20140521205657buletin stiintific 9 - 2008 - volumul ii

ISSN 1841 – 298X

BULETINUL ŞTIINŢIFIC

AL UNIVERSITĂŢII CREŞTINE „DIMITRIE CANTEMIR”

BRAŞOV

NR. 9 - 2008

VOLUMUL II

SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ STUDENŢEASCĂ

Editura INFORMARKET

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE BRAŞOV FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV Str. Bisericii Române nr. 107, Braşov, 500068 Tel. 0268 419077, Tel/Fax 0268 418788

COMITETUL ŞTIINŢIFIC DE REDACŢIE • Jurist Marian GEORGESCU, Preşedintele Consiliului de Administraţie • Prof. univ. dr. Gheorghe SECARĂ, Decan, Facultatea de Relaţii

Economice Internaţionale – Braşov • Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU, Decan, Facultatea de Finanţe,

Bănci şi Contabilitate – Braşov • Prof. univ. dr. Virgil ADĂSCĂLIŢEI, Decan, Facultatea de Relaţii

Economice Internaţionale – Bucureşti • Prof. univ. dr. Minică BOAJĂ, Decan, Facultatea de Finanţe, Bănci şi

Contabilitate – Bucureşti • Prof. univ. dr. Ileana TACHE, Facultatea de Ştiinţe Economice,

Universitatea „Transilvania” Braşov • Conf. univ. dr. Monica RĂILEANU-SZELES, Facultatea de Ştiinţe

Economice, Universitatea „Transilvania” Braşov • Conf. univ. dr. Adrian TRIFAN, Facultatea de Ştiinţe Economice,

Universitatea „Transilvania” Braşov • Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU, Facultatea de Finanţe, Bănci şi

Contabilitate – Braşov COMITETUL DE REDACŢIE • Redactor şef - Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU • Redactor şef adjunct - Conf. univ. dr. Ioan STATE • Membri - Lector univ. dr. Carmen-Adriana GHEORGHE

- Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE • Secretar de redacţie - Asistent univ. Anca NAN Editura INFORMARKET Editură acreditată CNCSIS cu nr. 198 O.P. 1 – C.P. 361 – BRAŞOV Tel./Fax (0268) 410 132 www.editura-infomarket.ro ISSN 1841-298X

Buletinul ştiinţific nr. 9/2008 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească i

CUVÂNT ÎNAINTE

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” este o instituţie de învăţământ superior particulară acreditată, înfiinţată la Bucureşti în anul 1990 din iniţiativa domnului prof. univ. dr. Momcilo Luburici, ales din acelaşi an de Senatul Universităţii în funcţia de Rector, fiind în prezent Preşedintele Universităţii.

În cei peste 18 ani de existenţă, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” s-a impus în viaţa academică românească, datorită competenţei profesionale şi probităţii morale a cadrelor didactice, pregătirii temeinice a studenţilor şi calităţii managementului universitar, fiind astăzi una dintre cele mai prestigioase universităţi particulare din România. În prezent, aceasta are peste 25.000 de studenţi, care studiază în cele 14 facultăţi cu 17 domenii pentru studii universitare de licenţă înfiinţate în Bucureşti, Braşov, Constanţa, Cluj-Napoca, Sibiu şi Timişoara. Toate facultăţile au autorizaţii de funcţionare eliberate de Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică. Începând din anul universitar 1999-2000 facultăţile din Bucureşti îşi desfăşoară activitatea în cel mai mare şi mai modern campus universitar particular din România, conform standardelor învăţământului universitar occidental, construit şi dotat din fonduri proprii. Toate disciplinele din planurile de învăţământ dispun de cursuri tipărite la editura universităţii. Până în prezent, de pe băncile facultăţilor Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” au ieşit aproape 22.000 de licenţiaţi. Universitatea întreţine relaţii academice de colaborare cu universităţi importante din Canada, Germania, Olanda, S.U.A., Portugalia, Serbia etc.

ii Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

Începând din anul universitar 1999-2000, la iniţiativa

domnului jurist Marian Georgescu, s-a înfiinţat la Braşov Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” cu două facultăţi:

• Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (cursuri de zi şi cu frecvenţă redusă cu durata de 3 ani):

o Domeniul de licenţă Economie şi afaceri internaţionale, cu specializarea Economie şi afaceri internaţionale;

• Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate (cursuri de zi şi cu frecvenţă redusă cu durata de 3 ani):

o Domeniul de licenţă Finanţe, cu specializarea Finanţe – bănci;

o Domeniul de licenţă Contabilitate, cu specializarea Contabilitate şi informatică de gestiune (începând cu anul universitar 2006-2007);

Ambele facultăţi îşi desfăşoară activitatea în temeiul autorizaţiilor de funcţionare eliberate de C.N.E.A.A, ceea ce atestă îndeplinirea standardelor prevăzute de lege. Conform finalităţilor didactice asumate, ambele facultăţi urmăresc să formeze specialişti cu pregătire economică superioară, capabili să satisfacă exigenţele economiei de piaţă naţionale şi internaţionale.

Personalul didactic este alcătuit exclusiv din cadre didactice titularizate în învăţământul superior, cu înaltă competenţă profesională şi integritate morală recunoscută. Toate cadrele didactice titulare de curs sunt doctori sau doctoranzi în specializările respective.

Cele două facultăţi dispun de sediu nou construit din fonduri proprii, ce cuprinde un spaţiu de învăţământ de peste 2.500 m.p. ,în

Buletinul ştiinţific nr. 9/2008 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească iii

care au fost amenajate şi dotate corespunzător amfiteatre, săli de curs şi de seminar, laboratoare de informatică, relaţii economice internaţionale şi limbi străine, bibliotecă cu sală de lectură, club studenţesc etc. Toate disciplinele din planul de învăţământ sunt acoperite prin cursuri tipărite, care pot fi cumpărate de studenţi de la standul de carte sau studiate la sala de lectură a bibliotecii. Taxele de şcolarizare practicate sunt moderate şi pot fi achitate în două rate.

Deşi funcţionează numai de nouă ani, facultăţile din Braşov ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” pot concura din punct de vedere al calităţii activităţii didactice, al bazei materiale de care dispun şi al managementului universitar cu orice facultate de stat sau particulară din Braşov şi din ţară.

O componentă esenţială a procesului instructiv-formativ este activitatea de cercetare ştiinţifică. Învăţământul superior modern presupune nu numai însuşirea informaţiei acumulate în fiecare dintre domeniile ce fac obiectul disciplinelor din planurile de învăţământ, ci şi iniţierea studenţilor în activitatea de cercetare ştiinţifică, pentru a-i pune în legătură cu avanposturile cunoaşterii în domeniile respective. Pentru corpul profesoral universitar cercetarea ştiinţifică reprezintă unul dintre principalele criterii de apreciere a valorii şi profesionalismului lor. Din aceste raţiuni, în fiecare an universitar în toate facultăţile Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” se organizează sesiuni de comunicări ştiinţifice în care sunt prezentate rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică a studenţilor şi a cadrelor didactice.

De asemenea, anual este elaborat Programul de cercetare ştiinţifică, ce cuprinde temele şi obiectivele de cercetare ale cadrelor didactice ale celor două facultăţi.

iv Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

Încă din primul an de funcţionare, consiliile profesorale ale

facultăţilor din Braşov ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” şi-au propus să facă din cercetarea ştiinţifică o preocupare prioritară. Materializarea acestui obiectiv a fost editarea Buletinelor ştiinţifice ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” Braşov, nr. 1/2000, nr. 2/2001, nr. 3/2002, nr. 4/2003, nr. 5/2004, nr. 6/2005, nr. 7/2006 şi nr. 8/2007 în care sunt reunite lucrările prezentate de cadrele didactice la sesiunile de comunicări ştiinţifice, desfăşurate în luna mai 2000, iunie 2001, mai 2002, mai 2003, aprilie 2004, mai 2005, mai 2006 şi mai 2007.

Începând din anul 2005, lucrările ştiinţifice ale studenţilor sunt

reunite în Volumul II al Buletinului ştiinţific, în format electronic şi

tipărit.

Prezentul volum conţine lucrările elaborate şi susţinute de studenţii Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale şi Facultăţii de Finanţe, Bănci şi Contabilitate din Braşov la sesiunea de comunicări ştiinţifice „ROMÂNIA ÎN PROCESUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE DURABILE”, desfăşurată în Marele Amfiteatru al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” - Braşov în 9 mai 2008.

Jurist Marian GEORGESCU

Preşedintele Consiliului de Administraţie Fondator al Facultăţilor din Braşov ale Universităţii Creştine

“Dimitrie Cantemir”

Buletinul ştiinţific nr. 9/2008 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească v

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE .................................................................................................. i ALTERNATIVE ECOLOGICE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ ...................... 1 Autor: Mihaela NĂSTURAŞ – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Ioan State PROPRIETĂŢI ALE ABATERII MEDII PĂTRATICE PENTRU SERIILE SIMPLE ..................................................................................................................... 8 Autori: Maria BĂLĂŞCĂU – Anul II R.E.I. ZI Roxana Emilia BEJU – Anul II R.E.I. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE RAPORTURI ŞI INCIDENŢE DINTRE CONTABILITATE ŞI FISCALITATE ................................................................................................... 13 Autor: Mirela Adriana BLAJ (NEAGU) – Anul IV F.B.C. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ DESPRE SERIILE CRONOLOGICE SIMPLE ................................................. 18 Autori: Alina BRATU – Anul II R.E.I. ZI Alina COZMA – Anul II R.E.I. ZI Bogdan MANTA – Anul II R.E.I. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE IMPACTUL NOILOR MODIFICĂRI LEGISLATIVE PRIVIND CONTABILITATEA STOCURILOR .................................................................. 24 Autor: Rica BULUŢĂ (TUDOR) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ MATERIA PRIMĂ ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ: O ABORDARE SISTEMICĂ ............................................................................................................ 30 Autor: Lorena COMĂNESCU – Anul III FBC FR Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Ioan STATE NOUTĂŢI LEGISLATIVE ÎN CONTABILITATEA SALARIILOR DIN ŢARA NOASTRĂ ................................................................................................... 37 Autor: Ana DINU - Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ.drd. Alexandra DOROŞ

vi Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI CIRCUITUL DOCUMENTELOR ÎN CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR ......................................................... 43 Autor: Mihaela GRIGORE – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ STRATEGIA CALITĂŢII SERVICIILOR LA BRD – GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE ÎN ROMÂNIA ZILELOR NOASTRE........................................... 58 Autor: Elena Alina ILEANA – Anul III F.B.C. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Liliana -Aurora CONSTANTINESCU ANALIZA SOLVABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII ........................................... 52 Autor: Carmen-Mirela EFTIN – ANUL III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU DIMENSIUNI ALE MEDIULUI BANCAR ROMANESC ................................ 58 Autor: Mihai Remus IFRIM - Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ.drd. Alexandra DOROŞ PREGĂTIREA NEGOCIERII .............................................................................. 63 Autor: Alina-Elena LEULEŢU – Anul III R.E.I. ZI Îndrumător: Conf. univ. dr. Ioan STATE ORGANISME INTERNAŢIONALE DE FINANŢARE A IMM-URILOR ..... 70 Autor: Elisabeta MAMINA (CIOCHINĂ) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. ALEXANDRA DOROS RECUNOAŞTEREA VENITURILOR ÎN CONTUL DE REZULTATE ÎN VIZIUNEA IAS 18 ,,VENITURI’’ ........................................................................ 77 Annamaria MIKLOS (ROTARU) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific : Lector univ. Drd. Alexandra DOROŞ MODALITĂŢI CONCRETE PRIVIND EVALUAREA STOCURILOR ........ 81 Autor: Laura - Alina NǍMOLOŞANU – Anul IV F.B.C. ZI Coordonator ştiinţific: Lect. univ. drd. Alexandra DOROŞ NOUTĂŢI PRIVIND REGLEMENTĂRILE CONTABILE ÎN ROMÂNIA ... 87 Autor: Andrea NYEGRAI (SIMON) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ

Buletinul ştiinţific nr. 9/2008 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească vii

MODALITĂŢI CONCRETE PRIVIND DETERMINAREA VENITURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR SALARIALE ....................................................................... 93 Autor: Daniela PÃDURE (CÎMPEAN) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Doroş Alexandra EVALUAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE ÎN VIZIUNEA I.F.R.S - I.A.S......................................................................................................................... 100 Autor: Daniela PĂUN (FLOROIU) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific:Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ CALCULAŢIA COSTURILOR PRIN METODA „PE FAZE DE FABRICAŢIE” ...................................................................................................... 107 Autor: Nela SAVASTIŢA – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU REGLEMENTĂRI ACTUALE PRIVIND SALARIZAREA PERSONALULUI, CONCEDIUL DE ODIHNĂ ŞI ZILE LIBERE ............... 113 Autor: Corina TRIFU (OLAH) – Anul III,F.B.C. F.R. Coordonator ştiinţific:Lector univ.drd. Alexandra DOROŞ

viii Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

Buletinul ştiinţific nr. 9/2008 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească 1

ALTERNATIVE ECOLOGICE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ

Autor: Mihaela NĂSTURAŞ – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Ioan State

Abstract: Romania has began its ecologicaly transition later than the developed countries. We put the blame of this on the delayed economic, social and political development in comparison with the Western Europe. During transition, Romania has pointed many negative ecological evolutions, as compared with the other european countries. But also, we will probably find ourselves few decades later older, and will be to late to leave into a cleaner and better world.

Key words: dezvoltare durabilă, mediu, produs ecologic,impact.

1 INTRODUCERE

Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunităţile caută căi de dezvoltare economică, beneficiind de asemenea de mediul înconjurător local sau care să aducă beneficii calităţii vieţii. Dezvoltarea durabilă nu este un concept nou. Este cea mai recentă exprimare a unei etici foarte vechi, care implică relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător, şi responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de generaţiile viitoare. Ca o comunitate să fie într-adevăr durabilă trebuie să adopte o abordare în trei direcţii care ia în considerare resursele economice, ale mediului înconjurător şi cele culturale. Comunităţile trebuie să ia în considerare aceste necesităţi nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung. Dezvoltarea durabilă oferă un cadru prin care comunităţile pot folosi în mod eficient resursele, pot crea infrastructuri eficiente, proteja şi îmbunătăţi calitatea vieţii, crea noi activităţi comerciale care să le consolideze economia. Ne poate ajuta să creăm comunităţi sănătoase care să poată susţine atât noua noastră generaţie, cât şi pe cele care urmează.

2 Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

2 PREZENTAREA MEDIULUI DE MARKETING

Analiza mediului este studiul factorilor şi forţelor, al relaţiilor dintre ele şi al potenţialului lor efect asupra firmei.

Analiza mediului extern vizează studiul acelor variabile majore prin care mediul imediat sau cel lărgit influenţează întreprinderea, furnizând diagnosticului informaţii asupra situaţiei strategice complementare în raport cu cele oferite de analiza internă. Fie că sunt realizate in cadrul contextului concurenţial, fie că privesc contextul general al macromediului, analizele realizate la acest nivel au scopul de a sesiza oportunităţile şi ameninţările care există, dar şi de a identifica factorii cheie de succes ai sectorului de activitate, veritabile variabile strategice externe pe care toate întreprinderile trebuie să le cunoască şi să le stăpânească pentru a supravieţui.

AN

ALI

ZA M

EDIU

LUI

C o n s t ie n t iz a re a m o d i f ic a r i lo r

s u rv e n i t e î n m e d iu

E f ic ie n t a s p o r i t a î n c o n d u c e re

P la n i f ic a re s t ra t e g ic a s i d e c iz i i

m a i e f ic ie n t e

A n a l iz e in d u s t r ia le s i d e p ia t a m a i b u n e

R e z u l t a t e s u p e rio a re î n a c t iv i t a t e a e x t e rn a

A lo c a re m a i e f ic ie n t a a re s u rs e lo r

P la n i f ic a re m a i e f ic ie n t a a c o n s u m u lu i d e e n e rg ie

1 2

3

4

5

6

7

Figura 1 Cele şapte tipuri de avantaje ale analizei mediului enunţate de

J. Diffenbach

3 PRODUSUL ECOLOGIC ŞI CICLUL DE VIAŢĂ

Mediul înconjurător se manifestă ca un organism în cadrul căruia toate componentele interacţionează. Dacă apar modificări la una din componentele sale atunci suferă modificări şi celelalte componente, ele fiind în strânsă interdependenţă. Pe măsură ce omul şi-a creat mijloace tot mai perfecţionate de intervenţie asupra naturii, modificarea antropică a mediului natural s-a accentuat. Unele modificări antropice au dus la ameliorarea mediului, altele la degradarea acestuia. Cu toate că omul şi-a atins scopul de a-şi satisface anumite nevoi cerute de creşterea accentuată a populaţiei, în prezent omenirea s-a trezit în faţa unei probleme pe cât de neaşteptate pe atât de grave: degradarea mediului.


Degradarea “bunurilor comune” ale umanităţii (apă, aer, sol) decurge din epuizarea resurselor neregenerabile şi, concomitent, din faptul că ritmul de exploatare impus de piaţa mondială este incompatibil cu ritmurile naturale de refacere a surselor de apă, pădurilor, solului. Riscurile şi dezastrele s-au globalizat şi ele: viruşi, paraziţi ai regnului vegetal, răspândirea mondială a efectelor exploziei de la Cernobîl şi a pneumoniei atipice. Privit din unghiul producătorilor şi al comercianţilor, un produs poate fi considerat ecologic dacă răspunde exigenţelor minime ale legislaţiei verzi. Elaborarea produsului ecologic ca probabil cel mai important instrument al politicii de protejare a mediului trebuie să aibă în vedere efectele ambientale probabile ale produsului asupra mediului ce trebuie incluse în planificarea produsului văzut ca produs nou sau îmbunătăţit, aşa cum reiese din Figura 2.

Plan produs

Conceptul de produs

Analiza efectelor produsului

Efecte negative asupra mediului

Realizarea produsului ecologic

Cercetare DezvoltareInovare Productie Vânzare

MarketingUtilizarea prdusului Postutilizare

NU

DA

Fig. 2 Procesul planificării şi realizării produsului ecologic Spre deosebire de ciclul de viaţă clasic, concentrat pe “viaţa comercială” a produsului, ciclul de viaţă al produsului verde din Figura 3 îl urmăreşte pe aceasta din momentul aprovizionării cu materii prime şi până la reciclare.


Lansarea pe piata Cresterea Maturitatea Declinul

Timp

Van

zare

Aprovizionare si prelucrare Fabricarea

produsului

Marketing si vânzare

Utilizare si consum

Reciclarea produsului

Fig. 3 Ciclul de viaţă ecologic al produsului

4 ALTERNATIVE ECOLOGICE-ENERGIA ELECTRICĂ EOLIANĂ

Energia eoliană este o sursă de energie regenerabilă generată din puterea vântului. La sfârşitul anului 2006, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 73904 MW, acestea producând ceva mai mult de 1% din necesarul mondial de energie electrică. Deşi încă o sursă relativ minoră de energie electrică pentru majoritatea ţărilor, producţia energiei eoliene a crescut practic de cinci ori între 1999 şi 2006, ajungându-se ca, în unele ţări, ponderea energiei eoliene în consumul total de energie să fie semnificativ: Danemarca (23%), Spania (8%), Germania (6%). Vânturile sunt formate din cauză că soarele nu încălzeşte Pământul uniform, fapt care creează mişcări de aer. Energia cinetică din vânt poate fi folosită pentru a roti nişte turbine, care sunt capabile de a genera electricitate. Unele turbine pot produce 5 MW, deşi aceasta necesită o viteză a vântului de aproximativ 5,5 m/s, sau 20 de kilometri pe oră. Puţine zone pe pământ au aceste viteze ale vântului, dar vânturi mai puternice se pot găsi la altitudini mai mari şi în zone oceanice.

5 POTENŢIALULUI EOLIAN

Energia eoliană este folosită extensiv în ziua de astăzi, şi turbine noi de vânt se construiesc în toată lumea, energia eoliană fiind sursa de energie cu cea mai rapidă creştere în ultimii ani. Majoritatea turbinelor produc energie peste 25% din timp, acest procent crescând iarna, când vânturile sunt mai puternice.


Sursa: World Wind Energy Association

Fig.4 Puterea eoliană instalată şi predicţii pe 1997-2010

Se crede că potenţialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure

de cinci ori mai multă energie decât este consumată acum. Acest nivel de exploatare ar necesita 12,7% din suprafaţă Pământul (excluzând oceanele) să fie acoperite de parcuri de turbine, presupunând că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe kilometru pătrat. Aceste cifre nu iau în considerare îmbunătăţirea randamentului turbinelor şi a soluţiilor tehnice utilizate. Patru sectoare majore produc emisiile de carbon: generarea electricităţii (42%), transporturile (24%), procesele industriale (20%) şi utilizările casnice şi comerciale (14%).

Fig.5 Ponderea sectoarelor producătoare de emisii de carbon

Energia eoliană s-a dovedit deja a fi o soluţie foarte bună la problema energetică globală. Utilizarea resurselor regenerabile se adresează nu numai producerii de energie, dar prin modul particular de generare reformulează şi modelul


de dezvoltare, prin descentralizarea surselor. Energia eoliană în special este printre formele de energie regenerabilă care se pretează aplicaţiilor la scară redusă. Principalul avantaj al energiei eoliene este emisia zero de substanţe poluante şi gaze cu efect de seră, datorită faptului că nu se ard combustibili. La început, un important dezavantaj al producţiei de energie eoliană a fost preţul destul de mare de producere a energiei şi fiabilitatea relativ redusă a turbinelor. În ultimii ani, însă, preţul de producţie pe unitate de energie electrică a scăzut drastic, ajungând până la cifre de ordinul 3-4 eurocenţi pe kilowatt oră, prin îmbunătăţirea parametrilor tehnici ai turbinelor. Costul energiei electrice eoliene în locurile cu vânturi abundente a scăzut dramatic în SUA în ultimii 15 ani, aşa cum se poate observa în Figura 6. Puterea eoliană oferă stabilitate a preţurilor şi independenţă energetică pe termen lung. Costurile nu doar că sunt mici şi în scădere, dar nici nu înregistrează şocuri, ca în cazul gazelor naturale. Nu exista un OPEC pentru vânt, deoarece vântul este extrem de dispersat. Sursă inepuizabilă, vântul oferă mai multă energie decât poate utiliza societatea şi nu dereglează clima.

Fig. 6 Evoluţia costului energiei electrice eoliene Un dezavantaj este "poluarea vizuală" - adică, au o apariţie neplăcută - şi de asemenea produc "poluare sonoră" (sunt prea gălăgioase). Alţii susţin că turbinele afectează mediul şi ecosistemele din împrejurimi, omorând păsări şi necesitând terenuri mari virane pentru instalarea lor. Argumente împotriva acestora sunt că turbinele moderne de vânt au o apariţie atractivă stilizată, că maşinile omoară mai multe păsări pe an decât turbinele şi că alte surse de energie, precum generarea de electricitate folosind cărbunele, sunt cu mult mai dăunătoare pentru mediu, deoarece creează poluare şi duc la efectul de seră. Un dezavantaj practic este variaţia în viteza vântului. Multe locuri pe Pământ nu pot produce destulă electricitate folosind puterea eoliană, şi din această cauză energia eoliană nu este viabilă în orice locaţie.


BIBLIOGRAFIE 1. Dumitrescu, S., Bal, A., Economie Mondială, Ediţia a II-a,Editura Economică, 2002 2. Dumitrescu, S., Marin, G., Puiu, O., Economie Mondială, Editura Independenţa

Economică, 2003 3. Gore, Al., Pământul în cumpănă: Ecologia şi spiritul uman, 1995 4. State, I., Marketing internaţional, Editura Universitatea Transilvania, 2003 5. Application Interoperability: Microsoft.NET and J2EE, http://www protectia-

mediului.ro/


PROPRIETĂŢI ALE ABATERII MEDII PĂTRATICE PENTRU SERIILE SIMPLE

Autori: Maria BĂLĂŞCĂU – Anul II R.E.I. ZI Roxana Emilia BEJU – Anul II R.E.I. ZI

Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE

Abstract. In the introduction we will present several notions related to deviation standard for sample series; these have been presented in some Statistics books. In the present paper we will obtain some properties of deviation standard.

Key words: deviation standard

Introducere

Abaterea medie pătratică (abaterea tip sau abaterea standard) se calculeză ca medie pătratică a abaterilor tuturor variantelor seriei de la media lor aritmetică şi se noteaza cu

xσ , dacă se referă la o variabilă X, sau

yσ , dacă se referă la o

variabilă Y. Relaţii de calcul ale abaterii medii pătratice: -pentru o serie simplă

( )n

n

ixix

x

∑=

−= 1

2

σ2221

2

xpxxn

n

i ix

−=−∑== ;

-pentru o serie de frecvenţe absolute

( )∑=

∑=

⋅−

= k

j jn

k

j jnxjx

x

1

1

2

σ ;

-pentru o serie cu frecvenţe relative

( )∑=

⋅−=k

j jfxjxx 1

2σ .


Indicatorul abatere medie pătratică fiind calculat din pătratul abaterilor este

mai concludent decĭt abaterea medie liniară.Prin ridicarea la pătrat se dă o importanţă mai mare abaterilor mai mari în valoare absolută, acestea influenţând într-o măsură mai mare gradul de variaţie al variabilei analizate. Din acest motiv, abaterea medie pătratică este mai mare decĭt abaterea medie liniară pentru aceeaşi serie, aşadar d

x≥σ , unde d este abaterea medie liniară,

∑=

∑=

⋅−

= k

j jn

k

j jnxjxd

1

1||

.

În literatura de specialitate se apreciază că pentru o serie de distribuţie cu tendinţă clară de normalitate,abaterea medie liniară este egala cu 4/5 din valoarea abaterii medii pătratice.

Avantajele acestui indicator se referă la faptul că acordă fiecărei abateri importanţa cuvenită, prin ridicarea la pătrat a abaterilor. ( d

x≥σ ), se foloseşte ĭn

calculele de corelaţie, la estimarea erorilor de sondaj, la verificarea semnificaţiei anumitor indicatori statistici etc.

Observaţie. Abaterea medie pătratică se determină potrivit metodologiei

clasice ca rădăcină pătrată din dispersie.

Aplicaţie Se grupează 20 de societăţi comerciale după mărimea profitului, într-o

anumită lună, în milioane lei (RON), ca în tabelul de mai jos. Să se calculeze abaterea medie pătratică.

Societatea dupa

mărimea profitului (mil. lei)

Numărul

de societăţi

(jn )

Centrul interva-

lului (

jx )

jnjx ⋅

jnxjx ⋅− ||

jnxjx ⋅− 2)(

20-40 2 30 60 108 5832 40-60 4 50 200 136 4624 60-80 3 70 210 42 588

80-100 5 90 450 30 180 100-120 2 110 220 52 1352 120-140 3 130 390 138 6348 140-160 1 150 150 66 4356

Total 20 1680 572 23280


Profitul mediu pe societate

8420

16807

1

7

1==

∑=

∑=

⋅

=

j jn

j jnjxx mil. lei

Abaterea medie liniară

6,2820

5727

1

7

1||

==∑=

∑=

⋅−

=

j jn

j jnxjxd mil. lei

Dispersia

116420

232807

1

7

12)(

2 ==∑=

∑=

⋅−

=

j jn

j jnxjx

xσ

Abaterea medie pătratică

( )11,341164

1

1

2

==∑=

∑=

⋅−

= k

j jn

k

j jnxjx

xσ mil lei profit/soc

Proprietăţi ale abaterii medii pătratice pentru seriile simple

1) Dacă A=min{ || ix ni ,1| = } şi B=max{ || ix ni ,1| = }, atunci

2222 xBxxA −≤≤− σ .

2) Dacă fiecare termen al seriei statistice se măreşte (sau se micşorează) cu o mărime constantă a şi se calculează abaterea medie pătratică pentru noua serie, atunci aceasta este egală cu abaterea medie pătratică a seriei iniţiale.

3) Dacă fiecare termen al seriei statistice se multiplică (simplifică) cu o mărime constantă h şi se calculează abaterea medie pătratică pentru noua serie, atunci aceasta este multiplicată (simplificată) cu h faţă de abaterea medie pătratică a seriei iniţiale.

4) O altă exprimare a mediei, în funcţie de abaterea medie pătratică,

( )n

n

i xixx

∑=

−= 1

22 σ.


5) Inegalităţi legate de abaterea medie pătratică

x

pxx 2

2≤σ ,

xpxx −⋅≤ 2σ ,

unde n

nxxxpx

2...22

212 +++

= (media pătratică a valorilor

individuale).

6)( )

( )VCnx

n

i xix−=

∑=

−11

σ, unde VC este coeficientul de variaţie.

Justificare

Vom utiliza formula

212

xn

n

i ix

x −∑==σ ,

iar în loc de || ix vom pune A=min{ || ix ni ,1| = } şi vom obţine

=−∑=≥−

∑==

212

212

xn

n

iA

xn

n

i ix

xσ22 xA − .

Fie axx ii +=′ , rezultă

( ) ( )=

∑=

−−+=

∑=

′−′=

′ n

n

iaxaix

n

n

ixix

x1

2

1

2

σ

( )xn

n

ixix

σ=∑=

−= 1

2

.

Fie ii xhx ⋅=′ , rezultă ( ) ( )

=∑=

⋅−⋅=

∑=

′−′=

′ n

n

ixhixh

n

n

ixix

x1

2

1

2

σ

( )x

hn

n

ixix

h σ⋅=∑=

−⋅= 1

2

.

Am utilizat faptul că axx +=′ şi xhx =′ .


( ) 22222

122

122 xnxpxnxnpxn

n

i xnixn

i xix =−=−=∑=

−=∑=

− ⎟⎠⎞⎜

⎝⎛ σσσσ .

Datorită faptului că

( ) ( )xxnxnxnn

i

n

i xnixxix σσσσ −=−=∑=

∑=

−=−1 1

,

prin împărţire cu x , obţinem

( )( )VCn

xxn

x

n

i xix−=−=

∑=

−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛111 σσ

.

Cum xxxxpx ⋅≥+= σσ 2222

, rezultă x

pxx 2

2

≤σ .

De asemenea, din 2)()22(2

22 xxxxpx +≥+⋅=⋅ σσ , rezultă

xpxx −⋅≤ 2σ .

BIBLIOGRAFIE

1. Biji M., Biji E. M., Lilea E. şi Anghelache C., Tratat de statistică, Editura Economică, 2002.

2. Andrei T., Stancu S. şi Pele D. T., Statistica.Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, 2002.

3. Bologa A. şi Doroş I., Statistică. Noţiuni fundamentale şi aplicaţii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004.

4. www.insse.ro.


RAPORTURI ŞI INCIDENŢE DINTRE CONTABILITATE ŞI FISCALITATE

Autor: Mirela Adriana BLAJ (NEAGU) – Anul IV F.B.C. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ

Rezumat: În această lucrare se prezintă sistemul fiscal actual în România,

principiile fiscale, raporturile dintre contabilitate şi fiscalitate, modul cum sunt aplicate şi respectate principiile, regulile şi procedurile prevăzute de reglementările legale cu privire la calculul şi contabilitatea impozitelor şi taxelor în cadrul firmei.

Cuvinte cheie:investitia, contabilitatea, fiscalitatea.

