Distribuţia spaţială a populaţiei mondiale

FACTORII DISTRIBUŢIEI SPAŢIALE A POPULAŢIEI

Factorii care influenţează distribuţia populaţiei pe Glob sunt diversificaţi.

Rolul factorilor naturali în distribuţia spaţială a populaţiei

Factorii fizico-geografici sunt foarte importanţi în explicarea distribuţiei spaţiale a populaţiei, fapt constatat

prin existenţa zonelor nepopulate sau slab populate care corespund unui mediu ostil sau puţin favorabil

existenţei umane. Mediul natural afectează distribuţia populaţiei.

Clima

Clima este cea mai importantă dintre componentele mediului natural pentru că ea impune limitele

cele mai stricte. Zonele de vid demografic arată influenţa a trei factori: temperaturile prea scăzute,

temperaturile prea ridicate şi pluviozitatea.

Temperaturile scăzute sau frigul reprezintă elementul cel mai restrictiv din cele menţionate,fiind mai

puţin riscul de a îngheţa, cât mai ales dispariţia vegetaţiei pe parcursul mai multor luni. Discontinuitatea

populării corespunde de fapt limitelor agricole. Este posibil însă să întreţinem colectivităţi umane în zona

climatului polar, însă este foarte costisitor şi se justifică numai dacă sunt în joc importante interese

economice au strategice (cazul peninsulei Alaska, a unor regiuni din N Canadei sau Federaţiei Ruse).

Număril populaţiei este extrem de redus în regiunile reci.

Temperaturile ridicate sau seceta reprezintă un obstacol pentru om, deşi mai puţin restrictiv decât

frigul. Dificultatea constă nu atât în lipsa apei, cât în afectul aceteia asupra resurselor alimentare.

Discontinuităţile întâlnite în locuirea ariilor marginale ale deşerturilor corespund limitelor cerealiculturii.

Dincolo de acestea, popularea este limitată, bazându-se pe păstoritul nomad extensiv, pe culturi irigate unde

apele subterane au alogene sunt utilizabile.

Părţile cele mai puţin populate se suprapun fie regiunilor hiperaride ce nu dispun de pânze subterane

sau alogene care pot fi utilizate (Tenere în Niger, Erg Chech şi Tanezrouft în Algeria, Rub-al-Khali în

Arabia Saudită), fie regiunilor aride din diverse regiuni istorice care nu au fost niciodată utilizate.

Ca şi în regiunile polare, exploatarea resurselor de subsol şi mai ales a petrolului a determinat statele

sau companiile importante să instaleze centre e exploatare. Deşerturile nu sunt în măsură să ofere condiţii de

viaţă unei populaţii ami numeroasă decât cea actuală.

1

Pluviozitatea

Mediul tropical umed este considerat dificil, datorită întinderii pădurilor, fertilităţii scăzute a solurilor şi

frecvenţei anumitor parazitoze sau afecţiuni. Climatul cald şi umed nu împiedică agricultura, dacă există

specii adaptate şi o tehnologie potrivită, condiţii care permit cultivarea unor suprafeţe întinse cu randament

foarte ridicat iar unele afecţiuni care decimau populaţia au fost eradicate. Zonele tropicale umende nu

prezintă aceleaşi restricţii ca zonele polare şi deşertice, deoarece oferă importante posibilităţi agricole.

În concluzie, se poate spune că doar climatul polar şi deşertic prezintă constrângeri pentru om.

Zonele cu densitatea cea mai ridicată sunt în climatul temperat ploios, mediteranean şi subtropical umed, în

timp ce zonele cu climat rece şi deşertic prezintă densităţile cele mai reduse, deci sunt defavorabile.

Relieful

Are o influenţă mai redusă decât clima, cu toate că anumite zone de vid demografic sunt explicabile

prin prezenţa unor masive muntoase sau a unor platouri înalte. Densitatea se reduce în funcţie de relief,

deoarece pantele accentuate împiedică anumite exploatări ale solului şi pentru că scădere temperaturilor

adată cu altitudinea nu este favorabilă anumitor culturi.

Densitatea populaţiei scade pe măsură ce altitudinea creşte. Aproximativ 80% din populaţia planetei-

sub 500 m altitudine; 8,2%-la peste 1000 m; 1,5%-la peste 2000 m (în prezent 2%). Populaţia mondială

trăieşte în principal în zonele cele mai joase care sunt cel mai uşor de cultivat, irigat şi sunt cele mai fertile.

În funcţie de continent altitudinea medie de locuire este de 319 m pentru Asia, 168 pentru Europa, 95 pentru

Australia, 430 m-America de Nord, 590-Africa şi 644-America de Sud. Proporţia polulaţiei care trăieşte la

peste 1500 m este nulă în Australia, nesemnificativă în Europa, slabă în Asia, însă ridicată în Africa (8,9%)

şi în America de Sud (15,2%), unde platourile andine înalte oferă condiţii mai bune decât terenurile joase.

