Calendarul ebraic în timpurile Vechiului Testament

- cuprins -

I. Originea calendarului ebraic II. Elementele calendarului ebraic III. Sărbători religioase IV. Calcularea anului V. Noi probleme calendaristice după Exil VI. Arheologia şi calendarul post-exilic VII. Diferit de calendarul rabinic ulterior

Bibliografie

cuprins

I. Originea calendarului ebraic

Aceia care au vecini iudei ştiu că ei sărbătoresc Anul Nou în ziua pe care ei o numesc Roş Haşana, toamna. Dacă întrebăm pe un rabi care este data lui Roş Hasana, el va încerca să ne explice faptul că e ziua întâi din luna iudaică Tishri, dar că ea cade la diferite date în luna noastră septembrie sau octombrie în ani succesivi, întrucât vine aproximativ la luna nouă. Motivul pentru aceasta este că iudeii au un calendar lunar, acum modificat în formă, dar original calculat după lună. În vechime, apariţia lunii noi după apusul soarelui, venind după câteva nopţi fără lună, marca începutul primei zile a fiecărei luni noi. Rabi poate explica mai departe că sezonul anului nou ţine până la Yom Kippur (Ziua Ispăşirii), în ziua a 10-a a lunii, ziua cea mai solemnă a întregului an, când toţi iudeii vin la sinagogă.

Dacă cercetăm Biblia în privinţa acestor chestiuni, găsim că ziua de Anul Nou (numită Sunarea Trâmbiţelor) şi Ziua Ispăşirii sunt ziua întâi şi ziua a zecea ale lunii a şaptea (Lev 23,24-32), nu ale lunii întâi; şi că Paştele, care totdeauna vine primăvara, este în luna întâi (Lev 23,5). Găsim răspunsul la situaţia aceasta dificilă şi la alte probleme, printr-un studiu al originii şi naturii calendarului iudaic, aşa cum e prezentat în Biblie şi în alte relatări antice.

Calendarul ebraic timpuriu, aşa cum e dat în Biblie, a fost admirabil adaptat la nevoile unui popor antic, care nu avea ceasornice şi nici calendare tipărite şi după cum ştim, nici astronomie. Era bazat pe principii simple: ziua începând cu apus de soare; săptămâna, calculată continuu pe grupe de 7 zile; luna începând cu luna nouă; anul, reglementat după sezonul strângerii recoltei.

Natural, un astfel de calendar trebuie să fie ajustat pentru a ţine anul în pas cu sezoanele, dar tot aşa trebuie să se procedeze şi cu calendarul nostru solar, folosit în cea mai mare parte a lumii, astăzi. Diferenţa este că anul nostru este numai cu aproape un sfert de zi mai scurt decât adevăratul an al sezoanelor determinat de soare, în timp ce anul lunar obişnuit, de 12 luni "lunare", este cu 10 sau 11 zile mai scurt decât adevăratul an solar. Noi ajustăm calendarul nostru solar lăsând ca eroarea să continue 4 ani, până e acumulată o zi întreagă, pe care o adăugăm ca 29 februarie. În calendarul lunar eroarea mai mare, de 10 sau 11 zile, fiind îngăduită să continue până se acumulează o lună; adăugând o a 13-a lună la fiecare 2 sau 3 ani (de 7 ori în 19 ani) şi se compensează asfel diferenţa aceasta.

Israeliţii nu posedau cunoştinţele astronomice avansate cerute pentru dezvoltarea calendarului modern solar, cu ajustările lui de an bisect, dar Dumnezeu a instituit la Exod o metodă simplă, dar eficientă de a păstra anul calendaristic să nu iasă permanent din concordanţa cu sezoanele anului natural.

Evreii au moştenit elementele calendarului de la strămoşii lui semiţi, care din timpuri străvechi, îşi socotiseră lunile după lună. Pentru Abraam, probabil, ca şi pentru vecinii săi mesopotamieni din Ur, fiecare lună nouă, şi prin urmare ziua întâi a lunii, începea cu seara lunii noi vizibile, iar descendenţii lui nu ar fi avut motiv să schimbe practica. Chiar şi când erau în Egipt nu a fost nevoie să părăsească ziua lor, din seară până în seară, şi luna lor lunară pentru a adopta anul solar egiptean de 365 de zile, deoarece aceşti păstori bărboşi semiţi, care erau o urâciune pentru egipteni, trăiau separat în Gosen şi ţineau propriile obiceiuri.

Deşi în mare măsură neglijaseră Sabatul (PP 258), fără îndoială au păstrat cunoştinţa acestei zile săptămânale sfinte a lunii lunare - deoarece chiar şi un cărămidar sclav poate număra şapte zile şi poate urmării revenirea lunii noi. Dar este foarte posibil ca ei să fi devenit confuzi cu privire la care lună nouă urma să marcheze începutul anului calendaristic. Nu avem nici o relatare dacă ei au păstrat sau nu metoda de a adăuga periodic o lună, aşa cum se făcea în Mesopotamia de către babilonieni şi asirieni. Într-adevăr, nu este menţionat în Biblie cu privire la practica aceasta, deşi este evident, calendar mozaic implică aceasta.

Fie pentru că pierduseră şirul anului sau pentru că Dumnezeu dorea să-i desprindă de cultul păgânesc asociat cu anul canaanit care începea toamna, Dumnezeu le-a arătat în mod clar luna de primăvară de la care urma să socotească anul. La scurt timp după Exod, El l-a instruit pe Moise că "luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului" (Ex 12,2). Nu a fost nici un cod sistematic de reguli calendaristice, dar legile civile şi ceremoniale date prin Moise conţin referinţe incidentale la elementele calendarului.

cuprins

II. Elementele calendarului ebraic

Ziua, din seară până în seară - Ziua începea pentru evrei seara, după cum ştim că ziua a 10-a a lunii a şaptea urma să înceapă în seara zilei a 9-a (Lev 23,32), adică, atunci când soarele apunea la sfârşitul zilei a 9-a. Faptul că ziua se termina la apus e arătat în îndrumările pentru curăţire:

cineva care era necurat ceremonial 7 zile, trecea prin anumite ceremonii curăţitoare în ziua a 7-a şi era din nou curat "seara" (Num 19,16.19); şi cineva care era necurat până seara se spunea că devenea curat "după asfinţitul soarelui" (Lev 22,6.7). Deci este evident că, dacă ziua a 7-a a unei perioade se termină la apusul soarelui, atunci toate zilele acelei perioade trebuie să se sfârşească la apusul soarelui.

Săptămâna demarcată de Sabat - Săptămâna a fost delimitată de Dumnezeu chiar înainte de darea Legii, prin măsura îndoită de mană din ziua a 6-a şi păstrarea ei în ziua a 7-a (Ex 16). Ea a fost unicul element al calendarului înglobat în Decalog, deoarece Sabatul are un aspect moral care nu e legat de simple date şi calendare. El este un semn al ascultării de Creator şi a fost revelat lui Israel ca parte din Legea morală şi ca un simbol al sfinţirii (Ex 31,13), nu numai al puterii lui Dumnezeu de a crea, dar şi al puterii Lui de a re-crea. De aceea, săptămâna este independentă de toate calendarele. Scopul ei nu e de a calcula date. Într-adevăr ea este de nemăsurat cu nici o lună calendaristică a anului.

Luna reglementată de Lună - Cele două cuvinte pentru "lună" sunt 1) yerach, înrudit cu yareach, "lună"; 2) chodesh, literal "cea nouă", referindu-se la "luna nouă", "ziua lunii noi" şi astfel o "lună" lunară, de la rădăcina chadash, a "reînnoi". Yareach e rar folosit, cuvântul obişnuit fiind chadesh. Luna în care israeliţii au părăsit Egiptul a fost fixată ca luna întâi a anului. Aceasta a fost numită Abib, "luna spicelor" de cereale. Ea era luna de primăvară a deshiderii recoltei palestiniene, numită mai târziu Nisan, aşa cum e cunoscută până în timpul de faţă (vezi Ex 23,15; 34,18; Deut 16,1; Estera 3,7). Aceasta era, evident, o lună lunară cu care evreii erau deja obişnuiţi, deoarece nimic nu se spune de instituirea unui nou fel de lună. Dacă schimbarea ar fi fost de la un tip solar la unul lunar, ar fi fost necesar vreun fel de instrucţiuni cu privire la felul cum să se calculeze luna nouă. Inovaţia a fost, pur şi simplu, că "luna aceasta" urma să fie întâia, aşa cum probabil nu fusese mai înainte.

Ziua întâi a lunii era considerată o zi specială, fiind celebrată prin sunarea trâmbiţelor şi prin sacrificii mai multe decât de obicei (Num 10,10; 28,11-14). Lunile noi sunt adesea amintite împreună cu Sabate şi sărbători (2 Împ 4,23; Is 1,13.14; Is 66,23 etc.)

Faptul că luna începea cu lună nouă este arătat de o întâmplare de pe timpul lui David. După ce Saul căutase să-i ia viaţa, David a pus la încercare atitudinea lui Saul faţă de el, lipsind de la masa regală la sărbătoarea unei luni noi. Saul n-a spus nimic în timpul sărbătoarei de lună nouă, dar mânia lui a izbucnit când locul lui David a fost din nou gol "a doua zi, ziua a doua a lunii noi" (1 Sam 20,24-27). Evident, deci ziua întâi a lunii, aşa cum ar fi de aşteptat într-un calendar lunar, a fost luna nouă (luna nouă vizibilă, nu luna nouă astronomică; diferenţa este explicată la p. 115-116).

Nume pre-exilice ale lunilor - Avem prea puţine informaţii cu privire la lunile iudaice înainte de exilul babilonian. Erau 12 luni (1 Împ 4,7), dar nici măcar nu le cunoaştem numele, cu excepţia lunii întâi, Abib (Ex 13,4; 23,15; 34,18; Deut 16,1), luna a două Zif (1 Împ 6,1), luna a 7-a Etanim (1 Împ 8,2) şi luna a 8-a Bul (1 Împ 6,38). Acestea erau într-adevăr nume canaanite; s-au găsit inscripţii feniciene care menţionează Etanim şi Bul. Lucrul acesta nu e surprinzător, întrucât limbile ebraică şi canaanită erau înrudite de aproape. Mai frecvent Biblia se referă la luni prin număr, înainte de exil, decât prin nume (Ex 12,2; 16,1; 19,1; 1 Împ 12,32; Ier 28,1; 39,2).

Lungimea lunii - Nu se spune nimic cu privire la numărul zilelor dintr-o lună. În timpuri ulterioare, lungimea lunilor şi intervalele dintre anii cu 13 luni a fost calculată după reguli astronomice şi fixată într-un calendar sistematizat. Dar la început, lunile trebuie să fi fost determinate prin observarea directă a lunii. Întrucât fazele lunii se repetă la fiecare 29 1/2 zile, aproximativ, luna nouă ar reapare în seara de la sfârşitul zilei a 29 sau a 30 a lunii. De obicei, lunile ar avea pe rând 30 şi 29 de zile, dar lucrul nu era totdeauna exact aşa. Nu numai variaţii minore în mişcarea lunii afectează uniformitatea intervalelor, dar şi condiţiile atmosferice împiedică uneori vizibilitatea lunii noi la sfârşitul zilei a 29-a. Dacă era vizibilă pe cerul de seară după apusul soarelui, ziua care începea atunci era calculată ca ziua întâi a lunii noi; însă dacă nu era vizibilă sau era acoperită de nori, ziua aceea era încă a 30-a. Cu ziua care urma după ziua a 30-a, întotdeauna se începea luna noua, chiar dacă luna era încă întunecată de nori. În felul acesta puteau să fie în succesiune 2 sau chiar şi trei luni de câte 30 de zile, deşi lucrul acesta nu era obişnuit.

