062012

iunie 2012 Actualitatea Creştină 1

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Sărbătoarea Trupul Domnului, 2012

Ultima enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea a fost scrisă în aprilie 2003 şi era consacrată Sfintei Euharistii. Enciclica începea cu aceste cuvinte: „Biserica trăieş-te din Euharistie”. De multe ori am meditat această învăţătură reluată de marele Suveran Pontif şi în ea am contemplat şi mersul Bisericii noastre locale, experienţa mea şi experienţa tuturor. În toate vremurile şi în toate părţile răspândite, comu-nităţile noastre catolice au trăit şi au supravieţuit prin participarea la Sfânta Litur-ghie, aşa cum se celebra ea, în limba latină înainte de Conciliul Vatican al II-lea, şi în limba poporului, după conciliul respectiv. În fiecare duminică şi sărbătoare, comunităţile noastre se strângeau în jurul altarului, se spovedeau şi se împărtăşeau, se rugau, ascultau cuvântul Scripturii şi îngenuncheau cu toată credința când pâi-nea şi vinul se schimbau în Trupul şi Sângele lui Cristos. Ei dovedeau încontinuu că biserica trăieşte din Euharistie. Aşa a fost în decursul secolelor şi tot astfel şi în timpul comunismului, când preoţii erau mai puţini, când propaganda atee îşi bătea joc de credinţă, când Biserica Catolică era arătată ca fiind duşman al poporului şi aliată a imperialismului… Participând la Jertfa Euharistică, credincioşii noştri au identificat cea mai bună cale de a-şi păstra identitatea catolică: să se adune cu toţii, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie, să se simtă una în jurul altarului, să se roage pentru Papă şi pentru episcopi, să se împărtăşească cu Trupul lui Cristos, transmiţând fără cuvinte această mărturie, cum că Biserica, aşa cum spune tradi-ţia noastră împreună cu enciclica Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, trăieşte din Euharistie.

Ca Biserică locală Catolică, prin Euharistie am supraviețuit, prin Euharis-tie ne-am păstrat identitatea, prin Euharistie am crescut: «Conciliul al II-lea din Vatican a amintit faptul că celebrarea euharistică este în centrul procesului de creştere a Bisericii. Într-adevăr, după ce a spus că „Biserica, împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister, creşte vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu”, ca şi cum ar fi voit să răspundă la întrebarea: „Cum creşte?”, adaugă: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit (1Cor 5,7), se împlineşte opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17)”» (nr. 21). Aceeaşi enciclică ne aminteşte că «Unirea cu Cristos, realizată prin Botez, se reînnoieşte şi se întăreşte mereu prin participarea la jertfa euharistică, mai ales prin participarea deplină care are loc în împărtăşirea sacramentală. Putem spune nu doar că fiecare dintre noi îl primeşte pe Cristos, ci că şi Cristos îl primeşte pe fiecare dintre noi. El întăreşte prietenia cu noi: „Voi sunteţi prietenii mei” (In 15,14). În ce ne priveşte, trăim datorită lui: „Acela care mă mănâncă va trăi prin mine” (In 6,57). Pentru Cristos şi ucenicul lui, a rămâne unul în celălalt se realizează într-un fel sublim în împărtăşirea euharisti-că: „Rămâneţi în mine şi eu în voi” (In 15,4). Unindu-se cu Cristos, poporul noului legământ, departe de a se închide în sine, devine „sacrament” pentru omenire, semn şi instrument al mântuirii pe care a înfăptuit-o Cristos, lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), spre răscumpărarea tuturor. Misiunea Bisericii este în prelungirea misiunii lui Cristos: „Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21). De aceea, din perpetuarea jertfei lui Cristos în Euharistie şi din împărtăşirea cu trupul şi sângele său, Biserica primeşte puterile spirituale necesare împlinirii misiunii sale” (nr. 22).

Am ţinut să readuc în faţa noastră citatul de mai sus pentru a nu uita că din viaţa Bisericii care izvorăşte din Euharistie se naşte şi misiunea care îi revine aceleiași Biserici, de a fi vestitoare, evanghelizatoare neobosită, după modelul lui

iunie 2012Actualitatea Creştină2

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Cristos care s-a făcut tuturor toate, lumină a lumii şi sare a pământului, căci „Euharistia apare, în acelaşi timp, ca izvorul şi apogeul întregii evanghelizări, pentru că finalitatea sa este împărtăşirea tuturor oamenilor cu Cristos şi, în el, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt” (nr. 22).

Iată la ce trebuie să îndrăznească toate comunităţile noastre de fiecare dată când celebrează Sfânta Euharistie: «Darul lui Cristos şi al Duhului său, pe care le primim în împărtăşirea euharistică, împlineşte cu o plinătate îmbelşugată dorinţele de unitate fraternă din inimile oamenilor; la fel, înalţă experienţa fraternă, inerentă participării comune la aceeaşi masă euharistică, până la nivelul la care întrece experienţa simplă a unui ospăţ uman. Prin împărtăşirea cu trupul lui Cristos, Biserica realizează tot mai adânc identitatea sa: ea „este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”» (nr. 24).

Reamintindu-ne de enciclica Papei Ioan Paul al II-lea privind Euharistia, ne bucurăm totodată că sărbătorind Trupul Domnului transmitem mai departe experienţa întregii comunităţi catolice din toate timpurile şi din toate locurile, şi anume că Biserica trăieşte din Euharistie, prin ea îşi păstrează identitatea, prin ea creşte, vestind tuturor moartea şi Învierea Domnului.

Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit de București

Cathedral Plaza a pierdut la CEDO. ARCB aşteaptă dezasamblarea clădirii ilegale

COMUNICAT DE PRESĂ (nr. 368/14.05.2012) Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti

(ARCB) salută decizia CEDO din 10 aprilie 2012 prin care au fost respinse acţiunile dezvoltatorului Cathedral Plaza, Millennium Building Development SRL (MBD), împotriva Statului Român.

„Acum, după ce și această încercare a Millenium Building Development a fost zădărnicită, aş-teptăm cu încredere o decizie a Justiţiei din România prin care să se dispună dezasamblarea acestei clădiri ilegale şi periculoase din vecinătatea Catedralei Sf. Iosif, justiţia fiind eliberată de presiunea artificială pusă pe umerii ei şi ai autorităţilor Statului Român de interesele beneficiarului”, a declarat Pr. Gabriel Popa, secretar al ARCB.

În ianuarie 2012, prin avocatul Ron Soffer, dezvoltatorul Cathedral Plaza a încercat să pună pre-siune asupra instanţelor din România, arătând că a formulat plângeri împotriva Statului Român la CEDO, invocând încălcarea dreptului de proprietate şi a dreptului la un proces echitabil. Prin aceste proceduri, MBD „avertiza” Statul Român că dacă va desfiinţa această construcţie va plăti daune materiale importante.

Decizia CEDO din 10 aprilie 2012 are două părți. În prima parte, Curtea Europeană, aseme-nea instanţelor interne, a considerat că hotărârea Senatului României nr. 5/2007 nu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor MBD şi, în consecinţă, Cathedral Plaza nu se află sub protecţia articolului 6 al Convenţiei Drepturilor Omului. Reamintim că, prin hotărârea amintită mai sus, Se-natul României a validat raportul Comisiei de anchetă prin care acesta cerea Guvernului sesizarea Parchetului pentru cercetarea infracţiunilor săvârşite la avizarea şi autorizarea construcţiei Cathedral Plaza şi exproprierea ei pentru protejarea Catedralei Sf. Iosif.

În a doua parte, în care MBD contesta decizia Curţii de Apel Suceava, CEDO a respins plângerea ca fiind tardivă. Reamintim că prin decizia irevocabilă nr. 1989 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava autorizaţia de construire a Cathedral Plaza a fost declarată în mod irevocabil ilegală, pentru că dezvoltatorul nu a avut acordul notarial al ARCB, n-a făcut expertiza Catedralei înainte de începerea lucrărilor, s-a adresat unei autorităţi necompetente ş.a.

Prin respingerea de către CEDO a plângerilor dezvoltatorului Cathedral Plaza nu mai există nicio posibilitate ca hotărârile judecătoreşti favorabile ARCB să fie schimbate şi nici ca Statul Român să aibă vreo obligaţie faţă de beneficiarul clădirii ilegale Cathedral Plaza.

Pr. Francisc Doboş, Purtător de cuvântTel. 0755 065 069; [email protected]; [email protected]

COMUNICAT DE PRESĂ


MAGISTERIU

Din alocuțiunile Sfântului PărintePapa Benedict al XVI-lea

Duhul Sfânt îi inspiră pe oamenii angajaţi în căutarea adevărului (Rugăciunea Bucură-te, Regină a cerului, 27 mai)

Celebrăm astăzi marea sărbătoare a Rusaliilor, care duce la împlinire Timpul Paştelui, cincizeci de zile după Duminica Învierii. Această sărbătoare ne aminteşte şi face să retrăim revărsarea Duhului Sfânt peste apostoli şi peste ceilalţi ucenici, reuniţi în rugăciune, cu Fecioara Maria, în Cenacol (cf. Fapte 2,1-11). Isus, înviat şi înălţat la cer, îl trimite Bisericii pe Duhul Său, pentru ca fiecare creştin să poată fi părtaş la însăşi viaţa Sa divină şi să devină martor destoinic al Său în lume. Duhul Sfânt, intrând cu putere în istorie, îi învinge uscăciunea, deschide inimile la speranţă, stimulează şi favorizează în noi maturizarea interioară în relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Duhul, care „a grăit prin prooroci”, cu darurile înţelep-ciunii şi ştiinţei, continuă să-i inspire pe oamenii, bărbaţi şi femei, care se angajează în căutarea adevărului, oferind căi originale de cunoaştere şi de aprofundare a misterului lui Dumnezeu, al omului şi al lumii. În acest context, sunt bucuros să anunţ că pe 7 octombrie, la începutul Adunării Ordinare a Sinodului Episcopilor, îi voi proclama pe Sfân-tul Ioan de Avila şi pe Sfânta Hildegarda von Bingen, Doc-tori ai Bisericii Universale. Aceşti doi mari mărturisitori ai credinţei au trăit în perioade istorice şi medii culturale foarte diferite. Hildegarda a fost o călugăriţă benedictină în inima Evului Mediu german, adevărată maestră de teolo-gie şi profundă studioasă a ştiinţelor naturale şi a muzicii. Ioan, preot diecezan în anii renaşterii spaniole, a participat la efortul anevoios de reînnoire culturală şi religioasă a Bisericii şi a ţesutului social la începuturile modernităţii.