Recordul este deţinut de Bolivia unde 7 locuitori din 10 trăiesc la peste 3000 m, capitala La Paz este la 3600

m altitudine iar vechiul centru minier Potosi la 4100m. (ţările andine-Bolivia, Peru, Chile-excepţie)

Altitudinile ridicate sunt restrictive din cauza efectelor negative ale scăderii presiunii atmosferice

asupra sănătăţii. Limita critică există la 6000-6500 m, dar aşezarile permanente nu se situează niciodată atât

de sus (4800 m-limita maximă în Tibet,5200 m-Peru şi Bolivia).

Munţii situaţi la latitudini mari prezintă condiţiile cele mai defavorabile (Alaska, Scandinavia, N Rusiei). La

latitudini temperate condiţiile nu sunt foarte favorabile activităţilor agricole, popularea s-a bazat pe resurse

miniere şi industriale iar în prezent pe dezvoltarea turismului. Unele masive sunt aproape nepopulate

(M.Stâncoşi, Anzii de S, Alpii Neozeelandezi), alţi munţi sunt populaţi (Pirineii, Alpii, masivele hercinice

din Europa Centrală, Carpaţii, Caucazul) dar populaţia nu este foarte numeroasă. La latitudini tropicale şi

2

subtropicale există o populaţie numeroasă (ex: Etiopia-9/10 din populaţie trăieşte în zona montană iar 7/10 la

peste 2000 m; Yemen, Liban, Iran, S-V Marocului).

Volumul reliefului sau masivitatea, structura geologică, formele topografice exercită o influenţă

considerabilă prin: limitarea suprafeţelor agricole, îngreunarea circulaţiei. Văile sunt importante pentru

circulaţie şi culturi agricole, activităţi comerciale şi industriale (Pirinei, Carpaţi-intens umanizaţi).

Piemonturile sunt aproape peste tot populate (Europa,Africa de N). Câmpiile şi platourile joase cu soluri

fertile şi văi largi oferă condiţii avantajoase colectivităţilor umane, în aceste zone concentrându-se cea mai

mare parte a populaţie mondiale.

Repartiţia populaţiei în funcţie de distanţa faţă de mare.

Valoarea densităţii se diminuează pe măsură ce ne îndepărtăm de ţărm (peste 70 % din populaţia mondială-

la mai puţin de 500 km faţă de coastă, 27,6 % la distanţe mai mici de 50 km, 86 –la peste 1000 km.

Factorii fizico-geografici continuă să joace un rol important în distribuţia spaţială a populaţiei;

altitudinea, frigul sau seceta constituie un obstacol pentru prezenţa umană, şi în ciuda artificializării mediului

în societăţile moderne, aceste limite nu pot fi ignorate.

Rolul factorilor istorici în distribuţia spaţială a populaţiei

Factorii istorici sunt consideraţi mult mai importanţi decât factorii naturali în explicarea valorilor

densităţii populaţiei. Factorii naturali explică anumite variaţii ale distribuţiei spaţiale,dar nu explică

contrastele din diversele părţi ale lumii cu caracteristici fizico-geografici asemănătoare (ex: ţările tropicale).

Raţiuni istorice ca ocuparea iniţială a tritoriului sau curentele migratorii pot explica distribuţia populaţiei din

anumite părţi ale lumii.

Vechimea populării

Formarea unei concentrări umane presupune timp. Cu cât ocuparea unui teritoriu este mai veche, cu

atât probabilitatea de a găsi o populaţie mai numeroasă este mai mare. Zonele cele mai populate ale globului:

Orientul Apropiat, Asia de S, Africa de N, anumite părţi ale Africii Orientale şi Americii Andine.

Primele hominide cu poziţie verticală, volum cranian important şi inteligenţă superioară faţă de cea a

maimuţelor au apărut în Africa acum 3 sau 4 milioane de ani. Mai târziu, tot în Africa apare Homo Habilis

care este mult mai evoluat şi şlefuieşte piatra.

Homo Erectus, mai evoluat, a apărut acum 300.000 ani Î.Hr. , a învăţat să folosească focul, să se

adăpostească în grote.

3

În Pleistocenul Superior apare Homo Sapiens Neanderthalensis, relativ apropiat de omul actual care a

ocupat N Europei şi Asiei. Homo Sapiens Sapiens ocupă restul uscatului şi se presupune că a apărut în Asia

de V, acum 40.000 sau 35.000 î.Hr. Omul primitiv se răspândeşte rapid în lume.

În Africa, omul actual ajunge între anii 37.000 şi 40.000 Î.Hr, pătrunzând prin istmul Suez sau

stâmtoarea Bab-el-Mandeb. În Europa, începând din anii 35.000 Î.Hr. au existat mai multe valuri succesive,

venite din Orientul Apropiat,din stepele Rusiei meridionale şi Asiei Centrale.

În Asia, procesul de populare a fost precoce, între anii 40.000 şi 35.000 Î.H.r. , câteva grupe umane

trec în Australia, Tasmania şi Noua Guinee. În America popularea s-a făcut prin stâmtoarea Bering, cu

27.000 ani Î.Hr.

Aproape tot uscatul a fost populat cu foarte multă vreme în urmă, mai ales din Mezolitic. Numărul

populaţiei era extrem de redus înainte de descoperirea ariculturii.

