ARHEOLOGIE GENERALĂ

ARHEOLOGIA: DEFINIŢII, STATUT

Gr. archaios = vechi; logos = discurs despre, studiu.

Arheologia este disciplina istorică având drept obiect de studiu totalitatea comportamentelor umane care se

reflectă în vestigii materiale; ea urmăreşte reconstituirea integrală a istoriei umanităţii pe baza descoperirii, analizei şi

interpretării urmelor materiale ale existenţei umane de la începuturi şi până în epoca modernă.

Alte definiţii ale arheologiei:

■ Ramură specializată a ştiinţelor istorice având drept obiect colectarea, ordonarea şi interpretarea vestigiilor

materiale din trecutul istoric al omenirii (Alexandru Vulpe, în D. M. Pippidi (ed.), Dicţionar de istorie veche a

României, Bucureşti, 1976, p. 44).

■ Disciplină istorică autonomă având ca obiect depistarea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale

aflate în pământ, la suprafaţă sau sub apă, în scopul reconstituirii independente sau prin coroborarea datelor izvoarelor

literare a proceselor social-economice şi politice sau a fenomenelor culturale care au avut loc în etapele timpurii ale

istoriei omenirii (Mircea Babeş, în C. Preda (ed.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. 1,

Bucureşti, 1994, p. 94).

■ Disciplina care studiază toate formele materiale tangibile şi lizibile care conservă urmele activităţii umane

(George Daux).

Caracterul particular al disciplinei arheologice rezultă din tipul de documente cu care operează şi din specificitatea

metodelor de investigaţie. Ea furnizează date asupra a circa 99% din durata evoluţiei civilizaţiei umane, ceea ce exprimă

ponderea, locul şi importanţa datelor pe ni le pune la dispoziţie în cunoaşterea devenirii noastre prin timp.

Arheologia nu-şi restrânge cercetarea numai la epocile şi perioadele din istoria umanităţii lipsite de izvoare

scrise; ea contribuie cu informaţii unice, de mare valoare şi la cunoaşterea epocilor istorice, de după apariţia scrierii

(post circa 3.000 î.e.n.).

Aşadar, izvoarele arheologice completează datele pe care ni le pun la dispoziţie izvoarele scrise, de orice fel ar

fi ele (epigrafice sau literare, numismatice etc.). În acest caz, relaţia funcţionează în sensul izvoare arheologice →

izvoare scrise.

Acest proces de completare reciprocă funcţionează şi în sens invers, de la izvoarele scrise spre cele arheologice

(izvoare scrise → izvoare arheologice). Astfel, izvoarele scrise permit completarea şi interpretarea în condiţii de

eficienţă sporită a datelor privind vestigiile culturii materiale recuperate prin cercetările de teren. Putem da şi un

exemplu care vizează domeniul arheologiei medievale, în care menţiunile din documente sunt de multe ori singurele

disponibile astăzi în legătură cu unele sate dispărute. Pornind de la aceste menţiuni şi de la indiciile privind plasarea

sitului respectiv într-o anumită regiune, cu anumite vecinătăţi clar menţionate (conţinute în documente), se poate

proceda la efectuarea de cercetări arheologice (sondaje, săpături mai ample), prin care se urmăreşte stabilirea exactă a

locului vetrei satului în discuţie şi precizarea vechimii lui.

Câmpul de investigaţie al arheologiei este vast şi se află la intersecţia mai multor discipline: ştiinţele naturii,

ştiinţele exacte, ştiinţele sociale. Domeniul arheologiei se structurează pe trei mari planuri:

1. planul temporal – de la începuturile civilizaţiei umane şi până în epoca modernă (circa 3 milioane/2,5

milioane ani – sec. XIX/XX). Această cuprindere temporală implică o împărţire a domeniului în funcţie de epoca

istorică studiată: ■ arheologia preistorică; ■ arheologia Orientului antic; ■ arheologia greco-romană; ■ arheologia

medievală; ■ arheologia industrială. În cadrul fiecărei subdiviziuni se pot distinge subdiviziuni regionale sau culturale;

2. planul geografic – cercetarea arheologică îşi fixează un cadru geografic nelimitat de bariere politice sau

teritoriale; ea vizează civilizaţia umană de pe toate continentele;

3. planul problematicii abordate – arheologia îşi propune elucidarea aspectelor complexe ale evoluţiei

umane, de la reconstituirea parametrilor mediului şi antropogeneză până la aspectele vieţii spirituale. Există o gamă

largă de obiective pe care le vizează arheologia: ■ reconstituirea mediului natural; ■ formele economiei şi metode de

producţie aplicate în diversele ramuri ale acesteia; ■ progresul tehnologic – evoluţia utilajelor şi a armamentului,

meşteşuguri, transporturi, schimburi comerciale; ■ probleme de habitat, arhitectură, aşezări şi locuinţe, sisteme de

fortificaţii; ■ probleme demografice, maladii; ■ arta, religia, comportamentul funerar; ■ mişcări de populaţii, fenomene

de difuziune, organizare socială; ■ port şi podoabe etc.

Atingerea acestor obiective nu este întotdeauna posibilă; atunci când sunt însă abordabile, ele oferă informaţii

de întindere şi valoare inegală. Acest fapt se datorează caracterului vestigiilor materiale, de natură perisabilă şi

neperisabilă. Resturile activităţii umane ne parvin în mod incomplet. Vestigiile de natură organică se păstrează în mod

excepţional (vezi cazul mumiilor egiptene sau peruviene, al resturilor din aşezările lacustre, din turbării, din mormintele

scitice descoperite în Altai – Pazyryk etc.).

Limitele disciplinei arheologice sunt determinate, în primul rând, de natura izvoarelor cu care operează. Spre

deosebire de alte domenii ale cercetării istorice sau ştiinţifice în general, investigaţiile arheologice nu pot fi reluate sau

refăcute decât în mod cu totul excepţional. Prin specificul său, cercetarea arheologică distruge contextul de apariţie

a vestigiilor materiale; acest context nu poate fi citit direct şi integral la faţa locului decât în momentul descoperirii. De

aici rezultă concluzia că valoarea demersului cercetării arheologice este dată de nivelul pregătirii celui care o execută,

ca şi de rigoarea înregistrării condiţiilor sau contextului descoperirii vestigiilor.

Chiar dacă interpretarea datelor poate fi uneori eronată, înregistrarea corectă şi completă a contextului

descoperirii permite corecţiile ulterioare, potrivit progreselor acumulate în domeniu.

Astfel, ca exemple, putem invoca: situaţia cercetărilor întreprinse de Jacques de Morgan în capitalele

Imperiului Persan, Susa şi Persepolis; aplicarea metodelor “industriale” sau utilizarea masivă a mijloacelor mecanice în

degajarea rapidă a vestigiilor a condus la distrugerea definitivă a stratigrafiei, astfel că nu se mai pot obţine date asupra

fazelor de evoluţie ale acestor importante monumente ale antichităţii.

La 1870, Heinrich Schliemann înregistra corect rezultatele cercetărilor sale la Troia, dar atribuia în mod eronat

tezaurele descoperite stratului Troia IIg; constatarea acestei situaţii de atribuire stratigrafică şi culturală eronată a

necesitat reconsiderarea datelor consemnate de arheologul german, ceea ce a permis ca, pornindu-se de la informaţiile

autorului săpăturilor să se ajungă la încadrarea cronologică şi culturală exactă.

Înregistrarea corectă şi completă a datelor de săpătură permite, de asemenea, valorificarea integrală, la nivelul

actual al dezvoltării disciplinei, a unor descoperiri excepţionale, făcute în sec. al XIX-lea sau la începutul sec. al XX-

lea. Astfel, arheologul englez Colin Renfrew a publicat importantele descoperiri din Ciclade efectuate de Mackenzie.

O altă limită a cercetării arheologice este dată de caracterul selectiv al investigaţiei în teren, impus de mai

mulţi factori, între care se numără şi mijloacele financiare de care se dispune. Fiind o cercetare în general costisitoare,

implicând desfăşurarea unor metode şi mijloace diverse, obiectivele trebuie fixate cu discernământ, pentru a putea fi

atinse în condiţii optime.

De aici se desprinde concluzia că nu toate obiectivele cercetării, vizând reconstrucţia diverselor aspecte ale

comportamentului uman, pot fi vizate printr-o săpătură arheologică. Unele obiective, considerate secundare din

perspectiva mijloacelor avute la dispoziţie pentru cercetare (dar nu mai puţin importante) nu beneficiază (provizoriu) de

investigaţii.

Aşadar, limitele demersului arheologic sunt impuse şi de planificarea şi orientarea cercetării, funcţie de

mijloacele disponibile.

Arheologia nu urmăreşte recuperarea de obiecte în vederea colecţionării lor, ci recuperarea vestigiilor

materiale împreună cu datele privitoare la contextul de provenienţă. Scopul vizat este rezolvarea unor probleme

istorice cu metodele particulare ale disciplinei arheologice.

Cercetarea arheologică nu este căutarea febrilă a unor obiecte, ci încercarea de a face o depunere din sol să

exprime tot ceea ce conţine.

Arheologia nu poate fi un cimitir al obiectelor celor mai diverse, ci o încercare de reconstituire integrală a

trecutului umanităţii.

Aceste obiective fundamentale exprimă alte limite ale disciplinei. Este vorba de limitele de interpretare a

vestigiilor, mai ales când este vorba de aspectele existenţei şi activităţii umane care nu generează urme materiale sau,

atunci când aceste urme materiale există, ele se pretează la interpretări diverse şi contradictorii.

În acest sens, cele mai dificile probleme care se ridică în faţa cercetării arheologice sunt acelea care vizează

reconstrucţia sau restituirea manifestărilor de ordin suprastructural: credinţe religioase, ritual funerar, forme de

organizare socială, raporturile cultură/ popor/ limbă.

Eforturile de a găsi soluţii pentru aceste probleme există în mod continuu, dar trebuie să precizăm că nici una

dintre aceste probleme nu s-a rezolvat şi nu se poate rezolva numai prin mijloacele specifice ale disciplinei arheologice.

În aceste condiţii se recurge la aportul altor discipline: etnologia, antropologia fizică, lingvistica, mitologia comparată

etc.

ISTORIA ARHEOLOGIEI

1. Evoluţia generală

Apariţia şi dezvoltarea disciplinei arheologice sunt legate, în ultimă instanţă, de o atitudine specific umană:

curiozitatea sau interesul pentru propriul trecut.

Începuturile arheologiei ca disciplină distinctă se află în conexiune cu frământările intelectuale ale epocii

Renaşterii şi umanismului (sec. XVI-XVII), ca şi cu evoluţia generală a cunoaşterii umane în sec. XVIII-XIX şi la

începuturile sec. XX. În cadrul evoluţiei arheologiei se poate distinge o dezvoltare determinată de valorile umaniste, ale

literelor şi istoriei artelor şi o dezvoltare marcată de ştiinţele naturale, sociale şi exacte.

Din toate timpurile, omul s-a interesat de obiectele abandonate de predecesorii săi mai îndepărtaţi sau mai

apropiaţi în timp. În paleoliticul mijlociu, omul de Neanderthal culegea de pe solul peşterilor pe care le ocupa obiecte

litice cioplite, pe care le reamenaja şi utiliza. Ultimul rege al Babylonului, Nabonides (555-538 î.e.n.) întreprindea

săpături pentru colectarea obiectelor vechi, pe care le păstra într-un fel de muzeu. Antichitatea greco-romană ne

furnizează date importante, care pot fi considerate de natură arheologică. Ele se referă la oraşe, monumente de

arhitectură şi de artă, tehnici meşteşugăreşti sau artistice, descrierea piramidelor, a oraşului Babylon, a mormintelor

scitice (Herodot); date despre arhitectura greco-romană (Vitruvius); date despre tehnologiile antice legate de prelucrarea

metalelor, a lemnului, obţinerea şi prelucrarea sticlei, a mozaicului etc. (Pliniu cel Bătrân); descrierea unor monumente

greceşti, multe dintre ele dispărute (Pausanias).

Termenul arheologie apare timpuriu, în Dialogurile lui Platon (Hyppias Major), sec. V î.e.n., cu înţelesul de

“istorie a antichităţii” sau a “timpurilor de început”. Istoricul grec Thukydides utilizează şi el acest termen şi propune

recurgerea la argumente de ordin arheologic pentru demonstrarea unor fapte istorice (Războiul peloponesiac, Cartea I).

Dyonisios din Halikarnas scria la sfârşitul sec. I î.e.n. Arheologia romană, o istorie a Romei, relatată de la origini şi

până la războaiele punice. Împăratul roman Hadrian, fiul adoptiv şi urmaşul lui Traian (117-138 e.n.) colecţiona obiecte

de artă antică (orientale, greceşti, italice).

Constatăm, astfel, că în antichitate, arheologia se confunda cu istoria, având acelaşi obiect de studiu; totuşi,

termenul istorie înseamnă “anchetă, cercetare şi relatare a ceea ce se cunoaşte”.

Constituirea arheologiei ca disciplină de sine-stătătoare este strâns legată de Renaşterea italiană şi de perioada

marilor descoperiri geografice. Interesul pentru valorile scrise şi vestigiile culturii greco-romane, descoperirea a

numeroase monumente de artă şi arhitectură prilejuite de construirea a noi edificii a stimulat interesul colecţionarilor de

antichităţi. Activitatea acestora s-a constituit în “preistoria” arheologiei greco-romane.

Un alt aspect important al acestei perioade (sec. XVI-XVII) îl reprezintă contactele şi cunoaşterea unor

populaţii aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare a civilizaţiei, ceea ce a permis formularea unor explicaţii mai

apropiate de adevăr în legătură cu unele aspecte ale manifestărilor culturii materiale preistorice; aceste este, spre

exemplu, cazul “pietrelor din cer” (keraunia), silexuri şi unelte litice şlefuite descoperite întâmplător. Acum interesul

pentru vestigiile materiale ale trecutului este suscitat şi începe o perioadă de evoluţie lentă, care va sfârşi în sec. XX

prin constituirea disciplinei arheologice. Este de menţionat aici numele lui Michele Mercati (1541-1593), medicul

papei Clement al VII-lea şi intendent şef al grădinii botanice a Vaticanului; el este acela care susţinea că obiectele din

piatră cioplită şi şlefuită reprezentau unelte ale strămoşilor omului; şi aceasta prin analogie cu piesele aduse de

exploratori din Asia şi America şi depuse la Vatican; lucrarea sa, Metallotheca, nu va fi publicată decât în 1747.

În sec. XVII, medicul Jacques Spon introduce termenul de arheologie în limba franceză pentru a desemna

ştiinţa lucrurilor din trecut. Franţa devenise în sec. XVII-XVIII un adevărat creuzet al ideilor noi. În 1685, Bernard de

Montfaucon publica inventarul unui mormânt megalitic cercetat prin săpături în Normandia, iar în 1721, Antoine de

Jussieu demonstra pentru prima dată, într-o conferinţă la Academia Regală de Ştiinţe, existenţa unei epoci a pietrei.

Sec. XVIII şi începutul sec. XIX au constituit o etapă crucială în dezvoltarea arheologiei. Acum au fost

demarate mari acţiuni de explorare a unor situri arheologice, care au contribuit în mod deosebit la cunoaşterea

antichităţii greco-romane şi la evoluţia arheologiei clasice şi a istoriei artelor. Cercetările din primele decade ale sec.

XVIII (1711) au condus la iniţierea dezvelirii oraşelor Pompei şi Herculanum. Studiile de arheologie orientală

debutează cu organizarea unor mari expediţii ştiinţifice, cum a fost aceea condusă de Denon în Egipt, soldată cu

repertorierea, descrierea şi reprezentarea grafică a monumentelor de arhitectură egipteană, nu trebuie uitat evenimentul

descoperirii şi descifrării Pietrei de la Rosetta (Champollion). Menţionăm şi înfiinţarea la Londra a Societăţii

Anticarilor, care editează din 1770 fără întrerupere publicaţia Archaeology.

În aceeaşi epocă, prin contribuţiile lui Joseph Winckelmann (considerat “părintele arheologiei greco-

romane”) a fost iniţiată elaborarea concepţiilor teoretice privind antichitatea greco-romană, pe baza datelor cunoscute

până atunci, fapt care schimbat statutul arheologiei din preocupare pentru colecţionarea unor antichităţi sau pentru

explorarea mai mult sau mai puţin metodică a unor situri în disciplină istorică fundamentală.

Acumulările de până atunci au permis progresele majore ale arheologiei în sec. XIX şi la începutul sec. XX.

Sintetizăm în continuare unele dintre realizările importante ale acestei perioade.

Cantităţi imense de materiale arheologice foarte valoroase s-au constituit în colecţii şi muzee a căror

organizare a impus elaborarea unor criterii specifice. Din acest punct de vedere reţinem numele lui Carl Jurgensen

Thomsen şi al lui Gabriel şi Adrien de Mortillet, care au clasificat unele colecţii de antichităţi (1836, Copenhaga-

Danemarca, respectiv 1869, Saint Germain-Franţa), aplicând drept criteriu succesiunea celor trei perioade ale

preistoriei (piatră, bronz, fier), precum şi studiul tipurilor de unelte. Astfel, prin activitatea acestor conservatori de

muzeu, metoda tipologică îşi afla aplicarea practică mult înainte de elaborarea principiilor sale teoretice.

Prin cercetări de teren, călătorii, expediţii, comerţul cu antichităţi se constituie marile muzee de antichităţi al

lumii (Paris-Louvre, Londra-British Museum, Berlin, Cairo); astfel, creşte interesul pentru sporirea colecţiilor,

indiferent de metodele utilizate, ca şi interesul pentru organizarea unor mari şantiere arheologice în Orient

(Mesopotamia, Egipt, Anatolia, Iran).

O altă caracteristică a epocii o constituie extinderea fără precedent a cercetărilor de teren. S-au putut astfel

cunoaşte noi civilizaţii şi s-a dezvoltat disciplina arheologică prin apariţia diferitelor sale domenii: arheologia

preistorică, orientală, greco-romană, medievală. În acelaşi timp s-au conturat domenii de cercetare mai restrânsă, cum

sunt: arheologia egipteană, persană, peruană etc. Se remarcă, între altele, cercetările asupra epocii paleolitice datorate

lui Jacques Boucher de Perthes, Louis Capitan, Henri Breuil; cercetarea palafitelor din Elveţia, a culturii Villanova-

Italia, săpăturile lui Heinrich Schliemann de la Troia (1870) şi Mykene, săpăturile din Creta, Thessalia şi Ciclade,

Mesopotamia, Egipt, Fenicia, Iran (Mariette, Jacques de Morgan, Flinders Petrie). Tot acum se plasează începuturile

arheologiei precolumbiene.

Un alt aspect important al dezvoltării arheologiei în această epocă este fundamentarea teoretică a acestui tip

de cercetare prin elaborarea unor metode de săpătură şi de studiere a materialelor arheologice. Se definesc trei metode

fundamentale ale cercetării arheologice: 1. metoda stratigrafică; 2. metoda tipologic-comparativă; 3. metoda

chorologică sau cartografică.

Metoda stratigrafică a fost pusă la punct de englezul Lyell în geologie şi concepută teoretic de Boucher de

Perthes pentru arheologie. Ea a fost pusă în aplicare de Heinrich Schliemann şi Dorpfeld la Troia.

Hans Hildebrand (1871) şi Oscar Montelius (1885, 1900) elaborează atât contribuţii teoretice (expunând

principiile), cât şi primele studii de materiale bazate pe metoda tipologică. John Lubbock inaugurează în 1865 studiile

comparative între forme de manifestare ale culturii materiale preistorice şi cele ale populaţiilor primitive actuale.

Această linie de cercetare etnologică va fi continuată de Henri Breuil pentru lămurirea esenţei artei paleolitice, ca şi de

alţi arheologi şi preistoricieni ai secolului nostru, între care Vere Gordon Childe, Lewis Binford, Colin Renfrew.

Metoda chorologică, folosită prima dată de Haeckel în zoologie a fost aplicată în arheologie pentru studierea

ariei de răspândire a diferitelor culturi, permiţând formularea unor concluzii relative la originea, difuziunea unor culturi,

manifestarea unor contacte culturale şi mişcări de populaţii.

Se acordă importanţă sporită observării şi înregistrării contextului descoperirii vestigiilor culturii materiale.

Activitatea de teren intensă a permis descoperirea şi apoi descifrarea unor sisteme de scriere străvechi (linearul B,

scrierea cuneiformă); acest fapt a condus la creşterea volumului de informaţii despre societăţile vechi.

Arheologia sec. XX se caracterizează prin manifestarea fenomenului de globalizare, prin extinderea

cercetărilor specifice în tone geografice studiate anterior numai de etnologi şi călători: Africa subsahariană, sud-estul

Asiei, Oceania, Polinezia, Australia, America de Sud, nordul continentului euroasiatic. Aici s-au făcut importante

descoperiri şi se fac în mod continuu; putem aminti, între altele, descoperirile paleoantropologice fundamentale din

Africa de Sud şi Est, care au împins vechimea speciei umane spre 3 milioane de ani.

Preocupările arheologiei în această perioadă se canalizează spre reconstituirea integrală a trecutului umanităţii.

Asistăm acum la aplicarea curentă a metodelor ştiinţifice de cercetare în scopul exploatării tuturor categoriilor de

informaţii. Tot mai frecvent se recurge la constituirea unor echipe de lucru sau colective de specialişti. Proliferarea

ştiinţelor auxiliare şi a metodelor moderne de investigare reclamă specialişti de înaltă calificarea. Tehnologia modernă a

impus formarea unor colective mixte, în funcţie de complexitatea cercetărilor i a obiectivelor vizate. Astfel, se

manifestă tendinţele de subordonare a scopului final al cercetărilor unor studii de detaliu, accentuat tehnice, în care

omul pare a nu mai ocupa locul principal. Studiile tehnice actuale sunt indispensabile, dar ele sunt şi trebuie să rămână

doar mijloace de reconstituire integrală a istoriei umanităţii şi nu un scop în sine.

2. Arheologia în România

Preocupări pentru antichităţi s-au manifestat pe teritoriul României încă din epoca Renaşterii; astfel, în

Transilvania încă din sec. XVI s-au descoperit tezaure monetare antice în Munţii Orăştiei (compuse din piese de tip

Koson), ca şi inscripţii şi elemente de arhitectură pe locurile vechilor aşezări romane (Napoca, Apulum, Ulpia Traiana

Sarmizegetusa). Treptat se organizează primele colecţii de antichităţi, cum este aceea a lui Samuel von Bruckenthal,

care stă la baza apariţiei celui mai vechi muzeu din România şi unul dintre cele mai vechi din Europa. Pentru teritoriile

extracarpatice, informaţiile cele mai timpurii privind antichităţile se plasează în operele cronicarilor (Miron Costin,

Constantin Cantacuzino) şi a lui Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae).

În sec. XIX şi la începutul sec. XX, preocupările legate de antichităţi şi arheologie se manifestă pe trei planuri:

1. organizarea colecţiilor muzeale; 2. cercetări arheologice de teren; 3. organizarea învăţământului arheologic românesc.

1. Organizarea colecţiilor muzeale se manifestă prin apariţia marilor muzee din Transilvania: Deva, Alba

Iulia, Cluj, Sf. Gheorghe. La Bucureşti se pun bazele Muzeului Naţional de Antichităţi (1864) prin grija domnitorului

Alexandru Ioan Cuza. Există acum şi importante colecţii particulare, constituite din descoperiri întâmplătoare, comerţul

de antichităţi şi săpături nesistematice: este vorba de colecţiile lui Cezar Bolliac, a maiorului Dimitrie Papazoglu, a

generalului Nicolae Mavros, a banului Mihalache Ghica, a lui Nicolae Beldiceanu, Grigore Buţureanu, Jakob Teleki.

2. Cercetări arheologice de teren – se întreprind săpături arheologice nesistematice, cum sunt cele ale lui

Cezar Bolliac în prima aşezare neolitică de la sud de Carpaţi (Vădastra). Demersurile arheologice sistematice se leagă

de numele lui Grigore Tocilescu la Adamclisi, Vasile Pârvan la Histria. În Transilvania s-au remarcat Carl Goos,

Johann Ackner, Kovacs Istvan ş.a.

Activitatea lui Vasile Pârvan la sfârşitul sec. XIX şi mai ales în primele trei decenii ale secolului nostru a fost

fundamentală pentru constituirea arheologiei ca ştiinţă. Acum se întemeiază şcoala naţională de arheologie şi se

inaugurează marile cercetări de teren, cum sunt acelea de la Histria (1914), devenită şantier-şcoală. Cercetarea îşi

definitivează obiectivele, orientarea spre reconstituirea istoriei naţionale: preistoria, geto-dacii, colonizarea greacă,

romanizarea, formarea poporului român. Între şantierele arheologice importante putem menţiona pe cele de la: Glina,

Gumelniţa, Ariuşd, Vădastra, Ulmetum, Tinosu, Piscu Crăsani, Sultana. Se manifestă preocupările pentru formarea

şcolii arheologice româneşti prin înfiinţarea unei catedre speciale de Arheologie preistorică, ocupată de Ioan

Andrieşescu. A apărut o pleiadă de străluciţi elevi, deveniţi specialişti români de marcă (Gheorghe Ştefan, Radu Vulpe,

Ecaterina Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Vasile Christescu ş.a.). Se înfiinţează Şcoala Română de

la Roma, care editează publicaţia Ephemeris Dacoromana; apare în 1924 revista Dacia a Muzeului Naţional de

Antichităţi. Practic, Muzeul Naţional de Antichităţi (condus de Vasile Pârvan) s-a transformat practic într-o instituţie de

cercetare arheologică. Pentru prima dată asistăm la integrarea ştiinţifică a învăţământului cu cercetarea în domeniul

istoriei vechi şi al arheologiei.

3. Organizarea învăţământului arheologic românesc – se leagă de trei nume: Alexandru Odobescu, Grigore

Tocilescu, Vasile Pârvan. Arheolog de formaţie clasicistă, care nu a întreprins cercetări sistematice de teren, ci a

desfăşurat o valoroasă activitate “de cabinet” şi didactică, Alexandru Odobescu a fost primul curs de istorie a

arheologiei la Universitatea din Bucureşti (1875/1876). El iniţiază întocmirea repertoriului arheologic al României prin

lansarea unui Chestionar arheologic şi face cunoscute antichităţile din România în Europa (cazul tezaurului de la

Pietroasa). Grigore Tocilescu inaugurează învăţământul universitar în domeniul arheologiei greco-romane. Activitatea

lui Vasile Pârvan a fost deja expusă în liniile sale esenţiale şi nu mai insistăm asupra ei.