Politica fiscală în România

Politica fiscală poate fi definită ca un ansamblu de măsuri de ordin fiscal, luate atât pentru procurarea de către stat a veniturilor necesare echilibrării cheltuielilor publice, cât şi pentru o favorizare pe termen mediu şi lung a creşterii economice.Politicii fiscale, ca parte integrantă a politicii bugetare a unui stat, îi revin sarcini bine definite:

a. Conceperea sistemului general de impozite şi taxe; b. Stabilirea nivelului general şi particular al fiscalităţii; c. Colectarea la timp şi în cuantumul preconizat a plăţilor directe şi

indirecte ale contribuabililor, cu costuri cât mai mici; d. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Elaborarea politicii fiscale este un act de decizie complex care trebuie să

urmărească : criterii de eficienţă; reducerea fluctuaţiilor şi a instabilităţii economice; veniturile consumatorilor şi protejarea acestora; distribuirea iniţială a veniturilor care trebuie să influenţeze activitatea economicǎ, investiţiile şi consumul.

Fiscalitatea agenţilor economici

Fiscalitatea rămâne elementul esenţial al încasărilor bugetare, ea constituind obiectul celor mai novatoare utilizări. Datorită importanţei lor, veniturile bugetare exercită o influenţă directă asupra comportamentului persoanelor fizice şi juridice şi sunt utilizate ca instrumente specifice de intervenţie în viaţa economică şi socială. Aceste venituri provin, în principal, din prelevări obligatorii: impozite şi


contribuţii sociale. Cel mai important rol al impozitelor se reflectă în aportul acestora la formarea resurselor financiare necesare statului pentru efectuarea cheltuielilor publice. Deci, prin intermediul impozitelor o parte importantă din produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului.

O mare atenţie se acordă problemei privind nivelul fiscalităţii sau gradul de fiscalitate. Nivelul fiscalităţii poate fi evidenţiat cu ajutorul indicatorului rată a presiunii fiscale sau rată a prelevărilor obligatorii, cu ajutorul căruia se pot realiza comparaţii internaţionale semnificative, cu incidenţe serioase la nivel macroeconomic.

Ca modalitate de calcul, presiunea fiscală este dată de relaţia fiscalităţii, care se calculează ca raport între prelevările obligatorii (de la nivel central şi local) dintr-o anumită perioadă, (un an) şi valoarea produsului intern brut (PIB) realizată în aceeaşi perioadă.în care: Rpf = Po * PIB. Expresia folosită pentru calculul presiunii fiscale este una de tip cantitativ şi nu calitativ, deci ea nu poate să surprindă aspecte ce ţin de natura calitativă a factorilor de influenţă, care nu se rezumă numai la utilităţile publice.

Pe lângă o presiune fiscală obiectivă, determinată tehnic în funcţie de necesităţile de finanţare a cheltuielilor publice, există şi o presiune fiscală psihologică care măsoară pragul toleranţei la impozit. Deseori, aceasta ia forma presiunii fiscale individuale care este raportul între totalul prelevărilor suportate de către contribuabili şi totalul veniturilor obţinute de aceştia înainte de impozitare

Variaţiile în ceea ce priveşte presiunea fiscală reprezintă în ţara noastră un factor de descurajare al proiectării reformei în domeniul fiscal. Modificările în structura sistemului de impozitare şi în volumul şi rata acestora influenţează echilibrele existente în economia naţională şi au repercusiuni finale asupra nivelului inflaţiei În România, rata presiunii fiscale a evoluat de la 57,5% în anul 1990 la 33-34% în ultimii ani. Se poate aprecia că la începutul perioadei de tranziţie, ţara noastră se situa în grupul ţărilor cu o politică fiscală agresivă şi deci sistemul fiscal românesc era rezultatul unor acţiuni de răspuns la unele presiuni bugetare.În prezent, nivelul fiscalităţii în România este la limita inferioară a fiscalităţii practicate în ţările dezvoltate (spre exemplu, SUA – 32%, Marea Britanie – 34%, Germania şi Grecia – 40%, Franţa şi Austria – 42%, Norvegia şi Belgia – 43%, Suedia şi Danemarca – peste 50% şi România 33-34%). În ciuda acestei realităţi, agenţii economici şi populaţia resimt, totuşi, agresivitatea fiscalităţii şi consideră că fiscalitatea pe ansamblul economiei româneşti este împovărătoare. Nivelul total al fiscalităţii influenţează nefavorabil activitatea economică în perioada de tranziţie spre economia de piaţă care se manifestă în prezent în România, când agenţii economici întâmpină numeroase dificultăţi.Fiscalitatea excesivă, de care se plâng tot mai frecvent agenţii economici, salariaţii şi investitorii în special străini, conduce, în final la decapitalizarea agenţilor economici, la încetinirea creşterii economice şi la sărăcirea populaţiei.

Dimensiuni ale rezultatului contabil şi rezultatului fiscal

Noul sistem contabil din România este alcătuit şi dominat de interese fiscale. În literatura de specialitate există şi opinia conform căreia interesul fiscal este un interes naţional şi în consecinţă el are capacitatea de a armoniza toate celelalte interese inclusiv cu contribuabilii.


Pe plan teoretic, dar mai ales practic s-au conturat modalităţi şi pârghii în

vederea armonizării raporturilor dintre agenţii economici şi fiscalitate.În condiţiile economiei de piaţă, statul nu mai poate interveni în sectorul privat al economiei prin măsuri administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze pârghii economico-financiare potrivit cerinţelor politicii sale economice, financiare, monetare, sociale, prin care să influenţeze activitatea agenţilor economici.

Astfel se poate stimula producţia sau consumul unor mărfuri prin extinderea exportului şi reducerea importului. Aceasta se realizează prin taxe vamale şi accize mari la importuri. Încurajarea întreprinderii pentru a dezvolta anumite activităţi se realizează prin scutirea de plata a impozitelor sau prin reducerea lor pentru anumite bunuri autohtone, facilităţi prin introducerea unor noi metode de calcul privind amortizarea activelor fixe corporale, ce au ca efect reducerea profitului şi deci a bazei impozabile. Redresarea situaţiei economice a întreprinderii prin dezvoltarea sectorului investiţional se poate realiza ca urmare a reducerii lor privind impozitul aferent profitului investit în active fixe productive la contribuabilii mici.Prin politica fiscală pe care statul o promovează se urmăresc obiective de ordin social şi chiar politic.Sistemul fiscal intervine cu cote de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii: tutun, alcool. Nu se poate vorbi de un sistem fiscal perfect, dar el poate fi perfectibil în concordanţă cu dezvoltarea sectorului privat, iar statul să deţină în proprietatea sa, ramurile strategice ale economiei şi cele de interes naţional.

Contabilitatea, prin genezã a apǎrut din necesitatea de a rãspunde în plan informaţional şi decizional la problematica gestiunii valorilor economice separate patrimonial. Dintotdeauna, entitãţile patrimoniale au reprezentat spaţiul de reprezentare şi acţiune al contabilitãţii.În mod concret se delimiteazã ca patrimoniu, deci câmp de acţiune al contabilitãţii, regiile autonome, societãţile comerciale, instituţiile publice, unitãţile cooperatiste, asociaţiile şi persoanele fizice şi juridice care desfãşoara activitãţi comerciale.Conform acestor structuri, întreprinderea reprezintã sfera de acţiune în limitele cãreia contabilitatea ia forme complete de supraveghere şi control a resurselor, cheltuielilor şi rezultatelor. Astfel, activitatea de producţie a bunurilor, de circulaţie a mãrfurilor, titlurilor de valoare şi a instrumentelor de platã, de prestãri de servicii în transport şi asigurãri, precum şi alte activitãţi accesorii activitãţii de comerţ, se realizeazã în forma cea mai completã.

Ca urmare a celor arãtate mai sus, contabilitatea reprezintã un instrument de cunoaştere şi gestiune a situaţiei patrimoniale, a situaţiei financiare şi a rezultatului obţinut.În condiţiile în care întreprinderea este integratã organic în economia de piaţã, contabilitatea trebuie sã se orienteze şi spre mediul economic – social reprezentat de protagoniştii sociali consumatori de informaţii ca produs al contabilitãţii.

Contabilitatea trebuie sã asigure informaţii pentru investitorii de capital, fiscalitatea ca reprezentant al statului, bancheri, furnizori – ca parteneri de afaceri ai întreprinderii, organelor de sintezã informaţionalã ale guvernului şi salariaţii întreprinderii.În raport cu aceşti utilizatori, contabilitatea trebuie sã se înscrie pe coordonata neutralitãţii şi adevãrului, furnizând o informaţie fidelã asupra situaţiei patrimoniale şi financiare, precum şi asupra rezultatului. Toate interesele informaţionale ale protagoniştilor sociali trebuie ordonate în mod egal, fãrã discriminãri.

Bazatã pe norme şi principii generale de evaluare şi calcul economic şi


pe o terminologie precisã şi identicã pentru toţi utilizatorii de informaţii, contabilitatea trebuie sã fie neutrã, dar şi compatibilã ca sistem de comunicare. Pentru a argumenta aceste afirmaţii voi enumera câteva reguli şi principii generale care prezintǎ importanţǎ pentru raporturile contabilitãţii cu fiscalitatea:

- afectarea veniturilor şi a cheltuielilor la exerciţiul în care s-au angajat; - evaluarea activelor la intrare în funcţie de costul istoric care are o

determinare obiectivã şi poate fi verificabil; - evaluarea anualã, la inventarierea patrimoniului, la valoarea de utilitate

(actualã) a tuturor activelor şi datoriilor; - contabilizarea pierderilor latente, a datoriilor probabile şi a

deprecierilor de valoare (datorate uzurii morale şi fizice, degradãrii, dezasortãrii stocurilor, neîncasarii creanţelor, clienţilor dubioşi şi rãu platnici) la închiderea fiecãrui exerciţiu fãrã a ţine cont de eventualele plusvalori latente (din prudenţã) şi active probabile;

- distincţia dintre „costurile perioadei” şi „costul produsului”, deoarece cheltuielile angajate necunoscute de costul produsului nu pot fi nici imobilizate, nici stocate, nici repartizate asupra rezultatului (cheltuieli generale de administraţie şi cheltuieli de desfacere).

Despre relaţiile dintre contabilitate şi fiscalitate s-a scris mult, în general, pentru a sublinia subordonarea primeia faţã de a doua. Sistemul fiscal a avut o influenţã fiscalã asupra principiilor contabile. Dreptul fiscal a intervenit în domeniul contabil pentru a fixa reguli de evaluare sau metode de prezentare ǎ conturilor anuale. Aceasta intervenţie are cel putin doua explicaţii:Prima ar fi aceea cã,în absenţa unei reguli contabile specifice, norma fiscalã se impunea ca normã practicã; A doua explicaţie constã în necesitatea de a asigura acoperirea cheltuielilor publice prin impozit ceea ce conducea, în mod normal, fiscalitatea la preocuparea de a fixa regulile determinãrii bazelor de impozitare.

În ţările cu experienţă în domeniul contabil situaţia a evoluat mult în ultimii 15 ani. În Franţa legea din 30 aprilie 1983 a dus la naşterea unui veritabil drept contabil. În România, după 1989 au avut loc multe schimbări. Legea contabilităţii a fost adoptată în 1991, iar Planul General de Conturi a fost aprobat în 1993. Normalizatorii români au creat un nou sistem de contabilitate inspirat după sistemul francez şi racordat la cerinţele normalizării europene şi internaţionale.

Existã numeroase puncte de divergenţã între dreptul fiscal şi dreptul contabil. Agenţii economici sunt nevoiţi uneori sã recurgã la arbitraje delicate între obligaţia de a prezenta conturile şi dorinţa de a optimiza costul fiscal al activitãţii lor.Alegerea unei soluţii din acest punct de vedere poate duce la apariţia unor erori în plan fiscal,ce pot atrage dupa ele penalizãri.Se pot evita aceste erori, prin atragerea atenţiei organelor fiscale asupra poziţiei deţinute de întreprindere. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere indicã poziţia deţinutã de întreprindere şi motivele care au condus la adoptarea unor astfel de soluţii. Întâlnim aici informaţii asupra regulilor şi metodelor folosite, a modurilor de evaluare aplicate, mai ales când existã opţiuni între mai multe metode, indicarea şi justificarea derogãrilor de la principiile generale. Opţiunea nu este neutrã din punct de vedere fiscal. Rezultatul final poate fi privit din două unghiuri: rezultatul contabil şi rezultatul fiscal. Astfel, în domeniul deficiturilor fiscale, posibilităţile legale sunt numeroase, în timp ce, un deficit


contabil este o contraperformanţă pe care întreprinderea trebuie să o corecteze cât mai repede posibil dacă vrea sa-şi asigure perenitatea. Un deficit fiscal, datorită posibilităţii de raportare asupra beneficiilor ulterioare, poate constitui un atu care este convenabil de a fi folosit cât mai bine în funcţie de posibilităţile oferite de legislaţie. Deficitul fiscal nu poate fi transmis unei alte societăţi decât în cazuri şi condiţii specifice cum ar fi fuziunea.

O întreprindere urmăreşte, după cum se ştie beneficiul nu deficitul, iar acest beneficiu este supus impozitării. Este important de a nu determina beneficiul servind drept baza de calcul pentru impozitare. Beneficiul fiscal sau beneficiul impozabil nu corespunde decât rareori cu beneficiul contabil. De fapt, legea fiscală a fixat reguli diferite de cele ale planului contabil privitoare atât la deductibilitatea anumitor cheltuieli, cât şi la condiţiile de impozitare a anumitor venituri. Se cuvine deci pentru determinarea bazei impozabile, să aplicăm aceste reguli fiscale. Pentru aceasta se ia ca punct de plecare rezultatul contabil căruia i se aplică nişte corecturi. Anumite sume trebuie să fie adăugate rezultatului contabil, acestea putând fi denumite generic reintegrări, alte sume trebuie diminuate din rezultatul contabil, acestea fiind deducerile. Rezultatul fiscal astfel obţinut este dat de formula:

Rezultatul Fiscal = Rezultatul Contabil + Reintegrari – Deduceri

Reintegrările şi deducerile sunt calcule efectuate în afara contabilităţii.

Acestea sunt corectări extra-contabile. Să ne amintim ecuaţia fundamentală: Rezultat = Venituri – Cheltuieli

În general, cheltuielile sunt deductibile în aceeaşi manieră, atât pentru a calcula rezultatul contabil, cât şi rezultatul fiscal. Prin excepţie, anumite cheltuieli se deduc după regulile obişnuite pentru calculul rezultatului contabil, dar nu pot fi deduse pentru calculul rezultatului fiscal. Legea fiscalǎ interzice aceastǎ deducere. Cheltuielile neadmise a fi deduse din rezultatul fiscal sunt date de: depăşiri ale cheltuielilor de protocol, depăşiri ale cheltuielilor de transport, provizioane nedeductibile, amenzi şi penalităţi şi alte cheltuieli nedeductibile. Pentru că aceste cheltuieli nedeductibile au fost deduse după calculul rezultatului contabil, trebuie apoi să le reintegrăm pentru a obţine rezultatul fiscal, plecând de la rezultatul contabil. Provizioanele pentru cheltuieli care privesc o cheltuială nedeductibilă nu sunt nici ele deductibile. Deducerile fiscale se referă la rezerva legalǎ, pierderile din anii precedenţi. BIBLIOGRAFIE

1. Iulian Văcărel, G. Anghelache, F. Bercea, T. Moşteanu, M Bodnar - “Finanţe

Publice”, Editura Didactică Şi Patologica P A Bucureşti 2000 2. Lucian Tăţu, Cosmin Şerbănescu Dan Ştefan -‘Fiscalitate şi control financiar’

Editura ANER, Bucureşti 2002 3. V Jurvale, G Vintilă - “Fiscalitate”, Editura ASE,Bucureşti, 1999 4. Gh. Bistriceanu, M.N. Adochiţei E. Negrea - “Finanţele agenţilor economici”,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995


DESPRE SERIILE CRONOLOGICE SIMPLE

Autori: Alina BRATU – Anul II R.E.I. ZI Alina COZMA – Anul II R.E.I. ZI

Bogdan MANTA – Anul II R.E.I. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE

Abstract : In the introduction I will present several notions related to sample

chronological mean; these have been presented in some Statistics books. In the present paper I will obtain some properties of sample k-chronological mean .

Key words: mean, sample chronological mean. 1. INTRODUCERE Statistica social-economica studiaza fenomenele si procesele sociale in

continua lor dezvoltare, in vederea cunoasterii modului concret de transformare a acestora in fiecare etapa data.

In munca de analiza concreta a dezvoltarii fenomenelor in timp, statistica foloseste ca instrument principal de cercetare indicatorii obtinuti din prelucrarea si ajustarea statistica a seriilor cronologice. Pentru prelucrarea datelor unei serii cronologice se calculeaza o serie de indicatori absoluti,medii si relative.

Printre indicatorii medii care se utilizeaza in caracterizarea seriilor cronologice se numara si media cronologica.

Pentru a calcula aceasta medie avem nevoie de calculul mediilor partiale(mobile):

221

1yy

y+

= , 2

322

yyy

+= ,…,

21

1nyny

ny+−=− .

Definiţie. Se numeşte media cronologică simplă ( )cy media aritmetică a

mediilor mobile 1y , 2y ,…, 1−ny , adică

11...21

−−+++

=n

nyyycy .

Exemplu. Efectivul scriptic de personal in fiecare luna al unei societati comerciale este redat in tabelul de mai jos.


Tabel 1. Efectivul scriptic de personal existent in lunile anului 2007

Luna Efectivul scriptic

1 ianuarie 104 1 februarie 110

1 martie 100 1 aprilie 114

1 mai 104 1 iunie 110 1 iulie 110

1 august 114 1 septembrie 114 1 octombrie 120 1 noiembrie 120 1 decembrie 120

Pentru a calcula media cronologica simpla a efectivului scriptic de personal

se vor calcula ,mai intai,mediile pe fiecare luna in parte,astfel: Ianuarie: = = =107

Februarie: = = =105

Martie: = = =107

Aprilie: = = =109

Mai: = = =107

Iunie: = = =110

Iulie: = = =112

August: = = =114

Septembrie: = = =117

Noiembrie: = = =120


Decembrie: = = =120

=

= =111,63 112

2. PROPRIETĂŢI ALE SERIEI K-CRONOLOGIE SIMPLE Calculând şi analizând media cronologică cy remarcăm o serie de

proprietăţi care vin în sprijinul prelucrării şi interpretării datelor unei serii dinamice. Proprietăţi.

a) Mărimea mediei cronologice este cuprinsă între cea mai mică şi cea mai mare valoare individuală, adică

{ } { }niiycyniiy ,1|max,1|min =≤≤= ; b) Suma diferenţelor dintre media cronologică şi mediile mobile este 0, adică

( ) ( )cyynn

i cyiy −=∑−

=−

1

1;

c) Suma diferenţelor dintre valorile individuale şi media cronologică este aceeaşi cu multiplicarea diferenţei dintre medie şi media cronologică cu numărul valorilor individuale, adică

( ) ( )cyynn

i cyi

y −=∑=

−1 1n

n=

−⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

+y

yy n

21 .

d) Diferenţa dintre medie şi media cronologică poate fi exprimată în funcţie de valorile individuale astfel

cyy −1

1

−=

n⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

+y

yy n

21 ;

e) Dacă toate valorile variabilei statistice se măresc (sau se micşorează)cu aceeaşi constantă „a”, atunci şi media cronologica simpla se modifică în acelaşi sens cu aceeaşi constantă.

f) Dacă toate valorile variabilei statistice se multiplică (sau se simplifică)cu aceeaşi constantă „h”, atunci şi media cronologica simpla se măreşte (sau se micşorează) de h ori.

Justificarea afirmaţiilor anterioare.

a) Cum ( )12

12...221

−

+−

+++=

nn

yn

yyycy

Fie A= { }niiy ,1|min = şi B= { }niiy ,1|max = . Dacă în locul valorilor

individuale iy punem valoarea minimă A, atunci se obţine


( )1212...221

−+++++

⋅≥n

Acy = ( )( ) An

nA =

−

−⋅

12

12 .

Dacă în locul valorilor individuale iy punem valoarea maximă B, atunci se obţine

( )12

12...221

−

+++++⋅≤

nBcy = ( )

( ) Bn

nB =

−

−⋅

12

12 , adică rezultă că

BcyA ≤≤ .

b) ( ) ( ) 011

==

−=−=∑=

− ∑n

icyncynkcyniy

n

i cyiy .

c) ( ) ( ) ( ) ( ) =−++−+−=∑=

− cynycyycyyn

i cyi

y ...211

( )cyynn

icynyncyniy −

==−=−= ∑

1.

Altfel, din relaţia

=

=

vom obţine

= = =

= =

= =

= = =

= = = , deci

( )1

ny ycii−∑

= 1n

n=

−1

2

y yn y+

−⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

.

d) Din egalitatea de la punctual c) este uşor de observat că:


cyy −1

1

−=

n⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

+y

yy n

21 .

e) Dacă toate valorile variabilei statistice se măresc cu aceeaşi constantă „a”, atunci

ayayay

y +=+++

= 121'1 2

,

ayayay

y +=+++

= 2232'2 ,

…,

anyanyany

ny +−=+++−=− 12

1'1 ,

aşadar

acyn

nyyycy +=

−−+++

=1

'1...'2'1' .

În mod asemănător se demonstrează dacă se micşorează valorile individuale cu aceeaşi constantă a.

Punctul f) rezultă astfel,

1 2'1 12

y h y hy y h

⋅ + ⋅= = ⋅ ,

hyhyhy

y ⋅=⋅+⋅

= 2232'2 ,

…,

hnyhnyhny

ny ⋅−=⋅+⋅−=− 12

1'1 ,

aşadar

hcyn

nyyycy ⋅=

−−+++

=1

'1...'2'1' .

Observaţii a) Dacă

,1

2yn

yy≥

+

atunci media aritmetică ( y ) este mai mare decât media cronologică simplă

( cy ), iar dacă

,1

2yn

yy≤

+


atunci media aritmetică ( y ) este mai mică decât media cronologică simplă

( cy ).

b) În cazul în care media aritmetică ( y ) este egală cu media cronologică

simplă ( cy ) se poate observa uşor că

.1

2yn

yy=

+

BIBLIOGRAFIE

1. Biji M., Biji E. M., Lilea E. şi Anghelache C., Tratat de statistică, Editura Economică, 2002.

2. Andrei T., Stancu S. şi Pele D. T., Statistica.Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, 2002.

3. Bologa A. şi Doroş I., Statistică. Noţiuni fundamentale şi aplicaţii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004.

4. www.insse.ro.


IMPACTUL NOILOR MODIFICĂRI LEGISLATIVE PRIVIND CONTABILITATEA STOCURILOR

Autor: Rica BULUŢĂ (TUDOR) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ

Abstract : Stocks and the production in course of execution represent an important structure in the circulating assets and it conditions the development of any company. They bear the name of material circulating assets and according to the Accountance Set of Rules they include the aggregate of goods and services meant for sale,either in the primary shape they were acquired or after having been modified during production process ,but also for the consumption in their first use.

Key words: Stocuri, Active circulante, FIFO, LIFO, CMP

Din data de 1 ianuarie 2006 în România, actul cel mai important privind reglementările contabile, reprezintă Ordinul nr. 1752, denumit „Reglementări Contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene”, emisă de Ministerul Finanţelor la data de 17 noiembrie 2005, apărut în Monitorul Oficial 1080 şi 1080 bis din data de 30 noiembrie 2005.

Prezentul ordin abrogă mai multe acte normative similare, emise anterior: • OMF. nr.772/2000 privind aprobarea a Normelor privind consolidarea conturilor; • OMF nr.94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, precum şi completările ulterioare a acestui ordin; • OMF nr.306/2002 privind aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene; • OMF nr. 1.988/2001 privind nivelul cifrei de afaceri de la care există obligaţia persoanelor juridice de a încheia contracte pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale; • OMF nr.1.827/2003 privind modificarea şi completarea unor reglementări în domeniul contabilităţii. • OMF 1752/2005 modifică următoarele acte normative:: • OMF nr.1.753/2004 privind aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv;


• OMF nr.1.775/2004 privind unele reglementări în domeniul contabilităţii.

OMF 1752/2005 a fost modificat si completat prin ORDIN NR. 2374/12 decembrie 2007 publicat in MONITORUL OFICIAL nr 25/14 ianuarie 2008.

Implementarea OMF 1752/2005 conforme cu directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene era o aliniere la standardele europene, impusă de UE ca urmare a dorinţei României de a adera la Uniune. Aderarea a avut loc la 1 ianuarie 2007, fapt care a justificat implementarea ordinului amintit.

Acest ordin reglementează şi impune toate situaţiile şi regulile teoretice privind contabilitatea, făcănd referiri inclusiv la stocuri.

În ceea ce priveşte evaluarea activelor circulante ordinul stabileşte că trebuie să fie evaluate la costul de achiziţie sau costul de producţie, după caz.1

Ajustările de valoare se fac pentru activele circulante în vederea prezentării acestora la cea mai mică valoare de piaţă sau, în circumstanţe speciale, la o altă valoare minimă atribuibilă acestora la data bilanţului.

În temeiul acestui ordin stocurile sunt considerate active circulante: a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii; b) în curs de producţie în vederea vânzării în procesul desfăşurării normale a activităţii; c) deţinute sub forma de materii prime, materiale şi alte consumabile care urmează să fie folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii. d) In categoria stocurilor se cuprind si activele cu ciclu lung de fabricatie,destinate vanzarii(de exemplu,ansambluri sau complexuri de locuinte etc.).

Categoriile de stocuri sunt2: a) mărfurile; b) materiile prime; c) materialele consumabile; d) materialele de natura obiectelor de inventar;

e) produsele(semifabricatele, produsele finite,rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile);

f) animalele şi păsările; g) ambalajele; h) producţia în curs de execuţie.

În cadrul stocurilor se includ şi bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignaţie la terţi, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri. “Deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise.”3

1 Art. 121 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.” 2 Art. 125 din OMF 1752/2005,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.” 3 Art. 126 din OMF 1752/2005,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.”


Pentru a aplica acest enunţ este necesar să se asigure: “ a) recepţionarea tuturor bunurilor materiale intrate în entitate şi înregistrarea acestora la locurile de depozitare. Bunurile materiale primite pentru prelucrare, în custodie sau în consignaţie se recepţionează şi se înregistrează distinct ca intrări în gestiune. În contabilitate, valoarea acestor bunuri se înregistrează în conturi în afara bilanţului; b) În situaţia unor decalaje între aprovizionarea şi recepţia bunurilor care se dovedesc a fi în mod cert în proprietatea entităţii, se procedează astfel: - bunurile sosite fără factură se înregistrează ca intrări în gestiune atăt la locul de depozitare căt şi în contabilitate, pe baza recepţiei şi a documentelor însoţitoare; - bunurile sosite şi nerecepţionate se înregistrează distinct în contabilitate ca intrare în gestiune. c) în cazul unor decalaje intre vânzarea şi livrarea bunurilor, acestea se înregistrează ca ieşiri din entitate, nemaifiind considerate proprietatea acesteia, astfel: - bunurile vândute şi nelivrate se înregistrează distinct în gestiune, iar în contabilitate în conturi în afara bilanţului; - bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieşiri din gestiune atăt la locurile de depozitare căt şi în contabilitate, pe baza documentelor care confirmă ieşirea din gestiune potrivit legii. d) bunurile aprovizionate sau vândute cu clauze privind dreptul de proprietate se înregistrează la intrări şi, respectiv, la ieşiri, atăt în gestiune, căt şi în contabilitate, potrivit contractelor încheiate.”

O altă reglementare a ordinului 1752 face referire la costul stocurilor1, după cum urmează: Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi prelucrării, precum şi alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în care se găsesc. Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul de producţie al imobilizărilor cuprind cheltuielile directe aferente producţiei, şi anume: materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manopera directă şi alte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind legată de fabricaţia acestora. Costul stocurilor unui prestator de servicii cuprinde manopera şi alte cheltuieli legate de personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea, precum şi regiile corespunzătoare.” În cazul stocurilor care nu sunt fungibile, costul lor şi al acelor bunuri sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifică a costurilor individuale. Bunurile fungibile sunt acele bunuri de orice natură care nu se pot distinge în mod clar unele de altele. Pentru determinarea costului2 pot fi folosite, de asemenea, metoda costului

1 Art. 127 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.” 2 Art. 130 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.”


standard, în activitatea de producţie sau metoda preţului cu amănuntul, în comerţul cu amănuntul. Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor, manoperei, capacităţii de producţie. Nivelurile respective trebuie revizuite şi ajustate, dacă este necesar, în funcţie de condiţiile existente la un moment dat. Diferenţele de preţ faţă de costul de achiziţie sau de producţie trebuie evidenţiate distinct în contabilitate. Repartizarea diferenţelor de preţ pentru bunurile ieşite şi asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează în felul următor: + Coeficient de repartizare1 = +

Acest coeficient se înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din gestiune la preţ de înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieşite. Diferentele de preţ se înregistrează proporţional atăt asupra bunurilor ieşite, căt şi asupra bunurilor rămase în stoc iar la sfărşitul exerciţiului, soldurile conturilor de diferenţe se cumulează cu soldurile conturilor de stocuri, la preţ de înregistrare, astfel aceste conturi reflectă valoarea stocurilor la costul de achiziţie sau costul de producţie, după caz. În comerţul cu amănuntul se utilizează metoda preţului cu amănuntul,pentrua determina costul stocurilor de articole numeroase, cu mişcare rapidă,care au marje similare. În acest caz, costul bunurilor vândute se calculează prin deducerea valorii marjei brute din preţul de vânzare al stocurilor. La ieşirea din patrimoniu stocurilor şi alte active fungibile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate prin aplicarea uneia din următoarele metode2: • metoda primul intrat - primul ieşit – FIFO; • metoda costului mediu ponderat – CMP; • metoda ultimul intrat - primul ieşit – LIFO;

1 Art. 130, alin. 4 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.” 2 Art. 131 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.”

Valoare intrărilor în cursul perioadei la preţ de înregistrare, cumulat de la începutul exerciţiului financiar pănă la finele perioadei de referinţă

Soldul iniţial al stocurilor la preţ de înregistrare

Soldul iniţial al diferenţelor

de preţ

Diferenţele de preţ aferente intărilor în cursul perioadei, cumulat de la începutul exerciţiului financiar pănă la finele perioadei de referinţă


Potrivit metodei "primul intrat - primul ieşit" (FIFO), bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al primei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al lotului următor, în ordine cronologică. Metoda "costului mediu ponderat" (CMP) presupune calcularea costului fiecărui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei şi a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi calculată periodic sau după fiecare recepţie. Metoda "ultimul intrat - primul ieşit" (LIFO); bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al lotului anterior, în ordine cronologică. Metoda care se alege trebuie aplicată cu consecvenţă pentru elemente similare de natura stocurilor şi a activelor fungibile pe parcursul mai multor exerciţii financiare. Societăţile comerciale trebuie sa utilizeze aceleaşi metode de determinare a costului pentru toate stocurile care au natura şi utilizare similare. Producţia în curs de execuţie se determină prin inventarierea producţiei neterminate la sfărşitul perioadei, prin metode tehnice de constatare a gradului de finalizare sau a stadiului de efectuare a operaţiilor tehnologice şi evaluarea acesteia la costurile de producţie.1 Contabilitatea stocurilor, care se ţine cantitativ şi valoric sau numai valoric se realizează prin folosirea inventarului permanent sau a inventarului intermitent.2 Metodele de inventariere sunt descrise astfel: “În condiţiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se înregistrează toate operaţiunile de intrare şi ieşire, ceea ce permite stabilirea ş icunoaşterea în orice moment a stocurilor, atăt cantitativ căt şi valoric. Inventarul intermitent constă în stabilirea ieşirilor şi înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la sfărşitul perioadei. În acest caz,ieşirile se determină ca diferenţa între valoarea stocului iniţial plus valoarea intrărilor si valoarea stocului final, determinat pe baza inventarierii.” Activele de natura stocurilor trebuie reflectată în bilanţ la o valoare mai mică sau cel mult egală cu valoarea care se poate obţine prin utilizarea sau vânzarea lor.3 În acest scop, valoarea stocurilor se diminuează pănă la valoarea realizabilă.