În concluzie, vechimea populării este un element al răspâdirii populaţiei, dar nu este un factor

important pentru formarea densităţilor actuale. Agricultura şi domesticirea animalelor a permis umanităţii să

facă in mare pas înainte. Anumite teritoriii populate tardiv, ca insule din Atlantic, situate la distanţă faţă de

Europa sau Africa sunt dens populate, în timp ce alte zone, situate în special pe continentul African sunt slab

populate sau nepopulate.

Migraţiile

Rolul migraţiilor a fost deosebit de important în sec. XIX şi XX pentru că au modificat repartiţia

spaţială a populaţiei, creând zone de mare concentrare a populaţiei în America de Nord, Brazilia, Argentina,

Chile, Australia şi Noua Zeelandă.

Sunt cunoscute dizlocări de mase umane în perioada Imperiului Roman, migraţiile vikingilor din sec.

IX-XI, ce şi-au lăsat amprenta în Europa de N-E. În cursul sec. XIII Eurasia este marcată de invaziile

mongole iar la sfârşitul sec. X, descoperirea Lumii Noi a deschis calea unor importante fluxuri migratorii.

Între sec.XVI-XIX, prin comerţul cu sclavi 12 milioane de negri din Africa au fost duşi pe plantaţiile din

America. Fluxurile migratorii au căpătat amploare în sec.XIX-XX.

În această perioadă, din V Europei s-au deplasat 30 milioane persoane în S.U.A, 2 milioane spre

Canada, 12 milioane spre America Latină şi 3 milioane spre Australia şi Noua Zeelandă.

Emigraţia rusă spre Siberia şi Asia Centrală a implicat cca. 10 milioane de persoane, emigraţia

chineză spre Manciuria, Asia de S-E şi ţările Pacificului peste 10 milioane, în timp ce emigraţia indiană spre

Africa de E, Africa Centrală şi de S-E a dizlocat 2-3 milioane persoane.

4

Primul război mondial şi instaurarea regimului sovietic au determinat importante mişcări de

populaţie, iar cel de-al doilea război mondial a dus la deplasarea forţată a peste 45 de milioane de persoane.

În ţările europene mai importante sunt migraţiile din perioada contemporană.

Cea mai mare parte a populaţiei Americii şi Oceaniei provine din imigranţii ultimelor secole, în

America Latină imigraţia contribuind cu 2/3 la formarea densităţilor actuale.

În Australia şi Noua Zeelandă imigranţii provin din Europa.

În concluzie, migraţiile au jucat un rol important în modificarea distribuţiei spaţiale a populaţiei

mondiale contribuind fie la umanizarea spaţiului fie la reducerea inegalităţilor existente în repatiţia

populaţiei.

Rolul dinamismului demografic în distribuţia spaţială a populaţiei

Creşterea demografică impresionantă din ultimele secole este esenţială pentru studiul repartiţiei

geografice a populaţiei.

Diferenţele demografice sunt considerabile în prezent, unele state prezentând o creştere naturală

accentuată, în timp ce altele au o fertilitate redusă, creşterea naturală fiind aproape nulă. În cursul sec. XX,

din 1900 până în 1990 populaţia s-a multiplicat cu 1,4 în Franţa, 1,7 în Italia şi Suedia, cu 3,6 în India şi

Egipt şi cu 6,3 în Mexic.

Nivelul creşterii demografice a avut o influenţă probabilă asupra distribuţiei populaţiei.

China,subcontinentul indian, Japonia şi Europa au cunoscut o creştere rapidă a populaţiei, în timp ce în

Africa de exemplu, unde densităţile sunt mai reduse, creşterea demografică a fost scăzută sau nulă, în ciuda

faptului că au fost populate de timpuriu.

Diferenţele înregistrate la nivelul mortalităţii erau mai reduse decât astăzi, mortalitatea era în general

ridicată. Diferenţele de fertilitate ar fi avut rolul principal, acestea fiind legate de vârsta la care a avut loc

căsătoria, tipul acesteia, libertatea sexuală, poziţia autorităţilor faţă de avort. Acesta era ridicat în lumea

islamică, India, S-E Asiei, în timp ce în China sau Europa Occidentală nivelul fertilităţii era moderat. În

Africa tropicală şi în insulele Pacificului aceasta era foarte scăzută.

Schimbările în repatiţia populaţiei sunt foarte mici în Europa, America de Nord, Japonia şi Oceania,

dar mai vizibile în Asia de S-E, E şi de S şi în Africa, unde valorile densităţii au crescut. Singura schimbare

evidentă este dezvoltarea oraşelor care a provocat o redistribuire a populaţiei fiecărei ţări.

5

Rolul factorilor economici în distribuţia populaţiei

Resursele minerale şi energetice

Acestea exercită o influenţă deosebită asupra distribuţiei populaţiei, însă numai acolo unde există

tehnici pentru exploatarea a acestora. Existenta resurselor determină industrializarea.

Resursele minerale sunt foarte variate ca accesibilitate, modului de exploatare, importanţă pentru

producţia industrială, cost de transport. Nu toate resursele sunt la fel de „atractive” pentru industrie.

Resursele energetice. Dintre toate acestea cărbunii au avut rolul cel mai important în apariţia

centrelor industriale exercitând o atracţie mai puternică decât petrolul, gazele naturale, puterea atomică sau

forţa apelor. Au avut efect însemnat în distribuţia populaţiei mai ales în V Europei.

