigada 2 Logistică Teritorială, rezultând la 1 decembrie 2001 Batalionul 290 Transport.

Misiunea principală a batalionului era executarea transporturilor logistice în folosul unităţilor şi marilor unităţi din Corpul 1 Armată Teritorial. Începând cu 1 august 2002 Brigada 2 Logistică Teritorială îşi schimbă denumirea în Baza 2 Logistică Sud, din care face parte şi Batalionul 290 Transport.

După trecerea în rezervă la 28 februarie 2006 a lt.col. Iordache Iulian, comanda unităţii a fost asigurată de mr. Ştefan Constantin, iar de la 15 septembrie 2006 a fost numit comandant al batalionului lt.col. Pârgulescu Ion.

9.4.4. Regimentul 56 Paraşutişti


289

La 30 noiembrie 1990, Regimentul 56 Paraşutişti se restructurează. Din el se desprind două batalioane independente şi anume: Batalionul 56 Paraşutişti (U.M. 01841) şi Batalionul 492 Misiuni Speciale. Primul comandant al Batalionului 56 Paraşutişti a fost numit col. Gogonţea Mircea (comandantul regimentului restructurat), iar din 1995 lt.col. Dediu Marian Sorin. Batalionul 56 Paraşutişti s-a desfiinţat la 1 iunie 2005. 9.4.5. Batalionul 492 Misiuni Speciale.

Batalionul 492 Misiuni Speciale (U.M. 01968) s-a înfiinţat la 30 noiembrie 1990, fiind dislocat în aceeaşi cazarmă cu Batalionul 56 Paraşutişti. Primul comandant al batalionului a fost numit lt.col. Mitroaica Ion (1990-1997). Din anul 1997, când unitatea devine parte componentă a Forţei de Reacţie Rapidă, la comanda batalionului vine lt.col. Cornea Nicolae.

Înfiinţarea Forţei de Reacţie Rapidă se înscrie în procesul de modernizare a Forţelor Armate ale României, în concordanţă cu exigenţele integrării în structurile militare ale Alianţei nord-atlantice.

În perioada 1997-1998 unitatea a desfăşurat acţiuni comune de mare amploare, cu militari din Franţa, Portugalia, Turcia, Italia, atât în ţară cât şi în străinătate.

După trecerea în rezervă a col. Cornea Nicolae, comanda unităţii a fost preluată de lt.col. Cioabă Ionel. Batalionul 492 Misiuni Speciale s-a desfiinţat în anul 2001.

9.4.6. Divizionul 325 Artilerie Antitanc

Divizionul 325 Artilerie Antitanc (U.M. 01252), experimentează, în perioada ianuarie - mai 1994, o nouă structură de organizare a unui divizion antitanc, în conformitate cu noile cerinţele impuse armatei.

Din 8 aprilie 1997 unitatea este nominalizată în compunerea Forţei de Reacţie Rapidă, pentru realizarea interoperabilităţii cu structurile militare ale armatelor membre ale N.A.T.O. În anul 2002 Divizionul 325 Artilerie Antitanc îşi schimbă denumirea în Divizionul 325 Artilerie Mixtă, iar din 2006 în Batalionul 325 Artilerie Mixtă.

În perioada analizată, comandanţi ai unităţii au fost: mr. Dincă Ştefan (1989-1992), lt.col. Păun Dumitru (1992-1997), lt.col. Ghiţă George (1997-2002), lt.col. Poroineanu Marius (2002-2005), iar în prezent lt.col. Ţârlea Gheorghe. După desfinţarea Batalionului 56 Paraşutişti, unitatea a preluat cazarma de pe strada Înfrăţirii.

9.4.7. Batalionul 135 Disciplinar

Batalionul 135 Disciplinar (U.M. 02246) s-a menţinut şi după anul 1990. În anul 1992 batalionul şi-a schimbat denumirea în Închisoarea Militară Nr.5.

Caracal

290

De la 1 ianuarie 2002 Închisoarea Militară iese din subordinea Ministerului Apărării Naţionale şi intră în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor ca Unitate Specială de Jandarmi, schimbându-şi şi indicativul în U.M. 0998.

De la 16 noiembrie 1990, la comanda Batalionului 135 Disciplinar este numit mr. Cincă Ilie, care rămâne la comanda unităţii până la 30 iunie 2005, când este pensionat. După un interimat de trei luni al col. Popescu Adrian, este numit comandant col. Tătaru Mircea.

Unitatea se desfiinţează în decembrie 2006. 9.4.8. Divizionul 1 Artilerie

Divizionul 1 Artilerie (U.M. 01712) s-a înfiinţat la 1 martie 1995, odată cu restructurarea Regimentul 3 Mecanizat Olt. Comandanţi al Divizionului au fost lt.col. Ghiţă George (1995-1997), Păun Dumitru (1997-2000), lt.col. Mandu Ioan (2000-2002). A fost desfiinţat la 30 iunie 2002. 9.4.9. Divizionul 73 Artilerie Antiaeriană

Divizionul 73 Artilerie Antiaeriană (U.M. 01282) a fost înfiinţat la data de 1 martie 1995. Comanadant al Divizionului a fost până la data de 31 august 2001, lt.col. Iliescu Traian. De la 1 august 2001 comanda divizionului a fost asigurată de cpt. Pană Tiberiu.

Unitatea a fost desfiinţată la 30 iunie 2002. 9.4.10. Batalionul 403 Şcoală de şoferi

Batalionul 403 Şcoală de şoferi (U.M. 02263), şi-a continuat activitatea şi după evenimentele din decembrie 1989, pregătind şoferi militari pentru unităţile şi marile unităţi din trupele de uscat.

În anul 1996, batalionul a fost desfiinţat, ultimul comandant fiind lt.col. Badea Mitrică. 9.4.11. Batalionul 425 Construcţii, Lucrări, Irigaţii

În 1990, când comandant al Batalionului 425 Construcţii, Lucrări, Irigaţii (U.M. 02636), a fost col. Bârleanu Anton, militarii au fost retraşi de pe şantiere, iar în anul 1991, unitatea a fost desfiinţată.

9.4.12. Companii independente

La 1 martie 1995, odată cu desfiinţarea Regimentul 3 Mecanizat Olt, se înfiinţează în garnizoana Caracal încă patru subunităţi independente subordonate Brigăzii 7 Tancuri.

Compania 318 Cercetare (U.M. 01255), care a avut comandanţi pe mr. Brănescu Aurelian (1995-1996) şi cpt. Niţu Costinel (1996-2002).

Compania 539 Logistică (U.M. 02627), cu comandanţi mr. Manea Ionel (1995-1998) şi mr. Dumitru Cristinel (1998-2002).


291

Compania 407 Protecţie Antichimică (U.M. 01204 P) cu comandant cpt. Băluţă Gabriel (1995-2002) De menţionat că începând cu 15 aprilie 1996 subunitatea a luat denumirea de Compania 407 Protecţie N.B.C.

Compania 408 Geniu (U.M. 01204 G) cu comandant lt.mj. Neagoe Lionel (1995-2002).

Toate subunităţile au fost desfiinţate la 30 iunie 2002.

Acestea au fost unităţile militare din garnizoana Caracal. Trebuie menţionat totuşi, că în oraş locuiesc şi cadre militare ale unităţilor din garnizoana Deveselu. Aici au executat serviciu de luptă permanent Grupul 91 Aviaţie Vânătoare şi Vânătoare-Bombardament (U. M. 01905), Baza 91 Aviaţie Vânătoare şi Vânătoare-Bombardament (U.M. 01871), Divizionul 62 Artilerie Antiaeriană (U.M. 01833) şi Batalionul 2 Radiolocaţie (U.M. 01864).

9.5.CERCUL

MILITAR DIN CARACAL

Cercul Militar din Caracal s-a constituit ca „Cerc al ofiţerilor din garnizoana Caracal“, la 1 noiembrie 1899, consfinţit prin Înaltul Decret nr.376/1912, având ca scop „adunarea ofiţerilor cu familiile în diferite ocaziuni“. Adunarea ofiţerilor se desfăşura la Clubul Unirea, unde „s-au dat gratis o cameră“, sub conducerea unui „organ de direcţie şi administraţie“ condus de col. Grozăvescu.46

După primul război mondial închiriază un local propriu în locul numit „la trei stejari“, în centrul oraşului. La 19 decembrie 1927 preşedintele Cercului Militar din Caracal, solicită inginerului comunei să i se cedeze o porţiune de teren în partea dreaptă a parcului comunal, la intrarea din bulevardul pârâului pentru construcţia Cercului.47 Cererea probabil nu i-a fost aprobată deoarece cumpără localul numit La trei stejari unde funcţionează până în anul 1977. La 11 septembrie 1914 s-a înfiinţat Cercul subofiţerilor din garnizoana Caracal, având ca scop desfăşurarea unor „întruniri ale reangajaţilor pentru strângerea camaraderiei între reangajaţi şi familiile lor“. Acesta a obţinut personalitate juridică prin sentinţa civilă nr. 148/28.03.1934 a Tribunalului Romanaţi. Primul preşedinte al „organului de direcţie şi administraţie“ a fost mr. Enescu Hristache. Cercurile Cadrelor Militare s-au desfiinţat la 11 septembrie 1949 şi în locul acestora a luat fiinţă Casa Armatei din Caracal care a funcţionat în localul

Fig. 9.8. Localul Casei Armatei La trei stejari

Caracal

292

cumpărat până după cutremurul din 1977. Pentru o scurtă perioadă, între anii 1977-1985, Casa Armatei a funcţionat într-un local, nu departe de primul, ce a aparţinut în perioada interbelică Băncii Comerţului. Din martie 1985, Casa Armatei, iar mai apoi Cercul Militar, funcţionează într-o clădire monumentală, în centrul municipiului Caracal, fiind un simbol al oraşului. Clădirea este structurată pe pe trei etaje şi împărţită în peste 20 de săli, dintre care cele mai mari sunt sala de spectacole cu 450 de locuri şi sala polivalentă de la parter cu 270 de locuri. Dispune de trei foaiere spaţioase, o bibliotecă cu peste 14.000 de volume şi săli pentru diferite cercuri, cursuri şi societăţi culturale. Cercul Militar este o instituţie culturală destinată organizării şi desfăşurării unui evantai de activităţi cultural-artistice, recreative, de turism şi agrement, cu prioritate pentru cadrele militare şi salariaţii civili din unităţile garnizoanelor Caracal şi Deveselu, rezervişti şi veterani, membrii familiilor de militari, dar şi pentru ceilalţi locuitori ai Caracalului care-şi petrec aici timpul liber într-un mod instructiv şi folositor, potrivit opţiunilor fiecăruia.

Aici sunt aniversate sau comemorate evenimentele importante de interes naţional sau local, sunt organizate concerte, spectacole şi festivaluri în colaborare cu alte instituţii culturale din localitate, sau susţinute de formaţii profesioniste recunoscute. Instituţia Cercului Militar are un număr

apreciabil de formaţii artistice proprii, printre care formaţia

corală a cadrelor militare în rezervă şi veteranilor de război, grupul de recitatori, grupul şi soliştii de muzică folk, taraful şi soliştii de muzică populară, ceata de căluşari, formaţia de teatru, grupurile de dans modern, grupul vocal - feminin, grupul satiric, etc. Unele dintre acestea sunt laureate sau au cucerit preţioase premii la diferite festivaluri şi concursuri. Cercul Militar organizează începând din decembrie 1995, Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă, iar în fiecare primăvară, din anul 2000, în luna mai, Festivalul-concurs de muzică folk Voci Tinere, în acest an organizându-se ediţia a VII-a.48

Fig. 9.9. Cercul Militar


293

În cadrul Cercului Militar îşi desfăşoară activitatea societăţi, cluburi, cercuri şi cursuri la care participă în special cadre militare active, în rezervă, în retragere, precum şi membrii ai familiilor acestora. Dintre acestea menţionăm: Societatea Culturală Prietenii Romanaţiului, Societatea Filatelică Romanaţi, Cenaclul Epigramiştilor Tudor Măinescu, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor- filiala Caracal, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere - filiala Olt, Clubul Veteranilor de Război, Cercul Rebusist Alutus, etc. Prezentăm mai jos două dintre aceste asociaţii.

Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere49

La 28 februarie 1990, din iniţiativa a 32 cadre militare în rezervă şi retragere şi veterani de război, cadre provenite din unităţile militare din Caracal şi Deveselu, s-a constituit la Caracal Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, fiind prima asociaţie din ţară de acest fel, constituită după evenimentele din decembrie 1989. Adunarea de constituire a aprobat Statutul asociaţiei, în care era evidenţiat scopul principal - apărarea onoarei şi demnităţii pensionarilor militari şi veteranilor de război.

Conducerea asociaţiei aleasă la această adunare a fost formată din col. (r) Petrişor Paul - preşedinte, col. (r) Velţan Nicolae - vicepreşedinte, mr. (r) Diaconescu Nicolae - secretar.