Mai ales în lumina planului unei noi evanghelizări, căreia îi va fi dedicată menţionata Adunare a Sinodului Episcopilor, şi în ajunul Anului Credinţei, aceste două figuri de Sfinţi şi Doctori apar de considerabilă importanţă şi actualitate. Chiar şi în zilele noastre, prin învăţătura lor, Duhul Domnului înviat continuă să facă să răsune vocea Sa şi să lumineze drumul ce conduce la acel Adevăr care singur ne poate face liberi şi poate da sens deplin vieţii noastre. Rugându-ne acum împreună Regina coeli – Bu-cură-te, Regină a cerului, să invocăm mijlocirea Fecioarei Maria, ca să obţină pentru Biserică harul de a fi animată puternic de Duhul Sfânt, pentru a-l mărturisi pe Cristos cu sinceritate evanghelică şi a se deschide tot mai mult la plinătatea adevărului.

Rugăciunea implică şi pătrunde toate situaţiile vieţii(Audienţa generală, miercuri, 16 mai)

…Astăzi aş vrea să vorbesc despre rugăciune în Scri-sorile Sfântului Paul, Apostolul neamurilor. Rugăciunea Sfântului Paul este una ce se manifestă într-o mare bogăţie de forme, care merg de la mulţumire la binecuvântare, de la laudă, la cerere şi la mijlocire, de la imn, la implorare: o varietate de expresii care demonstrează că rugăciunea im-plică şi pătrunde toate situaţiile vieţii, fie cele personale, fie cele ale comunităţilor cărora se adresează.

Un prim element pe care Apostolul vrea să ne facă să-l înţelegem este că rugăciunea nu trebuie să fie văzută ca o simplă faptă bună făcută de noi faţă de Dumnezeu, o acţiune a noastră. Este înainte de toate un dar, rod al prezenţei vii, dătătoare de viaţă a Tatălui şi a lui Isus Cristos în noi. În Scrisoarea către Romani, scrie: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (8,26). Vrem să ne rugăm, dar Dumnezeu este departe, nu avem cuvintele, limbajul, pentru a vorbi cu Dumnezeu, nici gândul. Putem doar să ne deschidem, să punem timpul nostru la dispoziţia lui Dumnezeu, să aşteptăm ca El să ne ajute să intrăm în dialogul adevărat. Apostolul spune: tocmai această lipsă de cuvinte, aceas-tă absenţă de cuvinte, şi totuşi, această dorinţă de a intra în contact cu Dumnezeu este rugăciune, pe care Duhul Sfânt nu numai că o înţelege, ci o duce, o interpretea-ză, la Dumnezeu. Tocmai această slăbiciune a noastră devine, prin Duhul Sfânt, adevărată rugăciune, adevărat contact cu Dumnezeu.

În rugăciune experimentăm, mai mult decât în alte dimensiuni ale existenţei, slăbiciunea noastră, sărăcia noastră, faptul că suntem creaturi, pentru că suntem puşi în faţa atotputerniciei şi transcendenţei lui Dum-nezeu. Şi cu cât înaintăm mai mult în ascultare şi în dialogul cu Dumnezeu, pentru ca rugăciunea să devină respiraţia zilnică a sufletului nostru, cu atât mai mult percepem şi sensul limitei noastre, nu numai în faţa si-tuaţiilor concrete de fiecare zi, ci şi în raportul însuşi cu Domnul (…).


ACTUALITATE

Cu ceva timp în urmă, l-am întrebat pe Pr. Francisc Ungureanu dacă mai are ce să scrie la pagina pe care re-vista Arhidiecezei de București, Actualitatea Creștină, o dedică de ani de zile monseniorului Vladimir Ghika. Până la urmă, orice subiect ajunge la un moment dat la epuizare, mă gândeam eu. Pr. Francisc, postulato-rul Cauzei de beatificare și canonizare a monseniorului Vladimir Ghika, mi-a răspuns atunci cu un simplu zâmbet. Pe moment nu am înțeles ce voia să spună şi nici nu mă in-teresa neapărat un răspuns pentru că şi întrebarea mea venea dintr-o oarecare maliţie jurnalistică. Cu tot respectul pentru monseniorul Ghika. Pe de altă parte, mă şi intriga figura lui Vladimir Ghika: întâlnisem de-a lungul anilor diferite persoane care erau de-a dreptul cucerite, fascinate de Mon-seniorul. Ca jurnalist, am avut de mai multe ori ocazia să-i aud vorbind despre Vladimir Ghika pe Emanuel Cosmovici, Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Arhiepiscopul Ioan Robu, Pr. Ioan Ciobanu şi am notat, de fiecare dată, în privi-rea și pe chipul lor o strălucire, o lumină atunci când venea vorba de Monseniorul. După ce am vizitat Muzeul dedicat lui Vladimir Ghika, amenajat la demisolul Palatului episcopal al Arhiepiscopiei romano-catolice din București, am înțeles, deodată, și semnificația zâmbetului Pr. Francisc, și lumina din ochii celor care au fost cuceriți de figura Monseniorului.