Valoare realizabilă netă este preţul de vânzare estimat care ar putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării normale a activităţii, minus costurile estimate pentru finalizarea bunului, atunci cănd este cazul, şi costurile estimate necesare vânzării.

1 Art. 132 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.” 2 Art. 133 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.” 3 Art. 134 din OMF 1752/2005 ,, Reglementari Contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E.”


BIBLIOGRAFIE

1. ***O.M.F.P. nr. 1752/2005 actualizat, cu -Reglementari contabile conforme

directivele europene, editia a II –a, Best Publishing Romania,2007 2. ***O.M.F.P. nr. 2374/2007-modificarea O.M.F.P.nr.1752/2005 pentru

Aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene,2008

3. RISTEA M.,- Contabilitatea Financiara ,-Editura Universitara Bucuresti , 2004 4. Buse L.,-Cunostinte economice de specialitate,-Editura Sitech Craiova,2008 5. Legea contabilitatii nr.82 din 1991,republicata.


MATERIA PRIMĂ ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ: O ABORDARE SISTEMICĂ

Autor: Lorena COMĂNESCU – Anul III FBC FR Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Ioan STATE

Abstract: The consumer has the right to chose, considering his needs for food, non-food or long use products that fit each individual.

As a market sovereign, the consumer is the direct beneficiary of all products from the commercial chain, starting with the raw material considered as the most important link because it can directly affect the quality of the product.

Key words: materie primă, produs, marfă, consumator.

1 CONCEPTUL DE MATERIE PRIMĂ

Activitatea umană are la bază utilizarea unor produse şi servicii variate care îl ajută pe om să-şi satisfacă o largă paletă de nevoi .

Materiile prime alcătuiesc o familie dintre cele mai importante din categoria bunurilor de producţie. Produsele incluse în această familie se prezintă într-o mare diversitate, servind atât la producerea de bunuri de consum, cât şi la cea a bunurilor industriale.

Unele ingrediente denumite "materii prime" pot fi chiar "primare". Deseori, însă, unele materii de început ale unui producător sunt cele finite ale altuia; o descriere mai exactă ar fi "materii de început"1, în special în industria alimentară, unde alimentul sau produsul alimentar reprezintă orice produs sau substanţă indiferent dacă este prelucrat integral, parţial sau neprelucrat, destinat consumului uman.

Produsele alimentare au o mare capacitate receptoare, datorită căreia tot ceea ce mediul produce şi descarcă poate fi regăsit în acestea2.

1 Şerbulescu Luminiţa - “Merceologia mărfurilor alimentare”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, pag.58. 2 Revista Brutarul, nr. 12, decembrie 2005.


2 TERMINOLOGIA ŞI CONCEPŢIILE PRIVIND PRODUSELE

Termenul de produs a evoluat de la semnificaţia unui bun material, rezultat

al activităţii umane destinat să satisfacă o trebuinţă, la semnificaţii mai complexe, generate de originea, natura, alcătuirea sa, relaţiile cu mediul natural şi cel creat de om prin civilizaţia modernă.

Sensul propriu al conceptului de produs este: - bun material, rezultat dintr-un proces de muncă; - obiect sau bun obţinut în procesul de producţie; - corp sau substanţă obţinută pe cale naturală sau în laborator; - rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic

sau de creaţie; - rezultat material al unui complex de fenomene sau de acţiuni.

SENSUL PROPRIU AL CONCEPTULUI DE PRODUS

Bun material rezultat dintr-un proces de

munca

Obiect sau bun obtinut în procesul de

productie

Corp sau substanta obtinuta pe cale naturala sau în

laborator

Rezultat material al unui proces social sau natural , al unui proces fiziologic sau de creatie

Rezultat material al unui complex de fenomene sau de

actiuni

Fig.1 Sensul propriu al conceptului de produs

Produsul este rezultatul material al unei activităţi umane, destinat

satisfacerii unei nevoi şi reprezintă o sumă de componente materiale şi imateriale şi caracteristici interdependente ce alcătuiesc un tot unitar.

Produsul adus pe piaţă trebuie abordat într-o concepţie de sistem, care înglobează alături de substanţa materială a bunului şi o componentă ambientală formată din elemente imateriale. Astfel, pentru a defini produsul ca obiect al schimbului, acesta trebuie abordat din mai multe puncte de vedere, conturându-se astfel următoarele concepţii:

a) Concepţia integratoare asupra produsului priveşte produsul ca un sistem complex de componente materiale şi imateriale, de natură informaţională şi subiectivă:


- componente materiale (corporale): proprietăţile şi caracteristicile produsului

determinate de substanţa materială tangibilă (ex: aspect, culoare, formă, conţinut, greutate, densitate);

- componente imateriale (acorporale): fără suport material nemijlocit (ex: nume, marcă, preţ, instrucţiuni de utilizare, protecţia legată de brevet);

- comunicaţii referitoare la produs: ansamblul informaţiilor transmise de producător sau comerciant consumatorului potenţial (ex: efectuarea acţiunilor de reclamă şi publicitate);

- componente subiective: imaginea pe care consumatorul o are asupra produsului (ex: reprezentări mentale de natură cognitivă, afectivă, socială, personală privind produsul).

b) Concepţia valorică

- produsul are valoare dată de costurile necesare pentru producerea sa; - expresia în bani a valorii mărfii este preţul; - produsul adus pe piaţă trebuie să demonstreze că are atât valoare proprie cât

şi valoare de întrebuinţare, dată de utilitatea sa (ex: raportul calitate/ preţ).

c) Concepţia funcţională - produsul are o sumă de funcţii pe care le îndeplineşte pentru satisfacerea

nevoilor; - prin funcţiile pe care le are produsul are o anumită utilitate (valoare de

întrebuinţare);

d) Concepţia privind statutul schimbător al produsului pe piaţă - produsul se uzează moral (nu mai este modern şi performant); - produsul poate avea statutul de nou sau de vechi pe piaţă. Concepţiile prezentate anterior caracterizează produsul din mai multe

perspective, care definesc de fapt produsul total. În accepţiune economică, produsul este considerat un bun destinat

schimbului. Atunci când produsul devine un element al ofertei pe piaţă, capătă statut de marfă.

Produsul devine marfă numai după ce este supus actului de vânzare-cumpărare pe piaţă. Din această perspectivă, marfa poate fi definită astfel:

Marfa este un produs al muncii omeneşti ce satisface o anumită trebuinţă şi care este destinată actului de vânzare-cumpărare, aceasta, ca produs al muncii, are o anumită valoare a cărei mărime este determinată de valoarea materiilor prime şi auxiliare introduse în fabricare, de uzura aparatelor şi a instalaţiilor tehnologice folosite, de timpul de muncă necesar pentru producerea ei, de valoarea ambalajelor etc. Toate acestea, însumate, determină valoarea mărfii şi se exprimă prin preţ.

Mărimea valorii exprimată prin preţ este însă stabilită şi în funcţie de modul cum marfa satisface o anumită necesitate a omului, adică în funcţie de valoarea de întrebuinţare.

Ţinând cont de motivaţiile, gusturile, obiceiurile şi tradiţiile consumatorilor, bunurile şi serviciile de consum se grupează în trei familii comerciale:

bunuri de larg consum sunt, în general, standardizate, consumatorul caută satisfacerea unei nevoi imediate, comoditate în achiziţionare şi apropierea punctelor de vânzare.


bunuri de noutate nu suportă nicio standardizare, au un preţ mai ridicat

decât cel al bunurilor de larg consum. Preţurile acestor bunuri scad brusc când noutatea trece.

bunurile de folosinţă îndelungată sunt produse durabile, achiziţionarea lor nu se reînoieşte frecvent, preţurile sunt, în general ridicate. Vânzarea şi întreţinerea lor cere o competenţă ridicată. Bunurile de folosinţă îndelungată au, în ochii cumpărătorului, caracteristici distincte, care-l decid să realizeze actul cumpărării. După cum am prezentat anterior, produsul nu mai are o denumire sinonimă

cu termenul de marfă, aceasta fiind supusă comercializării către consumatori, astfel îndeplinindu-şi misiunea pentru care a fost creată.

3 MATERIILE PRIME UTILIZATE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Tehnologia produselor alimentare este o ramură a ştiinţelor tehnice care cuprinde elaborări, argumentări teoretice şi experimentale a principiilor ştiinţifice de fabricare a produselor alimentare. Tehnologia produselor alimentare include investigaţii teoretice şi practice destinate modernizării fluxului tehnologic de producere a alimentelor, ameliorării calităţii lor, optimizării procedeelor şi metodelor de obţinere a semifabricatelor şi produselor finite, elaborării produselor şi tehnologiilor noi.

De asemenea, tehnologia produselor alimentare cuprinde elaborări legate de monitorizarea fluxului tehnologic de producţie, metodele de verificare a proprietăţilor alimentelor în scopul obţinerii produselor sigure pentru consum.

Agricultura a avut întotdeauna un rol deosebit de important în dezvoltarea economiei, îndeplinind o serie de funcţii cu caracter economic şi social, furnizând o mare varietate de produse agricole necesare ramurilor industriale, care se impart în două mari categorii: - Materii prime de natură vegetală; - Materii prime de natură animală.

Materiile prime de origine vegetală se obţin, în general, de pe terenurile agricole, care sunt suprafeţe cultivate unde se întâlnesc deopotrivă plante de cultură dar şi buruieni şi dăunători. Lucrările de întreţinere si îngrijire a culturilor se efectuează manual sau mecanizat.

Fig. 2a Leguminoase pentru boabe Fig. 2b Cereale


Fig. 2c Legume Fig. 2d Fructe

Fig. 2e Plante aromatice şi rădăcinoase

Produsele agricole de natură vegetală care constituie materia primă pentru

industria alimentară pot fi grupate în câteva mari grupe1:

Materia prima pentru industria alimentara

LegumeFructe

Cereale

Leguminoase pentru boabe

Plante aromatice si radacinoase

Fig.3 Materia primă, de origine vegetală, pentru industria alimentară

Materiile prime de origine animală, superioare celor de origine vegetală prin însuşirile gustative, valoarea nutritivă şi biologică crescută sunt alimente indispensabile. Astfel, într-o prezentare succintă a acestora, putem enumera: carnea, laptele, oul, peştele,

1 Bărbulescu Georgeta – „Merceologie alimentară”, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003, pag. 27.


O categorie aparte de materii prime o constituie plantele medicinale,

elemente de baza în dezvoltarea industriei farmaceutice (prin obţinerea de ceaiuri, medicamente, unguente) şi a industriei cosmetice, unde plantele medicinale îşi găsesc un rol important în obţinerea de creme, paste de dinţi, săpunuri, şampoane.

Calitatea mărfurilor este determinată de o serie de factori ca: materia primă, procesul tehnologic, ambalajul, marcarea, transportul, păstrarea. Toţi aceşti factori formează conţinutul unor documente elaborate la nivel central şi denumite standarde de stat. Ele prescriu condiţiile de calitate a mărfurilor.

În funcţie de sursa materiilor prime, consumatorul român va avea de ales dintr-o gamă diversă de produse alimentare care în ultimele decenii au evoluat de la produs natural la produs îmbogăţit şi s-a ajuns la aliment funcţional. În ultimul timp, pe piaţa europeană au apărut alimentele modificate genetic, acestea începând să-şi facă apariţia şi pe piaţa românească. Deşi alegerea finală aparţine consumatorului, sarcina producătorului în acest caz este de a informa corect consumatorul printr-o etichetare corespunzătoare1.

4 CONCLUZII

Devine evident locul central pe care îl ocupă consumatorul încă din momentul cercetării şi proiectării produselor alimentare şi continuând cu producerea şi comercializarea lor. Satisfacerea corespunzătoare a necesităţilor consumatorului, asigurarea protecţiei lui, atât economică, cât şi biologică, garantarea calităţii mărfurilor trebuie să constituie preocupări fundamentale pentru toţi factorii implicaţi în activităţile economice. Una dintre modalităţile de atingere a acestor deziderate o reprezintă selecţionarea atentă a materiilor prime.

Eticheta a devenit, în condiţiile mediului economic actual, o garanţie în asigurarea unei informări corespunzătoare a consumatorilor, contribuind, totodată, la creşterea competitivităţii

Evoluţia industriei alimentare este un proces permanent, care se reflectă în crearea de noi produse corespunzătoare nevoilor consumatorului corect înţelese şi determinate ştiinţific. Indiferent dacă produsele sunt obţinute folosind materii prime tradiţionale sau netradiţionale, ele trebuie să vină în întâmpinarea necesităţilor consumatorilor, contribuind astfel la o mai bună satisfacere a cerinţelor lor.

Internaţionalizarea şi trecerea la mondializarea pieţei alimentelor prelucrate determină amplificarea fluxurilor comerciale, ceea ce îi obligă pe operatorii economici la o adaptare rapidă şi eficace la noile cerinţe de piaţă, pentru a putea câştiga, pentru a se consolida şi prospera. Una din căile principale spre realizarea acestui deziderat o reprezintă fundamentarea pe baze ştiinţifice a tehnicii de utilizare a materiilor prime în obţinerea produselor alimentare.

Este foarte importantă desfăşurarea activităţii de producţie în spaţiul rural, în scopul valorificării integrale a resurselor de materie primă, dar şi fabricarea de produse alimentare în conformitate cu rigorile europene.

Realizarea acestui obiectiv va facilita penetrarea şi asimilarea unor segmente de piaţă din Comunitatea Europeană.

1 Dima Dumitru, Pamfilie Rodica, Procopie Roxana – „Mărfurile alimentare în comerţul internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2001;


BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu Georgeta – „Merceologie alimentară”, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

2. Dima Dumitru, Pamfilie Rodica, Procopie Roxana, „Mărfurile alimentare în comerţul internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2001

3. Şerbulescu Luminiţa - “Merceologia mărfurilor alimentare”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002

4. * * * Revista Brutarul, nr.12 din anul 2005


NOUTĂŢI LEGISLATIVE ÎN CONTABILITATEA SALARIILOR DIN ŢARA NOASTRĂ

Autor: Ana DINU - Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ.drd. Alexandra DOROŞ

În orice stat democratic, Guvernul are cel puţin următoarele atribuţii

referitoare la recompensarea personalului: • stabilirea legislaţiei adecvate • asigurarea recompensării personalului din unităţile bugetare • asigurarea protecţiei sociale pentru unele categorii specifice de personal (şomeri, pensionari, elevi, studenţi, etc.).

Guvernul stabileşte, în comisia mixtă cu sindicatele şi patronatul, contractul colectiv de muncă la nivel naţional în care sunt menţionate şi elementele de recompensare ale angajaţilor, indexarea salariilor la ritmul inflaţiei, precum şi unele categorii de recompense indirecte.

În România, datorită faptului că încă nu s-au modificat simţitor sistemele de salarizare, că firmele nu şi-au creat încă o politică proprie în materie de remunerare a muncii, salariul nu operează încă, în mod corespunzător pe piaţa muncii şi îşi îndeplineşte defectuos funcţiile sale de recompensare a muncii, de echilibru economic şi social.

Fiecare unitate patrimonială îşi stabileşte prin contractul colectiv de muncă, propriul sistem de salarizare care include:

• salariul tarifar, • sporurile, • formele de salarizare, • formele de premiere, alte elemente ale sistemului de salarizare.

Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă. Conform HG 1507/12 dec.2007 coroborat cu Contractul colectiv de muncă unic la nivel national începând cu 1 ianuarie 2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 500 lei lunar, pentru program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună în anul 2008, reprezentând 2,941 lei/oră.

Începând cu 1 iulie 2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată va fi de 540 lei lunar, reprezentând 3,176 lei/oră, în condiţiile realizăii principalilor indicatori economici pe care este construit bugetul de stat pe anul 2008,


respectiv creşterea produsului intern brut, ţinta de inflaţie, precum şi de nivelul productivităţii muncii.

Se stabilesc următorii coeficienţi minimi de ierarhizare1, pentru următoarele categorii de salariaţi:

a) muncitori: 1. necalificaţi = 1 2. calificaţi = 1,2

b) personal administrativ încadrat în funcţii pentru care condiţia de pregătire este:

1. liceală = 1,2 2. postliceală = 1,25

c) personal de specialitate încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este:

1. şcoală de maiştri = 1,3 2. studii superioare de scurtă durată = 1,5

d) personal încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare = 2.

Coeficienţii de salarizare se vor aplică la salariul minim negociat pe unitate si se se va ţine cont şi de standardele ocupaţionale corespunzătoare ocupaţiei respective.

Părţile contractante sunt de acord ca în perioada următoare să acţioneze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază2, care să reprezinte retribuţia pentru munca prestată şi condiţiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu.

Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.

Sporurile minime ce se acordă în condiţiile prezentului contract sunt: a) pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, 10 %

din salariul de bază; b) pentru condiţii nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la

nivel de unitate; c) pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în

zilele de sărbători legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază;

d) pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime şi maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază;

e) pentru lucrul în timpul nopţii, 25% din salariul de bază; f) pentru exercitarea şi a unei alte funcţii se poate acorda un spor de până la

50% din salariul de bază al funcţiei înlocuite; cazurile în care se aplică această prevedere şi cuantumul se vor stabili prin negocieri la contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unităţi.

Prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi şi unităţi pot fi negociate şi alte categorii de sporuri (spor de izolare, spor pentru folosirea unei limbi străine, dacă aceasta nu este cuprinsă în obligaţiile postului etc.). Salariul brut impozabil cuprinde: salariul de bază, adaosurile şi sporurile la

1 Art.40, Contractul Colectiv de Munca la nivel national 2007-2010 2 Art.41, Contractul Colectiv de Munca la nivel national 2007-2010


acesta, compensările şi indexările primite ca urmare a creşterii preţurilor şi tarifelor. Salariul de bază şi sporurile se stabilesc pentru fiecare salariat în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea lucrărilor ce revin postului în care este încadrat, de pregătirea şi competenţa profesională.

Salariul brut impozabil diminuat cu reţinerile din salariu reprezintă salariul net de plată.

Salariile se plătesc înaintea oricăror altor obligaţii băneşti ale angajatorilor. Salariul este confidenţial, obligaţia de confidenţialitate revenindu-i angajatorului.

Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată sau prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.

Reţinerile din salariu se fac în următoarea ordine, şi cumulat nu pot depăşi în fiecare lună jumătate din salariul net:

• obligaţiile de întreţinere conform Codului familiei; • contribuţiile şi impozitele datorate către stat; • daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicite; • acoperirea altor datorii.

Începând cu data de 01 ianuarie 2008 sînt stabilite următoarele obligaţii salariale:

Conform Codului Muncii angajatorul are obligaţia de a contribui la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale care rezultă din contractele individuale de muncă.

Acest fond asigură plata creanţelor care privesc salarizarea este în cota de 25% si se aplică la fondul total de salarii.

La constituirea acestui fond se vor respecta următoarele principii: • Patrimoniul instituţiilor de administrare a fondului trebuie să fie independent de capitalul de exploatare şi să fie astfel constituit încât asupra acestuia să nu se poată pune sechestru în caz de insolvabilitate; • Angajatorii trebuie să contribuie la finanţarea în măsura în care aceasta nu este acoperită integral de autorităţile publice; • Obligaţia de plată a instituţiilor de administrare a fondurilor va exista independent de îndeplinirea obligaţiei de contribuţie la finanţare.

Contribuţia individuală de asigurari sociale este de 9,5%. În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de 2% aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută de Legea nr.411/2004.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale pentru angajatori sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă :

În perioada 1 ianuarie – 30 noiembrie 2008: • pentru condiţii normale de muncă 29% • pentru condiţii deosebite de muncă 34% • pentru condiţii speciale de muncă 39%

Începând cu 1 decembrie 2008 : • pentru condiţii normale de muncă 27,5% • pentru condiţii deosebite de muncă 32,5% • pentru condiţii speciale de muncă 37,5%.

Asiguraţii sistemului public mai au dreptul în afară de pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale cum ar fi:


• indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă; • prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă; • indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav şi pentru creşterea copilului; • indemnizaţii pentru maternitate; • ajutor de deces.

Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale datorată de angajaţi o constituie salariul individual brut, inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă.

Baza lunară de calcul, la care angajatorul datorează contribuţia de asigurări sociale o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguraţi.

Nu se datorează contribuţia de asigurări sociale pentru sumele reprezentând:

• prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de acesta, conform legii; • diurnele de deplasare şi de delegare indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer, precum şi drepturile de autor; • sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit; • premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale;

Conform Legii1, angajatorii au obligaţia să depună în fiecare lună la CNPAS, declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, la casa teritorială de pensii pe teritoriul căreia se află sediul angajatorului.Declaraţia constituie titlu de creanţă şi devine titlu executoriu la data la care creanţa bugetară este scadentă conform legii.

Cota de contributii pentru concedii si indemnizatii datorata de catre angajator: 0.85%,aplicata la fondul de salarii2.

În mod corespunzator se reduce cota de contributie de asigurari sociale datorata de angajator,care revine:

• pentru conditii normale de munca 18,65% • pentru conditii deosebite de munca 23,65% • pentru conditii speciale de munca 33,65%.

Cota de contributie de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale datorata de angajatori este :intre 0,4% si 2% in functie de activitatea principala3

Legea 145/1997, stipulează că asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei, acestea fiind obligatorii.

Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din contribuţia asiguraţilor în procent de 6,5% din salariul brut, şi din contribuţia angajatorilor în procent de 5,5% aplicat la fondul de salarii brut lunar.

Conform legii, asiguraţii şi membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii.

1 Legea nr.19/2000 2 Legii nr.399/2006 3 Legea bugetului de stat nr.487/2006


Calitatea de asigurat se dobândeşte din ziua încheierii contractului

individual de muncă al salariatului şi se păstrează pe toată durata acestuia. Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine angajatorului.

Sunt supuse în mod obligatoriu asigurării, conform legii, toţi cetăţenii români cu domiciliul în România, precum şi cetăţenii străini care au reşedinţa în România.

Conform legii Asigurărilor de şomaj se instituie obligaţii faţă de bugetul asigurărilor sociale, atât pentru angajaţi cât şi pentru angajatori. Cotele de contribuţii conform legii sint :

• angajaţii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie individuală de 0,5%, aplicată asupra salariului de bază lunar brut.Angajatorii au obligaţia de a reţine şi de a vira lunar la bugetul asigurărilor pentru şomaj, această sumă. • angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 1% conform Legii bugetului de stat nr.487/2006, aplicată asupra fondului total de salarii brute lunare realizate.

Comisionul Inspectoratului Teritorial de Muncă : • 0,75% din fondul lunar de salarii, angajatorilor cărora ITM le păstrează şi le completează carnetele de muncă • 0,25% din fondul lunar de salarii, angjatorilor cărora ITM le prestează servicii constând în verificarea şi certificarea legalităţii înregistrărilor efectuate de către aceştia.

Impozitul pe venitul din salarii :16%. Sinteza obligaţiilor de plată de natură salarială datorate de angajat şi

angajator . Tab.1 Comparaţie între anii 2007 şi 2008

CONTRIBUTII ANUL 2007 ANUL 2008

CAS angajaţi 9,5% 9,5% CAS angajatori 19,05% 19,5%

FNUAS 0,85% 0,85% CASS angajaţi 6,5% 6,5%

CASS angajatori 6% 5,5% ŞOMAJ angajaţi 1% 0,5% ŞOMAJ angajatori 2% 1%

CAS accidente 0,4%-3,6% 0,4%-2% Comision ITM 0,25% sau 0,75% 0,25% sau 0,75% Impozit salarii 16% 16% Fond garantare 0.25% 0,25%


BIBLIOGRAFIE:

1. Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cu modificările şi completările ulterioare

2. Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă publicată în M. Of. nr.103/06.02.2002

3. O.U.G. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

4. Codul Muncii, aprobat prin Legea 53/2003,M. Of. nr.72/05.02.2003 5. Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat,

republicată,cu modificările şi completările ulterioare 6. Legea nr.399/2006 7. Legea bugetului de stat nr.487/2006


SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI CIRCUITUL

DOCUMENTELOR ÎN CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR

Autor: Mihaela GRIGORE – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ

Cuvinte cheie: sistemul informaţional, tranzacţii externe, tranzacţii interne,

registrul numerelor de inventar, fişa mijlocului fix, sistem informatic 1. INTRODUCERE

Astăzi, mai mult ca niciodată, desfăşurarea oricărei activităţi economice, financiare sau bancare nu se poate imagina fără utilizarea unui puternic suport informaţional care să asigure avantajul concurenţial în raport cu ceilalţi competitori de pe piaţă. A dobândi cunoaştere prin informaţia obţinută este rolul tehnologiei informaţiei (TI). TI înseamnă hardware, software, comunicaţii, reţele, baze de date, automatizarea lucrărilor de birou precum şi toate celelalte echipamente şi componente software necesare prelucrării informaţiei.

Valorificarea informaţiei si a tehnologiei de procesare a ei devine, pe zi ce trece, o componenta a strategiei întreprinderii comerciale. Desi procesarea ei nu este obiectivul cel mai important al multor firme, el este totusi o componenta vitala a cadrului lor operational

Sistemul informaţional este reprezentat de totalitatea metodelor, procedeelor şi mijloacelor utilizate în culegerea, stocarea, prelucrarea, analiza şi transmisia datelor pentru fundamentarea şi urmărirea deciziilor pe toate treptele organizatorice ale conducerii, iar sistemul informatic este definit ca parte componentă a sistemului informaţional care asigură prelucrarea raţională şi eficientă a datelor, cu ajutorul echipamentelor de calcul şi în primul rând al calculatoarelor electronice.


Pentru1 a defini structura generală a unui sistem informatic este necesar să

plecăm de la funcţia acestuia de a prelucra datele disponibile în vederea obţinerii informaţiilor necesare luării deciziilor în procesul conducerii. Cele trei componente majore care formează sistemul informatic sunt:

• Intrările • Prelucrările • Ieşirile

Intrările reprezintă ansamblul datelor încărcate, stocate şi prelucrate în cadrul sistemului în vederea obţinerii informaţiilor. Ele se clasifică în două grupe şi anume:

1. Tranzacţiile externe care redau dinamica operaţiilor şi proceselor economice şi financiare în cadrul unei firme. Provin din mediul exterior sistemului informatic. Tranzacţiile externe sunt reprezentate de:

• Date consemnate în documente , la locul producerii operaţiilor pe care le evidenţiază (ex. un bon consum, chitanţe, ordine de plante, o factură emisă unui client etc.). • Date care provin din mediul economic-financiar, consemnate în documente sau înscrise în norme şi/sau prevederi legale( ex. facturi primite de la furnizori, cotele de impozit pe profit etc.). • Date provenind de la alte sisteme informatice operaţionale în cadrul aceleaşi firme. • Date provenind de la alte sisteme informatice exterioare firmei.

Organizarea raţională a evidenţei operative şi a contabilităţii imobilizărilor

corporale în cadrul fiecărei unităţi patrimoniale, Nomenclatorul şi circuitul documentelor primare trebuie să fie astfel conceput încât să permită consemnarea completă şi la timp a tuturor operaţiunilor privind mişcarea imobilizărilor corporale. În funcţie de operaţiile care intervin în evidenţierea existenţei, mişcării şi deprecierii activelor imobilizate, de căile de intrare şi ieşire din patrimoniul unităţii, se întocmesc documente specifice, care se pot grupa în trei categorii:

1 Stanciu Victoria- “ Proiectarea sistemului informatic”, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2001, pag. 40

INTRARI PRELUCRARE IESIRI


A. Documente privind intrarea în gestiune a activelor corporale:

Tabel Nr.1. CĂI DE INTRARE

IMOBILIZĂRI CORPORALE DOCUMENT

1. Cumpărare

- contract de vânzare-cumpărare; - factură; - chitanţă fiscală; - proces verbal de recepţie.

2. Aport în natură de la asociaţi

- contract de societate; - statutul societăţii; - expertiza tehnică; - declaraţii de subscriere.

3. Concesionare, închiriere, locaţie de gestiune

- contract de concesiune,locaţie de gestiune, închiriere; - caiet de sarcini al concesiunii; - proces verbal de predare–primire.

4. Producţie proprie

- proiecte şi devize pentru cercetare, studii, lucrări executate; proces verbal de recepţie.

5. Donaţii - proces verbal de predare-primire.

6. Plusuri la inventariere - proces verbal de inventariere.

B. Documente privind deprecierea imobilizărilor: Tabel Nr.2.

EXPLICAŢII DOCUMENT

1. Deprecieri ireversibile ( amortizarea )

- plan de amortizare; - fişa de calcul a amortizării.

2. Deprecieri reversibile (provizioane)

- proces verbal de inventariere şi evaluare.

C. Documente de ieşire a imobilizărilor corporale din patrimoniu: Tabel Nr.3.

CĂI DE IEŞIRE IMOBILIZĂRI CORPORALE

DOCUMENT

1. Scoaterea din folosinţă (casare)

- proces verbal de scoatere din funcţiune, de casare a unor bunuri materiale;

2. Vânzare (cesiune) - factură; - chitanţă fiscală; - contract de vânz.-cumpărare.

3. Concesiune,locaţie de gestiune, închiriere

- contract de concesiune; - contract de locaţie de gest.; - contract de închiriere.

4. Donaţii - proces verbal de predare-primire.

5. Situaţie excepţională (calamităţi)

- proces verbal de constatare şi evaluare a pagubei; - contract de asigurare.


Alături de documentele de evidenţă privind imobilizările prezintă

importanţă, pentru asigurarea integrităţii acestora organizarea şi conducerea contabilităţii analitice a acestora. Aceasta se conduce pe locuri de folosinţă, respectiv pe: secţii, ateliere, laboratoare, servicii, birouri, compartimente etc; avându-se în vedere categoriile de imobilizări, iar în cadrul acestora, evidenţa se organizează pe obiecte de evidenţă. Astfel, instrumentele de lucru utilizate pentru organizarea şi conducerea contabilităţii analitice a imobilizărilor sunt: „Registrul numerelor de inventar”, completat de către compartimentul financiar-contabil, servind pentru identificarea pe teren a fiecărei imobilizări de natura mijloacelor fixe. în acest sens se atribuie fiecărui mijloc fix ce constituie obiect de evidenţă un număr de inventar în ordinea succesivă a numerelor, pentru fiecare grupă de mijloace fixe; „Fişa mijlocului fix”, care se întocmeşte de către compartimentul financiar-contabil pentru fiecare mijloc fix, sau pentru mai multe mijloace fixe de acelaşi fel şi de aceeaşi valoare care în cazul unităţilor economice au aceleaşi cote de amortizare, cu condiţia să fie puse în funcţiune în aceeaşi lună.

