Capitolul 1

Natura riscului şi a incertitudinii

Asumă-ţi riscuri. Dacă învingi, vei fi fericit; dacă pierzi, vei fi înţelept. (Anonim)

În urma parcurgerii acestui capitol:

veţi înţelege relaţia dintre risc şi incertitudine veţi putea identifica cele patru nivele sau grade de incertitudine veţi putea descrie relaţia dintre nivelul incertitudinii şi volumul informaţiilor

disponibile veţi înţelege diferenţa dintre riscurile pure şi speculative, diversificabile şi

nediversificabile veţi înţelege impactul riscurilor asupra indivizilor şi organizaţiilor (costul riscului)

Riscul şi incertitudinea sunt realităţi care au însoţit societatea umană pe tot parcursul dezvoltării sale. În vremurile de astăzi, datorită presei şi a jurnalelor de actualităţi de la radio şi televiziune, în casele noastre ajung zilnic ştiri ce privesc evenimente negative de cele mai diverse feluri (de la calamităţi naturale la scăderi ale indicilor bursieri, de la jafuri armate la greve şi mişcări sociale), care afectează viaţa unor indivizi, organizaţii, comunităţi sau chiar naţiuni întregi.

În cele ce urmează, vom ilustra această afirmaţie cu câteva exemple pe care le-am cules fără multă dificultate din relatările agenţiilor internaţionale de presă sau din ediţiile online ale unor publicaţii prestigioase. Veşti precum cele prezentate mai jos au ajuns să facă parte (în mare măsură, după cum am spus, datorită mijloacelor de informare în masă) din obişnuinţa vieţii noastre cotidiene; o zi în care să nu auzim nici o ştire proastă ni s-ar părea anormală.

“Cinci oameni au fost răniţi, dintre care doi grav, de explozia unui solvent la depozitele

producătorului de medicamente Pfizer din Groton, Connecticut. Poliţia a declarat că explozia, foarte puternică, s-a produs în jurul orei opt dimineaţa şi a fost urmată de un incendiu. Depozitul şi clădirile din jur au fost evacuate, iar drumurile către campusul întreprinderii au fost blocate timp de trei ore, până la stingerea incendiului.” (New York Times, 26.06.2002)

“Valoarea monedei venezuelene, bolivarul, a scăzut cu mai mult de 28 de cenţi în raport cu dolarul american pe perioada celor opt săptămâni de grevă generală, iar rezervele valutare ale ţării s-au micşorat de la începutul crizei. Greva a dus de asemenea la scăderea producţiei de petrol a celui de-al cincilea exportator din lume la numai o fracţiune din nivelul său normal.” (The Globe and Mail, 23.01.2003)

“Autorităţile din Bangladesh au declarat că peste 700000 de oameni au suferit efectele inundaţiei datorate celui mai puternic muson din ultimii 100 de ani. Oamenii rămaşi fără locuinţe sunt adăpostiţi în

7

583 de tabere de sinistraţi, iar rapoartele neoficiale indică 110 morţi. De asemenea, o bună parte din statul indian Bengalul de Vest este acoperit de ape; rapoartele neoficiale indică 1020 de morţi” (France Presse, 05.10.2000)

“Potrivit guvernatorului Băncii Canadei, David Dodge, inflaţia nu va urca la nivelul ridicat prognozat de banca centrală, datorită scăderii preţului energiei. Deşi inflaţia nu va atinge 4% în acest an, dl. Dodge a reluat mesajul pe care îl repetă de câteva luni: ratele dobânzilor vor trebui să crească. […] « Vom fi nevoiţi să renunţăm la o serie de stimulente monetare, până când economia va reveni la întregul său potenţial », a spus dl. Dodge în cadrul unui discurs ţinut la Camera de Comerţ din Calgary.” (The Globe and Mail, 18.11.2002)

“Prima ninsoare importantă din Carolina de Nord din ultimii 13 ani a produs un strat de zăpadă de 30 de centrimetri grosime, iar vântul a format troiene de zăpadă de două ori mai înalte. […] Au fost raportate mai mult de 1100 de accidente, iar trei bărbaţi fără locuinţă au fost spitalizaţi pentru degerături. Pe autostrada 77, un medic de pe ambulanţă a fost grav rănit la un picior în urma unui accident, se arată într-un raport al poliţiei. Marţea trecută el se afla în stare critică la spitalul din Charlotte.” (Associated Press, 24.01.2003)

“Indicele Dow Jones a crescut la finalul sesiunii de marţi cu 8.78 de puncte, sau 0.11%. Pe întregul an, Dow Jones a pierdut 17 procente. Indicele Standard & Poor’s 500 a crescut cu 0.43 puncte, sau 0.05% - o pierdere de 23 de procente pe întregul an. Indicele Nasdaq compozit a suferit cea mai mare scădere (32%) în 2002. […] Titlurile de valoare au marcat al treilea an consecutiv de scădere, înregistrându-se astfel prima serie de trei ani consecutivi cu pierderi după perioada 1939-41. Indicele Dow Jones a avut în decembrie cea mai proastă evoluţie din 1931 încoace.” (Business Week, 31.12.2002)

“Centrul de Cercetări Meteorologice al Universităţii din Delaware arată că peste 1500 de proprietari de locuinţe din SUA mor anual din cauza căldurii, în timp ce decesele datorate tornadelor, cutremurelor şi inundaţiilor se ridică în total la mai puţin de 200. Deşi mult mai puţin spectaculoase decât uraganele, tornadele sau incendiile, valurile de căldură ucid în Statele Unite mai mulţi oameni decât toate celelalte catastrofe naturale la un loc” (New York Times, 13.08.2002)

“CRH, un producător internaţional de materiale de construcţii, a anunţat ieri că unul din subsidiarii săi din SUA, Allied Building Products, se confruntă cu 244 de procese intentate de angajaţi, din cauza intoxicării cu azbest. Oficialii CRH (al cărui sediu central se găseşte la Dublin) au declarat că subsidiarii firmei au rezolvat în trecut 33 de situaţii similare, plătind despăgubiri « minime » de câteva mii de dolari pe caz; în alte câteva cazuri, acuzaţiile s-au dovedit a fi nefondate. Totuşi, acţiunile CRH au scăzut la Dublin cu 15%, deoarece investitorii şi-au amintit de problemele legate de intoxicaţiile cu azbest pe care alte companii europene precum ABB le-au avut cu subsidiarii lor americani.” (New York Times, 01.10.2002)

