An Introduction to Literary Studies. Contributors: Mario Klarer - author. Publisher: Routledge. Place of Publication: New York. Publication Year: 2004. Page Number: 73.

Teoria literaturii – C3 – Şcoli teoretice

Interpretările literare reflectă întotdeauna un anumit context instituţional, cultural şi istoric. Diferitele orientări în studiul textelor sunt reprezentate de şcoli consecutive sau paralele, care uneori se concurează reciproc.

Studiile literare se caracterizează printr-o multitudine de abordări şi metode. Teoria literară s-a dezvoltat ca o disciplină de sine stătătoare influenţată de filosofie, analizează premisele filosofice şi metodologice ale criticii literare. Pe când critica literară e interesată de analiza, interpretarea şi evaluarea surselor primare, teoria literară încearcă să explice metodele folosite în interpretarea textelor primare. Deci, teoria literară funcţionează ca o conştiinţă teoretică şi filosofică a studiilor textuale/criticii literare, reflectând constant asupra propriei sale dezvoltări şi metodologii.

Printre diversele metode de interpretare putem selecta patru abordări de bază conform cărora pot fi clasificate majoritatea şcolilor teoretice: abordări axate pe text, autor, cititor şi context. Şcolile teoretice se pot încadra în următoarele patru categorii de bază:

TEXT - filologie- retorică- formalism şi structuralism- Noua critică- Semiotică şi deconstrucţie

CONTEXT - istorie literară- teorie literară marxistă- teorie literară feministă- Noul istoricism şi studii culturale

AUTOR - critică biografică- critică psihoanalitică- fenomenologie

CITITOR - teoria receptării- istoria receptării- critica reacţiei cititorului

Abordarea orientată spre text e preocupată în primul rând de probleme de ‛materialitate’ a textului (de analiza manuscriselor, a limbii şi stilului, de structura formală a operelor literare).

Abordările contextuale încearcă să plaseze textele literare pe fundalul istoric, social sau politic, încercând să clasifice textele şi după gen şi după perioade istorice.

Şcolile teoretice orientate spre autor pun accentul pe autor, încercând să stabilească legături între opera de artă şi biografia creatorului lor.

Abordările orientate spre cititor se concentrează asupra receptării textelor de către public şi asupra impactului general al textelor asupra cititorilor.

DAR! Aceasta este o sistematizare simplistă, deoarece nu fiecare şcoală teoretică se limitează la o singură metodologie, invariabilă. Una dintre abordări domină.

ABORDĂRILE CENTRATE PE TEXT pun accentul pe aspectele textuale interne ale operei literare. Factorii extra-textuali referitori la autor (biografia acestuia, alte opere), public (rasă, clasă, gen, vârstă, educaţie) sau contexte mai largi (condiţii istorice, sociale sau politice) sunt excluse din analiză în mod deliberat. Se analizează trăsăturile formale sau structurale ale textului. Filologia tradiţională, de exemplu, studiază elementele ‛concrete’ ale limbii; retorică şi stilistica analizează structuri mai ample sau moduri de expresie, iar şcolile formalist-structurale, printre care şi formalismul rus, şcoala structurală de la Praga, Noua

1

critică, semiotica şi deconstrucţionismul încearcă să găsească modele generale în texte sau să lămurească problema ‛literarităţii’.a. În critica literară, termenul de filologie denotă abordări bazate pe probleme de scriere şi reconstituire a textelor. Filologia, culminând în Renaştere odată cu redescoperirea autorilor antici, invenţia tiparului şi dorinţa de editare corectă a textelor, a rămas una dintre şcolile dominante până în secolul al XIX-lea. Printre abordările filologice se numără analiza frecvenţei utilizării anumitor cuvinte de către un autor, investigaţii cantitative şi statistice. b. retorică şi stilistică

Şcolile orientate spre text se concentrează asupra aspectelor formale (structură textuală şi narativă, punct de vedere, modele de intrigă) şi asupra stilului (figuri retorice, alegerea cuvintelor, sintaxă, metrică). Împreună cu teologia şi gramatica, retorica a rămas o disciplină textuală dominantă timp de aproape două mii de ani. Deoarece cultura antică greco-romană aprecia discursurile publice, retorica a adunat un număr de reguli şi tehnici pentru compunerea unui discurs eficient. Retorica era interesată mai ales de tehnici de influenţare a maselor, dar a devenit în curând o disciplină academică teoretică. În încercarea sa de a clasifica, sistematiza şi cerceta elementele vorbirii umane, retorica a pus bazele criticii lingvistice şi literare.