Musulmanii de azi îşi socotesc lunile după luna observată (cu excepţia faptului că ei folosesc şi calendarul Gregorian în contactele lor cu lumea apuseană şi astfel, în districte izolate, data lunară poate fi cu o zi în urmă sau înainte de data dintr-un sat vecin. Dar iudeii, trăind pe o suprafaţă relativ mică, par să fi avut un sistem centralizat, controlat de preoţii de la Ierusalim. Există relatări tradiţionale ale martorilor care vorbesc despre apariţia ultimului pătrar al lunii şi despre semnale de foc vestind începutul lunii noi de pe vârfuri de deal de pe toată ţara, aşa că tot Israelul putea începe luna împreună.

În vremurile ulterioare, cu siguranţă în forma revizuită a calendarului instituit la câteva secole după vremea lui Hristos, cele 6 luni de la Nisan până la Elul aveau alternativ câte 30 şi 29 de zile şi orice ajustări cerute de variaţii a lunii erau făcute în cealaltă parte a anului, aşa ca să lase intervalele dintre sărbători totdeauna aceleaşi. Astfel de ajustări nu ar fi fost făcute câtă vreme începutul fiecărei luni mai depindea de observarea lunii noi. Observaţia lui David că mâine este lună nouă (1 Sam 20,5) nu arată în mod necesar că lunile erau fixate mai dinainte prin calcul. David ar fi putut să aprecieze lucrul acesta din luna precedentă fără să greşească mai mult decât cu o zi şi s-ar putea să fi vorbit în ziua a 30-a care în mod necesar ar fi fost ultima zi din lună. Nu putem cunoaşte când s-a introdus un sistem oarecare de calculare regulată, dar probabil a fost o târziu. Datele de pe tăbliţele de lut din Babilonia, scrise la multe secole după David, nu prezintă nici o succesiune fixă de luni, de 30 şi de 29 de zile, şi babilonieni au fost astronomii cei mai avansaţi până la perioada greacă clasică.

Anul Lunisolar - Numărul lunilor dintr-un an nu era menţionat în mod specific în Lege (pentru o perioadă mai târzie, vezi 1Împ 4,7), deşi lucrul acesta era considerat ca de la sine înţeles de la început, deoarece atât Egiptul, cât şi Mesopotamia aveau 12 luni. Luna lunară a 13-a era dor una dintre cele 12 dublată. Dar 12 luni lunare se termină aproximativ cu 11 zile mai devreme, deci un an solar complet calculat de la acelaşi punct de plecare. Deci ar fi devenit foarte de timpuriu vizibil că, într-o serie de ani lunari necorectaţi (aşa cum folosesc musulmanii până astăzi), calendarul s-ar fi mutat treptat tot mai timpuriu în raport cu anul periodic, în proporţie de aproape 11 zile anual. Cu timpul, el ar fi făcut un întreg circuit al sezoanelor şi ar fi calculat un an în plus cam după 33 de ani solari, sau cam trei ani în plus într-un secol. Efectul asupra cronologiei este evident. Dar nici un calendar semitic cunoscut al vremurilor vechi nu era lăsat să decurgă necorectat. Ajustarea era făcută în Babilon, prin intercalarea periodică sau inserarea unei

luni intercalate la fiecare câţiva ani - adică, repetând sau a 6-a, sau a 12-a lună, la început într-un fel oarecum neregulat, mai târziu într-un ciclu de 19 ani.

Un astfel de calendar lunar de 12 sau de 13 luni, ajustat în felul acesta la anul solar, e uneori numit un an lunisolar. De aceea, Paştele creştin, datat originar după Paştele ebraic şi calculat încă după un calendar lunar, se mută la diferite date în calendarul nostru, în interval de aproape o lună. Totuşi calendarul lunisolar, ca acela al mesopotamienilor şi al iudeilor, era de aproape mai corect într-o lungă serie de ani, decât calendarul solar egiptean, care era calculat ca 365 de zile continuu, fără un an bisect (vezi vol I p.176). E adevărat, un singur an egiptean de 365 de zile era mai aproape de anul adevărat decât un an iudeu sau babilonian de 354 sau poate 384 de zile, dar calendarul egiptean nu-şi corecta niciodată eroarea lui mai mică şi de aceea se deplasa cu o zi la fiecare al 4-lea an şi acumula diferenţa aceasta. Pe de altă parte, calendarul lunisolar, cu o variaţie mai mare în fiecare an, se corecta periodic, aşa că un anumit număr de ani iudaici egala numărul anilor solari adevăraţi în aceeaşi perioadă. Nu putea să fie un an suplimentar ebraic după 33 de ani sezonieri, deoarece fiecare an iudaic avea un Paşte, ţinut în legătură cu secerişul şi nu putea să fie decât 33 de sezoane de seceriş în 33 de ani.

Anul reglat de sărbători - Evreii nu aveau nevoie de cicluri astronomice pentru a-şi corecta calendarul atâta vreme cât ţineau Paştele aşa cum era prescris în Lege. Întrucât dorea să le dea israeliţilor un sistem de sărbători anuale pentru a le da învăţături religioase în legătură cu evenimentele sezoniere, Dumnezeu a aranjat un sistem calendaristic care să-i facă în stare să cunoască mai dinainte timpurile regulate pentru aceste adevăruri şi să ţină aceste sărbători în sezonul corespunzător. Acest sistem lunar, asemănător cu acela folosit de multă vreme în Mesopotamia, era destul de uşor de ţinut prin observarea lunii. Chiar şi corectarea periodică necesară putea fi determinată într-un fel simplu. Părăsind Egiptul, israeliţii nu acumulaseră o colecţie de cunoştinţe astronomice pe care să bazeze un sistem de datare şi Dumnezeu nu i-a dat lui Moise instrucţiuni tehnice elaborate pentru reglementarea calendarului. El a indicat "luna spicelor" ca luna întâi (Abib sau Nisan), şi de la ea îndrumările simple pentru festivalurile de primăvară procurau o regulă pentru un calendar exact.

Cheia pentru corectarea anului lunar cu scopul de a se armoniza cu anul sezonier urma să fie găsită în regulile care legau Paştele şi Sărbătoarea Azimilor cu Abib, "luna spicelor" (Deut 16,1; Exod 23,15; 34,18), şi cu începutul secerişului. Un snop de cereale coapte era adus ca roadele dintâi în timpul Sărbătorii Azimilor (Lev 23,10-14), după care putea să se mănânce din noua recoltă de orz. Astfel, jumătatea lui Abib nu trebuia să fie prea devreme pentru începutul secerişului orzului, cereala cea mai timpurie care se cocea în Palestina. Şi mai mult, nu trebuia să fie nici prea târziu pentru Sărbătoarea Săptămânilor, pentru că aceasta trebuia să cadă în cursul seceratului grâului, şapte săptămâni mai târziu, pentru că sărbătoarea de pe urmă era numită "cele dintâi roade din secerişul grâului" (Ex 34,22; Lev 23,15-17; Deut 16,9.10). Mai puţin specifice sunt referirile la timpul Sărbătorii Secerişului (nu a Corturilor), în luna a 7-a ca venind la sfârşitul secerişului după culesul viilor (vezi Ex 23,16; Vel 23,34.39). Dar accentul e pus în mod sigur asupra fixării exacte a lunii Abib în primăvară, luna de la care sunt numărate toate celelalte.

Secerişul orzului, cheia - Pentru a ţine luna Abib în aliniere cu secerişul orzului, era necesar ca ocazional să se insereze a 13-a lună, ori de câte ori eroarea se acumula (în decurs de 2 sau 3 ani) îndeajuns pentru a muta luna întâi prea timpuriu ca cerealele să fie coapte în sezonul Paştelui. Un exemplu ipotetic va ilustra aceasta. Israeliţii au trecut Iordanul şi au ţinut primul lor

Paşte în Canaan pe timpul secerişului (Iosua 4,19; 5,10-12). Anul următor, sărbătoarea s-ar fi mutat cam cu 11 zile mai devreme raportat la timpul coacerii şi în al treilea an, cam cu 22 de zile mai devreme. La al treilea (cu siguranţă la al 4-lea) an, 16 Abib s-ar fi mutat cu totul din timpul secerişului orzului, aşa că nu s-ar fi putut oferi un snop de cereale coapte. Astfel în anul acela, luna cu care s-ar fi început anul nou ar fi fost în schimb o lună a 13-a, ulterior numită Veadar (ebraic wa'adar, literal, al doilea "şi Adar"), un al doilea Adar; ( Întrucât numele Veadar a fost introdus aici pentru luna a 13-a, termenul Nisan poate fi folosit şi el mai apoi pentru luna întâia, cum şi alte nume care au fost împrumutate de la babilonieni după reîntoarcerea din captivitate. Deci Biblia uneori desemnează lunile numai prin număr şi nu menţionează decât trei nume pre-exilice. De aceea e bine să se evite împovărarea capitolului cu mai mult de un nume pentru o singură lună şi de a folosi de aici mai înainte numele mai bine cunoscute (vezi p. 108) care a fost în uz în iudeime de la exil, până în ziua de faţă. Trebuie să se reţină, totuşi, că aceste nume din urmă nu au fost de fapt folosite în perioada cuprinsă de acest volum.). Nu e dovadă de folosirea lunii a 13-a pe vremea lui Iosua, dar ceva de felul acesta trebuie să fi avut loc, dacă Israeliţii se ţineau literal de regula snopului de legănat.

Tradiţia târzie israelită ne spune că preoţii răspunzători pentru decizie cercetau recolta în luna a 12-a şi ori de câte ori părea că recolta nu va fi coaptă la 16 a lunii următoare, anunţau că luna următoare urma să fie numită Veadar şi că luna după al doilea Adar urma să fie Nisan, luna întâi.

Mulţi autori susţin că, în toată perioada biblică, luna iudaică era bazată pe observarea directă a lunii şi că inserarea unui al doilea Adar era determinată de recolta iudaică a orzului.

Alţii găsesc dovezi în perioada post exilică pentru metoda calculării arbitrare, de exemplu o schemă regulată de luni de 30 şi de 29 de zile şi ciclul de 19 ani. Indiferent când s-ar fi introdus calculul, el a fost probabil controlat şi reglementat prin observaţie multă vreme după aceea.

În felul acesta, anii instituiţi la Exod au început cu Abib sau Nisan, care evident trebuia să se ţină în pas cu recolta de orz prin inserarea unei luni a 13-a la fiecare doi sau trei ani (vezi tabelul p. 108).

cuprins

III. Sărbători religioase

Paştele - Seria de sărbători religioase (Lev 23) de la baza calendarului ebraic începea în luna întâi cu Paştele (vezi Ex 12,1.11; Lev 23,5; Deut 16,1.7). În ziua a 10-a a lunii era ales un miel pentru fiecare familie sau grup şi închis până la junghierea lui în ziua a 14-a. Înainte de ziua a 14-a erau îndepărtate toate urmele de aluat din case, în vederea pregătirii pentru sărbătoarea Azimilor. Apoi în după amiaza zilei a 14-a, literal "între cele două seri" (Deut 16,6), miei de Paşte erau junghiaţi. O dată cu înfiinţarea Templului, toate jertfele, inclusiv mielul pascal, se cerea să fie aduse acolo (Deut 16,5-6). Fiecare iudeu de parte bărbătească, trecut de vârsta de 12 ani, era obligat să participe. Multe femei şi mulţi copii veneau voluntar. Mii de peregrini se adunau la Ierusalim anual pentru Paşte şi pentru Sărbătoarea de 7 zile a Azimilor care urma. Termenul "Paşte" era adesea folosit pentru întreaga perioadă (vezi şi vol. I p.705,709).