“Un cutremur de pământ cu magnitudinea de 5.3 a lovit vestul provinciei Kermanshah din Iran, distrugând 3000 de case şi rănind 15 persoane, a anunţat astăzi agenţia iraniană de ştiri IRNA. Un cutremur şi mai puternic a zguduit regiunea în aprilie acest an, omorând două persoane.” (New York Times, 26.12.2002)

“Un grup de jefuitori a spart o furgonetă blindată în aeroportul londonez Heathrow şi a furat din ea 6.5 milioane de dolari ce tocmai sosiseră din Bahrein, au anunţat surse ale poliţiei britanice. Două persoane l-au atacat pe şoferul furgonetei după ce acesta preluase banii sosiţi cu zborul British Airways 124. Atacatorii au încărcat banii în altă furgonetă, găsită mai târziu incendiată în apropiere.” (New York Times, 12.02.2002)

“Câteva mii de angajaţi ai companiei General Electric vor intra în curând în grevă pentru a protesta împotriva creşterii primelor la asigurările de sănătate. […] Surse din companie spun că greva va angrena circa 17500 de muncitori, în timp ce oficiali ai sindicatului sustin că la grevă vor participa peste 20000 de muncitori.” (Associated Press, 05.01.2003)

8

Ce este riscul?

Dicţionarul Webster (ediţia 1990) defineşte riscul ca fiind “posibilitatea unei pierderi sau daune, hazard, pericol, primejdie”. Micul Larousse ilustrat (ediţia 1995) atribuie noţiunii de risc două accepţiuni posibile: “pericol, inconvenient mai mult sau mai puţin probabil la care este expus cineva” pe de o parte, iar pe de altă parte “prejudiciu, sinistru eventual pe care o societate de asigurare îl acoperă”. Micul dicţionar enciclopedic al limbii române (ediţia 1978) defineşte riscul, în aceeaşi manieră, ca “pericol, inconvenient posibil”. În legătură cu aceste definiţii dorim să comentăm două aspecte:

1. în toate definiţiile noţiunea de risc are conotaţii negative, referindu-se la şansa sau posibilitatea apariţiei în viitor a unui eveniment nedorit, cu impact negativ asupra unei persoane, a unei organizaţii sau asupra întregii societăţi. Vom spune totuşi că asumarea riscurilor nu este în mod automat un lucru rău, după cum nici evitarea riscurilor nu este neapărat o dovadă de înţelepciune. Cunoscutul specialist în management Peter Drucker scria undeva: „Oamenii care nu-şi asumă riscuri fac în general cam două mari greşeli pe an. Oamenii care îşi asumă riscuri fac cam două mari greşeli pe an.” Inacţiunea poate prezenta aşadar aceleaşi riscuri ca acţiunea (uneori chiar mai mari).

2. noţiunea de risc este strâns legată de probabilitatea de apariţie a evenimentelor cu consecinţe nefavorabile. Acolo unde există riscul, consecinţele unei acţiuni nu pot fi determinate cu precizie. Expunerea la risc este creată ori de câte ori o acţiune poate da naştere la o pierdere sau la un câştig care nu pot fi cunoscute dinainte.

În cele ce urmează vom lua în considerare două definiţii ale riscului, provenind din două domenii de activitate diferite şi reflectând două concepţii diferite asupra acestei noţiuni.

Potrivit primei definiţii, riscul este abaterea pierderii reale de la cea prognozată. Această definiţie este specifică domeniului asigurărilor, unde se lucrează în general cu acele riscuri care implică doar probabilitatea unei pierderi, fără nici o posibilitate de câştig (denumite, după cum vom vedea mai târziu, riscuri pure). În cazul în care riscul se materializează, societatea de asigurări va fi nevoită să suporte cheltuieli (cu plata daunelor) mai mari decât cele prevăzute. Să presupunem, de exemplu, că un mic orăşel are 10000 de case, iar o companie de asigurări ştie din statisticile existente că 10 case vor suferi un incendiu pe parcursul unui an (aşadar, probabilitatea de incendiu este de 10/10000 sau 1/1000). Atunci când va stabili clauzele contractului de asigurare (valoarea primei, suma maximă asigurată etc.), societatea de asigurare va ţine cont de această probabilitate. Dacă însă, în realitate, vor lua foc nu 10 case, ci 15 sau 20, societatea va trebui să găsească fonduri suplimentare pentru a onora contractele de asigurare. Întrebarea la care asiguratorul trebuie să răspundă este: care este numărul maxim probabil al caselor care vor lua foc (adică acel număr care este foarte puţin probabil să fie depăşit), ţinând cont de comportamentul daunelor din trecut? În capitolul al patrulea vom studia îndeaproape modalităţile prin care putem găsi răspunsul la o întrebare de acest fel, utilizând instrumentele statisticii.

O problemă asemănătoare cu cea expusă mai sus se pune şi pentru întreprinderile care acoperă din banii proprii o serie de cheltuieli sau pierderi (de exemplu, cheltuielile cu reparaţiile utilajelor sau pierderile de mărfuri la transport).

9

Potrivit celei de-a doua definiţii, riscul este variaţia potenţială a rezultatelor (output-ului) unei activităţi. Această definiţie provine din domeniul finanţelor, unde asumarea unui risc implică de regulă atât o probabilitate de pierdere, cât şi una de câştig. Să presupunem că unei persoane i se oferă oportunitatea de a investi 1000 de dolari într-o afacere care îi poate aduce un câştig de 6000 de dolari cu o probabilitate de 0.7, sau o pierdere de 2000 de dolari cu o probabilitate de 0.3. Cum va aprecia ea dacă investiţia merită sau nu să fie făcută? Un calcul rapid ne arată că rezultatul mediu al investiţiei (6000x0.7-2000x0.3) este de 3600 de dolari; aşadar, investitorul poate obţine un câştig mediu net de 2600 de dolari. La luarea unei decizii trebuie totuşi considerată şi probabilitatea de a pierde 3000 de dolari, deoarece exact aici stă riscul investiţiei. Care ar fi consecinţele acestei pierderi asupra situaţiei financiare a investitorului şi a familiei sale? De răspunsul la această întrebare va depinde în mare măsură decizia sa finală.

