ION DAFINOIU

68

IV. METODA BIOGRAFICĂ IV.1. Ce sunt metodele biografice ? IV.2. Psihobiografia psihanalitică IV.3. Critica psihobiografiei psihanalitice IV.4. E. Erickson – Subiectivitatea disciplinată IV.5. Limitele psihobiografiei fundamentate pe o anume teorie IV.6. Analiza sistematică a materialelor biografice

IV.6.1. Metoda lui Alexander: să lăsăm datele să vorbească IV.6.2. Analiza de conţinut IV.6.3. Codificarea motivaţiilor

IV.7. Ghid de interviu biografic IV.1. CE SUNT METODELE BIOGRAFICE?

Metodele biografice includ studiul vieţii, sau a unor aspecte ale experienţelor trăite. Obiectivul acestora în domeniul ştiinţelor sociale este, de obicei:

• Identificarea si înţelegerea experienţelor trăite de actorii sociali • Identificarea contribuţiei indivizilor in relaţia acestora cu structurile de putere ale societăţii sau

în lupta împotriva acestora Există mai multe căi de a studia viaţa utilizând abordări biografice. Acestea includ:

• Biografia – are ca scop descrierea vieţii sau a unor aspecte ale vieţii unui individ utilizând materiale diverse: scrisori, documente si alte materiale de arhivă, interviuri

• Povestea vieţii (life-story) – reconstrucţia personală şi povestirea experienţei de către un individ; povestea vieţii lui

• Istoria vieţii (life history) are la baza o gama variata de documente (interviuri, discuţii, texte relevante) şi contexte sociale. Presupune trecerea de la povestire la interpretare. Povestea vieţii este plasată pe fundalul contextual construit în urma întâlnirii dintre cercetător şi informant

• Studiile referitoare la cursul vieţii (life course studies – abordare interdisciplinară care combină o varietate de surse de informaţie (calitative şi cantitative)

În domeniul psihologiei, nu putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte existenţa metodei biografice ca metodă distinctă. Unii au tendinţa de a fundamenta informaţiile biografice pe observaţii efectuate în condiţiile naturale ale existenţei persoanei analizate (R. Cattell, 1965). Alţii consideră metoda biografică o formă de convorbire. Astfel, W Schraml analizează “anamneza” împreună cu convorbirea deoarece o bună parte din informaţiile biografice le putem obţine cu ajutorul interviurilor (convorbirilor) biografice realizate cu subiectul însuşi sau cu persoane care îl cunosc foarte bine pe acesta. De asemenea, nu putem omite din sursele informaţiilor biografice studiul documentelor (acte oficiale, matricole şcolare, jurnale, scrisori, foi de observaţie medicală etc.) şi studiul unor produse ale activităţii subiectului pe care dorim să-l analizăm (desene, picturi, montaje etc.).

PSIHODIAGNOSTIC II

69

Metoda biografica nu îşi defineşte identitatea prin sursa informaţiilor utilizate ci prin sistemul de interpretare a acestora. Ea constă “într-o analiză sistematică a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului actual de existenţă … Metoda biografică ar fi o hermeneutică a datelor biografice caracteristice unei persoane” (Cosmovici, Caluschi, 1985). În ciuda dezvoltării unor multiple tehnici de culegere a informaţiilor biografice şi a unor metode de analiză şi interpretare a acestora, nu există încă un sistem unitar care să ne permită transformarea datelor empirice în date ştiinţifice valide. Psihobiografia constă în aplicarea unei teorii psihologice la înţelegerea materialelor biografice (jurnale intime, scrisori, memorii şi autobiografii). Deşi, iniţial, psihobiografiile au fost produse doar din perspectiva psihanalitică, în ultimele decenii literatura psihobiografică şi câmpul psihoistoric la care acesta se referă a crescut în mod deosebit (Runnyan, 1987,1988). În prezent sunt şi alte teorii care servesc ca bază teoretică pentru scrierea psihobiografiilor. IV.2. PSIHOBIOGRAFIA PSIHANALITICĂ Originile interesului psihanalitic pentru psihobiografie se situează în perioada 1906 – 1910 când Freud şi discipolii săi au căutat să găsească în vieţile şi operele artiştilor şi scriitorilor confirmări ale sexualităţii în etiologia tulburărilor psihologice. În plus faţă de sexualitate, psihanaliza pune accentul şi pe dezvoltarea individului de la copilărie la vârsta adultă şi furnizează un cadru pentru înţelegerea experienţei subiective – stări afective şi vise. Aceste teme au devenit foarte importante în psihobiografie. Unii psihologi au pretins că doar clinicienii de formaţie psihanalitică sunt cu adevărat pregătiţi să realizeze analize psihobiografice deoarece, în baza analizei personale problemele acestora nu vor interfera cu travaliul de interpretare al materialelor biografice. În afara unor istorii ale propriilor pacienţi, Freud a scris şi analize ale unor indivizi celebri pe care nu i-a întâlnit niciodată: Leonardo de Vinci, Moise. În aceste studii, Freud a atribuit creativitatea şi alte forţe psihice unor factori inconştienţi ai personalităţii (care după el au fost şi sursele nevrozelor acestora). El a raportat pictura celebrei Mona Lisa la faptul că Leonardo da Vinci a avut două mame, o mamă naturală şi una vitregă. Freud şi-a fundamentat majoritatea analizei speculative, admisă de el însuşi ca atare, pe o amintire a lui Leonardo din prima sa copilărie. În această amintire un vultur se apleca asupra leagănului şi îi introducea în gură coada sa. Freud a interpretat această amintire ca exprimând o dorinţă homosexuală. Interpretarea s-a dovedit ulterior falsă deoarece se baza pe o traducere greşita a textului lui Leonardo. După cum arată şi eroarea lui Freud, psihobiografia are limite serioase ca metodă ştiinţifică. Freud dă câteva indicaţii care ar trebui respectate în redactarea unei psihobiografii: - să se evite interpretările bazate pe un singur indiciu; - să se evite devierea subiectului psihobiografic către patologie; - să se evite idealizarea subiectului psihobiografic; - să se evite formularea de concluzii decisive în baza unor date inadecvate. Freud a fost criticat pentru încălcarea propriilor recomandări. El a colaborat si cu un diplomat american – William Bullit – pentru un studiu asupra preşedintelui USA, Thomas Woodrow Wilson, publicat după mai mulţi ani de la moartea lui Freud. Criticii gândesc că acest studiu este realizat într-o manieră inadecvată şi că este mai degrabă opera lui Bullit decât a lui Freud.