În secolul al XIX-lea, retorica a fost înlocuită de stilistică, disciplină ce se concentrează asupra structurilor gramaticale (lexic, sintaxă), elemente acustice (melodică, rimă, metru, ritm) şi figuri retorice în analiza pe text. Stilistica e precursoarea şcolilor formalist-structuraliste din secolul al XX-lea.c. formalism şi structuralism

Aceşti termeni definesc şcolile din prima jumătate a secolului XX, al căror scop este explicarea modelelor formale şi structurale ale textelor literare. Formalismul rus, Şcoala structurală de la Praga, noua critică, post-structuralismul, în ciuda deosebirilor dintre ele, au în comun încercarea de a explica conţinutul textelor prin dimensiunea lor formală şi structurală.

Formalismul rus (activ în timpul primului război mondial şi după acesta) e interesat de analiza structurală, de literaritatea textelor (ceea ce face din ele un text literar). În căutarea trăsăturilor tipice ale literarităţii, formalismul rus respinge noţiuni ca spirit, intuiţie, imaginaţie, geniu poetic. Metoda formalistă neglijează în mod deliberat dimensiunile istorice, sociologice, biografice ori psihologice ale discursului literar, în favoarea structurii fonetice, a ritmului, rimei, metricii şi sunetelor ca elemente independente ale discursului literar.

După părerea lui VIKTOR ŞKLOVSKI şi a altor formalişti, elementele structurale dintr-un text literar produc un efect numit defamiliarizare („ruperea” percepţiei noastre obişnuite despre lume şi posibilitatea de a vedea totul cu alţi ochi, ca pe ceva nou) Pentru explicarea acestui efect, exemplul clasic este romanul Tristram Shandy (1759-67) de Laurence Sterne. Romanul începe ca o autobiografie tradiţională ce povesteşte viaţa personajului principal de la naştere la moartea acestuia. Defamiliarizarea apare o dată cu faptul că povestea nu începe cu naşterea eroului, ci cu actul sexual în care el este conceput, parodiind astfel naraţiunile tradiţionale de acest tip. Structura narativă şi intriga tradiţională e scoasă în evidenţă şi parodiată în mod intenţionat când Sterne inserează prefaţa şi dedicaţia romanului în mijlocul textului şi aşează capitolele 18 şi 19 după capitolul 25. În plus, Sterne introduce în text spaţii goale, pe care imaginaţia cititorului va trebui să le umple. Aceste elemente se joacă cu convenţiile familiare ale romanului, dezvăluind structura fundamentală a romanului şi reamintind cititorului de artificialitatea textului literar. În critica literară modernă, autoreflectarea e adesea numită metaficţiune (ficţiune despre ficţiune), adică acele opere literare ce îşi reflectă propriile elemente narative precum limbă, structură narativă, evoluţia intrigii. În textele postmoderne din a doua jumătate a secolului XX trăsăturile metaficţionale devin atât de folosite încât devin aproape un laitmotiv, o dominantă, a acestei perioade.

Tipologia personajelor lui VLADIMIR PROPP, care reduce numărul nelimitat al personajelor din operele literare la o listă de tipuri a devenit una din cele mai importante contribuţii ale formalismului rus la teoriile structuraliste ale secolului XX. Acest tip de analiză reduce personajele la un număr finit de agenţi structurali elementari precum: răufăcător, donator, ajutor, prinţesă, erou şi fals erou.

Critica mitică încearcă să distingă „arhetipuri”, structuri narative şi simboluri ce par să lege o operă literară de vechi mituri şi religii (ex. numeroase texte reiau relaţia mamă-fiu şi paricidul din mitul lui Oedip). Cel mai cunoscut şi important exemplu al acestei abordări este Creanga de aur (1890-1915) de J. G. FRAZER care încearcă să descopere structurile mitologice comune în perioade istorice şi zone geografice diferite.

CLAUDE LÉVI-STRAUSS continuă tipologia personajelor lui Propp şi analiza miturilor lui Frazer în Antropologia structurală, care se referă tot la modele mitologice esenţiale în descrierea şi analiza culturală. Cea mai importantă contribuţie a abordării mitologice este, însă, cea a lui NORTHROP FRYE, care aşează structuri mitologice în centrul principalelor genuri literare. După Frye, formele comediei,

2

romanului, tragediei şi ironiei (de ex. satirei) seamănă cu modelele anotimpurilor (primăvară, vară, toamnă şi iarnă) din miturile primordiale.