Sărbătoarea Azimilor - Ziua a 15-a a lunii întâi, era cea dintâi din cele 7 zile ale azimilor (Ex 23,15; 34,18; Lev 23,6-14; Deut 16,3-8), uneori numită ziua întâi a Paştelor (Ex 45,21). Era un Sabat de sărbătoare, în care trebuia să nu se facă nici o lucrare (Lev 23,6.7; pentru termenul "Sabat", cf. v. 24-32). Acesta nu era un Sabat săptămânal, care să cadă în ziua a şaptea a săptămânii, ci cădea într-o anumită zi a lunii, 15 Nisan, prin urmare într-o zi diferită a săptămânii în fiecare an. Era cel dintâi din 7 sabate ceremoniale legate cu şirul anual de sărbători (vezi datele cu litere cursive din tabelul de la pagina 108), care erau distinct specificate ca fiind "afară de Sabatele Domnului" ["afară din Sabatele lui Iehova" - trad. Niţulescu] (Lev 23,38). Aceste zile de odihnă făceau parte din legea ceremonială; deci, spre deosebire, memorialul creaţiei din ziua a 7-a, erau "umbra lucrurilor viitoare" (Col 2,17), tipuri care aveau să fie împlinite în Hristos.

"A doua zi după Sabat - Sabatul de sărbătoare după Paşti - adică la 16 Nisan, venea ceremonia snopului de legănat, roadele cele dintâi ale recoltei de orz. Până nu se făcea ceremonia aceasta era ilegal de a mânca din cerealele noi. Sărbătoarea Azimilor se termina la 21 cu un alt Sabat de sărbătoare (Lev 23,8, vezi vol I p.709).

Cincizecimea sau Sărbătoarea Săptămânilor - La şapte săptămâni de la ziua snopului de legănat la începutul lunii a treia (numită mai târziu Sivan), venea Sărbătoarea Săptămânilor, celebrând recolta de grâu prin prezentarea pâinilor la templu (vezi Lev 23,15-21; Deut 16,9-12). Aceasta a fost numită mai târziu Cincizecimea, deoarece venea la 50 de zile (inclusiv) după aducerea snopului de legănat (Lev 23,16). Acesta era un alt Sabat ceremonial şi o sărbătoare care cerea participarea fiecărui evreu de parte bărbătească (Deut 16,16). El e în general calculat ca având loc în ziua a şasea a lunii a treia (Sivan), deoarece aceasta era ziua a 50-a (inclusiv), de la 16 Nisan ori de câte ori primele luni aveau respectiv 30 sau 29 de zile, aşa cum era probabil mai totdeauna cazul şi totdeauna după ce numărul de zile din fiecare lună a ajuns să fie fixat. (Vezi şi vol. I p. 709 şi Exod 23,16; Lev 23,16).

Sunarea Trâmbiţelor: Anul Nou (Rosh Hashana modern) - La 6 luni după Paşte începea seria sărbătorilor de toamnă cu Sunarea Trâmbiţelor în ziua întâi a lunii a 7-a (Tishri). Ziua, numită mai târziu Rosh Hashana, "începutul anului", era un Sabat de sărbătoare (Lev 23,24.15; Num 29,1). El celebra începutul anului civil. Această Zi de Anul Nou era marcată nu numai prin sunarea trâmbiţelor, dar şi prin sacrificii speciale, aproape duble la număr în comparaţie cu sacrificiile obişnuite de lună nouă (Num 29,1-6 cf. cap. 28,11-15; ex 23,16).

Cu toate acestea lunile au continuat mereu să fie numărate de la Nisan în acord cu porunca lui Dumnezeu la Exod, deoarece alinierea anului cu sezoanele depindea de luna nouă a lui Nisan aşa cum era amplasat în legătură cu recolta orzului. Dar anul civil şi agricol, ca şi anii sabatici şi jubiliari (vezi p. 111), începeau după socoteala mai veche, cu Tishri, luna a 7-a.

Dacă pare straniu că anul e considerat în vreun fel oarecare ca începând cu luna a 7-a, ar trebui să se reţină că şi în timpuri moderne avem obiceiul de a începe anul fiscal în vreo altă lună decât ianuarie, adesea cu iulie, luna noastră a 7-a, şi noi datăm un astfel de an ca începând, de exemplu, la "7/ I/ 1954". Tot aşa iudeii până astăzi celebrează Ziua Anului Nou la 1 Tishri, la începutul lunii a 7-a (vezi vol. I p.709).

Ziua Ispăşirii - Ziua a 10-a a lunii a 7-a, Ziua Ispăşirii (Yom Kippur), a fost şi încă este ziua cea mai solemnă a anului. Ea nu este numai un sabat ceremonial, dar şi o zi de post strict (Lev 23,27-32). Potrivit cu Talmudul Babilonian ( Talmudul este o colecţie de tradiţii iudaice, compilată între secolele al 2-lea şi al 5-lea după Hristos. El constă din două părţi: 1) Mişna, o codificare a legii iudaice orale, împărţită pe subiecte în tratate, completată pe la sfârşitul secolului al 2-lea; 2) Gemara, un comentariu, o expunere şi o discuţie asupra diferitelor părţi din Mişna. Lucrarea la Talmud a fost făcută atât la Ierusalim, cât şi la Babilon. Talmudul din Ierusalim a fost terminat în secolul al IV-lea şi Talmudul Babilonian, cel mai complet din amândouă, cam la un secol mai târziu. ),1 Tishri (Ziua Anului Nou) simbolizează judecata:

"Mishna. În patru anotimpuri se face judecata [Divină] asupra lumii: La Paşte cu privire la producţie; la Cincizecime cu privire la roade; la Anul Nou toate făpturile trec pe dinaintea lui [Dumnezeu], ca şi copiii lui Maron...

"Gemara... S-a dat învăţătura: Toţi sunt judecaţi la Anul Nou şi soarta lor este pecetluită la Ziua Ispăşirii...

"R. Kruspedai spunea în numele lui R. Johanan: Trei cărţi sunt deosebite [în cer] la Anul Nou, una pentru cei cu totul nelegiuiţi, una pentru cei cu totul drepţi şi una pentru cei intermediari. Cei cu totul drepţi sunt de îndată înscrişi definitiv în cartea vieţii; cei cu totul nelegiuiţi sunt de îndată scrişi în cartea morţii; soarta celor intermediari e suspendată de la Ziua de Anul Nou până la Ziua Ispăşirii; dacă merită bine, sunt înscrişi în Cartea viaţii, dacă nu merită bine, sunt scrişi în cartea morţii" (The Babylonian Talmud Soncino - trd. engl.,16a, p. 57,58, parantezele drepte în original).

Iudeii consideră încă primele zece zile ale anului, terminând cu Ziua Ispăşirii, cumva o continuare a ţinerii Anului Nou, o perioadă suplimentară de har, în care păcatele anului precedent pot fi înca iertate, un fel de extensiune a termenului pentru încheierea contului din cer. Chiar şi în timpul nostru, Ziua Ispăşirii e considerată Ziua Judecăţii, întrucât oferă ocazia finală de pocăinţă. La vechea ceremonie a zilei a 10-a, Sanctuarul era curăţit de toate păcatele anului precedent, care în felul acesta erau îndepărtate în simbol pentru totdeauna de la adunare (Lev 16) şi în ziua aceasta se dădea ultima ocazie pentru pocăinţă. Oricine nu era bine înaintea lui Dumnezeu în ziua aceea era nimicit pentru totdeauna (vezi vol. I, p. 705,710; Exod 30,10; Lev. 16; 23,27-29).

În Ziua Ispăşirii, trâmbiţele sunau pentru a introduce al 50-lea an, sau Jubileul (Lev 25,9.10), şi după câte s-ar putea presupune şi anul Sabatic (vezi p. 111).

Sărbătoarea Strângerii Roadelor sau Sărbătoarea Corturilor - Apoi venea vesela sărbătoare a Strângerii Roadelor celebrând completarea ciclului agricol cu recoltarea măslinelor şi culesul viilor. În timpul sărbătorii acesteia, oamenii locuiau în "corturi", sau colibe, din ramuri verzi, ca amintire a peregrinărilor lor timpurii ca locuitori în corturi, nomazi (Lev 23,34-43; Deut 16,13-15). Această sărbătoare începea cu un sabat ceremonial la 15 Tishri şi dura 7 zile, era urmată de încă un sabat ca acesta, o "adunare sfântă" la 22 (ar putea fi numită Octava Corturilor). Sărbătoarea Strângerii Roadelor era a treia dintre sărbătorile anuale la care toţi cei de parte bărbătească ai lui Israel erau solicitaţi să se adune la Ierusalim (Ex 23,16.17; 34,2-23).

Tabelul de pe pagina următoare dă pentru fiecare lună timpul începutului ei, data sărbătorilor şi principalele evenimente sezoniere. De exemplu, luna întâi, Abib (Nisan post exilic), începe la luna nouă din martie sau aprilie: pe 1,10,14 etc., a acelei luni lunare, respectiv, au loc luna nouă, alegerea mielului, Paştele, etc, şi luna aceea marchează aproximativ sezonul ploii târzii, recoltarea orzului.

Luni, sărbători şi sezoane ebraice:

Legendă:

* - Întâia zi a lui Abib venea întotdeauna în Martie sau Aprilie al nostru şi coincidea cu luna nouă.  La fel luna zif începea în Aprilie sau Mai.  Celelalte luni ale calendarului ebraic urmează acelaşi tipar.* * - Sabate ceremoniale anuale (cf. Cols 2:16, 17) cursiv.(  ) - Nume de luni sau sărbători postexilice.[  ] - Nume de luni postexilice nemenţionate în Biblie.

Luni lunareÎnceput la

luna noua a lui

Zilele lunilor lunare

SărbătoriSezonul agricol

aroximativ

1.Abib(Nisan)* Ex 23:15 (Neem 2:1)

2. Zif [Iyyar] 1Regi 6:

Martie sau Aprilie

Aprilie sau Mai

1

10

14

15 * *

16

21

1

14

Luna nouă

Mielul pascal ales.  Exod 12:3

PAŞTELE junghiat „seara”,mâncat în „noaptea aceea”, începutul zilei a 15- a.

AZIMILE încep. Lev 23:6,7Exod 12:6-8.

Aducerea snopului de legănat.Lev 23:10-14

Ultima zi a Azimilor. Lev 23:6, 7.

Luna nouă

Paştele pentru cei necuraţi în luna 1.

Ploaia târzie(Ioel 2:23)

Seceratul orzului;Se poate consuma recolta nouă

Începe sezonul uscat

Grâul copt în câmpii

3. (Sivan) (Est 8:9)

4. [Tammuz]

5. [Ab]

6. (Elul) Nem. 6:15

7.Ethanim [Tishri] 1Regi 8:2

8.Bul [Marheshvan sau Heshvan] 1 Reg i6:38

9. (Chislev sau Kislev). Nem. 1:1

10.(Tebeth)

Mai sau Iunie

Iunie sau Iulie

Iulie sau August

August   sauSeptembrie

Septembrie sau Octombrie

Octombriesau Noiembrie

Noiembriesau Decembrie

Decembrie

1

6

1

1

1

1

10

15-21

22

1

1

Num 9:10, 11

Luna nouă

CINCIZECIMEA sau Sărbătoarea Săptămânilor. Aducerea snopilor de legănat, în a 50-a zi de la 16 Nisan. Lev 23:15-21.

Luna nouă

Luna nouă

Luna nouă

Sunarea Trâmbiţelor,Rosh Hashana sau Anul Nou.Lev. 23:24, 25

Ziua Ispăşiriisau Yom Kippur Lev. 23:27-32;  Lev. 16

Sărb. Strângerii Roadelor sau Corturile Lev 23:34-43.

Adunare Sfântă.  Lev 23:36, 39; Num 29:12, 35

Luna nouă

Luna nouă

Luna nouă

Smochine timpurii

Vreme caldăSeceratul grâului, general

Seceratul grâului în munţiPrimii struguri

Măslinii în câmpii

Curmalele Smochinele   Culesul viilor

Sfârşitul recoltării

Ploaia întâia sau timpurie

Începe aratul

Ploile de iarnă

Câmpiile  

Est 2:16

11. (Shebat) (Zah 1:7)

12.(Adar). Est. 3:7

[13. Al doilea Adar de 7 ori în 19 ani.]

sau Ianuarie

Ianuariesau Februarie

Februariesau Martie

Martie

1

1

(14,15)

14, 15

Luna nouă

Luna nouă

Purim, Est. 9:21-28)

[Purim în 7 din 19 ani.]