ION DAFINOIU

70

Exemplul lui Freud a inspirat şi alte psihobiografii de inspiraţie psihanalitică. Artişti inspiraţi, precum Beethoven au fost subiecţi preferaţi de psihobiografia psihanalitică. Leon Edel (1953-1971) a analizat scriitorul Henry James din această perspectivă interpretând opera sa de ficţiune ca mărturie a conflictelor sale psihologice. Interpretările psihanalitice ale persoanelor manifestând tulburări patologice sunt numeroase şi vizează îndeosebi subiecte istorice (ex. Adolf Hitler). IV.3.CRITICA PSIHOBIOGRAFIEI PSIHANALITICE Aplicarea teoriei psihanalitice la redactarea psihobiografiilor a făcut obiectul unor critici frecvente. Cum se explică faptul că evenimente biografice similare conduc fie la patologie fie la creativitate deosebită? Runnyan a trecut în revistă criticile realizate la adresa psihobiografiei psihanalitice. Concluzia lui este că, fără a fi lipsite de merite, aceste critici nu discreditează totalmente psihobiografia. Care sunt insuficienţele psihobiografiei? Mai întâi psihobiografia psihanalitică se bazează pe o dovadă inadecvată. Psihanaliza consideră că personalitatea este amplu determinată de evenimentele din prima copilărie, evenimente în raport cu care amintirile sunt rareori fidele. Prin urmare psihobiografia nu dispune de o informaţie de primă mână: ea se bazează pe elemente raportate de subiectul însuşi, elemente care pot suferi deformări determinate de factori necunoscuţi. Mai mult, psihobiografiile acordă credibilitate unor surse secundare mai degrabă decât amintirilor autentice, scrisorilor şi altor materiale, astfel încât, chiar şi informaţii existente pot fi neglijate. În al doilea rând, analiza reconstituie deseori evenimente din prima copilărie bazându-se pe interpretarea teoretică a indicaţiilor furnizate de amintirea adultului. Amintirile din copilărie ale subiectului nu sunt totdeauna accesibile biografului; şi chiar dacă sunt, nu ne putem încrede în ele având în vedere că cercetările au demonstrat caracterul fragil şi instabil al acestora. În al treilea rând, psihobiografia ar pute fi taxată ca reducţionistă deoarece ea se bazează îndeosebi pe cauzele descrise de teoria psihanalitică şi neglijează cauze la fel de importante situate în afara domeniului său. Analiza construcţiei camerelor de gazare de către Hitler pentru exterminarea evreilor ne furnizează un exemplu: studiul reduce acest act la represalii determinate de faptul că mama sa a fost accidental omorâtă de o supradoză de gaz anestezic cu ocazia unei intervenţii chirurgicale realizate de un medic evreu (interpretare criticată de Loewenberg,1988). Are vreun sens reducerea explicaţiei vieţii unei persoane la factori intrapsihologici, la experienţele timpurii şi evenimentele unice din copilărie? Psihobiografia de sorginte psihanalitică supraestimează importanţa personalităţii în determinarea evenimentelor neglijând istoria mediului social.

Teoria psihanalitică insistă asupra următorilor factori

Dar neglijează următoarele elemente

• Factori psihologici (ex. conflicte determinate de nevoia de dependenţă afectivă nesatisfăcută)

• Procese psihopatologice (“patografie”) • Momente critice ale dezvoltării • Momente critice unice

• Factori sociali şi istorici • Procese normale şi creativitate • Procese normale şi creativitate care cuprind

experienţe postinfantile, din adolescenţă şi perioada adultă

• Efectele cumulate ale experienţei

PSIHODIAGNOSTIC II

71

IV. 4.E.ERICKSON – SUBIECTIVITATEA DISCIPLINATĂ E. Erikson a utilizat termenul de psiho–istorie pentru a insista asupra interrelaţiei dintre personalitatea individuală şi cadrul său istoric. Această abordare pune accentul asupra relaţiei dintre individ şi societate spre deosebire de psihobiografia freudiană prea mult centrată doar pe individ. Erikson a făcut analiza unor figuri istorice importante: A. Hitler, M. Gorky, Martin Luther, Mahatma Gandhi. Studiile sale au demonstrat în egală măsura influenţa factorilor sociali în dezvoltarea personalităţii cât şi rolul personalităţilor în evoluţia societăţii. El şi-a descris metoda psihobiografică utilizând expresia metodă a “subiectivităţii disciplinate”; această expresie a fost utilizată pentru a descrie şi atitudinea clinicianului faţă de pacient. Ca şi analistul în terapie, psihobiograful trebuie să-şi controleze propriile motivaţii pentru ca ele să nu interfereze cu procesul interpretării. Spre deosebire de demersul freudian care pune accent pe patologie, Erikson s-a interesat de factorii de forţă a personalităţii subiecţilor studiaţi. IV.5. LIMITELE PSIHOBIOGRAFIEI FUNDAMENTATE PE O ANUME TEORIE În ciuda interesului declarat de a arunca un pod între teoria psihologică şi diversitatea existenţelor individuale realmente trăite, psihobiografia prezintă, din punct de vedere ştiinţific, grave limite. După modelul psihanalitic, psihobiografia are, în bună măsură, la bază subiectivitatea celui care o redactează; o metodă ştiinţifică de verificare i-ar crea probleme şi ar pune sub semnul întrebării chiar practica clinică a psihanalizei. Deşi subiectivitatea poate aduce o contribuţie utilă cunoaşterii, afectivitatea psihobiografului faţă de persoana supusă interpretării poate să influenţeze negativ analiza. În plus, materialele disponibile pentru psihobiograf sunt atât de multe încât acesta poate selecta (conştient sau nu) doar pe cele care confirmă teoria la care aderă. Runnyan (1981) subliniază dificultatea de a emite interpretări definitive enumerând 13 explicaţii plauzibile ale unui incident celebru: cel în care Vincent Van Gogh şi-a tăiat o parte din ureche şi i-a dat-o unei prostituate. Având în vedere complexitatea comportamentului uman, de cele mai multe ori, un anume comportament nu are o singură cauză, diverşi factori cauzali interacţionează într-o manieră specifică iar modelele explicative sunt de cele mai multe ori reducţioniste. Când este corectă o conceptualizare a informaţiilor biografice? – se întreabă G. Allport. Dacă am putea avea un răspuns corect la această întrebare atunci am putea descoperi secretul validităţii interpretării acestor informaţii. Psihologul poate utiliza, totuşi, câteva teste pentru a evalua validitatea interpretărilor sale, continua G. Allport:

1. Sentimente de certitudine subiectivă. Deşi forţa clarificatoare a unei interpretări nu este o dovadă a validităţii ei, certitudinea subiectivă este testul pe care îl folosim cel mai des. O interpretare validă este de cele mai multe ori o interpretare credibilă.

2. Conformitatea cu faptele cunoscute. O interpretare este cu atât mai validă cu cât ea este în acord cu toate faptele importante cunoscute ale unei biografii.

3. Experimentarea mentală. Încercăm să ne imaginăm viaţa fără prezenţa unui factor important sau fără procesul formativ pe care îl considerăm important. Dacă experimentul reuşeşte, atunci

ION DAFINOIU

72

factorul sau ipoteza noastră sunt greşite. O conceptualizare poate fi corectă numai dacă nici măcar nu putem să ne imaginam că viaţa respectivă este ceea ce este fără această interpretare crucială.

4. Forţa predictivă. O interpretare este cu atât mai validă cu cât permite realizarea unor predicţii confirmate. Totuşi nu toate predicţiile confirmate au la bază interpretări valide.

5. Acordul social. Dacă mai mulţi specialişti au formulat în mod independent aceeaşi explicaţie, atunci putem presupune că este mai validă decât altele care întrunesc într-un grad mai mic acordul specialiştilor.

6. Coerenţa internă. Diferite părţi ale interpretării pot fi confruntate între ele. Contradicţiile logice trezesc bănuiala de nevaliditate. Ţinând cont de faptul că vieţile nu sunt complet constante, interpretările nu trebuie să fie mai complexe decât viaţa însăşi.

Din această enumerare, Allport omite testul de corectitudine prin invocarea autorităţii. O interpretare, spune el, nu este validă doar pentru că este psihanalitică, marxistă sau behavioristă. IV. 6.ANALIZA SISTEMATICĂ A MATERIALELOR BIOGRAFICE Având în vedere dificultăţile prezentate mai sus o serie de autori au propus alternative care se bazează mai puţin pe interpretările analiştilor, subiective şi potenţial eronate; ele conţin metode sistematice de analiză a materialelor biografice. IV.6.1. Metoda lui Alexander: să lăsăm datele să vorbească În loc să impunem o anume teorie datelor şi să determinăm elementele importante funcţie de o idee teoretică prestabilită e mai bine “să lăsăm datele să vorbească”. Pornind de la această idee, Irving Alexander (1988, 1990) a dezvoltat o metodă de analiză sistematică a datelor biografice. Această metodă poate fi aplicată unor materiale biografice diverse: eseuri autobiografice, interviuri, jurnale intime, vise, scrisori etc. Mai mulţi indicatori îl ajuta pe interpret să aleagă materialele importante.