După înfiinţarea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, în luna aprilie 1990 veteranii de război şi-au constituit asociaţie separată - Asociaţia Veteranilor de Război, filiala Caracal.

În luna septembrie 1990 s-a constituit la Bucureşti Liga Naţională a Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere, asociaţie sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale, la care în decembrie 1990 a aderat şi asociaţia caracaleană. În anul 1991, la prima Conferinţă Naţională a Ligii, se modifică statutul şi-şi schimbă denumirea în Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere (U.N.C.M.R.R.). Deviza Uniunii este: PATRIE - ONOARE - DEMNITATE.

Pentru perioada 1994-2001, în conducerea filialei se schimbă secretarul, fiind ales lt.col. (r) Diaconu Ioan. De asemenea, la cea de a doua Conferinţă Naţională, care a avut loc în zilele de 10-11 mai 1994, în cadrul Colegiului Director a fost ales şi preşedintele filialei Caracal col. (r) Petrişor Paul.

Începând din anul 1996 Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere filiala Caracal, primeşte denumirea de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere General Gheorghe Argeşanu.

La adunarea generală din 15 martie 2001, a fost aleasă o nouă conducere. Din aceasta fac parte: comandor (r) Velţan Nicolae-preşedinte, col. (r) Atasie Nicolae-vicepreşedinte şi lt.col. (r) Diaconu Ioan-secretar. Patru ani mai târziu, din conducerea filialei municipale Caracal făceau parte col. (r) Atasie Nicolae-preşedinte, col. (r) Drăghici Constantin-vicepreşedinte şi col. (r) Mandu Ion-secretar, iar din anul 2006 când Asociaţia Cadrelor Militare în

Caracal

294

Rezervă şi Retragere General Gheorghe Argeşeanu a devenit asociaţie judeţeană, în conducerea asociaţiei sunt: col. (r) Mandu Ion-preşedinte, col. (r) ing. Bănică Gheorghe-prim-vicepreşedinte şi mr. (r) Cojocaru Constantin- secretar.

Pentru organizarea în bune condiţii a activităţilor, în cadrul comitetului de conducere a asociaţiei, sunt formate mai multe secţiuni pe domenii de activitate: biroul executiv, secţiunile-probleme militare, social şi cultural-educativ, administrativ şi financiar, revizie şi control.

Dintre activităţile mai importante se pot menţiona: întâlniri cu deputaţi şi senatori de Olt, cu membrii ai Comisiilor de apărare din Parlamentul României, cu consilieri ai preşedintelui României şi nu în ultimul rând cu primarul, viceprimarul, consilieri din Consiliului local sau alte persoane cu funcţii de răspundere în administraţia locală. Totodată membri ai asociaţiei au organizat excursii în ţară şi au participat la diferite simpozioane.

Asociaţia Naţională Cultul Eroilor filiala Caracal50

La 12 august 1993, în cadrul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, filiala Caracal, s-a constituit Comitetul Judeţean pentru Restaurarea şi Îngrijirea Mormintelor şi Cimitirelor Eroilor. Primul preşedinte a fost ales comandorul (r) Velţan Nicolae, iar vicepreşedinte lt.col. (r) Dănău Gheorghe. În anul 1997, la a patra Conferinţă Naţională, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Mormintelor şi Cimitirelor Eroilor s-a transformat în Asociaţia Naţională Cultul Eroilor, iar la nivelul judeţelor, Comitetele Judeţene au devenit filiale judeţene. Începând cu 31 iulie 1997, în conducerea filialei se aflau locotenet col. (r) Lăzărică Gheorghe-preşedinte şi col. (r) Matei Dumitru – vicepreşedinte. Până în anul 2003, sediul filialei judeţene Olt a funcţionat la Caracal, iar din noiembrie 2003 sediul filialei s-a mutat la Slatina, preşedinte fiind ales col. (r) Lepădat Gheorghe (Slatina), vicepreşedinte lt.col. (r) Lăzărică Gheorghe (Caracal), secretar cpt. comandor (r) ing. Marin Ion (Caracal).

Tot din anul 2003 la asociaţia municipală Caracal a fost ales preşedinte col. (r) Matei Dumitru, iar vicepreşedinte col. (r) ing. Bănică Gheorghe. Asociaţia municipală s-a remarcat în cadrul filialei judeţene prin preocuparea sporită pentru creşterea numărului acţiunilor specifice care folosesc mijloace de influenţare în masă şi strângerea legăturilor cu factorii educativi: şcoli de toate gradele, muzeu, bibliotecă, cercul militar, casa de cultură, şi unităţile din garnizoană. Comitetul asociaţiei municipale Cultul Eroilor Caracal, a făcut intervenţiile necesare cu propuneri concrete la Primărie şi Consiliul local, în vederea înfiinţării unei secţii de istorie militară a municipiului Caracal, în cadrul Muzeului Romanaţiului, urmând ca ulterior să se intervină la Muzeul Militar Naţional pentru aducerea ca principale piese de muzeu, a armelor de tipul celor care au fost în dotarea unităţilor din garnizoanele Caracal şi Deveselu: avioane, tancuri, tunuri, armament individual şi obiecte care au aparţinut celor ce au deservit această tehnică militară.


295

O prioritate în activitatea Comitetului asociaţiei municipale a fost şi rămâne reamplasarea vulturului la locul său, pe portalul Cimitirului eroilor, pe Monumentul eroilor funcţionari ai administraţiei financiare căzuţi în războiul pentru reîntregirea neamului, monument aflat în curtea bibliotecii municipale Virgil Carianopol, precum şi pe Monumentul aflat în incinta Batalionului 1 Instrucţie. De asemenea în programul de activitate al Comitetului asociaţiei se află şi iniţiativa reamplasării unor monumente. Aducerea în faţa fostei Prefecturi de Romanaţi a monumentului generalului Gheorghe Magheru, fost prefect al judeţului Romanaţi în anul revoluţionar 1848, monument ce se află în curtea unei unităţi militare care-i purta numele, în prezent desfiinţată.

La 1 noiembrie 1999 s-a aniversat centenarul Cercului Militar din Caracal. Cu acest prilej au fost editate diplome aniversare, pliante, iar cu sprijinul Societăţii Filatelice Romanaţi şi al EDIPOST un frumos întreg poştal. Dintre ultimii şefi ai Casei Armatei (Cercului Militar) amintim pe mr. Păun Marin, până în octombrie 1975, apoi cpt. Matei Dumitru până la 31 mai 1995, iar de la 1 iunie 1995 lt.col. Popescu Nicolae. Note:

1. Dumitru Tudor, Oltenia Romană, ed. a IV-a, Bucureşti, 1978, p. 325-342 2. Inscripţia se păstrează în colecţia Muzeului Romanaţiului Caracal şi publicată

în I.D.R vol.2, p 232 3. Diploma Ioaniţilor, 2 iunie 1247, în Documente Istorice Româneşti, veacurile

XIII, XIV, XV, B, 1247-1500, 1953, p. 1 şi 2 4. Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, p. 227; George Ioan

Lahovari, Marele dicţionar geographic, 1899, unde se menţionează că în vremea lui Mihai Viteazul a avut loc la Caracal o bătălie între români şi turci

5. Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti,1978, p.119 6. Ibidem 7. Dicţionarul Istoric al Localităţilor din Judeţul Olt- Oraşe, Craiova, 2006,

p.136 8. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, fila 11 9. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, fila 1 10. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, fila 10 11. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, filele 20-21 12. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, fila 43 13. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, filele 67-71 14. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, filele 80-82 15. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19, filele, 91-92; 16. Arhivele Militare Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi nr.19,

768, fila 105 17. Eugen Ichim, Ordinul militar de război Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p.

203 18. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului II Romanaţi nr.19, 770, filele

20, 34, 70 şi 137 19. ANR, Fond Ministerul de Interne-Administrative, dos. 991/1898, filele 1-118 20. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 14

Caracal

296

21. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 23 22. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 26 23. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 27 24. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 34 25. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 59 26. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, filele 62-65 27. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 79 28. Ştefan.Ricman , Monografia judeţului Romanaţi, Craiova, 1928, p. 281, 282 29. AM Piteşti, Registrul Istoric al Regimentului 2 Călăraşi, 684, fila 79 30. Eugen Ichim,op.cit, p.231 31. Date furnizate de general de brigadă Vinicius Florescu 32. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare teritorial, dos.620, filele 1-9 33. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare teritorial (1244), dos. 2, filele 1-16 34. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare teritorial (1244), dos. 2, filele 143-144 35. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare teritorial (1244), dos. 2, filele 105, 361,

440, 737 36. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare teritorial, dos.4, fila 201 37. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare teritorial (1244), dos. 38, fila 5 şi dos.

646, fila 97 38. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare, dos. 1022, filele 13-63 39. AND- Olt. Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 40/1941, fila 695 Alexandru

Duţu, Armata Română pe butuci, Dosarele Istoriei, anul VII, nr.9 (73), 2002, p. 2 – 3

40. AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare, dos.4, fila 20; AM Piteşti, Fond Centrul de recrutare, dos. 4, filele 348, 361; Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr – Caracal 1945, Bucureşti, 1991

41. AND- Olt. Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 40/1941, fila 695 42. Alexandru Duţu, Armata Română pe butuci, Dosarele Istoriei, anul VII, nr.9

(73), 2002, p. 2 – 3 43. Monografia istorico-militară. De la Regimentul II Linie ( 12 iunie 1830, la

Brigada 19 Mecanizată Ziridava, 12 iunie 2000), Cluj- Napoca 2000, pag 17-19

44. Regimentului 3 Mecanizat, Registrul Istoric, date preluate de la col.(r) Nicolae Popescu, şeful Cercului Militar Caracal

45. Informaţiile despre activitatea militară din Caracal în perioada 1990-2007 au fost furnizate de lt.col. Aurelian Brănescu, comandantul Garnizoanei Caracal şi col.(r) Marin Ion

46. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 344/1930, filele 9 şi 20 47. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 344/1930, fila 7 48. Informaţii despre activitatea Cercului Militar din Caracal au furnizate de

lt.col.(r) Nicolae Popescu 49. Registrul Istoric al Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere 50. Registrul de procese-verbale al Asociaţiei Cultul Eroilor, Filiala Caracal.


297

10. INSTITUŢII DE MENŢINERE A ORDINII PUBLICE

10.1. TRIBUNALUL ROMANAŢI

Pe teritoriul Caracalului, cele mai vechi atestări ale activităţii judecătoreşti pot fi stabilite în Evul mediu când organizarea judecătorească se baza pe principiul ierarhic. În Ţara Românească judecătorul suprem era domnul ajutat de Sfatul Domnesc. La sate, Forul sătesc era compus din judele Satului şi „din oamenii buni şi bătrâni“, care judeca pricinile dintre locuitorii satului respectiv. În aceeaşi perioadă majoritatea aşezărilor urbane erau proprietatea domniei şi nu depăşeau caracterul de târg, de aceea nu se poate vorbi de o uniformitate din punct de vedere economic şi juridic a populaţiei. Locuitorii târgurilor, cum este şi cazul Caracalului, aveau drept de proprietate asupra caselor, atelierelor, prăvăliilor, viilor, livezilor. În transmiterea bunurilor se exercita dreptul de protimisis. Loturile de cultură în oraş şi mai ales în hotarul târgului le erau date locuitorilor în folosinţă şi distribuite anual de juzi şi pârgari. Obiceiul pământului „jus valahicum“ a fost treptat înlocuit.1 Pricinile legate de proprietatea asupra pământului erau numeroase. Într-un document din 6 septembrie 1626, Alexandru Voievod poruncea pârcălabilor din oraşul Caracal ca atunci „când vor veni oamenii mânăstirii Cozia la satele lor, Vădăstriţa şi Frăsinetul“ să-i silească să lucreze ce va trebui pentru mânăstire. Dacă nu ar fi dat ascultare pârcălabii erau împuterniciţi „să-i bateţi şi să-i porniţi la ce va fi treaba mânăstirii“.2 Într-un alt document, din 26 februarie 1627, apar ca martori în proces pentru satul Studina Jiţea Judeţul, cu 12 pârgari din Caracal. Acest act a fost emis în casa „unchiaşului Badea din Caracal, probabil pricina a fost judecată aici.3 La începutul secolului XVIII, când Oltenia a fost ocupată de austrieci, statul românesc avea o structură administrativă centralizată, instituţiile administrative centrale şi locale fiind numite şi revocate de domn. Administraţia austriacă a iniţiat o reformă a sistemului judecătoresc. S-a instituit o ierarhie de instanţe care a încadrat întreaga provincie într-un sistem judiciar uniform. În sate, pârcălabii judecau pricinile mărunte, certurile, furtişagurile mici şi abaterile de la morală. Instanţa imediat superioară era cea a ispravnicului, care, pe lângă dreptul de a judeca aceleaşi pricini ca şi pârcălabii, dar de gravitate mai mare, avea dreptul de încarcerare. În vârful ierarhiei judecătoreşti judeţene se

Caracal

298

afla vornicul, din a cărui competenţă judiciară nu erau excluse decât judecăţile care comportau sentinţe capitale, şi pricinile referitoare la stăpânirea bunurilor (pământ, robi, rumâni).4

În Caracal, îşi avea reşedinţa ispravnicul judeţului Romanaţi. Aici se judecau pricinile la nivel de oraş şi judeţ. În anul 1781, ispravnic al judeţului Romanaţi era Costache Jianu, tatăl haiducului Iancu Jianu.5 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus modificări în activitatea judecătorească prin introducerea codului civil şi codului penal. Până la construirea propriului local, Tribunalul Romanaţi a funcţionat în sediul Prefecturii.