În perioada interbelică s-a continuat direcţia cercetărilor începute de Vasile Pârvan; au fost iniţiate cercetări

arheologice de amploare în obiective de mare importanţă, cum sunt: dava de la Poiana, jud. Galaţi, aşezarea fortificată

din epoca bronzului de la Sărata Monteoru, jud. Buzău, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, Sucidava, jud. Dolj, Dinogetia, jud. Tulcea, Callatis. Se constituie colective de cercetare pe lângă marile

muzee din ţară, precum cele de la Deva, Alba Iulia şi Sf. Gheorghe sau pe lângă universităţi, cum este cea de la Cluj. Ca

publicaţii interbelice de arheologie se pot menţiona: Arta şi arheologia (Iaşi, editată de Orest Tafrali) Anuarul

Institutului de Studii Clasice (Cluj), Sargetia (Deva). Cercetări valoroase au întreprins: Dimitrie M. Teodorescu,

Octavian Floca, Ferencz Laszlo, Constantin Daicoviciu, Ion Nestor, Nicolae N. Moroşan, Gheorghe Ştefan, Dumitru

Tudor, Dinu V. Rosetti, Vasile Christescu, Paul Nicorescu, Gheorghe Cantacuzino ş.a.

Perioada postbelică se caracterizează prin lărgirea considerabilă a cadrului cercetărilor arheologice; acum se

deschid marile şantiere de săpături, se elaborează planul cercetărilor sistematice la scară naţională, vizând

obiective fundamentale. Unificarea metodologiei cercetărilor impune deschiderea unor şantiere-şcoală, care să formeze

noi specialişti (cazul cetăţii getice de la Zimnicea sau al cetăţii medievale de la Suceava - săpături sub conducerea prof.

Ion Nestor). Între marile şantiere ale primului deceniu postbelic se numără cele de la: Valea Jijiei, Bicaz, Porţile de Fier,

Hăbăşeşti, Sărata Monteoru, Poiana, Histria, Capidava, Suceava, Bucureşti. Tot acum au fost înfiinţate institutele de

arheologie, puse sub egida Academiei Române la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova. Muzeul Naţional de Antichităţi a

devenit Institutul de Arheologie în 1956. Ca elemente de noutate consemnăm dezvoltarea arheologiei mileniului I e.n. şi

a epocii medii (şantierele de la Sărata Monteoru, Suceava, Bucureşti, Iaşi, Târgovişte, Curtea de Argeş, Câmpulung). În

aceeaşi ordine de idei menţionăm conturarea şcolii româneşti de cercetare a paleoliticului prin eforturile prof.

Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, cercetarea culturii dacilor liberi şi a celor din provincia Dacia, arheologia Daciei

romane (marile centre urbane), perioada postaureliană şi epoca migraţiilor.

Arheologia contemporană este marcată de interdisciplinaritate, care înseamnă asimilarea metodelor şi a

rezultatelor ştiinţelor exacte şi aplicarea lor în cercetarea de teren şi de laborator. Informatizarea arheologiei vizează,

între altele, tratarea statistică a datelor, realizarea băncilor de date, uniformizarea vocabularului specific. Ca obiective

ale cercetării cu abordări noi se au acum în vedere problemele de paleomediu, de comportament tehnologic, cele de

ordin economic, social, religios, funerar.

A se vedea şi capitolul Izvoare, subcapitolul Izvoare arheologice din cursul C. Beldiman, Istoria veche a

românilor. Datele, Ed. «Dimitrie Cantemir», Bucureşti, 2004.

METODELE ARHEOLOGIEI

În cunoaşterea realităţilor preistoriei sau a altor epoci din trecutul omenirii nu dispunem decât de o parte a

vestigiilor materiale (conservarea diferenţiată). Demersul de reconstrucţie a imaginii trecutului conduce la rezultate

parţiale. În completarea setului de informaţii referitoare la societăţile preistorice un aport important are etnologia, care

studiază modul de viaţă al comunităţilor primitive actuale.

Categorii de vestigii

Corpusul de documente rezultat prin investigaţia arheologică este diversificat.

Acesta cuprinde:

1. artefacte - rezultatul acţiunii omului asupra materiei (regnul mineral, vegetal, animal);

2. ecofacte - resturile de faună şi floră existente într-un sit arheologic, rezultat al activităţii umane. Aceste

documente reflectă în principal activităţi de ordin economic şi au un înalt potenţial informaţional;

3. resturi umane - obiect al studiului paleoantropologiei. Ele oferă informaţii legate de morfologia tipurilor

umane, gradul de populare a teritoriului (dinamica demografică), aspecte patologice, regimul alimentar, evoluţia

biologică a diverselor grupuri umane;

4. structuri - vestigii referitoare la organizarea spaţiului de către un grup uman. Exemple: aşezări, locuinţe,

gropi, vetre, monumente de cult. Spre deosebire de artefacte şi ecofacte, care sunt vestigii mobile, structurile sunt

vestigii fixe, care fie se conservă, fie se distrug. Din această cauză se impune înregistrarea minuţioasă a situaţiei lor în

teren prin: planuri, desene, fotografii, înregistrări video, mulaje etc.;

5. relaţii – valoarea ştiinţifică a vestigiilor mobile şi imobile şi potenţialul lor informaţional este determinat în

bună parte de relaţiile care se stabilesc între ele prin observarea în timpul cercetării. Aceasta se referă la înregistrarea cât

mai fidelă a contextului din care provin vestigiile (relaţii spaţiale).

Diferitele categorii de vestigii se combină în ansambluri specifice fiecărei culturi şi epoci ale preistoriei.

Contextele din care provin vestigiile arheologice pot fi: contexte primare – atunci când vestigiile arheologice sunt în

poziţia iniţială (in situ) şi contexte secundare – atunci când este modificată repartiţia spaţială a obiectelor.

Demersul cercetărilor prin săpături arheologice este distructiv, făcând să dispară cea mai mare parte a

conexiunilor fosilizate între diverse artefacte. Acest specific al cercetării arheologice o deosebeşte de ştiinţele numite

experimentale (fizica, genetica, al căror demers poate fi repetat); de aceea, lectura de calitate şi diagnosticarea precisă a

tuturor seturilor de date în cursul cercetărilor este o condiţie obligatorie a înţelegerii complexe a vestigiilor studiate.

Informaţiile furnizate de săpăturile arheologice prezintă în mod obiectiv o anumită marjă de relativitate.

Limitele interpretării vestigiilor sunt impuse de metodologia cercetării şi stadiul evoluţiei ei. Un alt aspect se leagă de

calitatea şi cantitatea eşantionajului disponibil. Ipotezele capătă consistenţă când sunt elaborate pe baza analizei unor

serii bogate de vestigii bine reperate în cronologia relativă şi absolută. Natura vestigiilor îşi spune cuvântul în calitatea

interpretării. Este vorba de conservarea diferenţiată. De exemplu: arta mobilieră apărută în jurul mileniului 30;

cunoaştem numeroase statuete zoomorfe naturaliste care arată un grad înalt de măiestrie tehnologică şi simţ artistic.

Aceste mostre de artă mobilieră se dovedesc reprezentantele unei etape evoluate, căreia nu i se cunosc precedentele.

Putem presupune - fără a avea şi dovezile necesare - că materia primă utilizată iniţial pentru arta mobilieră era de natură

perisabilă.

Etapa săpăturilor arheologice este urmată de clasarea şi interpretarea vestigiilor, ca şi de analize complexe

necesare reconstituirii caracteristicilor paleomediului. Progresul ştiinţei a contribuit fundamental la furnizarea pentru

arheologie şi paleoantropologie a unui întreg arsenal de metode.

Metode folosite de arheologie

Interpretarea diferitelor categorii de vestigii implică elaborarea şi aplicarea unei metodologii specifice.

Metode generale 1. Metoda stratigrafică este cea mai veche metodă, preluată de la geologie. Se urmăreşte decelarea straturilor

de cultură de la cele inferioare (vechi) la cele superioare (recente) în scopul stabilirii clare a succesiunii lor şi a

conţinutului cultural. Se numeşte strat de cultură stratul de pământ format prin acumularea diferitelor resturi materiale

ale locuirii umane. Straturile de cultură se pot afla în succesiuni directe (suprapuse direct) sau prezintă intercalarea unor

straturi sterile. Stratul de bază fără urme ale prezenţei umane se numeşte sol viu. Stratigrafia este de două feluri:

verticală – indică succesiunea urmelor de locuire; orizontală – indică dezvoltarea unor amenajări sau structuri în timp în

suprafaţă (de exemplu dezvoltarea unei necropole).

Stratul arheologic este cea mai cuprinzătoare unitate stratigrafică. Un strat poate aparţine unei singure culturi

arheologice sau mai multor culturi. În cadrul straturilor arheologice se deosebesc niveluri şi orizonturi, decelate pe baza

texturii şi a culorii solului, ca şi a vestigiilor pe care le conţin. Nivelurile şi orizonturile se referă la aceeaşi cultură.

Observaţiile stratigrafice au permis definirea diferitelor culturi arheologice prin stabilirea trăsăturilor comune şi diferite

ale ansamblurilor de artefacte şi structuri.

2. Metoda tipologică aplică principiul evoluţionist al darwinismului la analiza şi interpretarea artefactelor. Se

pleacă de la premisa că artefactele se dezvoltă pe organismele vii. Se operează cu conceptele de: tip, grupă tipologică,

categorie tipologică. Această metodă a apărut din necesitatea stabilirii succesiunii artefactelor de la simplu la complex,

rezultat al adaptării lor optime în plan funcţional. Stabilirea tipurilor permite compararea artefactelor în diferite arii

culturale, regiuni la scală continentală etc. pe o durată variabilă. Două nume importante ale acestui domeniu au fost

Hans Hildebrand şi Oscar Montelius.

În perioada 1890-1950 cercetarea preistorică a fost marcată de prioritatea acordată studiului tipologiei,

considerat ca singura cale obiectivă de stabilire a cadrului cronologic şi de studiere comparativă a industriilor din

diferite situri.

Conform definiţiei lui François Bordes, tipologia este disciplina care permite recunoaşterea, definirea şi

clasarea diferitelor varietăţi de artefacte preistorice, care sunt percepute ca produse ale activităţii umane, dar şi ca

„fosile directoare” care plasează în timp straturile din care provin.

Repetarea formelor indică existenţa unei concepţii de execuţie, unor scheme mentale traduse în plan material

prin intermediul unei gestici adecvate (idee / obiect).

Caracteristicile morfologice repetitive permit gruparea şi definirea diferitelor tipuri. Descrierea tipurilor

impune existenţa unui vocabular. Preistoricienii adoptă termeni de origine diferită, astfel: prin analogie funcţională sau

etnografică (racloir, grattoir, vârf de săgeată). Adopţia termenilor se mai poate face şi prin analogie morfologică.

Unele obiecte au forme pe care le recunoaştem uşor (de exemplu, frunza de laur). Prin tehnica de fabricare a artefactelor

au rezultat piesele bifaciale.

Treptat s-a constatat că terminologia este un mijloc descriptiv comod, dar care nu se leagă obligatoriu de

finalitatea funcţională a obiectelor. În elaborarea clasificărilor tipologice au mai fost luate în considerare şi alte

elemente: partea activă a uneltelor, morfologia, urmele de utilizare etc.

Clasificarea şi terminologia tipologică sunt imperfecte – ele sunt adoptate şi înţelese în sens convenţional,

având avantajul că sunt înţelese de toată lumea. În perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XIX şi mijlocul secolului

XX, preistoria a reuşit să stabilească succesiunea cronologică a diverselor etape ale evoluţiei umane recurgând la

clasificare tipologică, la recunoaşterea diferitelor fosile directoare, a caracterelor fiecărei culturi.

În ceea ce priveşte perioada 1950-1990, la începutul anilor ’50 François Bordes a elaborat principiile

clasificării tipologice a artefactelor din piatră cioplită databile în paleoliticul inferior şi mijlociu, punând la punct listele

tipologice. Elaborarea lor a avut în vedere nu obiectele izolate, respectiv fosilele directoare, ci întreg ansamblul

artefactelor şi proporţiile reprezentării diferitelor tipuri.

Metoda listelor tipologice este o metodă de studiu comparativă. Ea permite compararea inventarelor litice

care se pot atribui mai precis diferitelor culturi şi faciesuri. Se recurge la stabilirea procentajelor reprezentate grafic,

obţinându-se o curbă cumulativă.

Metoda listelor tipologice este punctul final al clasificărilor tipologice clasice.

În momentul de faţă, în domeniul preistoriei se manifestă numeroase curente şi metodologii folosind strategii

diferite în plan tipologic: analiza strict morfologică (tipologie analitică), analiza atributelor, serierea informatizată.

3. Metoda chorologică studiază distribuţia spaţială a fenomenelor studiate, difuziunea culturală a artefactelor

şi ansamblurilor culturale, ca şi a unor fenomene (rituri şi ritualuri funerare). Distribuţia spaţială a descoperirilor şi

fenomenelor se înregistrează pe hărţi, astfel permiţându-se formularea unor concluzii relative la originea culturilor şi

căile difuziunii lor.

Cercetarea preistorică şi arheologică recurge la utilizarea combinată a acestor trei metode. În prezent, ea îşi

canalizează eforturile pe trei direcţii: 1. cunoaşterea conţinutului cultural şi definirea complexelor culturale; 2.

precizarea cronologiei relative şi absolute a culturii şi complexelor culturale; 3. localizarea în spaţiu a culturilor şi

complexelor culturale în scopul definirii cât mai precise a ariei de răspândire.

Datarea vestigiilor este unul dintre aspectele fundamentale ale cercetării preistorice şi arheologice.

Metode de datare absolută prezintă două mari grupe, după rezultate:

1. Determinarea duratei de desfăşurare a unor fenomene naturale: ■ metoda varvelor; ■ metoda

dendrocronologiei; ■ analiza polenului; ■ analiza macroresturilor vegetale; ■ paleomagnetismul.

2. Determinarea datelor fixate de artefactele preistorice sau de alte categorii de vestigii rezultate din

activitatea umană. Se pot menţiona aici: ■ metoda carbonului radioactiv; ■ metoda K-Ar; ■ arheomagnetismul; ■

biostratigrafia - se referă la analiza asociaţiilor specifice ale resturilor scheletice animale în diferite unităţi stratigrafice

şi decelarea evoluţiei lor.

Dendrocronologia (de la cuvântul grecesc dendron, care însemnă “arbore”) studiază inelele anuale de creştere

ale arborilor, care au morfologie variabilă potrivit variaţiilor factorilor de mediu. Aceste variaţii sunt înregistrate de

arbori în zone foarte largi, la scară continentală, permiţând studiul comparativ al diferitelor serii.

Metoda varvelor presupune studiul straturilor de sedimentare uniformă de culoare deschisă sau închisă depuse

alternativ datorită fenomenelor climatice de natură ciclică (perioade de îngheţ-dezgheţ). Acestea sunt straturi de argilă

fină.

Metodele fizice de datare sunt bazate pe izotopi radioactivi (metoda C12

este cea mai cunoscută şi se referă la

măsurarea raportului dintre doi izotopi radioactivi ai carbonului, respectiv C12

şi C14

, conţinut în materialele organice -

lemn, oase, cochilii). Este măsurată perioada de înjumătăţire ± 5.700 ani. Se pot data materiale vechi de până la ± 40 ka.

Metoda K40

-Ar40

se aplică la datarea vestigiilor asociate cu rocile magmatice, permiţând stabilirea unor vârste

cuprinse între 3,8 milioane şi 800 ka.

Cercetarea arheologică în teren şi în laborator

Cercetarea arheologică prezintă o trăsătură particulară, legată de distrugerea contextului de provenienţă a

descoperirilor. O săpătură arheologică prost concepută sau executată conduce la pierderea iremediabilă a unor

informaţii privind vestigiile aduse la lumină. Metodologia aplicată rămâne, deci, hotărâtoare pentru valoarea

interpretărilor care se dau documentelor arheologice.

O altă trăsătură particulară rezultă din caracterul complex al cercetărilor arheologice. Acestea necesită

colaborarea unor specialişti din domenii diverse de investigaţie, organizarea unor echipe de experţi în discipline

auxiliare, dotarea cu laboratoare-anexă, prezenţa unor tehnicieni care să rezolve operaţii preliminare complexe, cum

sunt analizele, identificările, prelevările speciale, reconstituirile etc.

Orice monument sau complex arheologic este o parte a patrimoniului cultural naţional şi universal, ceea ce

implică responsabilităţi importante legate de cercetare şi valorificare. Cercetarea arheologică se subordonează efortului

de reconstituire integrală a istoriei umanităţii şi, ca atare, nu are valoare decât în măsura în care rezolvă probleme. Din

acest punct de vedere, colectarea exclusivă de obiecte, fie ele de mare valoare, nu poate constitui scopul demersului

arheologic.

Complexitatea sarcinilor aflate în faţa investigării arheologice şi particularităţile acestui domeniu de activitate

ştiinţifică implică exigenţe majore legate de metodologia aplicată.

Pentru a cunoaşte contextele din care provin documentele culturii materiale, arheologia face apel la metodele şi

rezultatele ştiinţelor naturale: biologia, geologia (studiul sedimentelor), palinologia, paleontologia umană şi animală

(studiul resturilor fosile), metode fizico-chimice. În cadrul vestigiilor materiale studiate se disting ansambluri coerente

(culturile). Aceste ansambluri se definesc prin tehnologie, mod de viaţă şi comportament propriu. Ele sunt bine

delimitate spaţial şi cronologic, permiţând studierea evoluţiei lor.

Pregătirea de specialitate a arheologului prezintă un dublu aspect: teoretic şi practic. În plan teoretic se

impune asimilarea temeinică a principiilor şi metodelor cercetării actuale, cunoaşterea metodelor istorice în vederea

interpretării observaţiilor şi a materialelor din teren. În plan practic trebuie asimilată ştiinţa efectuării săpăturilor şi

înregistrarea riguroasă a rezultatelor acestora, mânuirea instrumentarului necesar efectuării acestor operaţii, prelevarea

de probe, mulaje etc. În condiţiile aplicării tot mai largi a rezultatelor diferitelor ştiinţe în arheologie (ştiinţele naturii,

ştiinţele exacte). Arheologul trebuie să aibă o pregătire multilaterală, multidisciplinară, care să-i permită conlucrarea în

teren cu specialiştii din domeniile conexe, precum şi verificarea rezultatelor pe care le furnizează disciplinele auxiliare.

Activitatea în teren presupune o dotare tehnică incluzând un minim de aparatură “clasică”: nivelă topografică

sau teodolit, busolă, nivelă cu bulă de aer, fir cu plumb, instrumentar pentru măsurare (rulete, metri liniari, echere),

instrumentar pentru desen, aparatură foto. Dotarea actuală include însă instrumente mai sofisticate şi mai costisitoare

(de aceea întâlnite mai rar în inventarul de şantier curent): laptop, teodolit electronic, cameră fotodigitală.

Materialele necesare trasării suprafeţelor sau a şanţurilor şi efectuarea planurilor sunt indispensabile: jaloane,

ţăruşi, sfoară, hârtie milimetrică. Mai sunt necesare planuri topografice ale zonei săpate la diferite scări. Înregistrarea

observaţiilor se face în fişe şi carnete de şantier, iar materialele descoperite se repertoriază în registre speciale.

Ca utilaj de săpătură, necesar degajării vestigiilor de diferite dimensiuni şi consistenţe menţionăm: cazmaua,

târnăcopul, şpaclul cu partea activă de diferite dimensiuni şi forme, mătura mică, pensula, penseta. Ambalajele comune

pentru materiale sunt hârtia şi pungile de plastic (de preferat este modelul cu zip – dispozitiv de închidere).

Cercetarea arheologică implică trei etape principale.

1. Reperarea siturilor şi identificarea lor – detectarea unui sit arheologic poate reprezenta: ■ rezultatul

jocului întâmplării fără intervenţia umană (exemplu: alunecări de teren); ■ rezultatul hazardului prin intervenţia omului

asupra solului şi subsolului – execuţia lucrărilor diverse de amenajare - construcţii, drumuri etc.; exploatarea resurselor

(lucrări agricole, exploatarea carierelor, lutăriilor, minelor etc.); ■ rezultatul unui demers premeditat, sistematic,

implicând aplicarea unei strategii.

Metoda de depistare “clasică” a siturilor este periegheza – cercetarea sistematică a suprafeţei solului, a

accidentelor de teren naturale sau artificiale etc., în scopul reperării oricăror urme de activitate antropică veche.

O metodă de depistare directă este prospecţiunea prin sondaje, respectiv prelevarea unor probe de tip carotă

de foraj într-o suprafaţă dată caroiată pentru a constata prezenţa şi intensitatea locuirii.

Prospecţiunile subacvatice (în mediu marin şi lacustru sau fluvial) conduc la detectarea urmelor de construcţii,

a obiectelor de inventar mărunt sau a epavelor; menţionăm cercetările aşezărilor lacustre din Franţa, Italia, Elveţia sau

cele efectuate de Jacques-Yves Cousteau în bazinul Mării Mediterane.

Între metodele complexe, costisitoare se numără prospecţia aeriană, reperarea din avion, elicopter, balon a

vestigiilor marilor amenajări (locuinţe, alte construcţii, incinte, elemente de fortificaţie, drumuri etc.). Această metodă a

fost aplicată în arheologie din anul 1911 şi a cunoscut o extindere relativ mare după al doilea război mondial. Unele

rezultate ale aplicării acestei metode sunt spectaculare – detectarea limesului saharian, delimitarea câmpurilor celtice

din Anglia, sesizarea evoluţiei exploatării solului în antichitate şi în evul mediu pentru unele zone ale Europei ş.a.

Limitele metodei sunt impuse de caracteristicile vegetaţiei conform anotimpului, de iluminare şi vizibilitate.

Alte metode de prospecţie moderne aplică principiile fizice şi chimice. Între metodele fizice se numără

detectarea electrică şi magnetică, aplicate pentru prima dată în Anglia (de către Atkinson). Aparatura utilizată

măsoară prin implantarea în sol a unor electrozi variaţiile conductivităţii electrice şi ale câmpului magnetic din sol;

acestea sunt dependente de existenţa unor anomalii introduse de structurile compacte de origine antropică îngropate în

sol. Se elaborează o hartă a rezistivităţii solului sau a variaţiilor câmpului magnetic, delimitând contururile unor

construcţii sau alt gen de amenajări. Astfel de metode s-au aplicat şi la noi, mai ales după 1990 la: cunoaşterea

structurilor unor tumuli databili la începutul epocii bronzului; cunoaşterea planurilor unor construcţii de epocă greco-

romană (Histria şi Porolissum). În aceste condiţii s-au putut cunoaşte caracteristicile planimetrice ale structurilor

construite înainte de începerea investigaţiilor arheologice, fapt care a permis elaborarea planurilor optime de săpătură.

Metodele chimice constau în analiza naturii şi cantitativă a unor elemente chimice din sol, cum sunt acidul

fosforic, fosfaţii de calciu şi de fier, azotul. Prezenţa acestor elemente în acumulări semnificative relevă ocupaţia umană

de durată variabilă. Această metodă a fost elaborată şi aplicată în Suedia pentru înregistrarea intensităţii locuirii într-o

zonă dată. Metoda are limite, întrucât la constituirea compoziţiei chimice a solului contribuie şi factori de natură

neantropică.

2. Efectuarea săpăturilor reprezintă a doua etapă a cercetărilor arheologice. Constă ca principiu de bază în

dezvelirea sistematică şi succesivă a stratelor acumulate de-a lungul timpului într-un sit în scopul degajării

documentelor de cultură materială. Condiţia de bază este păstrarea relaţiilor spaţiale. Tehnicile de săpătură se adaptează

diverselor tipuri de situri şi categorii de vestigii. Decaparea sistematică este urmată de înregistrarea descoperirilor şi

recoltarea diverselor eşantioane (probe) necesare efectuării analizelor specifice şi ale datării cu mijloace fizico-chimice

(polen, cărbune, sedimente, macrofaună, microfaună).

După reperarea sitului şi identificarea naturii acestuia şi a resturilor (aşezare, cimitir, instalaţii diverse etc.) se

procedează la efectuarea săpăturilor. Acestea au iniţial, de regulă, o extindere mică, sub forma unor şanţuri lungi de

sondaj (late de 1,5 – 2 m), urmărindu-se precizarea stratigrafiei, a întinderii sitului, intensităţii locuirii şi a naturii exacte

a vestigiilor (locuinţe, gropi, vetre, alte amenajări, morminte etc.). Săpătura se dezvoltă în suprafaţă. Anterior extinderii

săpăturii se procedează la caroierea suprafeţei care urmează a se cerceta, stabilind-se reperele topografice necesare:

punctul 0 sau nivelul de referinţă de la care se măsoară adâncimea sau dezvoltarea pe verticală a stratigrafiei şi

plasarea diverselor categorii de vestigii; se plantează bornele în funcţie de care se stabileşte caroiajul sitului (pătrate cu

latura de 1-10 m). Elementele de reperaj se organizează pe două axe. Caroiajul se orientează sau nu după punctele

cardinale, în funcţie de configuraţia terenului.

Săpăturile în suprafaţă urmăresc degajarea sistematică integrală, pe straturi şi niveluri a unor complexe.

Degajarea succesivă a vestigiilor imobile presupune demontarea lor. De aici decurge necesitatea înregistrării exacte a

detaliilor surprinse în teren. Aceasta se poate executa prin aplicarea mai multor metode complementare: executarea de

relevee/ desene la diferite scări ale stratigrafiei (profilelor stratigrafice) şi ale suprafeţelor săpate cu toate vestigiile in

situ (pe loc); executarea de fotografii (alb/negru şi color – cu pozitiv pe suport hârtie şi diapozitive; extindere cunoaşte

şi la noi înregistrarea video a evoluţiei săpăturilor, un fel de jurnal video al campaniei arheologice, cu valoare

documentară complexă); notarea tuturor observaţiilor în carnete de săpătură şi în fişe de complex. Planul de săpătură

include ca menţiuni elemente obligatorii de identificare şi explicare: şantierul/ anul/ secţiunea sau suprafaţa/ complexul/

adâncimea/ scara/ legenda/ orientarea/ data şi numele celui care a executat planul. Complexele suprapuse se reprezintă

cu elemente grafice diferite (culori, semne convenţionale, haşuri etc.). Planul unui mormânt include ca elemente

obligatorii: delimitarea gropii/ nivelul de săpare/ nivelul de zacere al scheletului sau de depunere a urnei/ orientarea/

poziţia corpului/ poziţia inventarului/ alte detalii de ritual.