Am vizitat pentru prima oară Muzeul Vladimir Ghika duminică, 20 mai. Fusese inaugurat deja miercuri, 16 mai, cu ocazia comemorării a 58 de ani de la moartea monseniorului, în prezența unui grup de francezi veniți în vizită „pe urmele monseniorului Ghika”. Înarmată cu aparatul de fotografiat, am început să trec de la un exponat la altul, făcând din când în când și câte o fotografie. Etichetele, cu o descriere scurtă a obiectelor expuse, în loc să mă lămurească, mi-au stârnit curiozitatea: eram sigură că în spatele acelor obiecte se ascundea o poveste. Și am revenit la muzeu, două zile mai

târziu, însoțită de data aceasta de Pr. Ioan Cioba-nu, parohul Catedralei Sf. Iosif și inițiatorul muzeu-lui, fost paroh la Biserica Franceză din București, cel care s-a ocupat la înce-put și de dosarul cauzei de beatificare și canonizare a Monseniorului Ghika.

De la Pr. Ciobanu am aflat că obiectele expuse provin atât de la parohia Bisericii franceze cât și de la un donator francez. De fapt, observasem în

mai multe locuri, în muzeu, indicația „Obiecte donate de dl. Pierre Hayet, fondatorul Institutului Vladimir Ghika” (scris în franceză). Mai auzisem de acest domn și știam că deţine o arhivă de documente, numai că în muzeu erau expuse ca donaţie a lui diferite veşminte preoţeşti, potire şi alte vase liturgice, cruci, nişte valijoare… Cine este Pierre Hayet?, l-am întrebat pe Pr. Ciobanu. Părintele mi-a întins o foaie albă de hârtie cu două fotografii tipărite, reprezentând un bărbat încărunţit, zâmbitor, dar ferm. Pe partea superioară a hârtiei, pe care era antetul Institutului Vladimir Ghika, era scris de mână, în franceză: „Pierre Hayet, născut la 4 martie 1932 la Hautmont în Franţa. Căsătorit, are doi copii, băieţi, dintre care unul – Bruno – preot, vicar episcopal în dieceza de Reims. Cucerit de calităţile şi realizările în întreaga lume ale Mons. Vladimir Ghika. A decis să se alăture Prinţului Alexandru Ghika pentru a înfiinţa Institutului Vladimir Ghi-ka”. „Cucerit” de calităţile şi realizările Monseniorului Ghi-ka… „Acest domn – îmi explică Pr. Ciobanu – şi-a dedicat, împreună cu soţia, ultimii 25 de ani de viaţă monseniorului Ghika, cunoaşterii lui şi adunării unui patrimoniu extraordi-nar de obiecte, documente, scrieri ale monseniorului”. Totul a pornit de la o carte, după cum îmi relatează părintele: dl. Hayet a intrat într-o zi într-o librărie din localitatea în care lo-cuia, iar vânzătoarea, care-l cunoștea, i-a recomandat o carte nou apărută, La mémoire des silences („Memoria tăcerilor”), scrisă de Elisabeth de Miribel. „Domnul Hayet a citit car-tea și a rămas impresionat, chiar cucerit de viața și moartea acestui martir, monseniorul Vladimir Ghika. Cunoștea multe persoane despre care se vorbea în carte, și i-a venit ideea – și aici vedem lucrarea Providenței – de a le contacta prin te-lefon, în scris, direct sau prin intermediari. Și așa a început să adune tot felul de informații, de documente, de obiecte; multe dintre ele chiar le-a cumpărat”, îmi relatează părintele.

Dintr-un dulap al muzeului, Pr. Ciobanu scoate un dosar destul de gros, și-apoi încă unul, și încă unul: conțin cărți

Muzeul Vladimir Ghika, o comoară neepuizată

Altarul din capela Sanatoriului Sf. Vincențiu de Paul, la care a celebrat Mons. Vladimir Ghika

Pierre Hayet

Cristina GRIGORE


ACTUALITATE

poștale scrise de monseniorul sau pagini întregi cu „gânduri” – toate numerotate, unele cu corecturi, aduse tot de monse-niorul, şi aşternute cu un scris ordonat, dar atât de mic, încât îţi trebuie lupă să le descifrezi. „Mamma mia”, exclam uimită. „Asta nu-i nimic”, replică părintele, şi-mi arată alte hârtii, cu un scris şi mai mărunt. „Dar cum vedea să scrie şi să citească, cu un scris atât de minuscul?”, întreb eu. Pă-rintele ridică din umeri. „Un mister”, îmi spun în gând, şi realizez că nu l-am văzut în nicio fotografie pe monseniorul Ghika purtând ochelari. Şi avea o vârstă onorabi-lă… Dintr-un alt dosar, părintele scoate o serie de desene și schițe originale, realizate în creion sau peniță de către monseniorul Ghika. Unele sunt doar încercări, aşa cum e seria de litere: litera T pare a fi completată şi reprezintă doi oameni, unul purtându-l pe umeri pe celălalt. „Cred că e T de la Tată” – spune părintele, şi-mi vine în minte imaginea

evanghelică a păstorului cu oiţa pe umeri. Alte desene sunt complexe şi realizate atât de bine în peniţă, redând cu claritate detalii minuscule ori ac-cente de lumini şi umbre. Mă opresc să fotografiez o schiţă de portret, în creion, a Sfântului Vincenţiu de Paul: pare că zâmbeşte, sfântul, de pe foaia de matematică, în-gălbenită. Se știe că monseni-orul le adusese în România pe surorile Sfântului Vincențiu de Paul (Fiicele Carității) pentru a