Devenind neîncăpător, autorităţile locale au hotărât în 1896 să construiască un sediu al justiţiei. Palatul justiţiei s-a construit în anul 1896 şi s-a mărit prin noua construcţie ce i s-a adăugat în anul 1927, pentru Curtea de Juraţi şi secţia a doua a tribunalului.

În această clădire au funcţionat cele două secţii ale Tribunalului Romanaţi, Secţia I-a şi Secţia a II-a, Secţia Tutelară, Parchetul Romanaţi şi Portărei.Informaţii despre activitatea judecătorească în perioada 1896-1928 ne furnizează monografia judeţului Romanaţi din 1928.6 Potrivit acestei monografii în perioada menţionată au funcţionat ca prezidenţi (preşedinţi) şi prim-prezidenţi (prim-preşedinţi) Victor Antinescu, Ion Hagiescu Mirişte, Ion Stănescu Buzău, Mircea Căpitănescu, Eugen Mărculescu. Secţia I-a a Tribunalului Romanaţi era condusă de prim-preşedintele Eugen Mărculescu, având ca judecător de şedinţă pe Ion Georgescu, cu grad de preşedinte şi pe Ion Anastasiu, ca judecător supleant pe Toma G.Veleanu, iar la cabinetul 1 Instrucţie pe Petre Mihail, cu grad de preşedinte. Secţia a II-a a Tribunalului Romanaţi, a fost condusă de N. Bărbulescu, preşedinte, iar ca judecători de şedinţă Stefan Constantinescu, cu grad de preşedinte şi Gheorghe Marinescu, judecător supleant, T. Ronea, iar cabinetul 2 intrucţie îl avea pe T. Cristea. Secţia tutelară îl avea judecător de şedinţă pe Dimitrie Dăbuleanu. Parchetul Romanaţi era condus de prim-procurorul C.Scânteie care-l avea ca procuror pe Alexandru Gh. Policrat şi secretar pe G.Crăciunescu, pe I. Voiculescu, prim-procuror în 1920 şi pe Romulus

Fig.10.1 Palatul de Justiţie în 1903


299

Seceureanu prim-procuror în 1921. Portărei erau în 1928 P.A. Neaţu, şef portărel, I. Malciu şi I. Ricman, iar ca secretar Barbu Ricman. Baroul a avut ca decani pe R.Pârvulescu, Ion Brabeţeanu, Mihail Demetrian, C. Dobrotescu, Vasile Suditu, Ion Stănculescu, Marcu Celărianu. Ştefan Ricman precizează în Monografia Romanaţiului că la Palatul de Justiţie, în sala paşilor pierduţi se afla fixată, în zid o placă de marmură neagră cu următoarea inscripţie: „Cinste şi recunoştinţă eroilor avocaţi şi magistraţi din Romanaţi căzuţi pe câmpul de onoare în războiul din 1916-1918, pentru întregirea neamului“7 şi îi menţionează ca eroi pe Vasile V. Suditu judecător de şedinţă, căpitan de rezervă, Teodor Băloi judecător de ocol, locotenent de rezervă, Ion P. Dumitrescu judecător de şedinţă, locotenent de rezervă şi avocaţii Nicolae I. Celarianu, Emilian Georgescu, Teodor Crâşmaru, Teodor Dobrotescu, sublocotenenţi de rezervă. În anul 1938 Tribunalul Romanaţi era structurat în: Parchet, Instrucţie, Corpul Portărei, având o structură asemănătoare cu cea din 1928. Prm-preşedinte era Ştefan Constantinescu. iar procuror Gheorghe Comănescu.8 10.2. JUDECĂTORIA CARACAL

În cadrul Tribunalului Romanaţi în 1928 funcţiona, Judecătoria Mixtă Caracal, avându-i ca judecători pe C. Marinescu, C. M. Oprescu, ajutor judecător pe N. Alexandrescu şi grefieri pe A.Marin şi P.Ţencu şi Judecătoria Rurală Caracal având judecători pe Ion P. Dacian cu grad de preşedinte de tribunal, C. P. Dumitrescu, ajutor de judecător şi grefieri pe P. Ştefan Constantin şi D. Dumitrescu.

Instaurarea regimului comunist a adus modificări în sistemul judecătoresc. În 1950 Tribunalul Romanaţi devine Tribunal de Raion, iar după desfiinţarea Judeţului Romanaţi, în 1968, Judecătoria Caracal intră în subordinea Tribunalului Olt. Până la instaurarea regimului communist, baroul Romanaţi era compus din 48 de avocaţi, 5 stagiari, 4 apărători. După aceea numărul avocaţilor a scăzut la 17. În anul 1953 potrivit Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 365, în perioada 15 iunie 1953 - 15 iunie 1954, au fost aleşi asesori populari pentru tribunalul popular de raion şi de oraş.9

Erau propuse elemente din câmpul muncii „pe cât posibil muncitori industriali, stahanovişti, fruntaşi în producţie, colectivişti fruntaşi.“

Fig.10.2 Sediul Judecătoriei

Caracal

300

Din palatul de justiţie, Judecătoria s-a mutat în clădirea de pe strada Libertăţii, nr. 18, (azi Iancu Jianu), unde a rămas până în anul 2000 când a revenit în vechiul palat al justiţiei.

Judecătorii şi executorii judecătoreşti care au funcţionat la Judecătoria Caracal în perioada 1950-1989

Judecători Executori judecătoreşti Petru Nicolau - preşedinte, 1950-1960 Petre Tencu - portărel, 1950-1960 Nicolae Petrovici Nicolae Plăviciosu - 1960-1962 Dumitru Gavrilescu Georgescu Ion - 1962-1964 Gheorghe Gavrilescu - preşedinte, 1960-1965 Georgescu Beşcucă Ion -1963-1965 Viorica Covrig Alexandru Gessner Ion Gavrilescu Rafailă Vasile Ştefan Popescu - preşedinte, 1966-1968 Gheorghe Cucu Victoria Cucu Ion Nucă Alexandru Andrei Mariana Olaru Alexandru Andrei - preşedinte, 1968-1969 Silvia Istrate Paul Vale Constantin Georgescu Coca Niţu Elena Sloveanu Emanoil Dicu - preşedinte, 1969-1973 Alexandru Fota Tobescu Constantin - preşedinte,1973-1989 Marian Florescu Florea Ciobanu

Judecătorii şi executorii judecătoreşti care au funcţionat la judecătoria

Caracal în perioada 1990-200710

Judecători Executori judecătoreşti Tobescu Constantin - preşedinte, 1973-1992 Rafailă Vasile Florea Ciobanu Neda Ion Marian Florescu - preşedinte, 1992-1997 Marian Bobe Ioan Bărbulescu Ion Rezeanu Mariana Cârstocea - preşedinte, 1997-2000 Eugenia Marin - preşedinte, 2000-2003 Magdalena Iordache - preşedinte, 2003-2007 Victoria Buzatu Mihaela Stoicea Stan Prodănescu Tiugan Veronica Gheorghiţă Oprea Ivan Marian


301

Marioara Giorcotină Teacu Ioana Ion Grozăvescu Ilie Wihelmina

10.3. PARCHETUL

Are ca atribuţii urmărirea şi cercetarea penală. Prin Decretul nr.2 din 2 aprilie 1948, vechiul Parchet a fost înlocuit cu Procuratura R.P.R. Până în anul 1952 Parchetul şi apoi Procuratura au funcţionat pe lângă Tribunalul Romanaţi. De la această dată Procuratura s-a mutat din Palatul de Justiţie în clădirea de pe strada Libertăţii, nr.18 A (azi Iancu Jianu). A

Înainte de 1989 Procuratura a fost condusă de către procurorii Damian Tardea şi Nadu Gheorge Simion. După 1989 Procuratura a revenit la vechea titulatură de Parchet, funcţionând pe lângă Judecătoria Caracal În perioada 1990 - 2007 la conducerea Parchetului s-au succedat: Ioan Petru Cernat, prim procuror din 1992 până în 2005 şi Valeriu Defta, din 2005 până în prezent. Alături de aceştia menţionăm procurorii care au funcţionat şi funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal: Mugur Mărgăritescu, Dumitra Popescu, Ilie Telea, Dumitra Vulcănescu, Silviu Trincă, Sorin Drăguţ, Elisabeta Drăguţ.11 10.4. NOTARIATUL În timpul stăpânirii austriece s-a introdus pentru prima dată, în oraşe, instituţia notariatului. Notariatul din Caracal a funcţionat până în 1952, în Palatul de Justiţie, judecătorii având şi atribuţii de notariat. În anul 1952 se înfiinţează Notariatul de Stat local Caracal, cu sediul în Palatul de Justiţie. În 1955, existau în Caracal patru dactilografe autorizate, iar Notariatul de Stat avea maşină proprie.12 În această perioadă, notarii erau funcţionari de stat. După 1989 se desfiinţează notariatul de stat şi prin legea 36/1995, Legea notarilor publici, se deschid cabinete notariale private. În Caracal, funcţionează trei cabinete notariale având ca notari pe Lepădatu Ilie, Tobescu Ecaterina, Paulina Cernat, Radian Mitru, Şerban Cernat şi Mihaela Camelia Neagu.

Fig.10.3 Sediul Parchetului

Caracal

302

10.5. POLIŢIA

În oraşul Caracal Poliţia a luat fiinţă ca urmare a prevederilor Legii Comunale din anul 1864, în baza căreia primăriile aveau dreptul la o poliţie comunală numită Guardă Orăşenească condusă de primar, iar în oraşele cu peste 3000 de locuitori, conducerea putea fi încredinţată unui funcţionar numit prefect de poliţie. Acest prefect de poliţie era numit de prefectul judeţului şi confirmat prin Înalt Decret de către domnitor, apoi de rege. Guarda Orăşenească s-a constituit în 1866 şi a fost introdusă în sistemul militar de apărare în 1868 fiind subordonată direct Ministerului de Război din 1872. Avea ca atribuţie asigurarea securităţii oraşelor. În anul 1867, primarul oraşului Caracal, Mihalache Prejbeanu, a înaintat un memoriu Prefecturii Judeţului Romanaţi, prin care a solicitat Prefecturii să facă demersurile necesare la Ministerul din Lăuntru pentru înfiinţarea Gărzii Cetăţeneşti la Caracal .13 Prin adresa nr.1980 din 29 iunie 1869, primarul oraşului solicita preşedintelui Consiliului Judeţean să aprobe Regulamentul Poliţiei Comunale. Regulamentul era elaborat de Consiliul Comunal şi trebuia aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean.14

Între primii poliţai care au funcţionat la Poliţia din Caracal menţionăm pe Iorgu Stnculescu, care în martie 1896 conducea această instituţie. Conform ştatului de plată, personalul poliţiei pe 1896 era structurat astfel: Dem M. Becu comisar, Petru Veleanu comisar, Constantin Băişoiu comisar, Grigore Petrescu subcomisar, Ion Constantinescu subcomisar.