înverzesc

Portocalele se coc.

Orzul se coace la Ierihon.

cuprins

IV. Calcularea anului

Începuturi de primăvară şi de toamnă ale anului - Calendarul Canaanit începea toamna, ca şi anul civil iudaic, de aceea putem presupune sau că patriarhi l-au folosit pe când erau în Canaan, înainte ca Iacob şi familia lui să se ducă în Egipt, sau că israeliţii l-au adoptat de la vecinii lor după Exod. Prima alternativă pare mai verosimilă, întrucât Moise însuşi se referă la un calcul din toamnă în cartea Exodul, aşa cum se va vedea. Evreii combinau numărarea lunilor din primăvară, aşa cum a fost instituită la Exod, cu începutul anului toamna, şi astfel aveau o dublă calculare, "anul sacru" începând cu luna întâi şi anul civil începând cu luna a 7-a.

Iosif spune că vechea calculare era din toamnă, dar "Moise însă a rânduit pe Nisan, adică Xanticus [numele lunii corespunzătoare macedonene], ca luna întâi pentru sărbători, deoarece, în luna aceasta, el i-a scos pe evrei din Egipt; el a mai calculat luna aceasta ca începutul anului pentru tot ce era în legătură cu cultul divin, dar pentru vânzare şi cumpărare şi pentru alte afaceri obişnuite a păstrat ordinea veche" (Antichităţi, I.3.3. Loeb ed.).

"Sfârşitul anului" toamna - Chiar şi în cartea Exodului, care desemnează luna de primăvară Abib, ca luna întâi a anului ("sacru"), există dovezi pentru începutul anului mai vechi şi mai familiar în toamnă. Acestea sunt referirile la "sfârşitul lui" în sezonul acela. Însă deosebirea nu este mare, întrucât orice an începe la acelaşi punct la care se sfârşeşte cel precedent. Sărbătoarea Strângerii Roadelor, sau Corturilor, din luna a 7-a (Tishri) se spune că vine la "sfârşitul anului" (Ex 34,22). Iarăşi se face referire la ea ca "sărbătoarea strângerii roadelor, la sfârşitul anului când vei strânge de pe câmp rodul muncii tale" (Ex 23,16) ( Cele 2 cuvinte folosite pentru "sfârşit" în aceste două versete sunt teqpha, însemnând un "cerc", "rotaţie", "completare" şi se'th, însemnând "plecarea" anului nou civil. În contrast cu "plecarea" anului toamna, primăvara e numită "revenirea" (teshubah, de la shub, "a se înapoia") anului (1 Împ 20,22.26). Dacă începutul anului este calculat ca plecarea lui în circuitul lunilor, atunci punctul de întoarcere la care începe să se reîntoarcă la punctul lui de plecare este natural la jumătatea drumului de înconjur al circuitului 6

luni mai târziu primăvara. Că punctul acesta de întoarcere urmăreşte să arate primăvara, e arătat de un alt exemplu cuvântului teshubah (2 Sam 11,1). Aici, expresia "după ce anul a expirat" (ed. Engl) e o traducere mai puţin literală a expresiei ebraice "la reîntoarcerea anului" şi e definită ca "timpul când porneau împăraţii la război". E bine cunoscut că campaniile militare în Orientul Apropiat antic, porneau aproape exclusiv primăvara şi erau făcute toamna, în sezonul uscat, când dificultăţile de transport erau cele mai mici. Găsim relatări antice ale campaniilor anuale ale cârmuitorilor Egiptului, Asiriei şi Babilonului. Astfel atât "plecarea" (toamna), cât şi "revenirea" (primăvara) anului erau logice în referirea la toamnă ca punct de pornire.). Întrucât celebra belşugul anului agricol care tocmai se încheiase, era identificat ca venind aproape de sfârşitul anului, deşi el începea la 15 zile după sfârşit în primele zile ale anului civil, care începea la 1 Tishri.

Anul agricol - În Palestina şi în ţările învecinate, anul agricol totdeauna începea toamna. După ce iarba de primăvară se uscase şi solul se prăjise de lunga şi neploioasa vară, ploile de toamnă umezeau solul pentru semănat. Aceasta este ploaia timpurie, începând poate în octombrie şi sporind în noiembrie. Sezonul umed ţine în timpul iernii, terminându-se cu "ploaia târzie" a primăverii care coace cerealele (Deut 11,14; Ier 5,24; Osea 6,3; Ioel 2,23). Recoltatul orzului începe în Palestina pe la mijlocul sau sfârşitul lui aprilie, iar acela al grâului vine o lună mai târziu, urmat de acela al roadelor de vară, apoi al strugurilor şi măslinelor târziu vara şi toamna. Notaţi că din aprilie-mai până în octombrie este vreme uscată pentru recoltele următoare, aşa cum arată şi tabelul din Ellsworth huntington, Palestine and Its Transformation (London: Constable and Company, Ltd.,1911), pagina 34.

Fracţiuni detaliate ale unei mici cantităţi de precipitaţii înscrise între mai şi octombrie arată că ploile slabe reprezentate în felul acesta de aceste medii vin atât de rar încât aceste luni pot fi considerate, de fapt, ca secetoase.

Cantitate medie de precipitaţii la Ierusalim, în Inch

Ianuarie  6.41 Mai  0.25   Septembrie  0.03Februarie  5.85Iunie  0.008  Octombrie  0.37Martie  4.18Iulie  0.00Noiembrie  2.38Aprilie  1.60August  0.004Decembrie  5.53

Total anual  25.8

Singurul document calendaristic actual care vine din perioada preexilică a lui Israel e o placă de piatră din secolul în care Solomon a trăit. A fost găsită la Ghezer, o cetate pe care Egiptul a luat-o de la canaaniţi şi a dat-o ca dar fiicei sale, soţia lui Solomon. Pe această bucată de calcar e

scris un rezumat al calendarului agricol care începea toamna. Acest "calendar din Ghezer" nu dă numele lunilor, dar înşiră activităţile principale ale anului agricultorului lună după lună.

Anul civil calculat de la Tishri - Deoarece întregul ciclu sezonier al naturii a fost privit ca începând din nou din toamnă o dată cu revenirea ploilor dătătoare de viaţă, ideea de bază a anului nou pare să se fi concentrat în toamnă. Lucrul acesta făcea inevitabil că anul civil să fie considerat ca începând cu Tishri, chiar dacă lunile erau totdeauna numărate de la Nisan. Însemnătatea lui Nisan porneşte de la faptul că întreaga aliniere a anului calendaristic cu sezoanele era determinată de plasarea primei luni la vremea seceratului orzului. Era logic să se numere ca prima, luna care vena după luna a 13-a, introdusă deoarece în felul acesta succesiunea numerelor nu ar fi fost niciodată întreruptă. Dar accentul pus asupra lui 1 Tishri ca început principal al anului este evidenţiat prin sunarea trâmbiţelor, prin sacrificii speciale, întrecându-le pe acelea de la 1 Nisan şi prin legarea zilei aceleia cu Ziua Judecăţii.

Anii de domnie ai regilor, socotiţi ca începând toamna - Pe vremea regilor ebraici, metoda obişnuită de denumire a anilor pentru scopuri de punere de date era de a-i număra în serie în cursul domniei fiecărui rege. Formula pentru o linie a datei era: "la .........a lunii.......al anului ..........al Regelui.........". Există dovezi că aceşti ani de domnie erau socotiţi din toamnă, probabil 1 Tishri, în regatul ebraic unit (în timpul domniei lui Solomon) şi după aceea în regatul de sud al lui Iuda, pe timpul lui Iosia; pe de altă parte, anul de primăvară pare să fi fost folosit în regatul de nord al lui Israel (vezi pag 134,146). Folosirea lui Israel nu e indicată direct în naraţiunea biblică, dar se pare că este o deducţie logică din sincronismele dintre domniile succesive ale celor 2 regate în cărţile Regilor.

Imediat după captivitate, există dovezi oarecum neconcludente pentru o calculare din primăvară a anilor de domnie după modelul babilonian, dar în timpul restaurării statului iudeu şi redeşteptarea spiritului naţional sub Ezra şi Neemia, găsim dovezi directe de începere a anilor de domnie din toamnă (vezi articolul despre cronologie în Vol. III). Anii de domnie folosiţi la datare erau socotiţi aşa cum fuseseră sub regatul lui Iuda, dar în numele regilor persani, ai căror supuşi erau acum iudeii. Pentru o explicaţie a metodelor de numărare diferită a anilor calendaristici după domniile regilor, vezi p. 138. 139.

Ani sabatici şi jubiliari - Una dintre caracteristicile distinctive ale legilor ebraice era prevederea de a lăsa pământul să se odihnească, adică să rămână necultivat în fiecare al 7-lea an. La fel cum ziua a 7-a era Sabatul săptămânal pentru om, anul al 7-lea, la sfârşitul "săptămânii de ani", era un sabat de odihnă pentru pământ, când urma să nu fie semănat sau secerat (Lev 25,2-7. 20-22). Anul al 7-lea urma, de asemenea, să fie "anul iertării", pentru anularea datoriilor (Deut 15,1-15). Apoi, după 7 "săptămâni de ani", anul al 50-lea urma să fie Jubileul, când nu numai toţi sclavii israeliţi urmau să fie eliberaţi, dar şi toate terenurile erau vândute. În acea perioada (cu anumite excepţii) avea să revină la proprietarii originari sau la moştenitorii lor (Lev 25,8-17. 23-34. 47-55). Scopul acestui lucru era de a ţine moştenirile familiilor neatinse, aşa ca bogaţii să nu poată cumpăra pământul şi să lase o categorie lipsită de pământ. Autorităţile au păreri diferite despre faptul că anul al 50-lea era adăugat la cei 49 sau era, prin calcul inclusiv, şi anul 1 al ciclului următor.

Anul al 50-lea era în mod special menţionat ca începând toamna. Anul al 7-lea, deşi nu e specificat aşa, era evident similar, nu numai pentru că era în aceeaşi serie cu al 50-lea, ci pentru

că un an în care nu era semănat sau secerat, trebuie în mod necesar necesar să coincidă cu anul agricol. Trâmbiţele erau sunate ca să anunţe jubileul în Ziua Ispăşirii, ziua a 10-a a lunii a 7-a (Lev 25,9). Întrucât nu există legătură logică între anul jubiliar şi ritualul Zilei Ispăşirii, e probabil că rabinii de mai târziu au avut dreptate când spuneau că anii aceştia coincideau cu anul calendaristic civil, începând cu 1 Tishri. Prevederile Jubileului, cuprinzând redarea proprietăţilor şi eliberarea sclavilor, intrau în vigoare la sfârşitul zilei de 10 Tishri nu la 1 Tishri, deoarece primele 10 zile ale anului erau consacrate sărbătoriri Anului Nou. Adică jubileul începea când se începeau afacerile obişnuite ale anului civil, în ziua care începea cu seara de la sfârşitul Zilei Ispăşirii, 10 Tishri.

Lungimi variabile ale anilor lunari - E de notat că, în toate aceste diferite metode de calculare a anului, unitatea de măsură fundamentală era, evident, anul calendaristic lunar de 12 luni, corectat periodic după anul solar sau sezonier, prin luna a 13-a. Anul obişnuit de 12 luni consta din 254 de zile, dar ajustarea după lună cerea uneori un an de 355 de zile; şi corectarea periodică după anul solar cerea adăugarea unei luni şi lungirea anumitor ani până la 383 sau 384 zile. Corectarea aceasta, dacă era aplicată complet, aşa cum era indicat de secerişul orzului, nu permitea niciodată ca anul să se mute cu mai mult de o lună de la alinierea lui sezonieră. Pentru motivul acesta, numărul anilor calendaristici iudaici pe o perioadă lungă, aşa cum a fost arătat p. 68 (104 - original), totdeauna era egal cu numărul anilor sezonieri sau solari.