se ocupa de bolnavi. În muzeu este expus, de altfel, și altarul la care celebra monseniorul Ghika în capela sanatoriului Sf. Vincențiu de Paul, din București. Altarul – după cum mi-a povestit Pr. Ciobanu – a fost luat de către surori din sana-toriu și mutat în locuința lor, atunci când toate mănăstirile au fost închise și proprietățile lor naționalizate. Ulterior, a fost recuperat de părintele și reasamblat. Pe altar se află și piatra de altar din marmură pe care monseniorul oficia Sfân-ta Liturghie atunci când era în deplasări. Monseniorul avea și un fel de „altar portabil”: într-o valijoară – recuperată de dl. Hayet – purta un potir mai mic, pânze pentru altar și un fel de carton pliant cu rugăciunea liturgică. De asemenea, s-au păstrat patru ornate latine – în cele patru culori liturgice –, două albe, două ornate bizantine și două mitre, folosite de monseniorul Ghika în timpul celebrărilor liturgice. De asemenea, în muzeu se păstrează și potirul cu care monseni-orul a celebrat prima Sfântă Liturghie, inscripționat cu data „7 octombrie 1923”.

În dulapul cu dosare, citesc pe cotoarele acestora descri-erea conținutului: mărturii, piese de teatru scrise de monse-niorul Ghika, corespondență, fondul Horia Cosmovici etc. „Aici sunt documente originale sau copii, dar multe dintre ele trebuie scoase de acum încolo la lumină, printr-o mun-că de cercetare minuțioasă. În plus, muzeul se va îmbogăți treptat cu alte donații de la dl Pierre Hayet”, adaugă Pr. Ciobanu. Îmi dau seama că monseniorul Ghika e un fel de sursă inepuizabilă: chiar și numai la o primă vizită prin muzeu te poți întâlni cu ușurință cu Ghika preotul, Ghika misionarul, Ghika graficianul, Ghika drama-turgul… Și din dosarele întregi de corespondență, de scrieri, de mărturii, cine știe ce mai iese la iveală. Acum înțeleg cum un om, dl Pierre Hayet, a putut să-și dedice ultimii 25 de ani din viață cercetării, cu minuțiozitatea unui detectiv, a vieții, activității și operei monseniorului Ghika. Domnul Hayet a adunat, pentru noi în primul rând, o comoară extraordinară, încă neepuizată, din care transpare măreția extraordinară a Monseniorului Vladimir Ghika. Nouă nu ne rămâne decât să cercetăm comoara și să-i descoperim valoarea.

Pr. Ioan Ciobanu

Potirul cu care Mons. Ghika a celebrat

prima Sf. Liturghie

Obiecte donate de dl. Pierre Hayet


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

CONSTANȚA: Pelerinaj la mormintele primilor martiri dobrogeniDouăzeci de tineri din Parohia Ro-

mano-Catolică Sfântul Anton de Pado-va din Constanța, însoțiți de Mons. Ie-ronim Iacob, paroh, Pr. Ciprian Andrei și Pr. Florin Bordeuș, vicari, au făcut sâmbătă, 12 mai 2012, un pelerinaj la mormintele Sfinților Epictet și Astion din cetatea Halmyris (azi com. Muri-ghiol, jud. Tulcea).

Cele cinci mașini care ne-au purtat prin vechile cetăți pontice, de la Tomis (Constanța) până la Halmyris, au făcut prima oprire la Histria, cetate înteme-iată de coloniștii greci din Milet (sec. VII î.Cr.), trecută apoi sub stăpânirile romană și bizantină. Am zăbovit înde-lung în fața bazilicii episcopale (sec. VI d.Cr.), impresionați de dimensiunile ei impunătoare – mărturie a efervescenței creștine din această parte de lume, acum o mie cinci sute de ani. O altă bazilică, de dimensiuni mai modeste, ne-a stârnit curiozitatea datorită asemă-nării cu actuala biserică Sfântul Anton din Constanța: trei navate, absidă semicirculară, două sacristii etc. După un ocol dat sectorului vechi al cetății, locuit de greci, unde am admirat ruinele templelor și altarele pentru sacrificii, și un scurt popas la malul lacului Sinoe, soarele arzător (erau 32° C) ne-a făcut să căutăm refugiu sub salcâmii în floare ce străjuiesc aleea din fața muzeului.

A urmat un picnic, în grabă, la o margine de drum, în lipsa locurilor de popas. Ne-am îndreptat apoi spre Orga-me /Argamum (com. Jurilovca), pentru a ne reculege pe ruinele uneia din cele patru bazilici ale cetății. Datorită lucră-rilor de restaurare făcute în ultimii ani,

lăcașul sacru ne-a oferit o imagine mai clară a arhitecturii sacre din antichitatea provinciei Scythia Minor.

Praful depus pe încălțămintea și pe hainele noastre la Orgame, a fost spul-berat de curentul tare de pe înălțimea Enisalei, al treilea obiectiv al itinerariu-lui. Cetatea bizantino-genoveză, cuce-rită de Mircea cel Bătrân, apoi de turci, ne-a oferit posibilitatea să admirăm peisajul dobrogean, dominat de dealu-rile Babadagului și de oglinda lacului Razelm, pe apă, către Marea Neagră.