Critica arhetipală, bazată pe psihologia inconştientului de C. G. Jung, merge în aceeaşi direcţie, căutând în texte motive colective ale psihicului uman, comune diferitelor perioade istorice şi ţări. Aceste arhetipuri reprezintă imaginile primordiale ale subconştientului uman care şi-au păstrat structurile în diverse culturi şi perioade. Arhetipuri ca umbra, focul, şarpele, grădina Paradisului, iadul, figura mamei etc. apar constant în mit şi literatură, exprimând temerile şi speranţele omului, şi pot fi interpretate structural. Astfel, scopul criticii arhetipal este de a trece de suprafaţa textului literar în căutarea structurilor de profunzime recurente.d. Noua critică

Şcoala de critică literară dominantă în comunitatea vorbitoare de limbă engleză între 1930-40, reprezentată de critici literari ca WILLIAM K. WIMSATT, Allen Tate şi J. C. Ransom, urmăreşte eliberarea criticii de factori extrinseci şi concentrarea atenţiei pe textul în sine. În analizele sale, Noua critică se concentrează pe fenomene precum sensuri multiple, paradox, ironie, jocuri de cuvinte, figuri retorice ce leagă opera literară de contextul general. Mai ales poezia se pretează acestui tip de interpretare datorită trăsăturilor specifice (rimă, metru, elemente retorice). e. semiotică şi deconstrucţie

Tendinţe din teoria literară centrată pe text din anii 1970-80, ce consideră textul drept un sistem de semne. La baza acestor idei teoretice se află modelul lingvistic al lui FERDINAND DE SAUSSURE, lingvist eleveţian care porneşte de la ipoteza că limbajul funcţionează prin reprezentare (imaginea mentală e manifestată sau reprezentată verbal). Înainte de a folosi cuvântul „copac”, de pildă, omul trebuie să-şi imagineze conceptul mental de copac. Saussure distinge două niveluri fundamentale ale limbajului, conceptul pre-lingvistic (imaginea mentală a unui copac) = semnificat [fr. signifié], şi manifestarea verbală a acestuia (secvenţa literelor sau sunetelor c-o-p-a-c), semnificantul [fr. signifiant]. Saussure explică limba ca mod de comunicare printr-o dihotomie similară: langue, limba, regulile şi metodele de combinare, şi parole, cuvânt, aplicarea celei dintâi în exprimarea individuală orală sau scrisă.

Semiotica şi deconstrucţia folosesc semnul verbal, semnificantul, ca punct de pornire al analizelor lor, susţinând că nu există nimic în afara textului [adică: percepţia noastră despre lume e de natură textuală]. Conform acestor abordări, limbajul sau textele funcţionează într-un mod asemănător jocului de şah. Un număr limitat de semne, ca figurinele de pe tabla de şah, au sens doar când sunt într-un sistem închis. Un aspect nou şi neconvenţional al semioticii şi deconstrucţiei este încercarea de a extinde noţiunea tradiţională de textualitate la sisteme de semne non-literare sau non-lingvistice. Metode de analiză semiotică au fost aplicate în antropologie, studiul culturii populare (ex. reclame), geografie, arhitectură, film şi istoria artei. Clădiri, mituri sau imagini sunt considerate sisteme de semne în care semnele interacţionează la fel ca literele, cuvintele şi propoziţiile. De aceea, aceste discipline diferite sunt adesea aşezate sub umbrela termenului general de semiotică = ştiinţa semnelor.

Un exemplu practic de analiză a sistemelor de semne non-lingvistice este semiotica modei de ROLAND BARTHES. Criticul francez consideră articolele de îmbrăcăminte drept sisteme de semne ale căror elemente pot fi „citite” la fel ca semnele literare ale textelor. Lăţimea unei cravate conţine o informaţie complexă. O cravată îngustă de piele transmite un mesaj total diferit de cel al unei cravate scurte şi late ori al unui papion. Ca şi cuvintele, aceste semne textile pot transmite un sens doar încadrate într-un anume context ori sistem de semne. Moda, ca manifestare a relaţiilor sociale, ne oferă un bun exemplu de mecanisme într-un sistem non-lingvistic.