Prin adresa nr. 1078/1896, Poliţia oraşului Caracal informa primăria că „începând cu 1 aprilie comisarii s-au organizat pe despărţituri“,iar Grigore Petrescu, „comisar al culorii de roşu“, cu reşedinţa la centru, avea în despărţire suburbiile, Târgu din Lăuntru şi Protoseni şi ca subcomisar pe M. N. Veleanu, N. Hristescu, „comisar al culorii de albastru“, avea în despărţitură suburbiile Târgu de Afară şi Sfântul Nicolae, ca subcomisar pe Dimitrie Niculescu şi jandarm pe Păun Ghiţă, P. N. Veleanu era „comisar al culorii de galben“, avea suburbiile Boldu şi Sfântu Ion, ca subcomisar pe Ion Constantinescu şi jandarm pe Ilie Popescu. Director de poliţie era comisarul C. Băişoiu.15

La început, Poliţia a funcţionat în incinta Primăriei la parter, apoi s-a mutat în casele lui Alexandru Constantinescu, iar în timpul ocupaţiei germane în casele Dumitrache Marinescu, peste drum de primărie. În anul 1926, Ştefan Bibian, fost senator şi consilier, oferea Primăriei Caracal să-i cumpere casele din Caracal pentru Poliţie, cu suma de 2,5 milioane lei. Probabil primăria nu a fost de acord cu suma solicitată deoarece în 1928 Poliţia ocupa pavilionul din curtea primăriei „care pe vremuri“- spune Ricman- a fost Bufetul Grădinii Publice. Până în 1928, au ocupat funcţia de şef al Poliţiei Caracal poliţaii Iorgu (Gheorghe) Stănculescu16, Costică Dobrotescu Jancă, D. Macavescu, M. Becu17, Ioniţă Atanasiu, M. Ciurea, Izvoranu Severni, Pandelescu, Eduard Simon-Iaşi,


303

Iancu I. Jianu, Ion Mărculescu, Ilie Pătru, Mişu Ştefănescu, Titu Bădescu, G. Dobrotescu, toţi avocaţi, apoi, Mişu Puricescu, Iancu Voitescu, Niţă Iţănescu18, Toma Eliescu, Marin Brabeţianu19, Iancu Voitescu20.

În anul 1929, este votată legea pentru organizarea poliţiei generale a statului, la 8 iulie. Aceasta poate fi considerată prima lege modernă de organizare a poliţiei române. Din 1930, funcţia de şef al poliţiei Caracal a fost ocupată de Ştefan Musceleanu21, I. S. Pătru22, D. Mîţulescu23, M.Puricescu24, M.Liiceanu25, Gheorghe Elisievici.26

Prin Înaltul Decret Regal, nr.2252/1938, poliţiile urbane trec sub conducerea comandanţilor legiunilor de jandarmi, toate serviciile poliţiei, comisariatele şi detaşamentele pendinte de această unitate poliţienească au trecut sub autoritatea comandamentului legiunii de jandarmi.27 Prin Decretul Lege din 12 iulie 1940 s-a contopit Poliţia cu Jandarmii şi Prefectura.28 După instaurarea regimului communist, prin Decretul nr.25 din 23 ianuarie 1948, Poliţia s-a transformat în Miliţie, fiind subordonată Ministerului Afacerilor Interne iar din 1972 Ministerului de Interne. Instituţia a funcţionat în această perioadă pentru un timp în strada Borsec, iar din anul 1981 până în prezent, în sediul din strada Toma Ruşcă nr. 3. Din 27 decembrie 1989, prin Decretul Lege nr. 2 al C.F.S.N se revine la vechea denumire de Poliţia Caracal. Actuala structură a poliţiei din Caracal se prezintă astfel: comandant este comisarul şef Ilie Vasile, având ca adjunct şef pe comisarul doctor Staiu Ion. Are un birou de investigaţii criminale cu cinci ofiţeri, un birou investigaţii fraude cu patru ofiţeri, un birou de cercetări penale cu patru ofiţeri, biroul poliţie rutieră cu un ofiţer, biroul ordine public cu doi ofiţeri, biroul poliţie rurală cu trei ofiţeri şi biroul criminalitic cu doi ofiţeri.

Comandanţii poliţiei Caracal în perioada 1970 - 2007.29

Perioada Gradul, Numele şi prenumele

1970-1980 Căpitan Boghici Ioan 1980-1986 Căpitan Necula Gheorghe 1986-1988 Căpitan Micu Gavrilă 1988-1990 Maior Bătăuş Constantin 1990-2000 Maior Micu Gavrilă 2000-2002 Maior Baicea Florian 2002-2004 Comisar Gherghe Petre 2004-2007 Comisar Vasile Ilie

Fig.10.4. Sediul Poliţiei Caracal

Caracal

304

Poliţia oraşului Caracal face parte din Inspectoratul pentru Poliţie al Judeţului Olt şi îşi desfăşoară activitatea în baza legilor 40 din 18 decembrie 1990, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, legea nr. 26 din 18 aprilie 1994, privind organizarea şi funcţionarea poliţiei şi legea nr. 360 din 6 iunie 2002, privind statutul poliţistului, potrivit căreia poliţistul devine funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă de regulă uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru poliţia română prin lege, ca instituţie specializată a statului.

10.6. POMPIERII

Până în anul 1867 Serviciul de stingere a incendiilor în oraş era o anexă a primăriei, stingerea focului făcându-se de către poliţie şi locuitori. La 24 august 1867 se înfiinţează la Caracal un corp de 50 de pompieri, la care a fost numit comandant Velicu Peccovici, fost sergent major în Compania 4 Pompieri, cu salariul de 111 bani mensuali. Pentru confirmare semnează prefectul de Romanaţi, C. Racoviţă.30

La înfiinţarea sa, serviciul de stins focul folosea ca observator clopotniţa-foişor de la Biserica domnească. Clopotniţa-foişor era construită între Şcoala generală nr. 1, fostul Palat

domnesc şi casele Nicu Mihăilescu. În foişor stătea ziua şi noaptea un pompier, care până în

anul 1936 era civil. Până în 1900 şeful pompierilor a fost Mincu Toma Toboşarul.

În anul 1901 s-a construit pe dealul Protoseni, de către arhitectul Remus Iliescu, Foişorul de Foc, construcţie ce se păstrează şi în prezent.

Personalul serviciului era compus dintr-un comandant, un subofiţer şi 40 de pompieri. În anul 1926, comandantul Pompei de Incendiu Caracal a fost D. Trifan.31 Serviciul de stins focul a funcţionat până în anul 1936,

Fig.10.5. Telegrama adresată Ministrului de Interne

Fig.10.6. Comanda de Incendiu în anul 1910


305

când s-a hotărât militarizarea tuturor unităţilor de pompieri. La 3 aprilie 1936, prin Înaltul Decret nr. 815, a fost promulgată Legea de organizare a Corpului Pompierilor Militari. Primăria oraşului Caracal a fost prima care a solicitat înfiinţarea unei subunităţi de pompieri militari. La 5 septembrie 1935, Direcţia Administraţiei Locale trimitea Primăriei oraşului Caracal, ordinul pentru militarizarea secţiei de pompieri locali. La 19 martie 1936, Consiliul Comunal Urban Caracal, a votat militarizarea serviciului de incendiu, care se compunea la acea dată din 22 de militari, un locotenent, un subofiţer instructor, doi sergenţi, trei caporali şi 15 soldaţi. La 1 noiembrie 1936, comandant al Secţiei de Pompieri Caracal a fost numit sublocotenentul Bârea Ion. Sub comanda sa, Secţia de Pompieri Caracal a intervenit la stingerea celui mai mare incendiu din mediul rural, declanşat la 1 aprilie 1938 în comuna Dioşti, Romanaţi.32 La 29 decembrie 1941, comandant al Secţiei de Pompieri, nr. 1 din Caracal, era locotenentul Ţonea Cezar.33

După război, în condiţiile trecerii armatei la efectivele de pace şi trecerii corpului de pompieri militari în structura Ministerului Afacerilor Interne, Secţia Caracal a fost încadrată la 1 aprilie 1945 în Grupul de Pompieri Timişoara, până la 12 iunie 1945 când a revenit la Grupul de Pompieri Craiova. În iulie 1951 Secţia de Pompieri Caracal a solicitat Primăriei să i se dea terenul şi locuinţele din strada Libertăţii, nr.25, pentru a fi reparate şi amenajate, în care să se instaleze Cazarma de Pompieri, cu specificarea că pe terenul respectiv se vor mai face şi alte contrucţii specifice, pentru a deveni Cazarma de Pompieri.34 La 1 februarie 1956, în urma reducerii numărului de raioane ale regiunii Craiova, Secţia Caracal a primit în responsabilitate fostul Raion Corabia şi sudul Raionului Balş. Următoarea modificare în structura sa a avut loc la 1 decembrie 1958 când, prin Ordinul Comandamentului Pompierilor nr. 01940, Secţia a fost declarată Companie. În urma reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, la 11 octombrie1986 Compania de Pompieri Caracal a intrat în structura Grupului de Pompieri al judeţului Olt. La 20 decembrie 1979, Secţia de Pompieri s-a mutat din localul aflat în strada Radu Calomfirescu în localul nou din strada Vornicul Ureche, unde funcţionează şi în prezent. Din anul 1979 până în prezent, la comanda Secţiei s-au aflat ofiţerii lt. mj. Emilian Popescu, lt. Ion Ungureanu, lt. Ilie Bratu, lt. Gheorghe Urâtu, lt. mj. Petre Truţă, col Marius Doru Papuc şi mr. Viorel Dumitrescu, cel care conduce secţia şi în prezent. Dintre incendiile şi calamităţile naturale deosebite la care au participat pompierii caracaleni menţionăm pe cele din 1970 – inundaţiile şi incendiul de la Lacto-Bar Dorna, din Caracal; 1974 - oraşul Corabia, Secţia de Lustruit Mobilă; 1980 - Piaţa Oraşului Caracal; 1989 - Liceul Ioniţă Asan; 1995 - Teatrul Naţional din Caracal.35

Caracal

306

10.7. GARDIENII PUBLICI

Corpul Gardienilor Publici Olt a luat fiinţă în anul 1993, iar la 1 aprilie 1994 şi-a început activitatea Detaşamentul de la Caracal. Şeful Detaşamentului din Caracal a fost numit Liviu Naval, instructor Răceală Marin, iar comandanţi de grupă Muşat Petre, Homescu Laurenţiu, Iliescu Florea, Mitrache Constantin, Pascu Nicolae. La data începerii activităţii Detaşamentul Caracal avea un efectiv de 28 gardieni. În decurs de un an efectivul a ajuns la 200 de gardieni publici şi peste 40 de obiective asigurate cu pază înarmată. În anul 2005 ca urmare a desfiinţării Corpului Gardienilor Publici în întreaga ţară, s-a desfiinţat şi Detaşamentul de la Caracal.36 Note:

1. Istoria medie a României, partea I, Bucureşti, 1966, p.148-149 2. Teodor Bălaşa, Documentar – Localităţile din Oltenia şi bisericile lor, în MO,

nr. 3-4/1986, p.106-107 3. Ibidem 4. Şerban Papacostea,Oltenia, sub stăpânire austriacă( 1718-1739), Bucureşti,

1998, p.273 5. Paul Barbu, Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Bucureşti, 1998, p.198 6. Ştefan Ricman, Monografia judeţului Romanaţi, Craiova, p.228 7. Ibidem, p. 231 8. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Oraş Caracal, dos. 595/1938, fila 65 9. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Oraş Caracal, dos.74/1953, fila 65

10. Datele referitoare la judecătorii şi executorii judecătoreşti care au funcţionat la Judecătoria din Caracal, perioada 1950-2007 au fost furnizate de Tatiana Georgescu, fost grefier la Judecătoria Caracal

11. Date preluate din arhiva Parchetului din Caracal 12. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Oraş Caracal, dos.147/1956, fila 19 13. ANR, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Comunală, dos.121/1867, filele

1-3 14. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos. 1/1869, fila 15 15. AND- Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dos.15/1896, fila37 16. ANR, Fond Ministerul de Interne, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea

Administrative, dos.1125/1899, fila 3 17. ANR, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrative, dos.1123/1899,

fila 1 18. ANR, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrative, dos.681/1900,

filele 1 şi 5 19. ANR, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrative ,dos.1027/1901,

filele 4 şi 5 20. AND- Olt, Fond Poliţia Caracal, dos.2/1919, fila 32 21. AND- Olt, Fond Poliţia Caracal, dos.18/1930, fila 96 22. AND- Olt, Fond Poliţia Caracal,dos.18/1930, fila 31


307

23. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 238/1929, fila 9 24. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 541/1931, fila 6 25. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 541/1931, fila 114 26. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 637/1941, fila 380 27. AND -Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 601/1938, fila 380 28. AND- Olt, Fond Poliţia Caracal, dos.608/1941, fila 54 29. Date furnizate de comandantul Poliţiei Caracal, comisar Ilie Vasile 30. AND-Olt, Fond Diviziunea Comunală, dos. 227/1867, fila 3 31. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos.795/1927, fila 22 32. Pompierii Caracaleni, de la primele formaţiuni de pompieri civili la pompierii

militari de astăzi, în Pompierii Caracaleni, publicaţie realizată în colaborare cu P.M.C, Grupul de Pompieri Matei Basarab al judeţului Olt, p.4

33. AND- Olt, Fond Primăria Oraşului Caracal, dos. 637/1941, fila 380 34. AND- Olt, Fond Sfatul Popular Caracal, dos. 2/1950, fila 59 35. Pompierii Caracaleni, de la primele formaţiuni de pompieri civili la pompierii

militari de astăzi, în Pompierii Caracaleni, publicaţie realizată în colaborare cu P.M.C, Grupul de Pompieri Matei Basarab al judeţului Olt, p.6

36. Date furnizate de Homescu Laurenţiu, fost comandant de grupă.

Caracal

308

11. MONUMENTE

11.1. MONUMENTELE ORAŞULUI

Monumentul Eroilor1perla coroanei monumentelor de artă ale Caracalului, această lucrare impunătoare se înalţă în centrul municipiului, amenajat ca un adevărat plămân verde al urbei, cu spaţii verzi, pomi şi aranjamente florale care înconjoară monumentul.