Vorbind la o conferinţă a managerilor de risc la jumătatea anilor ’90, Peter F. Drucker a subliniat faptul că managementul riscului şi asigurările au fost elemente pivot în dezvoltarea economiilor şi a societăţilor din Occident în secolele 18, 19 şi 20. Drucker susţine că abilitatea unei societăţi de a gestiona hazardul şi de a face faţă evenimentelor catastrofice este una din caracteristicile de bază care deosebesc ţările dezvoltate de cele aflate în curs de dezvoltare. Dezastrele lovesc atât naţiunile bogate cât şi pe cele sărace (exemplele de la începutul acestui capitol o demonstrează), dar societatea care izbuteşte să controleze şi să combată consecinţele acestora va fi capabilă să utilizeze mai eficient resursele de care dispune, punându-le în slujba progresului economic şi social. Acest argument al lui P. Drucker poate fi extins la organizaţiile de orice natură. Managementul riscului oferă importante avantaje economice şi organizaţionale întreprinderilor, organizaţiilor non-profit precum şi instituţiilor guvernamentale.

Riscul este prezent în aproape oricare activitate umană. Deşi multe lucruri din lumea aceasta se află dincolo de controlul şi înţelegerea organizaţiilor şi indivizilor, pot fi luate totuşi măsuri pentru a controla şi gestiona riscul şi incertitudinea. Foarte multe activităţi din viaţa noastră de zi cu zi au exact acest scop. Exemplele sunt numeroase: ne punem centura de siguranţă atunci când urcăm în automobil; spargem iarna gheaţa de pe trotuare sau împrăştiem sare şi nisip; încuiem uşa atunci când plecăm de acasă; luăm o aspirină atunci când ne doare capul pentru a preveni răceala; montăm sisteme de alarmă în locuinţă şi la automobil; instalăm programe antivirus pe calculator.

În această carte nu ne vom ocupa de aceste activităţi izolate, ci de procesul formal de management al riscului, aşa cum trebuie să se desfăşoare el într-o organizaţie economică.

Întrucât riscul există numai acolo unde există incertitudine, următorul paragraf va fi consacrat definirii şi explicitării acestui concept.

Natura incertitudinii

Prezenţa riscului se datorează existenţei incertitudinii. Incertitudinea este definită de Micul Larousse Ilustrat ca fiind “caracterul a ceea ce nu poate fi determinat, cunoscut dinainte; ceea ce nu poate fi stabilit cu exactitate, care lasă loc îndoielii” iar Dicţionarul de neologisme (ediţia 1978) o consideră a fi “nesiguranţă, îndoială”. În lumea reală foarte puţine lucruri sunt certe, iar informaţiile de care dispunem în legătură cu variabilele economice şi social-politice din trecut şi prezent, oricât de bogate şi complexe ar fi, sunt

10

insuficiente pentru a previziona cu exactitate evoluţiile viitoare. Glyn Holton, consultant în managementul riscului financiar, pune în evidenţă legătura dintre risc şi incertitudine atunci când formulează următoarea definiţie a riscului:

Riscul este expunerea la incertitudine

În concordanţă cu această definiţie, riscul prezintă două componente:1. existenţa incertitudinii,2. expunerea la incertitudine.Să presupunem, spune Holton, că asistăm la o demonstraţie de paraşutism. Un

paraşutist tocmai s-a aruncat din avion, iar paraşuta urmează să i se deschidă peste câteva secunde. În răstimpul acestor secunde, deschiderea paraşutei este un fapt incert atât pentru paraşutist, cât şi pentru persoanele aflate la sol; există o probabilitate (fie ea oricât de redusă) ca paraşuta să nu se deschidă. Cu toate acestea, riscul ca paraşuta să nu se deschidă există doar pentru paraşutist, deoarece doar el ar suferi consecinţele impactului cu solul. Aşadar, numai paraşutistul este expus la incertitudine; spectatorii de la sol, nu. Există desigur posibilitatea ca şi alte persoane să fie expuse la această incertitudine şi deci să perceapă un anumit risc; de pildă, rudele şi prietenii paraşutistului vor suferi emoţional dacă acestuia i se va întâmpla un accident.

Alt exemplu: cursul din ziua de mâine al acţiunilor întreprinderii “X” este o necunoscută pentru toată lumea; cu toate acestea, nu putem vorbi de riscul scăderii cursului decât pentru acele persoane care deţin acţiuni la întreprinderea “X”; numai ele sunt expuse la incertitudine. Riscul de a pierde (ca şi şansa de a câştiga în cazul unei creşteri a cursului) există numai pentru acele persoane.

Incertitudinea este un concept subiectiv, aşa încât ea nu poate fi măsurată direct. Fiind mai degrabă o stare de spirit, incertitudinea în raport cu aceeaşi realitate dată poate varia de la individ la individ. Nivelul perceput al incertitudinii depinde de informaţia de care decidentul dispune pentru a evalua posibilele consecinţe (şi, desigur, de capacitatea de a utiliza aceste informaţii). Nivelul şi caracterul informaţiilor asupra naturii unei activităţi riscante are un efect important asupra nivelului incertitudinii, întrucât aceasta din urmă reflectă tocmai incompletitudinea şi fragilitatea cunoştinţelor relevante ale decidentului în raport cu un proces decizional dat.

În funcţie de cantitatea şi tipul de informaţii disponibile, incertitudinea se prezintă pe patru nivele sau grade, după cum urmează:

- nivelul 0 (certitudine), caz în care consecinţele unei acţiuni pot fi prevăzute cu precizie (cu probabilitatea 1), eventual cu limitele impuse de instrumentele noastre de măsură. Nivelul de incertitudine 0 se întâlneşte cu precădere în ştiinţele exacte. În matematică, dacă ne sunt cunoscute lungimea şi lăţimea unui dreptunghi putem determina exact aria sa. În fizică, putem calcula cu precizie forţa de atracţie dintre două corpuri atunci când cunoaştem masele corpurilor, distanţa dintre ele şi atracţia gravitaţională. Exemplele ar putea continua.

- nivelul 1 (incertitudine obiectivă) – cazul în care sunt identificate consecinţele posibile precum şi probabilitatea aferentă fiecărei consecinţe. De exemplu, la aruncarea unei monede sunt doar două consecinţe posibile, fiecare cu probabilitate egală (1/2), iar la aruncarea unui zar sunt şase consecinţe posibile, de asemenea fiecare cu probabilitate egală (1/6). La acest nivel al incertitudinii,

11

managementul riscului este aproape o ştiinţă exactă. Din nefericire, cele mai importante riscuri cu care se confruntă o întreprindere nu implică o incertitudine de gradul 1.

- nivelul 2 (incertitudine subiectivă) – cazul în care consecinţele pot fi identificate, dar probabilităţile aferente nu sunt cunoscute. Acesta este tipul de incertitudine cu care se confruntă majoritatea activităţilor umane, inclusiv cele economice. Incertitudinea aferentă prognozelor meteorologice sau incertitudinile cu care se confruntă o firmă care lansează pe piaţă un produs nou, într-un mediu economic turbulent, sunt exemple destul de bune de incertitudine subiectivă.