Indicatori ai elementelor centrale în biografie

1. Primaritatea: ce se întâmplă mai întâi 2. Frecvenţa: ce se repetă 3. Unicitatea:ceea ce subiectul apreciază ca neobişnuit sau unic 4. Negarea: ceea ce subiectul neagă 5. Accentul: faptele asupra cărora subiectul ne atrage atenţia 6. Omisiunea:ceea ce este abandonat într-o manieră neaşteptată 7. Eroarea:ceea ce este fals sau eronat 8. Izolarea:ceea ce este ţinut la distanţă 9. Caracterul incomplet: ceea ce se termină fără a se ajunge la o concluzie

Secvenţele de date asupra cărora cercetătorul alege să-şi centreze atenţia se numesc extrase saliente. Apoi, cercetătorul transformă aceste extrase în unităţi saliente: fiecare din ele reprezintă “o istorie microscopică cu o introducere, o intrigă şi o concluzie”. Astfel, Alexander a decodat unităţile saliente care urmează, la o femeie care încercă o apropiere în relaţiile sale cu celelalte femei: raport

PSIHODIAGNOSTIC II

73

strâns - eforturi pentru stabilirea unui raport strâns … - reuşită - teama de a fi controlată şi infantilizată -repliere, deziluzie, reducerea nevoii - reorientarea atenţiei asupra altor surse de valorizare (munca). Extrasele saliente (raport strâns, efort pentru stabilirea unui raport strâns etc.) sunt reunite într-o unitate salientă care le leagă în sânul aceleaşi secvenţe. Chiar fără a citi materialul brut pe care se bazează acest element abstract, se dobândeşte fără dificultate o impresie globală asupra acestei persoane. Mai mult, în măsura în care secvenţele au fost extrase din materialul brut fără ajutorul vreunei teorii interpuse între psihobiograf şi materialul biografic, datele au putut vorbi ele însele. Secvenţele extrase precum cele menţionate pot fi ulterior supuse unei analize complementare orientate de o teorie. Dacă evidenţiem datele lăsând la o parte teoria, riscul este mai mic decât cel produs de aşteptările generate de o anume teorie care pot falsifica observaţiile. IV.6.2. Analiza de conţinut Ca şi metoda lui Alexander, analiza de conţinut ne asigură de faptul că cercetătorul rămâne ataşat datelor analizate fără a se aventura prea departe în deducţii şi interpretări. Anumite sisteme de analiză de conţinut sunt ghidate de anumite teorii dar acestea diferă de psihanaliză; ele nu se referă la conflicte universale sau la stadii care îi afectează pe toţi. Ele adoptă mai degrabă o categorie globală – trăsături, motivaţii, procese afective etc. – care vor lua forme diverse în materialele biografice ale fiecărui individ. Analiza de conţinut descrie caracterul unic al unei persoane în interiorul acestor categorii generale. Gordon Allport s-a servit de această metodă pentru a analiza o serie de scrisori scrise de o femeie –Jenny Grove – pe parcursul unei perioade de 11 ani. În lucrarea sa Letters from Jenny, Allport a apreciat că 8 trăsături prevalează în personalitatea lui Jenny: certăreaţa – bănuitoare,centrată pe sine, independentă – autonomă, dramatic intens, estetic – artistic, agresiv,cinic-morbid, sentimental (Allport, 1965). H. Thomae (1968) propune analiza cursului vieţii, în întregimea ei, şi analiza unor microunităţi biografice, a unei zile obişnuite, de exemplu. Subiectul este pus să descrie felul în care îşi petrece o zi obişnuită din viaţa sa, din momentul trezirii şi până la cel al culcării. Datele astfel obţinute sunt analizate cu ajutorul unei grile de analiza de conţinut alcătuită din 20 categorii împărţite în patru grupe: A) Categorii formale; pe o scală cu nouă trepte se evaluează următoarele aspecte: a) repaosul – activitatea; b) uniformitate –schimbare: această categorie evaluează tendinţa spre rutină c) gradul de independenţă al subiectului faţă de condiţiile exterioare; d)angajarea – implicarea afectivă în situaţie; e) armonia sau perturbarea provocată de situaţiile trăite; f) tonalitatea negativă sau pozitivă a dispoziţiilor subiectului; g) închiderea sau deschiderea faţă de situaţie – descrie gradul de înţelegere a situaţiilor; h) tematizarea – măsura în care subiectul îşi organizează activitatea în direcţia unor scopuri bine definite B) Categorii cognitive (de conţinut) cu ajutorul cărora Thomae caracterizează spaţiul de viaţă al subiectului analizat: a) forţa de atracţie (intensitatea trăirilor); b) perturbare – armonie; c) închis – deschis; d) prietenos – duşmănos; e) revendicativ – încrezător în şansă; La aceste categorii se adaugă alte patru categorii cu ajutorul cărora Thomae caracterizează felul în care subiectului analizat se percepe pe el însuşi: puternic – slab; iubit – antipatizat; autonom – dependent; norocos – ghinionist.

ION DAFINOIU

74

C) Tematica existenţei – direcţiile comportării persoanei; o temă se suprapune de obicei cu un motiv: a) tematica reglativă – cuprinde acţiuni care urmăresc refacerea unui echilibru perturbat dintre organism şi mediu (lupta împotriva foamei, frigului, acţiuni orientate împotriva bolii etc.; b) tematica reglării anticipatorii – comportamente proactive, de preîntâmpinare a unor dezechilibre şi probleme; c) activarea existenţei (participarea la spectacole, discuţii, călătorii); d) integrarea socială – comportamente orientate spre familie, grupul de prieteni, organizaţii politice etc.); e) tematica ridicării sociale – comportamente orientate spre creşterea statusului socio-profesional; f) tematica creativă – acţiuni orientate spre realizarea de sine, creaţie; g) tematica normativă – cuprinde acţiunile care au ca scop respectarea unor norme şi obligaţii sociale. D) Tehnica existentei – descrie modurile de reacţie la solicitările mediului: a) acţiunea – efort orientat către un anumit scop (exemplu – acţiunile profesionale, munca); b) adaptarea – comportamente care au ca scop obţinerea unui echilibru cu mediul atât prin schimbarea mediului cât şi a propriei persoane; c) tehnicile defensive (mecanismele de apărare a eului: raţionalizarea, negarea etc.); d) reacţii de evadare (schimbarea locului de muncă, fuga de acasă …); e) tehnici agresive IV.6.3. Codificarea motivaţiilor Utilizând datele obţinute prin studiul aprofundat al unui număr de 50 studenţi Henry Murray şi colab. au scris clasicele lor “Explorations in personality” (1938) considerată una din lucrările majore în studiul aspectelor profunde ale personalităţii. Murray a studiat foarte multe informaţii despre fiecare individ pentru a descrie 20 de motive diferite care orientează personalitatea acestuia. Acest studiu intensiv al individului a condus la dezvoltarea unor modele de codificare a motivaţiilor pornind de la tehnica testului psihologic TAT. Subiecţii privesc fotografiile testului şi îşi imaginează, pe baza acestora, o povestire. Ideea care stă la baza decodificării acestor povestiri este că acestea ilustrează motivaţii specifice. Trei dintre aceste motivaţii au fost foarte mult studiate: reuşita, ataşamentul şi puterea.. Multe din studiile realizate în acest domeniu inventariază aceste motivaţii cu ajutorul tehnicilor nomotetice obişnuite, adică se dau planşele testului grupurilor de subiecţi, apoi se compară scorurile şi se corelează cu un anumit criteriu. (Într-un mare grup de studenţi, de ex. cei care au scorul cel mai mare la realizare obţin cele mai mari note la curs?). Mai mult, aceste metode au fost aplicate şi la analiza psihobiografică. David Winter şi Leslie Carlson (1988) au analizat motivaţiile din discursul inaugural al preşedintelui Nixon din 1969. Ei au descoperit un profil motivaţional cu valori ridicate la reuşită, ataşament – proximitate şi valori medii la putere (comparat cu alte discursuri ale preşedintelui). Detaliile biografice ale vieţii lui Nixon li s-au părut concordante cu reprezentările motivaţiilor obţinute prin analiza discursului. În cursul unor studii ulterioare, Winter şi colab au utilizat analiza motivaţiilor, adăugând şi alte tehnici pentru a stabili profilul administraţiei politice ale lui G. Bush şi M. Gorbaciov. Rezultatele îi prezentau pe cei doi lideri ca fiind mai motivaţi de nevoia de reuşită şi de ataşament decât de cea de putere: s-a prezis că cei doi vor contribui la întărirea păcii şi evitarea războiului. Aceste predicţii nu au rezistat testului istoriei; ele nu au putut lua în calcul evoluţiile politice ulterioare, în special, războiul din Golf. S-a aplicat metoda analizei motivaţiilor şi la alţi preşedinţi americani: scorurile obţinute s-au dovedit convergente cu evaluările istoricilor şi politologilor (Donley & Winter, 1970). Analiza motivaţiilor la fel ca şi psihobiografia tradiţională nu poate să înlocuiască analiza detaliilor biografice dar poate constitui un ajutor suplimentar interesant şi util.