Anul de 360 de zile nu e literal, ci simbolic - Trebuie să se explice, deoarece se poate înţelege greşit, faptul că Biblia nu prezintă dovezi că anul profetic de 360 de zile, de 12 luni a câte 30 de zile, are vreo legătură cu anul calendaristic ebraic. Sunt câteva vechi tradiţii că anul, mai demult, conţinea 360 de zile. Nu e clar dacă acestea sunt doar reflectări ale anului solar egiptean, lăsând separat cele 5 zile suplimentare de la sfârşit, sau dacă se referă la un adevărat an de 360 de zile, care ar fi rămas tot anul în dezacord atât cu luna, cât şi cu sezoanele. Dar nu există date solide pe care să se bazeze o astfel de metodă de calculare şi cu siguranţă nimic de pus în legătură cu evreii care, se pare, au legat totdeauna luna cu ultimul pătrar al lunii. Vezi p. 65 (102 - original)

Menţionarea unei perioade de 150 de zile în cursul Potopului, care pare să fie egalizată cu 5 luni, nu înseamnă în mod necesar că acest calendar antediluvian, cunoscut de Noe, avea luni uniforme de câte 30 de zile fiecare. Perioada a fost interpretată şi ca indicând un an lunar neobişnuit sau un an solar de 365 de zile (vezi vol. I p. 183 - original). Indiferent ce ar fi fost, ea nu are nici o legătură cu calendarul lunar folosit la multă vreme după aceea de către evrei. E imposibil să se armoniza un an de 360 de zile format din luni a câte 30 de zile cu luni măsurate după lună. În însăşi natura cazului, luna sau anul profetic în care e cuprins principiul zi-an trebuie să conţină un număr fix de zile simbolice, dacă lungimea perioadei urmează să fie cunoscută în mod sigur. O astfel de perioadă profetică nu poate fi bazată pe un calendar lunar ale cărei luni şi ani sunt variabili. O calculare prin luni teoretice de 30 de zile fiecare ar fi de înţeles şi destul de logică, deoarece ideea că o lună ar trebui să aibă 30 de zile era implicată în expresiile iudaice mai târzii, folosite cu privire la cele două tipuri de luni, o lună de 30 de zile era o lună "plină" şi o lună de 29 de zile era "goală", sau insuficientă. Este posibil, deşi nu există dovezi, ca evreii să fi folosit o lună de 30 de zile teoretică pentru chestiuni de afaceri, aşa cum făceau babilonienii. Chiar şi astăzi se calculează dobânda pe o lună de 30 de zile, deşi oricine ştie că lunile nu sunt uniform de 30 de zile în lungime.

Lungimea lunii şi a anului profetic nu sunt date direct în Biblie, dar pot fi deduse din diferite perioade profetice care sunt evident echivalente. Întrucât, în aceste profeţii, 3 1/2 "timpuri" sunt 1260 de zile (Apocalips 12,6.14) şi 42 de luni sunt 1260 de zile (Apoc 11,2.3), ele trebuie să fie egale. Deoarece 42 de luni sunt 3 1/2 timpuri, atunci, 3 1/2 timpuri trebuie să fie 3 1/2 ani. Mai departe, întrucât 3 1/2 şi 42 de luni sunt egale cu 1260 de zile, un an de tipul acesta este, evident, de 360 de zile şi o lună de 30 de zile. Un secol şi jumătate mai înainte, mulţi scriitori despre profeţii considerau că anul profetic de 360 de zile era anul calendaristic iudeu, dar ei nu înţelegeau natura calendarului lunar folosit de evrei. Astfel de autori depăşiţi nu ar trebui să fie citaţi; luna şi anul profetic pot fi bazate chiar pe Biblie.

cuprins

V. Noi probleme calendaristice după Exil

Iudeii şi Calendarul Babilonian - Când iudeii s-au întors în Palestina, după exilul babilonian, ei au adus cu ei numele de luni babiloniene în formă modificată, de exemplu, Abib a devenit Nisan, de la babilonianul Nisanu. Unii autori sunt de părere că, până după exil, evreii nu introduceau un al doilea Adar - o a 13-a lună - pentru a corecta calendarul. Dar Paştele trebuia să fie sincronizat cu seceratul orzului; de aceea iudeii din cele mai vechi timpuri trebuie să fi avut o a 13-a lună sau echivalentul ei. E clar că israeliţii nu erau credincioşi în ţinerea legii levitice, dar nu e motiv de a presupune că ei nu au ţinut niciodată Paştele în decursul veacurilor.

Unii gândesc că exilaţii evrei care s-au reîntors au adoptat pe de-a-ntregul calendarul babilonian, inclusiv ciclul de 19 ani şi sistemul lor exact de introducere de luni suplimentare. Există dovezi documentare că iudeii după captivitate au folosit echivalentul ciclului de 19 ani, adică, introducerea de 7 luni suplimentare în curs de 19 ani, dar nu există dovadă că ei au adoptat obiceiul babilonian de a introduce un al doilea Elul (luna a 6-a) uneori în loc de un al doilea Adar. Autorii iudei au susţinut întotdeauna că numai al doilea Adar a fost folosit şi alţi autori sunt de acord că în aceasta se deosebeau de babilonieni. Motivul pentru lucrul acesta era probabil faptul că dublarea lunii a 6-a (Elul), în loc de a celei a 12-a, Adar, ar fi introdus un interval neregulat între sărbătorile de primăvară şi de toamnă, şi asfel ar fi cauzat confuzie în participarea iudeilor la sărbătorile lor de toamnă.

Biblia nu dă dovezi directe asupra problemei, dar porunca de a ţine Paştele în luna întâi, "luna spicelor", şi de a ţine trei sărbători în luna a 7-a presupune cu hotărâre că sărbătorile de toamnă erau făcute anume să vină la 6 luni după luna spicelor şi că deci nu era nici o iregularitate în intervalul de la Nisan la Tishri.

De fapt, un al doilea Elul nu ar avea nici o însemnătate în calendarul ebraic, deoarece necesitatea de a introduce a 13-a lună apărea numai din cauza nevoii de a ţine luna Nisan în rând cu secerişul orzului. Lucrul acesta putea cel mai bine să fie realizat adăugând un al doilea Adar chiar înainte de Nisan. Plasând luna suplimentară cu 6 luni mai devreme - dacă nevoia pentru ea putea să fie prevăzută cu atâta timp mai înainte - n-ar fi fost de nici un folos şi ar fi cuprins în sine dezavantajul de a întrerupe cursul normal al lunilor de sărbători.

Ciclul de 19 ani - Adaptarea unui ciclu de 19 ani ar fi fost foarte folositor la fixarea de mai înainte a timpului Paştelui. Atâta vreme cât introducerea lunii a 13-a nu putea fi anunţată până când nu putea fi cercetată în Adar recolta de orz, luna Paştelui nu putea totdeauna fi cunoscută destul de devreme pentru a se evita inconvenientele pentru aceia care ar fi trebuit să îşi facă planurile de participare. Dar un ciclu anual de 19 ani le-ar fi înlesnit să aşeze 6 luni suplimentare în fiecare grupă de 19 ani într-o succesiune regulată de intervale de câte doi şi trei ani şi de a ţine data Paştelui în cuprinsul sezonului cunoscut al orzului în coacere. Calendarul ar fi adaptat sistematic şi luna a 13-a, apărând la intervale predeterminate în fiecare ciclu, ar fi totdeauna cunoscută mai dinainte.

Acest ciclu de 19 ani poate fi explicat ca o expresie a legăturilor dintre anii solari şi lunari, şi anume 235 de luni lunare ar fi (cu diferenţe de o oră sau două) egale cu 19 ani solari. Doar 19 ani lunari de câte 12 luni ar totaliza nu 235, ci 228 de luni; de aceea, dacă o lună lunară suplimentară ar fi introdusă de 7 ori la fiecare 19 ani, anul al 19-lea lunar şi solar s-ar termină împreună. Dacă, de exemplu, echinocţiul de primăvară ar cădea la 1 Nisan în oricare an dat, ar cădea din nou la 1 Nisan peste 19 ani.

Babilonienii au dezvoltat un astfel de ciclu printr-o îndelungată experimentare. Se crede că, pe la începutul secolului al IV-lea î.Hr., ei inserau luna suplimentară în anul al 3-lea, al 6-lea, al 8-lea, al 11-lea, al 14-lea, al 17-lea şi al 19-lea din ciclu. Pe baza schemei acesteia, luna suplimentară din anul al 17-lea era un al doilea Ululu (Elul), iar în ceilalţi şase ani, un al doilea Addaru (Adar). Însă Iudeii se pare că nu au folosit un al doilea Elul, ci numai un al doilea Adar. Întrebarea: "Când au adoptat iudeii ciclul de 19 ani?" nu e rezolvată. Întrucât ciclul acela era cunoscut în Babilon cu multă vreme înainte de era creştină şi mulţi iudei au locuit acolo din secolul al VI-lea î.Hr., ar fi greu, probabil, ca rabinii iudei care aveau răspunderea calendarului să rămână ignoranţi în ce priveşte principiile calculări calendaristice până când a fost introdus calendarul fix cu mult timp după vremea lui Hristos. Este probabil că astfel de principii să fi fost cunoscute cu mult timp înainte ca metodele tradiţionale să fi fost abandonate. Până la data distrugerii templului, seceratul orzului era factorul major, dar după aceea, mai ales după ce iudeii au fost izgoniţi din Ierusalim, era mai puţin relevant în problemă decât convenienţa calculării uniforme în regiuni foarte întinse.

Deşi Biblia nicăieri nu dă vreun indiciu de vreun ciclu de 19 ani, regula recoltei de orz ar rezulta automat într-o medie de 7 luni suplimentare în curs de 19 ani. În felul acesta, legile sărbătorilor, fără să se specifice reguli calendaristice ca acestea, serveau la reglementarea calendarului palestinian în mod natural şi simplu.

Calcularea lunilor versus observaţia - Chestiunea celei de-a 13-a lună apărea numai o dată la 2 sau 3 ani, dar chestiunea începerii luni a fost totdeauna prezentă. Mai ales după captivitate, când majoritatea iudeilor au rămas în Babilon, a fost o problemă reală de a determina pe toţi credincioşii să ţină lunilor noi şi sărbătorilor împreună. Simpla deosebire în datarea documentelor era ceva de mai mică însemnătate, dar perspectiva ca unii iudei să calce zilele sacre în timp ce alţii le ţineau era ceva respingător pentru cei evlavioşi.

Sfinţenia templului şi prestigiul preoţiei îi făceau pe iudeii babilonieni să privească spre Palestina pentru autoritate în această chestiunea. În felul acesta, calendarul post exilic, chiar aşa cum era folosit de acei iudei care au rămas timp de secole în Babilonia - era reglementat în

Ierusalim. Ziua întâi a lunii - cel puţin după fiecare lună de 29 de zile - era vestită prin semnale de foc, repetată după vârf de munte pe vârf de munte până la districtele mărginaşe ale Palestinei şi chiar până în Babilon. Însă câteodată semnale luminoase false, date cu o zi mai înainte de către samariteni, îi induceau pe iudeii din depărtare să înceapă o lună nouă după 29 de zile, când luna ce se termina trebuia să aibă 30 zile. În consecinţă, semnalele de foc au fost înlocuite de solii trimise prin alergători.