În fine, către ora trei după-amiaza, am ajuns la ținta perlerinajului nostru: cetatea Halmyris. Pentru o clipă, am avut impresia că îl zăresc printre ruine pe Arhiepiscopul Netzhammer, împătimit călător pe aceste meleaguri la începutul secolului XX, în căutarea criptei celor dintâi martiri dobrogeni, Sfinții Epictet și Astion. După escaladrea zidurilor bi-sericii recent scoase la lumina zilei, am coborât la cripta martirilor. A urmat un moment de reculegere, apoi Pr. Florin a început să pregătească altarul pentru Sfânta Liturghie, în timp ce Pr. Ciprian a distribuit lecturile și a stabilit, împre-ună cu tinerii, cântările sacre. În liniștea

locului și a momentului de dinaintea Jertfei Sfinte, s-a auzit o voce: „Părinte, pot să mă împărtășesc și eu? M-am mai împărtășit și-n această dimineață!” Această întrebare-dorință, spontană, a devenit, ad-hoc, o adevărată antifonă de început a Sacrificiului Euharistic. La predică, parohul i-a răspuns afirmativ tânărului, dată fiind circumstanța speci-ală, apoi le-a reamintit tuturor tinerilor datoria de a fi misionari (Sfinții Epictet și Astion au venit la Halmyris din Ori-ent) și de a accepta suferința, ca drum al mântuirii proprii și a multor oameni.

După Liturghie, pe iarba proaspă-tă, la umbra unei clădiri auxiliare, ne-am refăcut energiile consumate printre ruinele vechilor cetăți cu o agapă presărată cu multe glume și voie bună.

La întoarcere, am poposit pentru câteva minute la ruinele bisericii ca-tolice („nemțești”) din Malcoci și la noua biserică din Tulcea, în care i-am oferit Maicii Domnului o cântare de luna mai.

Mons. Ieronim IACOB

Sf. Liturghie, celebrată la Halmyris

Ruinele bisericii din Malcoci

Grupul de pelerini la Cetatea Histria

Foto

: fac

eboo

k.co

m/ti

nerii

.cat

olic

idin

cta


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

CIOFLICENI (SNAGOV): Binecuvântarea pietrei de temelie a bisericii mănăstirii carmelitaneDupă 12 ani de prezență în România, în particular în

Arhidieceza de București, și după mai bine de 8 ani de la așezarea pietrei de temelie a mănăstirii, părinții carmeli-tani de la Ciofliceni (Snagov) se pregătesc să încununeze proiectul sanctuarului marian prin construirea unei biserici dedicată Sfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel. Piatra de temelie a noii biserici a fost binecuvântată duminică, 13 mai 2012 (zi „mariană”, când Biserica o cinsteşte pe Sfânta Fecioară Maria de la Fatima), de către ÎPS Ioan Robu, Arhie-piscop Mitropolit de Bucureşti. La celebrare au fost prezenţi părintele provincial Gianni Bracchi ocd, superiorul mănăs-tirii de la Ciofliceni, Pr. Stefano Conotter ocd și confrații săi – Pr. Tarcisio Favaro ocd, Pr. Antonio Prestipino ocd, Pr. Luca Bulgarini ocd și Pr. Marco Secchi ocd -, alți membri ai familiei carmelitane – călugărițe și laici –, precum și mulți prieteni și cunoscuți.

Ceremonia binecuvântării pietrei de temelie a avut loc la începutul Sfintei Liturghii și a fost celebrată în aer liber, aproape de locul unde săpăturile lăsau deja să se întrevadă locul unde va fi ridicată biserica. Pe piatra de temelie era inscripționată data, cu cifre romane (XIII – V – MMXII), și simbolul peștelui – „semnătura” folosită de primii creștini, pe când erau prigoniți pentru credința lor („ichthýs”, în limba greacă, înseamnă pește, dar este și acronimul pentru „Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”). Părinții

carmelitani veniți la Ciofliceni nu au înfruntat prigoana, dar drumul pe care l-au parcurs din 2000 și până azi în construi-rea mănăstirii nu a fost lipsit de greutăţi; în plus, sunt primii carmelitani misionari din zonă.

La Sfânta Liturghie, care a fost celebrată în incinta mă-năstirii, ÎPS Ioan Robu a amintit că în pustiul care domina odinioară zona, călugării carmelitani au ridicat încet-încet o mănăstire care a devenit „loc de întâlnire, de rugăciune, de laudă adusă lui Dumnezeu”. De asemenea, arhiepiscopul le-a mulţumit călugărilor carmelitani pentru dăruirea lor şi pen-tru curajul cu care au perseverat de la începuturi și până azi, și i-a asigurat de sprijinul Arhiepiscopiei. Înaltpreafințitul a anunțat că intenționează să organizeze o colectă specială în toate parohiile diecezei pentru a contribui financiar la con-struirea bisericii, care va fi, de altfel, primul sanctuar marian al Arhidiecezei.

Biserica, asemenea întregului complex mănăstiresc, este opera arhitecților Andrej Stefancic și Tudor Rădulescu, iar construcția se estimează a fi finalizată în circa un an de zile. Din partea călugărilor carmelitani, de construirea Carmelu-lui de la Ciofliceni s-a ocupat, încă de la început, Pr. Antonio Prestipino ocd: de la cumpărarea terenurilor, dobândirea autorizațiilor și până la supravegherea lucrărilor.