- nivelul 3 - nu sunt complet identificate nici consecinţele acţiunilor, nici probabilităţile lor. Acest tip de incertitudine este specific domeniilor de vârf precum ingineria genetică, biotehnologiile sau explorarea spaţiului cosmic. Dorinţa oamenilor de a extinde limitele cunoaşterii, precum şi de a obţine câştiguri financiare prin exploatarea noilor tehnologii pot stimula angajarea în proiecte caracterizate printr-un asemenea nivel înalt de incertitudine.

Pentru a estima riscurile aferente gradelor 2 şi 3 de incertitudine, organizaţia trebuie să apeleze adesea la metode mai puţin ştiinţifice. Nivelul de incertitudine poate depinde de entitatea care se confruntă cu riscul. Spre exemplu, riscul unui cutremur poate fi de gradul 3 pentru un individ şi de gradul 2 pentru o instituţie guvernamentală. Diferenţa stă atât în capacitatea de a estima nivelul şi probabilitatea consecinţelor, cât şi în măsura în care organizaţia este stimulată pentru a dezvolta asemenea estimări.

De asemenea, o organizaţie poate lua măsuri în vederea deplasării pe un nivel inferior de incertitudine. De exemplu, o societate de asigurări îşi poate limita obligaţiile în cazul producerii evenimentului nefavorabil, prin impunerea unor limite contractuale în ceea ce priveşte nivelul maxim al pierderii acoperite. O firmă poate încheia asigurări pentru tipurile de daune cu care este confruntată cel mai frecvent, având astfel certitudinea că acele daune vor fi acoperite de asigurator (cel puţin în limitele prevăzute în contract). Un alt exemplu îl constituie societăţile pe acţiuni sau cele cu răspundere limitată, care limitează pierderile eventuale ale investitorului la sumele investite.

În general este de aşteptat ca persoanele cu aversiune faţă de risc să prefere niveluri reduse ale incertitudinii. Ei vor fi dispuşi să plătească fie pentru informaţie, fie pentru un act care să aducă incertitudinea la un nivel inferior (cel mai adesea, acest act este un contract de asigurare).

Reducerea incertitudinii are valoare economică (în sensul că poate aduce beneficii sau diminua unele costuri), iar informaţia poate reduce incertitudinea ajutând decidentul să-şi micşoreze dubiile cu privire la posibilele consecinţe ale deciziei sale. Nu trebuie să deducem de aici că informaţia reduce însuşi riscul sau diminuează aversiunea unei persoane faţă de risc. Dimpotrivă, în unele cazuri o poate chiar mări.

Să presupunem că un întreprinzător doreşte să iasă pe piaţă cu un produs, dar nu are nici cea mai mică idee cu privire la situaţia pieţei. Volumul de informaţii pe care le are fiind foarte redus, nivelul său de incertitudine este în consecinţă ridicat. Să ne imaginăm acum că întreprinzătorul nostru apelează la un institut de cercetare a pieţei, care îl informează că piaţa produsului respectiv este suprasaturată, iar un nou venit şi-ar putea face cu greu intrarea. În acest moment nivelul de incertitudine al întreprinzătorului s-a redus considerabil, dar aceasta nu înseamnă că el va lua decizia de a lansa produsul pe piaţă; dimpotrivă,

12

date fiind noile informaţii de care dispune, este foarte probabil să renunţe, întrucât riscul perceput este acum mai mare.

În cartea sa Incertitudinea – o perspectivă psihosociologică (Editura Dacia, Bucureşti, 1990), profesorul Cătălin Zamfir arată că relaţia dintre incertitudine şi cantitatea de informaţii (cunoştinţe) disponibilă nu este liniară, cum s-ar putea crede. Există în realitate câteva praguri ale cantităţii de cunoştinţe care generează incertitudine sau certitudine, astfel:

- un nivel foarte scăzut de cunoaştere (sau absenţa oricărei cunoştinţe) va genera o incertitudine ridicată. Decidentul este adesea incapabil să formuleze problema; cu atât mai puţin să definească soluţii şi alternative de acţiune. Imaginea sa cognitivă este fragmentară şi confuză. Acest tip de incertitudine a fost denumit în psihologie “incertitudine X”;

- un nivel de cunoaştere mai ridicat va face posibilă formularea mai clară a problemei precum şi întrevederea unei soluţii ce pare a fi satisfăcătoare. Deşi încă incomplete şi rarefiate, cunoştinţele acumulate pot da naştere unei certitudini relativ mari denumită în psihologie “certitudinea X”;

- în condiţiile în care cunoştinţele decidentului devin abundente, este posibilă apariţia spiritului critic, a îndoielii. Sunt luate în considerare noi alternative, sunt puse în discuţie soluţiile deja preconizate, chiar problema poate fi reformulată. Gradul de certitudine subiectivă tinde să se reducă, aceasta fiind înlocuită cu incertitudinea subiectivă de tip Y, “incertitudinea Y”. Dacă incertitudinea “X” avea drept cauză raritatea cunoştinţelor şi deci imposibilitatea structurării imaginii cognitive, incertitudinea “Y” se datorează instabilităţii imaginii cognitive, oscilaţiei între diferite structuri alternative;

- la un nivel ridicat de cunoaştere, imaginea cognitivă tinde să se structureze din nou, dând naştere unui nou tip de certitudine subiectivă, “certitudinea Y”. Spre deosebire de certitudinea X, care se baza pe un nivel redus de cunoştinţe şi pe ignorarea alternativelor, în cazul certitudinii Y există o multitudine de alternative formulate explicit şi ierarhizate pe baze suficient de sigure. Imaginea cognitivă a decidentului este structurată şi relativ stabilă. Dezintegrarea acestei imagini ca urmare a apariţiei a noi cunoştinţe şi informaţii, deşi nu este exclusă, este din ce în ce mai puţin probabilă.

Fig. 1 Relaţia dintre nivelul (in)certitudinii şi cantitatea de informaţii

13

Certitudine Y

Incertitudine Y

Certitudine X

Incertitudine X

Nivelul certitudinii

Volumul cunoştinţelor

În aceeaşi lucrare, profesorul Cătălin Zamfir arată şi efectele incertitudinii asupra procesului decizional:

1. Efectul principal al incertitudinii este amânarea deciziei şi declanşarea unei activităţi cognitive de reducere a ei. Aceasta se concretizează fie prin întârzierea avansării spre fazele superioare ale procesului în speranţa obţinerii unor cunoştinţe şi informaţii suplimentare, fie prin întoarcerea decidentului în fazele anterioare pentru a reanaliza şi reface deciziile din fazele respective, pe baza unei cunoaşteri mai bune.

