20 credo quia absurdum est sau …pentru că absurdul e plămada din care suntem făcuți - c6.pdf

8/14/2019 20 CREDO QUIA ABSURDUM EST sau …pentru că absurdul e plămada din care suntem făcuți - C6.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/20-credo-quia-absurdum-est-sau-pentru-ca-absurdul-e-plamada-din-care-suntem 1/5

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

CREDO QUIA ABSURDUM EST

sau…pentru că absurdul e plămada din care suntem făcu ț i

Maria RotarUNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti [email protected]

Abstract: Although apparently devoid of reason, the theatre ofthe absurd exorcises the moral and intellectual anxieties of anentire post-war generation of playwrights. To be or not to be,

has always been the question. But what is the purpose of being,when we keep failing over and over again, when we have lost faith, and logical discourse, and the sense of ourtranscendence? – this is the question posed by the authors ofthe absurd. The resented lack of reliable meaning in the humanexistence is the tormenting source of this question. The theatreof the absurd is, thus, an honest attempt to accept theunacceptable. Keywords: the theatre of the absurd, the purpose of the

existence, indetermination, nonsense, Beckett, Ionesco, Esslin

În cercul strâmt al zilelor noastre, trăim sfâ șia ț i”între oroarea de a trăi și oroarea de a muri.”

Eugen Ionesco

Pentru a iniția un scurt periplu pe apele teatrului absurdului, în încercarea de a-i găsirezonanțele pe coardele altui veac, e firesc să pornim, contrar ”poeticii” temei în cauză, careproliferează discontinuitatea discursului logic, de la lema de dicționar, punct zero al oricărui

temeinic demers cartezian. Iată cum însăși î ncercarea noastră sădește, dintru început,”neliniști”, prin încercarea de a cuprinde în forma rigidă a cuvintelor și a structurilorgramaticale, absurdul acut resimțit, dar, în esență, de necuprins. Așadar:

Absurd, -ă (din fr. absurde, lat. absurdus): 1. care contrazice gândirea logică, carenesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic.

187



Concept vol 6/nr 1/2013 Research2. S. n. Ceea ce este absurd. (Dex' 98) Atunci când, în 1961, Martin Esslin închidea în cercul aceleiași sintagme, pe Beckett,

Ionesco, Adamov și Genet, nu s-a gândit cu precădere la forma discursurilor lor (care, prinexcelență, conjuga disoluția eului cu dezintegerarea limbajului), cât la fondul acestora. Încontextul unei lumi ce debordase marginile firii și firescului, nu opera lor nesocotise legile

naturii și ale societății, ci ”natura” se întorsese parcă împotriva omului, spre a împinge limitaalienării până la autoanihilare. Omul se-ntorsese împotriva omului, Europa era mutilată derăzboi, iar istoria nepăsătoare și aproape cinică oferea cel mai cumplit tablou al deșertăciunii.Dumnezeu trebuie că murise, ucis chiar de om, de vreme ce spectacolul lumii rămăsese fărăregizor, iar omul, iremediabil condamnat să fie liber întru nimicnicie. Absurdă devenise, prinurmare, chiar conjugarea omului în aceeași paradigmă cu lumea.

În condițiile date, fondul dramaturgiei absurdului, mai mult decât reacție la ceea cese întâ mpla în lume, î și are sâmburele în cea mai ”întrebătoare” dintre tristeți: ”care esterostul existenței umane?” Același fior al zădărniciei oricărei întreprinderi, a lipsei de sens acondiției umane, al imuabilei singurătăți, e resimțit cu acuitate în teatrul absurdului, precum în cel existențialist. Dar autorii acestui teatru mută, poate fără voia lor, paradigma pe scaraistoriei. Dintre întrebările existențialismului, așadar, teatrul absurdului o păstrează pe cealegată de sensul ființării în contextul unui ”nou eșec al istoriei” (O. Saiu, Posteritateaabsurdului). Acțiunea de a sfărâma orice contract cu realitatea devine, deci, imperativă. Șiasta, pentru că nu mai există cerul în care să se oglindească lumea. Izvorul lumii a fostotrăvit. Orice act mimetic ar aduce cu sine moarte. Însăși imaginea individului, cândva î ndumnezeit, trebuia făcută țăndări. Să ne gândim la avangaredele care au deconstruit orice

formă subscrisă unei armonii de mult apuse (figurile lui Picasso, poeziile lui Tzara,caligramele lui Apollinaire, reveriile delirante ale lui Dali, etc.), și cărora, într-o mică măsură,dramaturgii teatrului absurdului se afiliază, dintr-o asemănătoare predispoziție sufletească,nu din nevoia de a continua o tradiție moștenită.