După cum scrie presa vremii, în primăvara anului 1925, din iniţiativa unui comitet compus din Virgil Marineanu prefect, colonel Graf comandantul garnizoanei, coloneii Constantinescu Constantin, Argeşeanu Gheorghe şi Marinescu Marin comandanţii unităţilor militare din localitate, P. Sfetcu - administrator financiar, D. Floreşteanu inginer al judeţului, Niţă Voiculescu şi D.G. Floreanu foşti deputaţi şi cpt. Gh. Niculescu primar „s-a luat hotărârea lăudabilă de a ridica un monument pentru eroii Romanaţeni morţi în campaniile 1916-1919.“

Monumentul este opera sculptorului Ioan Schmidt, din Bucureşti. A fost terminat la sfârşitul anului 1926 şi inaugurat în ziua de Înălţare, 2 iulie, Ziua Eroilor din anul 1927. Este format din trei grupuri statuare din bronz, aşezate pe un soclu din piatră adusă dintr-o carieră din Munţii Apuseni.

Grupul principal este reprezentat de un soldat în poziţie de atac, ţinând arma cu ambele mâini şi având lângă el o frumoasă victorie, femeie mândră ţinând în mâna dreaptă coroana de lauri şi în mâna stângă drapelul României. La piciorul stâng al femeii este sculptat un fragment dintr-o roată de tun, trofeu de război, simbol al zdrobirii inamicului.

De o parte şi de alta a soclului central, pe socluri mai joase, se află

două grupuri statuare care redau diferite faze ale luptei. În partea stângă a victoriei, se află doi ostaşi în poziţie de luptă pe câmpul de bătaie, mânuind o mitralieră, iar în grupul din partea dreaptă a soldatului alergând spre inamic cu arma în mâini, trei ostaşi trăgând cu arma şi aruncând cu grenada spre inamic.

Fig. 11.1. Monumentul Eroilor


309

Deasupra unui bazorelief cu scene de luptă crâncenă, pe soclul central

sunt amplasate de o parte şi de cealaltă, două plăci de marmură având încrustate texte asupra cărora a fost consultat şi profesorul Nicolae Iorga, care „a găsit că inscripţia este perfect de bună“.

Fig. 11.3. Bazorelief cu scene de luptă

Placa din faţa monumentului purta următoarea inscripţie: „S´a ridicat acest monument în al XI-lea an de glorioasă domnie a M.S.

Regelui Ferdinand I, anul mântuirii 1925, pentru a prea mări de-apururi avântul eroilor romanaţeni, cari prin jertfa supremă au contribuit la desrobirea fraţilor ardeleni, bucovineni şi basarabeni, înfăptuind visul de veacuri al întregirii hotarelor României Mari. / 1916-18-19.“

Fig. 11.2. Grupuri statuare - detalii

Caracal

310

După cel de-al doilea război mondial, când regimul s-a schimbat, această placă a fost înlocuită cu o alta pe care scrie:

„S-a ridicat acest monument în anul 1925, pentru a aminti de-a pururi avîntul eroilor romanaţeni, care au contribuit prin jertfa lor supremă la dezrobirea fraţilor ardeleni de sub jugul monarhiei austro-ungare, pusă în slujba imperialismului german cotropitor, înfăptuind visul de veacuri al întregirii hotarelor României“.

Inscripţia omagială pe cea de-a doua placă a rămas neschimbată: „Vouă, eroilor din Romanaţi, s-a ridicat acest templu al virtuţilor

strămoşeşti, către voi se îndreaptă cu piozitate gîndirea celor de azi şi de mîine, vouă vi se cuvine, în parte, prinosul de recunoştinţă al unui neam întregit, eternizînd unirea tuturor românilor“

Pe trei plăci de bronz sunt înscrise numele ofiţerilor romanaţeni „eroi morţi pe câmpul de luptă, pentru patrie, în timpul războiului 1916-19“.

În ziarul săptămânal „Romanaţul“ din 12 iunie 1927 apare articolul „Desvălirea monumentului şi ziua eroilor la Caracal“, în care este descrisă cu lux de amănunte solemnitatea zilei de 2 iulie 1927:

„Comemorarea celor opt sute de mii de eroi, cari au tras cu sângele lor hotarele României întregite, a fost pentru caracaleni o dublă ocazie de a-şi manifesta simţămintele lor de recunoştinţă faţă de memoria vitejilor noştri“.

Prezent la eveniment în calitate de reprezentant al armatei, generalul Dejoianu „admiră opera ce cristalizează în sine sufletul romanaţenilor recunoscători“.

În anul 1989, odată cu sistematizarea centrului civic al oraşului, monumentul a fost rotit cu 90° spre stânga, deplasat pe axa centrală a noului parc ce se deschide la kilometrul zero al localităţii şi înălţat cu circa un metru.

Monumentul Recunoştinţei2 este amplasat în imediata apropiere a intrării dispre sud a parcului Constantin Poroineanu, monumentul a fost inaugurat la 25 octombrie 2004, la împlinirea a 60 de ani de la eliberarea ultimei localităţi a ţării de sub ocupaţia fascistă.

Monumentul cinsteşte memoria luptătorilor caracaleni în cel de-al doilea război mondial şi a fost ridicat de către Primăria municipiului şi Consiliul local, la iniţiativa filialelor locale ale Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor. Ansamblul proiectat de tânărul arhitect Petre Spiru Adrian, reprezintă o incintă sacră marcată de două cadre dreptunghiulare, unul din beton armat, placat cu granit negru, intersectat perpendicular cu un cadru din oţel inoxidabil. În mijloc se înalţă soclul în formă de trunchi de piramidă, placat cu marmură albă, deasupra întregului ansamblu înălţându-se o cruce cu inserţie, placată cu granit negru. Pe cele patru feţe ale soclului au fost fixate plăci de marmură albă în care sunt săpate următoarele texte:


311

„Eroilor caracaleni căzuţi pe câmpurile de luptă din Est şi Vest (1941-1945) şi veteranilor de război care au luptat pentru eliberarea pământului românesc aflat vremelnic sub ocupaţie străină-recunoştinţa veşnică a urmaşilor!“- pe partea de est; „Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi în neamul românesc.“ - pe partea de vest;„Regimentul II Romanaţi nr.19 şi Regimentul 2 Călăraşi Cercetare cu garnizoana de reşedinţă în Caracal, au luptat pe frontul de Est, iar de la 23 august în capitală, în Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia“ - pe partea de nord; „Monumentul Recunoştinţei ridicat de Consiliul local şi Primăria municipiului Caracal, la iniţiativa filialelor locale ale A.N.V.R., U.N.C.M.R.R. şi A.N.C.E., inaugurat la 25 octombrie 2004.“ – pe partea de sud. Monumentul Revoluţiei de la 18483

La 10 iunie 1848, ispravnicul

judeţului Romanaţi Gheorghe Magheru, primea de la revoluţionarii reuniţi la Islaz o scrisoare ce conţinea o proclamaţie şi un manifest ce se adresa locuitorilor Caracalului: „Cetăţeni caracaleni,

A fost rezervat judeţului vostru dreptul de a vedea ridicându-se primul stindard al mântuirii române, de a proclama verităţi care mai curând sau mai târziu vor salva România ...

Mişcarea care s-a făcut în judeţul vostru va regenera patria noastră şi istoria va ilustra paginile sale cu devotamentul acestor demni descendenţi ai romanilor...

De la voi se vor răspândi seminţele fecunde în toată România şi vor da fructele în viitor.“

În dimineaţa de 11 iunie 1848, tabăra revoluţionară ajunge în Caracal, unde o mare mulţime de oameni, formată din orăşeni, ţărani din împrejurimi şi dorobanţi în frunte cu Gheorghe Magheru şi alte notabilităţi ale oraşului au făcut taberei revoluţionare o primire triumfală la bariera de sud a oraşului. Când revoluţionarii s-au apropiat de barieră, mulţimea şi cei peste 600 de soldaţi din garnizoana Caracal au început să strige:

„Să trăiască constituţia, să trăiască guvernul provizoriu! “ În frunte se aflau Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Radu Şapcă,

Cristian Tell, cpt. Nicolae Pleşoianu şi Grigore Serurie. Cetăţenii oraşului au

Fig. 11.4. Monumentul Recunoştinţei

Caracal

312

îmbrăţişat pe fraţii lor care sosiseră aici, manifestându-şi deplina adeziune faţă de revoluţie. La Caracal s-au emis şi câteva decrete, care au fost întărite mai târziu, la 14 iunie, de guvernul privizoriu în care au intrat şi membrii guvernului de la Islaz. La bariera oraşului, unde mulţimea i-a întâmpinat pe revoluţionari, s-a ridicat în anul 1955 un monument, operă a sculptorului I. Mladin, în amintirea importantului fapt istoric de la 1848.

Monumentul a fost amplasat iniţial pe partea stângă a şoselei dinspre Corabia, dar mai târziu în deceniul al 8-lea al secolului trecut, odată cu ridicarea cartierului de locuinţe Horia, Cloşca şi Crişan, a fost mutat pe partea dreaptă, unde i s-a realizat un postament mai înalt care îl pune mult mai bine în evidenţă. Monumentul are forma unui obelisc turnat

în beton, pe un postament în trepte din acelaşi material. Pe placa de marmură albă de formă trapezoidală se poate citi: „La 11 iunie 1848, în acest loc, cetăţenii oraşului Caracal au

întâmpibat cu entuziasm patriotic pe revoluţionarii de la Islaz, care se ridicaseră la luptă pentru dreptatea poporului.“ Monumentul Eroilor Administraţiei Financiare4

În faţa localului construit de Creditul Agricol în anul 1906, în care funcţiona administraţia financiară judeţeană, a fost ridicat în anul 1922 un monument pentru pomenirea funcţionarilor administraţiei financiare a judeţului Romanaţi, morţi în timpul primului război mondial.

Iniţiativa ridicării monumentului a avut-o administratorul judeţului Petre P. Sfetcu. Monumentul a fost realizat, după cum este inscripţionat pe soclu, de sculptorul local P. Bianchi. În partea superioară a monumentului, care avea deasupra un vultur cu aripile deschise, simbolul curajului, sunt încrustate, sub chipul regelui Ferdinand intemeietorul României Mari, următoarele cuvinte:

„Funcţionarii Adm. Financiare Romanaţi, în memoria colegilor căzuţi pe

Fig. 11.5. Monumentul Revoluţiei de la 1848

Fig. 11.6. Monumentul Eroilor Administraţiei Financiare


313

câmpul de onoare pentru întregirea neamului 1916-1919.“ Astăzi monumentul nu mai are vulturul şi nici chipul regelui. Pe plăcile

de marmură încastrate pe corpul monumentului sunt trecute numele celor căzuţi pe câmpul de onoare. Monumentul Recunoştinţă Dascălilor5

La 16 august 1867 se înfiinţează o Sucursală a Şcoalei Nr. 1 băeţi, care de la 1872 ia numele de Şcoala nr. 2 băeţi.

Din documente reiese că acesta a funcţionat până în anul 1891 într-o locaţie donaţie de la Moga, când aceasta revine Şcolii nr. 1 fete, iar Şcoala nr. 2 băeţi îşi face propriul local“.

Monumentul dedicat dascălilor acestei şcoli se află în curtea Şcolii

Generale nr. 6. Este realizat dintr-un monument funerar pe care s-au aplicat două plăci de marmură, în anul 1992 la dezvelirea acestuia, când se împlineau 125 de ani de la înfiinţarea şcolii şi în anul 2002, când şcoala şi-a aniversat 135 de ani.

Statuia Ceres6, este unul dintre cele mai vechi monumente ale oraşului, operă a unui artist necunoscut. Poartă denumirea de Ceres, după numele zeiţei agriculturii şi cerealelor de la romani. Statuia înfăţişează o tânără femeie, ce ţine în poalele rochiei flori de câmp, iar pe cap şi în mâna dreaptă coroniţe din flori.

Monumentul a fost realizat probabil în a doua jumătate a secolului XIX, când s-a amenejat grădina publică a oraşului, unde a fost instalată iniţial. A fost restaurată în anul 2006 de Neagoe Vladimir, restaurator la Muzeul Romanaţiului.