2. Incertitudinea poate bloca acţiunea prin amânarea excesivă a deciziei. Este ceea ce a fost numit “paralysis for analysis”. Aceasta se întâmplă atunci când amânarea deciziei la fiecare fază a procesului decizional (sau întoarcerea în fazele anterioare) are loc în condiţiile existenţei unor şanse minime de îmbunătăţire a deciziei prin acumularea de noi cunoştinţe.

3. Incertitudinea are ca efect o stare de oscilaţie a decidentului: între a amâna decizia sau a o adopta, între a trece la o fază superioară a procesului decizional sau a se întoarce în fazele anterioare. Această oscilaţie este desemnată de obicei prin termenul de indecizie.

4. Incertitudinea persistentă creează decidentului o stare de anxietate şi tensiune. Aceste stări accentuează indecizia, alegerea soluţiei devenind imposibilă sau extrem de grea.

5. Incertitudinea scade motivaţia performanţei. Având tendinţa de a se acumula de la o fază la alta, ea produce demoralizare, neîncredere, sentimentul de lipsă de sens. Dacă decidentul percepe acţiunea sa ca având şanse scăzute de reuşită, motivarea efortului de a o duce la bun sfârşit se va reduce.

6. Incertitudinea are, uneori, efecte predominant active: ea îl împinge pe decident spre activităţile cognitive, spre acumularea de cunoştinţe şi informaţii; alteori are efecte predominant pasive, generând stările de indecizie şi anxietate. Diferenţa constă în percepţia decidentului asupra gradului de reductibilitate a incertitudinii prin informare.

7. Importanţa deciziei amplifică efectele incertitudinii, o decizie de mică importanţă le diminuează.

Nu este lipsită de importanţă nici următoarea observaţie: sporirea numărului de alternative duce la creşterea incertitudinii. Atâta timp cât decidentul întrevede o singură soluţie posibilă, incertitudinea se referă doar la succesul sau eşecul acesteia. În cazul în care există mai multe soluţii, se pune problema alegerii între acestea, de unde rezultă creşterea gradului de incertitudine.

Prin comunicarea politicilor organizaţionale cu privire la managementul riscului, organizaţia poate reduce incertitudinea în rândul partenerilor săi, parteneri a căror bunăstare este influenţată într-o măsură mai mare sau mai mică de succesul organizaţiei. În cazul unei întreprinderi moderne, în rândul partenerilor sunt incluşi investitorii (acţionarii), angajaţii, furnizorii, clienţii, creditorii, companiile de asigurare. În absenţa comunicării, aceşti parteneri vor fi nesiguri în ceea ce priveşte natura acţiunilor organizaţiei şi modul în care acestea le afectează interesele. Incertitudinea îi va determina fie să mărească preţul bunurilor sau serviciilor pe care le livrează întreprinderii, fie să

14

impună acesteia o serie de restricţii care vor afecta alte grupuri de parteneri (în special angajaţii şi acţionarii). Reducerea nivelului de incertitudine prin informare se traduce în final prin creşterea valorii pe piaţă a firmei.

Actul comunicării reduce incertitudinea numai dacă mesajul este credibil, reflectând cu acurateţe intenţiile managerilor organizaţiei relativ la chestiunile ce constituie obiectul preocupărilor fiecărui grup de parteneri.

Natura riscului

Spre deosebire de incertitudine, mulţi autori consideră riscul un concept obiectiv, care poate fi măsurat. Alţii sunt de părere că riscul are două componente: una obiectivă, măsurabilă (denumită şi risc obiectiv) şi o alta subiectivă, care reflectă nesiguranţa sau anxietatea individului aflat într-o situaţie riscantă (denumită şi risc subiectiv). În ceea ce ne priveşte, ne vom situa de partea acelor autori care consideră că riscul este un concept măsurabil, iar aşa-zisul risc subiectiv vom prefera să-l numim incertitudine.

Pentru a introduce noţiunea de risc într-un mod simplu, vom utiliza exemplul a două loterii (după Williams, Smith şi Young). Fiecare loterie presupune aruncarea unei monede. Banul înseamnă câştig, iar marca pierdere. La prima loterie se pot câştiga (şi pierde) un dolar, iar la a doua o sută de dolari. Posibilele consecinţe ale celor două loterii sunt prezentate sintetic în următorul tabel:

Loteria 1 Loteria 2 Rezultat Probab. Rezultat Probab.

Ban +1$ 0.5 +100$ 0.5Marca -1$ 0.5 -100$ 0.5

00

Cele două jocuri din tabelul de mai sus au aceeaşi probabilitate de pierdere (0.5)

şi aceeaşi valoare sperată a câştigului (0). Această valoare sperată se calculează cu formula:

unde xi sunt posibilele consecinţe, iar pi probabilităţile aferente.Singurul argument pentru care un individ cu aversiune faţă de risc va prefera primul

joc este faptul că variaţia (dispersia) posibilelor consecinţe este mai redusă în acest caz. Această dispersie, care reprezintă de fapt o măsură a riscului, se calculează cu formula:

Jocul al doilea prezintă aşadar un risc mai mare la aceeaşi probabilitate de câştig şi aceeaşi valoare medie a consecinţelor.

15

Să presupunem în continuare că jucătorilor li se acordă o compensaţie de 10$ (partea stângă a tabelului următor), respectiv de 50$ (partea dreaptă) pentru a participa la loteria a doua (cea mai riscantă). În acest caz consecinţele vor fi:

Compensaţie 10$ Compensaţie 50$ Rezultat Probab. Rezultat Probab.

Ban +110$ 0.5 +150$ 0.5Marca -90$ 0.5 -50$ 0.5

Un individ cu aversiune faţă de risc ar putea accepta să participe la loteria de 100$ dacă i se oferă o compensaţie peste valoarea sperată a câştigului. Diferenţa minimă dintre această compensaţie şi valoarea sperată poartă denumirea de primă de risc. Cu cât aversiunea individului faţă de risc este mai mare, cu atât prima de risc trebuie să fie mai ridicată. În exemplul de mai sus, se observă că prin plata unei compensaţii de orice valoare riscul loteriei nu se diminuează (dispersia rezultatelor rămâne aceeaşi), în schimb câştigul sperat este cu atât mai mare cu cât compensaţia este mai substanţială. Din cele spuse până aici se explică de ce un individ – chiar şi unul cu aversiune faţă de risc - va plăti pentru un bilet la loterie un preţ mai mare decât valoarea aşteptată (medie) a câştigului: deşi probabilitatea de a pierde este foarte mare, pierderea este modică (se limitează la preţul biletului), iar prima pentru asumarea riscului este uriaşă (adesea de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de dolari).