PSIHODIAGNOSTIC II

75

Am amintit încă de la începutul acestei lecţii că una din tehnicile frecvent utilizate pentru obţinerea datelor biografice este interviul. Prezentăm în continuare un ghid de interviu biografic clinic (adaptat după Zuckerman, 2005). IV.7. GHID DE INTERVIU BIOGRAFIC Istoria bolii prezente Debut, circumstanţe, efecte

• Imaginea pe care o are pacientul despre propria problema, credinţe despre sursa problemei;

• putem solicita şi alte informaţii: o dacă pacientul este copil: percepţia părinţilor, profesorilor şi altor

persoane importante asupra problemei copilului; o în cazul persoanelor cu dizabilităţi: percepţia pacientului asupra

limitărilor pe care le determina afecţiunea invocată. Evoluţia tulburării

• Episod singular/episoade multiple • Recăderi, remisiuni spontane • Durata episoadelor/remisiunilor • Nivelul de funcţionare la care se ajunge pe durata remisiunilor

Date medicale şi psihiatrice Date medicale

• Simptomatologie; a se lua în consideraţie bolile cu aspecte psihologice cunoscute: tulburări ale tiroidei, prolapsul de valva mitrala, diabet, cancerul de pancreas, abuzul de alcool • Accidente • Expunerea la substanţe toxice • Uzul/abuzul de medicamente (pentru somn, pentru tulburări digestive, răceli şi

dureri de cap, suplimente nutritive etc.) • Utilizarea de droguri • Pentru femei: contraconceptive, avorturi

Date psihiatrice • Dificultăţi psihologice anterioare şi terapia acestora • Spitalizări: data, spitalul • Terapii instituite şi răspunsul la tratament, durata spitalizării, starea la

externare • Medicaţia trecută şi curentă; răspunsul la tratament,efecte secundare; starea la

întreruperea tratamentului Testări/evaluări psihologice anterioare

• Evaluări ale stării fizice, neurologice, ale nivelului intelectual, personalităţii etc.

ION DAFINOIU

76

Psihoterapii anterioare • Perioada, natura problemelor, terapeutul, natura serviciilor primite, rezultate • Terapie individuala/de grup, consiliere familială,reabilitare după consum de

droguri/alcoolism Date personale, familiale, sociale Descrierea părinţilor (calităţi, defecte, date biografice deosebite) Dezvoltarea, prima copilărie Poziţia în fratrie Contextul social Traseul educaţional Evoluţia socială/situaţia socială în calitate de adult Date privind adaptarea Adaptarea socială

• Datorii, prieteni, inamici • Adaptarea la căsătorie: rolurile de soţ/soţie, părinte • Probleme de sănătate determinate de vârstă • Capacitatea de conformare la standardele sociale, profesie (relaţia cu şefii şi

cu colegii, tipuri de sarcini profesionale), avansări în carieră Adaptarea sexuala

• Disfuncţii ale performanţei sexuale • Abuzuri sexuale • Orientarea sexuală • Modificări corporale: tatuaje, piercing

Evoluţia socială în strânsă relaţie cu dizabilitatea (daca e cazul) Descrierea locului de muncă, factori de stres, debutul acuzelor sau bolilor asociate Răspunsul psihologic la (pretinsele) situaţii problema, afecţiuni Istoria problemelor de sănătate mentală determinate de (pretinsele) situaţii problemă, afecţiuni Istoria tratamentelor, medicaţia curentă, inclusiv medicaţia din ziua evaluării Pentru fiecare din domeniile următoare să se specifice situaţia de dinainte de apariţia afecţiunii, de după apariţia afecţiunii, evenimente ulterioare afecţiunii:

• Nivel educaţional, pregătire profesională • Descrierea traseului ocupaţional (inclusiv a serviciului militar) • Pregătire, deprinderi, abilităţi solicitate • Supervizare

Mobilitatea în carieră: în sus, în jos, la acelaşi nivel, fără schimbări Afecţiuni profesionale anterioare: data, durata, pierderi, consecinţe Evenimente de viaţă anterioare şi răspunsul la acestea Probleme legale (dacă este cazul) Utilizarea şi abuzul de substanţe (medicamente, droguri, alcool, cafea etc.) Descrierea unei zile obişnuite

PSIHODIAGNOSTIC II

77

V. EVALUAREA PERSONALITATII CU TEHNICI PROIECTIVE

V.1. Delimitări conceptuale V.2. Metafore şi modele teoretice privitoare la tehnicile proiective - resurse şi limite

V.2.1. Metafora ecranului alb V.2.2. Metafora testului proiectiv ca o raza X V.2.3. Modelul comportamental al procesului de răspuns

V.2.3.1. Componentele autoexpresive şi organizaţionale V.2.3.2. Stimulul “test proiectiv” V.2.3.3. Prelucrarea situaţiei stimul. V.2.3.4. Format de răspuns liber V.2.3.5. Abordare comportamentală a validităţii V.2.3.6. Echivalenta funcţională si generalizarea

V.3. Clasificarea testelor proiective V.4. Resurse si limite ale testelor proiective

V.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE În 1939 L.K. Frank utilizează pentru prima data denumirea de “teste proiective”. În concepţia sa “…o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă subiectul cu o situaţie la care va răspunde funcţie de sensul pe care aceasta îl are pentru el şi de ceea ce simte în timpul formulării răspunsului. Caracterul esenţial al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce este, în diferite feluri, expresia universului sau interior şi a proceselor personalităţii sale” (cf. P. Pichot, 1967) Anastasi şi Urbina (1996) au caracterizat testul proiectiv ca “o sarcină relativ nestructurată, adică, o sarcină care permite o varietate aproape nelimitată de răspunsuri posibile. Pentru a permite o manifestare liberă a fanteziei individului, acestuia îi sunt furnizate doar instrucţiuni scurte, generale.” Ipoteza propusă este că felul în care individul percepe şi interpretează materialul testului sau ”structurează” situaţia va reflecta aspectele fundamentale ale psihologiei sale. După cum remarcă Viglione şi Rivera (2003), această definiţie ne împiedică să înţelegem adevărata natură a testelor proiective în raport cu aşa numitele teste obiective Majoritatea psihologilor americani categorizează testele în acord cu tradiţionala dihotomie proiectiv – obiectiv. Aceşti psihologi caracterizează fiecare clasă de instrumente ca reciproc exclusive sau polar opuse. De exemplu, testele obiective sunt considerate ca fiind neinfluenţate de subiectivitatea psihologului în timp ce testele proiective sunt considerate subiective; testele obiective au o administrare şi scorare standardizata în timp ce testele proiective sunt considerate lipsite de rigoare empirică. Motive care explică de ce dihotomia proiectiv-obiectiv conduce la o înţelegere suprasimplificată şi părtinitoare a testelor proiective:

ION DAFINOIU

78

- reducţionismul dihotomiei proiectiv-obiectiv; instrumentele proiective sunt considerate a fi uniforme în ceea ce priveşte conţinutul, obiectivul şi metodologia (majoritate sunt considerate echivalente cu Rorschach.) - dihotomia proiectiv-obiectiv implică faptul că există caracteristici unice pentru fiecare clasă de teste dar această etichetă este incorectă. În multe teste, elemente identificate ca proiective precum formatul răspunsului flexibil şi stimulii ambigui sau incompleţi sunt utilizate de teste considerate de toţi modele de obiectivitate şi cuantificare (exemplu cazul testului WAIS, subtestul de comprehensiune, când se cere sensul unui cuvânt putem afla multe despre o persoană diferenţiind între denotaţie şi conotaţie; în chestionarele de personalitate, de exemplu în MMPI, o serie de expresii au un înţeles ambiguu “Mi s-a întâmplat să râd la o glumă proastă “ – cât de des? - juxtapunerea stereotipă a testelor obiective celor proiective împrumută o conotaţie peiorativă testelor proiective care sugerează lipsa lor de obiectivitate. Multe teste proiective sunt cuantificate şi standardizate în ceea ce priveşte administrarea. Dacă luăm de pildă exemplul testelor cognitive, stilul sau procesul răspunsului poate fi sistematic observat, cuantificat şi standardizat. Aceasta strategie de dezvoltare a testelor de la calitativ la cantitativ este utilizată şi în cuantificarea sofisticată a testelor proiective precum Rorschach Comprehensive System (Exner, 1993) şi Washington Sentence Copletion Test (Loevinger and Wessler, 1970). Desigur, cuantificarea şi reducerea subiectivităţii examinatorului sunt obiective importante în îmbunătăţirea evaluării psihologice. Totuşi reducerea variabilităţii examinatorului nu este singurul obiectiv al evaluării şi nu este echivalentă cu validitatea şi utilitatea. Într-adevăr, cercetările ulterioare trebuie să clarifice în ce măsură input-ul examinatorului este indus de subiect, precum în cazul determinismului reciproc, pentru a mari validitatea ecologică a testelor proiective. Mai mult, se poate specula că accentul exagerat pus pe eliminarea variabilităţii examinatorului pentru a atinge obiectivitatea poate creşte fidelitatea testului în dauna validităţii dacă aceasta limitează observaţiile evidente ale examinatorului. V.2. Metafore şi modele teoretice privitoare la tehnicile proiective - resurse şi limite a) Metafora ecranului alb Personalitate stimulii testului răspuns În varianta reducţionistă a acestei metafore conţinutul răspunsului este tratat ca o reprezentare directă a vieţii interioare a respondentului. De exemplu, când respondentul proiectează agresiunea sa asupra stimulilor, conţinutul răspunsului ne informează despre agresivitatea sa. Prin urmare examinatorul pune semnul egalităţii între aceste teme agresive şi agresivitate ca trăsătură de personalitate. O consecinţă importantă a acestei metafore este supraevaluarea conţinutului răspunsului şi subaprecierea rolului stimulului testului proiectiv şi a contextului examinării (factori situaţionali aşa cum sunt ei trăiţi de subiect: cerinţele examinării, consecinţele evaluării, interacţiunea examinator examinat). Această metafora sugerează că singurele componente necesare ale stimulilor testelor proiective sunt

PSIHODIAGNOSTIC II

79

ambiguitatea şi lipsa de structură; cu cât mai ambigui şi mai nestructuraţi sunt stimulii cu atât mai mult, se presupune că, personalitatea se va exprima mai direct în răspuns. Aspecte ale răspunsurilor la test sunt deseori văzute ca simboluri sau echivalenţe ale personalităţii. Totuşi creşterea proporţiei de “alb” pe acest ecran prin creşterea ambiguităţii stimulilor nu produce în mod necesar informaţii mai utile sau mai valide (a se vedea planşa albă din TAT care produce mai degrabă răspunsuri convenţionale care sunt mai puţin relevante pentru individ decât sunt restul fotografiilor). Mai mult, eliminând aspectele vizuale mai uşor de recunoscut şi mai evidente ale stimulilor testului Rorschach acest fapt nu conduce la o mai mare productivitate. De fapt, cercetările disponibile conduc la ideea că aspectele sugestive ale stimulilor, mai degrabă decât lipsa lor, sunt faptul cel mai important. Ceea ce ştim despre munca lui Herman Rorschach, pentru dezvoltarea testului său, atestă faptul că nu lipsa de ambiguitate şi structură contribuie la utilitatea sa diagnostică. Se pare că fiecare planşă a fost desemnată să conţină forme recognoscibile vizual, sau indicatori importanţi, alături de anumite componente arbitrare. S-a intenţionat ca planşele să fie provocative pentru respondent şi, în acelaşi timp, să fie suficient de neclare pentru a angaja abilităţile de problem solving ale respondentului. Din această perspectivă stimulii testului proiectiv au un scop clar: să prezinte respondentului o sarcină de rezolvare de problemă. De exemplu, în bună măsură sarcina proiectivă a testului Rorschach este aceea de a reconcilia inconsistentele vizuale şi logice dintre detaliile petei şi dintre pata şi obiectul (obiectele) văzute. Tocmai aceste căi idiosincretice în care respondentul rezolvă problema mai degrabă decât conţinutul pe care el le proiectează pe ecranul alb sunt cele care developează informaţii utile şi valide. b) Metafora testului proiectiv ca o raza X

Conform acestei metafore, testul proiectiv acţionează ca o rază X asupra minţii, fapt care permite psihologului să observe direct conţinutul minţii respondentului. Această metaforă îşi are originea în lucrările lui Frank (1939/1962) şi ale lui Murray (1938) deşi Frank a menţionat totuşi că personalitatea se implică activ în procesul de organizare a stimulului. La fel ca şi metafora ecranului alb, această metaforă ne focalizează asupra conţinutului răspunsului şi asupra felului în care conţinutul exprimă în mod direct personalitatea. Când Frank a utilizat pentru prima dată această metaforă, el a comparat studiul personalităţii cu studiul structurilor anatomice interne de către medicină prin tehnici noninvazive. Totuşi, Frank a subliniat diferenţa dintre tehnicile proiective şi tehnicile medicale: în timp ce ţinta unui aparat cu raze X este pasivă, personalitatea se angajează într-un proces activ de organizare a stimulului “test proiectiv”: “Personalitatea trebuie abordată ca proces sau operaţie a unui individ care organizează experienţa şi reacţionează afectiv la situaţii. Acest proces este dinamic în sensul că personalitatea individului impune asupra lumii cotidiene a evenimentelor (ceea ce numim natură), sensurile şi semnificaţiile sale, propria organizare şi structură şi investeşte situaţiile astfel structurate cu un sens afectiv la care el răspunde în mod specific.” (Frank, 1939/1962)