Resursele minerale ne-energetice. Cu excepţia fierului, acestea nu au determinat concentrări

industriale puternice şi nici concentrări umane pentru că există rezerve în cantităţi reduse sau rapid

epuizabile, concentraţie scăzută a minereurilor şi costuri ridicate de transport. Multe zone miniere sunt

neatractive pentru populaţie, chiar şi zonele de extracţie a Fe variind: Lorena (Franţa)-exploatarea minereului

de Fe a generat apariţia unor importante concentrări industriale, în timp ce în Sierra Leone efectul a fost

neînsemnat.

Progresul tehnic şi inovaţiile

Progresul tehnic reprezintă un factor determinant în formarea marilor concentrări umane.ani

Revoluţia agricolă. Primele concentrări însemnate s-au format în strânsă elgătură cu pogresele din

agricultură sau în prelucrarea metalelor. Orientul Apropiat a avut un rol esenţial, noile tehnici agricole

extinzându-se spre N Africii, S Europei, spre Asia de S şi E şi mult mai târziu în America Centrală.

Tehnicile agricole au fost folosite cu 5 milenii Î.Hr. În Asia de S-E şi S, Africa de N, Europa de S şi S-E, cu

3 milenii Î.Hr. în istmul american şi în ţările andine şi cu 2-3 milenii Î.Hr. în Europa, în ţările mediteraneene

sau în subcontinentul indian.

Prelucrarea metalelor apare în Orientul Apropiat în mileniul 4 Î.Hr. şi se răspândeşte rapid în ţările

din jurul M.Mediterane şi spre China. S-au format concentrări umane în Valea Nilului, Tigrului, Eufratului,

Induului, Gangelui, Huang-He şi Jang-Tse sau în peninsulele mediteraneene.

Revoluţia industrială dată de progrese ale cunoaşterii ştiinţifice în Europa s-a dezvoltat în Anglia în

sec. XVIII şi apoi treptat, în secolul următor în V, S şi E Europei, S.U.A, Japonia, Australia şi Noua

Zeelandă.

6

Zonele industriale nou create au atras un număr mare de oameni. Nuclee de concentrare cu densităţi

mari au apărut în Europa de V şi Centrală, în America de Nord şi în Japonia. În explicarea densităţilor mari

ale populaţiei este clar că factorul economic are un rol esenţial.

Mobilitatea spaţială a populaţiei

Mobilitatea populaţiei este o componentă importantă a adinamicii populaţiei. La nivel micro-

teritorial-stat aceasta are un rol foarte important, ducând la creşterea sau descreşterea numărului populaţiei.

Aceasta are la bază motivaţiile persoanelor angrenate în această acţiune, este selectivă în funcţie de

vârstă, gen, profesiune şi determină consecinţe importante atât în zona de sosire cât şi de plecare.

Forme de mobilitate a populaţiei

În funcţie de durata deplasării:

-deplasări care se produc în fiecare zi

-deplasări de week-end

-deplasări de vacanţă

-deplasări cu caracter sezonier sau temporar

-deplasări definitive sau de lungă durată

După distanţa parcursă:

-deplasări la distanţă redusă (sub 100 km)

-deplasări la distanţă medie (100-500 km)

-deplasări la mare distanţă (peste 500 km)

Tot după distanţă, alţi autori împart deplasările în:

-deplasări intra-urbane

-deplasări intra-regionale

-deplasări inter-regionale şi internaţionale

După scopul esenţial sau cauza deplasării:

-deplasări legate de muncă

-deplasări legate de pensionare

-deplasări legate de petrecerea timpului liber (odihnă şi recreere)

În funcţie de gradul de libertate al persoanei ce se deplasează:

-deplasări libere (voluntare)

-deplasări selective

-deplasări forţate

-deplasări spontane, nedirecţionate

7

Există două tipuri principale de deplasări:

A.Deplasări obişnuite, ce nu implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenţei sau a

activităţii şi nici o mutaţie importantă în viaţa persoanei care se deplasează; acestea sunt de durată redusă,

legate de modul de viaţă, ritmice, repetitive;

B.Mişcări migratorii propriu-zise, ce implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenţei şi de

cele mai multe ori, a activităţii; impun o schimbare a modului de viaţă, sunt de lungă durată sau definitive şi

exprimă dezechilibru între condiţiile de viaţă de la locul de plecare şi cele de la locul de sosire;

Termenul de migraţie exclude mişcările zilnice sau ocazionale,schimbarea locuinţei în cadrul

aceleiaşi localităţi sau unităţi administrative.Pentru acesta din urmă se foloseşte termenul de mobilitate

rezidenţială.

Există diferenţieri în funcţie de nivelul de dezvoltare a statelor:

-în statele dezvoltate au loc deplasări intense ale populaţiei au loc în fiecare zi, în fiecare week-end

sau vacanţă; în marile oraşe sunt prezente colonii de muncitori străini;

-în statele subdezvoltate-deplasările ritimice, de scurtă durată au mică importanţă; exod rural cu

caracter definitiv; deplasări internaţionale spre ţări dezvoltate sau spre ţări ale Lumii a III-a;

A.Deplasările obişnuite ale populaţiei

În cadrul lor se remarcă: deplasările zilnice sau navetismul, deplasările ocazionale, deplasările

duminicale, deplasările de week-end şi cele în vacanţă. Acestea variază în funcţie de ţară, regiune, loc de

rezidenţă (rural-urban), nivel social, vârstă, gen.