În Egipt, unde nu se puteau folosi semnale de foc, apoi în toate ţările, în afară de Palestina, iudeii au ajuns să ţină lunile noi şi sărbătorile în două zile succesive, pentru a fi siguri că au ţinut adevărata zi. Chiar şi o lună care urma unei luni de 29 de zile nu se putea presupune că are 30 de zile; îndoiala aceasta cu privire la ziua întâi a lunii noi ducea la ţinerea atât a zilei a 30-a, cât şi a zilei care urma. Obiceiul acesta era binecunoscut la Roma. Horaţiu se referea în Satirele sale (I.9. 67-70) la "tricesima sabbata", "sabatul zilei treizecia":

"Horaţiu: 'Fără îndoială nu ştiu de ce doreşti să vorbeşti în taină cu mine, ziceai'"

"Fuscuc: 'Îmi aduc bine aminte, dar într-un timp mai bun dă-mi voie să vorbesc: astăzi este tricesima sabbata: vrei să-i ofensăm pe evreii circumcişi?'"

După ce au devenit o chestiune de calcul, lungimile lunilor puteau fi cunoscute mai dinainte, fără a depinde de observaţie directă. Din nefericire nu ştim când a avut loc schimbarea de la observaţie la o succesiune regulată de luni de 30 de zile şi de 29 de zile. Avem dovadă directă considerabilă cu privire la practica calendaristică post-exilică din documente iudaice datate, găsite în Egipt, dar dovada din aceste surse a dat prilej la diferenţe de opinie asupra chestiunii calculării faţă de observaţie.

Probabil că persoanele oficiale care se ocupau de calendar foloseau metode de calcul în timp ce păstrau practica de a invita martori pentru a raporta despre apariţia lunii noi în fiecare lună sau cel puţin pentru luna Nisan. Urma în mod natural ca aceste proceduri tradiţionale să fie păstrate încă multă vreme după ce deveniseră nenecesare.

În perioada când luna depindea de observarea lunii noi sau de confirmarea de către martori, era incertitudine în locuri depărtate cu privire la ziua corectă a lunii, deoarece, din cauza anumitor factori variabili, apariţia faptică a lunii noi nu putea fi prevăzută. Imposibilitatea de a vedea luna nouă în seara de după 29 ale lunii ar fi putut să însemne, pe de o parte, că luna trebuie să aibă 30 de zile, dar, pe de altă parte, că condiţiile atmosferice nefavorabile vizibilităţii ar fi putut să întârzie, pentru ca să fie văzută în unele locuri mai târziu decât la Ierusalim, iar diferenţa în longitudine între Palestina şi Babilonia putea uneori să însemne că luna nouă ajungea să fie vizibilă la Ierusalim după ce deja apusese pentru Babilonia (vezi secţiunea următoare). Elementele acestea de incertitudine au continuat chiar şi după ce luna nouă astronomică, numită "luna în conjuncţie", putea fi calculată.

Luna şi luna lunară observată - Intervalul dintre Luna nouă astronomică şi Luna nouă vizibilă (sau luna nouă), cu care vechii semiţi îşi începeau fiecare lună a calendarului lor lunar observat, e variabil. În timp ce Pământul se mişcă într-un an în jurul Soarelui; Luna înconjoară Pământul de 12 ori şi o fracţiune. În cursul fiecărei revoluţii a Lunii (care marchează o lună lunară), corpul acela ceresc trece printre Pământ şi Soare şi; de asemenea, trece prin dreptul

punctului de pe partea opusă a Pământului faţă de Soare. Când o vedem opusă Soarelui cu faţa ei complet luminată de lumina Soarelui, zicem că Luna e "plină". Când trece între noi şi Soare, n-o vedem deloc, deoarece partea ei dinspre noi e neluminată. Când apare dintre Pământ şi Soare şi devine vizibilă pentru noi ca lună nouă - adică vedem marginea părţii ei luminate - spunem că e nouă".

Pentru a înţelege lucrul acesta mai bine, să ne înmoduim o linie imaginară care leagă centrul Pământului cu centrul Soarelui. Când Luna înconjoară globul nostru, drumul ei se găseşte într-un plan variabil înclinat după un anumit unghi în raport cu acela al Pământului; de aceea e uneori deasupra şi alteori dedesubtul planului orbitei pământului, când în fiecare lună trece printre noi şi Soare şi trece de linia Pământ-Soare. Dacă, aşa cum se întâmplă ocazional, Luna intersectează linia aceasta, aşa încât umbra ei cade direct pe glob, observatorii din cuprinsul umbrei aceleia văd discul ei negru întunecând parte din Soare sau tot Soarele într-o eclipsă de Soare. De cele mai multe ori, când trece mai sus sau mai jos de linia imaginară, nu întunecă Soarele, ci rămâne invizibilă, şi de aceea timpul exact al trecerii (pe care astronomii o numesc conjuncţie) nu poate să fie observat. Timpul conjuncţiei (Luna nouă astronomică) e dat în almanahuri şi în unele calendare, fiind simbolizat printr-un disc negru solid.

Dar nu adesea luna nouă devine vizibilă pe cerul de seară în ziua marcată ca "lună nouă" în almanah. Când trece în conjuncţie în cursul zilei, Luna e prea aproape în linie cu Soarele pentru a fi văzută în seara aceea după apusul soarelui. Numai după un interval - în medie cam o zi şi jumătate - se mişcă destul de departe dincolo de Soare pentru a aduce partea ei luminată către Pământ, îndeajuns ca să apară ca o lună nouă. Când devine vizibilă, luna nouă poate fi văzută pe o parte a Pământului chiar după apusul soarelui, dar observatori pe alte părţi ale globului, mai spre est, pentru care Luna deja a ajuns, nu pot vedea luna nouă decât în seara următoare. De aceea luna lunară, începând cu observarea lunii noi, ar putea uneori să înceapă cu o zi mai devreme în Egipt sau la Ierusalim, de exemplu, decât ar începe în Babilon.

Intervalul dintre conjuncţie şi luna nouă vizibilă variază nu numai cu ora conjuncţiei şi localitatea, dar şi cu viteza şi unghiul cursului lunii, care sunt variabile. Când e mai redusă, Luna ia mai mult timp - poate 2 sau 3 zile - pentru ca să se mişte destul de departe de Soare pentru a fi văzută. Mai departe, condiţiile atmosferice afectează vizibilitatea şi în anumite sezoane, luna nouă poate fi cu totul acoperită de nori în prima seară, şi aşa unei luni solare de 29 de zile i s-ar putea da 30 de zile, iar luna nouă este amânată cu o zi.

Numele lunilor post-exilice - După întoarcerea din exil, numele lunilor babiloniene au fost adoptate, cu ortografie uşor schimbată, aşa cum s-a menţionat. Cât priveşte începutul anului, atât calcularea de toamnă, cât şi cea de primăvară, se pare că a fost folosită în cărţile post-exilice ale Bibliei. E de reţinut că indiferent dacă anul e calculat din toamnă sau din primăvară, Nisan e întotdeauna calculat ca luna întâi, Tishri a 7-a şi Adar a 12-a. Astfel, anul civil începe cu luna a 7-a şi se încheie cu a 6-a. Această aliniere a lunilor şi echivalentele aproximative din calendarul nostru e clarificat în tabelul următor:

Calendarul Iudaic

Anul Religios (Din primăvară în primăvară)

Ordinea lunilor

Anul Civil (Din toamnă-în-toamnă)

Ordinea lunilor

1.          Nisan2.          Iyyar*3.          Sivan4.          Tammuz*5.          Ab*6.          Elul7.          Tishri*8.          Marheshvan9.          Kislev (Chişleu)10.     Tebeth11.     Shebat12.     Adar**

Martie/AprilieAprilie/MaiMai/IunieIunie/IulieIulie/AugustAugust/SeptembrieSeptembrie/OctombrieOctombire/NoiembrieNoiembrie/decembrieDecembrie/IanuarieIanuarie/FebruarieFebruarie/MartieMartie/AprilieAprilie/MaiMai/IunieIunie/IulieIulie/AugustAugust/Septembrie

7.  Tishri*8.  Marheshvan*9.  Kislev (Chişleu)10. Tebeth11. Shebat12. Adar **1.  Nisan2.  Iyyar*3.  Sivan4.  Tammuz*5.  Ab*6.  Elul

(Cu numele post-exilice ale lunilor derivate din Babilonia) *Nume de luni care nu sunt menţionate în Biblie ** În anii bisecţi un al doilea Adar vine după Adar, precedându-l pe Nisan

Anul post-exilic în Biblie - Ezechiel nu clarifică în Biblie dacă anii erei sale, începând cu exilul lui Ioiachin, erau calculaţi de la Nisan sau de la Tishri, sau erau calculaţi prin aniversări de la data captivităţii regelui. Dar dacă Ezechiel aşa după cum se susţine în general, socotea anii din primăvară, el ar fi putut face lucrul acesta pentru că trăia că trăia în Babilonia şi folosea calendarul oficial babilonia, care începea anul cu Nisanu (Nisan). În felul acesta uzul lui nu ar fi avut influenţă asupra practicii calendaristice iudaice. Hagai şi probabil contemporanul şi colegul său, Zaharia (deşi ultimul e inconcludent), sunt în general consideraţi că au folosit anul din primăvară, deoarece dacă evenimentele din Hagai 1,1 şi 2,1.10 sunt legate în ordine cronologică, lunile a 7-a şi a 9-a urmau după a 6-a în anul al 2-lea al lui Dariu, cum nu ar fi putut urma dacă cu luna a 7-a începuse anul nou. Cartea Esterei, care identifică Nisan ca luna întâia, Sivana 3-a şi Adar a 12-a nu revarsă lumină asupra faptului cum socoteau iudeii începutul anului, întrucât datele din cartea aceasta sunt date în legătură cu acte oficiale ale conducătorilor din cârmuirea persană. Evenimentele ar fi probabil datate după calendarul babilonian pe care conducătorii persani l-au adoptat din timpul când Ciru cucerise Babilonia.

Pe vremea lui Ezra şi Neemia (Ezra-Neemia la origine fusese o singură carte), există dovada că iudeii reîntorşi calculau anii regelui din toamnă, probabil după anul civil care începea cu Tishri (vezi articolul asupra Cronologiei din Vol. III). Neemia menţionează Chişleu (Kislev luna a9-a)

ca precedând Nisan (luna întâi) în anul al 20-lea al lui Artaxerxe (Neemia 1,1; 2,1). Evident, el gândea în termenii vechiului an de domnie al lui Iuda şi calculând de la luna a7-a Tishri şi nu de la anul nou persan din Nisan. Deşi evenimentele menţionate în aceste două luni au avut loc în palatul regelui persan, cartea nu a fost scrisă decât după ce Neemia mersese la Ierusalim şi se angajase la reconstruirea comunităţii iudaice de acolo. Într-o astfel de situaţie, sub restatornicirea administraţiei iudaice în vechea capitală a Iudeii, era natural ca să aibă loc o reînviere a patriotismului şi o reîntoarcere la vechiul calendar şi la anul de domnie al lui Iuda. Mai departe, un document de la o colonie iudaică din Egipt, scris în acelaşi secol cu Ezra şi Neemia, arată că aceşti iudei din Egipt foloseau, de asemenea, un an calendaristic iudaic începând din toamnă.

cuprins

VI. Arheologia şi calendarul post-exilic

Document iudaic din Egipt - Acest din urmă document menţionat e unul de peste 100, scrise în aramaică pe papirus, care au fost găsite pe insula Elefantina pe râul Nil, în ruinele unui oraş garnizoană de graniţă, colonizat de mercenari iudei şi familiile lor. Aceşti papiruşi aramaici din Elefantina (uneori numiţi necorespunzător "Papiruşi Asuani") alcătuiesc una dintre cele mai interesante colecţii de documente antice. Ele sunt testamente, acte juridice, împotrivacte, scrisori şi alte documente Proverbeenind din secolul al V-lea î.Hr., secolul lui Ezra şi al lui Neemia. În hârtiile acestea găsim nu numai referiri la afacerile publice şi particulare ale iudeilor locali, dar menţionează şi chestiuni interesante ca: iudei în Palestina, Paştele, un slujbaş oficial, menţionat în Biblie şi un templu iudeu pe Elefantina, construit de colonişti. Aceşti papiruşi, dintre care unii au fost găsiţi încă înfăşuraţi şi sigilaţi, ne arată forma exactă a limbii folosită de iudei după exil - aramaica, o limbă de aproape înrudită cu limba ebraică, folosită internaţional în Babilonia şi în tot cuprinsul Imperiului Persan. De asemenea, ele ne arată însăşi ortografia şi caligrafia, cerneala şi "hârtia", felul folosit pe vremea exilaţilor şi frazeologia legală a unui decret regal de un fel similar cu acelea citate din arhivele persane din cartea lui Ezra - pasaje aramaice care erau privite de critici ca dovedind caracterul neistoric al cărţii.