Mişcarea internă a imobilizărilor de natura mijloacelor fixe, de la un loc de folosinţă la altul, se realizează cu ajutorul documentului „Bon de mişcare a mijloacelor fixe”, care este utilizat şi ca document justificativ pe timpul transportului.

2. Tranzacţiile interne sunt urmarea unor prelucrări automate desfăşurate în cadrul sistemului informatic conducând la modificări structurale în cadrul colecţiilor de date.

Prelucrările reprezintă un ansamblu omogen de proceduri automate realizând:

• Crearea iniţială şi actualizarea bazei de date. • Exploatarea bazei de date • Reorganizarea bazei de date. • Salvarea bazei de date.

Dacă analizăm informaţia din punct de vedere sintactic, aceasta reprezintă un sistem de semne şi reguli utilizate în procesul culegerii, transmiterii şi prelucrării acesteia. Din acest punct de vedere informaţia reprezintă un şir de caractere dintr-un alfabet dat ce poate fi prelucrat prin proceduri formale, manuale sau automate,

Ieşirile sistemului informatic sunt reprezentate de rezultatele prelucrărilor desfăşurate .

Aceste ieşiri, în funcţie de natura prelucrărilor care le-au generat, sunt de două categorii:

• Ieşiri obţinute în urma unor operaţii de transfer al datelor, care nu şi-au modificat valoarea faţă de momentul introducerii lor în sistem( numărul şi data unei facturi denumirea unui produs cantitatea facturată etc.). • Ieşiri obţinute în urma unor operaţii de calcul pe baza unor algoritmi prestabiliţi(valoarea produsului facturat, total factură etc.).

Elementele unui sistem informatic pot fi clasificate în: • resursele de personal ( informaticieni, analişti programatori, operatori calculator, utilizatori nespecialişti); • resurse materiale ( echipamente, calculatoare etc); • resurse logice( pachete de programe, sisteme de gestiune a bazelor de date, procesoare de texte).


• bazele de date.

Utilizarea tehnicii de calcul a produs mutaţii majore în modul de realizare a activităţii sistemului informaţional al întreprinderii, sistemele informatice ocupând un loc din ce în ce mai important în gestiunea întreprinderii. Fără informaţii nu se poate administra întreprinderea, toate deciziile bazându-se pe acţiunile ce se întreprind pornind de la informaţii

BIBLIOGRAFIE

1. Stanciu Victoria- “Proiectarea sistemului informatic”, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2001

2. D. Oprea – „Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice”. Editura Polirom, 1999.

3. Application Interoperability: Microsoft.NET and J2EE


STRATEGIA CALITĂŢII SERVICIILOR LA BRD – GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE ÎN ROMÂNIA ZILELOR NOASTRE

Autor: Elena Alina ILEANA – Anul III F.B.C. ZI Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Liliana -Aurora

CONSTANTINESCU Abstract: Romanian devolopment hold too every economy branch but in

banking activity specialist in marketing discover importance of customers devoted and innovation of services. The durable devolopment for BRD- Groupe Société Générale has as foundation three fundamental values: professionalism, spirit of team and innovation, this represent „ motors” for improve quality and efficacious of services

Cuvinte cheie: investiţii, fidelizare, clienţii, profesionalism

INTRODUCERE

Intrarea în Uniunea Europeană a accelerat procesul de modernizare a României. Creşterea economica rămânând susţinută de investiţiile străine, fondurile europene permiţând în continuare modernizarea sectorului agricol sau a infrastructuri. În acest cadru, perspectivele BRD se prezintă favorabil ocupând deja o poziţie privilegiată pe piaţă românească. Evoluţia acestei pieţe oferă băncii un plus de oportunităţi în special în domeniul produselor de economisire, al finanţărilor structurate sau al operaţiunilor de piaţă, în strânsă legatură cu liniile de business ale Grupului Societe Generale

Calitatea serviciilor şi continuitatea în oferta de produse şi servicii care ajută la creşterea fidelitaţii clienţilor dar şi performanţele angajaţilor şi colaboratorilor, determină clienţii să fie mai puţin tentaţi să evalueze alternativa utilizării serviciilor concurenţilor .

Felul în care o companie ştie să-şi echilibreze strategiile şi constrângerile pe termen scurt cu viziunea pe termen lung face parte din politica de responsabilitate corporativă şi este intotdeauna o provocare. În ultimă instanţă, compania care alege să acţioneze în mod etic, responsabil şi durabil va avea un succes mai mare pe termen lung. Pentru ca ea va fi cea care va obţine încrederea investitorilor, angajaţilor, clienţilor şi comunităţilor în care activează. Iar pentru BRD, cuvântul încredere este esenţial pentru dezvoltare. În fiecare zi, noi clienţi, angajaţi şi


comunităţi locale acordă aceasta încredre pentru a-i ajuta să-şi dezvolte proiectele sau cariera. Acest lucru onorează dar, in acelaşi timp şi obligă. BRD doreşte aşadar ca prin proiectele de responsabilitate socială susţinute să aduca contribuţia la dezvoltarea comunităţilor în care activam, din punct de vedere cultural şi educativ, sportiv sau social. Îşi propune de asemenea să dezvolte în randul angajaţilor o cultura a responsabilitaţii faţă de problemele care ne înconjoară şi să construim împreună soluţii pentru ameliorarea lor.

O dată cu creşterea concurenţei pe piaţa bancară, apare nevoia dezvoltării unei noi orientări de marketing. Băncile se confruntă astfel cu trei probleme de marketing: ele doresc să crească gradul de diversificare a gamei de produse şi servicii în raport cu concurenţa, calitatea serviciilor şi profitabilitatea.

Succesul unei bănci depinde în mod evident de modul în care este capabilă să creeze o diferenţă între produsele şi serviciile sale şi cele ale concurenţei. 1Posibilităţile de inovare şi de diversificare a gamei de produse şi servicii este limitată însă de două aspecte :

1. produsele şi serviciile bancare nu pot fi brevetate, motiv pentru care ele pot fi copiate rapid şi uşor de către concurenţă ;

2. produsele şi serviciile bancare sunt supuse unor reglementări stricte, fiind în atenţia autorităţilor din domeniu ;

De aceea, de cele mai multe ori diversificarea constă în mici nuanţări ale caracteristicilor produselor şi serviciilor deja existente (moduri diferite de acordare a creditelor şi de calcul a dobânzii, personalizarea produselor şi serviciilor pentru diferite categorii speciale de clienţi, etc.).

2Calitatea serviciilor bancare este greu de definit deoarece are puţine dimensiuni fizice. Studiile indică faptul că singurul mod de evaluare a calităţii serviciilor şi produselor bancare îl constituie percepţia clienţilor vis á vis de acel produs. Atitudinea clienţilor faţă de serviciul bancar respectiv se formează în funcţie de discrepanţa care există între aşteptările sale şi performanţele reale ale serviciului. De aceea în promovarea serviciilor lor băncile trebuie să se ghideze după motto-ul „ Promite numai ce poţi oferi şi oferă mai mult decât ai promis’’. Consumatorul de servicii bancare nu trebuie indus în eroare prin publicitate. Trebuie construite aşteptări realiste, deoarece clienţii pot fi nemulţumiţi şi pot renunţa la servicii sau produse excelente din cauza publicităţii care a generat niveluri aşteptate fără suport real.

Dar ce aşteaptă clienţii de la banca cu care lucrează? Ei aşteaptă ca serviciile la care apelează să fie prestate corect şi prompt, să fie trataţi civilizat când intră în contact cu personalul bancar, ca orice greşeală să fie corectată rapid şi eficient, etc.

Profesianismul este in centrul culturii BRD – Groupe Société Générale astfel acceptand provocările au câştigat încrederea clienţilor şi pe cea a acţionarilor. Succesele s-au născut din acţiuni colective. Diversificarea competenţelor, experienţelor, culturilor bănci constituie bogăţia cea mai de preţ, viitorul băncii este spiritul de echipă. În fiecare zi inventează şi se adaptează la situaţii noi, caracteristicile unei lumi într– o schimbare permanentă, inovaţia fiind starea de spirit a echipei BRD – Groupe Société Générale.

1 Cetina I. – Marketing financiar bancar, Editura Economica, Bucuresti, 2005, pag. 172 2 Idem 1, pag. 174


Piaţa bancară românească este în acest moment una cu potenţial important,

din mai multe puncte de vedere. Primul din acestea vizează dimensiunile ei încă reduse, care permit o dezvoltare accentuată în anii care vor urma. Cel de-al doilea este nevoia de produse şi servicii bancare în rândul clientelei de retail, un segment dinamic, care se suprapune în mare măsură peste caracteristicile ''clasei mijlocii'', pe care se bazează creşterea spectaculoasă din ultimii ani a economiei româneşti. Al treilea argument este nevoia de finanţare existentă la nivelul instituţiilor guvernamentale şi al comunităţilor locale. În sfârşit, întreprinderile mici şi mijlocii cunosc o dezvoltare caracterizată de o cerere de finanţare importantă şi reprezintă un segment de clientelă pe care tot mai multe bănci se străduiesc să îl atragă. În acest context, BRD - Groupe Société Générale se poziţionează ca o bancă solidă, deschisă către toate segmentele de clientelă, o bancă aflată în plină creştere, o echipă de peste 00 de persoane care oferă servicii de calitate în peste 700 de unităţi. BRD este leader pe piaţa creditelor de consum, este principalul finanţator al IMM-urilor şi partenerul majorităţii marilor corporatii românesti sau multinaţionale.

Figura 1. Structura angajamentelor la 31 dec. 2007

24%

14%

12% 8%

42%

Intrep. Mici Intrep. Mijlocii Intrep. Mari

Intrep. F. mari Persoane fizice

În condiţiile în care nevoia de finanţare este importantă, la fel de importantă

este capacitatea băncii de a interacţiona eficient cu clienţii săi. Nici gama de produse şi servicii, nici numărul de agenţii, nici măcar nivelul dobânzilor nu pot face, singure, diferenţa între bănci concurente. Între acestea există o singură variabilă care poate influenţa opinia publicului despre o bancă sau alta: calitatea relaţiei directe între bancă şi client, care nu poate fi asigurată decât de un personal competent, dinamic si atent.

Bancherul "birocrat" este pe cale de dispariţie, locul fiindu-i luat de consilierul competent, bun ascultător şi capabil să-şi asume responsabilităţi. Piaţa se schimbă, ca şi modul de a face business în domeniul bancar.

Relaţia dintre bancă şi client e foarte importantă. Scopul principal şi de altfel cheia fidelizării clienţilor îl constituie păstrarea unui grad mare de mulţumire


din partea clienţilor. S-a demonstrat faptul că o dată ce un client a ales o bancă, e puţin probabil că o va schimba dacă e satisfăcut de serviciile ce i se oferă. Pe de altă parte, un client satisfăcut şi mulţumit va recomanda serviciul şi altor persoane. Menţinerea unor clienţi este mult mai puţin costisitoare decât atragerea unor clienţi noi. Pentru a-şi păstra clienţii o bancă trebuie să vină mereu în întâmpinarea nevoilor lor, trebuie să atingă acel “ prag de reacţie a clientului ״. Orice bancă conştientă de importanţa calităţii serviciilor oferite aspiră să depăşească un nivel minim de satisfacţie şi să asigure clienţilor mai mult decât aceştia solicita.

O creştere pe termen lung nu se poate realiza fără oameni bine pregatiţi profesional, motivaţi, care comunică bine şi care au sentimentul apartenenţei la un grup de renume internaţional. Politica de resurse umane a BRD este concepută în strânsă corelaţie cu obiectivul strategic al băncii – dezvoltarea durabilă în toate domeniile de activitate, printr- o continuă şi permanentă satisfacere a nevoilor clienţilor noştri. Faţă de salariaţi băncii angajatorul are aceaşi atitudine pe care o manifestă faţă de clienţi: grija, acompaniere în dezvoltare şi continuitate. Performanţa este principalul obiectiv al resurselor umane. Iar pentru a fi performanţi, trebuie ca personalul să fie competent şi motivat, desfăşurându-şi activitatea într-un climat social atragător.

1Obiectivul BRD - Groupe Société Générale este creşterea fondului de comerţ pe cele trei pieţe : banca de retail, IMM- uri şi mari corporaţi româneşti şi străine ; banca ducand în acest scop o politică de creştere durabilă bazată pe o dezvoltare selectivă a produselor şi serviciilor sale, pe inovare şi pe o extindere susţinută a reţelei sale de agenţii.

BIBLIOGRAFIE

1. Cetină I. , Marketing Financiar Bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2005

2. Dardac M. , Barbu T. , Monedă, Bănci şi Politici monetere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

3. Kotler P. , Principiile Marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998 4. http://www.brd.ro/recrutare/cultura-noastră

1 http://www.brd.ro/recrutare/cultura-noastra/


ANALIZA SOLVABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Autor: Carmen-Mirela EFTIN – ANUL III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU

Abstract: Les difficultés financières enregistrées par des nombreuses entreprises ont déterminé un intérêt de plus en plus grand pour l’étude des moyens par lesquels il est possible de les identifier, d’autant plus si on prend en considération que la faillite des entreprises est le résultat naturel d’un procès de dégradation déroulé tout au long de plusieurs années.

Key words: situaţie financiară, performanţă, lichiditate, solvabilitate.

Într-o economie de piaţă, întreprinderea trebuie privită ca un sistem care există şi funcţionează prin relaţiile sale cu terţii (investitori, creditori, buget, furnizori). Aceştia sunt interesaţi în primul rând de solvabilitatea întreprinderii, adică capacitatea acesteia de a-şi achita toate datoriile. Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare perodice, ca de exemplu întârzierea plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbaţilor periodice. Soluţii simple pot permite trecerea peste aceste dificultăţi şi reinstaurarea continuităţii plăţilor, prin obţinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obţinerea de împrumuturi pe termen scurt. Pentru a recurge la aceste soluţii, întreprinderea trebuie să fie performantă pentru a beneficia de credit de la furnizori sau de împrumuturi bancare. Performanţa financiară a unei întreprinderi este analizată şi din punct de vedere al rentabilităţii, lichidităţii şi solvabilităţii. Rentabilitatea financiară măsoară capacitatea întreprinderii de a obţine profit, realizând comparaţia între rezultatul obţinut şi mijloacele utilizate pentru a obţine acest rezultat.

Solvabilitatea măsoară capacitatea întreprinderii de a genera suficient numerar pentru a-şi menţine capacitatea de producţie şi pentru a-şi putea achita atât datoriile pe termen scurt, cât şi cele pe termen lung. Capacitatea întreprinderii de a plăti datoriile curente reprezintă lichiditatea acesteia, care presupune ca rotaţia activelor curente (lichidarea lor progresivă ca urmare a exploatării) să fie mai rapidă decât rotaţia datoriilor curente (adică


exigibilitatea lor). Dacă exigibilitatea datoriilor este cunoscută cu certitudine, fiind de natură contractuală, lichiditatea activului circulant este aleatoare, ca urmare a riscului de nevânzare sau de depreciere a stocului. Lichiditatea aleatoare a activului, corespunde exigibilităţii sigure a datoriilor, de unde rezultă regula financiară conform căreia orice întreprindere trebuie să aibă active curente mai mari sau cel puţin egale cu datoriile curente. Analiza lichidităţii şi a solvabilităţii se realizează cu ajutorul unor rate financiare care reflectă abilitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile financiare pe termen scurt (în cazul lichidităţii) sau pe termen lung (în cazul solvabilităţii) şi de a-şi asigura echilibrul financiar. Principalele rate de lichiditate şi solvabilitate operaţionale în analiza financiară a întreprinderii sunt: • Rata lichidităţii curente (generală)- atată modul în care datoriile curente pot fi acoperite prin activele curente, pe baza următoarei relaţii:

Este cea mai cunoscută rată de lichiditate, iar aprecierea generală este că un nivel asigurător al acesteia este situat în intervalul 1,5-2,5. Un nivel mai mic de 1,0 poate fi un semnal de alarmă privind capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile scadente pe termen scurt. • Rata lichidităţii rapide (intermediare)- măsoară câte unităţi monetare de active aproape lichide revin la o unitate monetară de datorii pe termen scurt, pe baza următoarei relaţii:

Lichiditatea rapidă se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea datoriilor curente, deoarece stocurele nu sunt uneori uşor de transformat în lichidităţi. Un nivel corespunzător al acestei rate este apreciat în intervalul 0,8-1,0, iar un nivel mai mic de 0,5 poate evidenţia probleme de onorarea a plăţilor scadente. • Rata lichidităţii imediate (la vedere) – apreciază măsura în care datoriile pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti, pe baza următorei relaţii:

Lichiditatea imediată reflectă capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităţilor existente Se apreciază că un nivel al acestei rate cuprins între 0,2-0,3 reflectă o bună administrare a firmei din punct de vedere financiar. • Rata solvabilităţii generale – măsoară securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii, având la bază următoarea relaţie:

Valoarea minimă a acestei rate se consideră 1,5 în cazul în care ponderea

minimă a capitalului propriu în cadrul totalului surselor de finanţare este de 30%. O valoarea mai mică decât 1,0 a acestei rate ne arată ca întreprinderea este insolvabilă.


• Rata solvabilităţii patrimoniale – este utilizată uneori de către bănci în studiul de analiză a bonităţii unui client, conform relaţiei:

Un nivel bun al acestei rate trebuie să depăşească valoarea de 0,5, în timp de un nivel cuprins între 0,3 -,05 evidenţiază o situaţie satisfăcătoare. O rată a solvabilităţii patrimoniale situată sub valoarea de 0,3 este considerată riscantă de către finanţatori. Datele unei firme sunt prezentate în Tabelul 1:

Tabelul 1 Bilanţul la 31.12.2007

ACTIV 2006 2007 PASIV 2006 2007 Active imobilizate: -imob. necorp -imob. corp. Active circulante: -stocuri -creanţe -disponibilităţi băneşti

68324 8000 60324

1118778 695473 356813 66492

2583313 16683

2566630

4175910 732463 3243825 199622

Capitaluri proprii: -capital social -rezerve -rezultatul reportat Datorii pe termen lung: -rate leasing Datorii pe termen scurt: -furnizori -clienţi credit. -impozite curente -alte datorii

64848 2000 62848

1122254 983127

108878 30249

1567823

2000 1417567

148256 1073476 1073476

4117924 3490050 14016

603609 10249

Total activ 1187102 6759223 Total pasiv 1187102 6759223

Analiza indicatorilor economico- financiari pe anul 2006 si 2007

A. Analiza anului financiar 2006

1. Lichiditatea generală = x 100 = 254.122.1778.118.1

= 99,69%

2. x 100 = 37,72%

3. Lichiditatea imediată = = 5,92%

4. Solvabilitatea generală = = 105,78% 5.

6. Gradul de îndatorare


7. Fondul de rulment global este dat de relaţia: Resurse stabile – Utilizari stabile = (Capitaluri proprii + Imprumuturi) – Active imobilizate = -3.476 mii lei

B. Analiza anului financiar 2007 În urma calculelor efectuate valorile indicatorilor financiari sunt:

1. Lichiditatea generală = 101,41 % 2. Lichiditate rapidă = 83,62 % 3. Lichiditatea imediată = 4,85 % 4. Solvabilitatea generală = 130,20 % 5. Solvabilitatea patrimonială = 1% 6. Gradul de îndatorare = 76,80% 7. Fondul de rulment global = +57.986 lei

Analiza comparativă a indicatorilor financiari pe anii 2006 şi 2007 este redată în Tabelul 2:

Tabelul 2. Indicatorilor financiari pe anii 2006 şi 2007

Indicatori 2006 2007 Optim Lichiditate generala 98.76 101,41 > 100 % Lichiditate rapidă 37.04 83,62 > 100 % Lichiditate imediată 5,92 4,85 superioara ratei medii a

dobanzii pe piata Solvabilitatea generală 105,78 130,20 superioara ratei inflatiei Rata solvabilitatii patrimoniale

1 1 buna > 50 % medie 30 – 50 % slaba < 30 %

Gradul de îndatorare 94.53 76,80 < 50 % Fondul de rulment -3476 57986 pozitiv

0

20

40

60

80

100

120

140

Lichiditatea generală

Lichiditatea rapidă

Lichiditatea imediată

Solvabilitatea generală

Gradul de îndatorare

2006

2007

Figura 3 Graficul indicatorilor financiari pe 2006 şi 2007


CONCLUZII Analizând indicatorii economico financiari ai societăţii se constată că în

anul 2006 gradul de îndatorare este foarte mare. Valoarea resurselor permanente este inferioară valorii nevoilor permanente ceea ce a determinat un fond de rulment negativ, deci un dezechilibru financiar. În anul 2007 societatea urmează un trend crescător din toate punctele de vedere.Gradul de îndatorare scade faţă de anul 2006, lichiditatea generală depaşeşte valoarea de 100% iar nevoile permanente sunt finanţate în totalitate de resursele permanente excedentul putând fi utilizat pentru nevoile ciclice ale firmei. Conducerea unităţii hotărăşte repartizarea rezultatului exerciţiului la fondul pentru investiţii în detrimentul dividendelor. Pentru a putea rezista pe piaţă, firma are nevoie de o permanentă evoluţie, astfel încât să poată ţine pasul cu cerinţele pieţei. Se poate observa o creştere destul de amplă a imobilizărilor corporale, concretizată în achiziţionarea unor importante echipamente tehnologice menite să asigure nivelul calitativ cerut de piaţă şi totodată să ajute la o diversificare a producţiei astfel încât societatea să poată face faţă tuturor cererilor. Lichiditatea generală atinge în 2007 nivelul optim, aceasta deoarece indicele de creştere al datoriilor este mai mic decât cel al activelor circulante. Dacă datoriile cresc de 4,6 ori faţă de 2006, activele cunosc o creştere de 5,69. Pe parcursul perioadei analizate, nivelul stocurilor se menţine la un nivel relativ constant. Această variaţie mică a stocurilor face ca în calculul lichidităţii rapide “active circulante-stocuri” să cunoască o creştere amplă faţă de indicele de creştere a datoriilor curente. Acest lucru determină o creştere a indicatorului de 2,25 ori faţă de 2006. Rata solvabilităţii generale se apropie foarte mult de limita minimă 1,5, această îmbunătăţire a indicatorului datorându-se creşterii ample a capitalurilor proprii. Aceeaşi situaţie rezultă din analiza clienţilor neîncasaţi şi a furnizorilor neachitaţi. Societatea prezintă un dezechilibru minor al balanţei de încasări şi plăţi sau cu alte cuvinte gradul în care societatea poate face faţă obligaţiilor de plată se află sub limita minimă, dar în creştere faţă de anii precedenţi. Echilibrul financiar parţial al societăţii este pus în evidenţă de fondul de rulment global care are o valoare pozitivă în anul curent (57.986 lei). Creşterea amplă a capitalurilor proprii s-a concretizat în mărirea resurselor stabile şi deci a capacităţii acestora de a acoperii integral utilizările stabile. Valoarea pozitivă a fondului de rulment semnifică atingerea echilibrului financiar de către firmă. Chiar dacă echilibrul balanţei de încasări şi plăţi a fost deteriorat, lichidităţile fiind alocate ciclului de investiţii, lichiditatea şi solvabilitatea firmei ating valori bune. Astfel societatea parcurge o etapă foarte bună, managementul firmei fiind orientat spre menţinerea segmentului de piaţă existent dar şi spre cucerirea unor noi segmente ale pieţei. Au loc retehnologizări, reutilări cu echipamente performante menite să asigure standardele cerute de piaţă.


BIBLIOGRAFIE

1. Vâlceanu G., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Ediţia a 2-a rev., Editura Economică, Bucureşti 2005;

2. Jianu I., Evaluarea, prezentarea şi analiza performanţei întreprinderii prin prisma Standardelor Internaţionale de raportare Financiară, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007;

3. Baba M., Contabilitate şi fiscalitate între naţional şi internaţional, Ed. Lux Libris, Braşov,2008;

4. O.M.F. nr. 1752/2005 Reglementări contabile conforme cu Directivele Europene;

5. Cunoştinţe economice de specialitate-noţiuni teoretice şi teste de verificare, Examen de licenţă 2007, Ed. Sitech, Craiova, 2007.


DIMENSIUNI ALE MEDIULUI BANCAR ROMANESC

Autor: Mihai Remus IFRIM - Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ.drd. Alexandra DOROŞ

Banca Naţională a României Banca Naţională a României reprezintă o instituţie care a fost înfiinţată prin

Legea organică din 23 aprilie 1880, în baza căreia, băncii îi este acordat privilegiul de a emite monedă naţională. Instituţia a avut, de asemenea, privilegiul de a resconta titlurile comerciale şi biletele de trezorerie, de a lombarda bonurile de tezaur şi de a participa la constituirea capitalului unor societăţi financiar bancare, împreună cu statul.

Forma tradiţională de organizare a BNR a fost de societate comercială, ai cărei acţionari au fost atât entităţi private cât şi statul român. Inspirată după modelul belgian, legea din 1880, a autorizat BNR de a emite bancnote convertibile în aur şi argint, şi de a efectua operaţiuni specifice unei bănci centrale (rescontare, lombardare, credite guvernamentale).

Bancnotele emise de BNR, erau garantate atât cu titluri şi efecte comerciale, rezultate din tranzacţii reale, cât şi cu rezerve de aur şi argint, care nu puteau reprezenta mai puţin de o treime din valoarea emisiunii monetare.

Primele bancnote care au circulat sub formă de titluri de stat, emise în timpul Războiului de Independenţă, au fost transformate după 1880, în bancnote prin aplicarea ştampilei BNR. Ulterior au fost emise noi bancnote, iar vechile titluri au fost lichidate.

Adoptarea de către România, în anul 1890, a sistemului monometalist “gold standard” a imprimat activităţii de emisiune a BNR, caracteristicile acestuia. În circumstanţele Primului Război Mondial, guvernul solicită BNR, un împrumut pentru a face faţă cheltuielilor militare, situaţie în care, bancnotele emise, neconvertibile în aur, au reprezentat monedă hârtie, cu valoare nominală. În anul 1929, unificarea şi reforma monetară au reprezentat momentul în care a fost adoptată moneda naţională cu denumirea “leu” şi cu definirea legală de 10 miligram.

Perioada interbelică a situat BNR pe poziţia adoptării unor măsuri importante în vederea susţinerii economiei, fiind emise, de asemenea, şi reglementări care să pună capăt etalonului monetar aur-devize.

Dintre momentele mai importante din evoluţia BNR, reţin atenţia următoarele: în 1946, BNR devine bancă cu unic acţionar, statul român; în 1948 şi 1970 denumirea oficială a băncii se modifică potrivit cu titulatura ţării. Reforma


monetară lansată în anul 1947 a avut un puternic caracter de clasă, obiectivele propuse fiind: stoparea inflaţiei, conferirea unei anumite stabilităţi monedei naţionale, şi inflaţiei, conferirea unei anumite stabilităţi a raportului dintre preţuri.

Actul naţionalizării din 1948, a favorizat deprecierea puternică a monedei naţionale, ceea ce a necesitat, mai târziu o nouă reformă, cea din 1952. Potrivit acesteia, echivalentul în aur al leului este fixat la 0,079346 gr. aur, iar cursurile valutare în raport cu alte monede, au fost determinate pe baza acestei valori paritare.

După 1952, situaţia economică, financiară şi monetară a ţării s-a consolidat progresiv, iar noua redefinire a leului, din 1954, nu a generat implicaţii interne importante.

În perioada economiei centralizate, rolul BNR a constat în următoarele: • monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare şi asupra operaţiunilor cu aur; • monopolul asupra încasării veniturilor statului şi a plăţilor pentru buget; • rolul de casier general al statului; • monopolul asupra schimbului valutar; • stabilirea planului de credite al economiei naţionale; • acordarea de împrumuturi pe termen scurt clienţilor băncii; stabilirea balanţei de venituri şi cheltuieli pentru populaţie. Trecerea economiei la o nouă etapă a produs ample şi profunde reforme în ceea

ce priveşte statutul BNR.

Rolul şi funcţiile BNR

Reglementarea activităţii BNR a fost reprezentată în perioada 1991-1998 de Legea nr.34/1991, iar din 1998, de Legea nr. 101/1998, care îndeplineşte în prezent, rolul de Statut al BNR. În concordanţă cu acesta, conducerea BNR este asigurată de către un Consiliu de Administraţie, format din 9 membri, numiţi de Parlament.

Misiunea Consiliului de Administraţie este de a adopta decizii, în concordanţă cu prevederile legii, în domeniul monetar, al cursului de schimb şi al supravegherii activităţii bancare.

În concordanţă cu prevederile statutului, BNR dispune în plan juridic de un grad sporit de independenţă, atât în contextul noilor codiţii ale sistemului bancar românesc, cât şi al abordării teoretice a rolului autorităţii monetare, care se manifestă în prezent în lume.

Independenţa băncii centrale este asigurată prin delegarea de către organismul legislativ, a guvernatorului, pe o perioadă de 6 ani, diferită de durata mandatelor ministeriale. Guvernatorul BNR răspunde în faţa Parlamentului pentru reglementările de politică monetară şi pentru supravegherea şi monitorizarea activităţii bancare.

Supravegherea bancară

Statutul BNR prevede, în mod expres, supravegherea bancară, ca pe o

operaţiune distinctă. În această direcţie, BNR are competenţă exclusivă în supravegherea activităţii sistemului bancar. Pentru a asigura viabilitatea şi funcţionarea acestuia, emite


reglementări şi adoptă măsuri de sancţionare a băncilor care nu respectă normele prudenţiale.

Pentru a evidenţia complexitatea operaţiunilor realizate de BNR, este necesară cunoaşterea principalelor posturi bilanţiere. Locul şi rolul BNR în cadrul sistemului bancar Activând într-un domeniu cu totul special al vieţii economice, bănciletrebuie să aibă un regim de organizare şi funcţionare care să dea drept de informare, supraveghere şi control băncii centrale a statului, care în România este Banca Naţională a României. În termeni generali, o bancă centrală acţionează ca instituţie publică independentă, din partea statului, pentru a stabili şi coordona politica monetară şi de credit a economiei. Banca Naţională a României are un rol deosebit în menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi a încrederii publicului în bănci. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:

• elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; • autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; • emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; • stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; • administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Atribuţiile BNR sunt cuprinse în Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (L.312/28 iunie 2004) şi Legea privind activitatea bancară (L.58/1998 modificată prin Legea 485/2003).

Prevederile Legii privind statutul BNR Banca Naţională a României (BNR) este banca centrală a României, având

personalitate juridică. Aceasta este o instituţie publică independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii atât în municipiul Bucureşti, cât şi în alte localităţi din ţară.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Principalele atribuţii ale BNR sunt:

• elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; • autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; • emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;


• stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; • administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii.

Se interzice BNR achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat.

BNR poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.

De asemenea, se interzice Băncii Naţionale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat.

Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:

• titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naţionale a României, sau • depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte persoane juridice agreate de Banca Naţională a României.

BNR stabileşte condiţiile si costurile de creditare, deschide şi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii Naţionale a României.

Conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administraţie, compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de administraţie al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcţie a oricărui


membru al consiliului de administraţie se face de către Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

Situaţiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor şi regulilor contabile prevăzute de standardele internaţionale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană şi trebuie să cuprindă: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative. Acestea sunt supuse auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de către consiliul de administraţie, pe bază de licitaţie.

La data de 31 decembrie 2004, capitalul actual al BNR (de 100 miliarde lei) se majorează la 300 miliarde lei şi aparţine în întregime statului. Banca Naţională a României este autorizată să colecteze date şi informaţii statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor sale legale, asigurând măsuri de protecţie a datelor care se referă la subiecţi individuali - persoane juridice sau fizice - date obţinute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte surse.

Membrii Consiliului de administraţie şi salariaţii Băncii Naţionale a României sunt obligaţi să păstreze secretul profesional asupra oricărei informaţii nedestinate publicării, de care au luat cunoştinţă în cursul exercitării funcţiilor lor, şi nu vor folosi aceste informaţii pentru obţinerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancţionată conform legii. Aceştia sunt obligaţi să păstreze secretul profesional şi după încetarea activităţii în cadrul băncii, orice încălcare fiind sancţionată în condiţiile legii.

Bibliografie 1. Legea nr. 31/1990- “ Legea Societăţilor Comerciale “ - Ediţia a VIII-a, 29

ianuarie 2007- Best Publishing 2. Legea contabilităţii nr.82 din 1991, republicată. 3. Legea nr. 259/19 iulie 2007 - pentru modificarea şi completarea Legii

Contabilităţii nr.82/1991,- publicat în Monitorul Oficial nr.506/27, iulie 2007.

4. Legea nr.86/2008-aprobarea OUG nr.102/04.10.2007 pentru modificarea legii Contabilităţiinr.82/1991, publicat în M.Oficial, partea I, Nr.292/15.04.2008

5. Doroş Alexandra – Model de adaptare a “notelor explicative” la situaţiile Financiare conforme cu directivele europene, - Revista“Curierul Fiscal” nr.3/2008, Bucureşti,- Editura C.H. Beck, 2008


PREGĂTIREA NEGOCIERII

Autor: Alina-Elena LEULEŢU – Anul III R.E.I. ZI Îndrumător: Conf. univ. dr. Ioan STATE

Résume: Á l'opinion de la grande majorité des auteurs avec une riche expérience dans le domaine, une bonne préparation, théorique et pratique, constituie un grand avantage dans l'acte de la négociation. La nécésité d'une solide préparation de la négociation est d'autant plus importante que l'affaire est plus complexe et que le milieu présente un degré élvé de dificulté. Cuvinte cheie: negociere, pregătire, documentaţie.

1. INTRODUCERE Pregătirea, prima etapă importantă a negocierilor, presupune o serie de componente, de subetape. (vezi fig.1)

Pregatireanegocierilor

Culegerea siprelucrarea

informatiilor necesare

Stabilirea obiectivelorproprii si identificarea

prealabila a obiectivelorpartenerilor

Elaborarea unei strategiisi întocmirea

documentelor aferente

Fig. 1 Elemente componente pregătirii negocierii


2 INFORMAŢII CORECTE ŞI DIVERSIFICATE Încă înainte de a fi făcută propunerea de începere a unor negocieri este

necesară o intensă activitate de documentare, de culegere de informaţii, de analiză, de elaborare de documente, proiecte sau propuneri concrete pentru a se asigura sau a se obţine rezultatele scontate.

De cele mai multe ori procesul de negociere este previzibil, astfel că există posibilitatea de a se pregati din timp anumite aspecte cum ar fi de exemplu modul de abordare a partenerilor. În acest context se impune analiza cadrului general şi specific al negocierii al contextului în care se desfăşoară negocierea.1

Pregătirea temeinică a negocierii presupune o largă informare cu privire la evoluţiile din economia internă şi la cele referitoare la piaţa internaţională, studierea partenerilor, studierea preţului produsului, a situaţiei economice a acestora şi a motivaţiilor pentru afacerile economice ce vor face obiectul tratativelor.

Toate aceste elemente au o semnificaţie cu totul deosebită asupra stabilirii strategiei de negociere şi de înfăptuire a afacerii economice. Subestimarea uneia dintre aceste probleme duce la risc foarte mare care poate compromite negocierea şi, ca atare, încheierea afacerii economice.

3 PREGĂTIREA NEGOCIERII PRIN ACŢIUNI PROMOŢIONALE

În abordarea managementului negocierii, trebuie să ţinem seama de structurarea acesteia pe următoarele etape: prenegocierea, desfăşurarea tratativelor sau negocierea propriu-zisă, postnegocierea, protonegocierea. Cunoasterea

cutumelornationale sau

regionale

Studiereaaprofundat a acaracteristicilor

regionale si etnice

Determinareacapacitatii

pietei

Delimitareasegmentului

de piata

Cunoasterea stariieconomice sifinanciare apartenerului

Documentareaprivind potentialii

concurenti

Informatii privindlocul unde se va

desfasuranegocierea

Cunoasterealegislatiei si a

uzantelorcomerciale

Fig. 2 Activitaţi necesare pregătirii negocierii

a) Prenegocierea Prenegocierea începe cu momentul pregătirii pentru angajarea afacerii economice, continuă cu primele discuţii purtate direct sau prin intermediul diferitelor mijloace de comunicare, terminându-se odată cu începerea tratativelor. b) Negocierea propriu-zisă

1 Zamfir Balan, R.G.Pârvu – Curs de stilistică pentru Relaţii Publice şi Jurnalism, Editura Independenţa Economică, Pitesti, 2001


Este în fond etapa desfăşurării tratativelor, a expunerii şi argumentării, a

combaterii obiecţiilor şi se încheie odată cu luarea deciziei care în cazul finalizării favorabile se concretizează într-un contract dacă este vorba despre o negociere micro economică, într-un acord sau convenţie dacă este vorba de o negociere la nivel macroeconomic.

c) Postnegocierea Aceasta începe din momentul adoptării deciziei şi presupune o serie de

activităţi menite să asigure aplicarea corectă a acesteia, precum şi controlul în vederea identificării unor eventuale abateri şi erori faţă de cele convenite.

Pren ego cierea Desfasurareatratativelor

P ostneg ocierea

Protonegocierea

Masarotunda

Partic iparea latârguri s i expoziti i

internationale

Mij loaceletraditionale

de publicitateConferin tele

Fig.3 Principalele etape ale procesului de negociere

d) Protonegocierea Protonegocierea este o activitate care se desfăşoară în paralel cu celelalte

etape şi în special cu primele două, având rolul de a influenţa partenerii în direcţia dorită. Am putea spune că protonegocierea este o activitate de public-relations, orientată către un scop bine definit şi anume acela al creării unui anumit climat pentru iniţierea şi desfăşurarea tratativelor. Pregătirea negocierilor presupune o serie de tehnici şi procedee care sunt de regulă deosebit de utile, acestea intrând de regulă în ceea ce se defineşte ca protonegociere.

e) Masa rotundă constă în organizarea, pe o anumită temă, a unei discuţii între specialişti de frunte ai domeniului abordat.

f) Conferinţele, la rândul lor, au o anumită semnificaţie în prenegociere şi chiar în timpul tratativelor, ele având rol de instrument de pregătire cât şi de protonegociere. Ele au atât rolul de sursă de informaţii, cât şi de promovare a unor idei favorabile pentru partenerii de afaceri care le iniţiază.

g) Mijloacele tradiţionale de publicitate: presă, radio, televiziune etc. sunt, de asemenea, acţiuni promoţionale în vederea pregătirii climatului favorabil desfăşurării tratativelor, contribuind deci la pregătirea acestora.

h) Un prilej deosebit pentru crearea unei atmosfere favorabile tratativelor este participarea la târguri şi expoziţii internaţionale.


4 DOCUMENTE ELABORATE ÎN ETAPA PREGĂTIRII NEGOCIERII

Pregătirea negocierii presupune întocmirea unor documente în care se

stipulează elemente concrete necesare în tratative, cum ar fi: planul de negociere, diferitele dosare tehnico-economice, agenda de desfăşurare a întâlnirilor.

Planul de negociere

Alte documente necesare:- dosarul tehnic

- dosarul comercial- dosarul privind concurenta

- dosarul cu bonitatea parteneruluisi sursele de finantare

- agenda de lucru- calendarul negocierii

- bugetul

Documenteelaborate în

etapa pregatiriinegocierii

Fig. 4 Documentaţia necesară pregătirii negocierii

Planificarea sau programarea este, fără îndoială, o cerinţă frecvent întâlnită

în pregătirea negocierilor contemporane, această cerinţă rezultând din mai mulţi factori printre care menţionăm: complexitatea mediului negocierii şi al afacerilor economice în general, frecvenţa mare a negocierilor şi ca atare gradul ridicat de ocupare al negociatorilor.

5 ALTE DOCUMENTE NECESARE TRATATIVELOR

Pregătirea negocierii presupune existenţa unor dosare cu documentaţii necesare tratativelor. Evident, conţinutul, forma şi volumul acestor materiale documentare depinde de natura afacerii de negociat, de sursele de informaţii folosite pentru constituirea lor, de scopurile urmărite şi nu în ultimul rând ca importanţă, de competenţa celor care le întocmesc.

a) Dosarul tehnic Documentaţia tehnică reprezintă o componentă deosebit de importantă

pentru fundamentarea afacerilor economice, ca atare şi pentru negocieri. În afacerile internaţionale cu produse standardizate este suficientă specificaţia tehnică din prospect, dar, în cazul produselor complexe sau unicat este necesară elaborarea unor documentaţii tehnice care cuprind parametrii tehnici şi de calitate, toleranţele, garanţiile tehnice etc.

b) Dosarul comercial Dosarele comerciale cuprind date economice şi financiare referitoare la

produsele comercializate, elemente economice esenţiale care caracterizează piaţa, conjunctura economică a momentului negocierii şi eventual unele previziuni pentru perioada ce urmează. Fişa comercială precizează, de asemenea, clauzele esenţiale din contract: condiţia de livrare, felul ambalajului şi marcarea, mijloacele şi căile de


transport, asigurarea transporturilor, modul de rectificare a preţurilor la vânzările pe termen lung, protejarea preţului de riscurile datorate inflaţiei precum şi fluctuaţiei cursurilor valutare, garantarea plăţii în cazul vânzării pe credit, penalităţile, soluţionarea litigiilor.

Documentenecesaretratativelor

Dosarul tehnic

Dosarulcomercial

Dosarulprivind

concurenta

Dosarul cu bonitateapartenerului si

sursele de finantare

Agenda delucru

Calendarulnegocierii

Bugetul

Fig. 5 Documente nesesare tratativelor

Dosarul comercial cuprinde, totodată, date care concură la cuantificarea situaţiei conjuncturale, făcându-se trimiteri la alte tranzacţii încheiate anterior şi la diferite surse de informaţii privind aspecte tehnice şi comerciale

c) Dosarul privind concurenţa În economia de piaţă studierea concurenţei reprezintă o cerinţă perenă.

Informaţiile despre concurenţi au devenit deosebit de necesare şi importante, dacă avem în vedere că, pe un mare segment al pieţei mondiale, oferta depăşeşte cu regularitate cererea de mărfuri.

D O C U M E N T A T I E

T E H N I C A

D O S A R U L T E H N IC S E ÎN A IN T E A Z A P A R T E N E R U LU I

P rodus s tandard iz a t Produs c om plex s auun ic a t

S pec if ic at ia tehnic a

P aram et riit ehn ic i s i de

c alita t e

T o le ran te leG arant iilet ehn ic e

Fig. 6 Dosarul tehnic


d) Dosarul cu bonitatea partenerului şi sursele de finanţare Intrarea în afaceri economice trebuie să se facă numai cu agenţi economici

solvabili cu reputaţie comercială, indiferent de mărimea şi natura obiectului ce se negociază, spre a evita litigiile generate de parteneri insolvabili. Dosarul

comercial

Documente specifice:

- date economice si financiare- elemente economice- conjuctura economica a momentului negocierii- previziuni- tranzactii anterioare- aspecte tehnice si comerciale- analize privind taxele vamale, impozitari,suprataxe . Contingentari si alte restrictii- facilitati acordate de stat- puterea de cumparare a monedei locale- modul de transfer al fondurilor acumulate- posibilitati de transport si comunicatii

Fi sa comerciala:

- conditia de livrare- felul ambalajului si marcarea- mijloacele si caile de transport- asigurarea transporturilor- modul de rectificare a preturilor- protejarea pretului de riscurile datorateinflatiei si a fluctuatiei cursurilor valutare- garantarea platii în cazul vânzarii pecredit- penalitatile- solutionarea litigiilor

Fig. 7 Dosarul comercial e) Agenda de lucru

Agenda de lucru detaliază elementele planului de negociere, folosind unul dintre următoarele sisteme de lucru: succesiv, concomitent sau combinat.

Tratarea succesivă reprezintă un sistem de abordare punct cu punct a problemelor şi luarea deciziilor de finalizare şi rezolvare a fiecărui punct în parte.

Tratarea concomitentă impune să nu se ia o decizie definitivă până nu se discută toate problemele înscrise în agendă. Aceasta se mai numeşte şi tratarea în bloc a problemelor.

Sistemul combinat îmbină tratarea succesivă cu cea concomitentă. O agendă de lucru reprezintă un plan schematic al procesului de negociere, la a cărei elaborare participă toate părţile implicate în procesul de negociere.

f) Calendarul negocierii Se întocmeşte punct cu punct, pe zile şi ore, pentru a se stabili desfăşurarea amănunţită a tratativelor, pauzelor, vizitelor, timpului liber, pentru a se şti anticipat care este timpul de discuţie, de reflecţie şi odihnă pe care scontează negociatorii.

g) Bugetul Un alt element esenţial în pregătirea negocierii îl reprezintă întocmirea

bugetului, care cuprinde: veniturile necesare pentru acoperirea cerinţelor de cheltuieli necesare deplasării, delegaţiei, cazare, masa, protocol etc.


BIBLIOGRAFIE

1. Baldrige, L. Codul manierelor în afaceri, Ediţia IV, Business Tech Internaţiona şi

Amerocart SRL, Bucureşti, 1996 2. Bălan, Z. , R.G.Pârvu, Curs de stilistică pentru Relaţii Publice şi Jurnalism,

Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2001 3. State, I., Marketing Internaţional, Editura Universitatea Transilvania, Braşov,

2003 4. State, I., Negocierea afacerilor-fundamente, Editura Transilvania Universitatea,

Braşov, 2002 5. *** Îndreptar de protocol, Mandat MAE, http://domino.kappa.ro/mae/mae.nsf

/All/Îndreptar


ORGANISME INTERNAŢIONALE DE FINANŢARE A IMM-URILOR

Autor: Elisabeta MAMINA (CIOCHINĂ) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. ALEXANDRA DOROS

Abstract: The microeconomical,little and middle enterprises are fundamental in the european economy. They represent a source of enterprising abilities,of innovation and creation for workplaces. In the European Union,approximate 23 million of little and middle enterprises assure 75 million workplaces and represent 99% of all enterprises.

However,they are often confronted with the imperfections of the market. The little and middle enterprises have almoust always difficulties with obtaining capitals and credits,especially in the start-up phase. Their limited ressources can as well reduce the access to new technology and innovation.

I have presented the most important organical international structures which are participating with funds for financing viable businesses like : the Phare programme,the RICOP programme,the Romanian-American Fund for Investments and financings from the European Fund of Investments.

Introducere Întreprinderile micro, mici si mijlocii (IMM) joaca un rol esenţial in economia europeana. Ele reprezintă o sursa de abilitaţi antreprenoriale, inovare si creare de locuri de munca. In Uniunea Europeana, aproximativ 23 de milioane de IMM-uri asigura in jur de 75 de milioane de locuri de munca si reprezintă 99% din toate întreprinderile. Totuşi, ele sunt adeseori confruntate cu imperfecţiunile pieţei. IMM-urile au de multe ori dificultatea in obţinerea de capital sau credite, mai ales in faza de start-up. Resursele lor limitate pot de asemenea sa reducă accesul la noi tehnologii sau inovare. De aceea, sprijinul pentru IMM-uri reprezintă una din priorităţile Comisiei Europene pentru creşterea economica, crearea de locuri de munca si coeziune sociala si economica.

Intr-o piaţa unica fără graniţe interne, este esenţial ca masurile de încurajare a IMM-urilor sa se bazeze pe o definiţie comuna, in scopul îmbunătăţirii consistentei si eficacităţii lor si pentru limitarea distorsiunilor si competiţiei. Acest lucru este cu atât mai necesar având in vedere interacţiunea dintre masurile naţionale si cele


impuse de UE pentru susţinerea IMM-urilor in domenii precum dezvoltarea regionala si căutarea de fonduri.

IMM-urile din statele membre UE beneficiază de un acces facil la piaţa unică europeană şi la cei aproximativ 500 milioane de consumatori ai săi. Un număr imens de bariere comerciale, în special diferenţele în materie de reglementare dintre ţări, au fost eliminate şi înlocuite de proceduri, standarde şi norme comune. Pentru a asigura condiţii egale pentru toate întreprinderile europene, UE a stabilit norme comune pentru un număr de domenii importante. Aceste norme respectă principiul general conform căruia, dacă o companie respectă normele unui stat membru, aceasta nu trebuie să se supună repetării procedurilor într-un alt stat membru. Deşi companiile mari îşi permit adaptarea produselor lor la diferite reglementări naţionale, aceste costuri ar opri IMM-urile de la demersul de a intra pe noi pieţe, prin urmare principiul pieţei unice este favorabil în special IMM-urilor.

În 2007, Comisia Europeană a iniţiat o examinare a pieţei unice pentru a studia modalităţile de eficientizare a funcţionării acesteia.

Organisme internaţionale ce participă cu fonduri la finanţarea unor afaceri viabile

Programul Phare din cadrul Uniunii Europene

Proiectul Phare 2001 “Asistenţa tehnică pentru Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie “, din cadrul sub-programului Coeziune economică şi Socială - Construcţie Instituţională , face parte din suportul acordat României de către Uniunea Europeană în vederea susţinerii eforturilor de integrare a ţării noastre. Sub-programul a mai cuprins şi un acord de colaborare bilaterală derulat deja prin Ministerul Federal al Economiei şi Muncii din Germania cu Ministerul Economiei din Landul Baden Württenberg. Bugetul total al proiectului de asistenţă tehnică este de 1,85 milioane de EURO. Finanţarea acestui organism este asigurată prin credite nerambursabile şi rambursabile. Microdonaţiile sunt până la o valoare de 5.000 EURO, iar microîmprumuturile sunt cuprinse între 15.000 şi 20.000 EURO.

Programul RICOP al Uniunii Europene

Acest program, cu un buget de 13,8 mil. EURO, va sprijini în mod direct crearea şi dezvoltarea micro-întreprinderilor şi a celor mici şi mijlocii. Programul îşi propune de asemenea să-i sprijine pe cei care vor câştiga finanţare să creeze peste 4600 de slujbe noi şi sustenabile. Obiectivul general al programului RICOP este de a ajuta Guvernul României în demersul său de reducere a impactului social al programului de reformă economică, care include restructurarea, privatizarea şi închiderea întreprinderilor care înregistrează pierderi. Pot solicita împrumuturi microîntreprinderi, întreprinderi mici şi mijlocii (maximum 249 angajaţi şi cifră anuală de afaceri de maximum 8 milioane EURO în anul 2002) care îşi desfăşoară activităţile de producţie legate de proiect pe teritoriul României, în cele 5 zone RICOP şi nu au înregistrat pierderi în anul financiar 2002, conform bilanţului la 31 decembrie 2002, înregistrat şi ştampilat de Administraţia


Financiară, în cazul în care întreprinderea şi-a început activitatea anterior acestei date. Solicitantul trebuie să deţină resurse stabile pentru asigurarea continuităţii proiectului, să aibă evidenţa contabilă la zi şi situaţia contabilă să fie prezentată în conformitate cu legislaţia română în vigoare.

Fondul Româno – American pentru Investiţii

Această sursă de finanţare aparţine unei corporaţii americane a cărei misiune este să promoveze libera iniţiativă şi spiritul antreprenorial în România, prin investiţii şi împrumuturi destinate susţinerii unei afaceri proprii. Fondul a fost înfiinţat de Casa Albă şi de Congresul Statelor Unite ale Americii în 1994 şi a fost capitalizat cu peste 60 mil. de dolari, alocaţi de Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID). Fondul îşi desfăşoară activitatea de investiţii şi împrumuturi prin intermediul a 3 programe: a. Programul de investiţii pentru întreprinderile mici şi mijlocii.-sumele investite într-o firmă pentru susţinerea unei iniţiative private fiind între 50.000 şi 350.000 U.S.D. Condiţiile necesare obţinerii unei finanţări din partea fondului: - fondul participă la repartizarea profitului şi va deţine acţiuni în firmă; - tranzacţiile sunt negociate pe baze comerciale; - fondul participă la finanţare cu 25-49%, dar poate depăşi 50% în situaţii excepţionale; - conducerea firmelor să fie corectă, competentă şi angajată în succesul investiţiei finanţate cu ajutorul fondului; - sunt preferate firme care au desfăşurat o activitate profitabilă în anii anteriori acordării acestui împrumut; - fondul percepe anumite taxe pentru serviciile acordate şi îşi recuperează anumite cheltuieli din profitul firmei; - fondul asigură asistenţă concretă şi continuă şi îi sprijină pe beneficiari, prin monitorizare sistematică, servicii de consultanţă şi înlesnirea unor contacte avantajoase de afaceri pe piaţa americană; - fondul poate decide după 3-6 ani să-şi vândă acţiunile deţinute într-o investiţie partenerilor săi, cumpărătorilor strategici sau direct pe piaţa de capital. b. Programul de împrumuturi pentru întreprinderi mici şi mijlocii – oferă împrumuturi cuprinse între 20.000 şi 150.000 U.S.D. Aceste împrumuturi se desfăşoară în comun cu Banca Românească, care derulează nemijlocit acest program. Împrumutul se acordă în dolari SUA, pe un termen de maximum de 3 ani cu rambursări lunare, în sume egale (rata împrumutului plus dobânda). Împrumutul beneficiază de o perioadă de graţie de până la trei luni, în care beneficiarul plăteşte numai dobânda la împrumut. Cheltuielile aferente împrumutului sunt: * dobânda fixă de 15% pe an; * comisionul fondului de 1% aferent întregii sume; * penalizări pentru rambursări înainte de scadenţă –0- * garanţii cu active. În anumite cazuri se acceptă şi alte garanţii decât cele imobiliare . De regulă utilizarea împrumutului este pentru finanţarea investiţiilor pe termen lung, pentru realizarea de active fixe ca: echipamente, utilaje şi construcţii, precum şi a stocurilor de materii prime şi materiale necesare pentru dezvoltarea şi


susţinerea unei afaceri. De regulă, nu se acordă împrumuturi pentru finanţarea pe termen scurt a fondului de rulment. Sintetic condiţiile de acordare a acestor împrumuturi sunt următoarele : * suma acordată să fie cuprinsă între 2500-15000 USD; * rambursarea creditului să fie făcută în 18 luni şi in lei la cursul de schimb (leu/dolar) al zilei în care se efectuează rambursarea; * dobânda este fixă şi negociată; * obiectul finanţării îl constituie: echipamentele industriale, utilajele de producţie, sedii administrative etc., precum şi finanţarea fondului de rulment; * garanţii: activele societăţii; * firma să aibă cel puţin un an de activitate în acelaşi domeniu economic; * să existe o competenţă managerială în gestionarea împrumutului; * să existe capacitatea firmei de a rambursa creditul din numerarul generat de activitatea ei curentă; * să existe referinţe foarte bune despre personale implicate în utilizarea finanţării acordate.

Finanţări pentru IMM-uri de la Fondul European de Investiţii Fondul European de Investiţii (European Investment Fund – EIF) este instituţia specializata a Uniunii Europene (UE) care oferă instrumente de garantare a creditelor pentru IMM. Misiunea principala a EIF este sprijinirea creării, creşterii si dezvoltării IMM in UE si in tarile candidate la integararea in UE. Structura acţionariatului EIF este următoarea: • 59,60% Banca Europeana de Investiţii; • 30,00% Comisia Europeana; • 10,40% Alte instituţii financiare si bancare din UE. Pe baza unui proces de selecţie, EIF acorda băncilor comerciale din tarile membre UE si din tarile candidate la integrarea in UE, instrumente de garantare a împrumuturilor acordate IMM. Garanţia oferita de câtre EIF Băncii are in vedere participarea EIF la acoperirea riscului si pierderilor Băncii rezultate din facilităţile de credit incluse in Programul EIF Incest. In Programul EIF Incest vor intra toate Creditele Invest care sunt acordate cu respectarea caracteristicilor Programului. In situaţia in care anumite facilitaţi EIF Invest care sunt incluse in programul de garantare al EIF ajung in Cazul de Neîndeplinire definit in Acordul EIF (adică Comitetul de credite decide începerea procedurii execuţional), EIF asigura in limita a 1,2 milioane EUR (cumulat), plata a 50% din principal plus dobânda curenta a împrumuturilor acordate IMM dintr-un Portofoliu de maxim 40 milioane EUR. Limita de 1,2 milioane EUR va fi reîntregita pe măsura ce banca recuperează (prin proceduri execuţionale sau prin plăţi voluntare ale clientului beneficiar al facilităţii de creditare) si restituie EIF 50% din sumele recuperate.

Creditele bancare

Totuşi, pentru majoritatea societăţilor mici şi mijlocii implicate în dezvoltarea unei afaceri creditele bancare continuă să aibă un rol însemnat în finanţarea planului propriu de afaceri.


a. Creditele pe termen scurt:

Aceste împrumuturi vizează: creditele globale de exploatare; creditele permanente (linii de credite) în lei şi valută; credite pentru finanţarea cheltuielilor şi a stocurilor temporare, în lei şi valută; credite pentru finanţarea cheltuielilor şi a stocurilor sezoniere, în lei; credite de trezorerie, pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, în lei şi valută; credite pentru prefinanţarea exporturilor, în lei şi valută; credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra partenerilor străini, în lei şi valută; credite de scont, în lei şi valută; credite pe documente de plată aflate în curs de încasare (cecuri şi ordine de plata) în lei; factoring, în lei şi valută; credite pentru facilităţi de cont, în lei; credite pentru un cont descoperit (overdraft), în lei. b. Credite pe termen mediu şi lung 1) credite pentru echipamente (investiţii) pentru completarea surselor proprii, în lei şi valută; 2) credite pentru cumpărarea de acţiuni şi active, în lei; 3) credite promotorii, în lei; 4) credite ipotecare, în lei; 5) credite pentru activitatea de leasing, în lei şi valută; 6) credite de forfetare, în valută. La analiza şi aprobarea acestor credite se au în vedere toate reglementările concretizate prin norme, circulare, scrisori circulare etc. Cele mai frecvente modalităţi de finanţare utilizate de câtre IMM-uri sunt conform anchetei desfăşurate de CNIPMMR (Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România): autofinanţarea (folosita de 86,7% dintre firmele supuse studiului) , creditele bancare (60,1%) si leasingul (53,2%).

Sursa ANIMMC

Pe baza cercetării efectuate de ANIMM s-a evidenţiat ca întreprinzătorii utilizează fondurile pe care le au la dispoziţie in primul rând pentru a achiziţiona noi utilaje si echipamente - 79,80%, iar in al doilea rând pentru finanţarea activităţilor curente ale firmei - 75,86%. Aproape 43% din firme folosesc resursele financiare disponibile pentru a realiza produse si tehnologii noi, sau pentru modernizarea celor


existente.

Sursa ANIMMC

Dintre firmele care au apelat la credite in ultimul an, pe primul loc se

situează cele care au contractat credite cu valoarea intre 10.000 - 50.000 EURO (39,39%). O pondere semnificativa au înregistrat si împrumuturile cuprinse intre 100.000 - 500.000 EURO (24,24%).

Sursa ANIMMC

Rezultatele investigaţiei au arătat ca băncile cu care lucrează cel mai frecvent IMM-urile sunt: BCR (60,59%), Banca Romana pentru Dezvoltare(39,41%), Raiffeisen Bank(17,73%), Banca Transilvania(9,85 %), Banc Post(8,87%) si Trezorerie 7,39%).


B I B L I O G R A F I E 1. Boulescu,M. -„Management financiar-contabil”,Editura Fundaţiei “România

de Mâine”, Bucureşti ,2005 2. Brezeanu ,P. - „Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă,

Concepte, Teorii, Politici financiare şi studii de caz”, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2001

3. Brezeanu P. ; Toma, M. - „Finanţe şi gestiune financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 2001

4. Charreaux, Gerard - „Gestion financiere. Principes, etudes de cas. Solutions”, Lidec, Paris, 1991

5. Dumitrescu, D; Dragotă V.- ” Evaluarea întreprinderilor”, Editura Economică, Bucureşti, 2005

6. Halpern P.; Weston, J.; Brigham,F -„ Finanţe manageriale. Modelul canadian”, Editura Economică, Bucureşti , 2001

7.Lloyd ,R.; Muth,H. -“Analiza creditului”, Casa de editură Capital, Bucureşti, 2001 8.Marin, Dumitru - “Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Fundaţiei

“România de Mâine”, Bucureşti ,2005 9.Stancu, I.- „Gestiunea financiară a agenţilor economici” , Ediţia a-II- a,

Editura Economică, Bucureşti,1994 *** Date statistice privind finanţarea IMM-urilor - Conferinţei de presa organizate

de CNIPMMR (Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici si Mijlocii din România)

*** Noţiuni financiare elementare – Fondul Roman de Garantare al Creditelor – iulie 2003, Autori dr. Ştefan Răgălie, Drd. Levente Katona

*** „Definiţia IMM-urilor ” - Ministerul pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, Cooperaţie, noiembrie 2005


RECUNOAŞTEREA VENITURILOR ÎN CONTUL DE REZULTATE ÎN VIZIUNEA IAS 18 ,,VENITURI’’

Annamaria MIKLOS (ROTARU) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific : Lector univ. Drd. Alexandra DOROŞ

Abstract: The primary issue in accounting for revenue is determining when to recognise revenue. Revenue is recognised when it is probable that future economic benefits will flow to the entity and these benefits can be measured reliably. This Standard identifies the circumstances in which these criteria will be met and, therefore, revenue will be recognised. It also provides practical guidance on the application of these criteria. Cuvinte cheie: cont de profit şi pierdere, venituri, cheltuieli, contabilitate, bilanţ.

1. OBIECTIV

Contul de profit şi pierdere constituie o sinteză a contabilităţii de flux la nivel microeconomic, deoarece pune în evidenţă fluxurile de valoare care au contribuit la creşterea sau micşorarea bogăţiei unei întreprinderi, pentru o anumită durată. Unii utilizatori de informaţie contabilă sunt interesaţi mai mult de informaţia privind profitul întreprinderii pe când alţii urmăresc fluxurile (viitoare) de trezorerie. Contul de profit si pieredere reprezintă principala sursă de informatii pentru analiza dinamicã si structuralã a profitului unei întreprinderi. Măsurarea performanţelor întreprinderii vizează, in mod esenţial, măsurarea profitului, care poate fi abordată astăzi din trei unghiuri de vedere.

Patrimonial, prin compararea valorii unei întreprinderi referitoare la douã momente diferite, utilizând aceeaşi metodă de evaluare.