Deplasările obişnuite în state subdezvoltate

În majoritatea statelor subdezvoltate deplasările obişnuite au o intensitate redusă, dacă nu foarte

redusă.

În statele cu economie bazată pe agricultură şi cu populaţie preponderent rurală, deplasările sunt

strâns legate de activităţile productive din mediul rural. În societăţile axate pe cultura plantelor deplasările nu

depăşesc 1 km, în cazul culturilor intensive 4-5 km, în cazul celor extensive, acestea făcându-se pe jos, cu

bicicleta sau căruţa.

În cazul celor bazate pe creşterea animalelor deplasările pot avea o anumită regularitate, se

efectuează pe distanţe mai lungi. Grupurile nomade din deşerturile Africii sau Asiei pot parcurge distanţe

mai mari, depăşind 200 km (această populaţie tinde să dispară).

8

În general, deplasările sunt centrate asupra satului, iar frecventarea pieţei rurale, situată la 2-3 ore de

mers pe jos, rămâne singura modalitate de a intra în contact cu lumea exterioară.

Un alt tip de deplasări sunt cele ocazionale legate de ceremonii, evenimente sau frecventarea unor

locuri sfinte. Acestea se limitează la imediata vecinătate, puţini deplasându-se la un loc sfânt mai îndepărtat,

datorită costurilor călătoriei.

În mediul urban au loc deplasări zilnice şi deplasări duminicale. Distanţele sunt reduse. Deplasările

de week-end sau de vacanţă lipsesc în toate statele subdezvoltate.

Deplasările obişnuite în statele dezvoltate

Deplasările obişnuite constituie un fenomen de masă, au intensitate ridicată, distanţele parcurse sunt

foarte mari. Deplasările zilnice sunt determinate de: specializarea funcţioanlă a diverselor zone urbane,

etalarea zonei rezidenţiale pe suprafeţe extinse, costul mai scăzut şi al locuinţei la periferia oraşului.

Distanţele parcurse în medie variază între 20-30 km în statele europene şi 60-80 km şi chiar 100 în S.U.A.

Un caz particular îl constituie deplasările frontaliere din Europa, datorită diferenţelor de salarizare,

precum frontiera franco-germană, germano-olandeză, franco-elveţiană. Deplasările de week-end au devenit

din ce în ce mai frecvente;au în medie o durată de 2-3 zile şi distantele sunt mai mari: peste 150-200 km. În

cazul deplasărilor duminicale distanţele sunt mai scurte, durata mai redusă şi nu necesită unităţi de cazare.

În cazul deplasărilor de vacanţă există o corelaţie între proporţia celor plecaţi şi venitul mediu pe

locuitor; sunt foarte intense în perioada estivală, dar sunt importante şi cele din iarnă, spre ţări mai însorite;

mulţi turişti preferă să parcurgă distanţe mai mari pentru un sejur mai lung în ţări cu preţuri mai mici.

B.Mişcările migratorii propriu-zise

Acestea diferă de mişcările obişnuite. De cele mai multe ori au o motivaţie economică, sunt de lungă

durată sau definitive şi presupun o shimbare a spaţiului şi a modului de viaţă al migrantului. Migraţiile

propriu-zise sunt de două feluri:

I.migraţii interne

II.migraţii internaţionale

Migraţiile interne se împart în:

-de scurtă durată sau periodice

-de lungă durată sau definitive

Cele de scurtă durată pot fi: temporare şi sezoniere.

9

Cele de lungă durată pot fi intra-regionale şi inter-regionale (rural-urban, rural-rural, urban-urban,

urban-rural).

În funcţie de durată, atât cele interne cât şi cele internaţionale pot fi:

-de scurtă durată sau periodice

-de lungă durată sau definitive

I.Migraţiile interne se referă la migraţiile în interiorul graniţelor unui stat şi pot fi: intra-regional-în

cadrul aceleiaşi regiuni sau inter-regionale –de la o regiune la alta. Cele mai importante sunt cele rural-

urban, urban-urban şi urban-rural.

a)Migraţiile de scurtă durată sau periodice

Deşi de durată limitată şi cu caracter ciclic, atât migraţiile sezoniere cât şi cele temporare fac parte

din categoria migraţiilor propriu-zise. Deosebirea dintre ele constă în faptul că, în cazul migraţiilor

sezoniere, migrantul exersează o activitate agricolă iar în cazul migraţiilor temporare, exercită o activitate

non-agricolă, adesea comercială sau artizanală.

-migraţiile sezoniere

Sunt caracteristice societăţilor cu economie bazată pe agricultură. Acest tip de migraţiune se

întâlneşte în: Algeria-culesul viilor, Tunisia-culesul măslinilor, Senegal şi Mali-arahide, Tanzania-cultura

sisalului, Brazilia-trestie de zahăr, India-ceai şi bumbac.