O altă operaţie care se execută pe măsură ce avansează cercetarea este elaborarea planului general al

săpăturilor, prin colaborarea dintre arheolog, topograf, eventual arhitect. Planul general al săpăturilor se integrează în

planul topografic al zonei.

Alături de urmărirea evoluţiei săpăturilor şi înregistrarea tuturor observaţiilor se asigură în teren colectarea,

spălarea, marcarea, inventarierea, fişarea şi ambalarea materialelor arheologice (prelucrarea primară a materialelor

arheologice sau a inventarului mobil). Acestea sunt diferite categorii de vestigii mobile ca: utilaj litic, piese din

materii dure animale, vase şi fragmente de vase ceramice, piese metalice diverse, monede, inscripţii pe materiale

diverse, elemente de construcţie, monumente artistice etc. Situaţia ideală se referă la asigurarea la faţa locului, pe

şantier, a efectuării unor operaţii preliminare sau chiar definitive de curăţire, conservare şi restaurare, ca şi de analiză.

Componenţa complexă a echipei de cercetare (paleontologi, arheozoologi, paleoantropologi, palinologi, geologi)

asigură colectarea şi conservarea vestigiilor şi probelor specifice, a căror analiză se va efectua în laborator:

degajarea, colectarea/ demontarea, conservarea, ambalarea. Prelevarea diferitelor tipuri de probe este făcută de arheolog

în colaborare directă cu specialiştii domeniului respectiv (sol, cărbuni, macro- şi microresturi vegetale, macro- şi

microfaună etc.).

3. Analiza materialului arheologic – implică parcurgerea mai multor faze, după locul de desfăşurare şi

metodele aplicate.

a. Analiza pe şantier – se referă la o primă identificare, clasare şi marcare.

b. Analiza în laborator – presupune aplicarea reţetelor de curăţire, conservare şi restaurare, verificarea

autenticităţii, analiza microscopică, analiza diferitelor categorii de probe recoltate etc.

c. Analiza în cabinet – implică operaţiile de clasificare a fişelor, de revizuire a documentaţiei de şantier

elaborate în timpul săpăturilor: note, planuri diverse, fişe de complexe şi de piese, materiale fotografice şi video etc.

Apoi se poate trece la etapa cea mai importantă, anume redactarea raportului de cercetare şi a lucrărilor ştiinţifice având

diferite grade de complexitate (articole, studii de extindere variabilă etc.). Pe baza documentării se face identificarea

tipologică definitivă şi se reconstituie evoluţia tipologică a unor materiale; se fac analogii cu diferite categorii de

materiale deja publicate (consultarea bibliografiei de specialitate – rapoarte, studii, articole, lucrări de sinteză,

monografii, dicţionare, cataloage etc.). Se urmăreşte încadrarea cronologică şi culturală a obiectivelor şi descoperirilor,

ca şi punerea în lumină a importanţei reale a obiectivelor şi vestigiilor descoperite prin recursul la observaţii

paleoetnografice, la reconstituirea aspectelor paleoeconomice, a relaţiilor de schimb, a contactelor culturale şi a

influenţelor etc.

În analiza necropolelor se urmăreşte obţinerea de date privind legăturile de rudenie şi structurile sociale din

cadrul unui grup uman dat, credinţele şi practicile sale funerare, pornindu-se de la elementele de rit şi ritual funerar, ca

şi de la piesele de inventar; nu mai puţin importantă este precizarea stratigrafiei orizontale, ca şi încadrarea

paleoantropologică, făcută de specialiştii domeniului. Aceştia sunt în măsură să precizeze şi detaliile legate de

paleopatologia materialului scheletic respectiv (prezenţa şi amploarea specifică a unor maladii), ca şi elementele care

pot sugera practicare unor ocupaţii care au determinat modificări la nivelul scheletului, practici alimentare, obiceiuri

etc.

Un obiectiv fundamental este fixarea cronologiei relative şi absolute a descoperirilor. În ceea ce priveşte

cronologia relativă, o primă abordare a acestei complexe problematici se face în teren, prin consemnarea şi analiza

datelor stratigrafiei verticale şi orizontale generale, ale atribuirii stratigrafice a fiecărui complex sau obiect. Astfel,

ajungem la conturarea unei imagini coerente privind succesiunea diferitelor faze ale dezvoltării sitului, corespondenţa

fazelor de locuire, de cronologie relativă. În acelaşi context se înscriu datele legate de tipologia diferitelor categorii de

vestigii.

Relativ la cronologia absolută, aceasta se precizează prin recurgerea la metode fizico-chimice (radiocarbon

sau Carbon 14; potasiu-argon, termoluminiscenţă, dendrocronologie, racemizarea acizilor aminici, analiza colagenului,

paleomagnetism etc.) Pentru epocile şi culturile care dispun de izvoare scrise (epigrafice) sau numismatice, aceste piese

datează stratele, nivelurile şi complexele în care au fost descoperite. În acest caz este vorba de datarea directă. Aceste

cazuri nu trebuie absolutizate, ci analizate în contextul stratigrafic şi cultural în care apar (a nu se scăpa însă din vedere

posibilele accidente stratigrafice!). Spre exemplu, cazul folosirii de “antichităţi în antichitate” (fibule, monede mai vechi

în epoci recente – piese romane imperiale din sec. I-II e.n. utilizate în sec. IV-V e.n.). Asocierea obiectelor datate cu

obiecte nedatate (dar apropiate din punct de vedere tipologic) asigură datarea acestora din urmă (datare indirectă).

Pentru unele categorii de vestigii se procedează la realizarea de copii grafice fidele (relevee); este cazul artei

rupestre, al elementelor de sculptură, al inscripţiilor. O altă metodă recurge la aplicarea tehnicii fotografice; mai recent

se aplică tehnica informatizată – fotografia digitală şi tratarea imaginilor pe calculator (Franţa, relevee de artă rupestră).

În vederea salvării vestigiilor, a unor situaţii unice, a unor monumente supuse degradării rapide se procedează

la realizarea de replici sau copii. O soluţie tehnică de realizare a acestor copii este mulajul. Prin aplicarea unei astfel de

soluţii a fost realizat mulajul unui nivel de ocupaţie databil în paleoliticul superior (cultura magdaleniană) cu toate

complexele şi vestigiile sale în situl celebru de la Pincevent (bazinul mijlociu al Senei, Franţa); cercetările s-au

desfăşurat sub conducerea preistoricianului André Leroi-Gourhan. Mulaje se execută şi pentru sculpturi şi inscripţii cu

valoare deosebită. Marile monumente ale artei rupestre paleolitice, precum peşterile de la Lascaux (Franţa) şi Altamira

(Spania) au fost amenajate şi introduse în circuitul de vizitare al marelui public; acest fapt a determinat perturbarea

condiţiilor de microclimat (temperatură, umezeală, lumină) şi a declanşat procese complexe de deteriorare iremediabilă

a picturilor. Prima măsură aplicată a fost închiderea totală a acestor obiective pentru vizitarea în scopuri turistice, apoi

permiterea accesului unui număr limitat de vizitatori (un grup pe lună, cu un număr restrâns de persoane). Pentru a

permite marelui public accesul direct la cunoaşterea celor mai valoroase mostre şi vestigii ale artei paleolitice au fost

reconstituite la scara 1/1 a unor sectoare importante ale acestor peşteri în muzeele organizate în apropiere. În aceleaşi

scopuri s-au realizat cu mijloace informatizate (calculator) replici în formulă virtuală ale peşterilor vizionabile pe

calculator în muzeele de la faţa locului sau pe CD şi internet (cazul Altamirei, replică virtuală realizată de specialişti

japonezi).

TEHNOLOGII. VIATEHNOLOGIA

Tehnologia reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor prin care omul transformă elementele mediului

ambiant, în scopul satisfacerii unor nevoi legate de existenţa sa. Ea este dependentă de nivelul achiziţiilor în plan

cultural şi de scopurile pe care urmăreşte să le atingă şi acoperă toate domeniile de manifestare: subzistenţă, habitat,

religie, artă, comportament funerar etc.

Încercând să identifice un criteriu unic pentru gruparea diferitelor tehnologii care au apărut şi s-au manifestat

de-a lungul preistoriei, protoistoriei şi antichităţii, cercetătorul britanic Thomas Wertime a propus drept element de

clasificare tipul dominant de energie care stă la baza transformării materiei şi distinge două categorii fundamentale de

tehnologii: viatehnologia şi pirotehnologia. Cu toate că nu este acceptată şi aplicată de majoritatea cercetătorilor,

această formulă are avantajul că permite discutarea diferitelor procedee tehnologice într-un cadru supratemporal, adică

de-a lungul tuturor etapelor evoluţiei civilizaţiei umane în preistorie, protoistorie şi antichitate.

Viatehnologia reprezintă totalitatea procedeelor tehnologice care presupun aplicarea exclusivă sau

preponderentă a energiei mecanice sau transformarea fizică a materiilor prime. În domeniul viatehnologiei intră: ■

prelucrarea materiilor litice dure (silex, obsidiană, cuarţ/cuarţit, jasp, roci vulcanice); ■ prelucrarea materiilor dure

animale (os, corn de cervide, fildeş, dinţi, cochilii); ■ prelucrarea materiilor vegetale (lemn, scoarţă, fibre); ■

prelucrarea materiilor minerale prin ciocănire la rece sau la cald (metale).

1. Prelucrarea materiilor litice

Desprinderea omului de animalitate este inseparabilă de activitatea de producere a utilajului sau a uneltelor.

Există o deosebire fundamentală între unele comportamente rudimentare ale unor specii de primate, alte mamifere sau

păsări şi comportamentul uman, anume aceea că utilizarea unor obiecte este un act repetitiv, precedat de conceperea

mentală a acestora. În plus, omul are capacitatea de a crea unelte. Acest proces vizează nu numai scopuri imediate

(spre exemplu, procurarea hranei), ci şi producerea altor unelte. Fabricarea uneltelor conduce la antropizarea

mediului de vieţuire sau la constituirea unui mediu tehnologic, având rolul de a intermedia relaţiile omului cu mediul

său de viaţă.

Cioplirea

Cele mai vechi unelte cunoscute au fost descoperite în Etiopia (Valea Omo), databile în pleistocenul târziu

(circa 3 milioane – 2 milioane de ani). Alte descoperiri şi observaţii în regiunile Africii de Est au pus în lumină

existenţa unui utilaj realizat din mai multe categorii de materii prime (materiale litice, lemn, os, fildeş).

Materialele litice au permis deosebirea a două tehnici fundamentale de prelucrare prin fragmentare sau cioplire

a unui bloc de materie primă: 1. tehnici de miez şi 2. tehnici de aşchiere. Progresul în acest domeniu a fost marcat de

introducerea unor procedee de amenajare a nucleului, de inventarea şi perfecţionarea tehnicii retuşării, lărgirea gamei de

materii prime prelucrate, de diversificarea tipologiei utilajului.

Se disting trei epoci caracterizate prin utilizarea utilajului litic: paleolitic, mezolitic, neolitic (tehnologia

prelucrării prin cioplire şi prin şlefuire). Introducerea în circuitul ştiinţific a termenilor de paleolitic şi neolitic se

datorează preistoricianului englez John Lubbock (1866).

Utilizarea materialelor litice prelucrate prin cioplire (silex, în primul rând) nu a dispărut până în epoca medie

(feudalism) şi modernă; ea este prezentă în toate etapele preistoriei şi protoistoriei, având o pondere variabilă în

realizarea utilajului.

În gama materiilor prime litice utilizate, unele roci au avut o reprezentare superioară datorită răspândirii lor şi

calităţilor fizico-mecanice. Astfel, pe primul loc se plasează silexul, rocă silicioasă de natură sedimentară, care se

găseşte în natură în diferite varietăţi. Alte roci cu utilizare în realizarea utilajului sunt: cuarţul şi cuarţitul, tuful

vulcanic, jaspul, obsidiana ş.a. Analiza procedeelor tehnologice şi stabilirea tipurilor utilajului cioplit au drept condiţie

obligatorie recoltarea în săpătură şi studierea totalităţii materialelor (piese finite sau produse de debitaj, nuclei, deşeuri),

cu distribuţia lor spaţială specifică surprinsă in situ. Aceasta cu atât mai mult cu cât unele produse de debitaj brute au

fost folosite ca unelte, aşa cum demonstrează studiile traseologice sau analiza urmelor de uzură (tracéologie, use-wear

analysis). O altă problemă importantă este stabilirea provenienţei sursei materiei prime, respectiv, originea locală sau

alogenă – adusă de la distanţe mai mari sau mai mici. Identificarea sursei de provenienţă a materiei prime se face pe

baza cunoaşterii prin analize specifice a proprietăţilor fizice şi chimice ale acesteia (textură, culoare, compoziţie).

Concluziile acestor studii sunt importante pentru localizarea surselor de materii prime şi definirea modurilor de

vehiculare de la locul de extragere la locul de prelucrare sau utilizare. Un exemplu îl oferă situl de la Pincevent (bazinul

central al Senei, Franţa), unde grupuri de vânători magdalenieni exploatau în mod periodic (sezonier) zăcămintele de

silex de bună calitate, cioplind pe loc piese de tipul lamelor brute, pe care ulterior şi pe măsura nevoilor se amenajau

diverse tipuri de unelte (vârfuri, gratoare, burine etc.) în diferite locuri ale deplasării lor. Alături de materiile prime litice

locale, în situl respectiv au fost descoperite seturi de unelte finite, lucrate din materii prime aduse din alte locuri. La fel

stau lucrurile şi în alte situri de exploatare a materiei prime, cercetate în diverse regiuni ale Europei, inclusiv pe

teritoriul României: Etiolles (Franţa), Ripiceni, Mitoc, Lapoş, Giurgiu – “Malul Roşu” (România) ş.a. În neolitic şi

epoca bronzului se accentuează dependenţa diferitelor comunităţi de aprovizionarea cu piese standardizate de silex,

procurate de la comunităţile care stăpâneau şi exploatau zăcămintele respective; acesta este un aspect şi o consecinţă a

regionalizării (fixarea comunităţilor preistorice într-un teritoriu dat). Exemplele se referă la minele de silex din Polonia,

de unde se exportau topoare brute; la minele din Franţa (Grand Pressigny) şi Belgia (Spiennes), de unde se exportau

lame brute, cuţite şi pumnale de silex.

În realizarea utilajului litic se parcurg mai multe etape, dependente una de cealaltă şi care se constituie în ceea

ce se numeşte, conform unui concept elaborat şi verificat în preistoria franceză “lanţul operator” al fabricării.

Principalele etape sunt: 1. procurarea materiei prime; 2. debitajul – succesiune de operaţii care urmăreşte

fragmentarea blocului de materie primă pentru detaşarea unei părţi care va deveni produsul finit; 3. fasonarea –

succesiune de operaţii care urmăreşte obţinerea formei generale şi definitive a artefactului respectiv cu toate detaliile

morfologice şi funcţionale (amenajări diverse).

Debitajul cunoaşte două tehnici majore: de miez şi de aşchii, după mărimea blocului de materie primă extras

şi rezervat fabricării artefactelor. Procedeul de debitaj principal în paleolitic este cioplirea. Aceasta poate fi unifacială

(aplicată pe o singură faţă a piesei) sau bifacială (aplicată pe ambele feţe ale piesei); cioplirea bifacială apare din

paleoliticul inferior şi se dezvoltă în paleoliticul mijlociu; nu dispare în următoarele etape şi epoci, dar îşi diminuează

ponderea.

Cioplirea se poate executa prin percuţie sau prin presiune. Percuţia directă se execută cu un percutor fix (în

tehnica “bloc contra bloc” sau “pe nicovală” (blocul de materie primă se loveşte de alt bloc) sau cu un percutor

mobil litic sau din materii dure animale (os, corn, fildeş), cu care se loveşte blocul de materie primă aflat în poziţie fixă.

Cioplirea prin presiune se aplică mai ales la debitajul obsidianei, precum şi la fasonare (retuşare).

Scopul cioplirii este obţinerea sau amenajarea unei părţi active tăioase sau sub formă ascuţită (vârf). În

paleoliticul inferior, specifică este amenajarea unor piese pe bolovani mici de râu (galete), pe care se amenaja o parte

activă (tăiş) pe o faţă (choppers) sau pe ambele feţe (chopping tools) - cultura de prund. Între uneltele de miez, cea

mai importantă este bifaciala; aceasta se amenaja prin lovituri alternative aplicate pe ambele feţe. Uneltele pe aşchii se

realizau prin cioplire şi retuşare. Din paleoliticul mijlociu şi mai ales din paleoliticul superior se dezvoltă tehnica

lamelară, prin care sunt obţinute suporturi lamelare (rectangulare) pe care se amenajau diverse tipuri de unelte (lame

retuşate, vârfuri, gratoare, burine etc.). Retuşarea este o inovaţie majoră în domeniul prelucrării materiilor litice;

reprezintă operaţia de modificare intenţionată prin presiune sau prin percuţie a unui suport, bloc sau fragment brut de

materie primă, debitat sau fasonat (aşchie, lamă, lamelă), în scopul obţinerii detaliilor morfologice şi funcţionale.

Retuşarea se poate aplica la partea activă a uneltei (pentru amenajarea/ reamenajarea acesteia) sau pentru amenajarea

formei (adaptarea părţii active la fixare în suport, regularizarea conturului şi a suprafeţei etc.). Aplicarea tehnicii

retuşării este atestată (sporadic) încă din paleoliticul inferior; ea se dezvoltă în etapele următoare (paleoliticul mijlociu,

superior, neolitic, epoca bronzului). Cercetătorul în domeniul tehnologiei litice preistorice şi experimentatorul francez

Jacques Pellegrin distinge şapte serii de caractere după care sunt clasificate şi studiate retuşele: 1. poziţia (directe/

inverse/ alterne); 2. localizarea (proximală, mezială, distală, laterală); 3. repartiţia (continui, discontinui, parţiale); 4.

profilul părţii retuşate (rectiliniu, concav, convex, denticulat, etc.); 5. lungimea (scurte, lungi, acoperind toată lăţimea

piesei, acoperind circa jumătate din lăţimea piesei); 6. înclinarea (abrupte, semiabrupte, oblice, razante); 7. forma

(solzoase, scalariforme, subparalele, paralele, înguste, largi). Combinarea unora dintre aceste caractere caracterizează

diverse epoci şi culturi sau industrii litice, retuşele purtând denumirea acestora: retuşa musteriană, retuşa aurignaciană,

retuşa solutreană etc.

Paleoliticul superior, epipaleoliticul şi mezoliticul sunt caracterizate prin standardizarea utilajului litic,

respectiv prin fabricarea unor tipuri bine definite ca formă, dimensiuni şi destinaţie funcţională. S-a creat astfel

posibilitatea înlocuirii pieselor uzate în suporturile de lemn sau din materii dure animale. Tehnologia cioplirii materiilor

litice şi produsele de debitaj caracterizează diferitele epoci şi culturi ale preistoriei şi protoistoriei.

Un capitol distinct în domeniul paleotehnologiei litice este studiul asupra funcţionalităţii (tracéologie, use-

wear analysis); este vorba de analiza şi interpretarea urmelor specifice de uzură – macro- şi microurme (striuri, tocire,

lustru, microretuşe). Fondatorul acestei discipline este cercetătorul sovietic S. A. Semenov, care a elaborat în anul 1957

lucrarea Tehnologia preistorică. Aceasta a fost tradusă în 1964 în limba engleză (Prehistoric Technology), fapt care a

permis cunoaşterea rezultatelor unei activităţi de circa 20 de ani în acest domeniu şi a determinat dezvoltarea studiilor

asupra funcţionalităţii utilajului litic preistoric în ţările occidentale. Analiza în microscopie optică de mică putere (până

la 50-100 ori) şi de mare putere (între 100 şi 500 ori) a urmelor de uzură permite precizarea (cu grade de probabilitate

variabile) materialelor prelucrate, a operaţiei care s-a executat, sensul mişcării uneltei, durata de utilizare, forţa aplicată.

O etapă nouă în dezvoltarea disciplinei traseologice a constituit-o introducerea tehnicii de analiză în microscopie

electronică (microscop electronic cu baleiaj), care permite realizarea unor observaţii de înaltă calitate, inclusiv decelarea

reziduurilor organice conservate pe părţile active ale uneltelor; este însă o metodă costisitoare şi de aceea nu a cunoscut

amploarea necesară.

Studiul tehnologiei şi tipologiei industriilor litice stă la baza caracterizării culturilor preistorice şi permite

stabilirea cronologiei lor relative. Primii care au divizat epoca paleolitică pe criterii culturale au fost Adrien şi Gabriel

de Mortillet. Cronologia paleoliticului european a fost fundamentată prin contribuţiile lui Henri Breuil, care a stabilit

succesiunea diferitelor culturi (aurignacian, perigordian, gravettian, solutrean, magdalenian). La mijlocul şi în a doua

jumătate a secolulului nostru se remarcă activitatea soţilor Bordes (François Bordes şi Denise de Sonneville-Bordes), a

lui Andre Leroi-Gourhan şi a lui Michel Brezillon. Aceşti cercetători francezi au stabilit tipologia industriei litice

cioplite, au definit tehnicile şi evoluţia diferitelor tipuri. A fost elaborată terminologia şi s-au fixat seriile tipologice.

François Bordes a elaborat şi introdus în domeniul preistoriei metoda statistică de studiere a ansamblurilor litice,

metodă care a permis elaborarea listelor-tip pentru paleoliticul inferior şi mijlociu (63 tipuri). Denise de Sonneville-

Bordes şi Jacques Perrot au elaborat listele tipologice ale industriei litice cioplite aparţinând paleoliticului superior (91

tipuri). Alte contribuţii a adus Jean-George Rozoy pentru tipologia utilajului microlitic epipaleolitic şi mezolitic.

Metoda cantitativă constă în analiza descriptivă şi reprezentarea grafică a frecvenţei diferitelor tipuri clar definite

anterior; ea a permis realizarea unor descrieri cu grad mai înalt de obiectivitate. Dezavantajul major este acela că

aplicabilitatea sa se limitează la regiunile studiate iniţial (Europa occidentală), cu alte cuvinte, aplicabilitatea eficientă a

metodei listelor-tip se limitează la unele regiuni sau are valoare regională. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70,

Andre Leroi-Gourhan încearcă eliminarea acestor inconveniente prin promovarea morfologiei descriptive, care tinde să

acopere totalitatea manifestărilor tehnologice în domeniul industriei litice şi al materii dure animale; rezultatele la care

s-a ajuns au fost însă limitate. Astăzi, analiza diferitelor industrii litice se face în context cultural şi regional, prin

preluarea şi aplicarea datelor tipologice şi tehnologice general acceptate. Se urmăreşte decelarea şi definirea trăsăturilor

generale şi a particularităţilor diferitelor culturi şi epoci.

Utilajul litic reprezintă elementele unor artefacte de tip compozit, realizate prin combinarea unor piese (2 – 5 şi

mai multe) din materiale diferite: piatră, lemn, piele, fibre vegetale şi/sau animale, scoarţă, adezivi. Un alt aspect care

trebuie avut în vedere este acela că tehnologia şi tipologia obiectelor din materii litice cioplite se aplică uneori pe alte

materiale (lemn, materii dure animale, metal) şi invers. Marile categorii de artefacte din materii litice sunt uneltele şi

armele.

Şlefuirea

Termeni sinonimi: polizare, abraziune. Reprezintă o tehnică de prelucrare a materiilor litice şi a materiilor

dure animale atestată din paleoliticul superior (sporadic), epipaleolitic şi mezolitic. Ea se dezvoltă în neolitic şi epoca

bronzului. Principiul tehnologic este frecarea obiectului de prelucrat în mediul umed (adaos de apă şi nisip fin) pe un

suport abraziv (polizor fix) sau utilizarea unui polizor mobil, cu care se acţionează asupra obiectului de prelucrat.

Suporturile abrazive pot fi constituite din gresie, cuarţit, granit, chiar silex. Aproape toate materialele litice se pretează

la prelucrarea prin şlefuire (silex, gresii, granit, cuarţit etc.).

Tehnica şlefuirii este dezvoltată în neolitic în legătură cu fabricarea utilajului folosit la defrişare şi la

prelucrarea lemnului. Practic, şlefuirea reprezintă ultima etapă de prelucrare a uneltelor: topoare, săpăligi, ciocane, dălţi;

a armelor: topoare de luptă, cuţite; a obiectelor de podoabă: mărgele, pandantive, brăţări, inele; a pieselor de artă:

statuete; a recipientelor.

Etapele iniţiale ale fabricării artefactelor implică prelucrarea prin cioplire şi tăiere, care conduceau la obţinerea

formei generale; fasonarea sau finisarea lor se aplica la amenajarea părţii active (a tăişului) care devenea mai rezistent şi

se folosea cu randament sporit (cazul topoarelor). Trebuie remarcată existenţa încă din neolitic a unor ateliere

specializate în fabricarea utilajului şlefuit (topoare) care constituia obiect al schimburilor.

În paleoliticul superior şi mai ales în mezolitic şi neolitic se perfecţionează tehnicile de perforare, inclusiv a

materiilor litice. Se pun la punct mai multe procedee, care utilizează unelte litice realizate prin cioplire (vârfuri):

percuţie şi rotaţie, scobire, rotaţie continuă sau alternativă. Un procedeu sofisticat îl constituie utilizarea tijelor vegetale

(trestie, bambus) cu margini tăioase, acţionate prin rotaţie alternativă cu adaos de apă şi nisip; astfel se perforau

topoarele litice neolitice şi din epoca bronzului. Tehnica polizării şi a perforării utilizând vârfuri litice fine se aplica în

fabricarea mărgelelor litice (din lapislazuli, marmură, cornalină, ametist, agat), din ambră (chihlimbar) sau din materii

dure animale.