Economic, prin deducerea cheltuielilor din venituri, ambele referitoare la aceeaşi perioadă. Financiar, prin deducerea amortizãrii din fluxurile nete de trezorerie.

Din punct de vedere patrimonial, măsurarea profitului întreprinderii pleacă de la ecuaţia juridică a bilanţului:

Active – Datorii = Capitaluri proprii


Determinarea rezultatului exercţiului prin prisma abordării patrimoniale este criticabilă în perioada de creşteri de preţuri, deoarece ajustările aduse elementelor patrimoniale, ca urmare a variaţiilor de preţuri, se pot realiza prin metode diferite, ceea ce atrage furnizarea mai multor mărimi plauzibile de rezultate.

Punctul de vedere economic, defineşte rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.

Contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere).

Cifra de afaceri netă, în sensul prezentelor reglementări, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executările de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin reducerile comerciale acordate clienţilor.

Începând cu anul 2006, odatã cu adoptarea O.M.F. nr. 1752 / 2005 reglementãri contabile conforme cu Directivele Europene, în cazul entităţilor al căror obiect principal de activitate îl constituie activitatea de leasing, în cifra de afaceri netă se include şi dobânda cuvenită acestor contracte, aferentă perioadei de raportare.

Veniturile şi cheltuielile care apar altfel decât în cursul activităţilor curente ale entităţii trebuie prezentate la "Venituri extraordinare" şi "Cheltuieli extraordinare".

Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente sau tranzacţii care sunt clar diferite de activităţile curente şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat, de exemplu exproprieri sau dezastre naturale.

În categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente, cât şi câştigurile din orice alte surse.

Activităţile curente sunt orice activităţi desfăşurate de o entitate, ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum şi activităţile conexe acestora.

Cadrul contabil general IAS specificã faptul cã, veniturile sunt recunoscute în contul de profit si pierdere atunci când a avut loc o crestere a beneficiilor economice viitoare aferente cresterii unui activ sau diminuãrii unei datorii, modificare ce poate fi evaluatã credibil si are un grad suficient de certitudine. În mod practic asa cum prevede IAS 18 ,,Venituri‘’ criteriile de recunoastere a veniturilor sunt aplicate, de regulã, separat pentru fiecare tranzactie, pentru a putea reflecta realitatea economicã.

2. EVALUAREA VENITURILOR DIN ACTIVITĂŢI CURENTE Veniturile conform IAS 18 ,,Venituri din activitãţi curente``, trebuiesc evaluate la valoarea justã a mijloacelor de platã primite sau de primit. Criteriile de recunoaştere a veniturilor sunt aplicate separat pentru fiecare tranzacţie pentru a reflecta realitatea economicã, se nuanţeazã dupa cum urmeazã:

Venituri – Cheltuieli = Rezultatul exerciţiului


a) veniturile din vânzarea bunurilor sunt recunoscute în momentul în

care sunt satisfãcute urmãtoarele conditii: a1) întreprinderea a transferat cumpãrãtorului riscurile si avantajele

semnificative ce decurg din proprietatea asupra bunurilor; a2) întreprinderea nu mai gestioneazã bunurile vândute la nivelul la care ar

fi fãcut-o, în mod normal în cazul deţinerii în proprietate a acestora şi nici nu mai deţine controlul efectiv asupra lor; a3) mãrimea veniturilor poate fi evaluatã în mod rezonabil; a4) este probabil sã fie generate cãtre întreprindere beneficii economice asociate tranzacţiei;

a5) costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod rezonabil.

b) veniturile din prestarea serviciilor Atunci când rezultatul unei tranzacţii ce implicã prestarea de servicii poate

fi estimat în mod rezonabil, venitul asociat tranzacţiei trebuie sã fie recunoscut în mãsura execuţiei contractului la data închiderii bilanţului. Rezultatul unei tranzacţii poate fi estimat în mod credibil atunci când sunt satisfãcute urmãtoarele condiţii:

b1) suma veniturilor poate fi estimatã în mod rezonabil;

b2) este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacţiei sã fie generate cãtre societate;

b3) stadiul de execuţie a contractului la data de închidere a bilanţului poate

fi evaluat în mod rezonabil; b4) costurile apãrute pe parcursul contractului si costurile de finalizare a

contractului pot fi evaluate în mod rezonabil. Recunoaşterea veniturilor pe mãsura execuţiei contractului, este denumitã în mod curent ,,metoda procentului de execuţie‘’. Potrivit acestei metode, veniturile sunt recunoscute în perioadele contabile în care sunt prestate serviciile. c) veniturile din dobânzi sunt recunoscute periodic, în mod proporţional pe baza randamentului efectiv al activului. Randamentul efectiv al unui activ este dezvãluit prin rata dobânzii necesarã pentru actualizarea fluxurilor viitoarelor intrãri de numerar, aşteptate pe durata de viaţã a activului pentru a egala valoarea contabilã iniţialã a acestuia.

d) redevenţele sunt recunoscute pe baza contabilitãţii de angajamente, conform realitãţii economice a contractului.


În ceea ce priveşte momentul recunoaşterii venitului, Cadrul contabil

general IASB precizeazã cã se identifică cu momentul livrãrii (vânzãrii) bunurilor . Dacã la livrare, credibilitatea încasãrii contravalorii bunurilor este scãzutã, veniturile sunt recunoscute pe mãsura încasãrilor.

Momentul recunoşterii veniturilor se poate identifica si cu cel al producţiei este cazul producţiei agricole în agricultură (IAS 41 ,,Agricultura’’). Veniturile mai pot fi recunoscute anterior vânzãrii, este cazul contractelor pe termen lung pentru realizarea unor construcţii sau pentru prestarea unor servicii. Aceste cazuri sunt analizate în standardele IAS 11 ,,Contracte de constructii‘’ si IAS 18 ,,Venituri’’. Principalul motiv al avansãrii recunoaşterii venitului este prevalenţa economicului asupra juridicului, componentã a credibilitãţii informaţiei prezentate în situaţiile financiare. Deşi contractul prevede transferul proprietãţii la încheierea obiectivului de construcţii, dacã sunt îndeplinite criteriile de recunoaştere a veniturilor, venitul poate fi recunoscut pe mãsura avansãrii lucrãrilor de construcţie.

BIBLIOGRAFIE 1. Standardul Internaţional de contabilitate IAS 18 (revizuit 1993) – Venituri din

activitãţi curente 2. Garbina M., Bunea S. – Sinteze privind aplicarea IAS ( revizuite ), Ed. CECAR,

Bucuresti, 2007 3. Mirela Camelia Baba – Contabilitate şi fiscalitate între naţional şi internaţional,

Ed. LUX LIBRIS, Braşov, 2008 4. Oprea C., Ristea M. – Bazele Contabilităţii , Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucuresti, 2003 5. *** Legea Contabilităţii nr. 82 din 1991, republicatã 6. *** O.M.F.P. nr. 1752 / 2005 actualizat, - Reglementări contabile conforme cu

directivele europene, ediţia a II – a, Best Publishing România, 2007 7. *** O.M.F.P. nr. 2374 / 2007 – modificarea O.M.F.P. nr. 1752 / 2005 pentru

Aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, 2008.


MODALITĂŢI CONCRETE PRIVIND EVALUAREA STOCURILOR

Autor: Laura - Alina NǍMOLOŞANU – Anul IV F.B.C. ZI Coordonator ştiinţific: Lect. univ. drd. Alexandra DOROŞ

Rezumat: Comerţul se poate defini ca o activitate continuă de cumpărare a mărfurilor şi revânzare a lor, în scopul obţinerii unui profit. Legislaţia, precum şi diferitele domenii teoretice şi practice ale economiei operează cu trei termeni privind marfa ca obiect fundamental al comerţului.

Cuvinte cheie:comerţ, marfuri,

Conform Legii nr. 82 din 24 dec. 1991 (republicată) a contabilităţii, contabilitatea este activitatea specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice. Persoanele juridice şi fizice, conform art. 1 din Legea contabilităţii, au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea finaciară, potrivit acestei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii Societăţile comerciale care efectuează acte de comerţ au un statut de intermediere între producătorii şi consumatorii de bunuri materiale.

Ca urmare, comerţul ca parte componentă principală a sectorului terţiar al economiei se poate defini ca ansamblu de activităţi prin care se stabilesc legături permanente între producători şi consumatori [7, pag. 6]. Comerţul se poate defini ca o activitate continuă de cumpărare a mărfurilor şi revânzare a lor, în scopul obţinerii unui profit.

Legislaţia, precum şi diferitele domenii teoretice şi practice ale economiei operează cu trei termeni privind marfa ca obiect fundamental al comerţului. Aceşti termeni sunt: bun, produs şi marfă, termeni consideraţi, în numeroase cazuri, similari sau echivalenţi [7, pag. 18]. Astfel, necesităţile consumatorilor şi ale societăţii în ansamblu sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor. Acest termen are cea mai largă accepţiune semantică.

Termenul general de bun semnifică orice element din natură sau creat de om, apt să satisfacă o nevoie umană de consum personal sau de consum productiv, datorită proprietăţilor pe care le posedă. Prin bun se înţelege aşadar ceea ce este util


sau necesar societăţii sau individului pentru asigurarea existenţei şi bunăstării sale.

Termenul de produs se referă la rezultatul unui proces economic, social, al unui proces de creaţie, tehnic, etc. Semnificaţia termenului de produs a evoluat în ultimii ani de la aceea de obiect material destinat să satisfacă o trebuinţă spre definiţii tot mai complexe, menite să evidenţieze originea, natura produsului, relaţiile sale cu mediul natural. Termenul de produs este utilizat frecvent cu semnificaţia de marfă, cu precădere în practica economică. De altfel, ca urmare a actului de vânzare-cumpărare pe piaţă, prin trecerea produsului de la ofertant la consumator, produsul respectiv se transformă în marfă.

Termenul de marfă se referă la orice produs apt să satisfacă o trebuinţă şi care este disponibil pentru vânzare pe piaţă.

Mărfurile se caracterizează printr-un ansamblu de atribute materiale şi imateriale care pot să satisfacă cerinţele consumatorilor şi care sunt primite în schimbul banilor sau al altui echivalent bănesc.

Contabilitatea stocurilor în comerţul cu amănuntul (en-detail) S.C. „MADO” S.R.L. aplică metoda inventarului permanent la preţ de

vânzare cu TVA pentru mărfuri. Contabilitatea analitică a stocurilor de mărfuri este organizată după metoda cantitativ-valorică, pe fişe de cont analitic, şi constă în ţinerea evidenţei cantitative la locul de depozitare pe categorii de mărfuri, iar în contabilitate a evidenţei cantitativ-valorice. S.C. „MADO” S.R.L. are la începutul perioadei de gestiune următoarea situaţie în conturi: Sold iniţial debitor (SiD) cont 371 „Mărfuri”: 11,14 lei Sold iniţial creditor (SiC) cont 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri”: 1,73 lei Sold iniţial creditor (SiC) cont 4428 „TVA neexigibilă”: 1,70 lei.

Operaţiile perioadei: Se achiziţionează mărfuri de la furnizori, cu factură şi direct la magazin: - preţ de cumpărare: 15,56 lei; - TVA deductibilă, 19%: 2,95 lei.

1.a) Încărcarea gestiunii la preţ de evidenţă (preţ de vânzare cu TVA):

Cost achiziţie: 15,56 lei Marjă (adaos comercial) 24%: 3,73 lei Cost achiziţie + Marjă: 19,29 lei TVA neexigibilă (19%): 3, 66 lei Preţ de evidenţă: 22,95 lei

Contabilizarea încărcării gestiunii la preţ de vânzare cu TVA: 371 „Mărfuri” = % 22,97 lei

401 „Furnizori” 15,56 lei 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri” 3,73 lei 4428 „TVA neexigibilă” 3.66 lei


1.b) Se înregistrează TVA din facturi, datorat furnizorilor: 4426 „TVA deductibilă” = 401 „Furnizori” 2,95 lei

Vânzările perioadei: 17.450.000 lei. Valoarea mărfurilor vândute (inclusiv TVA): 17,45 lei, din care TVA: 17,45x (19/119) = 2,78 lei Valoarea la preţ de vânzare fără TVA: 17,45 – 2,78 = 14,67 lei. Contarea vânzării mărfurilor: 5311 „Casa în lei” = % 17,44 lei 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor” 14,66 lei 4427 „TVA colectată” 2,78 lei - Descărcarea gestiunii magazinului, la sfârşitul lunii, cu valoarea mărfurilor vândute presupune următoarele calcule şi înregistrări: 3.a) Determinarea coeficientului mediu de marjă (adaos comercial): 1,73 + 3,73 K378 = x 100 = 16.98 % 11,14 + 22,96 – 1,70 – 3,66 3.b) Înregistrarea descărcării gestiunii: Marjă vânzări = K378 x RC cont 707 = 16.98% x 14,66 = 2,48 lei Costul de achiziţie al mărfurilor vândute (Camv) =

= Preţ vânzare (Pv) – Marjă vânzări – TVA colectată = = 17,45 – 2,48 – 2,78 = 12,19lei

% = 371 „Mărfuri” 17.45 lei 607 „Cheltuieli privind mărfurile” 12,19 lei 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri” 2.48lei 4428 „TVA neexigibilă” 2.78 lei

D 371 „Mărfuri” C D 378 „Diferenţe de

preţ la mărfuri” C

SiD: 11.14 SiC: 1.73 RD: 22.96 RC: 17.45 RD: 2.79 RC: 3.73 TD: 34.10 TC: 17.45 TD: 2.79 TC: 5.47 SfD: 16.65 SfC: 2.67

D 4428 „TVA

neexigibilă” C D 707 „Venituri din

vânzarea mărfurilor” C

SiC: 1.70 RD: 2.78 RC: 3.66 RD: 14.66 RC: 14.66 TD: 2.78 TC: 5.37 TD: 14.66 TC: 14.66 SfC: 2.58


D 607 „Cheltuieli

privind mărfurile”

C D 121 „Profit şi pierdere”

C

RD: 11.87 RC: 11.87 RD: 11.87 RC: 14.6

6 TD: 11.87 TC: 11.87 TD: 11.87 TC: 14.6

6 SfC: 2.79

Se închide contul 607 „Cheltuieli privind mărfurile”prin contul 121 „Profit şi pierdere”: 121 „Profit şi pierdere” = 607 „Cheltuieli privind mărfurile” 11.87 lei -Se închide contul 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor” prin contul 121 „Profit şi pierdere”: 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor” = 121 „Profit şi pierdere” 14.66 lei Calculul profitului brut: • preţ de vânzare mărfuri vândute, fără TVA colectată = 14.66 lei • cost de achiziţie mărfuri vândute = 11.87 lei

Profit brut = 2.79 lei În Bilanţ, consemnarea mărfurilor se efectuează la cost de achiziţie, obţinut cu relaţia:

Stoc mărfuri (la cost de achiziţie) = = SfD cont 371 – SfC cont 378 – SfC cont 4428 = = 16.65 - 2.67 - 2.58 = 11.40 lei

Contabilitatea reducerilor de preţ

S.C. „MADO” S.R.L. acordă clienţilor reduceri de preţ la mărfuri, cu

caracter comercial, care îmbracă forma rabaturilor. Rabaturile se cordă în unele ocazii cum ar fi: vânzarea mărfurilor la sfârşit de serie sau de sezon, pentru a grăbi reducerea stocurilor de produse vechi, vânzarea mărfurilor la o dată foarte apropiată de data expirării termenului de garanţie, vânzări aniversare, vânzări în perioadele de timp când nivelul vânzărilor este scăzut , vânzări promoţionale cu ocazia lansării pe piaţă a produselor noi. Rabaturile se acordă în momentul vânzării mărfurilor.

Pentru exemplificare, S.C. „MADO” S.R.L. a vândut mărfuri, într-o zi de duminică, după cum urmează:

- mărfuri (preţ de vânzare, fără TVA) 30,00 lei

- rabat (bonificaţie) 10% -3,00 lei Net comercial 27,00 lei TVA 19% (27.000 x 19%) 5,13 lei Suma de încasat: 32,13 lei Înregistrarea în contabilitatea S.C. „MADO” S.R.L.:

5311 „Casa în lei” = % 32,13 lei 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor” 27,00 lei 4427 „TVA colectată” 5,13 lei


Contabilitatea vânzărilor de mărfuri cu plata în rate

Conform OMFP nr. 1784/2002 , se prevede: „Înregistrarea în contabilitate a bunurilor vândute cu plata în rate se face pe baza facturii întocmite în momentul efectuării transferului dreptului de proprietate a acestora, prin trecerea pe venituri a sumelor ce reprezintă avansurile primite şi ratele de încasat pe toată durata contractului, respectiv pe cheltuieli a sumelor reprezentând valoarea de înregistrare a bunurilor vândute”.

Contabilitatea vânzărilor de mărfuri cu plata în rate presupune evidenţierea creanţelor faţă de clienţi, în momentul vânzării, pentru o mărime egală cu: preţul de vânzare, dobânda aferentă perioadei pentru care se face vânzarea în rate, precum şi TVA aferentă.

Dobânda se calculează pe baza cotei convenite de S.C. „MADO” S.R.L., în funcţie de rata pieţei şi reprezintă, în momentul vânzării, un venit înregistrat în avans. Dobânda se încasează odată cu ratele şi pentru evidenţierea acesteia în contabilitate se utilizează contul 472 „Venituri înregistrate în avans”, care are funcţia contabilă de pasiv. Se creditează la înregistrarea dobânzii în momentul vânzării şi se debitează pe măsura încasării acesteia şi transformarea în venit din dobânzi. Soldul creditor, al contului 472 „Venituri înregistrate în avans”, reflectă dobânda care nu a ajuns la scadenţă.

Preţul de vânzare este recunoscut ca venit în totalitate în momentul vânzării conform IAS 18 „Venituri”.

S.C. „MADO” S.R.L. a vândut, în luna decembrie 2007, mărfuri cu plata în rate, fără avans, în valoare de 280,00 lei (preţ de evidenţă); costul mărfurilor vândute fiind de 191,29 lei, marja mărfurilor vândute este de 43,99 lei. Ratele se încasează eşalonat, pe o perioadă de 12 luni cu o dobândă totală fixă de 15%, la preţ de vânzare, în rate egale. Operaţiunile ce se efectuează în evidenţa S.C. „MADO” S.R.L. sunt următoarele:

a) Înregistrarea vânzării mărfurilor cu plata în rate 4111 „Clienţi” = % 315,28 lei 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor” 235,29 lei 472 „Venituri înregistrate în avans” 35,29 lei 4427 „TVA colectată” 44,70 lei

b) Descărcarea gestiunii cu valoarea vândută: % = 371 „Mărfuri” 279.98 lei

607 „Cheltuieli privind mărfurile” 191,29 lei 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri” 43,99 lei 4428 „TVA neexigibilă” 44,70 lei

c) Încasarea lunară a ratelor şi a dobânzii stabilite conform contractelor: Rata lunară = 235,29 lei / 12 luni = 19,60 lei/lună Dobânda lunară = 35,29 lei / 12 luni = 2,94 lei/lună

5121 „Conturi la bănci în lei” = 4111 „Clienţi” 22,52 lei d) Transformarea dobânzii în venit curent:

472 „Venituri înregistrate în avans”=766 „Venituri din dobânzi” 2,94 lei


BIBLIOGRAFIE

1. Reglementari contabile armonizate cu Directivele Europene – Editura Sedcom Libris, Iasi,2006.

2. Ghid practic de aplicare a Standardelor de Contabilitate – Editura economica, Bucuresti, 2001.

3. Contabilitatea intreprinderiilor –Editura Fundatiei” Andrei Saguna”, Constanta, 2005

4. OMFP. Nr. 1752| 2005


NOUTĂŢI PRIVIND REGLEMENTĂRILE CONTABILE ÎN ROMÂNIA

Autor: Andrea NYEGRAI (SIMON) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ

Abstract: In this document I present the newest things, about Accountants

regulation, a legislation which complete and update the existing regulation in România.

Key words: economico-financiare, contabilitatea, bilanţ, cont de profit şi

pierdere.

A. Potrivit legii nr. 31/19901 societăţile comerciale cu sediul în

România sunt persoane juridice române, şi acestea se vor constitui în una dintre următoarele forme: societate în nume colectiv

societate în comandită simplă societate pe acţiuni societate în comandită pe acţiuni societate cu răspundere limitată.

Conform articolului nr.3, din legea mai sus menţionată obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni “răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.” Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi. Acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.

Articolul 4 din această lege prevede faptul că societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul când legea prevede altfel.

1Legea nr.31/1990, actualizată la 29 ianuarie 2007


B. Conform capitolului I din Legea nr.82/1991, republicată, societăţile

comerciale, regiile autonome, precum şi celelalte persoane juridice, „au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune” .

Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute în alineatele de mai sus, „au obligaţia să conducă contabilitatea proprie” .Contabilitatea „trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor, cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie” .

Conform prezentei legi, „contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională”. Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută „se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută” Ministrul Finanţelor Publice „elaborează şi emite norme şi reglementări în domeniul contabilităţii, planul de conturi general, modelele situaţiilor financiare, registrelor şi formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă, normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora” .

Conform art. 5, societăţile comerciale au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă, şi să întocmească situaţiile financiare anuale.

Operaţiunile economico-financiare efectuate „se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate”, aşa numitele documente justificative . Aceste documente „angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate” .

Art. 8 prevede obligaţia societăţilor comerciale de a efectua inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării lor, în cazul fuziunii sau încetării activităţii.

Potrivit art. 9, evaluarea elementelor deţinute cu ocazia inventarierii se prezintă în situaţiile financiare anuale potrivit reglementărilor contabile aplicabile. “Reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data bilanţului”, care se determină pe baza unor evaluări efectuate, de evaluatori autorizaţi conform reglementărilor legale în vigoare„Documentele oficiale de prezentare a situaţiei economico-financiare sunt situaţiile financiare anuale”, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o „imagine fidelă a poziţiei financiare”.

Conform capitolului II, care se referă la organizarea şi conducerea contabilităţii, societăţile comerciale organizează şi conduc contabilitatea în compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul – şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. “Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare1”.

”Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine „directorului economic, contabilului - şef sau altei persoane împuternicite să Îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (C.E.C.C.A.R.), răspunderea pentru Conducerea contabilităţii, revine acestora potrivit legii şi prevederilor contractuale.

1 Legea nr.259/19iulie2007, modificarea şi completarea legii contabilităţii nr.82/1991


Contabilitatea imobilizărilor se ţine pe categorii şi pe fiecare obiect

de evidenţă, iar a stocurilor cantitativ şi valoric sau numai valoric. Articolul 13 se referă la următoarele: 1)„înregistrarea în contabilitate a elementelor de activ se face la costul de

achiziţie, de producţie sau la valoarea justă pentru alte intrări decât cele prin achiziţie sau producţie”;

2)„creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea nominală”.

Contabilitatea clienţilor şi a furnizorilor se ţine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică. Contabilitatea veniturilor şi a cheltuielilor se ţine pe feluri de venituri şi cheltuieli.

Conform legii, „profitul sau pierderea se stabileşte cumulat de la începutul exerciţiului financiar, închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli se efectuează la sfârşitul exerciţiului financiar” , rezultatul definitiv al exerciţiului financiar stabilindu-se la închiderea acestuia.

Repartizarea profitului se înregistrează pe destinaţii, după aprobarea situaţiilor financiare anuale. Pierderea contabilă reportată se acoperă din profitul exerciţiului financiar şi cel reportat, din rezerve, prime de capital şi capital social, potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.

Conform capitolului III, Registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal;

Registrul inventar; Cartea mare. Registrele de contabilitate se utilizează în „strictă concordanţă cu destinaţia

acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate. ”Pentru verificarea înregistrărilor se întocmeşte balanţa de verificare, „cel puţin anual, la încheierea exerciţiului financiar, sau la termenele de întocmire a situaţiilor financiare periodice” . Aşa cum se prevede în articolul nr.23, persoanele prevăzute la articolul nr.1din lege, care utilizează sisteme informatice de prelucrare automată a datelor sunt obligate să asigure prelucrarea datelor înregistrate în contabilitate conform cu normele contabile aplicate, controlul şi păstrarea acestora pe suporturi tehnice.

Registrele de contabilitate precum şi documentele justificative „se păstrează în arhivă timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salariu, care se păstrează timp de 50 de ani” .Conform articolului nr. 26, în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile acestea se vor reconstitui în termen de maximum 30 de zile de la constatare.

Exerciţiul financiar reprezintă perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare anuale, care, de regulă, coincide cu anul calendaristic. Durata exerciţiului financiar este de 12 luni. Societăţile comerciale „au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora” aşa cum se precizează în capitolul IV, care se referă la situaţiile financiare anuale.

Pentru persoanele juridice, care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, „situaţiile financiare se compun din: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative” .


Situaţiile financiare anuale constituie un tot unitar, şi sunt însoţite de

raportul administratorilor. „Raportul anual cuprinde situaţiile financiare anuale, raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile” .

Obiectul situaţiilor financiare anuale consolidate este de a oferi o imagine fidelă a poziţiei financiare.

„Persoanele juridice care organizează contabilitatea în partidă dublă trebuie să publice situaţiile financiare anuale” . Situaţiile financiare se păstrează timp de 50 de ani. În caz de încetare a activităţii, situaţiile financiare anuale precum şi celelalte documente se predau la arhivele statului.

Conform art. 29, un exemplar al situaţiilor financiare anuale se depune la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Judeţene.

Capitolul V al legii discută contabilitatea trezoreriei statului şi a instituţiilor publice, iar capitolul VI ne dezvăluie contravenţiile şi infracţiunile, şi anume: „Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de persoanele cu atribuţii de inspecţie fiscală şi de comisarii Gărzii financiare, precum şi de personalul altor direcţii din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, stabilit prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor ,conform articolului 42, alineatul (4)1”. Amenzile contravenţionale se suportă de persoanele vinovate.

C. În ceea ce priveşte Ordinul Ministrului de Finanţe nr. 1752/17.11.2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, acestea cuprind:

Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene care se referă la formatul şi conţinutul situaţiilor financiare anuale.

Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene care se referă la formatul şi conţinutul situaţiilor financiare anuale consolidate.

Reglementările contabile conforme cu directive a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, prevăd: formatul şi conţinutul situaţiilor financiare anuale, principiile contabile şi regulile de evaluare, precum şi regulile de întocmire, aprobare, auditare şi publicare a situaţiilor financiare anuale.

D. Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 2374/2007 se referă la completarea şi modificarea ordinului nr.1752/17.11.2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.25 din 14.01.2008.

E. Interpretarea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), oferă explicaţii analitice şi ilustraţii numeroase cu privire la actualele principii contabile, reprezentând una din cele mai noi şi complete lucrări publicate pe plan mondial. Cartea integrează standardele internaţionale de raportare financiară şi precedentele standarde internaţionale de contabilitate. Aceste materiale au fost sintetizate într-un format orientat către utilizator, eliminând necesitatea ca cititorii să cunoască dinainte numele şi numerele standardelor profesionale. IFRS oferă utilizatorului baza conceptuală a regulilor, pentru a permite raţionamentul prin analogie, care este atât de necesar în abordarea unei lumi complexe, în continuă schimbare, dearanjamente şi structuri comerciale.

1 Legea nr.86/2008-aprobarea OUG nr.102/04.10.2007 pentru modificarea legii

contabilităţii nr.82/1991, publicat în M.Oficial, partea I, Nr.292/15.04.2008


F. “În cadrul Normelor privind elaborarea, depunerea şi publicarea situaţiilor financiare pentru exerciţiul 2007, respectiv la punctul < Aspecte legate de completarea situaţiilor financiare la 31.12.2007 > se precizează, faptul că, persoanele juridice, care la data bilanţului, depăşesc limitele a două din cele trei criterii de mărime prevăzute la articolul 3(1) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor conforme cu directivele europene, şi anume :

total active: 3.650.000Euro cifra de afaceri netă : 7.300.000Euro număr mediu salariaţi : 50, întocmesc situaţii financiare anuale la

2007, care cuprind : 1. bilanţ(cod10) 2. cont de profit şi pierdere(cod20) 3. situaţia modificărilor capitalului propriu 4. situaţia fluxurilor de trezorerie 5. note explicative la situaţiile financiare anuale. Acestea vor fi

însoţite deformularul < Date informative >(cod30) şi formularul <Situaţia activelor imobilizate> (cod40).

La punctul 280 din OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, secţiunea 5 “ Exemple de prezentare a notelor explicative la situaţiile financiare anuale” se arată: modul de prezentare, în notele explicative a informaţiilor cerute de prezentele reglementări şi anume :

Nota 1 – Active imobilizate Nota 2 – Provizioane Nota 3 – Repartizarea profitului Nota 4 – Analiza rezultatului din exploatare Nota 5 – Situaţia creanţelor şi datoriilor Nota 6 – Principii, politici şi metode contabile Nota 7 – Participaţii şi surse de finanţare Nota 8 – Informaţii privind salariaţii şi membrii organelor de administraţie, conducere şi de supraveghere


Nota 9 – Principalii indicatori economico – financiari:

- Indicatori de lichiditate - Indicatori de risc - Indicatori de activitate - Indicatori de profitabilitate Nota 10 – Alte informaţii.”1

BIBLIOGRAFIE

1. Legea nr. 31/1990- “Legea Societăţilor Comerciale“ - Ediţia a VIII-a, 29 ianuarie 2007- Best Publishing

2. Legea contabilităţii nr.82 din 1991, republicată. 3. Legea nr. 259/19 iulie 2007 - pentru modificarea şi completarea Legii

Contabilităţii nr.82/1991 - publicat în Monitorul Oficial nr.506/27, iulie 2007.

4. Legea nr.86/2008-aprobarea OUG nr.102/04.10.2007 pentru modificarea legii Contabilităţiinr.82/1991, publicat în M.Oficial, partea I, Nr.292/15.04.2008

5.***O.M.F.P. nr. 1752/2005 actualizat, - Reglementări contabile conforme cu directivele europene, ediţia a II–a, Best Publishing România, 2007

6***O.M.F.P. nr. 2374/2007 – modificarea O.M.F.P. nr. 1752/2005 pentru Aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,2008.

7. Epstein Barry J. Abbas Ali Mirza,- I.F.R.S, - Standardele Internaţionale de contabilitate şi raportare fiscală - Editura BMT

8. Doroş Alexandra – Model de adaptare a “notelor explicative” la situaţiile Financiare conforme cu directivele europene, - Revista“Curierul Fiscal” nr.3/2008, Bucureşti,- Editura C.H. Beck, 2008

1 Alexandra Doros – Revista “Curierul Fiscal” nr.3/2008, Editura C. H. Beck Bucureşti, pag.25-29


MODALITĂŢI CONCRETE PRIVIND DETERMINAREA VENITURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR SALARIALE

Autor: Daniela PÃDURE (CÎMPEAN) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Doroş Alexandra

Salariul este expresia bãneascã a pãrtii din venitul naţional destinat

consumului individual şi repartizată celor ce muncesc, proporţional cu cantitatea şi calitatea muncii depuse. Salariile se pot plăti angajatilor:fie în două tranşe: chenzina I (avans) şi chenzina a II-a (lichidare), plata chenzinei I se face pe bază "Listei de avans chenzinal", iar plata chenzinei a II-a pe baza "Statului de plată al salariilor"; fie într-o singurã transã, o dată pe lună pe baza “Statului de plată al salariilor”.