Într-adevăr aceşti papiruşi vechi din Elefantina au trezit multe controverse şi au fost chiar priviţi ca falsuri în unele locuri din cauza formei liniilor datelor pe care mulţi dintre ei le purtau - date duble în două calendare cu numere de ani de domnie, aparent în conflict uneori. Dar aceste date duble s-au dovedit a fi probe excelente ale autenticităţii lor, deoarece ei sincronizează datele calendaristice egiptene şi iudaice într-un fel care ne fac în stare să calculăm chiar zilele în care au fost scrise. Aceste date coroborează cronologia domniilor acelei perioade aşa cum sunt calculate în Canonul lui Ptolemeu.

Coloniştii iudei fuseseră în Egipt dinainte ca succesorul lui Cirus, Cambyses, să fi cucerit ţara şi să fi făcut din ea o partea a Imperiului Persan. Dacă de prima dată sosiseră ca exilaţi după distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar, cum a făcut grupul care l-a dus cu el pe profetul Ieremia, nu ştim; dar referirile la religie din aceste hârtii descoperă aceleaşi condiţii pe care le deplângea Ieremia - amestecul de păgânism cu cultul lui Iehova. În templul iudaic din Elefantina se aducea închinare lui Iehova la un loc cu alte zeităţi păgâne.

Nu numai că datele şi conţinutul acestor documente iudaice sunt interesante, linia lor de date furnizează informaţii cu privire la calendarul iudaic al perioadei.

Calendare locale, păstrate sub domnia persană - Când a cucerit Babilonul, Cirus Persanul nu a încorporat Babilonia în Persia sub o cârmuire Proverbeincială, ci a anexat regatul la domeniul lui anterior şi a luat titlul de rege al Babilonului pe lângă titlul de rege al Mediei şi Persiei. În Babilonia, perşii au adoptat limba şi cultura ţării şi au preluat calendarul babilonian. De fapt, preoţii babilonieni, custozii ştiinţei astronomice acumulate de secole şi ai sistemului calendaristic, au dus-o bine sub protecţia persană şi au făcut noi progrese în ce priveşte reglementarea calendarului.

La fel, când a adăugat Egiptul la Imperiul Persan, fiul lui Cirus, Cambyses, a continuat maşinăria conducerii de stat egiptene, dar s-a încoronat ca rege al Egiptului. Apoi a cârmuit ţara printr-un guvernator care nominal era viceregele "Faraonului" persan, păstrând sistemul legal local şi calendarul egiptean. În vremuri de mai târziu, romanii aveau să urmeze politica asemănătoare de a permite folosirea diferitelor calendare locale în Proverbeinciile răsăritene, deşi, cu timpul, în tot cuprinsul imperiului, calendarele acestea au fost ajustate la anul Iulian de 365/4 de zile, adică erau păstrate numele locale ale lunilor, dar lungimile erau ajustate la 30 şi 31 de zile etc., ca lunile romane.

Sub conducerea persană în Egipt, se pare că actele legale erau alcătuite în acord cu legile locale şi datate după calendarul indigen; aceipapirăşi din Elefantina, ca şi câteva excepţii, purtau linii ale datelor care prezentau ziua şi luna egipteană şi anul de domnie al regelui persan, calculat după calendarul solar egiptean (începând cu luna Toth). Aceasta era o procedură logică, deoarece de la 2 cetăţeni obişnuiţi care semnau un împotrivact în Egipt nu s-ar fi putut aştepta să ştie când urmau să aibă loc plăţile obligatorii sau expirarea împotrivactului, dacă data era scrisă în termenii unui calendar străin.

Dar aceste documente aparte erau alcătuite de iudeii care locuiau într-o comunitate iudaică, folosind propriul calendar, care se deosebea de acela al Egiptului. De aceea, mulţi dintre papiriuşii aceştia purtau date duble, nu numai după calendarul oficial egiptean, ci şi după calendarul iudaic. De exemplu, unul era datat "la 18 Elul, adică a 28-a zi a lui Pachons, anul 15 al regelui Xerxes". Aceasta însemnează că documentul era semnat într-o zi care era a 18-a a lunii lunare iudaice Elul şi era a 28-a a lunii egiptene Pachons în anul al 15-lea al domniei regelui persan Xerxes. Un altul zice: "la 24 a lui Shebat, anul 13, adică ziua a 9-a a lui Athyr, anul 14 a lui Darius [II] regele". Acesta dă două numere de ani. Data era în anul al 13-lea după calendarul iudaic, dar în calendarul egiptean deja începuse un alt an; de unde aceeaşi dată era în anul iudaic 13 şi anul egiptean 14 al lui Darius II.

Datele acestea duble arată că diferitele popoare ale Imperiului Persan foloseau propriile calendare. Deşi sub conducere persană, egiptenii au păstrat calendarul lor solar (de fapt, ei l-au păstrat totdeauna şi au transmis Romei anul de 365 de zile şi, prin Roma, la noi). Mai departe, iudeii, ca minoritate în Egipt erau liberi să folosească propriul calendar, deşi se deosebea de acela al Egiptului. Datarea legală pentru aceste documente se pare că o fost forma egipteană, deoarece, dacă se dădea numai o dată, ea era în general în formulă egipteană, cu anul regelui calculat după calendarul egiptean. Însă multe dintre ele purtau dată dublă, egipteană şi iudaică.

Problema reconstruirii unui calendar antic - Întrucât calendarul egiptean pentru perioada aceasta e cunoscut, echivalent Iulian al datei egiptene poate fi fixat. Chiar dacă anul este necunoscut, el poate fi dedus din sincronismul datei lunare cu cea solară, deoarece data lunară, mutându-se cel puţin cu 10 zile într-un an, poate corespunde cu data din anul solar egiptean numai o dată la aprox. 25 de ani. Astfel, aceşti papiruşii cu dată dublă pot fi dataţi în şcoala iuliană î.Hr. Prin folosirea acestor date stabilite ca puncte de control, un tabel al calendarului iudeu, aşa cum era folosit în Egipt, poate fi reconstruit pentru o mare parte a secolului al V-lea cu o mai mare măsură de exactitate de cum poate fi făcut pentru acela al Babilonului, deşi calendarul babilonian poate fi schiţat, aproximativ., pentru o perioadă mult mai lungă. Pentru calendarul egiptean şi cel iulian, vezi Vol. I, p. 176. 177.

Întrucât datele multora dintre papiriuşii aceştia pot fi determinate până la o diferenţă de o zi, în fiecare caz, datele acelei luni întregi sunt cunoscute cu aceeaşi precizie. Există posibilitatea diferenţei de o zi, uneori două, în datarea exactă a altor luni ale anului aceluia, dacă începutul lunii încă depindea de observarea lunii. Timpul lunii noi astronomice, adică timpul conjuncţiei ei, poate fi calculat pentru fiecare dintre lunile acestea din tabele lunare moderne, dar intervalul dintre conjuncţia invizibilă şi luna nouă vizibilă e variabil. Dacă dorim să stabilim datele unei luni noi iudaice antice, putem calcula din tabele astronomice timpul exact al conjuncţiei pentru acel an din antichitate şi pentru a aprecia ziua întâi a lunii noi luând în considerare ora conjuncţiei după timpul local de la Ierusalim, cum şi viteza şi înclinaţia lunii. Dar nu putem fi siguri de exactitatea deplină în reconstruirea acelui an calendaristic vechi, aşa cum a funcţionat în realitate, deoarece nu putem fi siguri că ştim toţi factorii variabili din observarea lunii noi (vezi p. 115.116) şi nici nu ştim dacă anul era calculat prin calculare sau prin observare în cursul perioadei cuprinse de papiruşii aramaici elefantini.

R.A. Parker şi W.H. Dubberstein au reconstruit o schemă a cronologiei babiloniene, începând din anul 626 î.Hr. În monografia aceasta, ei au publicat tabele calendaristice babiloniene cuprinzând un număr de secole, bazat pe anumite date fixe şi pe oarecare lună a 13-a raportate din relatări antice şi completate cu date calculate. Tabelele acestea sunt foarte folositoare ca o aproximare. Autorii au luat în considerare şi o incertitudine în multe cazuri, ca: unde erau înserate lunile, şi permit o eroare de plus sau minus o zi în câteva dintre luni. Şi aceasta este o exactitate rezonabilă pentru reconstruirea unui calendar lunar antic. Întrucât atât de multe elemente variabile sunt cuprinse în determinarea locului zilei întâi a lunii, determinarea locului restului zilelor din fiecare lună e la fel de incertă; de aceea, luna plină (ce poate fi fixată exact prin calcul astronomic) nu vine întotdeauna în aceeaşi zi a lunii lunare. În perioada acestor papiri ea varia de la a 13-a la a 15-a.

Chiar în puncte unde un raport antic fixează fără semnede întrebare o dată sau o serie de date lunare, calendarul nu poate fi reconstruit dincolo de acel an anumit fără posibilitatea de a avea o diferenţă de o lună, în afară de cazul când e cunoscut locul lunii a 13-a inserate. Numai din secolul al IV-lea î.Hr., babilonienii au fost precişi în inserarea a 7 luni suplimentare la fiecare 19 ani şi nu cunoaştem dacă iudeii întotdeauna le inserau la intervale regulate.

Totuşi, când există documente-sursă antice, putem fi destul de siguri. Dacă avem tăbliţe babiloniene indicând că un an anumit avea 13 luni, lunile calendaristice ale acelui an babilonian pot fi identificate cu o certitudine rezonabilă; şi, dacă avem un sincronism care identifică o zi a unei anumite luni lunare cu o zi a unui calendar cunoscut, ca în papiruşii iudei cu dublă datare din

Egipt, chiar şi zilele acelei luni pot fi cunoscute. Din motivul acesta, pentru o perioadă în secolul al V-lea î.Hr., calendarul iudeu, aşa cum era folosit de scriitorii acestor papiruşi, poate fi reconstruit cu exactitate aproximativă. Un astfel de calendar, lucrat de probă de Lynn H. Wood şi Siegfried H. Horn, a fost tabelizat, prezentând ziua întâi a fiecărei luni iudaice de la 470 la 400 î.Hr. (vezi articolul despre cronologie din Vol. III al acestui comentariu).

Calendarul iudaic în Egipt - Un studiu al acestei tabelizări şi al celor 14 papiruşi cu datare dublă pe care e bazată clarifică următoarele 12 caracteristici ale calendarului iudaic post-exilic:

1. Iudeii aceştia datau prin propriul calendar iudaic, diferind uşor de sistemul babilonian.

2. Spre deosebire de persani, dar la fel cu repatriaţii iudei de la Ierusalim (Neemia 1,1; 2,1; vezi p. 117), ei calculau anii domniei regale din toamnă şi nu din primăvară.

3. Spre deosebire de egipteni, dar potrivit cu vechea deprindere a Iudeii, ei considerau intervalul de la urcarea la tron a regelui până la următoarea zi de anul nou ca "an de urcare la tron" (vezi p. 138), după care începea "primul an" al domniei.