Un capitol important al prelucrării materiilor litice prin şlefuire îl constituie realizarea recipientelor (boluri,

cupe, pahare fără picior, vase zoomorfe). Materialele utilizate erau marmura, steatita, alabastrul. Astfel de recipiente se

întâlnesc în culturile neoliticului aceramic şi ceramic din Orientul Apropiat, ca şi în culturile predinastică şi dinastică

din Egipt, ca şi în culturile bronzului timpuriu cicladic şi în civilizaţia creto-miceniană.

Prelucrarea prin şlefuire şi perforare este aplicată şi în cazul pietrelor preţioase şi semipreţioase încă din epoca

neolitică, dar mai ales în epoca metalelor. Aceste pietre prelucrate erau fixate în monturi metalice (aur, argint, cupru,

bronz) începând din epoca bronzului (civilizaţiile din bazinul Mediteranei).

2. Prelucrarea materiilor dure animale

Materiile dure animale au fost utilizate încă de la începuturile civilizaţiei umane (stadiul australopitecine).

Categoriile de materii dure animale sunt: oase de mamifere, coarne de cervide (ren, cerb, căprior, elan), fildeş de

elefant, dinţii diferitelor mamifere, cochiliile melcilor şi ale scoicilor. Acestea constituiau materii prime la îndemână,

prezente din abundenţă în mediul ambiant. Ele au proprietăţi fizico-mecanice intermediare între materiile litice şi lemn.

Paleontologul Raymond Dart susţinea existenţa în paleoliticul inferior a unei culturi “osteodontokeratice”, a

uneltelor realizate exclusiv din materii dure animale (oase, dinţi, coarne); această ipoteză nu se susţine însă cu o

argumentaţie suficientă.

Între cele mai vechi dovezi ale utilizării materiilor dure animale se numără o aşchie de os cu urme de folosire

ca unealtă, descoperită în Valea Omo (Etiopia), ca şi un fragment de fildeş din stratul I de la Oldoway (Uganda).

În paleoliticul inferior şi mijlociu apare utilajul sumar elaborat din materii dure animale. Acesta era

constituit din aşchii de oase lungi de mamifere, fracturate (sparte), având margini tăioase, prelucrate în tehnica

materiilor litice prin percuţie directă, cioplire şi retuşare; ca tipuri se întâlnesc percutoare, racloare, vârfuri, retuşoare,

iar ca situri de provenienţă amintim: Lazaret, Terra Amata, Lunel Viel, Mas des Caves (Franţa), Bilzingsleben

(Germania), Vertesszollos (Ungaria) ş.a.

În paleoliticul superior apare industria materiilor dure animale, care presupune elaborarea unor tehnologii

speciale şi producerea în serie a unor tipuri standardizate de artefacte: unelte (vârfuri diverse, ace, netezitoare, dăltiţe,

percutoare, mânere diverse); arme (vârfuri de suliţă şi de lance, harpoane, propulsoare, vârfuri de săgeţi, pumnale);

obiecte de port şi de podoabă (pandantive, mărgele, brăţări); artă mobilieră (statuete antropomorfe şi zoomorfe, plachete

gravate, contururi decupate, rondele, baghete). Tehnicile de prelucrare a materiilor dure animale includ percuţia directă

şi indirectă, şănţuirea, tăierea transversală, despicarea, raclajul, abraziunea, perforarea.

Unele tipuri de piese din materii dure animale constituie fosile indicatoare pentru epocile şi culturile cărora le

aparţin, oferind repere de cronologie relativă: între acestea se numără vârfurile de suliţă şi harpoanele din os, corn,

fildeş pentru culturile aurignaciană, gravettiană şi magdaleniană.

Progrese notabile a înregistrat studiul industriei preistorice a materiilor dure animale în Franţa, legându-se de

activitatea şi iniţiativele cercetătoarei Henriette Camps-Fabrer (Université de Provence, Aix-en-Provence); ea a

organizat desfăşurarea colocviilor rezervate industriei materiilor dure animale (din 1974 s-au ţinut trei astfel de colocvii

în Franţa) şi editarea Fişelor tipologice ale industriei osului (din 1988 au apărut opt astfel de volume, referitoare la

descoperiri databile din paleoliticul inferior şi până în epoca bronzului). Interesul actual al cercetării se focalizează

asupra elaborării unor metodologii de cercetare, care să ia în calcul toţi parametrii cuantificabili ai artefactelor (datele

privind contextul de provenienţă, materia primă, morfologia, morfometria); un loc important ocupă datele privind

studiul tehnic – fabricarea (etapele debitajului şi ale fasonării, modul de utilizare). De asemenea, se acordă importanţă

definirii vocabularului descriptiv unitar, a tipurilor, a tehnicilor, realizarea studiilor funcţionale şi experimentale,

stabilirea paralelelor etnografice. Toate aceste eforturi vizează cunoaşterea modului în care industria materiilor dure

animale se inserează în activităţile paleoeconomice şi în mediul paleotehnologic al unei culturi sau al unei epoci

preistorice. Fiecare epocă şi cultură preistorică sau protoistorică are elemente generale şi specifice legate de prelucrarea

materiilor dure animale, marcând progresul tehnologic; astfel, în paleoliticul superior, percuţia directă, raclajul,

şănţuirea şi perforarea sunt principalele procedee tehnice de prelucrare; în neolitic şi epoca bronzului, alături de percuţia

directă apar procedee ca abraziunea, tăierea şi perforarea prin rotaţia unei tije (ca la perforarea ,materiilor litice).

Neoliticul şi epoca metalelor înregistrează apariţia unor tipuri noi, ca vârfurile, acele de podoabă, săpăligile şi

brăzdarele din corn de cerb, secerile, brăţările din corn de cerb sau din cochilii de scoici, mărgele, piepteni, piese de

harnaşament, statuete etc. În antichitatea orientală, fildeşul şi osul au constituit suporturi pentru scriere (plăcuţe în

China), sigilii şi figurine (cultura Harappa, Mesopotamia, lumea siro-feniciană, Egipt, China). Utilizarea acestor materii

prime se continuă în toată antichitatea, aplicându-se tehnici de prelucrare diferite; marile categorii de obiecte realizate

din materii dure animale rămân uneltele, armele, podoabele şi piesele de port, piesele de artă.

Şi în România se manifestă în ultimul deceniu interesul pentru studierea sistematică a industriei preistorice a

materiilor dure animale; a fost elaborată recent prima teză de doctorat care tratează în mod unitar descoperirile (1.280

de obiecte) cele mai vechi de la noi (Corneliu Beldiman, Industria materiilor dure animale în din paleoliticul superior,

epipaleolitic, mezolitic şi neoliticul timpuriu pe teritoriul României, Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” al

Academiei Române, Bucureşti, 2000).

3. Prelucrarea materiilor vegetale

Putem distinge: materii vegetale dure (rigide), precum lemnul masiv şi materii vegetale flexibile, precum

crengile subţiri, scoarţa, fibrele ierboase. Ele fac parte din categoria materialelor perisabile, astfel că descoperirile în

săpăturile arheologice sunt relativ rare, fiind conservate în medii favorizante (mediu uscat-nisip, mediu lipsit de oxigen-

turbării, medii lacustre, sol îngheţat etc.).

Lemnul este o materie primă folosită de începuturile umanităţii, alături de piatră şi materii dure animale. Între

descoperirile timpurii se înscriu suliţele din lemn cioplit şi ascuţit de la Clacton-on-Sea (Anglia), Torralba (Spania),

Kalambo Falls (Tanganyka-Africa), Krapina (Iugoslavia), Lehringen (Germania); acestea sunt databile în paleoliticul

inferior.

Utilizarea largă a lemnului în toate epocile istorice (cu elemente de specific pentru fiecare perioadă şi cultură)

se datorează abundenţei acestei materii prime, care se prelucra relativ uşor. Utilajul litic cioplit şi şlefuit permitea

tăierea copacilor sau a unor părţi din aceştia. Se prelucrau atât esenţe moi (conifere, mesteacăn, alun), cât şi esenţe tari

(fag, stejar). Alături de cioplire se folosea tehnica focului dirijat, aplicată, spre exemplu, la scobirea trunchiurilor pentru

realizarea monoxilelor. Începând din neolitic apar construcţii masive din lemn (locuinţe, sanctuare); un loc aparte ocupă

aşezările lacustre din neolitic şi epoca bronzului – Franţa, Italia, Elveţia (locuinţe ridicate pe platforme de lemn pe

stâlpi, construite în apropierea malului lacurilor). În plan tehnologic, epoca bronzului aduce un progres major, şi anume

inventarea ferăstrăului şi a joagărului, care au permis prelucrarea trunchiurilor sub forma scândurilor groase.

Lemnul a fost folosit în primul rând ca material de construcţie. Din crengi s-a realizat scheletul colibelor şi

altor tipuri de adăposturi încă din paleoliticul inferior (descoperiri cunoscute de la Gombore-Etiopia; Lazaret, Terra

Amata, Combe Grenal-Franţa). În paleoliticul superior se construiau corturi demontabile pe schelet din crengi groase,

acoperite cu piei. Neoliticul cunoaşte ridicarea construcţiilor masive din stâlpi şi bârne (trunchiuri despicate) – pereţi şi

platforme (vezi cazul locuinţelor culturii Cucuteni). Din neoliticul mijlociu şi târziu se ridică fortificaţii cu şanţ şi val

plus palisadă (îngrăditură de stâlpi din trunchiuri de arbori). Din lemn se realiza şi infrastructura construcţiilor funerare

de tip tumul – camerele funerare (de la sfârşitul neoliticului).

Un domeniu important în utilizarea lemnului este fabricarea elementelor de inventar mobil, precum unelte şi

arme variate de tip compozit: cozi, tije, mânere, suliţe, săgeţi, arcul, unelte pentru prelucrarea pământului – săpăligi,

plantatoare, plugul primitiv – aratrul, recipiente, linguri, unele piese de port, cum sunt acele pentru păr sau pentru

prinderea veşmintelor etc. Crengile groase se foloseau şi ca element de construcţie (împletituri lipite cu lut). Tot aici

trebuie menţionate împletiturile diverse din crengi subţiri, care au dat naştere în preistorie unui meşteşug practicat

intens (coşuri de diverse dimensiuni şi utilizări).

Mijloacele de transport şi de deplasare diverse - pe apă, uscat, zăpadă - aveau la bază folosirea lemnului:

pluta, monoxila, ambarcaţiunile mai complexe din scânduri (din epoca bronzului); sania, schiurile, roata, carul cu două

şi patru roţi etc.

Scoarţa copacilor constituia o materie primă cu utilizări diverse: obţinerea coloranţilor, confecţionarea unor

recipiente (paleoliticul superior-mezolitic), construirea ambarcaţiunilor uşoare cu schelet de crengi, decorarea prin

imprimare a vaselor ceramice (vezi cazul culturii Cortaillod-Franţa), obţinerea fibrelor (fâşii de scoarţă folosite ca

ligaturi).

Fibrele diverse ale plantelor ierboase îşi găseau utilizarea pentru confecţionarea împletiturilor, a frânghiilor

etc.

Lemnul este una dintre materiile care se pretează la datarea absolută prin metoda carbonului radioactiv şi prin

metoda dendrocronologică. Studierea resturilor macrovegetale (lemn carbonizat) face obiectul disciplinei numite

antracologie (gr. anthrakon = cărbune), care urmăreşte identificarea speciei arborilor respectivi şi, pe această bază,

reconstituirea parametrilor mediului ambiant.

4. Prelucrarea metalelor

În prelucrarea metalelor, viatehnologia cunoaşte două aplicaţii importante: 1. transformarea prin batere sau

ciocănire (la rece sau la cald) a metalului în foaie sau fir - cupru, argint, aur, plumb; 2. confecţionarea unor unelte sau

ustensile. Tehnicile de decorare a obiectelor de metal presupuneau, de asemenea, aplicarea unor procedee mecanice:

tehnica au repoussé (realizarea decorului în relief pe o foaie metalică prin apăsare sau batere dinspre interior spre

exteriorul piesei finite). Alte procedee aplicate în preistorie şi antichitate sunt: baterea pe matriţe fixe sau mobile din

lemn sau piatră, pe care era sculptat decorul; gravarea cu ajutorul dăltiţelor. Se aplicau şi procedee de asamblare a

părţilor unor obiecte mai complexe prin perforare, nituire, îndoire şi batere a extremităţilor (confecţionarea coifurilor, a

diverselor tipuri de vase etc.).

TEHNOLOGII. PIROTEHNOLOGIA

Reprezintă totalitatea tehnologiilor care prelucrează materiile prime prin transformarea lor fizico-chimică,

recurgând la metode calorice, respectiv la utilizarea focului.

Cuvântul grecesc pyros = foc.

1. Focul: folosire, producere, domenii de utilizare

Folosirea focului este unul dintre elementele majore care diferenţiază omul de regnul animal. Folosirea şi

producerea focului echivalează ca importanţă cu realizarea utilajului.

Cele mai timpurii dovezi de utilizare a focului rămân încă rare şi incerte, nesigure, difuze, inconsistente. Este

necesar ca viitoarele descoperiri să aducă noi şi necesare precizări.

Există unele indicii care sugerează folosirea focului de către australopitecine sau de Homo habilis; este vorba

de mici suprafeţe de pământ arse sau de fragmente de oase arse. Acestea au fost descoperite, spre exemplu, în siturile

Chesowanya (Kenya) şi Hsihoutsou (China).

Pe de altă parte, este probabil că pitecantropii (Homo erectus) cunoşteau utilizarea focului, într-o etapă

cronologică plasată în pleistocenul mijlociu (circa 500 ka). Este foarte dificil de apreciat, în absenţa dovezilor, dacă

Homo erectus producea focul sau doar îl preluase din natură şi îl întreţinea. Trebuie să acceptăm însă existenţa

potenţială a capacităţii lui tehnice de a produce focul. Dintre descoperirile timpurii atestând utilizarea focului de către

Homo erectus se pot menţiona cele provenind din Europa şi Asia, databile în ultima etapă a paleoliticului inferior (circa

400-600 ka) – oase arse, vetre sumar amenajate, suprafeţe de pământ arse: Vertesszollos (Ungaria), Terra Amata, Lunel

Viel (Franţa), Achenheim (Germania), Shu-Ku-Tian (China). Focul este un fenomen comun în natură, cu care omul a luat contact de timpuriu (produs de fulgere sau de

erupţii vulcanice). Omul domesticeşte acest fenomen şi îl integrează în universul său tehnologic.

Cele mai multe teorii legate de această achiziţie a civilizaţiei umane acceptă existenţa a două etape: 1. iniţială, a

cunoaşterii şi folosirii focului din natură (preluat şi întreţinut); 2. producerea focului.

Folosirea unor bucăţi de minereu de fier (cum sunt pirita şi marcasita) ca percutoare în cioplirea materialelor

litice a condus la observaţia apariţiei unor scântei incandescente mobile, care puteau aprinde substanţe inflamabile

(precum bucăţi de ciuperci uscate, bucăţi mici de lemn ş.a.). Plecând de la observarea acestui fenomen produs

accidental s-a putut trece la producerea intenţionată a focului. Probabil că hazardul a jucat acelaşi rol şi în cazul

producerii focului prin frecarea a două bucăţi de lemn.

Producerea focului cunoaşte o varietate de procedee şi mijloace în preistorie, după epocă şi regiune.

Reconstituirea lor este posibilă prin recurgerea la analogiile etnografice.

Se deosebesc două mari grupe de procedee: 1. producerea focului prin tehnici de percuţie; 2. producerea

focului prin tehnici de frecare.

Tehnicile de percuţie – în primul rând trebuie subliniat faptul că percuţia a două obiecte litice produce scântei

reci imobile (triboluminiscenţă), care nu pot aprinde materiale inflamabile. Teoriile comune care susţin producerea

focului prin “lovirea a două pietre” nu au o bază reală, aşa cum s-a dovedit şi pe cale experimentală.

Tehnicile de producere a focului prin percuţie utilizează trei elemente: o piesă litică (având rol de percutor), o

bucată de minereu de fier (pirită, marcasită), care produce prin percuţie scântei incandescente mobile şi o substanţă

inflamabilă – bucată de ciupercă uscată (numită iniţiator). Scânteia produsă prin percuţie aprinde iniţiatorul, care, la

rândul său, dezvoltă flacăra prin ventilaţie şi adaos de alte substanţe inflamabile (iarbă uscată, aşchii de lemn etc.).

Dovezile arheologice timpurii ale producerii focului se datează la sfârşitul paleoliticului superior şi în mezolitic-

neolitic; printre siturile care au prilejuit astfel de descoperiri se numără: Trou de Chaleux, Forfooz; Trou al Wesse

(Belgia, prima datată la circa 11.000 î.e.n.; Laucelle (Franţa); Star Carr (Anglia); Montilier (Elveţia).

Tehnicile de frecare – sunt atestate din holocen (datorită prezervării în condiţii speciale a lemnului).

Procedeele de acest gen recurg la utilizarea a două bucăţi de lemn, care se încălzesc puternic prin frecare în tehnici

diferite: două baghete frecate longitudinal; o baghetă rotită pe o bucată de lemn cu suprafaţa plană ş.a. Sunt utilizate

esenţe diferite şi având fibre lungi.

Achiziţia focului a constituit premisa şi a determinat apariţia altor invenţii majore în plan tehnologic şi

cultural: între ele se numără, spre exemplu, arta parietală paleolitică şi metalurgia.

Domeniile utilizării focului (paleolitic – neolitic – epoca metalelor):

■ prepararea hranei vegetale şi animale prin: coacere, frigere, fierbere (implică folosirea recipientelor – de

piele au ceramice, metalice etc.);

■ conservarea hranei vegetale şi animale prin afumare;

■ prelucrarea materialelor litice (fracturarea blocurilor de materie primă prin încălzire şi răcire bruscă;

deshidratarea prin încălzire, care facilitează cioplirea şi retuşarea);

■ prelucrarea lemnului (întărirea părţii active a lăncilor; scobirea trunchiurilor de arbori prin foc dirijat);

■ defrişarea prin incendiere şi pregătirea ogoarelor;

■ prelucrarea materiilor dure animale (coacerea osului, care devine mai casant la debitaj; plastifierea cornului,

a fildeşului; întărirea părţii active a unor unelte şi arme etc.);

■ prepararea adezivilor;

■ prepararea materiilor colorante;

■ încălzire;

■ iluminare (din paleoliticul superior);

■ tehnici de vânătoare prin hăituire;

■ fabricarea obiectelor şi a vaselor ceramice;

■ metalurgia neferoaselor şi a fierului;

■ obţinerea şi prelucrarea sticlei;

■ obţinerea şi prelucrarea faianţei;

■ obţinerea şi prelucrarea smalţului;

■ producerea materialelor de construcţie (cărămizi, ţigle);

■ minerit;

■ obţinerea sării din soluţie (prin evaporare - brichetare).

Focul se aprindea direct pe suprafaţa solului (fără amenajări speciale) sau în amenajări speciale (structuri de

combustie), respectiv vetre şi cuptoare.

Vatra este structura de combustie esenţială pentru cunoaşterea ocupării şi organizării unui spaţiu locuit, a

activităţilor care s-au derulat aici. Ea este cunoscută de la sfârşitul paleoliticului inferior (Terra Amata, circa 13 ka).

Tipologia vetrelor distinge în principal structuri plane sau adâncite în sol. Ele pot fi simple sau cu elemente de

amenajare, precum: ■ suprafaţa de combustie realizată din pietre, strat de lut pe pat de pietre, cioburi de vase ceramice;

■ marginea vetrelor (gardina) poate fi realizată din: pietre brute, prelucrate, lut, fragmente de vase ceramice etc.

Amplasarea vetrelor poate fi în aer liber sau în interiorul locuinţelor, fie ele corturi (paleoliticul superior), bordeie,

colibe, locuinţe solide din lemn şi lut, piatră etc. (mezolitic-epoca metalelor).

Cuptorul - apare din neolitic, fiind plasat în interiorul locuinţelor sau în aer liber. El foloseşte în primul rând la

prepararea hranei (copt pâine) şi se cunoaşte într-o arie foarte largă - din China şi până la Atlantic.

După tehnica de construcţie se disting:

■ cuptoare săpate în bloc de lut cruţat, cu vatra din pietre sau cioburi; sunt plasate într-un colţ al locuinţei; este

o structură simplă, uşor de construit, întâlnită din neolitic şi până în epoca romană;

■ cuptoare din piatră fără liant, având vatra din lespezi de piatră; tipice pentru ariile culturale din mediul

temperat;

■ cuptoare având cupola din piatră şi lut, cu vatra lut şi prundiş; întâlnite în ariile civilizaţiei clasice

mediteraneene.

Focul ocupa un loc central şi în domeniul religios, ca element adorat, obiect al cultului sau în practicile

funerare (ritul incineraţiei).

2. Ceramica

Gr. keramikos = lut ars.

Realizarea ceramicii ocupă, prin vechime şi importanţă, primul loc între tehnologiile care folosesc dirijarea

focului. Acest element de civilizaţie constituie din neolitic categoria de descoperiri cea mai bogată, de o mare varietate

tipologică, pretându-se la stabilirea cronologiilor relative ale diferitelor epoci şi culturi. Pe de altă parte, achiziţiile

tehnologice în domeniul fabricării ceramicii au permis dezvoltarea altor domenii meşteşugăreşti.

Originile ceramicii se plasează în paleoliticul superior (figurine antropomorfe şi zoomorfe descoperite la Dolni

Vestonice, Cehia). Generalizarea acestei invenţii se leagă de trecerea la modul de viaţă sedentar.

Cele mai timpurii descoperiri de olărie (vase ceramice) se plasează în Iran, situl Ganj Dareh, circa 7.000 î.e.n. În

jurul anului 6.000 î.e.n. se dezvoltă culturile cu ceramică, într-un spaţiu cuprins între bazinul oriental al Mediteranei şi

Marea Egee (Ramad III, Bongras III, Nea Nikomedeia, Karanovo I). În continuarea expunerii, prin ceramică înţelegem

vase (recipiente) ceramice.

Inventarea ceramicii este un fenomen de poligeneză şi nu rezultatul unui proces de difuziune. Ea este legată

organic de trecerea la cultivarea plantelor şi sedentarizare; populaţiile nomade preferau, din raţiuni practice, recipientele

mult mai durabile (din piele, lemn, împletituri, metal). Aceasta nu implica, însă, absenţa unor astfel de recipiente din

aşezările comunităţilor sedentare.

Ceramica este o categorie de vestigii ale culturii materiale de primă importanţă. Ea se întâlneşte în mari cantităţi

în toate siturile arheologice, începând din neolitic, oferă criterii sigure pentru definirea culturilor şi ariilor culturale, permite

surprinderea relaţiilor dintre diferitele comunităţi şi culturi, migraţiile, stă la baza elaborării cronologiilor relative. Ea se

conservă bine în sol şi, chiar în stare fragmentară, oferă importante indicii şi informaţii pentru arheolog: tehnica de

modelare, degresanţi folosiţi, tipul arderii, tipologia vaselor etc.

O condiţie prealabilă obligatorie pentru realizarea studiului ceramicii dintr-un sit arheologic este colectarea,

fişarea şi înregistrarea întregului material ceramic, de cele mai multe ori descoperit în stare fragmentară. Studiul ceramicii

are în vedere parametrii:

■ calitatea pastei - grad de fineţe şi de puritate, porozitate;

■ tehnica preparării pastei; degresanţi folosiţi – materiale neargiloase (pietriş mărunt, nisip, cioburi pisate, pleavă,

paie, scoici şi oase pisate etc.), adăugate în argilă pentru obţinerea omogenităţii vaselor şi evitarea crăpării lor prin uscare;

■ modelarea - cu mâna, la roata olarului;

■ arderea – oxidantă (prezenţa aerului – culori deschise); reducătoare (absenţa aerului – culori închise); ardere în

vatră, în groapă sau în cuptor cu reverberaţie);

■ forma generală şi detaliile morfologice;

■ tratarea suprafeţei exterioare a pereţilor;

■ morfologia şi tehnica realizării decorului.

Analiza pastei şi a degresanţilor cu ajutorul microscopului petrografic a permis precizarea caracteristicilor

diverselor specii ceramice, a centrelor de producţie şi, pe această bază, preciziuni legate de căile schimbului (de exemplu,

analiza recipientelor pentru vin şi ulei folosite în comerţul dintre Creta şi Mycene, care a permis decelarea produselor

locale şi a celor de import).

În privinţa modelării, precizăm că roata olarului a fost inventată şi utilizată pe scară largă în Grecia şi Orientul

Apropiat încă din bronzul timpuriu şi mijlociu, dar răspândirea acestei tehnici avansate dincolo de aria

circummediteraneană s-a făcut foarte lent, neconducând la dispariţia ceramicii modelate cu mâna.

Modelarea cu mâna include mai multe tehnici, reconstituibile pe baza observaţiilor făcute asupra ceramicii din

săpăturile arheologice, ca şi a realizării studiilor experimentale şi a analogiilor etnografice.

Se disting procedeele: ■ scobirea vasului într-o bucată de lut; ■ scobirea şi modelarea prin batere a pereţilor pe o

nicovală; ■ metoda colacilor suprapuşi (au colombin) – presupune folosirea unui suport pe care era aşezat vasul.

Tratarea suprafeţei vaselor (exterioară sau/şi interioară) după modelare are în vedere: ■ conservarea

nemodificată a suprafeţei după modelare; ■ netezire; ■ lustruire; ■ introducerea într-o baie de lut fin (slip sau angobă); ■

introducerea într-o baie de substanţă colorantă (firnis) sau smalţ, care aderă la suprafaţa vasului la a doua ardere.

Arderea se putea realiza la: ■ foc deschis – în contact direct cu flacăra, ardere scurtă; este incompletă şi

neuniformă; vasele au pereţii sfărâmicioşi, de culoare negricioasă neuniformă; este cazul ceramicii modelate în fiecare

gospodărie; ■ în cuptorul cu reverberaţie – pereţi duri, arşi uniform, durată lungă de ardere, de culoare deschisă sau

închisă; este cazul ceramicii realizate de meşteri specializaţi.