Venitul reprezintă sumele sau valorile încasate sau de încasat din: livrãri de bunuri, executări de lucrări, prestări de servicii, executări de obligaţii legale sau contractuale.Potrivit Codului fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau natură obţinute de o persoana fizicã ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevãzut de lege, indiferent de perioada la care se referã, de denumirea veniturilor ori de formă sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate de muncă.

In vederea metodei de efectuare de calcul salarial şi înregistrare contabila a datoriilor faţă de personalul angajat este necesara prezentarea modului de desfăşurare a activităţii contabile în societatea de referinţă.

Prezentarea modului determinarii veniturilor si reţinerilor salariale

In cadrul societăţii de referinţă activitatea de calcul salarial, cu tot ce presupune această activitate, se desfăşoară în cadrul Departamentului de Resurse Umane.

Punctul de plecare pentru efectuarea calculului salarial îl reprezintă verificarea prezenţei personalului. Avand în vedere modalitatea de organizare a timpului de lucru pentru personalul angajat, evidenţa prezenţei este foarte greu de ţinut. Din acest motiv se foloseşte pontajul electronic pentru care se foloseşte un soft propriu. Dar, pe langã această evidenţă electronicã este necesarã deasemenea o verificare manuala conform condicii de prezenţã în care angajatii semnează la sosire şi la plecare. Această evidenţã este realizatã la fiecare segment sau departament de către o persoanã aparţinând acestora datorita numărului mare de angajaţi.


Calculul salarial Pentru o mai bună inţelegere a modalitaţii de calcul al salariului vom

considera un angajat al unei firme Vasile Ion cu numărul de marca 00176, a cãrui funcţie este de gestionar. Pentru acest angajat avem următoarele date în luna aprilie 2008:

- Salariul de încadrare = 1250 lei; - Pentru fiecare zi lucratã salariatul primeste un tichet de masă în valoare de

7,88 lei; - Angajatul a lucrat 8 ore suplimentare în data de 18.04.2008 ; - Salariatul a stat în perioada 07.04.–15.04.2008 în concediu medical pentru

boala obişnuitã. - Numărul de persoane aflate în întreţinere este de două. - Plata salariului se face o singurã datã pe lună.

Ştiind că sistemul de sporuri practicat de angajator este urmãtorul : - pentru orele lucrate suplimentar 95 % din salariul de bază; - pentru munca prestatã în zilele de sărbători legale sau în alte zile în care

potrivit legii nu se lucrează 100% din salariul de bază; - pentru lucrul în timpul nopţii sporul este de 25% din salariul de bază;

- sporul de vechime este introdus în salariu de bază; - pentru ore lucrate în trei schimburi se acordă 9 % din salariul de bază; - pentru ore lucrate în program inegal se acordă 15 % din salariul de bază.

Sa se calculeze salariul net. Determinarea venitului brut Venitul brut se calculează pe baza urmatoarelor formule: Salariu de bază + Alte drepturi salariale = Venit brut sau Salariul realizat + Adaosurile la salariu = Venitul brut realizat. Un prim pas pentru calculul salariului brut este acela de a determina

valoarea sporurilor de care angajatul beneficiază, precum şi valoarea indemnizatiei pentru concediul medical.

Pentru a avea o imagine clarã a numărului de ore lucrate de către angajat vom consulta foaia de pontaj, de unde rezultã:

- numărul de ore suplimentare efectuate de către angajat este de 8; Luna aprilie are 21 de zile lucrătoare, adică 21 x 8 = 168 de ore. Formula de calcul a ‘n‘ ore lucrate:

Valoarea a ‘n’ ore lucrate =

lunalucratoareoreNrincadraredesalariulxlucratoarezioreNr

/__._____/_.

Valoarea a 8 ore lucrate = 16812508x = 60 lei.

Sporul pentru ore suplimentare = 95% x 60 = 57 lei Deci valoarea celor 8 ore suplimentare este egalã cu 60 + 57 = 117 lei, ce se

adaugã la salariul de încadrare.


Valoare ore suplimentare = 117 lei.

Sporul pentru lucru în schimb de noapte se calculează în funcţie de numărul de ore efectuate pe timp de noapte.

Din foaia de pontaj reiese că Vasile Ion a lucrat 40 de ore de noapte.

Valoarea celor 40 de ore = 168

125040x = 300 lei.

Sporul pentru ore de noapte = 300 x 25% = 75 lei. Datoritã faptului că angajatul lucrează în trei schimburi acesta primeşte un

spor pentru lucru în trei schimburi de 9 % aplicat la salariul de încadrare. Sporul pentru lucru în 3 schimburi = 1250 x 9% = 113 lei. Total sporuri primite de angajat = 117 + 75 + 113 = 305 lei In vederea efectuãrii calculului îndemnizaţiei pentru concediu medical este

necesar calculul bazei lunare de calcul (BC). Aceasta se determină ca media veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a achitat contribuţia individualã de asigurări sociale de sănătate.

Concediul medical a fost de 9 zile calendaristice, adică 7 zile lucrătoare conform foii de pontaj.

Media zilnica a BC = lucrateefectivziledeNr

realizatVenit____.

_

Media zilnica a BC = 1079270

= 86.63 lei

Cuantumul brut al indemnizaţiei = Media zilnica a BC x Cota x Numărul de zile lucrătoare de concediu medical.

Cuantumul brut al indemnizaţiei = 86,63 x 75% x 7 = 455 lei Indemnizaţia se suporta de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi. Indemnizaţia suportata de angajator = 86,63 x 75% x 5 = 325 lei

- din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate începând cu ziua următoare celor suportate de angajator până în ultima zi de concediu. Indemnizaţia suportatã din bugetul FNUASS = 455 – 325 = 130 lei. Având în vedere faptul că angajatul a avut 14 zile lucrătoare, adică 112 ore,

vom calcula salariul de bază primit de angajat pentru orele efectiv lucrate: Valoarea celor 112 ore = 112x1250 = 834 lei 168

Salariul brut realizat = Salariul de bază + Total sporuri + Indemnizaţii Salariul brut realizat = 834 + 305 + 455 = 1594 lei. Reţineri salariale Din venitul brut al angajatului se efectuează următoarele reţineri

individuale: a) Contribuţia angajatului la asigurãrile sociale este de 9,5%, cotã

aplicatã la venitul brut realizat. Aceastã contribuţie constituind o datorie faţă de


bugetul asigurãrilor sociale;

Contribuţia angajatului la asigurãrile sociale = 9,5% x Salariul brut Aceasta este formula de calcul pentru angajatii ce nu au avut concediu

medical plătit, iar pentru salariatul nostru formula de calcul este urmãtoarea : Contribuţia angajatului la asigurãrile sociale = 9,5% x (Salariul brut –

Valoarea indemnizaţiei pentru concediul medical) + 9,5% x Salariul minim garantat în plata x Nr. Zile CM lucr./Nr. Zile lucrătoare pe lună

Contribuţia angajatului la asigurãrile sociale = 9,5% x(1594 – 455)+ 9,5%x ((500 /21)x7)=08 + 16 = 124 lei;

b) Contribuţia angajatului la fondul de şomaj este de 0,5 % aplicat la salariul de bază, constituie datorie faţă de fondul de şomaj ;

Contribuţia angajatului la fondul de şomaj = 0,5% x 1594 = 8 lei c) Contribuţia angajatului la asigurãrile sociale de sănătate este de

5,5%, cotã aplicatã la venitul brut realizat, contribuţia constituind datorie faţă de Casa Naţionalã a Asigurãrilor de Sãnãtate. Pentru concediul medical angajatul nu contribuie la asigurãrile sociale de sănătate, deci se va aplica cota de 5,5% la diferenţa dintre salariul brut şi îndemnizaţia pentru concediul medical.

Contributia angajatului la asig. soc. de sănătate = 5,5% x (1594 – 455)= 63 lei.

d) Impozitul pe venitul din salarii constituie o datorie la bugetul statului. Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar către bugetul

statului şi se calculează şi se reţine la sursa de către platitorii de venituri. Impozitul lunar se determină astfel la locul unde se aflã funcţia de bază,

prin aplicarea baremului lunar asupra bazei de calcul determinate ca diferenţã între venitul net din salarii, aferent unei luni, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii şi a cheltuielilor profesionale, şi deducerea personala acordata pentru luna respectivă în funcţie de numărul de persoane aflate în întreţinerea salariatului..

Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din salarii este de 16% aplicatã asupra venitului impozabil corespunzător fiecarei surse din categoria respectivă.Având în vedere faptul a anajatul nostru are în întretinere 2 persoane şi un salariu brut penru luna aprilie de 1594 lei , deducerea personala de bază are o valoare de 320 lei.

Venitul baza de calcul = V. brut – şomaj – CAS – CASS – Deducere de bază

Venitul bază de calcul = 1594 – 8 – 124 – 63 – 320= 1079 lei Impozitul pe salariu = Venitul bază de calcul x 16% = 1079x16%=173 lei. e) Alte reţineri - rate locuinţe, chirii, pensii alimentare, imputaţii etc. ->

constituie datorie faţă de creditorii respectivi. Având în vedere cã salariatul nostru nu are datorii faţă de diverşi

creditori nu va avea reţineri din salariu.

Calculul venitului net Venitul net = V. brut – şomaj – CAS – CASS – impozit – alte reţineri

Venitul net = 1594 – 8 – 124 – 63 – 173 - 0 = 1226 lei. Deoarece salariul este plãtibil o singurã datã pe lună, salariul încasat de

angajat este egal cu venitul net, adică 1226 lei. Pe langã aceastã sumã, angajatul mai primeşte şi 14 tichete de masă a căror


valoare este de 7,88 lei => 14 x 7,88 = 110,32 lei.

Total venit pentru angajat aprilie= 1226 + 110 = 1336 lei. Obligaţiile întreprinderii faţă de bugetul de stat şi fondurile

asigurărilor sociale Angajatorii, societaţile comerciale în diferitele lor forme de organizare şi

funcţionare, au următoarele obligaţii faţă de bugetele asigurărilor sociale:sã reţinã şi să vireze lunar contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotã de 1% din fondul de salarii brut.Fondul de salarii brut reprezintã suma salariilor brute calculate pentru toţi angajatii societãţii.Având în vedere faptul că s-a fãcut calculul salariului pentru un singur salariat =>Fondul de salarii brut = Salariul brut al angajatului = 1594 lei.

Contribuţia societãţii la bugetul asigurărilor pentru şomaj = 1% x 1594= 16 lei.

Sã plãteascã la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de 0.85% aplicatã la fondul de salarii brut.

Contribuţia societãţii pentru concedii şi îndemnizaţii = 0.85% x 1594 = 14 lei.

Sã calculeze şi să vireze contribuţia pentru asigurãrile sociale. Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de

condiţiile de muncă: normale, deosebite sau speciale. In baza legii , cotele de contribuţie de asigurări sociale se stabilesc după cum

urmează: a) Pentru condiţii normale de muncă : 29%; b) Pentru condiţii deosebite de muncă : 34%; c) Pentru condiţii speciale de muncă : 39%. Condiţiile de muncă în cadrul societãţii sunt normale de aceea contribuţia

de asigurări sociale:- se imparte în:19.5% contribuţia întreprinderii; 9.5% contribuţia angajatului.

Contribuţia societãţii pentru asigurãrile sociale = 19,5% x (1594 – 455)+ 19,5% x 500 x 7/21 = 19,5% x 1139 + 19,5% x 130 = 222 + 32 = 254 lei

Contribuţia societaţii pentru asigurãrile sociale = 254 lei Sã plãteascã contribuţia de asigurări sociale de sănătate către Fondul

naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aceasta reprezentând 5,5 % din fondul de salarii brut.In ceea ce priveşte concediul medical societatea va plăti contribuţia la asigurãrile sociale de sănătate numai pentru partea de îndemnizatţe pentru concediul medical suportatã de societate, adică cei 325 lei.

Contribuţia de asigurări sociale de sănătate = 5,5% x (1594 – 130) = 81 lei.

In cazul în care carnetele de muncă ale angajaţilor sunt la sediul angajatorului acesta este obligat la plata unui comision către ITM ( Inspectoratul Teritorial de Muncã) în cotã de 0.25% din fondul de salarii brut, iar dacă, carnetele de muncă sunt la sediul ITM atunci societatea va plăti o cotã de 0.75% din fondul de salarii brut.

In ceea ce priveşte societatea de referinţă carnetele de muncă ale angajatilor sunt pãstrate la sediul societaţii.


Comision ITM = 0.25% x 1594 = 4 lei

Sã plãteascã lunar o contribuţie la Fondul de garantare, în cotã de 0.25% aplicatã asupra fondului total de salarii brute lunare realizate de salariaţi.

Contribuţia societaţii la fondul de garantare = 0.25% x 1593,5 = 4 lei. Sã plãteascã lunar contribuţia pentru asigurarea pentru accidentele de muna

şi boli profesionale, tariful de risc fiind stabilit în functie de codul CAEN. Contribuţia societaţii pentru asigurarea pentru accidentele de muncă

şi boli profesionale = 0,862 % x 1594 = 14 lei. Faţã de bugetul de stat angajatorii au obligaţia de a calcula şi de a vira

impozitului pe salarii.Valoarea obligaţiilor de platã a societaţii conform legii este egalã cu suma tuturor contribuţiilor calculate mai sus, adică:

Valoarea obligaţiilor de platã a societãţii =16 + 14+ 254 + 81+4+4+14= 387 lei.

Cheltuiala societãţii cu angajatul = 387 + 1594 – 130 = 1851 lei. Pentru a avea o privire în ansamblu a modalitãţii de calcul a salariului

pentru angajatul ales şi a cheltuielilor societaţii vom centraliza datele în următoarele tabele:

Tab.1.- Calcul salarial

Nr. crt. Elemente de calcul Procent Suma Observatii

1 Salariu de încadrare - 1250 - 2 Spor ore suplimentare 95% 117 -

3 Spor ore noapte 25% 75 Se calculează în funcţie de numărul de ore suplimentare lucrate

4 Spor lucru în 3 schimburi 9% 112,5 -

5 Cuantumul brut al îndemnizaţiei de concediu

- 455 - 325 lei suportaţi de societate - 130 lei suportaţi din bugetul FNUASS

6 Valoarea orelor lucrate - 834 56 de ore au fost de concediu medical 7 Salariul brut realizat - 1594 - 8 CAS 9.5% 108 - 9 CASS 5,5% 63 - 10 Somaj 0,5% 8 - 11 Deducerea de bază - 320 - 12 Venit bază de calcul - 1079 - 13 Impozit 16% 173 - 14 Venit net - 1226 -


Tab .2.- Sinteza contribuţiilor societãţii

Nr. crt. Elemente de calcul Procent Suma

1 Fondul de salarii - 1594 2 Contribuţia societãţii la bugetul asigurãrilor pentru şomaj 1% 16 3 Contribuţia societãţii pentru concedii şi îndemnizaţii 0.85% 14 4 Contribuţia societãţii pentru asigurãrile sociale 19.5% 254 5 Contribuţia societãţii pentru asigurãrile sociale de sănătate 5,5% 88 6 Comision ITM 0.25% 4 7 Contribuţia societãţii la fondul de garantare 0.25% 4

8 Contribuţia societãţii pentru asigurarea pentru accidentele de muncă şi boli profesionale 0,8621% 14

9 Total contribuţii - 394 10 Salariul brut calculat salariatului plătit de societate - 1594 11 Cheltuialã angajator cu salariat - 1858

BIBLIOGRAFIE

1. Legea nr.53 / 24 .01.2003 - Codul Muncii, cu modificãrile si completãrile ulterioare;

2. Legea Contabilităţii nr.82/1991, cu modificările şi completările ulterioare, republicata în M.O. nr.629/26 aug.2002

3. Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificãrile si completãrile ulterioare;

4. Legea nr.130/1996 republicatã privind contractul colectiv de munca ; 5. Legea nr.387/2007 privind bugetul asigurãrilor sociale de stat pe anul 2008 6. Ordonanţa de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile si indemnizaţiile de

asigurări sociale de sănătate cu modificãrile si completãrile ulterioare; 7. H.G. nr.1507 / 12.12.2007 pentru stabilirea salariului de bazã minim brut pe tarã

garantat in platã ; 8. Ristea Mihai -Contabilitatea întreprinderilor,Editura Mărgăritar,Bucureşti 2002;


EVALUAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE ÎN VIZIUNEA I.F.R.S - I.A.S

Autor: Daniela PĂUN (FLOROIU) – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific:Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ

Abstract: Our demarche is focused on understading the accounting regulation process in Romania in order to accorde with the European Union Accounting Directives and the IFRS/IAS standards. In my essay i want to describe the Romanian solution adopted by the regulator concerning the active evaluation.

Key words: evaluation; contribuation; accouting regulation process. 1. INTRODUCERE Criteriul cel mai utilizat pentru structurarea activelor patrimoniale are în vedere conţinutul economic şi natura activelor patrimoniale. Lichiditatea activelor patrimoniale vizează capacitatea fiecărui element de activ de a parcurge mai activ sau mai lent întregul circuit de exploatare până la transformarea lui în bani. Activele imobilizate denumite şi bunuri de imobile cuprind toate acele valori economice de investiţie a căror perioadă de utilizare este mai mare de un an. Ele alcătuiesc baza şi mijloacele de acţiune ale întreprinderii. Ca bunuri economice, activele fixe se caracterizează atât prin durabilitatea lor mai îndelungată cât şi prin repetata lor participare la circuitul economic. Funcţia acestor bunuri este fixată în activitatea economică şi socială a întreprinderii fără ca prin utilitatea lor să se delimiteze ca bunuri destinate direct comercializării. În consecinţă ele nu se consumă sau nu se înlocuiesc după prima utilizare. Reglementările contabile din Romania definesc activele imobilizate ca fiind activele unei întreprinderi destinate utilizării pe o perioadă îndelungată în activitatea acesteia. Activele imobilizate, în raport de comportamentul lor economic şi al structurii lor materiale, se grupează astfel:

► imobilizări corporale; ► imobilizări necorporale; ► imobilizări financiare.


Imobilizările corporale sunt definite de IAS 16 “imobilizări corporale”ca active tangibile care:

■ sunt deţinute de o entitate pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; ■ pot fi utilizate de entitate pe parcursul mai multor perioade de gestiune. Imobilizările corporale sunt recunoscute ca active când îndeplinesc cumulativ condiţiile; ■ este posibilă generarea de beneficii viitoare către întreprindere, aferente activului respectiv; ■ costul activului poate fi evaluat în mod credibil.

În categoria imobilizărilor corporale se includ: terenurile, amenajările de terenuri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, animale de muncă, plantaţii, mobilier, aparatură de birotică. Imobilizările corporale, cuprind acele bunuri materiale concrete (corporale, fizice) care participă la procesul muncii cu întreaga lor valoare de utilitate, au durata de folosinţă mai mare de un an, au valoare de intrare în patrimoniu mai mare de 1.800 RON, participă la mai multe cicluri de exploatare fără a se integra în conţinutul material al noilor bunuri obţinute şi îşi transmit treptat valoarea asupra noilor produse, lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Imobilizările corporale în curs de execuţie sunt considerate categorie distinctă de active imobilizate. Terenurile sunt categorie aparte de imobilizări corporale şi cuprind terenuri agricole şi silvice, terenuri pentru construcţii, terenuri cu zăcăminte, terenuri fară construcţii. La intrarea în patrimoniu, terenurile se înregistrează în contabilitate în funcţie de clasele de calitate (fertilitate), suprafaţă, amplasare, la costul de achiziţie sau la valoarea de aport a investitorilor. De regulă, terenurile nu sunt supuse amortizării. Deşi IAS 16”Imobilizări corporale” exclude din aria sa de aplicabilitate investiţiile imobiliare, făcănd trimitere la IAS 40 “Investiţii imobiliare”, acestea se numără printre elementele de imobilizări corporale IAS 40 “Investiţii imobiliare” defineşte investiţia imobiliară ca fiind aceea proprietate imobiliară (un teren sau o cladire sau parte a unei cladiri-sau ambele) deţinută (de proprietar sau de locatar, în baza unui contract de leasing financiar) mai degrabă în scopul închirierii sau pentru creşterea valorii capitalului sau ambele, decât pentru:

→ a fi utilizată în producţia de bunuri, prestarea de servicii sau în scopuri administrative; sau

→ a fi vândută pe parcursul desfăşurarii normale a activităţii. Dacă însă, investiţia imobiliară se aşteaptă să fie (vândută) într-o perioadă mai mică de un an de la data bilanţului sau în cursul ciclului normal de exploatare ea poate fi clasificată drept activ curent. Imobilizările necorporale mai sunt definite de IAS 38 “Active necorporale”ca active identificabile nemonetare, fără suport material şi deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau de furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate altora sau pentru nevoi administrative.


Un activ necorporal trebuie recunoscut în bilanţ dacă se estimează că va

genera beneficii economice pentru entitate şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil. În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: ►cheltuieli de constituire ►cheltuieli de dezvoltare ►concesiunile, brevetele, licenţele, marcile comerciale, drepturile şi activele similare, cu excepţia celor create intern de entitate; ►fondul comercial; ►alte imobilizări necorporale; şi ►avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie. Un activ necorporal se înregistrează iniţial la costul de achiziţie sau de producţie, aşa cum sunt definite în prezentele reglementări. Un element necorporal raportat drept cheltuială într-o perioadă nu poate fi recunoscut ulterior ca parte din costul unui activ necorporal. Imobilizările financiare denumite şi investiţii financiare sau de portofoliu sunt active deţinute de o societate în vederea creşterii valorii averii sale prin încasarea unor sume din repartizări (dobânzi, redevenţe, dividente şi chirii), prin creşterea valorii capitalizate sau prin obţinerea unor beneficii de genul celor rezultate în urma vânzarii acestor investiţii. Imobilizările financiare cuprind acţiunile deţinute la entităţile afiliate, împrumuturile acordate entităţilor afiliate, interesele de participare, împrumuturile acordate entităţilor de care compania este legata în virtutea intereselor de participare, alte investiţii deţinute ca imobilizări, alte împrumuturi. În conturile de creanţe reprezentând împrumuturi acordate se înregistrează sumele acordate terţilor în baza unor contracte pentru care entitatea percepe dobanzi, potrivit legii. La alte împrumuturi acordate se cuprind garanţiile, depozitele şi cauţiunile depuse de entitate la terţi. Entităţile care au evidenţiate în contul de creanţe imobilizate, creanţele aferente contractelor de leasing financiar, precum şi alte creanţe imobilizate cu scadenţa mai mare de un an, vor prezenta în bilanţ, la imobilizări financiare, numai partea cu scadenţa mai mare de 12 luni, diferenţa urmând a fi reflectată la creanţe. O imobilizare corporală recunoscută ca activ trebuie evaluată iniţial la costal său determinat potrivit regulilor de evaluare din prezentele reglementări, în funcţie de modalitatea de intrare în entitate.

Evaluarea activelor imobilizate se circumscrie principiilor generale ale evaluării. Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care structuriile situaţiilor financiare vor fi recunoscute în Bilanţ şi în Contul de profit şi pierdere. Această presupune alegerea unei anumite baze de evaluare. Pentru evaluarea activelor în situaţiile financiare sunt utilizate diverse baze de evaluare în combinaţii variate, aşa cum sunt prezentate în Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare şi preluate prin reglementările din România.

Ele includ urmatoarele: ■ costul istoric. Activele sunt înregistrate la suma platită în numerar sau în echivalente ale numerarului sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor;


■ costul curent. Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau în echivalente ale numerarului, care ar trebui platită dacă acelaşi activ sau unul asemanător ar fi achiziţionat în prezent: ■ valoarea realizabilă. Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau în echivalente ale numerarului, care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor; ■ valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrari nete de numerar, care urmează să fie generate în derularea normală a activităţii întreprinderii. O imobilizare corporală recunoscută ca activ va fi evaluată iniţial la costul

său. Costul de achiziţie al unei imobilizari corporale cuprinde: ● preţul de cumpărare, inclusiv taxele nerecuperabile, după deducerea reducerilor comerciale; ● orice costuri care se pot atribui direct aducerii activului la locaţia şi condiţia necesară pentru ca aceasta să poată funcţiona (cheltuieli direct legate de punerea în funcţiune a activului); ● estimarea iniţiala a costurilor de demontare şi de mutare a elementului şi restaurarea amplasamentului unde va fi mutat; ● costurile îndatorării care sunt direct atribuibile achiziţiei unui activ, conform tratamentului alternativ permis de IAS 32.

Exemple de costuri direct atribuibile conform IAS 16 “Imobilizări corporale”:

› costurile cu beneficiile angajaţilor legate direct de achiziţia de imobilizării corporale; › costurile de amenajare a amplasamentului; › costurile iniţiale de livrare şi manipulare; › costurile de instalare şi asamblare; › costurile de testare a funcţionarii corecte a activului, după deducerea încasărilor nete provenite din vânzarea elementelor produse în timpul aducerii activului la parametrii de funcţionare normali; › onorariile profesionale. Exemple de costuri care un sunt incluse în costul de achiziţie; › costurile de introducere a unui nou produs sau serviciu; › costurile administrative; › pierderile iniţiale din exploatare.

Baza de evaluare cea mai frecvent adoptată de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric. Acesta este de obicei combinat cu alte baze de evaluare. Unele întreprinderi utilizează costul curent ca răspuns la incapacitatea modelului contabil bazat pe costul istoric de a rezolva problemele legate de efectul modificării preţurilor activelor nemonetare. În raport de momentele în care se realizează evaluarea elementelor din situaţiile financiare se delimitează:

» evaluarea la intrare în intreprindere; » evaluarea cu ocazia inventarierii; » evaluarea la incheierea exercitiului; » evaluarea la iesirea din intreprindere sau gestiune.

Evaluarea la intrare a activelor este utilizată la înregistrarea curentă a operaţiilor economice care generează mişcări de natura intrărilor. La data intrarii în


unitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă, care se stabileşte în raport de căile de intrare, îmbrăcând următoarele forme: cost de achiziţie, cost de producţie, valoare justă, valoare de aport, valoare de utilitate etc. Imobilizările corporale pot intra în întreprindere prin aport în natură la capitalul social, achiziţionare de la furnizori interni şi/sau externi, construire în antepriză sau regie proprie, transfer de produse finite obţinute din producţia proprie, obţinerea cu titlu gratuit, plus de inventar, subvenţionare etc. În raport de fiecare modalitate de intrare, valoarea de intrare poate lua urmatoarele forme :

› bunurile reprezentând aport la capitalul social, la valoarea de aport, stabilită în urma evaluarii : › bunurile obţinute cu titlu gratuit, la valoarea justă ; › bunurile procurate cu titlu oneros, la cost de achizitie ; › bunurile produse în unitate, la cost de producţie.

Bunurile obţinute prin valoare justă sunt bunuri intrate cu titlu gratuit prin donare, sponsorizare, subvenţie, plusuri de inventar etc. Prin valoare justa se înţelege suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunavoie între două parţi aflate în cunoştintă de cauză, în cadrul unei tranzacţii, cu preţ determinat obiectiv. Evaluarea la valoarea justă se aplică numai datoriilor care sunt:

> deţinute ca parte a unui portofoliu de tranzacţionare; sau > instrumente financiare derivate.

Evaluarea la valoarea justă nu se aplică: > instrumentelor financiare nederivate deţinute până la scadenţă; > împrumuturilor şi creanţelor generate de entitate şi nedeţinute în scopul tranzacţionarii; şi > intereselor în filiale, intreprinderi asociate şi asocieri în participaţie, instrumentelor de capital emise de entitate, contractelor cu plata contingentă într-o combinare de întreprinderi, precum şi a altor instrumente finamciare cu astfel de caracteristici speciale şi care, în concordanţă cu ceea ce este general acceptat, se contabilizează diferit faţă de alte instrumente financiare.

În înţelesul prezentelor reglementări, prin combinarea de întreprinderi se înţelege gruparea unor entităţi individuale într-o singură entitate raportoare, determinată de obţinerea controlului de către o entitate asupra uneia sau mai multora întreprinderi. Pentru bunurile intrate ca aport în natură la constituirea sau majorarea capitalului social. Ea se stabileşte conform legii prin evaluări facute de experţi evaluatori autorizaţi, persoane fizice sau juridice şi este acceptată de adunarea generală a asociaţilor şi acţionarilor. Asociaţii sau acţionarii pot contribui la constituirea sau majorarea capitalului social pe care aportul în natură pentru maxim 40% din valoarea aportului. Bunurile aportate sunt evaluate la valoarea de aport, înregistrandu-se în contabilitate pe baza documentelor de constituire a societăţii sau de majorare a capitalului, respectiv actul constitutiv cu toate modificările care apar pe parcursul vieţii societăţii. Valoarea de aport are la bază dosarul de evaluare întocmit de specialişti evaluatori.


Valoarea de utilitate pentru activele imobilizate dobândite cu titlu gratuit se stabileşte în funcţie de preţul pieţei, starea şi amplasarea acestor active. Valoarea de aport şi valoarea de utilitate se substituie costului de achiziţie. Evaluarea la ieşire este utilizată la înregistrarea curentă a operaţiilor economice care generează mişcări de natura ieşirilor. Fiind bunuri identificabile, activele imobilizate sunt evaluate la valoarea lor de intrare. Evaluarea cu ocazia inventarierii se efectuează la încheierea exerciţiului financiar când, conform legii, are loc procesul de inventariere generală. Evaluarea activelor imobilizate se efectuează la valoarea actuală a fiecarui element, denumită valoare de inventar. Valoarea de inventar este stabilită în funcţie de utilitatea bunului, de starea acestuia şi de preţul pieţei. Pentru stabilirea valorii actuale pentru activele imobilizate amortizabile se ţine cont de valoarea netă contabilă înregistrată până la încheierea exerciţiului financiar curent. Pentru titlurile imobilizate valoarea actuală sau de utilitate se determină diferit dacă sunt sau nu cotate la bursă. Pentru titlurile cotate la bursă valoarea actuală este stabilită la nivelul valorii lor de cotare de la 31 decembrie, iar pentru titlurile necotate valoarea actuală este valoarea probabilă de vânzare. Conform standardelor internaţionale, activele nu ar trebui înregistrate la o valoare mai mare decât valoarea lor recuperabilă. Valoarea recuperabilă a unui activ este valoarea cea mai mare dintre preţul sau net de vânzare şi valoarea sa de utilizare. Valoarea de utilizare este valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de numerar estimate, ce se aşteaptă să fie generate din utilizarea continuă a unui activ şi din vânzarea lui la sfarşitul perioadei sale de viaţă utilă. Evaluarea la încheierea exerciţiului (la bilanţ) se realizează în scopul întocmirii situaţiilor financiare anuale. Imobilizările se evaluează şi se reflectă în situaţiile financiare anuale la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii.Valoarea contabilă la data bilanţului se determină pe baza regulilor de evaluare ulterioară recunoaşterii iniţiale. Este cazul activelor corporale şi necorporale pentru care valoarea contabilă de intrare poate fi modificată în cursul duratei de viaţă a activului. IAS16 “Imobilizări corporale”, respectiv IAS 38 “Active necorporale” stabilesc tratamentele ce pot fi adoptate pentru evaluarea ulterioară a imobilizărilor.