Testul ca o rază X

Personalitate pasivă răspuns

ION DAFINOIU

80

c) Modelul comportamental al procesului de răspuns Acest model analizează situaţia de examen proiectiv ca situaţie de problem solving. Stimulii testului personalitate (procesare activa) răspuns (input) (output) Răspunsul la testul proiectiv poate fi văzut ca formulare şi dezvoltare a unei soluţii la o problemă, a cărei structură şi conţinut evidenţiază (developează) ceva despre individ. Fiecare test proiectiv implică o sarcină pe care o putem privi ca pe o problemă ce trebuie rezolvată. De pildă, TAT cere crearea unei povestiri care reconciliază elementele sugestive ale fotografiei cu indicatorii ambigui sau cu lipsa unor indicatori. Istoria testelor proiective şi greşelile comise în practica curenta evidenţiază faptul că ne-am abătut de la centrarea pe input – prelucrare – output aşa cum a fost acest proces descris de Frank. Această abatere a condus la două mari suprasimplificări a testelor proiective: - s-a pus semnul egalităţii între răspunsurile la testele proiective şi personalitate - comportamentele verbale şi motorii produse în timpul formulării răspunsurilor la testele proiective au fost considerate ca reprezentând pattern-uri generale ale comportamentului cotidian. Din perspectiva acestui model, situaţia de examen proiectiv are mai multe componente care se refera atât la procesul de răspuns cât şi la contextul în care este aplicat testul proiectiv. i. Componentele autoexpresive şi organizaţionale În cadrul procesului de formulare a răspunsului la testele proiective au fost, în mod tradiţional, identificate două componente: - Conţinutul sau componenta autoexpresivă - Forma sau componenta organizaţională Deseori aceste componente sunt considerate a fi componentele proiective şi de problem solving ale testelor proiective dar aceşti termeni sunt subiect al unor interpretări controversate Sprasimplificând, componenta autoexpresivă implică aspectele răspunsului referitoare la conţinut, adică ceea ce subiectul spune, scrie sau desenează. Auto expresivitatea se produce pentru că stimulii proiectivi provoacă imaginaţia, acţionând ca stimuli ai fanteziei. Astfel, subiectul reacţionează la conţinutul sugestiilor din sarcina pe care o realizează (o propoziţie incompletă, o imagine, o formă recognoscibilă sau un indicator important dintr-o planşa Rorschach) şi depinde de el să meargă dincolo de acest conţinut accesând sau exprimând informaţii care îşi au originea în propria istorie alcătuită din imagini, experienţe, sentimente, gânduri. Dimpotrivă, componenta organizaţională implică aspecte formale sau structurale ale răspunsului: cum răspunde subiectul la întrebări, cum rezolva sarcina, cum îşi structurează răspunsurile şi cum ia decizii. De exemplu, componenta organizaţională include cum anume detalii ale stimulului sunt incluse în răspunsurile la planşele TAT sau Rorschach şi dacă însuşirile stimulului sunt corect percepute. Utilizarea detaliilor şi acurateţea răspunsurilor sunt aspecte organizaţionale care pot fi aplicate la majoritatea testelor proiective. Toate testele proiective pun probleme care trebuie rezolvate; gradul de adecvare, stilul şi structura soluţiilor sunt cuprinse în componenta organizaţională.

PSIHODIAGNOSTIC II

81

Suprasimplificarea frecventa a conceptualizării testelor proiective este în sensul de a limita domeniul acestora doar la componenta autoexpresivă. Procedând astfel se interpretează doar conţinutul răspunsurilor. Chiar dacă componenta organizaţională a testului proiectiv este recunoscută, ea este deseori conceptualizată separat de componenta conţinut. Credem că separarea componentelor autoexpresive şi organizaţionale este o altă concepţie greşită care trebuie corectată. Dacă examinăm timpul real de procesare a testului proiectiv de către respondent în timpul rezolvării sarcinii şi dezvoltării răspunsului observăm că aspectele autoexpresive şi organizaţionale sunt simultane şi conectate. Procesul de rezolvare de probleme în cadrul testelor proiective cuprinde atât conţinutul cât şi forma, faţetele autoexpresive şi organizaţionale. ii. Stimulul “test proiectiv” Stimulul test proiectiv înglobează un complex de factori. El este mai mult decât stimulul concret însuşi, adică este mai mult decât doar o imagine, o planşa Rorschach ori o invitaţie de a-ţi aminti ceva. Masling (1960) care a lucrat cu TAT şi Rorschach a evidenţiat că stimulii situaţionali, contextuali şi interpersonali influenţează procesul de elaborare a răspunsului. Extrapolând aceste rezultate, considerăm că stimulul real în cadrul unui test proiectiv este întreaga situaţie ori ceea ce vom numi situaţia stimul. O componentă principală a situaţiei stimul este conştientizarea de către subiect a potenţialului evident al răspunsului de a dezvălui ceva în legătura cu el. Reacţiile la presiunea către autodezvăluire sunt activate de situaţia stimul. Tendinţele de răspuns, tendinţele defensive, exprimarea dezirabilităţii sociale şi manipularea răspunsului sunt fundamentale în procesul de elaborare a răspunsului. iii. Prelucrarea situaţiei stimul. Subiectul reacţionează la situaţia stimul ca la un tot, atât la componentele concrete ale stimulului cât şi la componentele experienţiale ale acestuia. El activează pattern-ul bine cunoscut al relaţiei figura – fond care intervine în orice percepţie. De aceea şi interpretarea răspunsurilor subiectului trebuie să ţină cont de pattern-urile perceptive specifice activate de stimulii test iv. Format de răspuns liber a) Libertatea în situaţia stimul Libertatea şi lipsa direcţionării sunt caracteristici foarte importante ale situaţiei stimul test proiectiv. Aspectul idiografic individual al procesului de răspuns la testul proiectiv are la bază diferenţele individuale în percepţia situaţiei stimul. Individul poate alege să acorde atenţie diferitelor componente ale situaţiei stimul, focalizându-se, de pildă, asupra unui element particular al situaţiei stimul, asupra unei solicitări a sarcinii, sau asupra unui aspect interpersonal legat de sarcină. Individul poate oferi o imagine generală sau poate să se focalizeze asupra unui singur element sau asupra neconcordanţelor dintre subcomponentele stimulului. La fel, autoreglarea prin intermediul controlului stimulului poate fi evaluată în termenii a ceea ce individul atribuie stimulului, felul în care individul răspunde la situaţia stimul. O altă caracteristică importantă legată de procesarea stimulului este luarea deciziilor. De exemplu, respondentul trebuie să decidă ceea ce trebuie să evidenţieze sau să focalizeze în cadrul povestirii, imaginii sau în itemii de completare de fraze. Procesul de luare a deciziei implică, de asemenea, reconcilierea elementelor contradictorii şi completarea informaţiilor nefinalizate. Situaţia

ION DAFINOIU

82

stimul proiectiv nu furnizează prea multă informaţie pentru a ajuta pacientul în evaluarea gradului de adecvare a răspunsului. Spre deosebire de testele de abilităţi, aici nu există un răpuns evident bun. Lipsa de informaţii în situaţia stimul interacţionează cu formatul de răspuns liber pentru a împiedica încercările de autoevaluare a gradului de adecvare a răspunsului. Astfel, luarea deciziei şi procesarea în faţa unei orientări externe minime concomitent cu o anume insecuritate este de asemenea o componentă majoră a procesului de răspuns şi a sarcinii testului proiectiv. b) Caracteristicile răspunsului În cazul chestionarelor, dimensiunile interpretative (ex. depresia pentru Scala 2 a MMPI), sunt predeterminate. În contrast cu testele proiective, dimensiunile interpretative în testele comportamentale sunt implicite. Psihologul observa pattern-urile comportamentale ale respondentului pentru a construi dimensiunile ce vor fi descrise. De exemplu motivele implicite organizează imaginile într-o poveste şi psihologul descrie aceste dimensiuni în cadrul interpretării. După cum am mai spus, un aspect important al situaţiei test stimul proiectiv este lipsa informaţiei cu privire la adecvarea răspunsului. După cum sugera Campbell, testele proiective sunt “în mod tipic cu sfârşit deschis, libere, nestructurate şi au darul de a permite respondentului să-şi proiecteze propria organizare asupra materialului”. Cu alte cuvinte, respondentul este cel care este responsabil de marea majoritate a variaţiei răspunsurilor la test în termenii componentelor organizaţionale şi expresive. Faptul că răspunsul este în întregime format şi creat de respondent este ceea ce Beck a numit aurul testului Rorschach. Formatul de răspuns liber maximizează varianţa individuală. Populaţia răspunsurilor posibile este nemărginită, astfel încât răspunsurile pot exprima mai multă variaţie individuală decât un item dintr-un chestionar de personalitate. Din această perspectivă, testele maximizează relevanţa răspunsului pentru individ, caracteristică numită focalizare idiografică a testelor proiective. Într-adevăr, complexitatea şi varietatea acestor răspunsuri a făcut foarte dificilă crearea unui sistem de scorare comprehensiv. Din perspectivă psihometrică, această complexitate si varietate poate însemna fidelitate mai mică şi mai multe erori introduse de cel care interpretează dar, totuşi, mai multă validitate. c) Implicaţii pentru interpretare Formatul de răspuns liber al testelor proiective permite emergenţa stilului expresiv. El poate fi caracterizat prin următoarele întrebări: “ Vorbeşte repede sau se bâlbâie rău?” “Utilizează prea multe cuvinte pentru a comunica puţine idei sau este concis?”, Răspunde repede sau lent?” ( Murstein,1963) Stilul expresiv este vizibil şi în comportamentul nonverbal care este important pentru înţelegerea funcţionării individului şi relaţiilor sale interpersonale. Respondentul utilizează spaţiile pentru desen şi cele pentru completarea propoziţiilor in mod îngrijit? Este el în mod evident preocupat să nu risipească spaţiul şi timpul sau implicat să şi utilizeze într-o maniera elegantă perspicacitatea simbolică pentru a se prezenta pe el însuşi? Într-adevăr modul nonverbal de funcţionare şi de a fi în lume poate fi accesat cu ajutorul testelor proiective. De asemenea, testele proiective ne oferă ocazia de a observa interacţiunea dintre aspectele idiografice şi dimensiunea instrumentală a comportamentului. Dimensiunea instrumentală a comportamentului este adecvarea sau eficacitatea răspunsului în procesul de realizare a unui obiectiv. În diverse grade, toate răspunsurile la testele proiective pot fi evaluate funcţie de mai multe dimensiuni instrumentale precum acurateţea, sinteza, inteligibilitate, relevanţa, consistenţa, comunicabilitatea. Testele proiective permit psihologului să observe interacţiunea dintre componentele auto expresive şi instrumentale ale comportamentului, cu alte cuvinte, cât de adecvat este răspunsul în lumina felului în