În interiorul ţărilor dezvoltate mai persistă anumite deplasări sezoniere dar nu au cauze economice.

Ex: în SUA, echipe de culegători merg dinspre Texas spre N, spre preeria canadiană.

-migraţiile temporare

Acestea sunt caracteristice deasemenea statelor cu economie bazată pe agricultură sau în care

procesul de industrializare este la început. Migranţii provin din zonele rurale iar scopul lor este de a realiza o

activitate non-agricolă. În Europa, acestea au dispărut aproape complet.

Presiunea demografică ridicată din anumite regiuni determină deplasarea populaţiei masculine-după

încheierea muncilor agricole spre oraşe pentru o activitate non-agricolă. Există anumite specializări

profesionale cerute, din unele sate plecând spre oraş zidari, comercianţi. Astfel de forme de migraţii:

Algeria, Tunisia, Liban, Iran, India şi Mexic.

10

b)Migraţiile interne de lungă durată sau definitive

Migraţiile de lungă durată sau definitivă sunt cele mai importante, angrenând cel mai mare număr de

persoane.

În Europa au început la începutul Evului Mediu, aveau caracter individual sau familial, deplasările

erau pe distanţe mici şi caracteristică era migraţia sat-oraş. Migraţiile interne au crescut în intensitate odată

cu revoluţia industrială şi urbană (Anglia, Franţa).

În Rusia migraţiile definitive s-au făcut în Africa de N şi America Latină după primul război

mondial, iar în Africa tropicală după al doilea război mondial.

În statele mai puţin dezvoltate cele mai frecvente sunt mişcările din zonele rurale spre oraşe. În ţările

Lumii a III-a exodul rural este principala cale de creştere a populaţiei urbane.

În ţările dezvoltate, migraţia urban-urban a luat o amploare deosebită. Populaţia din oraşele miniere

sau industriale se deplasează spre oraşele cu funcţii terţiare, dinspre oraşele mici spre cele medii şi din

acestea spre cele mari.

Migraţiile interne modifică, atât în regiunea de plecare cât şi în cea de sosire structura pe grupe de

vârstă, pe sexe, socio-profesională.

II.Migraţiile internaţionale

Sunt de două feluri:

-de scurtă sau periodice

-de lungă durată sau definitive

Acestea, la rândul lor pot fi: state dezvoltate-state dezvoltate; state dezvoltate-state subdezvoltate;

state subdezvoltate-state subdezvoltate; state subdezvoltate-state dezvoltate;

Migraţiile internaţionale presupun trecerea unei frontiere, indiferent de distanţa parcursă. Cea mai

mare intensitate o au cele din statele subdezvoltate spre statele dezvoltate.

Aceste migraţii contribuie la creşterea sau descreşterea numărului populaţiei unui stat.În multe state

dezvoltate sporul migratoriu depăşeşte sporul natural.

Factorul economic este determinant în ceea ce priveşte migraţiile internaţionale. Diferenţele de

standarde de viaţă între statele de origine şi cele receptoare încurajează migraţiile.

Factorul demografic a fost şi rămâne un factor determinant. Presiunea demografică a generat în

secolul trecut marea emigraţie irlandeza, italiană sau S-E europeană spre America.

11

Politicile migratorii au variat în funcţie de interesele şi nevoile statelor respective. Marea

Britanie,Italia, Japonia au avut atitudine pemisivă faţă de emigranţi, în timp ce in E Europei sau în fostele

ţări URSS erau luate măsuri restrictive severe. În prezent doar Australia mai este oficial deschisă pentru

imigraţie iar Canada şi Israel „relativ” deschise.

Tipuri de migranţi

Din punct de vedere al distanţei parcurse:

-migranţi ce se deplasează la distanţe mari

- migranţi ce se deplasează la distanţe mici

Migraţiile la distanţă mică sunt încurajate de costul redus al transportului, de accesibilitate, de

existenţa unor elemente culturale. Fluxurile de migranţi la mare distanţă sunt mult mai dense, fiind susţinute

de difuzia rapidă a informaţiei prin internet, de dezvoltarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de

transport.

În funcţie de durata şederii în ţara de destinaţie:

-imigranţi temporari de scurtă durată (între 1-5 ani): în general cadre şi personal cu înaltă calificare

trimişi de marile companii în Peninsula Arabiei şi în Comunitatea Europeană;

-migranţi de lungă durată (perioadă mai mare de 10 ani)

În funcţie de statutul sau motivaţia migranţilor:

a)migranţi admişi pentru educaţie şi instruire; acestia se împart în: studenţii străini,trainer-ii sau

instructorii străini, dependenţii (familia/soţul/soţia sau copii ce însoţesc studenţii sau instructorii străini)

b)migranţi admişi pentru muncă; include muncitorii străini şi dependenţii, respectiv familiile ce îi

însoţesc;

-in această actegorie migranţii se deosebesc din punct de vedere al nivelului de calificare:

1.migranţi de mare valoare-formează o categorie specială numită adesea „elita migrantă”;

2.migranţi calificaţi (ex: tinichigii şi electricieni în SUA, infirmieri în Canada şi Elveţia, patiseri în

Australia);