Cristina GRIGORE

ÎPS Ioan Robu a participat la inaugurarea fabricii sociale „Proiect Mozaic”Doisprezece tineri, cu vârste cuprinse între 20 și

23 de ani, proveniți din instituţii de protecţie socială, vor lucra în prima firmă din România producătoare de mozaic care va funcționa pe sistemul de întreprindere socială. Proiect Mozaic SRL este o inițiativă a Fundației pentru Dezvoltarea Popoarelor (FDP) și urmărește in-tegrarea socială şi profesională a tinerilor defavorizați. Noua fabrică a fost inaugurată joi, 3 mai 2012, în Popeşti-Leordeni, în prezența ÎPS Ioan Robu, Arhiepi-scop de București, a ES Mario Cospito, ambasadorul Italiei la București, a doamnei Maria Moța, consilier al ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale și a doamnei Violeta Barbu, președinta FDP. Fabrica are o suprafață de 300 de metri pătrați și este dotată cu utilaje italiene de ultimă generație. (foto: www.fdpsr.ro)

Mișcarea Creștină a Lucrătorilor, 40 de ani de activitate

„Mișcarea Creștină a Lucrătorilor să aducă lumină și speranță creștină în mediul lucrativ, pentru o tot mai mare dreptate socială. De asemenea, să privească mereu spre lumea tinerilor, care astăzi, mai mult ca oricând, caută căi de implicare care să îmbine idealul cu concretul”. Acesta este îndemnul transmis de Papa Benedict al XVI-lea Mișcării Creștine a Lucrătorilor (MCL), în cadrul audienței acordate sâmbătă, 19 mai, organizațiilor catolice cu implicare socială. MCL, care celebrează 40 de ani de activitate în 2012, este prezentă și în țara noastră, la București, din 2005, unde acordă asistență muncitorilor români emigrați în Italia (v. patronatosias.ro). La audiența cu Papa, au participat și ÎPS Ioan Robu și Pr. Francisc Ungureanu, președinte MCL România. „Mulți nu-și cunosc drepturile, mulți nu știu cum să-și recupereze anumite drepturi. De aceea, împreună cu Mișcarea din Italia, ofe-rim asistență gratuită tuturor acelora care au nevoie de un sprijin în acest sens. Prezența acestei Mișcări la București este o notă a catolicității și a respectului față de doctrina socială a Bisericii”, a declarat ÎPS Ioan Robu într-un interviu la Radio Vatican.


ŞTIRI INTERNE

Societatea lui Isus

100 de ani de la consacrarea bisericii Ordinului Piarist

Dieceza Romano-Catolică de Timișoara Superiorul General al iezuiţilor

în vizită în România

În zilele de 19, 20 şi 21 mai, Pr. Adolfo Nicolas SJ, Superior General al iezuiţilor, a vizitat Provincia română a Societăţii lui Isus. La Bucureşti, a vizitat comunitatea iezuiţilor şi Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi (JRS), unde a avut o întâlnire cu echipa de iezuiţi şi laici care lucrează în acest domeniu pastoral.

Duminică, 20 mai, Superiorul General a concelebrat împreună cu IPS Gyorgy Jakubinyi şi cu PS Florentin Crihălmeanu, Sfânta Liturghie de mulţumire pentru cei zece ani de existenţă şi activita-te a Centrului Spiritual Manresa din Cluj. Amândoi Episcopii au fost prezenţi şi acum zece ani la celebrarea inaugurării Centrului. La Euharistia solemnă de mulţumire, au concelebrat mai mult de 30 de preoţi de amândouă riturile, romano şi greco-catolic, cu par-ticiparea numeroasă a persoanelor consacrate şi a credincioşilor.

Cu ocazia aniversării Centrului Manresa şi a vizitei în Româ-nia a Superiorului General, s-a publicat o carte intitulată Iezuiţii şi spiritualitatea ignaţiană. După-amiaza, pr. Adolfo Nicolas a avut o întâlnire cu toţi iezuiţii care lucrează în România. Din partea Curiei Generale din Roma, au participat doi consilieri ai Superiorului General, pr. Adam Zak şi pr. Joaquin Barrero, şi doi provinciali ai iezuiţilor din Ungaria şi Italia. Pr. Nicolas ne-a încurajat să continuăm misiunea noastră de slujire a Bisericii din România şi ne-a transmis cele mai bune urări pentru viitor.

Luni dimineaţa, 21 mai, Superiorul General a participat la capitlul Provinciei române a iezuiţilor. Apoi s-a întors la Roma pentru a participa la Adunarea Superiorilor generali din diverse congregaţii. În numele meu şi al iezuiţilor din România, doresc din toata inima să mulţumesc pentru simpatia şi afecţiunea mani-festate de Episcopi, preoţi, persoanele consacrate şi credincioşi.

Pr. Pablo Guerrero SJSuperiorul Provincial pentru România

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la consa-crarea bisericii Ordinului Piarist şi două decenii de la înfiinţarea Liceului Romano-Catolic „Gerhardinum” din Timişoara. Cu acest prilej, în dimineața de vineri, 18 mai, în Biserica piaristă din municipiul de pe Bega, a fost celebrată o Sfântă Liturghie solemnă de mulţu-mire, urmată de o festivitate jubiliară.