Cuptorul cu reverberaţie are două camere: inferioară (focar) şi superioară (de coacere a vaselor), separate printr-o

placă de lut cu perforaţii. El permite controlul optim al arderii şi obţinerea unei ceramici arse reducător sau oxidant. Pare a

fi fost inventat în neoliticul mijlociu şi înregistrează progrese notabile în neoliticul târziu. Spre exemplu, în aria culturii

Gumelniţa, tehnica pictării vaselor ceramice cu grafit şi aur implica temperaturi foarte mari de ardere (1.025-1.050° C),

care nu se puteau obţine decât în cuptoare performante, construite cu o tehnică perfectă. La fel, cazul ceramicii pictate

Cucuteni. În unele situri au putut fi decelate arii de concentrare a atelierelor ceramiştilor, ca la Hacilar (Anatolia), Atena-

Kerameikos ş.a.

Analiza morfologică are în vedere studiul formei generale a vasului şi forma detaliilor sale: modelarea buzei, a

gâtului, a corpului, a fundului, a torţilor şi inserţia lor pe corpul vasului, prezenţa amenajărilor speciale – orificii etc.

Decorul vaselor ceramice ocupă, alături de morfologie, un loc major în realizarea clasificărilor; se au în vedere: ■

tehnica de realizare (incizie, excizie, imprimare, ştampilare, aplicare, pictare, încrustare; ca instrumente se foloseau:

măturica, spatula, pieptenele, diverse instrumente ascuţite, scoici, şnurul, tiparul; ■ motivistica (geometrică sau figurativă);

■ maniera de dispunere a decorului pe vas (acoperă întreaga suprafaţă sau părţi ale vasului); dispunere liberă sau în benzi

orizontale, oblice, verticale.

Funcţionalitatea vaselor ceramice se referă la: vase pentru gătit; vase pentru mâncat; vase pentru băut; vase

pentru turnat; vase pentru depozitat alimente; vase pentru transportat lichide (ulei, vin); vase de cult; urne funerare etc.

Studiul ceramicii pre- şi protoistorice oferă indicii importante relative la originea unei culturi, permite sesizarea

legăturilor dintre culturi, a influenţelor exercitate între diverse grupuri culturale, a momentului asimilării unor produse de

import în producţia locală, sesizarea unor aspecte de ordin demografic şi social; astfel, pentru Mesopotamia, unde numărul

şi dimensiunile recipientelor ceramice pentru păstrarea apei au permis estimări legate de numărul membrilor unei familii,

numărul indivizilor care transportau apa, distanţa faţă de sursa de apă, destinaţia unor construcţii (locuinţe sau hanuri) etc.

Ceramica, prin toate caracteristicile ei, exprimă şi gradul de permeabilitate sau de rezistenţă a diverselor culturi şi

comunităţi la influenţe şi schimbări, existenţa unor relaţii simetrice (de reciprocitate) sau asimetrice etc.

3. Alte artefacte din lut ars

Este vorba de materiale de construcţie şi piese pentru decoraţii monumentale.

Cărămizile arse se cunosc din aria civilizaţiei Harappa şi din Mesopotamia, începând cu perioada akkadiană; la

început era folosită la fundaţii, apoi la elementele de suprastructură. În perioada kassită şi veche babiloniană sunt produse

cărămizi smălţuite, folosite în decoraţia monumentală.

Din epoca bronzului se utilizează ţiglele, apărute în Grecia (Lerna). La fel, conductele pentru aducţiunea apei şi

pentru evacuarea apelor reziduale.

Ustensile diverse din lut ars: greutăţi pentru războiul de ţesut şi pentru plase de pescuit, pentru fus (fusaiole),

corpuri de seceri, forme pentru copt pâinea, opaiţe; piese magice, de cult şi de artă (arte minore): statuete, miniaturi

diverse, podoabe etc.

Ceramica serveşte la reconstituirea fazelor de evoluţie ale unei culturi, pe baza analizei elementelor tipologice şi

stilistice. În unele cazuri se pretează la obţinerea de repere ale cronologiei absolute, prin aplicarea metodelor

arheomagnetismului şi termoluminiscenţei (dar foarte costisitoare şi încă insuficient de precise).

4. Metalurgia

Începuturile prelucrării metalelor se plasează la limita dintre via- şi pirotehnologie. Analizele spectrale

efectuate pe cele mai timpurii obiecte de metal cunoscute (de cupru, databile la începutul mileniului 7 î.e.n., în

neoliticul aceramic), provenind din situl Ergani-Cayonu (Anatolia) arată că este vorba de un metal cu puţine impurităţi,

de origine greu de precizat (cupru nativ sau extras din minereu). Descoperirile de aici au permis formularea concluziei

după care începuturile metalurgiei cuprului nu sunt legate de progresele în domeniul fabricării ceramicii; este vorba de

un proces derulat independent, rezultat al experienţei în utilizarea focului şi în obţinerea materiilor colorante prin

arderea unor minereuri de cupru. Piesele de la Ergani-Cayonu sunt lucrate prin ciocănire la rece.

Progresele din domeniul fabricării ceramicii au favorizat progresele în metalurgie. În prima jumătate a

mileniului 6 î.e.n. se introduce în uz curent a celui de al doilea metal (plumbul) şi se trece la reducerea minereurilor

cuprifere. În a doua jumătate a mileniului 6 î.e.n. şi prima jumătate a celui următor tot în Anatolia se inventează tehnica

topirii şi turnării aramei în tipare (Can Hasan, nivelul B2, Casa 3).

În etapele ulterioare, evoluţia metalurgiei a fost marcată de punerea la punct a unor reţete de înnobilare a

cuprului, prin metoda arsenizării sau prin alierea cu alte metale: cositor, plumb, antimoniu, ceea ce a dus la apariţia

aliajului numit bronz. Trebuie menţionat faptul că arsenizarea, procedeu cunoscut din mileniul 4 î.e.n. în Anatolia,

Peninsula Balcanică şi Egeea a fost iniţial un procedeu incidental, legat de compoziţia specifică a minereurilor de cupru

dintr-o regiune dată. Ulterior metalurgiştii au început să realizeze aliajul cupru-arsen, care era superior ca proprietăţi

cuprului nealiat.

Cele două procedee tehnice (obţinerea cuprului arsenizat şi a bronzului standard = 90% Cu + 10%

Sn/Pb/As) conduc la obţinerea unui aliaj cu duritate şi rezistenţă mai mare decât a cuprului nativ. Cuprul arsenizat se

poate prelucra prin ciocănire sau prin turnare, iar bronzul numai prin turnare.

Tipologia pieselor metalice cunoaşte o mare diversitate: marile categorii de obiecte (unelte, arme, piese de port

şi de podoabă, piese decorative, vase, statuete, piese de mobilier etc.); acestea se produc în ateliere specializate. Ca

procedee de realizare se inventează turnarea în tipare bivalve şi metoda cerii pierdute (modelul obiectului este realizat în

ceară, se acoperă cu lut, se arde; în forma obţinută astfel se toarnă metalul lichid).

Paralel cu aceste progrese, în Anatolia se înregistrează utilizarea altor metale; este cazul aurului, argintului şi

fierului (în stare de minereu). În situl de la Korucutepe, într-un nivel databil la sfârşitul mileniului 4 î.e.n. apar piese din

argint; În mileniul 3 î.e.n. se datează cel mai vechi obiect de fier extras din minereu (brăţară); la sfârşitul acestui mileniu

apar piese de fier de mari dimensiuni – pumnale ceremoniale din mormintele de la Alaca Huyuk. Bogăţia zăcămintelor

de minereuri feroase şi aceste precedente explică, astfel, monopolul asupra metalurgiei fierului deţinut în regiunile

anatoliene de către hittiţi.

În legătură cu inventarea metalurgiei se ridică mai multe probleme majore. Una dintre ele este existenţa unui

centru de invenţie unic (regiunea Anatolia-Iran), de unde această nouă tehnologie s-a răspândit sau a mai multor centre

de invenţie. Ultimele luări de poziţie (Colin Renfrew, R. Whitehouse, Alexandru Vulpe, Gabriel Camps ş.a.) înclină

spre acceptarea mai multor centre de invenţie autonome; între acestea se numără Peninsula Balcanică şi Peninsula

Italică, Franţa. A doua problemă se referă la ordinea succesiunii prelucrării diverselor metale; este vorba de repetarea şi

în alte regiuni ale Lumii Vechi a etapelor cunoscute în Anatolia-Iran. Descoperirile de până acum arată că avem de-a

face cu abateri considerabile de la etapele considerate standard; astfel, în Ciclade s-a constatat prioritatea şi importanţa

prelucrării argintului şi a plumbului faţă de aramă şi bronz în etapa timpurie (Cicladicul timpuriu I); în Cicladicul

timpuriu II creşte proporţia de piese de cupru şi bronz. Un alt exemplu îl oferă Columbia, unde metalurgia s-a dezvolta

începând cu prelucrarea aurului (a doua jumătate a sec. 4 î.e.n.).

Importantă este decelarea unor centre de producţie metalurgică în epoca bronzului. Indiciile sunt oferite de

descoperirea resturilor de reducere a minereurilor (zgură), a seturilor de unelte specifice, a tiparelor, creuzetelor, a

pieselor brute sau în stadii diverse de finisare, a existenţei unor piese specifice în număr mare. Putem cita în acest

descoperirile de la Thermi (Lesbos), Sitagroi (Tracia), Raphina (Attica), Chalandriani (Syros), Sărata-Monteoru, jud.

Buzău, România; aici s-a descoperit un tipar pentru topor în care s-a potrivit perfect un topor găsit în aşezarea de la

Poiana, jud. Galaţi, dovedindu-se, astfel, existenţa unui centru de producţie şi a relaţiilor de schimb pe anumite distanţe

şi direcţii.

O mare atenţie se acordă astăzi studiilor privind tehnologia obţinerii şi prelucrării metalelor: stabilirea

provenienţei minereurilor, procedeele de reducere, tehnica de aliere, turnare şi finisare/decorare. Analizele chimice şi

spectrografice oferă indicii clare asupra zăcământului de provenienţă a metalului.

De un deosebit interes sunt descoperirile de cuptoare care au servit la reducerea minereurilor de cupru sau fier.

Este vorba de structuri bipartite, cu o parte îngropată în sol, focarul, de formă rotundă sau ovală şi o parte cilindrică sau

tronconică la suprafaţa solului, umplută cu minereuri în straturi alternând cu mangal (cărbune de lemn). Partea

superioară permitea controlul circulaţiei aerului prin folosirea unui sistem de orificii şi a foalelor. Aceste cuptoare erau

de unică folosinţă, ele distrugându-se la obţinerea “şarjei”.

Între mijloacele de identificare a naturii metalelor, a componentelor aliajelor şi a provenienţei lor se numără:

analiza spectrochimică, spectroscopia emisiei optice (pentru determinarea componentelor aliajelor de cupru),

fluorescenţa razelor X (pentru obiecte de argint), metoda activării neutronilor, analiza izotopică; la acestea se adaugă

analizele chimice, analizele metalografice, difracţia razelor X, analiza microscopică, ele contribuind la cunoaşterea

tehnicilor de prelucrare a metalelor.

Procedeele de prelucrare la cald a unor metale diferă în funcţie de materia primă. Cuprul poate fi prelucrat la

cald prin batere, obţinându-se fire şi foi, asamblate (tot la cald) prin sudare. Cuprul se putea prelucra şi prin turnare,

chiar dacă prezintă unele inconveniente importante (fluiditate insuficientă, absorbţia aerului, proprietatea de a fi casant

etc.); în acest scop se foloseau tipare de tip monovalv sau bivalv sau metoda “cerii pierdute”.

În schimb, bronzul se prelucra numai prin turnare, în forme simple sau complexe; inconvenientele tehnice ale

cuprului sunt eliminate prin alierea cu elemente precum staniul (cositorul), plumbul şi arsenul.

Fierul nu s-a prelucrat în antichitate decât prin ciocănire la cald. Singura calitate de fier obţinută era aşa-

numitul fier moale. Procedeul de călire a fierului prin aducerea la incandescenţă şi răcirea bruscă în băi de lichid nu a

fost cunoscut de toate culturile care practicau metalurgia. Izvoarele literare antice arată că celţii din timpul lui Iulius

Caesar nu ştiau să călească fierul. Abia în epoca merovingiană de inventează o metodă de călire a fierului (damasarea =

plierea multiplă şi baterea la cald a bucăţii de metal), conferind armelor (lame de spade, în principal) duritate şi supleţe.

Excepţia o constituie civilizaţia chineză, care cunoştea topirea şi turnarea fierului în forme este atestată din timpul

dinastiei Han (sec. III – I î.e.n.); pentru restul Lumii Vechi, topirea şi turnarea fierului s-a aplicat din Evul Mediu

dezvoltat.

O altă serie de probleme este legată de studierea obiectelor de metal provenite din săpăturile arheologice. Acest

studiu este precedat de tratamentul mecanic şi chimic aplicat obiectelor în laborator, urmărind curăţirea şi reconstituirea

formei iniţiale. Urmează fotografierea, desenarea, măsurarea, consemnarea primelor observaţii relative la natura

metalului şi la tehnicile folosite în prelucrare, gradul de uzură etc., efectuarea analizelor speciale; ultima etapă priveşte

clasificarea tipologică şi datarea relativă şi absolută pe baze stratigrafice şi prin analogii.

Studiul tipologic al obiectelor de metal urmăreşte stabilirea cât mai clară a tipurilor şi variantelor tipologice,

originea şi evoluţia lor, datarea relativă şi absolută. El ia în considerare ansamblul detaliilor privind forma şi decorul.

De exemplu, analiza tipologică a unui topor cu tăişul transversal include următorii parametri: lungimea totală, lungimea

lamei, dimensiunile şi forma manşonului, dimensiunile şi forma tăişului, greutatea, elementele de decor (motive,

tehnică, mod de dispunere a decorului pe piesă), funcţionalitatea (piesă de întrebuinţare curentă sau ceremonială).

Descrierea pieselor se poate face în limbaj clar sau codificat; cel din urmă are avantajul includerii tuturor parametrilor

obiectului şi posibilitatea tratării lor informatizate pe loturi mari de descoperiri. Un model de studiu tipologic codificat

este lucrarea consacrată bronzurilor dintr-o arie imensă (Balcani-Iran), elaborată sub direcţia lui Jean Deshayes. Alte

contribuţii majore la cunoaşterea metalurgiei bronzului, a originii şi răspândirii obiectelor realizate din acest metal sunt

incluse în seria Prahistorische Brozefunde, editată sub coordonarea lui Hermann Muller-Karpe la Frankfurt/Main.

Această serie include şi descoperiri importante din România; trebuie amintite aici şi contribuţiile majore oferite de prof.

Mircea Petrescu-Dîmboviţa, între care corpus-ul descoperirilor de bronzuri din România (Depozitele de bronzuri din

România, Bucureşti, 1977).

Prelucrarea metalelor preţioase

În această categorie intră aurul, argintul şi electronul (aliaj natural de argint şi aur). Prelucrarea implică etapa

obţinerii acestor metale în grad avansat de puritate, dat fiind că ele se găsesc în natură, de cele mai multe ori, amestecate

cu alte elemente minerale sau metalice.

Eliminarea impurităţilor (rafinarea) poartă numele de cupelare şi are la bază utilizarea focului, încălzirea

minereurilor respective şi oxidarea impurităţilor.

În cazul argintului, prin încălzire, plumbul şi alte elemente se oxidează şi se pot uşor separa de metal. În cazul

aurului, cupelarea se realizează în două etape: în prima etapă se amestecă minereurile cu o cantitate de plumb; prin

încălzirea acestui amestec se obţine un amestec de aur şi argint. A doua etapă implică separarea celor două metale, care

se face prin adăugarea sării (care se combină cu argintul, dând clorura de argint, uşor de eliminat) sau a unui compus

sulfuric (care se compune cu argintul, dând sulfura de argint). Aceste procedee demonstrează dobândirea abilităţilor

tehnice de obţinere şi de control a unor temperaturi înalte (1.100-1.200° C).

Procedeul cupelării pare a fi fost inventat de timpuriu în Asia Mică şi Egipt; ca dovezi sunt obiectele de aur şi

argint descoperite în nivelul Troia II g şi analizele obiectelor eneolitice de la Byblos (circa 3.500 î.e.n.) şi din Egiptul

predinastic (circa 3.600 î.e.n.). Romanii au dezvoltat tehnica rafinării metalelor preţioase prin introducerea a două

procedee prealabile: lichefierea şi amalgamarea aurului cu mercurul. După rafinare, metalelor preţioase se topeau şi se

turnau în formă de lingouri sau sub formă de obiecte (inele, brăţări, pumnale).

Prelucrarea metalelor preţioase se făcea prin batere la cald, prin turnare sau prin combinarea celor două metode

fundamentale. S-au pus la punct tehnici de sudură la cald a elementelor componente sau a decorului pieselor din metale

preţioase; astfel, a fost posibilă aplicarea unor tehnici de decor complicate, precum filigranul şi granulaţia, cunoscute în

Sumer în mileniile 4-3 î.e.n., având o perioadă de înflorire în orfevrăria greacă (sec. 8-6 î.e.n.), tracă (sec. 7-5 î.e.n.) şi

elenistică (sec. 3-1 î.e.n.).

5. Faianţa, smalţul şi emailul

Tehnicile de obţinere a acestora sunt complementare şi au la bază utilizarea focului, respectiv transformarea

chimică a substanţelor în condiţiile unor temperaturi înalte.

Cele mai timpurii piese din faianţă (perle şi sigilii) provin din complexe arheologice mesopotamiene, iraniene

şi egiptene. Originea acestei materii prime este Mesopotamia; într-un nivel Halaf s-a descoperit un sigiliu de faianţă. În

perioadele următoare (Obeid, Uruk III, Djemdet Nasr), numărul obiectelor din faianţă creşte considerabil.

Obiectele de faianţă au un miez format din cuarţ pisat cimentat, acoperit cu o glazură colorată. De aici s-au

dezvoltat şi tehnicile smălţuirii, aplicate spre anul 1.000 î.e.n. pentru produsele ceramice din Mesopotamia.

Pentru Egipt, cele mai vechi obiecte din faianţă se atribuie nivelurilor badariene şi predinastice (amratian,

gerzeian); ele provin din import. Treptat se dezvoltă centre de producţie locale, dintre care cel mai important a fost Tell

el Amarna; se produceau vase, mărgele, amulete diverse.

Din Egipt, tehnica faianţei se răspândeşte în Bazinul egeean (Creta, Grecia continentală). Din Mesopotamia,

tehnica faianţei se difuzează în India (cultura Harappa).

Produsele de faianţă cunosc o difuziune foarte largă, marcând existenţa unor căi şi relaţii comerciale (maritime

sau continentale) pe spaţii întinse: cultura curganică din bazinul Volgăi Inferioare, valea Dunării, bronzul central-

european, bazinul mediteranean, nordul Europei, insulele britanice.

Tehnologia ceramicii smălţuite a condus la apariţia altor produse, precum cărămizile smălţuite, folosite în

perioada neobabiloniană sau ahemenidă la decorarea monumentelor.

Tehnica emailului constă în aplicarea în scopuri decorative a sticlei sau unei paste vitroase pe un suport

metalic (aur, electron, argint aurit, cupru – piese de port şi de podoabă, statuete, elemente decorative etc.). Cele mai

timpurii obiecte emailate parţial provin din cercul creto-micenian. Pentru obţinerea lor s-a folosit o pastă vitroasă de

culoare albastră. Obiecte emailate se cunosc în Egipt şi Cipru. Ieşită din uz câteva secole, tehnica emailului reapare în

Grecia şi Etruria sec. 6 î.e.n. În epoca elenistică se aplică o tehnică nouă, emailarea completă a obiectelor, prin

scufundarea lor în sticlă topită. Piesele emailate se întâlnesc până în epoca romană târzie.

Trebuie subliniată importanţa producerii faianţei şi a smalţului în inventarea sticlei, după cum tehnica sticlei a

pregătit apariţia emailului.

6. Sticla

Producerea ei se bazează pe proprietatea nisipului de a se topi la temperaturi înalte; se obţinea o pastă sticloasă,

care se putea colora prin adăugarea de minerale sau metale. Topirea avea loc în cuptoare speciale.

Este probabil că inventarea tehnicii producerii sticlei să se fi făcut în Fenicia (Sidon), unde se găseşte un nisip

de calitate excepţională; lingourile de sticlă verde descoperite pe o corabie scufundată în largul coastelor feniciene (Ulu

Burun) subliniază importanţa acestei zone în producerea şi difuziunea sticlei.

Tehnica producerii sticlei este adoptată în Egiptul faraonic (mileniul 2 î.e.n.); în morminte aparţinând dinastiei

a 12-a s-au descoperit obiecte din pastă sticloasă verde (sidoniană) şi albastră, de origine locală. Aici s-au pus la punct

un procedeu care să decoloreze pasta sticloasă (mărirea gradului de transparenţă) prin adăugarea de magneziu.

Iniţial, sticla se prelucra în tipare; în sec 1 î.e.n. se pune la punct tehnica suflării sticlei (tot în Sidon); apar

numeroase centre de producţie în bazinul mediteranean, în Orient, în Europa continentală. Sticlăria elenistică şi romană

se remarcă prin perfecţionarea procedeelor tehnice şi prin marea bogăţie tipo-dimensională şi coloristică; multe dintre

aceste produse erau destinate schimbului.

Date foarte preţioase relative la tehnologiile antice (inclusiv asupra tehnologiei sticlei) oferă opera

naturalistului roman Plinius cel Bătrân, Historia Naturalis.

Principalele tipuri de produse de sticlă sunt: ■ recipientele de diverse dimensiuni, tipuri şi destinaţii; ■

obiectele de podoabă – mărgele, brăţări, amulete, pandantive; ■ elementele de construcţie şi decor, precum piesele de

mozaic şi ornamentele pentru sarcofage, sticla de geam (din epoca romană) ş.a.

ECONOMIA

Obţinerea mijloacelor de subzistenţă: forme, organizare, metode, mijloace

Ca şi în cazul tehnologiei, în evoluţia mijloacelor de obţinere a hranei se disting două momente considerate

revoluţionare: 1. saltul de la vânătoarea animală la vânătoarea umană; 2. extinderea controlului asupra resurselor de

hrană odată cu trecerea la neolitic.

1. Vânătoare, pescuit, cules

Trecerea de la vânătoarea animală la vânătoarea umană a fost marcată de adâncirea socializării, respectiv,

constituirea unor bande, în care relaţiile dintre indivizi se bazau pe principiul reciprocităţii generalizate. În acelaşi timp

au început să se cristalizeze relaţii funcţionale între om şi mediu, care constau în adoptarea omului la variaţiile sezoniere

în utilizarea diferitelor resurse naturale, ca şi modificarea dimensiunilor grupurilor umane în funcţie de anotimp.

Trecerea la vânătoarea umană a însemnat identificarea unor soluţii care să permită obţinerea unui maxim de rezultate cu

un consum mic de efort. Expresia materială a acestui principiu o constituie inventarea unor unelte şi dispozitive:

proiectile precum lancea, suliţa, săgeata; sarbacana, propulsorul, arcul; inventarea unor tehnici de capturare a

animalelor: hăituire, curse, folosirea momelilor cu rezerve de hrană.

Arheologia actuală distinge, în funcţie de metodele utilizate: vânătoarea liberă; vânătoarea controlată;

însoţirea (urmărirea sistematică) a turmelor de animale.

Dezvoltarea vânătorii şi a unor ramuri complementare de procurare a hranei, practicate sezonier sau pe întreg

parcursul anului (cules, prindere, pescuit) au asigurat comunităţilor umane paleolitice şi mezolitice o abundenţă de

hrană, care ne permite acceptarea existenţei acum a unei adevărate “Vârste de Aur” sau a unei “Ere a abundenţei”.

Reconstituirea procedeelor de vânătoare, a uneltelor şi dispozitivelor folosite, stabilirea ponderii diferitelor

forme de obţinere a hranei în preistorie şi protoistorie este una dintre sarcinile dificile ale cercetării arheologice; în

scopul rezolvării acestor probleme se recurge atât la studiul complex al vestigiilor materiale, cât şi la cercetarea

analogică. Cea mai la îndemână rămâne reconstituirea progreselor înregistrate în tipologia vânătorii pe baza evoluţiei

utilajului până la atingerea gradului maxim de adaptabilitate şi eficienţă sau randament. Etapele semnificative ale

acestei evoluţii sunt marcate de inventarea, în paleoliticul inferior, a suliţei, paralel cu cele mai primitive dispozitive

(gropile-capcană), ca şi inventarea, până în mezolitic, a armelor de aruncare la distanţă (propulsor, sarbacană, arc);

acestea au mărit distanţa dintre vânător şi vânat, precizia şi forţa tirului, adaptate la diferitele medii (deschis – savană;

împădurit – pădure din zonele temperate, junglă).

Vestigiile materiale care furnizează date importante asupra vânătorii sunt oasele animalelor, recuperate în

siturile cercetate. Grupate pe specii şi categorii de vârstă, ele oferă indicii asupra selectării vânatului, ca şi asupra

metodelor posibile folosite la capturarea animalelor. De exemplu, în aşezarea musteriană de la Taubach (Germania) s-a

constatat că mai mult de 50% din resturile scheletice de mamut descoperite provin de la indivizi cu vârste cuprinse între

6 şi 20 ani, ceea ce permite să tragem concluzia practicării vânătorii cu folosirea gropilor-capcane, în care cădeau mai

des animalele tinere, lipsite de experienţa evitării acestor dispozitive de prindere.

Reprezentările artistice parietale au furnizat indicii asupra tehnicilor de vânătoarea folosite: lasso-ul pentru cai

(Les Combarelles, Franţa); ţarcuri (Lascaux, Franţa); curse cu arc (Font de Gaume, Franţa); bolas (La Pasiega,

Spania); mascarea sau deghizarea vânătorului folosind pielea speciei vânate şi apropierea convenabilă de turmă pentru

un tir eficient (Trois Freres, Franţa). Eficacitatea vânătorii cu arcul este ilustrată, între altele, de materialul osteologic

(ren) descoperit în situl mezolitic de la Ahrensburg (Germania de nord), care prezenta numeroase urme de rănire cu

proiectile uşoare (perforaţii de săgeţi în omoplaţi).