În plus, un individ care se confruntă cu un risc pe care nu-l poate evita va fi dispus să plătească altcuiva o primă pentru a suporta consecinţele acestui risc. Această primă este adesea mai mare decât mărimea aşteptată a pierderilor. Astfel se întâmplă în cazul primei de asigurare: deşi probabilitatea de pierdere este foarte mică, consecinţele unei eventuale pierderi ar fi foarte dure pentru asigurat, iar compania de asigurare se oferă să-l scutească de aceste posibile consecinţe în schimbul unui cost acceptabil.

*

Definiţiile date noţiunii de risc o leagă pe aceasta, printre altele, de cele de pericol şi hazard. Pericolul este definit ca fiind cauza potenţială a unei pierderi sau daune. În această categorie se includ, printre altele, focul, inundaţiile, vântul, furtul, neglijenţa, erorile sau omisiunile, boala, accidentele şi coliziunile. Teoria riscului distinge trei mari categorii de pericole: naturale, umane şi economice.

Pericolele naturale au în vedere forţele sau evenimentele din natură care pot cauza o pierdere, precum inundaţiile, cutremurele, vântul puternic, temperaturile extreme, erupţiile vulcanice ş.a.m.d. Aceste pericole mai sunt denumite “acts of God”.

Pericolele umane se referă la acele fapte ale indivizilor, fie ele intenţionate sau neintenţionate, care pot cauza pierderi. Putem enumera la această categorie incendierea, neglijenţa, discriminarea, delapidarea, poluarea, sabotajul, jaful, terorismul, vandalismul etc.

Pericolele economice privesc evenimentele economico-sociale care pot avea efecte nefavorabile asupra organizaţiei, precum fluctuaţiile monedei, inflaţia, recesiunea,

16

exproprierea, uzura morală (obsolescenţa), declinul pieţei financiare, grevele, schimbările tehnologice, războiul etc.

Circumstanţa sau situaţia care creează sau măreşte probabilitatea pierderii dintr-un pericol poartă numele de hazard. Hazardul fizic rezultă din trăsăturile materiale sau structurale ale unui risc. De exemplu, prezenţa unor materiale inflamabile într-o încăpere creşte probabilitatea unui incendiu şi agravează consecinţele acestuia; o yală defectă măreşte probabilitatea de efracţie, iar o persoană care conduce în stare de ebrietate este expusă la un pericol de accident mai mare.

Hazardul moral prezintă două accepţiuni posibile:- obiceiuri sau moravuri care măresc probabilitatea pierderii dintr-un pericol

asigurat (de exemplu, o persoană asigurată care a fost anterior condamnată pentru incendiere);

- creşterea probabilităţii pierderii dintr-un pericol asigurat ca urmare a indiferenţei asiguratului faţă de pierdere, indiferenţă datorată existenţei contractului de asigurare (de exemplu, proprietarul unei clădiri aflată în stare de deteriorare nu întreprinde lucrări de consolidare, deoarece apreciază că este mai ieftin să plătească primele de asigurare).

Un concept important pentru managementul riscului şi asigurări este cel de selecţie adversă (sau antiselecţie). Prin aceasta se înţelege faptul că probabilitatea ca un individ sau organizaţie să încheie o asigurare este direct proporţională cu probabilitatea de a suferi o pierdere sau daună. Astfel spus, cererea pentru asigurări este cu atât mai mare cu cât este mai probabil să survină un eveniment nedorit sau cu cât se estimează că pierderile probabile vor depăşi valoarea medie, normală. Problema selecţiei adverse se pune mai acut în cazul în care beneficiarul asigurării ascunde o serie de informaţii care i-ar putea fi utile asiguratorului pentru estimarea probabilităţii de pierdere sau a nivelului pierderilor.

Clasificarea riscurilor

Teoria şi practica au evidenţiat mai multe categorii de risc, delimitate în funcţie de diferite criterii.

Riscuri pure şi riscuri speculative

Riscurile pure sunt acele riscuri care implică o probabilitate de pierdere neînsoţită de nici o şansă de câştig. many

Riscurile speculative sunt acele riscuri din care poate rezulta o pierdere sau un câştig (de exemplu, riscul legat de o investiţie în hârtii de valoare).

După părerea unor specialişti, diferenţa dintre riscul pur şi riscul speculativ este doar una semantică. De regulă, un risc dat are atât componente pure, cât şi componente speculative. Un investitor care cumpără titluri la bursă în speranţa creşterii cursului acestora este pus în faţa unui risc speculativ; dar există de asemenea riscul furtului, pierderii sau deteriorării, care sunt toate riscuri pure. O persoană care cumpără un apartament se expune prin aceasta la foarte multe riscuri pure (incendiu, inundaţie, furt, expropriere etc.), dar şi la riscuri legate de modificarea valorii apartamentului ca urmare a fluctuaţiilor pieţei imobiliare, care sunt riscuri speculative (deoarece preţurile de pe

17

piaţă pot scădea sau creşte). Majoritatea textelor tratează totuşi diferit cele două categorii de riscuri, deoarece între ele există o serie de deosebiri importante.

În primul rând, s-a constatat că oamenii reacţionează diferit faţă de cele două tipuri de risc. Diferenţele de atitudine pot fi explicate prin faptul că în cazul riscurilor speculative trebuie să acţionezi pentru a-ţi asuma riscul, iar în cazul riscurilor pure trebuie să acţionezi pentru a îndepărta riscul; este evident că deciziile din prima categorie sunt mult mai uşor de luat decât cele din a doua. Drept urmare, unele persoane pot manifesta o aversiune sporită faţă de riscurile speculative. Pentru altele, dimpotrivă: posibilitatea obţinerii unui câştig substanţial le poate stimula să-şi asume un risc speculativ, în timp ce absenţa câştigului poate elimina motivaţia pentru asumarea riscului.

În al doilea rând, calităţile necesare pentru managementul riscurilor pure s-ar putea dovedi insuficiente atunci când este vorba de managementul riscurilor speculative: un bun specialist în securitatea muncii poate fi un prost jucător la Bursă.