11.2. MONUMENTE DIN PARCUL

CONSTANTIN POROINEANU

Fig. 11.7. Monumentul Recunoştinţă Dascălilor

Fig.11.8 Zeiţa Ceres

Caracal

314

Monumentul Evocare 18487

Monumentul este amplasat central la intrarea în parc şi conceput ca o lucrare abstractă formată din mai multe blocuri de piatră suprapuse până la o înălţime de aproximativ 10 metri. Este realizat în anul 1970 de către sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti

În concepţia artistului blocurile masive de piatră reprezintă orânduirea feudală din deceniul 1840-1850, lupta dintre cei care ţineau cu dinţii de sistem şi forţele progresiste ale vremii, unele succese acestora fiind simbolizate de cele două scobituri în partea superioară a blocului de la baza monumentului. Blocurile verticale de la mijlocul monumentului, ca doi stâlpi de rezistenţă, reprezintă reuşita de scurtă durată a revoluţiei – lunile iunie-septembrie 1848, pentru ca ultimul bloc de piatră aşezat orizontal să reprezinte înfrângerea revoluţiei. Ansamblul monumental Haralamb G. Lecca8

La mică distanţă de monumentul Evocare 1848, pe Aleea Bibian, o alee a teilor din parc, se află grupul statuar Haralamb G. Lecca. Monumentul lui Haralamb G. Lecca, dedicat celui care a fost poet, dramaturg, actor, prozator, traducător şi epigramist născut la Caracal la 20 februarie 1873, a fost realizat prin contribuţia bănească a comunităţii, dar numai după ce în presa locală a vremii s-au adus argumente pro şi contra, într-o adevărată polemică privind recunoaşterea, ori nu a meritelor scriitorului. Până la urmă raţiunea a învins, opera sculptorului I. Dimitriu-Bârlad este un bust expresiv din bronz, aşezat pe un soclu la baza căruia se află statuia în piatră a unei femei care-l soarbe din priviri, în admiraţie faţă de opera poetului. A fost amplasat iniţial în faţa teatrului pentru ca în anul 1962 să fie mutat în parc. Lângă monument află o masă şi o bancă de formă deosebită, ambele din beton mozaicat formând un adevărat ansamblu dedicat scriitorului. Pe soclu, în partea superioară se află în relief inscripţia: „LUI H. G. LECCA, 1873-1918“.

Fig. 11.9. Monumentul Evocare 1848

Fig.11.10. Monumentul Haralamb G.Lecca


315

Trebuie menţionat faptul, că anul dispariţiei marelui om de cultură este însă 1920. Bustul lui Tudor Vladimirescu9 este amplasat aproape faţă în faţă cu monumentul Haralamb G. Lecca, de o parte şi de cealaltă a aleii duble cu spaţii verzi şi bănci de lemn de aceeaşi culoare. Realizat în bronz, este opera sculptorului Vasile Năstăsescu şi impresionează prin modul în care este redată hotărârea de luptător capabil să-şi dea viaţa pentru drepturile celor despre care spunea: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor“.

Bustul lui Mihail Bibian10

Mihail Bibian (1842-1909), comandor al Coroanei României a fost una din figurile marcante ale Partidului Conservator.

În anii 1895-1896 când deţinea funcţia de primar al oraşului Caracal, a fost construită Şcoala primară de băieţi din cartierul Bold, s-a început construcţia Teatrului şi a Palatului de justiţie. Revine la Primărie în anii 1905-1906 când construieşte Hala de alimente şi începe amenajarea parcului Constantin Poroineanu. După un an de la moartea sa, la 7 iulie 1909, familia i-a comandat un bust din bronz cunoscutului sculptor bucureştean Frederich Storck. Bustul a fost dus la mormântul său din Cimitirul nr.1 şi aşezat pe un soclu de piatră de munte şlefuită. În anul 1997 bustul lui Mihail Bibian a fost ridicat din Cimitirul nr.1 şi aşezat pe un soclu în parcul din centrul oraşului pe aleea ce-i poartă numele. Bustul lui Mihail Bibian se află pe lista monumentelor istorice de artă editată de Institutul naţional al monumentelor istorice, având codul de identificare OT-IV-m-B-09100. Susurul11

Între monumentul Evocare 1848 şi lacul de agrement se află o mică fântână arteziană în

Fig.11.11. Bustul lui Tudor Vladimirescu Fig.11.12. Bustul lui Mihail Bibian

Fig.11.13. Susurul

Caracal

316

mijlocul unui cochet bazin la capătul căruia, pe un soclu pe care scrie ,,Isvorul SUSURUL închinat adoratei mele soţii ZOE-GENERAL-GEORGE-FLORESCU născută Ploeşteanu - din Caracal“ stă în picioare o frumoasă şi tristă femeie îmbrăcată în haine de doliu, ţinând în mâini o amforă din care curge permanent un fir de apă vie. Monumentul Susurul este lucrat în bronz şi aparţine sculptorului I. Dimitriu-Bârlad.

Bustul lui Mihai Eminescu12

La capătul dinspre nord al lacului de agrement, într-un minunat cadru natural, unde se deschide impresionantă Aleea plopilor, plopi cântaţi în versuri rămase celebre, se află bustul în bronz al poetului Mihai Eminescu, operă a sculptorului Vasile Năstăsescu, realizată în anul 1965, pe soclul careia se află o placă de marmură albă pe care stă scris: „MIHAIL EMINESCU, 1850-1889“. Privindu-i faţa tânără, cu fruntea înaltă, părul bogat şi ochii mari, te apucă parcă un dor de cartea de pe noptieră, un dor de Domnul Eminescu şi într-un dialog imaginar cu poetul îi mărturiseşti câteva din gândurile tainice care te frământă.

11.3. MONUMENTE DIN CIMITIRUL EROILOR

Cimitirul Eroilor, aflat la intrarea din nord în municipiul Caracal (DN 64), a fost construit în timpul ocupaţiei austro-germane. A fost restaurat în anii 1925, 1928 şi 1933.

Pe centrul portalului, realizat în anul 1933 din iniţiativa Societăţii

Naţionale Cultul Eroilor, filiala judeţului Romanaţi, se găsesc de o parte şi alta două plăci cu inscripţii, iar deasupra a fost la început şi un vultur de bronz

Fig.11.14. Bustul Mihai Eminescu

Fig. 11.15. Portalul Cimitirului Eroilor


317

pregătit să-şi ia zborul, cu aripile desfăcute şi capul întors spre Ardeal, simbolul vitejiei şi eroismului dovedite de ostaşi pe câmpul de luptă. Din motive politice, în anii ‘50, vulturul a fost dat jos.

Monumentul Eroului Necunoscut13

Situat în Cimitirul Eroilor, Monumentul Eroului Necunoscut ridicat de Societatea veteranilor grade inferioare Mărăşti-Mărăşeşti din oraşul Caracal, străjuieşte cele 219 morminte ale ostaşilor căzuţi în pe câmpul de luptă.

Pe un soclu înalt de circa 3 metri, construit din blocuri de piatră de către armata germană, se află grupul statuar din bronz realizat în anul 1928, format din

doi soldaţi. Soldatul care stă în picioare îţi impune prin durerea ce i se citeşte pe faţă, să iei parte la respectul ce se cuvine camaradului erou, căzut la picioarele lui. Soldatul căzut în luptă, cu ultima lui sforţare a cuprins şi strânge o mână din pământul scump al ţării, pentru care şi-a dat viaţa.

Iată cum prezenta ziarul Vremea din 9 septembrie 1928 „programul sfinţirei Monumentului eroilor din Cimitirul No.1“, din ziua de 16 septembrie 1928: „...D-l colonel Graf, Comandantul Garnizoanei împreună cu D-l V. Niciu, Preşedintele Societăţii şi de acord cu autorităţile locale au întocmit următorul program:1) La ora 9 jumătate armata, şcoalele şi autorităţile se vor afla în curtea cimitirului;2) La ora 10 va începe oficierea serviciului divin de către toţi preoţii oraşului;3) D-l Preşedinte al Societăţii „Mărăşti -Mărăşeşti“ va preda monumentul D-lui Prefect, care reprezintă Societatea Mormintelor Eroilor;4) Se vor rosti cuvântări în următoarea ordine:a) Un preot din partea Bisericii;b) Preşedintele Societăţii „Mărăşti-Mărăşeşti“;c) Un d. Ofiţer de rezervă;d) Un d. Ofiţer activ;e) D-l Primar;f) D-l Prefect.

Concetăţenii noştri sunt rugaţi a lua parte la această pioasă şi înălţătoare serbare şi a depune flori pe mormintele celor care s’au jertfit pentru pacea omenirii.“

Grupul statuar înalt de 2,70 metri este aşa de bine redat, încât este imposibil să poţi spune ceva, fără ca vorbele să nu se oprească în gât, iar ochii să nu se umezească de lacrimi. „Cu adevărat că lucrarea d-lui Schmidt-Faur e un capo de opera, şi merită cu prisosinţă să i se zică marele artist“ scria ziarul Vremea din 19 august 1928 despre Monumentul Eroului Necunoscut.

Pe faţa monumentului este o placă de marmură albă, pusă în deceniul al 7-lea din secolul trecut, ce are inscripţia: „Eroilor războiului mondial 1916-1918“.

Fig. 11.16. Monumentul Eroului Necunoscut

Caracal

318

Această placă se află pe locul unei alteia din bronz dispărute, pe care era săpată următoarea inscripţie:

„Dormiţi în pace, eroi ai neamurilor învrăjbite, cari făcându-vă datoria către patrie, odihniţi acum în eternă înfrăţire“. Pe spatele monumentului sunt locurile a două plăci de marmură. Pe placa de sus este o inscripţie în limbile germană şi română:

„Del helden des weltkrieges / Eroilor războiului mondial 1916-1918 / R I P“, iar placa de jos lipseşte.

Se presupune că acestă placă avea inscripţia: „Ridicat de Societatea Mărăşti-Mărăşeşti gradele inferioare din judeţul

Romanaţi în anul 1928 cu numele membrilor comitetului de iniţiativă“. În spatele monumentului, aşezate de o parte şi alta a aleii se află astăzi

219 morminte de ostaşi români, germani, unguri, austrieci, turci şi evrei, aliniate pe patru şiruri. La început cimitirul a avut 144 de morminte marcate cu câte-o cruce de brad. În primăvara anului 1925, crucile de brad au fost înlocuite cu cele de beton. În decursul anilor au mai fost adăugate alte morminte ale eroilor căzuţi pe câmpul de onoare, ajungându-se la cifra mai sus menţionată. În partea dreaptă a Monumentului au mai fost adăugate încă 6 cruci ale unor ofiţeri, eroi ai celui de-al doilea război mondial, unii dintre ei cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, dintre care amintim pe colonelul Ionescu Paul comandantul Regimentului II Romanaţi No. 19, locotenent colonelul Stănescu N. Hristache, maiorul Turbeteanu Nicolae. Monumentul Eroilor Sovietici14

Monumentul eroilor sovietici căzuţi în lupta pentru eliberare de sub jugul fascist, se află la intrarea în Cimitirul Eroilor, în partea stângă şi a fost ridicat după cel de-al doilea război mondial, în anul 1945, în memoria militarilor sovietici care şi-au dat viaţa în acestă zonă a ţării. Întregul monument, de tip obelisc cu o înălţime de 2 metri, este din marmură albă, în care sunt săpate în limba rusă numele a 6 ofiţeri şi 21 militari, 13 nume rămânând necunoscute. Pe o placă mai jos este o inscripţie în limbile rusă şi română:„Glorie eternă ostaşilor armatei sovietice care şi-au dat viaţa în lupta pentru eliberarea omenirii de robia fascistă.“

Monumentul a fost realizat de T. Fârdă. În spatele obeliscului se află un loc (7x10 m), împrejmuit de un zid de beton înalt de 0,60 m, în mijlocul căruia este aşezată o stea cu cinci colţuri, realizată din beton.

11.4. MONUMENTE DIN UNITĂŢI MILITARE

Monumentul Eroilor Regimentului II Romanaţi No.1915

Fig. 11.17. Monumentul Eroilor Sovietici


319

Datele despre acest monument sunt inexistente. Se presupune că monumentul a fost realizat după campania din 1913, de către plt. maj. Ilie Zmarad şi Ilie Lossi care şi-au înscris numele la baza soclului. Monumentul este realizat din pietre de munte prinse în ciment. Pe anumite pietre sunt săpate numele unor ţinuturi (Ardeal, Banat, Dobrogea), ale unor râuri (Argeş, Topolog, Neajlov), sau ale unor localităţi (Drăgăneşti, Costeşti, Cernavodă, Flămânda, etc.). Lipsesc cele două plăci mari, care au fost iniţial fixate pe monument şi ar fi putut oferi date suplimentare.

Monumentul se află în curtea unităţii militare de pe strada Walter Mărăcineanu, unde a fost cazarma Regimentului II Romanaţi No.19.

Monumentul Eroilor16 realizat din piatră şlefuită cu frumoase ornamente, aflat în aceeaşi curte cu cel prezentat anterior, nu are o carte de identitate. A fost realizat în memoria eroilor care au căzut pe câmpul de luptă în războiul de reîntregire. Se poate observa locul în care era montată coroana regală şi cifrul regelui Ferdinand. Lipsesc plăcile de marmură care erau fixate iniţial pe monument.