La fel ca semiotica, şi deconstrucţia evidenţiază caracterul unitar al textelor ale căror elemente sunt semnele. Această metodă de analiză post-structurală porneşte de la ideea că un text poate fi analizat (deconstruit) şi alcătuit (construit). Potrivit deconstrucţiei, textul nu mai rămâne acelaşi după reconstrucţie, deoarece analiza semnelor şi re-organizarea lor în timpul interpretării sunt ca o continuare a textului. Deconstrucţia e reprezentată de filosoful francez JACQUES DERRIDA şi teoreticianul literar PAUL DE MAN. O adaptare a acestei teorii sunt „romanele-dicţionar” precum Dicţionar khazar (1984) de scriitorul sârb Milorad Pavić şi Africa alfabetică (1974) de Walter Abish. Aceste texte adoptă forma şi structura de dicţionar sau enciclopedie pentru a evidenţia noţiunile teoretice postmoderne de text. Romanele-dicţionar pot fi citite de la început până la sfârşit în mod linear, sau pot fi începute de undeva din mijloc, sărind înainte şi înapoi din referinţă în referinţă.

3

2. ABORDĂRILE CENTRATE PE CONTEXT

Abordările centrate pe context reprezintă un grup de şcoli şi de metodologii care nu consideră textele literare ca opere independente, de sine-stătătoare, încercând să le situeze într-un context mai amplu. Acest context poate fi fundalul istoric, social şi politic, genul literar, naţionalitatea şi genul autorului.

Cea mai influentă mişcare de acest tip este istoria literară, care împarte fenomenele literare în perioade, descrie textul în funcţie de fundalul său istoric, datează textele şi examinează influenţele lor reciproce.

O şcoală importantă ce plasează operele literare în contextul mai larg al mecanismelor socio-politice este teoria literară marxistă. Pe baza scrierilor lui Karl Marx (1818-83) şi ai teoreticienilor precum Georg Lukács (1885-1971), textele sunt analizate ca expresie a factorilor economici, sociologici şi politici. Sunt examinate condiţiile de producţie în anumite perioade literare şi influenţa acestora asupra textelor literare din acea perioadă. O interpretare literară marxistă ar vedea dezvoltarea romanului în sec. al XVIII-lea ca o consecinţă a noilor condiţii economice asupra scriitorilor şi cititorilor, şi a noilor moduri de producere a cărţilor.

Cadrul teoretic oferit de critica marxistă a fost adoptat de şcoli mai recente care se axează pe grupuri marginalizate: critica feministă, afro-americană, homosexuală şi lesbiană, studii literare coloniale... Abordări centrate pe text precum deconstrucţia şi noul istorism sunt influenţate de gândirea marxistă în terminologia şi bazele lor filosofice.

Noul istorism s-a dezvoltat în SUA în anii 1980. Istoria nu e văzută ca izolată de textul literar, ca un context istoric, devenind un fenomen textual.

Legate de noul istorism, dar independent de acesta, sunt studiile culturale, care au devenit în anii 1990 una din cele mai importante abordări ale textului literar. Pornind de la studiile literare, această abordare analizează diferitele aspecte ale exprimării umane, inclusiv artele vizuale, filmul, televiziunea, reclamele, moda, arhitectura, muzica, cultura populară etc. Ca pe o manifestare ale unui întreg cultural. Studiile culturale au o abordare multilaterală, încercând să înţeleagă pluralitatea culturii.

Teorie literară feministă şi teorii de gen. Cea mai productivă şi revoluţionară mişcare dintre teoriile mai noi de critică literară şi dintre abordările contextuale este teoria literară feministă. Ea porneşte de la ideea că diferenţa de gen e un aspect neglijat în critica literară tradiţională şi susţine că domeniile tradiţionale ale criticii literare trebuie să fie re-examinate din perspectivă orientată spre gen. (gender-oriented perspective) La începutul acestei mişcări la sfârşitul anilor 1960 , au fost aduse în atenţie teme precum imaginea femeii în texte scrise de autori, primele încercări de critică feministă concentrându-se asupra stereotipurilor şi portretelor distorsionate ale femeilor în tradiţia literară dominată de bărbaţi.