Sunt prevazute două tratamente: ► un tratament, care prevede că: ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, o imobilizare trebuie înregistrată la cost, mai puţin orice amortizare cumulată aferentă şi orice pierderi din depreciere cumulate; ► un tratament, care prevede că: ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, o imobilizare corporală, respectiv un activ necorporal, trebuie înregistrate la valoarea reevaluată care reprezintă valoarea justă la momentul reevaluării, mai puţin orice amortizare ulterioară cumulată aferentă cu pierderile ulterioare cumulate din depreciere.

Conform Directivei a patra, statele membre trebuie sa se asigure ca elementele prezentate în conturile anuale sunt evaluate în concordanţă cu aceleaşi principii generale conţinute şi de OMFP 1752/2005.


BIBLIOGRAFIE 1. ***- O.M.F.P nr.1752/2005 Reglementari contabile preăzute de Directivele Europene 2. Mihai Ristea şi colectivu, Contabilitatea financiara a întreprinderii, Editura Universală, Bucureşti 2005 3. *** - Codul fiscal 4. Feleagă, N.Malciu Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională, Editura CECCAR, Bucureşti 2004

5. Duţescu Adrian Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, Editura CECCAR, Bucureşti 2001


CALCULAŢIA COSTURILOR PRIN METODA „PE FAZE DE FABRICAŢIE”

Autor: Nela SAVASTIŢA – Anul III F.B.C. FR Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU

Abstract: The cost is highly important for the company’s activity. The cost is

the fundamental element of the marketing study and it must be known and mastered both during the manufacture time and during the entire life of the product.

The costs’ calculation includes the totality of the mathematical operations used to determine the cost of the entire activity and per unit of product, work or service carried out în the technical and organization conditions of the enterprise.

Key words: cost, profit, metode de calculaţie, costuri fixe, costuri variabile.

1. METODE DE CALCULAŢIE A COSTURILOR Costul este expresia valorică a tuturor factorilor de producţie consumaţi

pentru producerea, distribuţia bunurilor materiale, executarea de lucrări şi prestarea de servicii. La baza costului stau consumurile de muncă vie şi materializată, exprimate valoric, consumuri care îmbracă forma cheltuielilor de producţie şi distribuţie suportate de întreprindere. Costul prezintă o mare importanţă pentru activitatea fiecărei firme.Costul este elementul de bază al studiului de marketing şi trebuie cunoscut şi stăpânit atât pe perioada fabricării, cât şi pe întreaga viaţă a produsului. Calculaţia costurilor cuprinde totalitatea operaţiilor matematice utilizate pentru determinarea costului întregii activităţi şi pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu prestat în condiţiile tehnice şi organizatorice ale intreprinderii. În România s-a ajuns la folosirea generalizată a termenului cost în inţelesul de mărime de sinteză ce cuprinde cheltuielile de producţie şi de desfacere ale intreprinderii, după un timp relativ îndelungat în care s-a încercat de asemenea rezolvarea anumitor dispute cu privire la teoria costului precum şi asocierea acestuia cu cheltuielile. Astfel, expresia bănească a diferitelor consumuri ocazionate de producţie şi desfacere, privite în individualitatea lor, poartă numele de cheltuieli (de producţie respectiv desfacere), iar totatitatea cheltuielilor (consumurilor) în expresie bănească


ocazionate de obţinerea şi desfacerea unui produs, lucrare sau serviciu, constituie costul acestuia. Cheltuielile cuprinse în costul produselor, lucrărilor şi serviciilor, sunt determinate de desfăşurarea concretă a procesului de producţie aflat în strânsă legatură cu folosirea productivă a celor trei factori fundamentali ai săi: natura, forţa de muncă şi capitalul. Folosirea productivă a celor trei factori determină consumarea (epuizarea) lor, fapt care constituie baza cheltuielilor cuprinse în costuri. Cheltuielile de producţie şi desfacere, care formează costul producţiei şi se iau în calculul acestuia nu pot fi confundate cu categoria ,,Cheltuieli”, în sensul ei larg, acestea din urmă fiind mult mai cuprinzătoare. În etapa actuală, cheltuielile de desfacere sunt în general reduse ca valoare, în intreprinderile industriale din ţara noastră, existând două împrejurări diferite şi anume:

a) în multe cazuri, produsele industriale părăsesc secţiile de fabricaţie în stare ambalată şi complet pregătite pentru vânzare, fapt care transformă unele cheltuieli care apăreau în procesul desfacerii în cheltuieli de producţie;

b) în majoritatea lor, produsele industriale se vând cu preţuri franco - depozitul

furnizorului, fapt care transformă unele cheltuieli care intervin în procesul desfacerii fie în cheltuieli de transport - aprovizionare, fie în cheltuieli de circulaţie suportate de cumpărător.

Privită în principiu, o metodă de calculaţie a costurilor cuprinde totalitatea proceselor utilizate pentru cuantificarea numerică a corelaţiei dintre cheltuielile de producţie şi de desfacere a intreprinderii şi producţia care le-a ocazionat, în calitatea lor de mărimi economice determinabile prin măsurare şi calcul. Metoda de calculaţie a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor de colectare a costurilor încorporabile pe locuri de costuri, pe produse, pe grupe de produse, pe lucrări, într-o anumită perioadă de gestiune, a procedeelor ce conduc la cuantificarea corelaţiei dintre aceste costuri şi producţia care le-a ocazionat, pentru determinarea costului întregii producţii precum şi pe unitatea de produs.

Metoda de calculaţie a costurilor nu se reduce doar la calcule matematice, ci trebuie să fie un mijloc eficient în controlul operativ al tuturor consumurilor determinate de obţinerea şi desfacerea produselor, vizând realizarea unui sistem informaţional al costurilor care să asigure operativitate, simplitate şi exactitate. Studierea sistematică şi înţelegerea diferitelor metode de calculaţie a costurilor, impune o clasificare a acestora după câteva criterii esenţiale, cum ar fi:

a) după perioada de apariţie, pot fi: metode clasice: metoda globală, pe faze, pe comenzi, metoda coeficienţilor

de echivalenţă ; metode evoluate (moderne) : metoda direct costing, metoda standard cost,

metoda costurilor directe, metoda THM (tarif-oră-maşină ), metoda Georges Perrin (GP), metoda ABC, metoda costurilor normate, metoda imputării raţionale a cheltuielilor fixe;

b) după perioada de timp în care se calculează, metodele de calculaţie pot fi: previzionale (bazate pe antecalculaţii) şi postoperative (istorice);

c) după obiectul de calcul metodele sunt:


metode de calculaţie pe purtători de costuri, stabilesc costul pe

purtători; metode de calculaţie pe sectoare (locuri de cheltuieli , stabilesc

totalul costurilor privind producţia într-o perioadă de gestiune aferentă fiecărui sector, atelier, secţie, fază, urmărindu-se creşterea responsabilităţii în gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti aferente fiecărui sector;

metode de calculaţie mixte; d) după obiectivele urmărite, metodele pot viza: un singur obiectiv

(calcularea costului produselor sau şi alte obiective necesare conducerii operative a activităţii productive (metoda costurilor normate, metoda standard-cost, metoda THM);

e) după sfera de cuprindere a costurilor în costul unitar, metodele se împart în:

metode absorbante, care includ în costul unitar toate costurile de producţie şi de desfacere ale produselor (metode pe produs, pe comenzi, pe faze, metoda costurilor normate, standard-cost, metoda GP);

metode de calculaţie parţiale, calculează un cost incomplet, luând în consideraţie numai anumite costuri ocazionate de procesul de producţie şi desfacere a produselor (metoda direct costing şi metoda costurilor directe).

Modelul general de calculaţie a costurilor produselor, lucrărilor executate sau a serviciilor prestate se exprimă cu relaţia:

Cu = ΣCd + ΣCi

Q Cu - cost unitar al produsului;

Cd - costuri directe încorporabile; Ci - costuri indirecte încorporabile repartizate asupra produsului respectiv;

Q - cantitatea de produse. 2. METODA DE CALCULAŢIE PE FAZE DE FABRICAŢIE Metoda de calculaţie pe faze se aplică în întreprinderile cu producţie de

masă, unde produsul finit rezultă dintr-un proces tehnologic omogen, desfăşurat pe anumite faze succesive de prelucrare.

Această metodă poate fi aplicată în industria siderurgică, textilă (faza bobinat, depanat, urzit, ţesut, vopsit) în industria berii (prepararea orzului, fabricarea malţului, fierbere, fermentaţie, umplerea butoaielor), industria alimentară (prelucrarea laptelui) industria chimică.

Obiectul calculaţiei îl constituie produsele şi fiecare fază de prelucrare prin care trece produsul, colectarea costurilor făcându-se pe articole de calculaţie în conturi deschise lunar pe fiecare fază, iar la finele perioadei de gestiune prin cumularea costurilor în ultima fază de fabricaţie, rezultă costul efectiv al produsului finit. Fiind o metodă absorbantă, metoda de calculaţie pe faze implică aceleaşi etape succesive de desfăşurare a lucrărilor de calculaţie a costurilor ca şi celelalte metode de tip absorbant şi anume:

a) colectarea costurilor directe pe faze şi a celor indirecte pe sectoare de


cheltuieli;

b) repartizarea costurilor indirecte delimitate pe sectoare asupra fazelor de fabricaţie;

c) stabilirea costului unitar al semifabricatelor şi al produselor. Delimitarea fazelor de calculaţie a costurilor, stabilirea numărului şi a

nomenclaturii lor trebuie rezolvată de organele tehnice şi cele economice din intreprindere, deoarece de secţionarea procesului tehnologic depinde delimitarea corectă a costurilor pe purtători de costuri, evaluarea producţiei neterminate, identificarea pierderilor tehnologice pe faze. Fazele de calculaţie pot prezenta centre de responsabilitate în privinţa producţiei şi a costurilor. Numărul optim al fazelor de calculaţie se stabileşte prin secţionarea procesului tehnologic în punctele sale cheie, având în vedere următoarele:

a) Faza de fabricaţie (tehnologică) în calitatea ei de loc de producţie în care se execută o anumită operaţie din lanţul operaţiilor succesive de prelucrare a materiei prime este în acelaşi timp şi loc generator de costuri, deci fiecare fază de fabricaţie este o fază de calculaţie.

b) Secţia (atelierul) trebuie să constituie subdiviziunea de bază pentru o calculaţie pe centre de responsabilitate.

c) În cadrul secţiilor, liniile tehnologice sau instalaţiile complexe pot constitui faze de calculaţie, dacă rezultă semifabricate sau produse care se deosebesc de celelalte prin destinaţie, calitate.

d) Se vor crea faze de calculaţie distincte pentru fazele tehnologice în urma cărora rezultă un semifabricat ce se prelucrează în continuare sau un produs finit.

e) Condiţia esenţială a stabilirii fazelor de calculaţie a costurilor este ca la sfârşitul acestor faze producţia obţinută să poată fi măsurată.

f) Costul unui produs trebuie calculat printr-un număr cât mai redus de faze, pentru a se asigura eficienţa calculaţiei.

Numărul fazelor de calculaţie se stabileşte fie prin comparaţie cu alte întreprinderi având acelaşi obiect de activitate şi utilizând aceeaşi tehnologie de fabricaţie, fie pe calea observaţiei. Fiecare fază de fabricaţie va fi simbolizată, iar simbolul atribuit se va înscrie în mod obligatoriu în toate documentele privind consumurile ocazionate şi producţia fabricată în cadrul lor.

În unele cazuri, pe fazele de calculaţie se identifică atât consumurile directe, cât şi unele costuri indirecte cum sunt cele cu intreţinerea şi funcţionarea utilajelor. Dacă faza de calculaţie coincide cu secţia şi semifabricatul, toate costurile indirecte de producţie se individualizează pe semifabricatul obţinut. La sfârşitul lunii, costurile indirecte colectate se repartizează pe faze şi produse prin procedeul suplimentării.

Costul pe unitatea de produs este dat de relaţia: Cu = ΣCd + ΣCi

Q Cd - costuri directe aferente fazelor de producţie; Ci - costuri indirecte repartizate asupra fazelor; Q - cantitatea produsă


3. COLECTAREA CHELTUIELILOR DE PRODUCTIE EFECTIVE

Colectarea cheltuielilor de producţie efective începe prin consemnarea în documentele justificative a datelor informaţionale primare referitoare la aceste cheltuieli.

Documentele respective trebuie să conţină menţiuni analitice şi concrete privind atât natura sau conţinutul economic al cheltuielilor, pe elemente de cheltuieli, cât şi menţiuni referitoare la destinaţia economică a cheltuielilor şi pe articole de calculaţie.

Pe baza documentelor justificative, se întocmesc apoi, documente cumulative sau centralizatoare lunare de cheltuieli.

Pentru calculul costului efectiv al fiecărei faze şi al unei unităţi de producţie realizată în fiecare fază, se vor parcurge următoarele etape:

Cheltuielile directe se colectează pe faze pe baza documentelor de cheltuieli;

Cheltuielile indirecte se colectează pe baza documentelor, pe secţiile în care se desfăşoară fazele de fabricaţie şi apoi se repartizează asupra fazelor folosind anumite criterii de repartizare atent selecţionate;

Cheltuielile generale de administraţie se urmăresc pe baza documentelor de consumuri pe unităţi şi locuri organizatorice de administraţie şi apoi se repartizează asupra fazelor;

Costul efectiv al fiecărei faze se determină prin insumarea cheltuielilor efective colectate direct pe faze şi a cheltuielilor efective repartizate pe faze; costul efectiv al unei unităţi de producţie realizată în fiecare fază se determină prin raportarea cheltuielilor totale din fiecare fază la producţia reaizată în faza respectivă.

4. VARIANTELE METODEI ,,PE FAZE DE FABRICAŢIE'' Varianta ,,cu semifabricate'' se foloseşte atunci când în fiecare fază de

prelucrare se obţine câte un semifabricat, care urmează a fi depozitat în vederea prelucrării ulterioare în unitate sau vândut terţilor, al cărui cost trebuie cunoscut. Conform acestei variante, costul se stabileşte pe articole de calculaţie pentru fiecare fază în parte, costul ultimei faze reprezentând costul produsului finit.

Dacă avem trei faze de fabricaţie şi în fiecare se obţine un semifabricat, costul se va determina conform relaţiilor:

Cuf1 = Cd1 + Cil

Q1

Cuf2 = Cuf1 + Cd2 + Ci2 Q2

Cuf3 = Cuf2 + Cd3 + Ci3

Q3 Cuf1,Cuf2,Cuf3 - reprezintă costul unitar al semifabricatelor în fiecare fază.


În cazul în care faza 3 este ultima, Cuf3 reprezintă costul unitar de secţie al

produsului finit care urmează a fi vândut terţilor sau depozitat în vederea altei prelucrări.

În cazul variantei ,,fără semifabricate'',costul produsului rezultă prin adăugarea la consumul de materiale, a costurilor de prelucrare efectuate în fazele prin care trece produsul respectiv fără a fi luat în considerare costul semifabricatelor de la o fază la alta. Rezultatele procesului de producţie din fazele anterioare fazei de obţinere a produsului finit sunt considerate producţie neterminată care trece de la o fază de prelucrare la alta fără depozitări intermediare. Costul unitar al produsului finit (Cupf), în cazul în care avem trei faze, este conform relaţiei:

Cupf = M + Cd1 + Ci1 +Cd2 + Ci2 + Cd3 + Ci3

Q M- reprezintă contravaloarea consumului de materiale; Cd, Ci - totalul cheltuielilor directe respectiv indirecte ale fazelor; 1,2,3 - fazele de producţie. Dacă din prelucrarea succesivă rezultă numai produse principale, costul

unitar se stabileşte pe baza coeficienţilor de echivalenţă. Dacă în urma prelucrării rezultă atât produse principale cât şi produse secundare, se scade din totalul costurilor de producţie, costul aferent produselor secundare, iar diferenţa se repartizează, pe baza coeficienţilor de echivalenţă, asupra produselor principale. Dezavantajele metodei pe faze sunt următoarele:

necesită lucrări multe în cazul variantei cu semifabricate, atunci când sunt multe faze şi există producţie neterminată;

delimitarea fazelor nu se poate efectua riguros, ea fiind influenţată de fluxul tehnologic şi nu se pot reflecta exact costurile aferente fiecărei faze.

Avantaje: la calculaţia pe faze nu mai este cazul determinării producţiei neterminate,

considerând că aceasta este aceeaşi de la o perioadă la alta, fapt ce uşurează calculaţia, nemaifiind necesară inventarierea şi evaluarea producţiei neterminate;

costurile se urmăresc pe locuri de cheltuieli şi pentru produsele sorto-tipo-dimensionale realizate în faze de fabricaţie, produsul de calculaţie unitar poate fi procedeul coeficienţilor de echivalenţă.

BIBLIOGRAFIE

1. Capuşeanu S., Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;

2. Possler L., Ebbeken K., Ristea M., Calculaţia şi managementul costurilor, Ed. Teora, Bucureşti, 2000;

3. Suciu G., Contabilitate de gestiune, Editura Romprint, Braşov, 2004


REGLEMENTĂRI ACTUALE PRIVIND SALARIZAREA PERSONALULUI, CONCEDIUL DE ODIHNĂ ŞI ZILE

LIBERE

Autor: Corina TRIFU (OLAH) – Anul III,F.B.C. F.R. Coordonator ştiinţific:Lector univ.drd. Alexandra DOROŞ

SALARIZAREA

Alături de resursele materiale, forţa de muncă reprezintă un factor principal în producerea de bunuri şi prestarea de servicii din cadrul entităţilor economice. În schimbul muncii depuse, personalul angajat primeşte un salariu, care se stabileşte prin negocieri între angajator şi salariaţi, reprezentaţi de sindicate. În urma negocierilor se încheie contractele colective şi individuale de muncă, prin care personalul se obligă să se efectueze activităţile prevăzute în contract, iar angajatorul se obligă să-i remunereze pentru munca prestată. Atât entităţile care au salariaţi cu contract de muncă, cât şi angajaţii respectivi trebuie să suporte anumite cheltuieli privind personalul, asigurările şi protecţia socială. Fondul de salarii – reprezintă totalitatea salariilor brute suportate de angajator.

Salariul brut cuprinde următoarele elemente: - Salariul de încadrare; - Salariul de bază; - Sporurile; - Adaosurile; - Indexările; - Indemnizaţiile pentru concediile de odihnă; - Indemnizaţiile pentru incapacitatea temporară de muncă; - Avantajele în muncă - Alte drepturi de personal. Salariul de încadrare se stabileşte prin negocieri colective sau individuale

între patronat şi salariaţii sau reprezentanţii acestora. Salariul de bază se acordă în raport cu timpul lucrat şi poate fi egal sau mai

mic în raport cu salariul de încadrare.


Salariul de bază minim brut negociat, precum şi coeficienţii minimi de ierarhizare şi sporurile minime din Contractul colectiv de Muncă unic la nivel naţional, se aplică tuturor salariaţilor ale căror salarii sunt stabilite prin negociere, valabile începând cu 01 ianuarie 2008. Coeficienţii minimi de ierarhizare, pe categorii de salariaţi sunt: Tabelul 1.1.

CATEGORII DE SALARIAŢI

COEFICIENT

VALOAREA SALARIULUI MINIM

(LEI) • muncitori: - necalificaţi 1 500 - calificaţi 1,2 600 • personal administrativ încadrat în funcţii pentru care condiţia de pregătire este: - liceal 1,2 600 - postliceal 1,25 625 • personal de specialitate încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este: - şcoala de maiştrii 1,3 650 - studii superioare de scurtă durată

1,5 750

• personal încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de : - studii superioare 2 1.000

Coeficienţii de salarizare se aplică la salariul minim brut negociat este de

500 lei, adică 2,94 lei/oră. Pentru o încadrare corectă, se va preciza nivelul studiilor la ocuparea postului.

Formele de salarizare Formele de organizare a muncii şi de salarizare ce se pot aplica sunt următoarele:

- în regie sau după timp; - în acord; - pe bază de tarife sau cote procentuale din veniturile realizate; - alte forme specifice unităţii.

Organizarea muncii şi salarizarea în acord pot avea loc într-una din următoarele forme:

- acord direct; - acord progresiv; - acord indirect. Acordul direct, acordul progresiv sau acordul indirect se poate aplica

individual sau colectiv. Timpul efectiv de lucru – săptămâna de lucru este formată din 5 zile

lucrătoare (luni – vineri), durata timpului de muncă va fi de 40 ore/săptămână respectiv 8 ore/zi, pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie. Durata medie lunară a timpului de muncă este reglementată prin Hotărâre de Guvern


care stabileşte salariul de bază minim brut pe ţară şi pot diferii de la an la an din cauza numărului de zile lucrătoare care devin sărbători legale în anul respectiv.

Salariul în regie – în funcţie de timpul efectiv lucrat. Criteriile de acordare a salariului conform acestei forme de salarizare sunt:

timpul efectiv lucrat; în unele cazuri se ia în considerare şi realizarea sarcinilor (salarizare în

regie normală). Salarizarea în acord direct individual. În cazul acordului direct salariile realizate depind direct proporţional de numărul de unităţi de normă realizate şi de salariul pe unitatea de normă.

Salarizarea în acord pe baza de norme de timp de muncă – pe baza timpului de muncă normat pe unitatea de produs: unde: S – salariul pentru timpul efectiv lucrat;

SO – salariul de bază/oră; Tn – timpul normat/unitatea de produs;

Tr - timpul realizat/unitatea de produs; Tef – timpul efectiv lucrat.

Pe baza de norme de producţie – pe baza numărului de unităţi de produs realizate pe oră:

Por – producţia orară realizată; Pon – producţia orară normată. Sporuri

“Părţile contractante sunt de acord că în perioada următoare să acţioneze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază , care să reprezinte retribuţia pentru munca prestată şi condiţiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoră în salariu” 1. Sporurile vor fi acordate la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază. Sporurile minime acordate sunt:

a) pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, 10% din salariul de bază;

b) pentru condiţii nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate;

c) pentru suplimentarea şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază;

d) pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime şi maxim 25% la vechime de peste 20 ani, din salariul de bază;

e) pentru lucrul în timpul nopţii, 25% din salariul de bază; f) pentru exercitarea şi a unei alte funcţii se poate acorda un spor de

1 Contractul Colectiv de Muncă, art. 41 (1)

S = SO x Por/Pon xTef = SO x Prod.realizate/Prod.orară normată

S = SO x Tn/Tr xTef


până la 50% din salariul de bază al funcţiei înlocuite; cazurile în care se aplică această prevedere şi cuantumului se vor stabili prin negocierea la contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unităţi.

Indexarea şi compensarea

Indexarea salariilor sau acordarea de compensaţii sunt determinate de

creşterea indicelui preţurilor de consum şi ajută la menţinerea puterii de cumpărare a populaţiei la un nivel acceptabil. Reglementările ce se referă la ajustarea salariilor se aplică la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, regiile autonome şi la instituţiile publice. La celelalte unităţi se recomandă aplicarea lor după posibilităţile financiare. În ultima perioadă indexările sau compensările nu s-au mai acordat la nivel naţional, decât în unele ramuri ale economiei naţionale (sănătate, învăţământ).

De obicei s-a practicat ajustarea simultană calculată în două moduri: indexarea, adică mărirea salariilor cu acelaşi procent; compensarea, adică mărirea salariilor cu o sumă fixă.

Drepturile ce se acordă salariaţilor pe lângă salariul de bază (diverse sporuri şi adaosuri) – în sume fixe sau în cote procentuale – şi care fac parte din salariu, se indexează cu acelaşi procent. În cazul în care după aplicarea coeficientului de indexare rezultă un salariu mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară, atunci se acordă salariul de bază minim brut pe ţară. Compensaţia de regulă s-a acordat separat de celelalte drepturi salariale, includerea ei în salariu de bază făcându-se ulterior.

Compensaţia, face parte din salariu şi se acordă proporţional cu timpul lucrat în program normal de lucru. Aceasta se cuprinde în fondul de salarii şi se ia în calcul, potrivit legii, la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu salariul şi , respectiv, cu fondul de salarii, cumulându-se, în vederea impozitării, cu celelalte drepturi salariale.

Deducere personală

Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume sub forma de deducere personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul de muncă unde se află funcţia de bază.

Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de până la 1000 lei inclusiv, astfel:

- pentru contribuabili care nu au persoane în întreţinere – 250 lei; - pentru contribuabili care au o persoană în întreţinere – 350 lei; - pentru contribuabili care au două persoane în întreţinere – 450 lei; - pentru contribuabili care au trei persoane în întreţinere – 550 lei; - pentru contribuabili care au patru persoane sau

mai multe persoane în întreţinere – 650 lei; Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii

cuprinse între 1.000,01 şi 3.000 lei, inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice .


Contribuţia asiguraţilor la asigurările sociale de stat Cotele de contribuţie de asigurări sociale1 se stabilesc după cum urmează: a) pentru condiţii normale de muncă – 27,5%; b) pentru condiţii deosebite de muncă – 32,5%; c) pentru condiţii speciale de muncă – 37,5%. Contribuţia individuală de asigurări sociale, datorate de asiguraţi este de

9,5% indiferent de condiţiile de muncă. Cote ale contribuţiilor:

a) contribuţia datorată de angajatori la bugetul asigurărilor pentru şomaj este de 1%;

b) contribuţia individuală datorată la bugetul asigurărilor pentru şomaj este de 0,5%;

c) contribuţia datorată la bugetul asigurărilor pentru şomaj de către persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru şomaj este de 1,5%;

d) contribuţia datorată de angajator la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale este de 0,25%.

Aceste cote se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008 .

Contribuţia la asigurările sociale de sănătate (C.A.S.S.) Se consideră asigurat în mod obligatoriu următoarele categorii: Cetăţenii români cu domiciliul în România; Cetăţenii străini şi apatriazii care au domiciliul sau reşedinţa în

România. Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate - fond special – se

constituie din: Contribuţia de asigurări sociale de sănătate, suportată de asiguraţi,

de persoane fizice şi juridice care angajează personal salariat; Subvenţii de la bugetul de stat; Dobânzi, donaţii, sponsorizări şi alte venituri, în condiţiile legii.

Contribuţia la fondul special pentru gestionarea cărţilor de muncă Cota de cotizare:

0,75% din: - fondul lunar de salarii angajatorilor cărora le păstrează şi le

completează carnetele de muncă; - venitul asigurat prevăzut în contractul de asigurare, pentru păstrarea şi

completarea carnetelor de muncă ale persoanelor care au încheiat contracte de asigurare.

0,25% din: - fondul lunar de salarii angajatorilor care au primit aprobarea

inspectoratului teritorial de muncă de a păstra şi completa carnetele de muncă ale

1 Lega nr. 487 / 2006 a bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2007, art. 22 alin. (1)


salariaţilor şi cărora le prestează doar serviciile constând în verificarea şi certificarea legalităţii înregistrărilor efectuate de către aceştia în carnetele de muncă ale salariaţilor.

Concediul de odihnă şi zile libere

În fiecare an calendaristic, salariaţii au dreptul, la un concediu de odihnă plătit, de minim 21 de zile lucrătoare. Durata concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul de colectiv de muncă, este prevăzut în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea într-un an calendaristic.

Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum şi zilele libere plătite stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual.

Concediul de odihnă va putea fi fracţionat, la solicitarea salariatului, cu condiţia ca una din fracţiuni să fie de cel puţin 15 zile lucrătoare şi să nu pericliteze desfăşurarea normală a activităţii. În fiecare săptămână, salariatul are dreptul , de regulă, la 2 zile consecutive de repaus săptămânal. Repausul săptămânal se acordă de regulă, sâmbăta şi duminica.

Zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt: - 1 şi 2 ianuarie; - prima şi a doua zi de Paşti; - 1 Mai; - 1 Decembrie; - prima şi a doua zi de Crăciun; - 2 zile pentru fiecare dintre cele două săptămâni religioase anuale,

declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.

Acordarea zilelor libere se face de către angajator. Salariaţii au dreptul la zile libere plătite pentru evenimente deosebite în

familie sau pentru alte situaţii, după cum urmează: a) căsătoria salariatului – 5 zile; b) căsătoria unui copil – 2 zile; c) naşterea unui copil – 5 zile + 10 zile dacă a urmat un curs de

puericultură; d) decesul soţului, copilului, părinţilor, socrilor – 3 zile; e) decesul bunicilor, fraţilor, surorilor – 1 zi; f) donatorii de sânge – conform legii; g) la schimbarea locului de muncă în cadrul aceleiaşi unităţi, cu mutarea

domiciliului în altă localitate – 5 zile. SALARIATII AU DREPTUL LA 30 DE ZILE CONCEDIU FARA PLATA, ACORDAT O SINGURA DATA, PENTRU PREGATIREA SI SUSTINEREA LUCRARILOR DE LICENTA IN INVATAMANTUL

SUPERIOR. ACEST CONCEDIU SE POATE ACORDA SI FRACTIONAT, LA CEREREA SALARIATULUI. PENTRU REZOLVAREA UNOR


SITUATII PERSONALE, SALARIATII AU DREPTUL LA CONCEDII

FARA PLATA. Indemnizaţia de concediu de odihnă, în conformitate cu Codul Muncii din

24 ianuarie 2003 actualizat la 18 septembrie 2006 art. 144 salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor exprese prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie de concediu de odihnă care reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute, din ultimele 3 luni anterioare celei în care este concediul, înmulţite cu numărul de zile de concediu.

Indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu. Calculul indemnizaţiei de concediu se efectuează astfel:

unde:

Sb → salariu de bază; Spor v→ sporul de vechime; Indemniz c → indemnizaţie de concediu

BIBLIOGRAFIE 1. *** - Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, publicată în M.O. nr. 927 din 23.12.2003, cu modificările ulterioare 2. *** - Legea 53/2003 privind Codul muncii, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 65/2005 3. *** - Legea nr. 142/09.07.2001 privind acordarea tichetelor de masă publicată în M.O. nr. 260/13.07.1998 4. *** - H.G. nr. 578 din 21.05.2003 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 247/2003 privind întocmirea şi completarea Registrului general de evidenţă al salariaţilor (M.O. nr. 385/04.06.2003) 5. *** - Legea nr. 380/15.12.2005 bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006, 6. *** - H.G. nr. 176/22.12.2005 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată 7. *** - O.U.G. nr. 158/17.11.2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate 8. *** - O.U.G. nr. 158/17.11.2005 privind concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate 9. *** - O.U.G. nr.148/03.11.2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi H.G. nr.1825/22.11.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005

Indemnizaţia CO= Nr.zile CO x(Sb + Spor v + Indemniz c) x 3 Nr.zile lucrate în ultimele 3 luni


10. *** - O.M.F.P. nr. 221/04.11.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind contribuţia de asigurările sociale de sănătate 11. *** - O.M.F.P. nr. 1752/17.11.2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, M.O. nr. 1080 şi 1080 bis/30.11.2005 12. Internet: pagina Ministerului Finanţelor Publice - www.mfinante.ro

Internet: pagina Ministerului Integrării Europene - www.mie.ro

Tipărit la: TIPOGRAFIA

UNIVERSITĂŢII CREŞTINE „DIMITRIE CANTEMIR”

BRAŞOV

20140521205657buletin stiintific 9 - 2008 - volumul ii

Documents