Statuia Generalului Gheorghe Magheru17

realizată în bronz este opera sculptorului Pavel Mercea şi a fost realizată în anul 1970. Se află în curtea unităţii militare de pe strada Carpaţi nr. 137, unitate care a purtat numele „generalului revoluţiei române“.

Fig. 11.18. Monumentul Eroilor Regimentului II Romanaţi No.19

Fig. 11.19. Monumentul Eroilor

Caracal

320

Bustul lui

Tudor Vladimirescu18

realizat în bronz a fost adus în Caracal în deceniul al 8-lea din secolul trecut. Se află în faţa intrării principale a comandamentului fostei unităţi speciale de jandarmi, situată în partea de sud a municipiului, la ieşirea spre oraşul Corabia.

11.5. MONUMENTE DE ARTĂ FUNERARĂ

În Cimitirul Nr. 1 aflat pe strada Carpaţi nr. 115 la ieşirea în partea de nord a municipiului Caracal, se află monumente funerare de artă realizate de renumiţi sculptori români.

Monument funerar Constantin Pleşoianu19

Pe un soclu de marmură roz, se află statuia în marmură albă a unui ofiţer. Lângă soclu veghează statuia unei femei, executată tot din marmură albă, ce aşează o floare la baza soclului. Acest monument închinat locotenentului Constantin Pleşoianu (1881-1911), decedat la vârsta de 30 de ani, a fost realizat în anul 1912 de sculptorul Frederich Storck. Are codul de identificare OT-IV-m-B-09102. Monument funerar Ştefan Caracaş20

Ştefan Caracaş (1861-1907), farmacist din Caracal are în cimitir un bust din marmură albă realizat în anul 1910 de sculptorul Carol Storck. Este aşezat pe un soclu de marmură neagră. Pe soclu se află un alto-relief de marmură albă, reprezetând un chip de femeie tânără. În Lista monumentelor istorice are codul OT-IV-m-B-09099.

Fig. 11.20. Statuia Generalului Gheorghe Magheru

Fig. 11.21. Bustul lui Tudor Vladimirescu


321

Monument funerar Familia Cesianu 21

Mausoleul familiei Cesianu, cu multe elemente decorative este lucrat în piatră. De o parte şi alta a intrării sunt două statui de marmură, înfăţişând două tinere femei îndurerate. Pe statuia din partea stângă este inscripţionat numele sculptorului şi anul realizării: Ion Georgescu, 1895.

Dumitru Cesianu, unul dintre membrii familiei înmormântat aici, a fost un mare intelectual al Caracalului de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. A fost director general al Poştelor, deputat şi prefect al judeţului Romanaţi. Monumentul figurează cu codul de identificare OT-IV-m-B-09096.

Monument funerar Nicolae Bibian22

Nicolae Bibian (1850-1905), magistrat, deputat de Romanaţi şi primar în anul 1900. A fost una dintre personalităţile politice marcante ale Partidul Consevator din judeţul Romanaţi. Monumentul complet din marmură albă a fost ridicat de soţia sa Elisa F. Bibian în anul 1911. Şi acest monument se află pe lista celor din patrimoniu naţional cu codul OT-IV-m-B-09101.

Fig.11.22.Monumentul Fig.11.23. Momumentul Fig.11.24. Momumentul Constantin Pleşoianu Ştefan Caracaş Familia Cesianu

Fig. 11.25. Momumentul Fig. 11.26. Momumentul Nicolae Bibian Teodor Stamatopol

Caracal

322

Monument funerar Teodor Stamatopol23

Bustul lui Teodor Stamatopol (1839-1913), executat din marmură albă, este aşezat pe un soclu sub un baldachin înalt sprijinit pe patru coloane, ce au în partea de sus frumoase capiteliuri. A fost executat în anul 1907 de Dimo D. Pavelescu, elev al cunoscutului sculptor Ion Georgescu. Monumentul are codul de identificare OT-IV-m-B-09097.

Monument funerar Familia Jienilor24

Pe monumentul familiei Jienilor, realizat din piatră de râu, sub forma unui trunchi de piramidă cu o cruce pe baza mică sunt fixate mai multe plăci de marmură. Astfel în partea de vest se află trei plăci de marmură cu numele membrilor familiei: Iancu Jianu (1787-1842), Sultana Jianu (1796-1869) soţia sa şi Zoe N. Dobruneanu (1836-1906), născută Jianu, fiica lor, în partea de est Iancu N. Dobruneanu (1858-1942), fiica sa Elena şi Stiva Ştefan Dobruneanu (1890-1892), iar în partea de nord Nae Dobruneanu (1830-1873), iar la sud lt.colonel Mihail Dobruneanu (1861-1924) şi Jeana Mariana Dobruneanu (1927-1934). Note:

1. Ştefan Ricman, op. cit., p. 317 2. Ion Marin, Gheorghe Bănică, Caracal, tărâm de legendă şi destinaţie

turistică,Caracal, 2006, p. 85 3. Pătru Crăciun, Monumentele oraşului Caracal, Caracal, 1967, p. 46 4. Ştefan Ricman, op. cit., p. 76 5. Ion Marin, Gheorghe Bănică, op. cit., p. 90 6. Pătru Crăciun, Monumenrele oraşului...,p. 53 7. Pătru Crăciun, Cracal. Ghid istoric...p. 100 8. Ibidem, p. 127 9. Pătru Crăciun, Monumentele oraşului..., p. 58 10. Ion Marin, Gheorghe Bănică, op. cit, p. 10 11. Pătru Crăciun, Monumentele oraşului..., p. 9 12. Ibidem, p. 61 13. Ibidem, p. 67 14. Ion Marin, Gheorghe Bănică, op. cit, p. 97

Fig. 11.27. Monumentul funerar Familia Jienilor


323

15. Ibidem,p. 109 16. Ibidem, p. 110 17. Ibidem, p. 108 18. Ibidem, p. 111 19. Pătru Crăciun, Monumentele oraşului...,p. 63 20. Ibidem, p. 65 21. Ibidem, p. 67 22. Ion Marin, Gheorghe Bănică, op. cit, p. 119 23. Ibidem, p. 120 24. Ibidem, p. 121

ABREVIERI AM-PITEŞTI- Arhivele Militare Piteşti AND-OLT- Arhivele Naţionale, Direcţia Olt ANR - Arhivele Naţionale Române CCI - Camera de Comerţ şi Industrie DIR - Documente Istorice Româneşti (B) Ţara Românească DRH - Documenta Romaniae Historicae (B) Ţara Românească M.O - Monitorul Oficial Q.S.L. – carte de confirmare nr. - numărul op.cit - opera citată

Caracal

324

p. - pagina

BIBLIOGRAFIA

I. IZVOARE

1. Arhive

Arhivele Naţionale Române

Fond Ministerul de Interne Fond Ministerul Lucrărilor Publice Fond Stenogramele Consiliului de Miniştri, vol. IX, febr.-dec.1943 Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

Arhivele Naţionale Direcţia-Olt


325

Fond Prefectura Judeţului Romanaţi Fond Primăria oraşului Caracal Fond Sfatul Popular Caracal Fond Sfatul Raional Caracal Fond Camera de Comerţ şi Industrie Caracal Fond Banca Populară Buna Vestire Fond Şcoala de de fete nr.1 Moga Fond Şcoala de băieţi nr.1 Caracal Fond Şcoala de fete nr.3 Caracal Fond Liceul de fete

Fond Spitalul orăşenesc Caracal Fond Poliţia oraşului Caracal

Arhivele Militare Piteşti

Registrul istoric al Regimentului II Romanaţi, nr.19 Registrul istoric al Regimentului 2 Călăraşi Fond Centrul de Recrutare Teritorial Romanaţi Arhivele M.Ap.N, fond 337

2. Documente

Documenta Romaniae Historicae (B), Ţara Românească, veacurile XIII, XI, X, XVI, XVII, vol. IX, X, XI, Bucureşti, 1956 Documente Istorice Româneşti (B), Ţara Românească, sec. XVI, vol. II, Bucureşti, 1956 Documente privind Unirea Principatelor, vol.I, Bucureşti, 1984 Documente privitoare la economia Ţării Româneşti, 1800-1850, vol.2 Anul 1848 în acte şi documente, vol.IV, Bucureşti 1902-1910 Anale Statistice, anul IV, Seria II, 1865

Dare de Seamă pe 1915-1916, Societatea Naţională de Cruce Roşie, Filiala Caracal, Caracal, 1916 II. ZIARE ŞI REVISTE Ecoul, Anul I, nr.7/1 decembrie 1918, anul I, nr.1/10 noiembrie 1918 Gazeta Oltului 31 ianuarie/1996 Jurnalul de Romanaţi, nr.41, 17-23 mai /1993 Oglinda Romanaţiului, anul IV, r.492/7 mai 1997 Observatorul Militar, 7-31 martie, 2007 Romanaţul, nr.4 din 14 mai 1899; nr.48 din 6 decembrie 1927; nr.48 din 6 decembrie 1927 nr.26 decembrie 1929; 3 din 26 decembrie 1929; 1-4 din 1-15 ianuarie 1944; 34 din ianuarie 1933 Vocea Oltului, nr.8/26 mai 1857

Caracal

326

Vremea, 10/1866 ;14/19 noiembrie 1886; 36/21 iulie 1887; 93/10 august 1888 101/9 octombrie 1888; 8/17 iulie 1928; 8 decembrie 1929; 17/18 august 1929; Vulturul 5/17 august 1866; 10/1866; 14/19 noiembrie 1886; 36/21 iulie 1887; 101/9 octombrie 1888; 93/10 august 1888; 108/3 septembrie 1889; 11/14 septembrie 1889; 117/9 noiembrie 1889

Reviste: Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1901-1902 Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1903-1904 Anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan pe anul 1906-1907 Anuarul General al Industriei grafice din România, pe anul 1938 Anuarul medicilor de la 1 ianuarie 1912, în oraşul Caracal Anuarul Medical al României pe anul 1938 Arhivele Olteniei, anul III, nr.?, Craiova, 1924 Arhivele Olteniei, anul IV, nr.XX, Craiova, 1925 Arhivele Olteniei, anul X, nr.54, Craiova, 1931 Episcopia Râmnicului şi Noului Severin, Anuar pe anii 1921-1925 Magazin Istoric 1/1996 M.O., ANUL XVIII, nr.3-4, Craiova, 1965- Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845 Revista Arhivelor, anul IV, 1, XXXV, 1973 Revista de Istorie Militară, nr.2/1993 Revista Corpului Contabililor din Caracal, Caracal, 1924

III. LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL

1. Comşa Eugen, Viaţa Oamenilor din Spaţiul Carpato- Danubiano-Pontic, în mileniile VII-IV, Bucureşti, 1996

2. Coteţ Petre, Câmpia Olteniei, Bucureşti, 1975 3. Coteţ Petre, Urucu Veselina, Judeţul Olt, Bucureşti, 1975 4. Fotino Dionisie, Istoria Generală a Daciei sau Transilvaniei, a Ţării

Munteneşci, a Moldovei, tomul II, Bucureşti, 1859 5. Giurescu C, Principatele Române în secolul XX, Bucureşti, 1974 6. Lahovari G.I ‚ Marele Dicţionar Geografic al României, vol.2,

Bucureşti, 1899 7. * * * Istoria României, vol.III, Bucureşti, 1964


327

8. * * * Enciclopedia României, vol.III, Bucureşti, 1948 9. * * * Dicţionarul Istoric al Localităţilor din judeţul Olt, Craiova, 2006 10. * * * Călători străini prin Ţările Române, vol. VII, Bucureşti, 1973 11. * * * Istoria medie a României, partea I, Bucureşti, 1966 12. * * * Flora României, vol. I-XII, Bucureşti, 1951-1980 13. * * * Călători străini despre Ţările Române, vol.V, Bucureşti, 1970 14. * * * Călători români paşoptişti, Bucureşti, 1989 15. * * * Eparhia Râmnicului şi Argeşului, vol.2, 1976

IV. LUCRĂRI CU CARACTER SPECIAL

1. Andrei N. Pârnuţă Gheorghe, Istoria Învăţământului din Oltenia, Craiova, 1981

2. Barbu Oprişan, Căluşarii, Bucureşti, 1969 3. Barbu Paul Emanoil, Haiducul Iancu Jianu- adevăr şi legendă,

Bucureşti, 1998 4. Barbu Paul Emanoil, Oraşele şi târgurile din Oltenia în perioada

regulamentară (1831-1848), în Oltenia. Studii, documente, culegeri, seria a III-a, an VI, nr. 1-2, 2002