Studiile palinologice efectuate în unele situri mezolitice târzii din regiunile Yorkshire şi Wales (Anglia) indică

micşorarea suprafeţelor împădurite, fapt pus pe seama defrişării prin incendiere a unor suprafeţe, urmărindu-se uşurarea

condiţiilor de hăituire a vânatului (cervide, mistreţ) sau doborârea/capturarea lui cu maximă eficienţă – prin folosirea

armelor de aruncare la distanţă (arc). Aceleaşi studii palinologice, efectuate atât în situri din Anglia, cât şi din Orientul

Apropiat indică stocarea rezervelor de hrană vegetală (ierburi), ceea ce poate sugera practicarea îngrijirii în aşezări a

animalelor capturate.

Studiile paleontologice (pentru specii datate în pleistocenul superior) şi arheozoologice (pentru specii de vârstă

holocenă) urmăresc: ■ identificarea speciior; ■ stabilirea vârstei; ■ precizarea perioadei anului în care a fost vânat

animalul; ■ cantitatea de carne furnizată. Pe acelaşi plan, studiile paletnografice vizează stabilirea, pentru un grup de

vânători dat: ■ dimensiunilor locuirii; ■ duratei locuirii; ■ numărului populaţiei sau efectivul grupului. Aceste date şi

concluzii se utilizează în realizarea de paralele cu situaţiile sesizate pe calea cercetărilor arheologice (studiul analogic).

Studiul habitatului preistoric arată că se cunosc mai multe tipuri de aşezări ale vânătorilor: aşezări principale

(de bază); halte de vânătoare; locuri de tranşare a animalelor vânate (killing sites). Datele de care dispunem arată că

teritoriul de vânătoare includea, de regulă, o arie cu raza de circa 20 km în jurul sitului de bază, distanţă care permitea

deplasarea pentru vânătoare şi revenirea în sit pe parcursul unei zile.

În ceea ce priveşte aprecierea cantităţii de carne de ren consumată de o persoană dintr-un sit paleolitic într-o

perioadă dată, un calcul făcut pentru situaţia aşezării magdaleniene de la Pincevent, Franţa (cercetări efectuate de un

colectiv condus de Andre Leroi-Gourhan) arată următoarele:

Masa de carne comestibilă/ animal (ren) Circa 50 kg

Numărul indivizilor vânaţi 15-20

Numărul persoanelor dintr-o locuinţă de tip cort 5

Durata locuirii sezoniere Circa 5 luni

Cantitatea de carne consumată/ individ/ zi Circa 850 g

Trecerea la economia de tip productiv (neolitic) a făcut ca vânătoarea să ocupe un rol secundar în obţinerea

mijloacelor de subzistenţă. În funcţie de modificările climatice însă, vânătoarea şi culesul au continuat să joace un rol

important pentru anumite comunităţi, asigurând cea mai mare parte a hranei (neoliticul preceramic din Orientul

Apropiat, cultura Starcevo-Criş, cultura Gumelniţa, cultura Trichterbecher, cultura Lengyel). Acest fenomen al scăderii

generale a ponderii vânătorii în ansamblul strategiilor de subzistenţă este sesizabil arheologic prin diminuarea

numărului oaselor animalelor sălbatice din aşezările postmezolitice.

Pescuitul este o ocupaţie practicată probabil de foarte timpuriu. Se au în vedere mediile acvatice pe care le

putea aborda omul preistoric: lacuri, râuri, fluvii, mediul marin.

În paleoliticul superior se recurgea la metode simple, precum abaterea unui curs de apă, prinderea cu mâna sau

utilizarea unor arme simple de lovire. Alături de acestea au apărut metode mai complicate, utilaj specializat şi s-au

elaborat unele tactici, rezultat al experienţei acumulate; s-a inventat undiţa cu cârlig din lemn sau os (drept sau curb), s-

a trecut la pescuitul cu harponul, suliţa cu mai multe vârfuri, plasa sau năvodul. Aceste metode s-au aplicat şi în

paleoliticul superior, dar mai ales începând cu epipaleoliticul/mezoliticul.

Dovezile practicării intense a pescuitului ca sursă importantă de procurare a hranei în epocile preistorice şi

protoistorice, dar şi în antichitate sunt foarte numeroase: resturile osteologice de peşti (studiate de o disciplină a

biologiei numită ihtiologie; pentru resturile fosile de peşti vorbim de paleoihtiologie); figuraţiile de peşti în arta

paleolitică; instalarea unor comunităţi paleolitice şi neolitice în zone riverane; inventarea mijloacelor de transport pe

apă; amenajarea unor vetre destinate uscării şi afumării peştelui (exemplu: descoperirile de la Solvieux, Franţa).

Spre deosebire de vânătoare, pescuitul ocupă o pondere însemnată în asigurarea mijloacelor de subzistenţă şi

după epoca mezolitică. Spre exemplu, în lumea egeo-mediteraneană, peştele a continuat să constituie un aliment de

bază, cu rol major până azi.

Una dintre ocupaţiile complementare pentru obţinerea mijloacelor de subzistenţă este culesul. Datele privind

ponderea acestei ocupaţii sunt inegale; este vorba de culegerea unor fructe şi seminţe comestibile, ca şi a unor specii de

animale mici (gasteropode-melci şi lamelibranhiate-scoici). Importanţa culesului ca strategie de subzistenţă a variat în

funcţie de oscilaţiile climatice de pe parcursul erei cuaternare; ponderea lui este ilustrată prin analiza macroresturilor şi

microresturilor vegetale (sâmburi, seminţe, polen). Pentru epipaleolitic/mezolitic, dovezile practicării culesului sunt mai

numeroase, atestând creşterea ponderii hranei vegetale; s-au descoperit în cadrul cercetărilor arheologice mici depozite

de fructe, graminee, leguminoase, seminţe. Apar şi uneltele destinate recoltării unor resurse vegetale: seceri (culturile

natufiană, kebarană, capsiană, castelnoviană, aziliană, Schela Cladovei) şi râşniţe. Sporirea ponderii hranei vegetale în

alimentaţia omului preistoric odată cu trecerea la neolitic este ilustrată, între altele şi de modificările sesizabile la

nivelului conformaţiei scheletului; de apariţia unor maladii de nutriţie (a se vedea concluziile formulate prin studiul

scheletelor din necropola de la Shanidar, Irak).

Reconstituirea metodelor de obţinere a mijloacelor de subzistenţă presupune respectarea a două condiţii: 1.

colectarea completă a vestigiilor (resturilor materiale) în teren – oase, resturi vegetale diverse, probe de sol, polen,

utilaj; 2. apelul la studiile interdisciplinare – domenii de cercetare complementară: paleontologie/arheozoologie,

paleobotanică, palinologie, pedologie, paleopatologie; utilizarea datelor furnizate de izvoarele literare sau epigrafice, de

reprezentările artistice.

2. Producerea mijloacelor de subzistenţă

Include două ramuri fundamentale: creşterea animalelor şi cultivarea plantelor. Progresele cercetării din

ultimele decenii în domeniul arheologiei şi al domeniilor conexe (paleontologie/ arheozoologie, palinologie,

macroresturi vegetale) au permis înţelegerea proceselor care au determinat trecerea de la economia de tip “prădalnic” la

producerea mijloacelor de subzistenţă.

Cu toate acestea, rămân multe probleme rezolvate parţial. Astfel, discuţiile au ca obiect, printre altele,

posibilitatea sesizării prin studiile asupra resturilor osteologice a etapelor domesticirii animalelor. Cercetătorul maghiar

Sandor Bokonyi, ca şi alţi arheozoologi afirmă că domesticirea unor specii cu valoare economică (ovicaprine, bovine)

provoacă transformări morfologice la nivelul scheletului, permiţând distingerea speciilor domestice de cele sălbatice.

Domeniul realităţii arată că relaţiile om/animal şi om/plante cultivate au fost foarte complexe şi reciproce,

afectând ambele părţi. Unii cercetători au încercat definirea unor etape intermediare între stadiul de sălbatic şi cel de

domestic. În privinţa animalelor s-a propus parcurgerea etapelor din tabelul de mai jos; este vorba de un model teoretic,

fără acoperire integrală în datele şi situaţiile concrete, oferite de vestigiile furnizate de cercetările arheologice:

Vânătoarea haotică

Vânătoarea controlată

Vânătoarea prin urmărirea turmelor

Vânătoarea combinată cu păzirea turmelor

Capturarea şi păzirea animalelor în ţarcuri

Domesticirea

Situaţiile valabile care ne permit să vorbim de existenţa unor etape avansate de domesticire a animalelor sunt

legate de caracteristicile materialului osteologic (resturile scheletice de animale), care ne pot indica aplicarea unei

selecţii şi creşterea proporţiei animalelor tinere sacrificate. Spre exemplu, în unele situri databile în neoliticul

preceramic din regiunile siro-palestiniene, procentul oaselor de gazelă reprezintă 90% din totalul resturilor de animale;

dintre acestea, mai mult de 50% sunt animale tinere, ceea ce nu se poate pune decât pe seama unui control al creşterii

animalelor şi al sacrificării lor, posibil în cazul domesticirii.

Ovicaprinele şi bovinele au fost primele specii cu valoare economică domesticite, proces derulat şi

caracterizând începuturile neoliticului (ne amintim că prima specie animală domesticită a fost câinele, în paleoliticul

superior sau mezolitic). Progrese importante sunt marcate de apariţia păstoritului transhumant şi exploatarea păşunilor

alpine, ceea ce a contribuit în mod decisiv la extinderea ocupării unor teritorii largi şi la răspândirea unor culturi

arheologice (vezi, spre exemplu, cazul culturii Starcevo-Criş de pe teritoriul României). Un progres important l-a

marcat domesticirea calului şi a cămilei; calul a fost domesticit la sfârşitul epocii neolitice, iar cămila se cunoaşte ca

animal domestic în aşezările culturii Harappa (Iran) – mileniul II î.e.n. Aceste două specii erau exploatate şi ca mijloace

de subzistenţă, dar în principal aveau un rol major în transport pe parcursul epocii bronzului (călărie, tracţiunea carelor

de luptă cu două roţi).

Utilizarea animalelor ca mijloace de tracţiune şi-a găsit aplicarea în agricultură (plugul) transporturi (carul cu

patru roţi) – bovinele, în tactica şi practica războiului – calul (carul de luptă cu două roţi). Acum apar şi primele

elemente de harnaşament, cum sunt piesele de căpăstru (psaliile) şi hamurile.

Cultivarea plantelor, cu principala sa ramură, cerealicultura a fost, în unele cazuri, practicată ca ocupaţie

exclusivă de producere a hranei, cum este cazul comunităţilor neolitice aceramice. Cercetările arheologice privind

cultivarea plantelor vizează reconstituirea unor aspecte esenţiale, precum: ■ identificarea speciilor cultivate, ■ apariţia

horticulturii şi a viticulturii, ■ metodele aplicate în cultivarea solului, în ■ recoltarea, ■ stocarea, ■ prepararea şi ■

consumul plantelor cultivate. Nu sunt neglijate nici alte aspecte, mai complexe şi dificil de rezolvat, precum soluţiile de

partaj a solului cultivabil, efectele demografice ale cultivării. Mai uşor de abordat sunt problemele selecţiei solurilor şi

identificarea plantelor cultivate. Studiul distribuţiei geografice a unor complexe neolitice timpurii relevă o legătură

strânsă între climat, tipul solului şi selecţionarea lui pentru cultivare, în funcţie de productivitatea utilajului. Agricultura

cu randament scăzut, de tip extensiv conduce la apariţia unor aşezări de mai scurtă durată, cu niveluri de locuire subţiri.

Extinderea locuirii pe solurile grele au determinat practicarea pe scară mai largă a defrişărilor şi perfecţionarea utilajului

agricol; acesta este, spre exemplu, cazul culturii ceramicii liniare.

În privinţa soiurilor de plante cultivate, arheologia dispune de mai multe izvoare sau surse de date. Între

acestea se numără: macroresturile vegetale (seminţele - materialul carpologic, tije, pleavă), care se păstrează în

depozite, plasate în vase ceramice sau în gropi de provizii. Descoperiri foarte numeroase au arătat că predomină în mod

absolut speciile de graminee (grâu, orz, secară) şi leguminoase (mazăre, linte). Alte date ne sunt oferite de impresiunile

de plante pe vasele ceramice, lipitura pereţilor etc. La fel, avem date importante din studiul palinologic al stratelor

arheologice, ca şi din studiul complex al unor corpuri umane păstrate în condiţii excepţionale (cu ţesuturile moi

conservate – în turbării sau mediul lacustru). Proporţia mineralelor în elementele scheletice (raportul stronţiu/calciu)

studiată în necropole din Grecia şi Anatolia, databile în epoca bronzului indică importanţa legumelor în dieta acestor

populaţii. Analizele de sol efectuate în preajma aşezărilor neolitice, spre exemplu, pun în lumină proporţii mai ridicate

de fosfaţi şi nitraţi (inexistente pe soluri dezvoltate natural), indiciu probabil al cultivării respectivelor suprafeţe de

pământ.

În privinţa utilajului agricol menţionăm că plantatorul, săpăliga şi secera se numără printre cele mai vechi

elemente de inventar agricol. Ca materiale folosite în confecţionarea săpăligilor menţionăm: lemnul, cornul de cerb,

materialele litice; este de remarcat randamentul scăzut al unor astfel de unelte. Plugul primitiv (aratrul) era realizat

integral din lemn (în eneolitic); pe parcursul epocii bronzului apare plugul cu brăzdar (de piatră sau din corn de cerb);

acesta este atestat cel mai timpuriu în Mesopotamia (El Obeid, Djemdet Nasr) – mileniile 4-3 î.e.n., fiind vorba de

reprezentări artistice. Plugul de lemn a fost perfecţionat ulterior doar prin introducerea folosirii brăzdarului de fier (în

epoca Latene). Plugul asigură execuţia unor brazde adânci, continui şi permite cultivarea solurilor grele, desţelenirea

unor suprafeţe defrişate, ceea ce asigură creşterea productivităţii agricole. Epoca metalelor a adus progrese majore în

perfecţionarea utilajului agricol; apar secera, coasa, furca, grebla în variante din bronz şi mai ales din fier, în forme

optime, rămase definitive până astăzi.

Cercetările arheologice de teren, cartografice şi prospecţiunile aerofotografice au adus date importante legate

de partajarea (împărţirea, lotizarea) pământului arabil de-a lungul epocilor protoistoriei şi antichităţii. Se cunoştea

aplicarea principiului rotaţiei culturilor, alternarea perioadelor de cultivare cu perioadele de abandon a loturilor pentru

regenerare (exemplu: 5 ani cultivare, 20 ani abandon).

SCHIMBUL.

CĂILE DE COMUNICAŢIE. MIJLOACELE DE TRANSPORT

Îmbogăţirea informaţiilor arheologice privind existenţa şi importanţa schimburile între diferitele comunităţi

umane, progresele înregistrate în perfecţionarea mijloacelor de depistare a surselor de materii prime, ca şi rezultatele

studiilor antropologice şi sociologice inaugurate de Marcel Mauss, Bronislav Malinovski, Francis Boas, continuate de

Dalton şi Sahlins au impus regândirea problematicii legate de schimb de-a lungul istoriei omenirii.

În aceste condiţii s-a acceptat ideea că schimbul având ca obiect materiile prime şi bunurile de prestigiu a

funcţionat în paleoliticul superior, în mezolitic şi s-a intensificat în neolitic şi epoca metalelor sub un dublu aspect:

1. al frecvenţei acestui gen de legături între comunităţi şi

2. al lărgirii gamei de bunuri vehiculate.

În acelaşi timp, inventarierea şi cartografierea descoperirilor de obiecte şi materii prime, studiile statistice,

studiile vizând identificarea surselor de materii prime, existenţa activităţilor legate de minerit, a atelierelor specializate

au făcut posibilă elaborarea unor modele ale desfăşurării relaţiilor de schimb. Aceste modele s-au inspirat din

metodologiile aplicate în antropologie şi biologie. Admiterea faptului că relaţiile de schimb reprezintă o constantă a

raporturilor dintre comunităţilor primitive a condus la reconsiderarea conceptului de autarhie. În aceste condiţii a fost

posibilă abordarea problematicii legate de rolul schimburilor în economia primitivă şi a Orientului antic şi în procesul

de difuziune a culturii. Totodată, interesul cercetării s-a concentrat şi asupra efectelor sociale pe care le-au produs astfel

de relaţii.

Cercetările pluridisciplinare legate de fenomenul schimbului a condus la formularea unor concepte noi, cum

este acela de distanţă efectivă. Acest concept ia în considerare factorii care măresc distanţa dintre o sursă şi diferite

comunităţi cu care întreţine relaţii de schimb. Între aceşti factori se numără: ■ energia necesară transportării bunurilor;

■ modalităţile de transport; ■ caracteristicile reliefului etc. Luând în considerare aceşti parametri, frecvenţa şi cantitatea

de obiecte vehiculate nu este direct proporţională cu distanţa reală, ci cu distanţa efectivă.

Alte aspecte importante sunt legate de obiectele de prestigiu şi reconstituirea criteriilor de fixare a valorii

acestora. Studii comparative au relevat între aceste criterii: ■ distanţa dintre partenerii de schimb; greutatea şi gradul de

transportabilitate a obiectelor; ■ frecvenţa utilizării obiectelor (accesul limitat la utilizarea lor); ■ existenţa unor

mijloace de restrângere a liberului schimb a unor categorii de bunuri.

Modele ale schimbului

Un prim model, cel mai simplu este schimbul direct, linear sau numit al “căii ferate”. El se referă la faptul că

materiile prime sau bunurile de prestigiu se mişcă de-a lungul unei linii de comunicaţii imaginare, între comunităţi egal

distanţate; fiecare dintre aceste comunităţi primeşte o cantitate mai mare sau mai mică din aceste bunuri, după distanţa

faţă de sursă, comunitatea cea mai depărtată primind cel mai puţin. Un astfel de model poate explica difuziunea pe

cercuri de frecvenţă a unor produse finite (scoicile de tip Spondylus, obsidiana în Asia Anterioară şi Anatolia). Relaţiile

dintre sursă şi destinatar sunt de tip direct.

Un alt model se referă la schimbul haotic, presupunând o infinitate de tranzacţii între parteneri care nu au în

mod obligatoriu legături directe cu sursa de provenienţă a bunurilor. Cantitatea de bunuri vehiculată nu mai depinde de

distanţă sau de volumul de bunuri distribuite pe parcurs, ci ia în considerare criteriul preferenţial. Acest model implică

existenţa unor centre intermediare sau centre de redistribuţie.

Ambele modele presupun existenţa unui sistem complex de relaţii de schimb, implicând trasee principale şi

circuite secundare. Schimburile la mare distanţă din Orientul antic intră în categoria relaţiilor economice propriu-zise,

funcţionând paralel cu schimburile de daruri. Acest gen de relaţii de schimb sunt caracterizate de preferenţialitate. La

rândul său, aceasta este determinată de ierarhia aşezărilor sau ierarhia persoanelor; preferenţialitatea anulează tradiţiile

schimbului linear; cantitatea bunurilor schimbate este în funcţie de poziţia ierarhică într-un sistem de schimb complex.

Un exemplu de schimb ierarhizat este acela derulat între lumea miceniană şi zona de sud-est a bazinului Mediteranei

(Canaan). Analiza statistică a ceramicii de import descoperită în 80 de situri din această regiune arată că numai câteva

dintre ele (Byblos, Ras Shamra-Ugarit şi alte trei situri) au relevat o concentrare semnificativă de descoperiri, ceea ce

implică existenţa unui statut aparte al aşezărilor respective. O situaţie asemănătoare se poate presupune şi în cazul

schimburilor cu lapislazuli (piatră semipreţioasă) între platoul iranian şi Mesopotamia. Concentrarea obiectelor de

lapislazuli la Tepe Gawra arată că acest centru deţinea monopolul acestui gen de schimb.

Raporturile de schimb preferenţiale explică apariţia unor conflicte vizând limitarea sau anularea acestor ierarhii

deja fixate; se poate aminti expansiunea protoelamită în Iran, care urmărea stabilirea unui control riguros asupra

principalelor drumuri comerciale şi centre de producţie.

Un alt exemplu de schimb preferenţial, ţinând seama de ierarhia aşezărilor şi a persoanelor este oferit de

circulaţia ambrei sau a chihlimbarului în Grecia miceniană. Studiindu-se distribuţia obiectelor de ambră pe aşezări şi

perioade s-a constatat că în helladicul târziu I-II (± 1.600 î.e.n.) se cunosc cele mai multe descoperiri de mărgele, stocate

în centrele de la Pylos şi Mykene, reflectând statutul lor de bun de prestigiu, ca şi pătrunderea compactă a întregii

cantităţi într-o singură “tranşă” a schimbului. În helladicul târziu III se înregistrează o difuziune mai largă a mărgelelor

de ambră, ceea ce reflectă fie creşterea numărului celor care aveau posibilitatea materială de a le procura sau, eventual,

diminuarea statutului de bun de prestigiu al ambrei.

O problemă foarte importantă legată de modelele schimbului este mecanismul stabilirii valorii mărfurilor şi a

echivalenţelor. Înainte de apariţia monedei, aceste aspecte sunt dificil de abordat şi de rezolvat strict pe calea

cercetărilor arheologice. Un moment crucial l-a constituit trecerea de la schimbul redistributiv (ceremonial) la

schimbul bazat pe echivalenţe standard. Aceste echivalenţe de schimb aveau natură diferită: metale (obiecte-lingouri

sau lingouri propriu-zise); grâne; vite. Echivalenţele de schimb apar în eneolitic (epoca aramei). De exemplu, topoarele

de aramă plate sau “cu braţele în cruce” au dimensiuni şi greutate care nu le indică drept funcţionale, ceea ce permite

formularea ipotezei după care ne aflăm în faţa unor etaloane de schimb sau monede primitive. Aceeaşi valoare de etalon

de schimb aveau probabil brăţările şi inelele de buclă de aur din epoca bronzului (descoperite în tezaurul de la Ţufalău).

Existenţa unui sistem de echivalenţe în relaţiile comerciale din Orientul antic este clar atestată de izvoarele

scrise. Astfel, în perioada Djemdet Nasr şi a primelor dinastii sumeriene este atestată folosirea ca echivalenţe a grânelor

în comerţul cu statele de pe platoul iranian. În perioada akkadiană, argintul a devenit etalonul standard. O etapă

superioară este marcată de apariţia scrisorilor de credit, urmată de cea a monedei. Aceasta din urmă a apărut în regatul

lydian şi în cetăţile greceşti microasiatice în sec. 7 î.e.n. Moneda devine rapid etalonul ideal al tuturor mărfurilor.

Dovezile materiale ale existenţei unor relaţii de schimb sunt materiile prime şi/sau produsele finite descoperite

la mari distanţe de locurile lor de provenienţă. Pentru mezolitic două materii prime au deţinut primul loc în schimbul la

mare distanţă: 1. obsidiana din bazinul estic al Mării Mediterane şi Anatolia; 2. scoicile Dentalium din Golful Persic.

Neoliticul înregistrează diversificarea gamei de materii prime şi obiecte finite vehiculate (silex, metale, scoici rare, sare,

obiecte de podoabă, ceramică). În acelaşi timp se stabilizează arterele de schimb la mare distanţă. Acest lucru a fost

facilitat de perfecţionarea mijloacelor de transport pe apă şi de apariţia surplusului de produse, ca şi de diversificarea

activităţilor economice. În epoca metalelor, existenţa marilor drumuri comerciale parcurse în ambele sensuri devine o

caracteristică. Totodată se conturează caracterul preferenţial sau direcţional al schimbului.

Intensificarea schimburilor se explică prin creşterea cantităţii de produse disponibile şi prin perfecţionarea

mijloacelor de transport, odată cu inventarea roţii, a carului, domesticirea cămilei şi folosirea ei ca animal de povară

pentru caravane. Animalele de tracţiune: vitele mari, măgarul, catârul.

În Orientul antic schimburile la mare distanţă reprezentau apanajul regelui sau al unor asociaţii de negustori

patronate de rege. Şi aceasta datorită marilor disponibilităţi materiale pe care le necesita organizarea unor astfel de

schimburi. În Orientul antic, schimburile reprezentau o activitate monopol de stat. Regele se implica într-o dublă

calitate, aceea de principal producător sau proprietar al mărfurilor şi aceea de organizator al activităţii de schimb. Din

această dublă calitate rezultă şi obligativitatea asigurării controlului asupra principalelor artere comerciale sau liberul

acces la căile comerciale.

Nu trebuie trecut cu vederea rolul statului în realizarea sistemului căilor de comunicaţii terestre (reţele de

drumuri). Aceasta este, între altele, consecinţa unificării unor teritorii întinse, cum este cazul regatului ahemenid sau a

imperiului chinez. Alteori, comerţul urmează drumurile strategice, aşa cum sunt acelea amenajate în regatul hittit sau

asirian. Înflorirea comerţului terestru se leagă şi de dezvoltarea unor vechi drumuri caravaniere (Mesopotamia – India).

Transporturile pe apă înregistrează progrese notabile începând din epoca bronzului în bazinul mediteranean şi

în Orient. Pe coasta feniciană sunt cunoscute urmele unor instalaţii portuare; amenajarea unor astfel de instalaţii este de

presupus şi în cazul civilizaţiei cretane şi miceniene, dar ele urmează a se descoperi. Se perfecţionează mijloacele de

navigaţie, adaptându-se la natura încărcăturii. Se cunosc mai multe tipuri de ambarcaţiuni, ale căror imagini se păstrează

în modele miniaturale sau în reprezentări artistice (de genul reliefurilor, de exemplu); între aceste tipuri amintim: plutele

şi vasele mici destinate navigaţiei pe râurile interioare, corăbiile mari cu mai multe rânduri de vâsle de tip fenician şi

cartaginez.

Antichitatea clasică marchează o intensificare a relaţiilor de schimb între bazinul egeo-mediteranean şi Europa

continentală. Mobilul principal al acestor schimburi îl constituia necesitatea obţinerii de cereale sau alte bunuri

alimentare, deficitare în Peninsula Italică sau în Grecia contra mărfurilor specializate sau specifice zonelor respective

(produse meşteşugăreşti, vinuri, ulei de măsline). Perioadele arhaică şi clasică ale civilizaţiei greceşti cunosc relaţii de

schimb direcţionate sau preferenţiale. Desfăşurarea fenomenului colonizării greceşti în Mediterana, Bosfor şi Marea

Neagră a condus la sporirea considerabilă a partenerilor schimburilor şi la amplificarea acestor relaţii.