4. Ei adoptaseră, în ortografia aramaică, numele babilonian al lunilor, toate cele 12 apărând în aceşti papiruşi.

5. Deşi nu se menţionează un al doilea Adar, intervalele dintre datele anumitor papiruşi arată folosirea unei a 13-a luni la diferite timpuri.

6. Dacă nu cunoşteau un ciclu fix de 19 ani ca atare, evident foloseau echivalentul lui prin aceea că intervalele dintre aceşti papiruşi cu dată dublă implică o medie de 7 lunii a 13-a la fiecare 19 ani.

7. Aceşti ani de 13 luni erau, probabil, aliniaţi cu anii de 13 luni din calendarul babilonian, cu excepţia variaţiunilor dintre anul al 16-lea şi al 17-lea ai ciclului babilonian. Lucrul acesta nu poate fi verificat în prezent în puncte îndestulătoare pentru a fi concludent, deoarece sunt mai puţine relatări despre 13 luni babiloniene în decursul perioadei decât pentru una mai timpurie sau mai târzie. Obiceiul babilonian predominant (ulterior o regulă fixată) era de a insera un al doilea Elul şi nu un al doilea Adar, în fiecare al 17-lea an al ciclului lor.

8. Aceşti iudei par să nu fi folosit un al doilea Elul. Dintre trei papiruşi dataţi în al 17-lea an, unde ar fi trebuit să-l aşteptăm, doi nu dovedesc practica, şi unul dovedeşte precis că ei nu au calculat un al doilea Elul în anul acela.

9. Dovezile nu sunt în prezent destul de concludente că acest calendar era bazat pe calcul şi nu pe observarea lunii, deoarece legătura datelor calendaristice cu luna au fost interpretate în ambele feluri din cauza factorilor variabili. Dar sunt indicaţii că era calculat.

10. Deşi nu sunt dovezi concludente de calculare a lungimii lunilor în perioada acea (nr 9), e interesant de notat că o posibilă succesiune de luni de 29 de zile şi de 30 de zile de la Nisan la Tishri, care ar fi permis acelaşi număr de zile între Paşte şi Corturi, e compatibilă cu datele de pe

aceşti papiruşi. Un calendar reconstruit, bazat pe această secvenţă, e în mod just consecvent cu mişcările actuale ale lunii.

11 Nisan pare să fi fost ferit, în măsura în care e vorba de anii reprezentaţi de aceşti papiruşi, de a se muta mai devreme de echinocţiul vernal( Afară de cazul că divergenţa menţionată în nota 5 trebuie să fie acceptată). Adică, dacă luna care urmează după Adar începea înainte de echinocţiu, era făcut al doilea Adar, iar Nisan era amânat până în luna următoare. (Aceasta împotriva a ceea ce zice opinia ulterioară a rabinilor că, în perioada post-exilică, Paştele venea în întâia lună plină după echinocţiul vernal.)

12. Nu există indicaţie cu privire la practica de ajustare a lungimii anului pentru a preveni Paştele şi alte sărbători să cadă în anumite zile ale săptămânii, aşa cum era făcut în revizuirea mai târzie a calendarului la mult timp după vremea lui Hristos.

Coloniştii iudei din Egipt care au scris aceşti papiruşi erau în corespondenţă cu fraţii lor reîntorşi în Palestina, dar nu ştim dacă erau în contact destul de strâns pentru a-i face în stare să păstreze intercalarea celei de-a 13-a lună în sincronism exact cu socoteala urmată la Ierusalim (Anumite dovezi, neconcludente au dus pe unii cărturari să creadă că aceşti colonişti au uitat la o anumită perioadă să facă bine ajustarea; că intercalând prea puţine luni a 13-a au permis calendarului lor să se abată de la ciclul normal de 19 ani, anul începând prea devreme şi apoi, prin contact mai strâns cu iudaismul reînviat din Palestina, au corectat eroarea intercalând luna extra mai des. Lucrul acesta uşor s-ar fi putu întâmpla, dar dovezile sunt bazate pe date duble care sunt neconcludente sau disputate. Dacă lucrul acesta a avut loc, ar fi interesant de a cunoaşte cauza posibil faptul că recolta de orz din Egiptul de sud, venind mai timpuriu decât în Palestina, nu ar fi putut fi de încredere ca şi ghid.).

E lucru remarcabil că aceşti papiruşi cu datare dublă, care nu ar fi putut supravieţui la Ierusalim, dar care au fost păstraţi în climatul mai uscat al unui avanpost iudaic din Egipt, au ieşit acum la iveală pentru a ne da o licărire despre calendarul post-exilic în funcţie. Documentele acestea îi arată pe iudei (1) ţinând la propriul fel de a calcula, care era independent de acela al vecinilor lor egipteni; (2) deosebindu-se de sistemul babilonian al stăpânitorilor lor persani, pe care mulţi învăţaţi au susţinut că l-au adoptat ca nişte sclavi. De asemenea, nu pare că aceşti iudei să ştie ceva cu privire la anumite reguli atribuite lor de către tradiţiile mult mai târzii ale Mişnei şi Ghemarei (vezi p. 107, nota 2), din primele secole ale Erei Creştine.

cuprins

VII. Diferit de calendarul rabinic ulterior

Calendarul iudaic şi variantele sectare în perioadele intertestamentale şi ale Noului Testament sw întind dincolo de hotarele acestui articol. Dar în Mişna şi apoi în Ghemara, scrise în primele secole creştine, găsim câteva crâmpeie de informaţii cu privire la calendarul iudaic la sfârşitul celui de al II-lea secol î.Hr. şi mai târziu, cea mai mare parte dintre ele în formă de tradiţii ale practicilor mai timpurii. În Mişna găsim dări de seamă despre examinarea martorilor înaintea Sinedriului cu privire la apariţia lunii noi şi vestirea lunii noi la regiuni depărtate cu ajutorul

semnalelor de foc. Întrebările puse cu privire la forma lunii noi ar părea să indice că prima lună nouă vizibilă cu ochiul liber, probabil, nu era luată în considerare, ci numai faza de "corn", indicând că un interval mai lung putea fi calculat de la conjuncţie la lună nouă. Alte întrebări par să arate că examinatorii erau mai puţin interesaţi în căutarea informaţiei decât în obţinerea confirmării cunoştinţei pe care ei deja o aveau prin calculare. Cu siguranţă, rabinii aratău că procedura formală a notării vizibile a lunii noi era urmată mai departe din precedenţă multă vreme după ce principiile calculării erau cunoscute.

În argumentele talmudice, unele fără îndoială datând nu mai departe de secolul al V-lea d.Hr., concepţii mai târzii sunt uneori aplicate în mod eronat la vremuri mai timpurii; deci aceste autorităţi tradiţionale împotrivadictorii trebuie să fie folosite cu prudenţă. De exemplu, convingerea că 16 Nisan s-ar fi putut muta înapoi până aproape de echinocţiul de primăvară este în opoziţie cu faptele secerişului orzului şi cu dovada documentelor-sursă din perioada post-exilică. Referiri tradiţionale la luna plină la Paşte pot să arate eforturi de a stabiliza luna în raport cu luna plină, cel puţin în Nisan, deşi papiruşii din secolul al V-lea nu dau nici o sugestie cu privire la aceasta. E foarte probabil că, în perioada celui de al doilea Templu, lunile erau cel puţin în parte regulate prin ceva mai mult decât simpla observaţie din lună în lună, dar nu putem şti siguri din sursele disponibile cât de timpuriu şi în ce măsură era folosită calcularea.

Cu timpul, după distrugerea Ierusalimului de către romani şi dispersarea şi persecutarea iudeilor de către împăraţi mai târzii, practica reglementării calendarului de la Ierusalim a fost abandonată în mod inevitabil şi a fost pusă în schimb o schemă arbitrară, aşa încât iudeii din toate ţările să poată socoti data sfintelor sărbători într-un mod armonios. De aici înainte, iudeii din Babilonia sau de oriunde puteau să-şi adapteze calendarul prin mijloace artificiale indiferent de secerişul orzului în Iudeea sau apariţia lunii la Ierusalim.

S-a calculat cândva că aşa revizuit, după cum se presupune în secolul al IV-lea, calendarul a fost transmis într-un mod neschimbat până în timpul de faţă, dar cei mai mulţi autori gândesc acum că reforma a fost o creştere treptată, luând mai multe secole, încorporând tradiţii mai timpurii şi dezvoltări ulterioare. Unele dintre disputele medievale între apărătorii rabinici ai calendarului fix şi karaiţii, care încercau să păstreze regula observării şi a secerişului orzului, arată că problema calendarului era încă vie. Actuala succesiune de 7 a lunii a 13-a în fiecare ciclu de 19 ani şi numărarea anilor consecutiv de la o presupusă eră a creaţiei ( Anii al 3-lea, al 6-lea, al 8-lea, al 11-lea, al 14-lea şi al 19-lea ai fiecărui ciclu calculat de la un început teoretic în 3761 î.Hr. Aceasta înseamnă că 1975/76 e calculat al 17-lea an al unui ciclu, cu un al doilea Adar în primăvara lui 1976) n-au fost adoptate de către iudei decât în evul mediu.

cuprins

Bibliografie

Cele mai multe tratate asupra calendarului sunt ca un tot, nesatisfăcătoare, fiind sau demodate, sau preocupate mai ales cu forma post-biblică a calendarului şi nu cu aceea a timpurilor biblice, sau bazate pe teorii ale unei date târzii a legii mozaice sau a caracterului pur babilonian al

calendarului post-exilic. Însă cititorul netehnic nu doreşte să fie îndreptat către fărâme de material-sursă. De aceea, lista aceasta este scurtă.

Talmudul Babilonian [Traducerea engleză Soncino]. Redactat de I. Epstein. 34 de volume: The Soncino Press, 1935-48. Talmudul cuprinde Legea orală, sau Mişna, alternând secţiune după secţiune cu Ghemara, sau expunerea extinsă a Mişnei prin comentarii, adăugiri şi diferite interpretări ale rabinilor din Babilonia din secolul al 3-lea până în secolul al 5-lea. Tractatul Rosh Hashanah (în volumul Seder Mo'ed VII) se ocupă cu sărbătoarea de Anul Nou şi cu anumite aspecte ale calendarului. Reprezentând tradiţii ulterioare, nu se ocupă direct cu calendarul Vechiului Testament.

BURNABY, SHERRARD BEAUMONT. Elements of the Jewish and Muhamadan Calendars. Londra: George Bell & Sons, 1901. p. 554. O tratare extinsă (p.1-364), demodată, dar conţinând ici şi colo informaţii ajutătoare, deşi mare parte din ea aparţine calendarului iudaic rabinic şi modern.

HORN, SIEGFRIED H. şi WOOD, LYNN H. The Chronology of Ezra 7. Washington: "Review and Herald",1953. p. 160. Lucrarea aceasta făcută de doi dintre colaboratorii la aceste comentariu, care se ocupă mai ales cu un alt subiect, conţine capitole despre "Calendare civile antice", "Calendarul ebraic pre-exilic" şi "Calendarul iudeu post-exilic" cum şi o explicaţie detailată a datelor papiruşilor elefantini. Deşi se ocupă indirect cu calendarul iudaic, dă surse documentare şi se referă la autori asupra multor puncte specifice care au legătură cu acest subiect.

PARKER, RICHARD A. şi DUBBER STEIN, WALDO H. Babylonian Chronology, 626 B.C. - A.D. 45. Ed a 2-a Chicago: The University of Chicago Press, 1994. p. 46

Conţine o tabelizare a zilei întâi a fiecărei luni a calendarului babilonian pentru perioada aceasta, aşa cum e apreciată din tabele de lună nouă, indicând cunoscuta lună a 13-a, aşa cum e atestat de dovezi-surse antice. O aproximare folositore cu date calendaristice lunare pentru Babilon, deşi autorii permit o eroare de o zi în 30% din cauza elementelor de incertitudine; şi pentru date în Palestina trebuie să fie permisă o margine mai largă, din cauza diferenţelor în longitudine.

cuprins