PSIHODIAGNOSTIC II

83

care cineva rezolvă o problemă. Extinzând această interacţiune, testul proiectiv comportamental permite examinatorului să observe impactul presiunilor emoţionale şi interpersonale asupra adecvării şi modului de abordare pentru rezolvarea problemelor. Din această perspectivă, putem spune ca testele proiective realizează o punte interpretativă între chestionare şi testele de abilităţi. v. O abordare comportamentală a validităţii a) Caracteristici comportamentale. Procesul de rezolvare de probleme pe care îl presupune testarea proiectivă atrage după sine o perspectivă comportamentală asupra procesului de răspuns. Aceasta abordare comportamentală este în acord cu definiţia testelor psihologice a lui Anastasi şi Urbina ca ”măsură esenţialmente obiectivă şi standardizată a unui eşantion comportamental” (1996). În testele de performanţă inducem şi observăm un eşantion de comportament care este similar cu comportamentul care ne interesează din viaţa reală. Din această perspectivă, testele proiective sunt teste de performanţă. Testele proiective sunt încercări de a aduce aspecte ale comportamentului relevant, asociaţii, percepţii, organizări, componente efective si interpersonale în cabinetul psihologului pentru a fi observate. Ele induc un eşantion comportamental pe care îl putem observa şi observa pentru a ajunge la o imagine mai validă asupra situaţiilor importante din viaţa reală a subiectului. Din această perspectivă comportamentală, răspunsul la test sau comportamentul nu este un eveniment oferit de şansă, ci un eşantion de comportament colectat în condiţii controlate, supus legilor comportamentale. Complexitatea şi bogăţia răspunsurilor subiecţilor la testele proiective (care sunt stimuli complecşi) cresc validitatea acestora putând fi astfel generalizate la situaţiile complexe din viaţa reală. Această idee poate fi mai bine clarificată dacă comparăm testele proiective cu chestionarele. Evaluarea comportamentului cu ajutorul chestionarelor diferă de cea realizată cu ajutorul testelor proiective în cea ce priveşte bogăţia şi varietatea. De obicei, chestionarele presupun alegerea între adevărat şi fals sau evaluarea unei opinii sau sentiment pe un anume continuum. Varietatea şi bogăţia răspunsurilor la testul proiectiv creste potenţialul de generalizabilitate la comportamente importante din viata reală. Dimpotrivă, de exemplu, în cadrul chestionarelor nu există nici o similaritate inerentă între a) actul de a răspunde adevărat la un item referitor la agresivitate şi b) riscul de agresivitate din viaţa reală. b) Generalizabilitate şi interpretare In interpretarea testelor proiective, observăm comportamentul test şi apoi îl generalizam la comportamente similare în alte situaţii. Dacă considerăm testul proiectiv ca sarcină comportatamentală de rezolvare de probleme problema validităţii este una de similaritate topografică şi echivalentă funcţională (Foster & Cone, 1995). Similaritatea topografică se referă la gradul în care comportamentul test seamănă cu comportamentul nontest în termeni concreţi, fizici, descriptivi. Echivalenţă funcţională se referă la gradul în care antecedentele şi consecinţele comportamentului test corespund antecedentelor şi consecinţelor comportamentului din viata reală. Pentru a înţelege similaritatea topografică din cadrul testelor proiective, trebuie să examinăm comportamentul indus de solicitările proiective ale testului. Testele proiective incorporează situaţii stimul complexe şi induc comportamente bogate şi complexe care variază foarte mult de la o persoană la alta. Comportamentele provocate de testele proiective, precum a explica ceea ce vezi pe o planşă (Rorschach), a crea o poveste pentru a înţelege o interacţiune sugerată (TAT), interpretarea sau finalizarea unui fragment dintr-o propoziţie (completarea de fraze), sunt toate similare din punct de vedere topografic cu sarcini importante şi familiare din viaţa de zi cu zi.

ION DAFINOIU

84

Interpretare experienţială. În testarea proiectivă noţiunea comportamentală a similarităţii topografice este extinsă încorporând şi elemente experienţiale. Acestea se refera la elemente subiective şi neobservabile care însoţesc procesul de rezolvare de probleme precum fenomene autoexpresive şi interne asociate procesului de răspuns. De exemplu, în cazul testului Rorschach ne putem întreba ce procese sunt implicate în evitarea complexităţii şi contradicţiilor unei planşe procese care conduc la răspunsuri simpliste şi neutre, care nu implică afectiv subiectul; în cazul interpretării experienţiale a unui test de desen ne putem întreba ce experienţe sau procese profunde pot însoţi desenarea acestei persoane înspăimântătoare. vi. Echivalenţa funcţională şi generalizarea Interacţiunea dintre interpretare, evaluarea contextelor, fenomenele topografice şi experienţiale este într-o strânsă relaţie cu echivalenţa funcţionala şi generalizarea. După cum am notat deja echivalenţa funcţională se refera la gradul în care antecedentele şi consecinţele comportamentului test corespund cu consecinţele şi antecedentele comportamentului din viaţa reală. Antecedentele şi consecinţele comportamentului test sunt cuprinse în situaţia test proiectiv. Stimulii test proiectivi sau situaţiile test variază într-o anumită măsura de la test la test şi de la ocazie la ocazie. Totuşi, dintr-o perspectivă foarte largă, testele proiective includ situaţii noi şi nefamiliare în care subiectul organizează un material incomplet, contradictoriu şi ambiguu fără nici un feedback direct din partea observatorului sau expertului. De asemenea ele includ un mic feedback din partea sarcinii însăşi cu privire la gradul de adecvare a performantei în cadrul interacţiunii cu un alt individ. Aplicând principiul echivalenţei funcţionale, suntem securizaţi atunci când generalizăm comportamentul provocat de situaţia test proiectiv la situaţii cu caracteristici nesimilare. Astfel, într-o anumită măsură, interpretările pot fi dependente de context mai degrabă decât de aspectele constante ale personalităţii. Interpretarea testului se poate aplica la situaţii ce permit un bun control din partea individului şi un scăzut control din partea mediului. Cu alte cuvinte, acestea sunt situaţii în care respondentul trebuie să-şi construiască propriul drum şi lucrează pentru sine. Situaţia stimul şi echivalenţa funcţională ne orientează în procesul de interpretare şi generalizare a comportamentelor produse de tetele proiective pe care le putem situa pe un continuum situaţie specifică – caracteristici constante ale personalităţii. Cu cât interpretarea devine mai specifică cu atât ea trebuie limitată la situaţii foarte similare situaţiei test. V.3.CLASIFICAREA TESTELOR PROIECTIVE S-au propus mai multe criterii de clasificare a testelor proiective: natura materialului, activităţile realizate de subiect şi scopul utilizării metodei. Prezentăm în continuare clasificarea realizată de G. Lindzey (1959): - tehnici asociative – subiectul răspunde la stimulul prezentat de examinator cu primele idei, imagini care-i vin în minte, ceea ce face ca ideaţia să fie redusă la minimum (Rorschach, proba norilor a lui Stern); - tehnici constructive - dau o mare libertate de creaţie. Spre deosebire de tehnicile asociative, cele constructive angajează subiectul într-o activitate cognitivă şi imaginativă mai complexă (TAT).