Două aspecte trebuie subliniate în legătură cu schimbul în antichitatea greco-romană. În primul rând, acum

comerţul intern cu amănuntul a devenit o componentă comună a vieţii economice. În al doilea rând, a crescut rolul

iniţiativei particulare în organizarea activităţilor comerciale.

Expansiunea Romei şi constituirea unui imperiu în care erau integrate regiunile celor trei continente ale Lumii

Vechi creează condiţiile transformării schimburilor internaţionale în schimburi interne. Producţia meşteşugărească a

fost orientată în mod prioritar spre satisfacerea necesităţilor schimbului. Acesta este, spre exemplu, cazul atelierelor

ceramice din Gallia de Nord, care produceau ceramica de tip terra sigillata. Mărfurile romane sunt destinate populaţiei

de rând, pe când produsele orientale au caracter de mărfuri de lux (exemplu: sticlă, bijuterii etc.). Dependenţa producţiei

meşteşugăreşti de schimb este, între altele, dovedită de “invadarea” provinciilor occidentale ale Imperiului Roman de

către meşterii orientali, care pun bazele unor ateliere devenite foarte cunoscute, cum sunt cele de sticlărie din Gallia şi

Germania. Romanii rămân implicaţi în schimburile la mare distanţă. Moştenirea regatelor elenistice a însemnat şi

preluarea vechilor drumuri ale mătăsii, mirodeniilor şi pietrelor preţioase. În teritoriile din afara provinciilor asistăm la

difuziunea masivă a produselor romane, ceea ce a marcat o extindere a relaţiilor comerciale mult peste limitele

geografice atinse de greci (nordul Germaniei, lumea scandinavă, regiunile baltice). Circulaţia produselor (vase

ceramice, vase de metal, sticlărie, podoabe, arme) este dublată de circulaţia monetară (denarul republican şi mai târziu

cel imperial, adevărate “valute ale antichităţii”).

În cadrul acestor vaste relaţii de schimb, reţelele de drumuri au jucat un rol fundamental. Imperiul Roman

dispunea de cea mai vastă şi perfecţionată reţea de drumuri din întreaga antichitate. Această reţea era amenajată şi

întreţinută de trupe şi avea, în primul rând, un rol strategic.

În domeniul navigaţiei, romanii au realizat mari instalaţii portuare, prevăzute cu cheiuri, depozite, diferite

clădiri anexe, faruri etc.; de exemplu, porturile Ostia (Roma) şi Leptis Magna. A fost creată o imensă flotă (classis),

maritimă şi fluvială pentru transportul trupelor şi al produselor destinate schimburilor comerciale.

Cartografierea descoperirilor, precizarea tipurilor de produse care au circulat, stabilirea ponderii pe care o avea

schimbul în diferite societăţi constituie pentru arheologie un cadru care permite precizarea contactelor stabilite între

civilizaţii, ca şi de stabilire a cronologiei absolute a acestor civilizaţii, bazată pe metoda sincronismelor culturale.

HABITATUL

Una dintre caracteristicile comportamentale definitorii ale antropogenezei o constituie amenajarea spaţiului

locuit sau ocupat. Cele mai vechi arii ocupate de australopitecine au fost recunoscute după concentrarea uneltelor şi a

fragmentelor de oase de animale. Este de presupus că aceste prime structuri erau colibe uşoare din crengi şi paravane.

Implantarea habitatului în mediul natural este condiţionat de unii factori majori. În primul rând este vorba de

accesibilitatea unei surse de apă, regulă elementară, păstrată până astăzi. În al doilea rând se urmărea accesibilitatea

resurselor de subzistenţă (vânat/ faună acvatică/ fructe/ seminţe etc.). Pentru comunităţile agricole, spaţiul ocupat

însemna o suprafaţă suficient de mare pentru asigurarea rotaţiei ogoarelor şi revenirea periodică pe vechile vetre. În al

treilea rând, amplasarea unei aşezări ţine seama de accesibilitatea surselor de materii prime (materii litice, minereuri,

sare etc.) sau de poziţia avantajoasă faţă de circuitele de schimb care permiteau accesul la aceste materii prime.

Modalităţile implantării habitatului, structura aşezărilor, tipologia locuinţelor sunt determinate de gradul de

dezvoltare tehnologică, economică şi socială. Astfel, sistemul rotaţiei ogoarelor determina ocuparea ciclică a aşezărilor;

avem de-a face cu aşezări permanente şi aşezări sezoniere sau ciclice.

Cercetările arheologice efectuate în peşteri, adăposturi sub stânci, aşezări de suprafaţă în ultima jumătate de

secol au modificat punctele de vedere anterioare referitoare la habitatul în preistorie; s-a conturat ca elemente de

comportament uman obligatoriu amenajarea locuinţelor. O altă concluzie priveşte caracterul sezonier al locuirii

anumitor aşezări, funcţie de prezenţa unei specii de vânat într-o anumită regiune.

Cele trei tipuri fundamentale de locuire (în peşteri/ adăposturi sub stânci/ colibe) au putut fi folosite

concomitent de către aceeaşi comunitate. În perioadele reci se constată fenomenul ocupării peşterilor şi al construirii

unor colibe în interior, care permiteau încălzirea optimă a unui spaţiu restrâns (vezi exemplele de la Tera Amata,

Lazaret ş.a.).

Tot în paleolitic asistăm la apariţia zonelor specifice de activitate în aşezări şi locuinţe: vatra şi zona din jurul

ei/ zona activităţilor comune/ zona activităţilor economice/ zona pentru odihnă/ zona depozitării deşeurilor. Studiul

paletnografice au pus în lumină astfel de situaţii în siturile binecunoscute de la Pincevent şi Etiolles. Această

compartimentare a spaţiului ocupat, respectiv a locuinţei se concretizează în neolitic şi epoca metalelor prin apariţia

pereţilor despărţitori, dispuşi perpendicular sau paralel cu axul lung al construcţiilor; în alte situaţii se procedează la

adăugarea încăperilor suplimentare. În acelaşi timp, se constată existenţa unor case lungi (15-40 m) necompartimentate

(culturile Lengyel sau Lausitz). În cursul epocii bronzului apar şi locuinţele cu etaj (cazurile constatate prin săpăturile

de la Lerna, Grecia).

Un alt fenomen este sporirea numărului locuinţelor care compuneau o aşezare. În cursul paleoliticului,

aşezările aveau un număr mic de locuinţe, ocupând, în consecinţă, suprafeţe restrânse. Din mezolitic asistăm la creşterea

progresivă a suprafeţei construite. Dispunerea locuinţelor în aşezare ilustrează situaţii de extremă varietate: locuinţe

înşirate pe malul apei; locuinţe distanţate, dispuse în şiruri de-a lungul unor axe de circulaţie, asemănătoare unor străzi;

locuinţe dispuse radial în raport cu o construcţie centrală mai mare ş.a.

Tipuri de locuinţe

Se disting încă din paleolitic patru tipuri principale: 1. adăposturi de vânt sau paravane (Africa Orientală); 2.

colibe din materiale uşoare, având formă ovală, rectangulară sau circulară, plasate în aer liber, adăposturi sub stânci sau

la intrarea în peşteri; 3. locuinţe semiadâncite în pământ; 4. locuinţe adâncite în pământ (bordeie). În cursul

glaciaţiunii Mindel au apărut primele vetre (vezi exemplele de la Terra Amata, Nisa, sudul Franţei), amenajări care au

jucat un rol fundamental în organizarea saţiului locuit. Toate tipurile de locuinţe există şi evoluează deja în cursul

epocilor mezolitică şi neolitică. Treptat apar tipuri noi, între care marile case dreptunghiulare sau trapezoidale cu bază

de piatră (cultura mezolitică Schela Cladovei, situaţiile de la Lepenski Vir, Iugoslavia), ca şi casele pe platforme de

bârne lutuite ale complexului cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie). O situaţie aparte ilustrează aşezările din epoca

bronzului din Marea Britanie, între care cea mai cunoscută este aceea de la Skara Brae, unde s-a cercetat un sat compus

din case rectangulare, construite integral din piatră.

Încă din neolitic, în perimetrul aşezărilor sau în apropierea lor se amenajează anexe, precum gropi-silozuri şi

gropi pentru depozitarea deşeurilor, cuptoare pentru pâine şi pentru ceramică, hambare. Apare, de asemenea şi practica

înmormântărilor în cuprinsul aşezării, fie sub podeaua locuinţelor, sub platforme sau în spaţiul dintre locuinţe.

Materiale şi tehnici de construcţie

În paleolitic materialele folosite în amenajarea locuinţelor erau: lemnul (crengi sau lemn masiv – trunchiuri de

arbori cu diametrul de până la 30 cm); alte materii vegetale, precum frunzele; pietre; piei de animale; elemente

scheletice provenind de la animale (oase, fildeş etc.). Spectaculare sunt construcţiile descoperite pe teritoriul actual al

Rusiei, dar şi în Ucraina, Republica Moldova sau Cehia (Eliseevici, Mezin, Mezirici, Climăuţi ş.a.); este vorba de colibe

de formă aproximativ sferică, având planul oval sau circular, cu baza uşor adâncită în sol, cu pereţii din vertebre,

omoplaţi, oase lungi, coaste şi fildeşi de mamut; o colibă de acest fel de la Mezirici a necesitat folosirea a circa 21 tone

de oase! Nu este vorba de animale vânate, ci de oase culese ca atare, provenind de la scheletele animalelor decedate în

“cimitire ale elefanţilor”.

Utilizarea lemnului este o constantă a arhitecturii încă din preistorie; acolo unde acest material de construcţie

lipsea se recurgea la folosirea pietrei pentru întreaga construcţie (vezi situaţia de la Skara Brae); în mod frecvent, însă,

piatra servea la construirea fundaţiilor, aşa cum constatăm în culturile orientale sau mediteraneene.

Datele rezultate din cercetările arheologice arată larga folosire a lutului încă din preistorie (neolitic), lipit pe

schelet de lemn şi aceasta în zonele temperate ale Lumii vechi sau în America de Sud. În Orient era comună tehnica

ridicării pereţilor din vălătuci sau cărămizi nearse (chirpici).

Un aspect important este legat de apariţia diferitelor sisteme de fortificare a aşezărilor, odată cu epoca

neolitică. Economia de tip productiv a creat condiţiile apariţiei şi intensificării conflictelor dintre diferitele grupuri

umane prin creşterea densităţii populaţiei, stabilizarea relativă a comunităţilor, creşterea cantităţii de bunuri disponibile.

Sisteme de fortificare complexe apar începând cu neoliticul preceramic din Orientul Apropiat. Spre exemplu, la

Jerichon, unde se consideră că au apărut primele structuri de tip urban, s-a constatat amenajarea unui şanţ săpat în

stâncă şi a unui zid de piatră, ca şi a unui turn. Aşezările mai târzii recurg la alte soluţii, precum: amplasarea pe locuri

înalte, mai greu accesibile, prevăzute pe laturile vulnerabile cu şanţ şi val; acesta este cazul unora dintre aşezărilor

complexului cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie; aşezările epocii bronzului şi ale epocii fierului. Cel mai simplu sistem

de fortificare este cel având şanţ şi val. Pe coama valului se amplasa o palisadă (îngrăditură de pari sau stâlpi –

trunchiuri de arbori); sistemele mai evoluate de valuri (din epoca bronzului şi a fierului) aveau o structură internă din

bârne şi piatră pentru asigurarea solidităţii. Alte sisteme recurg la multiplicarea sistemului val-şanţ, construirea zidurilor

din cărămizi crude sau din piatră, prevăzute cu bastioane şi platforme. Unele aşezări sunt construite pe insule din lacuri

pentru a folosi avantajul defensiv al apei sau pe piloni la o oarecare distanţă faţă de malul lacului (aşezări lacustre).

Revoluţia urbană

În concepţia lui Vere Gordon Childe, apariţia structurilor urbane a constituit o revoluţie în istoria umanităţii.

Preistoricianul englez avea în vedere apariţia, la începutul mileniului 3 î.e.n., a oraşelor-state sumeriene, fenomen

caracterizat printr-o serie de trăsături, între care se numără şi structurile monumentale (palate, temple, ziggurate),

existenţa unei complexe activităţi economice, apariţia scrierii.

Tipul de aşezare urbană este determinat de modul în care acesta a apărut sau în funcţie de geneza acestuia. Se

pot constata prin realităţile relevate de cercetările arheologice mai multe situaţii: 1. aglomerare formată în jurul unui

templu sau palat; 2. dezvoltarea dintr-o aşezare de caracter rural; 3. întemeiere – plan dinainte elaborat.

Cazul dezvoltării oraşelor-state sumeriene este ilustrativ în sens apariţiei unor structuri urbane în jurul unor

temple sau palate. Nucleul dezvoltării unora dintre structurile urbane este templul (cazul oraşelor-state Lagash, Ur,

Uruk); în alte cazuri, acest nucleu este constituit de palat (Kish). Acest fapt explică distribuţia relativ haotică a reţelei

stradale şi a construcţiilor – străzi înguste cu traseu neregulat.

Dezvoltarea unor aşezări urbane din cele rurale este ilustrat, între altele, de cazul Romei. Aceasta a apărut

prin fuzionarea unui grup de sate din motive militare şi religioase. Oraşul s-a constituit şi amplificat prin asimilarea

unor elemente de civilizaţie etruscă şi greacă. Valea care în sec. 8-6 î.e.n. era locul unei necropole a locuitorilor satelor

de pe coline s-a transformat în sec. 6 î.e.n. în For; pe colina Capitoliu, regii etrusci au construit temple monumentale.

Tot acum, Roma a fost înconjurată cu ziduri (“fundarea Romei”). Pe măsura evoluţiei statului roman republican şi a

imperiului, capitala se dezvoltă ca întindere, sistematizare, categorii de construcţii publice şi private.

Structurile urbane întemeiate se caracterizează prin respectarea unui plan riguros. Astfel de oraşe pot fi

împărţite în patru categorii:

1. oraşe al căror plan respectă ordinea cosmică: orientarea conform punctelor cardinale (exemplu: ritualul

chinez, ritualul etrusc);

2. oraşe al căror plan reproduce ordinea sau ierarhia socială; în cadrul lor, se constată separarea zonei

rezidenţiale a regelui, aristocraţiei, clerului de sectorul locuit de oamenii de rând; acesta este, spre exemplu, cazul

oraşelor hittite, în care palatul este înconjurat de o incintă ovală;

3. oraşe al căror plan este de tip hyppodamic; este cazul planului cetăţilor greceşti apărute în urma

fenomenului cunoscut sub numele de “Marea colonizare greacă” din bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre în sec.

8-6 î.e.n. Este vorba de cetăţi având un plan rectangular, cu două axe de acces care se întretaie în unghi drept, axe care

împart suprafaţa respectivă în patru sectoare principale egale; acestea sunt împărţite, la rândul lor, în sectoare mai mici

printr-o reţea de străzi echidistante. Acest tip de plan, numit şi “în formă de tablă de şah” este atribuit de tradiţie

arhitectului grec Hyppodamos din Milet şi reflectă repartiţia egalitară a solului;

4. oraşe al căror plan preia elemente de tip hyppodamic; aici intră oraşele fondate în epoca elenistică

(Alexandria Egiptului); structura lor era aceea “în tablă de şah”, dar nu aveau spaţiul central public (Forum sau agora);

în plus, oraşele integrau vegetaţia şi apa în peisajul urban, prin amenajarea grădinilor publice.

Între normele generale valabile în existenţa unor structuri urbane enumerăm:

1. poziţia extra muros a cimitirului – această practică se observă din Orient şi până în lumea greco-romană;

există însă şi abateri de la această regulă – cum este amplasarea în oraş a necropolei regale;

2. izolarea citadelei de oraşul propriu-zis – cazul Acropolei (Atena) sau al Capitoliului (Roma).

Deosebiri majore se constată între oraşele orientale şi cele ale lumii greco-romane. Oraşele orientale s-au

format prin gruparea locuinţelor în jurul templelor sau palatelor, care concentrează activitatea publică, economică,

religioasă. Palatul este capitala regatului sau provinciei respective şi cel mai important centru de producţie, folosind

forţa de muncă a prizonierilor sclavi. Regula oraşului oriental este absenţa pieţei. Aceeaşi situaţie o întâlnim în cazul

civilizaţiei creto-miceniene.

În antichitatea greco-romană se fixează cu adevărat funcţiile oraşului. Activităţile sunt localizate în zone

specifice, distincte. Distingem zona sacră, Acropole, aflată în afara oraşului propriu-zis. Apoi este agora, loc de

reuniune politică, piaţă, locul clădirii sfatului. În afara incintei se afla cartierul meşteşugarilor, iar la poalele Acropolei

era plasat şi locul rezervat activităţilor culturale (teatrul).

Structura Romei este mai complexă, dar se verifică şi în cazul ei principiul localizării activităţilor. Se constată

fragmentarea mai accentuată a acestor funcţii; viaţa publică oficială se desfăşura în Forum, Câmpul lui Marte, Palatul

Imperial, terme (Thermae); viaţa economică se desfăşura în Forum şi în Basilica; viaţa religioasă avea ca locuri

rezervate Forul şi colinele sacre (Capitoliu şi Aventin); colina Palatin era cartierul aristocratic; în zona centrală erau

plasate şi teatrele, circurile, arhiva, biblioteci etc.

Apariţia concepţiilor urbanistice presupune elaborarea şi aplicarea unui plan, dar şi integrarea structurii urbane

în peisaj, respectiv, integrarea apei şi a zonelor de vegetaţie.

ELEMENTE DE SUPRASTRUCTURĂ. ARTA

Din totalitatea fenomenelor existenţei umane, cele mai greu sesizabile prin cercetarea arheologică rămân

elementele de suprastructură. Şi aceasta din motive lesne de înţeles, anume pentru că ele nu lasă decât puţine indicii

materiale. Avem aici în vedere în primul rând condiţia unor vestigii perisabile, care nu se păstrează decât parţial şi în

circumstanţe excepţionale (obiectele de artă având drept suport materii organice, precum pielea, lemnul, fibrele diverse,

textilele).

În acelaşi timp sunt domenii artistice a căror importanţă poate fi intuită, dar pe care nu le mai putem reconstitui

nici măcar în linii generale: este cazul muzicii, care a jucat în preistorie şi antichitate un rol major în ceremonialul

religios şi în viaţa comunităţilor în general. Foarte puţine elemente ne oferă indicii legate de ritualuri, practici magice,

locul şi rolul dansului etc.

Necesitatea de a reconstitui modul de viaţă şi mentalităţile omului în preistorie şi antichitate obligă pe arheolog

să consemneze şi să exploateze cele mai mici detalii observate pe parcursul cercetării vestigiilor materiale.

Ca parte a conştiinţei sociale şi ca formă de comunicare, arta este un izvor istoric important. Ea permite

concretizarea unor forme de expresie a vieţi spirituale proprii fiecărei structuri socio-politice, precizarea simbolurilor

elaborate într-o etapă istorică sau alta şi a sistemului social de valori căruia îi sunt subordonate.

Funcţia simbolică a artei este dificil de sesizat pe cale arheologică. Această funcţie nu este explicită decât

pentru un membru al societăţii respective. Gradul de relativitate al interpretării creşte direct proporţional cu distanţa în

timp faţă de producţia artistică vizată.

Pornind de la aceste considerente, ca şi de la ideea relaţiei artei cu alte forme al conştiinţei sociale, trebuie să

admitem faptul că arta preistorică este expresia unor forme de gândire estetică, dar în măsura cea mai importantă

reprezintă expresia materială a credinţelor religioase, a diferitelor mituri. Astfel, arta joacă, alături de acestea un rol

important în realizarea şi întărirea solidarităţii grupului.

Trebuie să avem în vedere măsura în care se poate argumenta cu dovezi arheologice, de-a lungul epocilor

istorice, funcţia artei: socială, religioasă, estetică. În acelaşi sens, nu se poate formula un răspuns general valabil, după

cum o concluzie formulată pentru o categorie restrânsă nu se poate extinde la alte manifestări artistice.

Arta reflectă evoluţia credinţelor religioase şi a mitologiei. Aici putem menţiona, în primul rând, canoanele

reprezentărilor feminine paleolitice de tip Venus (statuete feminine mici din os, fildeş, materiale litice); reprezentările în

basorelief; simbolurile reprezentate în arta parietală – bovine/cai; raritatea reprezentării umane). În mezolitic, trăsătura

definitorie este înmulţirea reprezentărilor umane, iar pentru neolitic, stilizarea.

Toate aceste trăsături distincte se explică prin natura conceptelor religioase care stau la baza lor Trecerea de la

arta figurativă la cea non-figurativă, operarea cu imagini-simboluri poate fi urmărită pe faze şi raportată la

transformările din planul religios. Astfel, arta figurativă este întâlnită în chalcolitic şi epoca bronzului în numeroase

regiuni ale Lumii Vechi (Balcani, Egeea, Anatolia, Egipt, Mediterana) Categoriile artistice întâlnite sunt: ■ gravuri

rupestre; ■ stele antropomorfe; ■ figurine antropomorfe şi zoomorfe.

Pe măsura deplasării interesului spre fenomenele cereşti, arta înregistrează mai multe tendinţe; în primul rând,

figura umană este redusă la unele elemente simbolice având valoare magică (de exemplu, figurarea ochilor ca motiv

decorativ). O altă tendinţă este ilustrată prin introducerea unei simbolistici noi: discul solar, roata, cercul cu raze,

crucea gamată. Altă tendinţă este diminuarea frecvenţei reprezentării umane. În paralel cu acestea, arta rupestră din

Bazinul Mediteranei îşi încetează existenţa.

Tratarea subiectului artistic în conformitate cu un canon sau cu o schemă iconografică este prezentă deja în

arta paleolitică. Studii minuţioase au arătat că în alegerea figurilor şi ordonarea lor în scene se face în raport cu poziţia

principală sau secundară pe care o deţine în mit. Unitatea artei parietale paleolitice se explică prin aplicarea unor

scheme iconografice.

În antichitatea orientală se poate vorbi, de asemenea, de existenţa unor canoane artistice şi scheme

iconografice. De la Sumer cunoaştem serii de reprezentări ale unor adoranţi în atitudine de rugăciune. Un loc major

ocupă reprezentările de artă statuară regală. Canonul egiptean este caracterizat pentru statuile faraonilor de principiului

frontalităţii, de absenţa mişcării. Din acest punct de vedere putem constata că arta statuară clasică greco-romană

eliberează, în bună măsură, pe artist de constrângerile canonice, urmărindu-se redarea fidelă a proporţiilor naturale ale

corpului uman. Trebuie să menţionăm aici numele marilor sculptori antici Myron, Praxiteles, Polictet, Phidias. Paralel

cu această tendinţă, de înlocuire a canonului simbolic, ilustrând arta orientală şi greacă arhaică şi de introducere a

canonului naturalist, în arta clasică antică se întâlnesc numeroase reprezentări convenţionale: este cazul frescei şi al

mozaicului, domenii tehnice de expresie artistică în care temele create sau copiate într-o anumită arie sunt preluate şi

reproduse de laţi artişti. Arta oficială romană este şi ea marcată de convenţionalism. Această trăsătură este evidentă în

maniera de reprezentare a personajelor imperiale, ca şi în relieful istoric.

Un aspect major al artei este legat de tematică. În ceea ce priveşte arta preistorică, aspectele vieţii cotidiene nu

constituie subiecte de redare artistică; producţia artistică se subordonează simbolisticii religioase Unele scene mai

complexe, cu multe detalii par a ilustra gesturi rituale sau fragmente dintr-o povestire mitologică (scene pictate în

peştera Lascaux, scene în arta parietală a Levantului spaniol – de vânătoare sau de luptă etc.).

Un alt aspect important legat de arta preistorică şi antică îl reprezintă identificarea stilurilor. Astfel, existenţa

unor stiluri este sesizată încă în arta parietală a paleoliticului superior. Analiza reprezentărilor parietale din Franţa şi

Spania a permis lui Andre Leroi-Gorhan distingerea a patru stiluri (I – IV), care se succed cronologic.

Pentru arta epocii romane, de un interes major este stabilirea provenienţei produselor artistice din atelierele

aflate în metropolă sau din atelierele provinciale.

Revenind la arta preistorică, vom discuta mai detaliat un segment important al acesteia şi anume arta

paleolitică. Între vestigiile omului preistoric, acelea legate de artă sunt cele mai spectaculoase. Pe de o parte suntem

surprinşi de aspectele estetice de înalt nivel, dar nu putem, pe de altă parte, cunoaşte foarte mult despre semnificaţia ei

psihologică sau magico-religioasă. Expresia artistică este creată de operele de artă, obiecte pe care le percepem fără o

utilitate practică. Arta paleolitică apare spre 30.000 î.e.n. în legătură cu Homo sapiens sapiens. Manifestările sale sunt

prezente nu numai în Europa, ci şi pe alte continente, precum Australia.

Arta paleolitică prezintă două forme majore: arta parietală şi arta mobilieră. Mai putem distinge o categorie

intermediară, arta semiparietală, având ca suport blocurile de piatră decorate. Un fapt esenţial caracteristic artei

paleolitice este conservarea ei parţială. Cauzele care au determinat această conservare diferenţiată sunt de ordin

natural, legate de degradarea vestigiilor, dar şi de ordin artificial, respectiv au la bază distrugerea intenţionată; acesta

este cazul pieselor de artă mobilieră. Avem, în concluzie, de-a face cu o “artă a fragmentelor”.

Piesele de artă mobilieră paleolitice au fost recunoscute ca atare şi atribuite epocii pietrei încă din prima

jumătate a sec. al XIX-lea. De pe la 1860, descoperirile se înmulţesc în vestul Europei şi cu deosebire în Franţa, Belgia,

Spania. În cursul secolului nostru, piesele de artă mobilieră paleolitică se descoperă în număr însemnat din vestul

Europei şi până în Siberia, în jumătatea nordică a vastului continent euroasiatic.