5. Barbu Paul Emanoil, Ciobotea Dinică, Zarzără Ion, Istoria Camerei de Comerţ şi Industrie „Oltenia”, Craiova, 2000

6. Bălaşa Dumitru, Localităţile din Oltenia şi bisericile lor, în Mitropolia Olteniei, nr.3 mai –iunie, 1986

7. Berzovschi Valentin, Evocări din istoria filateliei craiovene, Craiova, 2005

8. Bolliac Cezar, Excursie arheologică din anul 1869, în Opere, vol.II, Bucureşti, 1956

9. Botar Dumitru, Romanaţiul şi Independenţa de stat, în Jurnalul de Romanaţi, nr.41, 17-23 mai, 1993

10. Botar Dumitru, Fii Romanaţiului, vol.I, Craiova, 1996, şi II , Craiova, 2005

11. Botar Dumitru, Areţu Paul, Petrescu Florian, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Bucureşti, 1996

12. Cernovodeanu Paul, Ştefan Marin, Pe urmele Magherilor, Bucureşti, 1983

13. Ceuca T., Valenciuc, Zoologia vertebratelor, Bucureşti, 1983 14. Cioară Ion, Farcaş Alexandru, Horea, Tutula Vasile, Destin şi vocaţie,

Cluj Napoca, 2000 15. Ciobanu N, Rogojinaru D., Arii protejate şi monumente ale naturii din

judeţul Olt , Craiova, 2003 16. Ciobanu N., Florica N., Pădurile judeţului Olt, Slatina, 2003 17. Ciobotea Dinică, Drăghicescu Berciu Adina, Aspecte privind viaţa

economică a Ţării Româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu, în vol.Constantin Brâncoveanu, coordonator Pătroi Ion, Craiova, 2004

Caracal

328

18. Ciobotea Dinică, Zarzără Ion, Camera de Comerţ şi Industrie „Oltenia”-140 de ani de istorie, Craiova, 2005

19. Cioran Emilia, Călătoriile Patriarhului Macarie al Antiohiei în Ţările Române (1653-1658), Bucureşti, 1900

20. Cojocaru I. , Şcolile tehnice profesionale şi de specialitate din statul român (1864-1918), Bucureşti, 1973

21. Crăciun Pătru, Monumentele Oraşului Caracal, Caracal, 1967 22. Crăciun Pătru, Monografia Liceului nr. 1 din Caracal, 80 de ani de la

înfiinţare, Craiova, 1968 23. Crăciun Pătru, Ghid istoric-turistic, Caracal, 1972 24. Diculescu Vladimir, Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească

1830-1848, Bucureşti, 1973 25. Doagă Aurelia, Ii şi cămăşi româneşti, Bucureşti, 1981 26. Dogaru Maria, Din heraldica României, Bucureşti, 1994 27. Donat Ion, Pătroi Ion, Ciobotea Dinică, Catagrafia obştească a Ţării

Româneşti din 1831, Craiova, 1999 28. Dragomir Kiriak, Ştampile prefilatelice datate, în Almanah filatelic,

1984 29. Dragomir Kiriak, Ştampilografie poştală,( România, 1822-1910), Târgu

Mureş, 1990 30. Duţu Alexandru, Armata Română pe butuci, Dosarele Istoriei, anul

VII, nr.9(73), 2002 31. Eliescu Gabriel, Caracal, Vatră de istorie şi împliniri de destine, 1981 32. Gheorghe Constantin, Gheorghe Aurora, Istoricul medicinei pe

meleagurile romanaţene, Craiova, 1999 33. Golescu Vartic C, Locusteanu N.B., 1848. Zile revoluţionare,

Bucureşti, 1898 34. Iagăru Gheorghe, Vătămanu Victor Viorel, Clima şi solurile judeţului

Olt, Craiova, 2001 35. Ichim Eugen, Ordinul militar de război Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000 36. Iorga Nicolae, Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904 37. Iorga N, România cum era până la 1918, Bucureşti, 1972 38. Iorga Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul, vol.I, Bucureşti, 1978 39. Iorgu N. Istoricul Comerţului de Bancă, lucrare în manuscris 40. Isar N, Sub semnul romantismului, de la domnitorul Gheorghe Bibescu,

la Scriitorul Simeon Marcovici, Bucureşti, 2004 41. Lecca George Octavian, Familiile Boiereşti Române, Bucureşti, 1899 42. Lică Paul, Istoria Oraşului Caracal până la 1945, Craiova, 1994 43. Lică Paul, Contribuţia romanaţenilor la câştigarea Independenţei de

stat a României, în Oglinda Romanaţiului, anul IV, nr.492, 7 mai , 1997 44. Lică Paul, Istoria presei romanaţene, Craiov,1994 45. Locusteanu I. Constantin, Dicţionarul geografic al judeţului Romanaţi,

Bucureşti, 1889 46. Locusteanu N.B, Amintiri din trecut, Craiova, 1896


329

47. Loghin Leonida, Ilie Petre, Duţu Alexandru, Mesajul patriotic al unor ordine de zi, Bucureşti, 1980

48. Marin Ion, File din istoria filateliei caracalene, Caracal, 2002 49. Marin Ion, Bănică Gheorghe, Caracal, tărâm de legendă şi destinaţie

turistică, Caracal, 2006 50. Măneanu Mite, Boierimea din Oltenia în perioada 1821-1864, Craiova,

2005 51. Minescu Constantin, Istoria Poştelor Române- Originea, dezvoltarea şi

legislaţia lor, Bucureşti, 1916 52. Mutihac V., Ionesi L. , Geologia României, Bucureşti, 1974 53. Nica Marin, Grădinile, o nouă aşezare a neoliticului timpuriu în sud-

estul Olteniei, în Arhivele Olteniei, I /1981, Serie Nouă 54. Olteanu Ştefan, Structurile socio-demografice şi economice în spaţiul

carpato-danubiano-pontic, în secolele VII-XIV, Bucureşti,1997 55. Oţetea Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Bucureşti,

1971 56. Papacostea Şerban, Oltenia sub stăpânire austriacă (1718-1739),

Bucureşti, 1998 57. Paşcanu Leonard, Societatea timbrofilă din Bucureşti-1903, în Filatelia,

nr.12 /2004 58. Petrescu George, Petrescu Florian, Liceul Industrial nr. 2 Caracal,

monografie, Caracal, 1988 59. Petrescu Ştefan, Şcolile din zona Caracal, Craiova, 1999 60. Preda Constantin, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a

României, vol.1, A-C, Bucureşti, 1994 61. Radu D, Mic atlas ornitologic, Bucureşti, 1926 62. Rădulescu Mihai Sorin, Genealogii, Bucureşti, 1999 63. Regleanu Mihail, Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara

Românească, Bucureşti, 1962 64. Ricman Ştefan, Enescu Vasile, Iosif Fr., Constant Paul, Monografia

Judeţului Romanaţi, Craiova, 1928 65. Sinigalia Teresa, Oraşul Caracal la cumpănă de veac. O încercare de

remodelare urbană, în Studii şi Cercetări de Istorie şi Artă, Seria Artă Plastică, tomul 33

66. Slătculescu Mişu, D”ale teatrului la Caracal, Caracal, 2002 67. Sterie Chiulache, Oraşul şi clima, Bucureşti, 1979 68. Stoica Georgeta, Ilie Rada, Portul popular din judeţul Olt, Bucureşti,

1984 69. Stoicescu Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale

din România, vol.I, Bucureşti, 1979 70. Tătulea Corneliu, Romula –Malva, Bucureşti, 1994 71. Theodore Margot, O victorie în cele 17 districte ale României,

Bucureşti, 1859

Caracal

330

72. Toropu Octavian, Romanizarea târzie şi străromânii din Dacia Traiană Sud- Carpatică, Craiova, 1976

73. Toşa Turdeanu Ana, Oltenia, Geografie Istorică în hărţile secolului al XVIII-lea, Craiova, 1975

74. Totu Maria, Florea Petre, lt. col Abrudan Paul, Bărbaţi ai datoriei 1848-1849, Mic dicţionar, Bucureşti, 1962

75. Tudor Dumitru, Oltenia Romană, Bucureşti, 1978 76. Veleanu Ion, Rusu R., Aspecte din activitatea şi gospodărirea

romanaţeană, Craiova, 1937 77. Vintilă Petru, Un soldat în căutarea patriei, Cluj-Napoca, 1978 78. Zăuleanu-Gheorghiu Diana, Zăuleanu Ion, Judeţul Romanaţi în anii

Primului război mondial, 1914-1918, Slatina, 2002 79. Zăuleanu Ion, Dinu Angela, Rădulescu Dorina, Monografie. Şcoala cu

clasele I-VIII, Nicolae Titulescu, Caracal, 2006 80. Zăvoianu Constantin, Avram Constantin, Precupeţu Ion, Simion Dorin

Monografia Liceului Agro-Industrial Caracal, Craiova, 1978

CUPRINS Gând pentru Caracal....................................................................................5

Prefaţa..........................................................................................................7 Cuvânt depre Caracal.................................................................................11 1. Cadrul fizico-geografic...........................................................................15 1.1. Aşezare geografică............................................................................15 1.2. Evoluţie paleo-geografică.................................................................16 1.3. Relieful şi trăsăturile geomorfologice...............................................16 1.4. Procese geomorfologice....................................................................19


331

1.5. Clima.................................................................................................19 1.6. Hidrografia........................................................................................22 1.7. Vegetaţia...........................................................................................23 1.8. Fauna.................................................................................................24 1.9.Rezervaţii de peisaj.............................................................................26 2. Populaţia oraşului Caracal.......................................................................28 2.1. Dinamica şi structura ocupaţională a populaţiei................................28 2.2. Mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei din 1956 până în 1985.32 2.3. Densitatea populaţiei după recensământul din anul 2002.................34 2.4. Structura populaţiei după naţionalitate..............................................34 2.5. Structura populaţiei după confesiune.................................................35 2.6. Structura populaţiei după sexe şi grupe de vârstă..............................35 2.7. Resurse de muncă şi populaţia activă ocupată pe sectoare de activitate.............................................................................................36 3. Din istoria Caracalului.............................................................................38 3.1. Caracalul preistoric............................................................................38 3.2. Civilizaţia traco-dacică în zona Caracalului......................................39 3.3. Civilizaţia romană în zona Caracalului..............................................39 3.4. Caracalul în evul mediu.Stăpânirea pământului.Moşia domnească a Caracalului...................................................................................................41 3.5. Caracalul în perioada modernă şi contemporană...............................45 4. Organizarea administrativă................................................................68 4.1 Funcţia administrativ-teritorială a Caracalului..................................68 4.2. Instituţii administrative ......................................................................69 4.3. Activitatea edilitar-urbanistică ...........................................................83 5. Economia .........................................................................................101 5.1. Agricultura .......................................................................................101 5.2. Industria............................................................................................107 5.3. Comerţul...........................................................................................116 5.4. Instituţii bancare...............................................................................125 5.5. Comunicaţiile ..................................................................................135

6. Şcoala şi biserica ............................................................................153 6.1. Şcolile din Caracal.....................................................................153 6.2. Bisericile din Caracal ................................................................176 7. Cultura..........................................................................................196 7.1. Tradiţii şi obiceiuri.....................................................................196 7.2. Librării, biblioteci, asociaţii şi fundaţii culturale.......................200 7.3. Instituţii culturale.......................................................................204 7.4. Personalităţi caracalene..............................................................209 7.5. Presa...........................................................................................221 7.6. Sportul.......................................................................................226 7.7. Pasiuni şi pasionaţi....................................................................228 8. Sănătatea......................................................................................240

Caracal

332

8.1. Spitalul din Caracal. Istorie şi tradiţie........................................241 8.2.Activitatea sanitară în perioada comunistă ...............................250

9. Armata .........................................................................................256 9.1. Tradiţii militare la Caracal.........................................................256 9.2. Unităţi militare şi instituţii care au avut reşedinţa la Caracal până în anul 1945......................................................................267 9.3.Activitatea militară în perioada 1945-1989...............................268 9.4. Activitatea militară în perioada 1990-2007..............................273 9.5. Cercul militar din Caracal........................................................277 10. Instituţii de menţinere a ordinii publice ....................................283. 10.1 Tribunalul Romanaţi ...............................................................283 10.2. Judecătoria Caracal.................................................................285 10.3. Parchetul ................................................................................287 10.4.Notariatul..................................................................................287 10.5. Poliţia .....................................................................................287 10.6. Pompierii ................................................................................290 10.7. Gardieni publici ......................................................................291 11. Monumente...............................................................................294 11.1. Monumentele oraşului.............................................................294 11.2. Monumentele Parcului Constantin Poroineanu......................300 11.3.Monumente din Cimitirul Eroilor............................................302 11.4.Monumente din unităţi militare ..............................................305 11.5.Monumente de artă funerară....................................................306 Abrevieri..................................................................................309 Bibliografie...............................................................................310 Cuprins.....................................................................................316


333

Caracal

334

43545095 monografia caracal

Documents