Dacă la existențialiști, anxietatea și angoasa devin climatul perpetuu al omului lucid,care trebuie cu orice preț să-și demonstreze, prin ”lozinci” și teze, revolta, la exponențiiteatrului absurdului se încearcă, parcă, o împăcare cu mersul derizoriu al istoriei. Asistăm laun teatrul non-demonstrativ care ”prezintă”, fără fard, cea mai crâncenă dintre deziluzii. Einutilă încercarea de a deconstrui lumea și de a o reasambla, în contextul în care legeaIndeterminării devine normă. Imposibilitatea comunicării între eternul cosmic și umanultrecător devine legea impla ca bilă sub ca re se închea gă ma i bine de trei decenii de pe la jumătatea secolului trecut. Revolta, se mută, astfel, în interior, iar omului nu-i rămân decâtsuspinele în fața imuabilului. Măcinat, deci, de morbul frământărilor metafizice, este de

188



Concept vol 6/nr 1/2013 Researchneimaginat că teatrul absurdului ar fi fost măcar pentru o clipă născut dintr-o simplăcochetărie.

Odată cu teatrul absurdului, nu intră, aparent, nimic nou sub constelația Thaliei.Structura logică a discursului fusese deja frântă, automatismele vorbirii, truismele, nonsesnulfuseseră proliferate de dramaturgii ce-i precedaseră pe cei în cauză (Jarry, Vitrac,

Apollinaire), coșmarul iraționalului și anxietatea dusă până aproape de paroxism î și reputasevictimele (Sartre, Camus), spectatorii fuseseră ”violentați” și scoși din voyeur-ismul lorbolnăvicios, de lanțul de surprize ce năvălesc dinspre scenă spre sală (Marinetti, Campanile,Pirandello, Artaud). Și totuși, teatrul absurdului, conținând ecouri din toate cele de mai sus,nu încetează să stârnescă uimire. Uimire, pentru că din forme și structuri se mută în sensuri, în motivație pentru uzul non-formei, ce devine, în cele din urmă, marcă și semnificat.Schimbat și multiplicat unghiul de perspectivă, se crează un nou orizont de așteptare, urmatde o transfigurare a receptorului.

A nu spune, în mod programatic, o poveste, a propovădui discursul non-narativ,tocmai pentru a sublinia imposibilitatea vreunei continuități a logicii și a ființei, acesta estemarele merit al teatrului absurdului. Ba mai mult, camuflarea sub masca efectului comic aprofanei condiții, îi redă, macăr într-o mică măsură, dimensiunea sacră a eliberării. Tragicul econtrabalansat, așadar, de comic, ascuns, deci, sub farduri zglobii. Râdem, dar parcă nu-irâsul nostru. (Pe câtă luciditate, atâta dramă.) Și totuși, fie el și amar, râsul e cel care facetotul, parcă, puțin mai suportabil. Se face apel la umor, ca la un ultim accesoriu al fiin ței dedinaintea pierderii propriului sine.

Un staniu document al unei epoci a fost, așadar, teatrul absurdului. Mărturie a

nimicniciei cosmice și a ultragiatei condiții umane. Dovadă a inadecvării noastre la legileimuabile ale firii. Dar și dovadă a inimaginabilei capacități a omului de a ființa, prinplăsmuiri diurne, universuri alternative. Teatrul absurdului nu este, așadar, o simplăemulație a acelora pentru care actul creației a devenit o nevoie la fel de fundamentală precum respiratul, ci o ”aventură a spiritului”124 ce caută cu înfrigurare o ieșire din criza încare a intrat ființa, sub auspiciile unui secol rănit: să găsească o formă care să corespundădezordinii, aceasta este astăzi sarcina artistului, spunea Beckett.125

O ”ucenicie a morții” e teatrul absurdului. O uncenicie în sens purificator, pentru căfigurând-o, (așa cum numim cu voce tare cele mai groaznice spaime pentru a le face maipuțin înfiorătoare), ne putem apropia mai teferi și mai împăcați de marea trecere. ”Eu unulnu reușesc să mă obișnuiesc. Nu, nu mă pot obișnui cu viața.“ (Beranger, în Rinocerii) sau

124 E. Ionesco, Note și contranote, p. 255125 Destăinuri, Secolul XX, 3/1968

189



Concept vol 6/nr 1/2013 Research”vreau să exist”, ”nu vreau să mor”, ”am să mor când vreau eu.” ( Regele Beranger, în Regelemoare)