În al treilea rând, riscurile pure sunt în general asigurabile, în vreme ce riscurile speculative nu sunt incluse de regulă în categoria celor acoperite de societăţile de asigurare.

În al patrulea rând, legea numerelor mari din statistică poate fi folosită cu mai mult succes în cazul riscurilor pure (pentru a prevedea mărimea pierderilor viitoare). În cazul riscurilor speculative, previziunea pierderii sau câştigului cu ajutorul acestei legi este mai dificilă (excepţie fac jocurile de noroc).

În al cincilea rând, societatea poate beneficia de pe urma riscurilor speculative, chiar dacă unele segmente ale ei suferă într-un fel sau altul. De exemplu, creşterea concurenţei şi scăderea preţurilor pe o piaţă pot duce la falimentul unor competitori, cu toate consecinţele ce decurg de aici, dar pe ansamblu societatea va beneficia de pe urma scăderii preţurilor (costul vieţii se reduce). În schimb, este greu de crezut că societatea ar putea beneficia în vreun fel de pe urma unor riscuri pure precum un cutremur sau o inundaţie devastatoare.

Uneori, atât aversiunea cât şi înclinaţia pentru risc se întâlnesc la una şi aceeaşi persoană. De exemplu, un jucător împătimit la cazino poate fi dispus să plătească prime însemnate pentru toate tipurile de asigurări de bunuri şi persoane. Pentru a accepta raţionalitatea unui astfel de comportament trebuie să înţelegem faptul că riscurile pure şi cele speculative sunt fundamental diferite.

Riscuri statice şi riscuri dinamice

Riscul static este riscul care decurge din cursul normal al activităţilor întreprinderii şi nu presupune schimbări de mediu sau tehnologice. Singurul rezultat posibil al riscului static este o pierdere.

Riscul dinamic rezultă din schimbările continue care au loc în mediul economic şi de afaceri, precum şi din evoluţia tehnologiilor. El poate produce fie un câştig (sau o economie), fie o pierdere (sau o cheltuială).

Riscuri standard şi riscuri substandard

18

Riscul standard este acel risc folosit de asigurator drept criteriu de judecată şi apreciere a celorlalte riscuri. Abaterile de la riscul standard pot avea ca efect reducerea sau creşterea primelor de asigurare, în timp ce abaterile care presupun un risc prea mare pot fi respinse.

Riscul substandard este riscul considerat de asigurator ca nerespectând standardele normale. În timp ce unele companii evită asigurarea unor asemenea riscuri, altele se specializează în acoperirea lor.

Un risc apreciat drept standard pentru o anumită entitate poate fi considerat substandard atunci când este vorba de altă entitate. De exemplu, riscul de incendiu ar putea fi considerat standard pentru un magazin alimentar şi substandard pentru o staţie de benzină sau o rafinărie.

Riscuri fundamentale şi riscuri particulare

Riscul fundamental este acel risc care poate afecta un segment major al societăţii şi nu doar un individ sau o organizaţie. Exemplul cel mai elocvent îl constituie riscul catastrofelor naturale.

Riscul particular este un risc care afectează un singur individ sau o organizaţie. Un risc particular poate fi parte a unui risc fundamental.

Riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile

Riscul asigurabil este acel risc care respectă următoarele criterii:1. Pierderea asigurată poate fi delimitată în timp şi spaţiu;2. Evenimentul asigurat este accidental;3. Persoana asigurată are interesul de a plăti o primă în scopul acoperirii

riscului;4. Unitatea asigurată face parte dintr-un grup suficient de mare de unităţi

egal expuse la risc, astfel încât probabilitatea de pierdere să poată fi previzionată;

5. Riscul nu este datorat unei catastrofe naturale, prin care un număr mare de entităţi pot fi avariate sau distruse în urma unui singur eveniment;

6. Acoperirea riscului este oferită la un preţ rezonabil;7. Probabilitatea de pierdere este calculabilă.

Riscul neasigurabil este un risc care nu respectă unul sau mai multe din criteriile de mai sus.

Riscuri diversificabile şi riscuri nediversificabile

Riscul diversificabil este acel risc care poate fi redus prin împărţirea sa la un număr mare de entităţi expuse, pe principiul mutualităţii.

Dacă principiul mutualităţii este ineficient pentrru reducerea riscului avem de-a face cu un risc nediversificabil.

19

Privită dintr-o perspectivă puţin diferită, distincţia dintre riscurile diversificabile şi cele nediversificabile are un alt efect important. Riscurile diversificabile care afectează o organizaţie se pretează mai bine la un tratament intern; în cazul celor nediversificabile firma va trebui să apeleze la resurse externe pentru a finanţa pierderile sau daunele.

De exemplu, o întreprindere mare poate forma, prin contribuţia salariaţilor, un fond special, din care va plăti ajutoare şi indemnizaţii lucrătorilor afectaţi de accidente de muncă, deoarece riscul unor asemenea accidente este diversificabil şi poate fi acoperit pe principiul mutualităţii. În cazul riscului unei explozii care ar distruge întreaga fabrică (şi care ar afecta simultan un număr mare de muncitori), principiul mutualităţii nu mai funcţionează, fiind necesară intervenţia societăţilor de asigurare pentru a acoperi riscul.

Costul riscului

Riscul şi incertitudinea au un impact important asupra unei persoane sau organizaţii, prin faptul că ele generează un cost, cunoscut sub denumirea de costul riscului. Este general acceptat faptul că riscul dă naştere unor costuri specifice, care într-o lume cu certitudine absolută n-ar exista.

O primă categorie de cost al riscului este costul pierderilor - un bun material este distrus, o persoană este rănită, organizaţia este nevoită să plătească despăgubiri unei terţe părţi. În capitolele 3, 4, 5 şi 6 ale acestei cărţi vom examina în detaliu tipurile de pierderi şi daune cu care este confruntată o organizaţie economică, prezentând şi modalităţi de evaluare a acestora.

Un al doilea tip de cost este costul incertitudinii însăşi. Acest cost poate fi tradus cel mai simplu prin termenul de “îngrijorare”. De exemplu, chiar dacă un individ nu a avut niciodată un accident de maşină, prezenţa riscului de accident îi poate provoca (alături de costurile implicate de încheierea unei asigurări) anxietate şi nopţi nedormite. Povara nesiguranţei este de asemenea prezentă la o persoană care are de luat o decizie de importanţă majoră (cum ar fi, de exemplu, cumpărarea unei locuinţe sau alegerea partenerului de viaţă).