Următoarea etapă a teoriei literare feministe e istoria literară feministă şi revizuirea canonului, pentru a stabili un nou set de texte standard scrise de autoare. Prin receptarea în America a unor feministe franceze ca Hélène Cixous (1937-) şi Julia Kristeva (1941-), cu o bună pregătire în psihanaliză şi filosofie, atenţia criticii literare feministe s-a mutat la începutul anilor 1980 spre stilistica textului. Presupunând că diferenţa de gen determină actul scrierii (stilul, structura narativă, conţinutul, intriga, etc.), critica literară feministă a pus în discuţie termenul de écriture féminine.

3. ABORDĂRILE CENTRATE PE AUTOR

În secolul al XIX-lea, înainte de cele mai importante teorii ale formalismului şi structuralismului, critica biografică a evoluat şi a devenit o mişcare dominantă. Această abordare centrată pe autor stabileşte o legătură directă între textul literar şi biografia autorului. Date, fapte şi evenimente din viaţa unui autor sunt juxtapuse cu elemente din operele sale pentru a găsi aspecte ce

4

leagă biografia autorului de text. Se cercetează mediul şi educaţia autorului, legându-le de anumite fenomene din text. Poate fi examinată şi biblioteca autorului pentru a înţelege lecturile autorului, iar scrisorile şi jurnalul acestuia pot fi citite în căutare de consideraţii personale.

Autobiografiile sunt utile în acest tip de abordare ce compară portretul ficţional al autorului cu faptele şi figurile din viaţa sa. În multe cazuri, elemente autobiografice pătrund, codat, în textul ficţional.

Abordările centrate pe autor se concentrează şi pe aspecte ce ar fi putut intra în text la nivel subconştient sau involuntar. Faptul că Mary Shelley a pierdut o sarcină în perioada în care a scris romanul Frankenstein (1818) poate fi legat direct de subiect. Abordările centrate pe autor văd în tema centrală a romanului, crearea unei fiinţe umane artificiale, o legătură cu intensa preocupare psihologică a autoarei faţă de naşterea ce urma. Mulţi autori vor să-şi păstreze textele ficţionale şi viaţa privată intactă, opunându-se acestor abordări. Autorul american J. D. Salinger, celebru pentru romanul său The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară), a refuzat cu desăvârşire să facă publică orice informaţie despre viaţa sa.

După cum arată exemplul cu Mary Shelley, multe abordări biografice tind să utilizeze explicaţii psihologice. Aceasta a dus la critica psihanalitică, mişcare ce încearcă în primul rând să lămurească aspectele psihologice generale dintr-un text, nu neapărat legate exclusiv de autor. Personajele dintr-un text pot fi analizate psihologic, ca şi cum ar fi fiinţe reale. Un exemplu analizat în cadrul acestei abordări este starea mentală a lui Hamlet din tragedia lui Shakespeare. Criticii psihanalitici întreabă dacă Hamlet e nebun şi, dacă este, de ce boală psihică suferă. Şi Sigmund Freud s-a folosit de texte literare pentru a explica anumite fenomene psihologice.

În a doua jumătate a secolului XX, critica psihanalitică a cunoscut o revigorare sub influenţa analistului francez Jacques Lacan (1901-81).

4. ABORDĂRI CENTRATE PE CITITOR

Ca o reacţie la poziţia dominantă a noii critici centrate pe text, în anii 1960 s-a dezvoltat o abordare centrată pe cititor numită teoria receptării, sau estetica receptării (reader-response theory) . Ea susţine că nu există un singur text, obiectiv. Există un „text” nou, individual la fiecare proces de citire. Aceste abordări presupun că, în fiecare etapă a lecturii, un text creează în cititor, anumite aşteptări, pe care apoi le satisface sau nu. Aşteptările se află la baza interpretării textului la oricare nivel al lecturii, de la descifrarea unui cuvânt sau a unei propoziţii, până la analiza structurii tematice a textului. Astfel, teoria receptării mută atenţia de la text la interacţiunea dintre cititor şi text, argumentând că interpretarea textelor nu trebuie separată de citirea individuală.

sec. XIX stilistica critica biograficăprima jumătate a sec. XX critica psihanalitică critica mitologică1920-30 Formalismul rus1940-60 Noua critică1970-80 teoria receptării1970- semiotică teorie literară feministă şi teorie de gen deconstrucţie1980- noul istorism, studii culturale

Majoritatea mişcărilor au existat simultan, anumite şcoli dominând.

5

6