Întâlnire a omului cu sine este teatrul absurdului. Confesiune a unei interiorități(de)formate de mediu (al exilului asumat, al rezistenței, al reacției, al afilierii sau negării, alsângerării în tandem cu rănile lumii). ”Teatrul este pentru mine proiectarea pe scenă a lumii

dinăuntru: eu îmi rezerv dreptul de a lua această materie teatrală din visurile mele, dinanxietățile mele, din dorințele mele obscure, din contradicțiile mele interioare…”126

Teatru al teatralității e teatrul absurdului. Domnește anti-acțiunea, non-eroul,personajele lipsite de identitate și psihologie, într-un absurd joc al măștilor interșanjabile cerămân, în esență, egale cu ele însele. În teatrul ratării oricărei deveniri, comunicarea e redusăla un schimb de replici reciproc ignorate. Până și cuvântul trebuie dus până la paroxism:”pentru a da teatrului adevărata lui măsură, verbul însuși trebuie întins până la limitele luiultime, limbajul trebuie aproape să explodeze sau să se distrugă, în neputința lui de acuprinde semnificațiile.”

127

1. Balotă, Nicolae, Lupta cu absurdul, Editura Univers, Buc., 1971

Teatrul al imaginilor este teatrul absurdului. ”Teatru vizual”, în care importantă e înlănțuirea aberantelor fotograme, nu a cuvintelor, reduse, nu de puține ori, la simpleonomatopee ori aliterații pline de nonsens.

Loc de împăcare a omului cu sine și cu lume trebuie să devină , în cele din urmă ,teatrul absurdului. Loc de tras învățături. Să nu uităm, că după cum bine e așezat în sintagmace l-a făcut celebru, ”absurdul” e mai mult decât un biet adjectiv. E pandantul ce înso țește, î mbogățind cu sensuri, fie ele apocaliptice, substantivul oricărei deveniri. Aceasta-i lecțiateatrului absurdului! Astăzi, când devenirea noastră e măsurată prin teatru, el restituie lumii

noastre dimeniunea metafizică şi terifiantă a tragediei antice. Cel mai paradoxal și, poate, celmai teafăr loc de mântuire este teatrul absurdului. Dătător de sens, prin însăși absențapretenției de a găsi vreodată vreun sens.

Referinţe bibliografice:

2. Beckett, Samuel, Aşteptându-l pe Godot, Editura Univers, Buc., 1970 3. Camus, Albert, Mitul lui Sisif , Editura pentru Literatură, Buc., 1969 4. Călinescu, Matei, Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale, Ed. Junimea, Iaşi, 2006 5. Cristea, Mircea, Condiţia umană în teatrul absurdului, Editura Didactică şi Pedagogică,

Buc., 1997 6. Deleanu, Horia, Teatru-antiteatru-teatru, Editura Cartea Românească, Buc., 1972

126 E. Ionesco, Note și contranote, p. 136127 Idem, p. 56

190



Concept vol 6/nr 1/2013 Research7. Domenach, Jean-Marie, Întoarcerea tragicului, Editura Meridiane, Buc., 1995 8. Esslin, Martin, Teatrul absurdului, Editura Unitext, Buc. 2009 9. Ionesco, Eugène, Jurnal în fărîme, Editura Humanitas, Buc., 1992 10. Ionesco, Eugène, Note şi contranote, Editura Humanitas, Buc., 1992 11. Ionesco, Eugène, Teatru. Vol. I și II, Editura pentru Literatură Universală, Buc., 1968

12. Munteanu, Romul, Farsa tragică , Editura Univers, Buc., 1989 13. Saiu, Octavian, Ionescu/Ionesco. Un veac de ambiguitate, Editura Paideia, Buc., 2011 14. Saiu, Octavian, Posteritatea absurdului, Editura Paideia, Buc., 2012

Maria Rotar este regizor şi, în prezent, studentă în anul I la masteratul de Teatrologie - Management şi Marketing Cutural, la UNATC ”I. L. Caragiale”, Bucure ști. A absolvit secţia deRegie Teatru în cadrul aceleiaşi universităţi în 2011, Limbi și Literaturi Străine, specializarea

Portugheză- Italiană la Universitatea București în 2007 și în același an, Actorie, la Universitatea

Hyperion.

191

20 credo quia absurdum est sau …pentru că absurdul e plămada din care suntem făcuți - c6.pdf

Documents