3.migranţi necalificaţi (din zonele rurale sărace, sunt ameninţaţi de şomaj, expulzare (ex: muncitorii

agricoli în Texas, servitori în Kuweit, meşteşugari în Venezuela)

12

c)migranţi admişi pentru reunificarea sau reîntregirea unei familii (include rudele din străinătate ale

cetăţenilor sau rezidenţilor străini deja stabiliţi în ţara receptoare)

d)migranţi ce au primit dreptul de liberă stabilire în ţara receptoare

Acest drept e acordat ca urmare a activităţilor economice pe care migranţii le prestează şi a

experienţei sau calificării pe care o deţin, pe baza unor motive familiale sau legături istorice; acestora li se

adaugă migranţii care au libertatea de a se stabili în virtutea unor tratate sau acorduri încheiate între ţara lor

şi ţara receptoare, precum şi pensionarii străini ce au resurse proprii şi nu pot deveni dependenţi ai statului

receptor.

e)migranţi admişi din raţiuni umanitare-includ:

-refugiaţi (persoane persecutate în ţările de origine din cauza rasei, religiei, naţionalităţii sau opiniilor

pe care le susţin; aceştia se mai numesc refugiaţi convenţionali; dacă aceştia primesc dreptul de rezidenţă

intră în categoria refugiaţilor stabilizaţi.

-azilanţi (persoane ce au făcut demersul pentru a primi statutul de refugiat şi sunt în aşteptarea unui

răspuns)

-străini aflaţi sub protecţia temporară a statului receptor (persoane a căror viaţă este pusă în pericol

în ţara de origine

În funcţie de citeriile juridice se disting 4 tipuri de migranţi internaţionali:

1.persoane transmutate sau dizlocate- ce şi-au părăsit ţara ca urmare a unor decizii politice

2.refugiaţi sau azilanţi-ce îşi părăsesc ţara datorită unor constrângeri politice sa religioase

3.emigranţi independenţi-doresc să-şi schimbe ţara de origine,naţionalitatea,rezidenţa

4.muncitori străini-veniţi pentru un timp mai limitat în scopul exercitării unei anumite meserii

Exemple pentru primele două categorii: evreii care până în Evul Mediu târziu erau expulzaţi din mai

multe ţări din Europa; comerţul cu sclavi început de portughezi şi continuat de spanioli, danezi, francezi,

englezi.

Deplasările forţate sunt mai reduse, estimându-se că în lume există cca. 10 milioane refugiaţi.

Fluxurile de refugiaţi sunt determinate de conflicte interne (dictatură, război civil) sau internaţionale, de

catastrofe naturale sau ecologice (foamete).

13

Marea majoritate a refugiaţilor nu parcurge distanţe mari, migrează spre ţările vecine, mai ales când

există o solidaritate lingvistică sau etnică.

Doar 1/3 din refugiaţi se îndreaptă spre state mai îndepărtate, cel ami adesea spre state dezvoltate din

Europa, America de Nord, Japonia, Australia. La terminarea conflictului, unii dintre aceştia se întorc în ţările

de origine, alţii sunt expulzaţi, dar cei mai mulţi se instalează definitiv în ţările primitoare.

Majoritatea taberelor de refugiaţi sunt locuri de tranzit sau provizorii, fiind situate în apropierea

frontierei.

Stocul de refugiaţi e o componentă a efectivului de migranţi internaţionali.

La sfârşitul anului 2008, cea mai mare parte a refugiaţilor (80%) se găsea în ţările mai puţin

dezvoltate.(8,4 mil.)

La nivel regional atrage atenţia regiunea Asia-Pacific care concentra cca. 3,4 milioane refugiaţi,

urmată de Orientul Apropiat , Africa de Nord.

În cele mai multe regiuni numărul acestora a scăzut comparartiv cu anul precedent.

La nivel de ţări se remarcă Pakistanul (1,7 mil. proveniţi din Afghanistan, Siria), Germania, Iordania,

Ciad, Tanzania, Kenya sau China.

-refugiaţii afghani-în Pakistan, Iran, Germania, Marea Britanie, Olanda;

-refugiaţii irakieni-45% din totalul refugiaţilor; cei mai mulţi în Siria, Iordania, Iran, Liban,

Germania, Suedia, Olanda;

-refugiaţii somalezi-spre Kenya, Yemen, Etiopia dar şi spre Marea Britanie, Olanda, Norvegia, SUA;

-refugiaţii sudanezi-în Ciad, Uganda, Kenya, Etiopia, Egipt;

-refugiaţii congolezi-Uganda, Tanzania, Rwanda;

-refugiaţii columbieni-spre Venezuela, Ecuador, SUA, Canada;

O formă particulară a migraţiilor internaţionale o constituie diaspora (generată de o catastrofă sau de

evenimente tragice care au afectat profund viaţa anumitor comunităţi). Diasporele se disting de simplele

fluxuri migratorii, câteva criterii de delimitare sunt:

-deplasarea să fie declanşată de o catastrofă

-populaţia să se deplaseze în mai multe ţări şi doar o minoritate să rămână pe loc

14

-să se integreze, dar să nu fie asimilată

-comunităţile în diaspora să păstreze legături importante între ele şi cu locul de origine

Anumite mişcări nu pot fi considerate diaspore: ţiganii-ţara de origine: India, africanii, irlandezii-

prea concentraţi în Marea Britanie şi SUA, italienii.