Recunoaşterea artei parietale paleolitice a fost mai târzie şi mai complicată decât a artei mobiliere. Ea a fost

acceptată definitiv (adică i s-a recunoscut autenticitatea şi vechimea foarte mare) de abia spre 1900. Cele mai

importante mostre de artă paleolitică provin din sud-vestul Franţei şi nord-estul Spaniei (aria franco-cantabrică). În

anul 1879 se descoperea peştera pictată devenită celebră de la Altamira din nord-vestul Spaniei; lumea ştiinţifică nu a

acceptat imediat vechimea propusă pentru astfel de reprezentări artistice. Preistoricieni celebri ca Henri Breuil, Denis

Peyrony şi Louis Capitan au demonstrat autenticitatea unor reprezentări parietale din Franţa. Între cele mai importante

descoperiri din Franţa în prima jumătate a secolului nostru se numără: Lascaux, Rouffignac, Niaux, Cosquer (Pirinei şi

regiunea Perigord; ultima – peşteră actualmente submarină, plasată în sud, pe ţărmul Mării Mediterane). Dintre peşterile

spaniole se remarcă: Altamira, Castillo, Las Monedas, Tito Bustillo, Pasiega (în regiunea Cantabria). În Italia

descoperirile sunt rare, iar spre est avem descoperiri cu totul excepţionale; România înregistrează picturile din peştera

Cuciulat (com. Letca, jud. Sălaj), iar în Munţii Ural se cunosc alte două peşteri: Kapovaia şi Ignatievka.

Studiile moderne asupra artei paleolitice au în vedere mai puţin aspectele stilistice şi mai mult aspectele

tehnice. Astfel, analiza microscopică a obiectelor de artă mobilieră, iniţiată în anii ’70 de americanul Alexander

Marschack poate aduce precizări în legătură cu procedeele de realizare aplicate, dar şi cu stilul, canoanele

reprezentărilor şi chiar asupra personalităţii artistului paleolitic. În cazul artei parietale sunt studiate reprezentările, dar

şi natura şi modul de utilizarea coloranţilor; s-a putut constata folosirea unor adevărate reţete de preparare a

culorilor şi preciza elementele care intrau în componenţa lor (pigmenţi, lianţi); ele variau după sit şi epocă sau cultură.

Genurile majore ale artei paleolitice sunt: gravura, sculptura + modelajul, pictura + desenul.

Gravura – apare încă în paleoliticul mijlociu (musterian) sub forma unor zgârieturi pe pereţii peşterilor sau pe

unele obiecte litice şi de os. Pe întreaga durată a paleoliticului superior ea cunoaşte atât manifestări de tip figurativ, cât

şi geometrice; se manifestă în arta parietală şi mobilieră. În cadrul culturii magdaleniene (17.000 – 10.000 î.e.n.)

gravura cunoaşte apogeul, manifestându-se pe diverse tipuri de suporturi: pietre de râu, plachete litice, mici lame de os,

diferite obiecte utilitare (unelte, arme, podoabe). Gravura parietală este aplicată pe suprafeţele argiloase şi pe pereţii

calcaroşi.

Sculptura – prezintă două variante: relieful şi ronde-bosse (statuete). În ceea ce priveşte relieful, acest

procedeu se întâlneşte foarte des aplicat pe diferite tipuri de obiecte din materii dure animale sau litice. Spectaculară

este sculptura parietală, care include reprezentări de oameni şi animale; celebră este silueta feminină cunoscută sub

numele de “Venus de Laussel” sau “Femeia cu corn” (Franţa). În privinţa statuetelor, acestea sunt realizate din cele

mai diverse materiale şi cunosc o largă răspândire; este vorba, în primul rând, de reprezentările feminine de tip Venus în

diferite variante. Reprezentările de animale în ronde-bosse decorează şi unele obiecte utilitare, precum unelte şi arme

(bastoane perforate, propulsoare).

Apropiat de sculptură, modelajul se manifestă sub forma statuetelor de lut ars descoperite la Dolni Vestonice

şi Pavlov (Cehia), cele mai vechi obiecte de ceramică pe care le cunoaştem până acum (16.000 - 12.000 î.e.n.). În

aceeaşi categorie intră bizonii modelaţi în argilă nearsă din peştera Tuc d’Audoubert, Franţa.

În ceea ce priveşte desenul, remarcăm reprezentările animaliere, punctate sau cu linie continuă (Las Monedas,

Niaux, Rouffignac).

Pictura este prezentă în mai multe tehnici: puncţie, tamponare (cu o bucată de piele?), suflarea culorii,

folosirea pensulei. Este monocromă (o singură culoare) sau policromă (mai multe culori). Culorile cele mai frecvent

folosite sunt negrul şi roşul, în diferite nuanţe. Adeseori se combină mai multe tehnici în realizarea unei reprezentări:

gravare sau desen pentru contur, umplerea cu una sau mai multe culori.

Cronologia artei parietale a fost stabilită de Andre Leroi-Gourhan, care a deosebit existenţa a patru stiluri,

databile din cultura aurignaciană şi până în cultura magdaleniană; cele mai frecvente specii reprezentate sunt bizonul

(simbol masculin) şi calul (simbol feminin); acelaşi cercetător francez a arătat că în panourile pictate ale peşterilor,

animalele nu sunt redate întâmplător, ci grupate în mod voluntar, fiind vorba de adevărate compoziţii, ale căror

motivaţii şi sens sunt astăzi greu de precizat şi desluşit.

Explicaţiile privind semnificaţia artei paleolitice sunt marcate de diversitate. Teza clasică leagă această artă

de magia vânătorii şi de cultul fecundităţii; s-a observat însă că unele specii reprezentate frecvent (calul) nu aveau o

pondere importantă în vânătoare şi consum. Reprezentările feminine nu se pot lega în mod exclusiv de cultul

fecundităţii. Mai recent, unele teorii se referă la exprimarea artistică a unui sistem dualist, opunând simboluri masculine

şi feminine. Alte ipoteze leagă reprezentările artistice paleolitice de existenţa unui sistem de comunicare a unor

informaţii, având ca modalitate de expresie imaginea.

Arta paleolitică rămâne încă incomplet descifrată, oferind însă, la începuturile civilizaţiei umane, un

excepţional exemplu de calitate estetică, diversitate, măiestrie în execuţie. Ea este dovada existenţei unei gândiri magice

şi simbolice de mare complexitate.

ELEMENTE DE SUPRASTRUCTURĂ.

GENEZA COMPORTAMENTULUI FUNERAR

Intenţionalitatea gestului

În ce perioadă a evoluţiei umane au apărut mormintele? O astfel de întrebare implică precizarea şi lămurirea

noţiunii de comportament funerar sau fapt sepulcral, precum şi a criteriilor care ne permit să recunoaştem o astfel de

realitate cu mijloacele pe care ni le pune la dispoziţie arheologia. Arheologii şi paleoantropologii au descoperit şi

continuă să descopere schelete şi elemente de schelet umane, de la schelete întregi depuse în structuri închise (frecvent

o groapă sau un monument funerar) şi până la fragmente disparate lipsite de context. Pe ce bază se poate afirma că

defunctul respectiv a fost depus intenţionat, respectiv, a suferit un tratament funerar?

Conform definiţiei oferite de Dicţionarul de preistorie editat sub coordonarea lui Andre Leroi-Gourhan (1988),

mormântul este un “loc unde au fost depuse resturile unuia sau mai multor indivizi decedaţi şi unde subzistă suficiente

indicii pentru a putea decela în depunerea arheologică respectivă intenţia de aplicare a tratamentului funerar” (existenţa

indiciilor privind ritul şi ritualul funerar). Ceea ce caracterizează în primul rând o depunere având caracter funerar este

intenţionalitatea practicii sepulcrale sau funerare. Descoperirea de resturi de oase umane, chiar de schelete întregi,

nu dovedeşte prin ea însăşi că avem de-a face cu un mormânt. Acumularea resturilor a cel puţin 13 australopiteci din

specia Australopithecus afarensis în situl A.L. 333/333w de la Hadar (Afar, Etiopia) a fost interpretată nu ca o depunere

de caracter funerar, ci drept rezultat al unui eveniment dramatic, probabil produs prin creşterea bruscă a nivelului apelor

cu mai mulţi metri, ceea ce a determinat înecarea unui mic grup de indivizi. Nici un indiciu nu ne permite să distingem

vreun element de practică funerară în descoperirea numeroaselor oase postcraniene izolate, aparţinând lui Homo erectus

sau a multor resturi scheletice aparţinând lui Homo sapiens neanderthalensis descoperite de-a lungul deceniilor în

diverse părţi ale Lumii Vechi. Determinant rămâne caracterul voluntar al depunerii respective, nu întotdeauna uşor de

sesizat şi de demonstrat. În fapt, numai cazurile de înhumaţie şi de incineraţie voluntară pot fi decelate fără prea multe

dubii, în condiţiile în care săpăturile arheologice s-au desfăşurat cu minimum de rigoare necesar.

Printre ipotezele “clasice” avansate în legătură cu determinarea naturii intenţionate a unei acumulări sau

depuneri de oase umane figurează caracterul mai mult sau mai puţin complet al scheletului, conservarea conexiunilor

anatomice (în mod particular a celor care se dezarticulează rapid după moarte), precum şi poziţiile caracteristice ale

corpului, cel mai adesea chircit sau adunat, contractat (pe stânga sau pe dreapta) sau în decubitus (întins pe partea

dorsală – spate; pe partea ventrală – abdomen; pe partea laterală - lateral) Astfel de indicii arată, în general, că

îngroparea s-a făcut relativ rapid după deces. Se invocă drept argumente ale existenţei comportamentului funerar

amenajările diverse, de tipul gropilor, mormintelor marcate cu pietre, mici ziduri, pavaje, tumuli şi menhire

(monumente megalitice), ca şi descoperirea elementelor de inventar funerar (unelte, vase ceramice, piese de port şi de

podoabă etc.) şi a elementelor care indică anumite practici funerare (alte detalii materiale de ritual, precum ofrandele de

carne sau alimente vegetale, depuneri de plante cu rost ritual, flori, ocru etc.).

Semnificaţia mormintelor

Osemintele umane descoperite într-un mormânt preistoric pot fi studiate după două opţiuni sau moduri de

abordare, conform scopurilor urmărite: ■ paleoantropologică - se pot căuta elementele care ne oferă date asupra

evoluţiei strămoşilor noştri, prin realizarea unor studii foarte amănunţite asupra caracteristicilor anatomice ale resturilor

scheletice respective, descrieri diverse, comparaţii statistice etc.; acesta este demersul tipic pentru paleontologia umană

sau pentru paleoantropologie (cum o numesc anglo-saxonii); ■ abordare din perspectiva paleoantropologiei funerare,

care consideră mormântul un sistem de relaţii privilegiate între cei vii şi cei morţi, un răspuns colectiv şi cultural în faţa

morţii; în acest caz avem, în fapt, de-a face cu un dublu discurs, care tratează, pe de o parte moartea, iar pe de altă parte

morţii şi prin ei, lumea celor (încă) vii.

Problematica acestei discipline, relativ noi, se circumscrie conceptelor de populaţii şi de restituire a

practicilor funerare, a căror “decodare” necesită o metodologie riguroasă de înregistrare a datelor şi o colaborare

permanentă între arheolog şi paleoantropolog pe parcursul derulării săpăturilor. Obiectivul prioritar este acela de

abordare a mormântului sau a complexului funerar de o manieră dinamică, acordând atenţie repartiţiei spaţiale a

resturilor sau vestigiilor, poziţiei lor in situ sau nu, decelării remanierilor complexului (deranjamente accidentale,

intervenţii umane cu diverse scopuri, ulterioare amenajării mormântului - reînhumare, mutilare, prelevare de părţi ale

corpului defunctului etc.), ca şi transformărilor pe care le-a suferit corpul de la înhumare până la descoperire, domeniu

de studiu al disciplinei numite taphonomie.

Gestul funerar de protejare a corpului celui decedat implică existenţa respectului pentru defunct şi

conştientizarea misterului morţii; el indică, de asemenea, o maturizare psihică şi socială apropiată de a omului modern.

Este foarte important efortul de depăşire a etapei preliminare a studiului, marcată de identificarea caracteristicilor

scheletului şi analiza practicilor pentru a aborda domeniul riturilor şi ritualurilor, al credinţelor şi preocupărilor de

ordin spiritual, de a atinge esenţa fenomenelor complexe prezente în viaţa şi activitatea omului preistoric. Această

abordare este ambiţioasă, dar greu de pus în practică, în condiţiile prezervării parţiale a vestigiilor şi dispariţiei

iremediabile a faptelor, gesturilor şi credinţelor care le-au generat.

Atenţia acordată defuncţilor şi ilustrată prin tratamentul funerar nu este în mod obligatoriu legată de motivaţii

de ordin metafizic; unele fapte arheologice pot fi interpretate şi altfel. Ocrul, spre exemplu, frecvent asociat cu resturile

umane în mormintele preistorice, poate fi considerat un element exclusiv purificator şi nu un element simbolic. Cu toate

acestea, trebuie să constatăm că repetarea practicii de înhumare cu o serie de elemente constante se inserează armonios

în procesul de dezvoltare mentală şi spirituală a strămoşilor noştri, nivel de dezvoltare spirituală ilustrat şi în alte

domenii, mai ales în artă. În aceste condiţii, mormintele preistorice au, în mod cert, o semnificaţie profundă pentru

istoria vieţii şi maturizarea psihicului uman, ca şi pentru geneza conştiinţei umanităţii.

Primele manifestări ale comportamentului funerar

Multă vreme s-a presupus, pornindu-se mai ales de la celebra descoperire de epocă musteriană din 1908 de la

Chapelle-aux-Saints (Franţa), că primele morminte au fost apanajul omului de Neanderthal din Europa. Acest fapt a fost

infirmat de descoperirile ulterioare. Cercetările recente au demonstrat, inclusiv cu datări absolute, că înhumaţia este mai

veche ăn afara Europei şi apare în cadrul a două grupuri umane din paleoliticul mijlociu al Orientului Apropiat, acum

circa 100 ka. Pe de o parte, sunt indivizi având morfologie modernă (descoperiri la Skhul, Qafzeh), iar pe de alta

neanderthalieni (descoperiri la Tabun), asociaţie care subliniază absenţa legăturilor absolute între conceptul de mormânt

şi caracterele anatomice ale subiecţilor respectivi.

Este oare greu de conceput şi de dovedit că populaţii mai vechi, pre-neanderthalieni din Europa sau homo

erectus din paleoliticul inferior au putut manifesta comportamente specifice în faţa morţii, în condiţiile în care urmele

materiale ale unui astfel de tratament nu sunt conservate sau nu sunt interpretate în mod “clasic” prin referinţa la ideea

de mormânt? Expunerea defunctului, aşa cum se practica ea până nu demult în forme variate (exemple: corpul plasat

într-un arbore în insula Timor din arhipelagul indonezian sau pur şi simplu abandonat în poziţie aşezată, cu genunchii

pliaţi şi capul susţinut cu beţe, precum în insulele Solomon) sunt cazuri revelatoare de comportamente non-sepulcrale

sau non-funerare (în sensul strict al termenului), aplicate defunctului; în aceste cazuri nu lipsesc respectul faţă de cel

decedat şi nici simbolistica ritualică. Conservarea relativ bună a numeroase cranii databile în paleoliticul inferior

(Tautavel, Steinheim ş.a.) ar putea să nu fie exclusiv rezultatul fenomenelor naturale favorabile, ci să dovedească un

comportament specific, non-funerar, de grijă faţă de defunct, apropiind pe cei vii de cei morţi, cu alte cuvinte, un

tratament care ilustrează o atitudine în faţa fenomenului morţii.

Cele mai vechi morminte cunoscute (rare) sunt datate în paleoliticul mijlociu. Nu se cunosc decât circa 15

situaţii revelatoare, certe pentru Europa şi Orientul Apropiat; este vorba de unele concentrări notabile (probabil

artificiale) în peşterile din Palestina şi din regiunea Perigord (Franţa). Însăşi această raritate, care contrastează cu marele

număr de oase izolate cunoscut (mai ales fragmente de cranii, mandibule, vertebre) descoperite în multe dintre siturile

epocii, a permis formularea concluziei după care mormântul nu era manifestarea unui tratament rezervat tuturor

membrilor comunităţii, fără a putea însă stabili şi criteriile care determinau o astfel de selecţie. Se pot distinge, astfel,

două categorii de defuncţi: ■ înhumaţii şi ■ abandonaţii; resturile scheletice ale celor din urmă au suferit acţiunea

unor agenţi distructivi şi dispersanţi de naturi diferite, inclusiv intervenţia probabil canibalică a omului, aşa cum ne lasă

să întrevedem unele urme de incizii de decarnare voluntară, păstrate pe oase.

Apariţia şi evoluţia fenomenului sepulcral este marcată de un anumit grad de diversitate. Unele situri nu au

prilejuit decât descoperirea unui mormânt, cum este, spre exemplu, situaţia sitului de la Chapelle-aux-Saints; în altele,

complexele funerare se regăsesc grupate, aşa cum este cazul la La Ferrassie sau la Skhul. Unele structuri funerare nu

conţineau decât un singur individ – morminte individuale (Kebara 2), altele sunt morminte duble (Qafzeh 9-10). Poziţia

corpurilor defuncţilor este variabilă: cea mai frecventă este cea în decubitus lateral contractat, cu flexarea puternică a

membrelor inferioare, aduse spre torace (Regourdou, Shanidar 7, La Ferrassie 2); decubitus lateral flexat, cu coloana

vertebrală curbată şi capul înclinat pe piept (Quafzeh 9); decubitus dorsal cu picioarele flexate (Tabun, La Ferrassie 1);

idem cu picioarele contractate (La Chapelle-aux-Saints) sau întinse (Staroselje). Resturile scheletice sunt frecvent

descoperite acolo unde au fost depuse iniţial – şi vorbim în această situaţie de mormânt primar sau depunere primară;

sunt semnalate şi cazuri de prelevare de oase şi înhumare secundară; la mormântul Kebara 2 nu a fost regăsit craniul.

În cadrul claselor de vârstă şi al dimorfismului sexual (împărţirea pe sexe) se constată mari variaţii la înhumaţii

paleolitici. Există aparent mai mulţi indivizi de sex masculin descoperiţi până acum (2/3 sex masculin, 1/3 sex feminin);

nu trebuie scăpat din vedere faptul că este destul de dificilă precizarea unei diagnoze sexuale fiabile pe resturi scheletice

fosile, în general incomplete şi slab conservate. Copii sunt bine reprezentaţi în raport cu adulţii, cu o majoritate a celor

sub 10 ani, inclusiv fetuşi mai mici de un an. Ofrandele funerare au fost uneori depuse în jurul scheletului, fiind formate

din unelte de silex, aşa cum este cazul la La Ferrassie 5 şi 6 sau oase lungi (tibii) de urs, plasate în prelungirea

scheletului la Regourdou.

Spy – un sit sepulcral?

În Belgia, cinci sau şase situri de peşteră au prilejuit descoperirea osemintelor de neanderthalieni: Engis, unde

au fost recuperate, în 1830, primele documente paleoantropologice în context realtiv bine precizat; La Naulette, în valea

râului Lesse; Spy; Fonds de Foret, aproape de Trooz; Sclayn, localitatea Andenne şi, eventual, Couvin. Resturile

scheletice umane găsite în aceste cinci peşteri sigure ca încadrare sunt izolate sau reduse la câteva elemente scheletice

parţial păstrate, dar prezintă o mare valoare ştiinţiifică. La Spy, contrar restului situaţiilor, avem o serie de resturi

osteologice umane, dintre care două calote craniene, descoperite în 1886 de Michel de Puydt şi Marcel Lohest şi

studiate de paleoantropologul Jacques Fraipont. Aceste resturi sunt puse în legătură cu di adulţi şi un copil; studiile

bazate pe analiza oaselor picioarelor indică prezenţa unui număr de 3 – 5 indivizi maturi. Materialul arheologic asociat

acestor descoperiri corespunde musterianului de tip Quina, un facies recent al paleoliticului mijlociu al Europei

occidentale. Studiul faunei situează resturile osoase umane în complexul interstadial Hengelo-Les Cottes, datat la circa

40 – 35 ka. În planul morfologiei, fosilele umane de la Spy se încadrează fără probleme în variabilitatea cunoscută a

neanderthalienilor clasici din Europa occidentală.

Descoperite cu două decenii mai devreme decât vestigiile celebre de la Chapelle-aux-Saints, resturile umane de

la Spy ar fi putut, dacă ar fi fost degajate şi înregistrate cu mai multă grijă, să dovedească, încă de la sfârşitul secolului

trecut, existenţa mormintelor musteriene. Analiza critică a informaţiilor din sursele vremii este foarte instructivă în acest

sens; aflăm, astfel, că au fost descoperite două schelete pe terasa din faţa grotei: unul dintre ele (Spy 2) la 6 m sud de

intrare şi altul la (Spy 1) la 2,50 m vest de primul. Despre individul Spy 2 s-au consemnat următoarele: “Oasele se

găseau deplasate în raport cu conexiunea lor naturală şi craniul era fracturat în circa patruzeci de fragmente”. Descrierea

condiţiilor de descoperire a individului Spy 2 este mai clară: “El zăcea transversal faţă de axul peşterii, având capul spre

est; era culcat pe o parte, cu mâna pe maxilarul inferior”. Poziţia individului Spy 1 corespunde unui număr de situaţii

similare, înregistrate în alte părţi. În ciuda lipsei menţiunilor legate de prezenţa eventuală a unei gropi sepulcrale, asupra

poziţiei celuilalt braţ şi a picioarelor, a mobilierului sau inventarului funerar, ipoteza existenţei unui mormânt pare a fi

susţinută cu suficiente argumente. Individul Spy 2 s-ar fi putu afla în aceeaşi situaţie (înhumare propriu-zisă), dar

condiţiile dificile ale efectuării săpăturii, fără posibilitatea înregistrării detaliilor şi a stratigrafiei împiedică orice alte

consideraţii.

Perenitatea practicilor funerare

Fenomenul sepulcral se amplifică şi se diversifică în cursul fazelor culturale care se succed paleoliticului

mijlociu. Astfel, în paleoliticul superior, pe un fond comun încep să se manifeste diferenţele regionale, uneori

determinate de prezenţa sau absenţa peşterilor; aceste diferenţe se exprimă, între altele, prin poziţia scheletului: poziţia

flexată pe partea stângă (Franţa); decubitus dorsal (Liguria); poziţia flexată pe partea dreaptă (Moravia). Epoca

mezolitică este marcată de apariţia mormintelor colective în peşteri, cum este cel la Margaux, aproape de Dinant şi prin

formarea a veritabile cimitire în aer liber, ca în Portugalia (Muge), Bretania – Franţa (Teviec şi Hoedic), Danemarca

(Vedbaek şi Bogenbakken) şi fosta U.R.S.S. Această diversificare sporeşte în neolitic, epocă în care populaţiile

sedentare practică obiceiuri funerare de mare varietate, precum amenajarea de morminte colective în peşteri sau în

adăposturi artificiale sub stânci, morminte cu încăperi subterane (hypogeu), monumente megalitice diverse: Nu trebuie

scăpat din vedere că apare un nou rit funerar, incineraţia, care se dezvoltă în epocile următoare.

Geneza fenomenului sepulcral acum aproape 100 ka s-a derulat probabil gradual, cu antecedente în etapele

anterioare, dar pentru care nu dispunem de dovezi furnizate de vestigiile arheologice. Acest fenomen reprezintă unul

dintre aspectele spectaculare ale manifestării geniului uman, exprimat pe parcursul lentei sale evoluţii spre deplina

umanitate.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

ADAM J.-P.

1978 Arheologia între adevăr şi impostură, Ed. Meridiane, Bucureşti

BÂRZU L.

2003 Arheologie generală. Curs editat de Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti

BELDIMAN C.

2001 a Studiul industriei preistorice a materiilor dure animale – istoricul problemei şi evoluţia concepţiilor

metodologice, Anale UCDC, Seria Istorie, 4, p. 19-44

2001 b Arta mobilieră în paleoliticul superior din Transilvania, Anale UCDC, Seria Istorie, 4, 2001,

p. 53-62

2003 Arta mobilieră în paleoliticul superior din Dobrogea, Anale UCDC, Seria Istorie, 5, 2003, p. 11-31

BERCIU D.

1967 La izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică, Bucureşti

COLLINS D.

1986 Palaeolithic Europe. A Theoretical and Systematic Study, Devon

DJINDJIAN F.

1991 Methodes pour l’archeologie, Paris

FAGAN B. M.

1985 In the Beginning. An Introduction to Archaeology, Fifth Edition, Littler Brown and Company,

Bostron-Toronto

GALLAY A.

1986 L’archeologie demain, Ed. Pierre Belfont, Paris

GARANGER J. (dir.)

1992 La Prehistoire dans le monde. Nouvelle edition de La Prehistoire d’Andre Leroi-Gourhan, “Nouvelle

Clio”, Paris

GIMBUTAS M.

1989 Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Ed. Meridiane, Bucureşti

LEAKEY R.

1995 Originea omului, Ed. Meridiane, Bucureşti

LEROI-GOURHAN A.

1983 Gestul şi cuvântul. vol. 1. Tehnică şi limbaj; vol. 2. Memoria şi ritmurile, Ed. meridiane, Bucureşti

LEROI-GOURHAN A. (sub red.)

1988 Dictionnaire de la Prehistoire, P.U.F., Paris

MANSUELLI G.

1978 Civilizaţiile Europei vechi, vol. 1-2, Ed. Meridiane, Bucureşti

MATEI Cr.

2001 Arheologia. Tehnică şi metodă, Ed. Tipored, Bucureşti

MOHEN J.-P. (sub red.)

1989 Le Temps de la Prehistoire, vol. 1-2, Societe Prehistorique Française, Ed. Archeologia, Dijon

OTTE M., BELDIMAN C.

1995 Sur les objets paleolithiques de parure et d’art en Roumanie: une pendeloque en os découverte a Mitoc,

district de Botoşani, Memoria Antiquitatis, Muzeul de istorie Piatra Neamţ, 20, p. 35-70

PARROT A.

1981 Aventura arheologică, Ed. Meridiane, Bucureşti

PIPPIDI D. M. (coord).

1976 Dicţionar de istorie veche a României (paleolitic – sec. X), Bucureşti

PREDA C. (coord).

1994 – 1999 Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol 1 – 3 A - Q, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

RACHET G.

1977 Universul arheologiei, vol. 1-2, Ed. Meridiane, Bucureşti

ROŞU L.

1987 Treptele antropogenezei. Mic dicţionar al oamenilor fosili, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

*** Colecţia revistei Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”,

Bucureşti

*** Seria Materiale şi cercetări arheologice, vol. I – X, Bucureşti

*** Colecţia revistei Dacia. Revue d’archéologie et d’histoire ancienne, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”,

Bucureşti