PSIHODIAGNOSTIC II

85

- tehnici de completare – se diferenţiază de cele asociative prin faptul că atât stimulul cât şi răspunsul sunt mai complexe, iar răspunsul este mai puţin prompt. Spre deosebire de tehnicile constructive, cele de completare produc răspunsuri mai simple şi mai limitate (completare de propoziţii). - tehnici de alegere sau de ordonare – cer subiectului să aleagă din mai multe alternative elementul sau aranjamentul care lui i se pare mai potrivit sub aspectul corectitudinii, al atractivităţii (Luscher, Szondi). - tehnicile expresive – constituie o legătură între metodele de diagnostic şi cele terapeutice. În realizarea acestor probe, subiectul nu numai că se dezvăluie, dar descoperirea conflictelor sale îl ajută să evolueze către o mai bună adaptare (testul de pictura cu degetele, psihodrama). V.4. RESURSE SI LIMITE ALE TESTELOR PROIECTIVE Aplicabilitate – majoritatea tehnicilor proiective pot intermedia dezvoltarea unei bune relaţii iniţiale între subiect şi examinator; unele dintre aceste tehnici sunt deosebit de utile în evaluarea psihologică a copiilor, analfabeţilor, copiilor cu handicap de limbaj sau cu tulburări de vorbire. Falsificarea – tehnicile proiective sunt mai puţin susceptibile de falsificare decât chestionarele; scopul tehnicilor proiective este de obicei deghizat, necunoscut. Totuşi nu se poate afirma că testele proiective sunt complet imune la falsificare (cercetări experimentale cu privire la posibilitatea de falsificare a răspunsurilor la Rorschach, TAT, completarea frazelor au demonstrat posibilitatea obţinerii unor răspunsuri dezirabile social, tendinţa subiecţilor de a se prezenta într-o lumină favorabilă – Masling,1960). Variabilele situaţionale şi examinator – administrarea testelor şi notarea răspunsurilor sunt insuficient standardizate; diferenţe în atitudinea examinatorului, în instrucţiunile de aplicare influenţează productivitatea comportamentului de răspuns, mecanismele de apărare, stereotipia, imaginaţia şi alte caracteristici importante ale performantei. Interpretarea scorurilor este, deseori, proiectivă pentru examinator ca situaţia test pentru examinat. Norme – multe dintre testele proiective sunt lipsite de date normative pentru interpretare, aceasta realizându-se în baza experienţei clinice generale a examinatorului. Fidelitatea – lipsa unor proceduri standardizate de notare şi a unor norme de interpretare ridică problema fidelităţii; pentru testele proiective fidelitatea are în vedere nu numai scorurile obiective preliminare ci şi stadiul final al interpretării şi integrării informaţiilor. Testele proiective au fidelitate scăzută (coeficienţi de consistenţă internă şi fidelitate test/retest scăzuţi). Validitate – Majoritatea studiilor publicate sunt neconcludente din cauza deficienţelor procedurale cu privire la controlul experimental al variabilelor ori a analizei statistice, ori a amândurora. Unele deficienţe metodologice au avut ca efect obţinerea unor false evidenţieri a validităţii (A. Anastasi). O eroare des întâlnită este utilizarea unor descrieri stereotipe în protocoale ce pot fi utilizate pentru orice persoană în general. Unii autori vorbesc despre validarea iluzorie determinată de tendinţa inconştientă a examinatorului de a-şi aminti doar ceea ce se potriveşte cu aşteptările lui şi de a ignora sau de a uita ceea ce contravine lor. Ipoteza proiectivă – afirmaţia fundamentală a tuturor tehnicilor proiective este ca răspunsurile individului la stimulii prezentaţi reflectă caracteristicile semnificative şi stabile ale personalităţii. Dar

ION DAFINOIU

86

există un mare număr de studii care demonstrează intervenţia şi a altor factori care influenţează răspunsurile la testele proiective – instrucţiunile, caracteristicile examinatorului etc. Tehnicile proiective ca instrumente psihometrice – în ciuda atâtor critici status-ul probelor proiective rămâne neschimbat. Una din cele mai circulate afirmaţii cu privire la această situaţie este cea a lui Adcock (1965): Există clinicieni entuziaşti şi statisticieni bănuitori”. Această aparentă contradicţie poate fi înţeleasă dacă recunoaştem că, cu rare excepţii, tehnicile proiective nu sunt cu adevărat teste (relaţia examinator examinat este deseori parte integrantă din procesul examinării). Tehnicile proiective ca instrumente clinice – tehnicile proiective pot servi ca ajutoare suplimentare în intervievarea calitativă în mâinile unui clinician priceput; valoarea lor ca instrumente clinice este proporţională cu îndemânarea, experienţa clinicianului şi ele nu pot fi apreciate independent de cel care la utilizează; valoarea testelor proiective creşte când ele sunt interpretate prin proceduri clinice, calitative, mai degrabă decât atunci când sunt notate cantitativ şi interpretate ca instrumente psihometrice.

T E M E O B L I G A T O R I I

1) Operaţionalizaţi conceptul “anxietate” cu ajutorul unei grile de observaţie; utilizaţi această grilă pentru a evalua anxietatea de examen a unui număr de 15 elevi sau colegi.

2) Realizaţi planul unei activităţi observative care are ca scop identificarea formelor de manifestare a agresivităţii elevilor în şcoală.

3) Realizaţi un interviu biografic cu o persoană cunoscută şi analizaţi-l utilizând o grilă de analiză tematică.

4) Alcătuiţi un test proiectiv de completare de fraze (sau utilizaţi unul din literatura de specialitate) pentru evaluarea unui adolescent cu tulburări de comportament, aplicaţi-l unui astfel de elev şi interpretaţi rezultatele.

5) Evaluaţi nivelul de anxietate a unui subiect oarecare utilizând scala de evaluare a anxietăţii a lui Hamilton; evaluaţi nivelul anxietăţii aceluiaşi subiect cu ajutorul unui chestionar; comparaţi rezultatele şi comentaţi-le.

B I B L I O G R A F I E

· Allport, G.W., 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, E.D.P. · Berman, S.P., Shopland, S., 2005, Interviewing and diagnostic exercices for clinical and counseling

skills building, New Jersey, London, Lawrence Erlbaum Associates, Inc. · Cosmovici, A. (coord.), 1972, Metode pentru cunoaşterea personalităţii. Cu privire specială la elevi.

Bucureşti, E.D.P. · Cosmovici, A., Caluschi, M., 1985, Adolescentul şi timpul său liber, Iaşi, Junimea · Dafinoiu, I., 2002, Personalitatea. Metode calitative de abordare–observaţia şi interviul, Polirom, Iaşi · Miller, W.R., Rolnick, S., 2005, Interviul motivaţional, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti · Minulescu, M., 2001, Tehnici proiective, Bucureşti, Ed. Titu Maiorescu · Rorschach, H., 2000, Manual de psihodiagnostic, Bucureşti, Ed. Trei · Roşca, M., 1972, Metode de psihodiagnostic, Bucureşti, E.D.P