Se poate vorbi însă de diaspora evreilor ce au ca spaţiu de referinţă Ierusalimul.

Considerând sărăcia drept catastrofa care declanşează dispersia populaţiei se poate vorbi de: diaspora

chineză, diaspora indiană, diaspora greacă, diaspora armenească.

Noi diaspore sunt pe cale de a fi create: diaspora marocană-în toate ţările Europei şi în America de

Nord, diaspora turcă-în toată Europa, America, Australia, Asia Centrală.

Diferenţele majore între diasporele vechi şi noi se referă la accesibilitatea spaţiului de referinţă şi la

implicarea guvernelor din ţările de origine în viaţa membrilor dispersaţi.

Emigranţii independenţi, ca şi muncitorii străini sunt categoriile cele mai importante în cadrul

migraţiilor internaţionale actuale. Acestea prezintă o anumită ritmicitate şi regularitate în spaţiu.

Evoluţia migraţiilor internaţionale

Referindu-ne doar la secolele recente se remarcă trei mari perioade:

a.)sec. XIX şi începutul sec. XX –marile migraţii transoceanice din Europa de V, apoi din Europa

Sudică şi de E spre America de Nord, America Latină şi Australia. Această mişcare s-a dezvoltat după 1815,

când emigranţii din ţările industrializate din N-V Europei şi din zonele rurale suprapopulate din Irlanda s-a

deplasat spre America de Nord. Spre sfârşitul sec. XIX emigraţia a fost înlocuită de fluxuri din Europa de

Est şi de Sud.

În perioada 1901-1910 pleacă spre America de Nord 5,9 milioane de persoane din Italia, 3,4 mil din

Imperiul Austro-Ungar, 2,8 mil din Marea Britanie, 1,6 mil din Franţa. SUA, principala destinaţie a acestora

a primit în perioada 1840-1914, 50 milioane persoane.

Migraţia europeană din sce XIX şi începutul sec. XX a dus la popularea unor regiuni întinse din

America de Nord, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă.

b)în perioada interbelică are loc un declin al migraţiei transoceanice dinspre Europa: haosul

financiar european, criza economică din 1929, declinul natural din unele ţări, introducerea ajutorului de

şomaj şi a asistenţei medicale, reducerea suprafeţelor cultivabile de peste ocean dar mai ales nevoia ţărilor

din „Lumea Nouă” de mână de lucru calificată sunt principalele cauze care au dus la reducerea fluxului de

15

imigranţi spre America. Franţa, Germania, Marea Britanie primesc din ţările vecine mai mulţi imigranţi

decât au pierdut în perioada anterioară.

c)după cel de-al doilea război mondial s-au restabilit vechile fluxuri migratorii din Europa spre

SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, Argentina pentru că aceste ţări au avut din nou nevoie de forţă de

muncă pentru a face faţă creşterii economice.

În perioada 50-60 noi fluxuri migratorii se îndreaptă dinspre America Latină-Mexic, Caraibe,

Republica Dominicană, Haiti, Puerto Rico-spre SUA şi Canada (mai întâi pentru agricultură, apoi în

industrie şi servicii).

Ţările vest-europene care până în 1950 nu acceptau imigranţi, datorită creşterii economice şi a forţei

de muncă insuficientă, recurg la muncitorii străini (Marea Britanie, Franţa, Germania, Elveţia, Olanda,

Suedia şi Belgia-primesc cca.15 milioane de imiganţi din Italia, Spania, Portugalia, Iugoslavia, Grecia.

Multe din statele receptoare au recurs la forţa de muncă din colonii: înspre Franţa-imigranţi din N

Africii; înspre Marea Britanie din India şi Pakistan, iar în Olanda provin din Indonezia şi Surinam.

Odată cu căderea regimului comunist în statele Europei de E în 1990 dar şi schimbările economice au

dus la extinderea spaţiului migraţiilor internaţionale şi la diversificarea fluxurilor migratorii.

În ţările ce au recurs la muncă străină şi puţin pretenţioasă, s-au format două „piete de muncă”

neconcurenţiale, una fiind forţa de muncă naţională (autohtonă), cu locuri de muncă atractive şi bine plătite

şi forţa de muncă străină, cu locuri de muncă neatractive şi prost plătite (în Europa, America de Nord).

În 2002, ponderea muncitorilor străini în totalul forţei de muncă depăşea 43%-Luxemburg, 21%-

Elveţia, 19 %-Canada, 15 %-SUA şi 5-10 % în Europa.

În alte ţări: Japonia are rezerve de forţă de muncă în regiunile mai puţin industrializate, foloseşte

puţini muncitori străini (coreeni). În Africa de Sud-activităţi miniere şi industriale –emigranţi din Mozambic,

Malawi, Botswana.

Proximitatea, relaţiile stabilite în trecut, comunitatea de limbă şi cultură,

sferele de influenţă stabilite de marile puteri constituie factori principali ce determină formarea fluxurilor

migratorii internaţionale.

16