La nivel organizaţional, costul incertitudinii se poate manifesta de asemenea prin îngrijorare şi anxietate, dar cel mai adesea se concretizează în alocarea necorespunzătoare a resurselor corporaţiei. Întreprinderea nu-şi va desfăşura fondurile de o manieră optimă, întrucât frica de pierderi poate descuraja investiţiile în activităţile considerate prea riscante, sau poate împiedica utilizarea unor anumite surse de finanţare (de exemplu creditele). Costul incertitudinii, deşi foarte dificil de măsurat, poate fi în unele cazuri mai dăunător decât costul pierderilor propriu-zise.

În sfârşit, a treia grupă de costuri generate de existenţa riscului o constituie costul gestiunii riscurilor, cuprinzând toate cheltuielile efectuate în scopul reducerii primelor două categorii de costuri. În cazul unui individ, costul achiziţionării unei alarme auto sau prima anuală plătită pentru o asigurare de viaţă sunt exemple bune în acest sens. În cazul unei organizaţii, costurile gestiunii riscurilor se împart la rândul lor în două mari categorii. În prima categorie intră toate costurile antrenate, pe de o parte, de evitarea, prevenirea sau minimizarea pierderilor, iar pe de altă parte de acoperirea pierderilor care s-au produs deja. Vorbim aici despre costul controlului riscurilor (prevenirea şi stingerea incendiilor, evitarea accidentelor de muncă, descurajarea furturilor şi delapidărilor etc.) şi de costul finanţării riscurilor (prime de asigurare, provizioane, despăgubiri etc.). În cea de-a doua categorie intră cheltuielile generate de organizarea şi funcţionarea activităţilor

20

de management al riscului în organizaţie: salarii, formare, deplasări, onorariile plătite consultanţilor externi etc.

Potrivit unor statistici occidentale, costurile legate de pierderi se ridică la aproximativ 75% din costul riscului la nivel de corporaţie; costurile legate de asigurări la aproximativ 20%, iar circa 5% este reprezentat de costurile administrative de management al riscului.

Asumarea riscului de către indivizi sau organizaţii nu duce însă numai la pierderi; ea poate fi răsplătită şi prin rezultate pozitive. Orice succes în afaceri este o demonstraţie a acestei afirmaţii. Mai mult decât atât, progresul societăţii ar fi fost mult mai greu de înfăptuit dacă oamenii ar fi fost preocupaţi doar de evitarea totală a riscurilor (lucru imposibil, dealtfel). Vauvenargues spunea: “Cei cărora le este prea teamă să nu greşească, rareori îndrăznesc să întreprindă ceva.” Interesul organizaţiilor economice în minimizarea costului riscului, pe de o parte, şi în maximizarea avantajelor aduse de asumarea riscului, pe de altă parte, constituie un stimulent puternic pentru practicarea managementului riscului. În capitolul următor ne vom ocupa de istoricul, locul şi rolul funcţiei de management al riscului în cadrul întreprinderii.

Rezumat

Riscul poate fi definit ca variaţie potenţială a consecinţelor (rezultatelor) unei acţiuni. Riscul este prezent în aproape oricare activitate umană. Riscul există deoarece există incertitudinea: oriunde apare o expunere la incertitudine este întâlnit şi un risc. Incertitudinea poate fi redusă printr-un surplus de informaţii, care micşorează dubiile decidentului asupra rezultatului deciziilor sale. Cea mai importantă clasificare a riscurilor este cea care le împarte în riscuri pure (evenimente care pot avea drept rezultat doar o pierdere) şi riscuri speculative (evenimente care pot genera o pierdere sau un câştig). De asemenea, unele riscuri sunt diversificabile (pot fi reduse prin împărţirea lor între un număr mare de unităţi expuse şi acoperite pe principiul mutualităţii) iar altele sunt nediversificabile (nu pot fi acoperite pe principiul mutualităţii). Prezenţa riscurilor generează un cost al riscului, concretizat atât în costul pierderilor, cât şi în costul incertitudinii propriu-zise (anxietate, îngrijorare, teamă).

Teste de control

1 Riscul ca birourile unei firme să fie distruse de un incendiu este un risc:a) pur;b) speculativ;c) static;d) dinamic;e) fundamental;f) particularg) diversificabil;h) nediversificabil.

2 Care din următoarele fapte pot fi incluse în categoria hazardului moral?a) o persoană care încheie o asigurare de viaţă ascunde faptul că suferă de o boală incurabilă;b) în urma unei ninsori s-a format polei pe carosabil;c) directorul unei întreprinderi neglijează măsurile de protecţie a muncii, deoarece salariaţii săi sunt asiguraţi.

21

3 Incertitudinea Y are drept cauză:a) abundenţa cunoştinţelor decidentului, care dă naştere îndoielii şi spiritului critic;b) puţinătatea cunoştinţelor decidentului;c) reformularea problemei decizionale.

4 În cazul unei incertitudini subiective:a) cunoaştem probabilităţile de producere a evenimentului, dar nu putem cunoaşte consecinţele sale;b) cunoaştem consecinţele evenimentului, dar nu putem calcula probabilităţile lor;c) cunoaştem atât consecinţele evenimentului, cât şi probabilităţile lor.

5 În cazul confruntării cu un risc pur:a) decidentul trebuie să acţioneze pentru a îndepărta sau reduce riscul;b) decidentul trebuie să acţioneze pentru a-şi asuma riscul;c) decidentul nu trebuie să acţioneze în nici un fel.

6 În cazul unei incertitudini obiective:a) cunoaştem probabilităţile de producere a evenimentului, dar nu putem identifica consecinţele;b) cunoaştem consecinţele evenimentului, dar nu putem calcula probabilităţile;c) cunoaştem atât consecinţele evenimentului, cât şi probabilităţile.

7 Riscul ca o persoană să piardă bani în urma unei investiţii la bursă este un risc:a) pur;b) speculativ;c) static;d) dinamic;e) fundamental;f) particularg) diversificabil;h) nediversificabil.

8 Incertitudinea X are drept cauză:a) abundenţa cunoştinţelor decidentului, care dă naştere îndoielii şi spiritului critic;b) puţinătatea cunoştinţelor decidentului;c) reformularea problemei decizionale.

9 Explicaţi relaţia dintre nivelul incertitudinii şi cantitatea de informaţii disponibilă, în cazul particular al unei decizii de lansare pe piaţă a unui produs nou.

10 Ce este prima de risc?11 Daţi exemple de riscuri pure şi speculative, diversificabile şi nediversificabile, cu care

vă confruntaţi la serviciu sau în viaţa de zi cu zi.12 Explicati noţiunea de cost al riscului.

22