Biserica „Piariștilor” a fost construită între 1908-1909, cu elemente neo-bizantine, maghiare şi baroce, operă a arhitectului Laszlo Szekely. A fost biserica Or-dinului călugărilor Piariști, care au venit la Timișoara în anul 1788. Piariștii au activat în orașul de pe Bega și după 1948, pentru că locașul de cult a fost considerat biserica studenților. După moartea, în 2005, a ultimului piarist prezent în România, Pr. Francisc Valo O.Sch.P., biserica a intrat în administrarea Liceului Teologic Romano-Catolic Gerhardinum.


ŞTIRI EXTERNE

Pagi

ni re

aliz

ate

de C

rist

ina

GR

IGO

RE

IRLANDA: LA DUBLIN 2012, „PIATRA TĂMĂDUIRII”În cadrul ceremoniei de deschidere a Congresului euharistic

internațional de la Dublin, din 10-17 iunie (www.iec2012.ie), la Royal Dublin Society va fi inaugurată „Piatra tămăduirii”, în amintirea victimelor abuzurilor sexuale. În piatra de granit este inscripționată o rugăciune compusă de o persoană victimă a abuzurilor. „Piatra reprezintă hotărârea fermă de a ne implica pentru vindecare și reînnoire”, a explicat Pr. Kevin Doran, se-cretarul general al evenimentului.

CHINA: MII DE PELERINI LA LA SHESHAN, PENTRU ZIUA DE RUGĂCIUNE VOITĂ DE PAPA

Mii de pelerini din Shanghai, dar și din alte regiuni ale Chinei s-au reunit la sanctuarul marian de la Shes-han spre a celebra Ziua de rugăciune pentru Biserica din China, voită de Papa Benedict al XVI-lea. În scrisoarea adresată catolicilor chinezi în 2007, Papa Benedict a stabilit această Zi în sărbătoarea Sf. Fecioare Maria, Ajutorul creştinilor, din 24 mai, în coincidenţă cu sărbă-toarea sanctuarului marian naţional din China. În ciuda ploii abundente, circa 3.500 de credincioși au participat la pelerinaj. Pr. Thadeus Ma Daqin, vicar general de Shanghai, a condus procesiunea credincioșilor, purtând statuia Sfintei Fecioare Maria, de la capela aflată la jumătatea drumului, până la marea bazilică din vârful colinei. Aici, Pr. Ma Daqin a celebrat Sfânta Liturghie, împreună cu 40 de preoți din dieceză.

FRANȚA: SE UNESC LUTERANII ŞI REFORMAŢIIDupă cinci ani de tratative şi căutări comune de soluţii, Bi-

serica Evanghelică Luterană din Franţa şi Biserica Reformată din Franţa au votat crearea Bisericii Protestante Unite a Franţei. Decizia a fost luată aproape în unanimitate, după cum informea-ză un comunicat final al sinodului comun desfăşurat la 18 mai la Belfort. Cei 220 de delegaţi provenind din întreaga ţară, au adoptat testele constituţionale ale noii realităţi juridice ecleziale. Biserica Protestantă Unită din Franţa „doreşte să fie o Biserică ce vesteşte propria credinţă, o Biserică de mărturisitori”, se speci-fică în comunicat. Primul sinod naţional al noii Biserici va avea loc la Lion anul viitor, iar organizatorii se aşteaptă ca acesta să reunească circa o mie de persoane şi delegaţii străine.

AUSTRIA: 615 BISERICI PARTICIPĂ LA „NOAPTEA LUNGĂ”În acest an, 615 biserici, de toate confesiunile, din întreaga

Austrie, participă la tradiţionala „noapte lungă”, o inițiativă a Consiliului ecumenic al Bisericilor Austriece. Programul include peste 2.600 de propuneri cu mese rotunde, expoziții, vizite ghidate, concerte, celebrări ecumenice etc, care vor avea loc la 1 iunie 2012. La ediţia de anul trecut, peste 310.000 de persoane au vizitat bisericile deschise pe timpul nopţii. În acest an, iniţiativa a fost extinsă şi în străinătate, în Republica Cehă, Slovacia, Ungaria şi Estonia. „Noaptea lungă” va fi inaugurată la Viena în seara zilei de 1 iunie, în catedrala greco-ortodoxă, în prezența mitropolitului Austriei, Arsenios, și a reprezentanților Bisericilor creștine din capitala austriacă.

AUSTRALIA: UN „AN DE HAR”De la Rusaliile din 2012 şi până la Rusaliile din

2012, Biserica din Australia va celebra un „An de har”, o iniţiativă a Conferinţei episcopale australiene. Nu este vorba de un An cu obiective prestabilite, ci un An de reflecţie, „cu mici pauze regulate pentru a putea primi harul lui Dumnezeu”, pentru „a trăi darul Duhului Sfânt”. Motoul Anului este, de fapt, „Să pornim din nou de la Cristos”. După cum a explicat episcopul auxiliar de Sydney, Mons. Peter Comensoli, „noi, catolicii, credem adesea că trebuie să facem o grămadă de lucruri bune în fața lui Dumnezeu, înainte de a primi darurile sale. Dar nu este aşa: Dumnezeu este mereu prezent, este mereu cu noi, pentru a ne oferi darul iubirii sale. Tot ce trebuie să facem e să primim acest dar supra-abundent de har, să recunoaştem prezenţa Lui iubitoare în acest dar și să-i răspundem prin aducere de mulțumire”.

COMISIA EUROPEANĂ: UN SITE ÎMPOTRIVA DISCRIMINĂRIIComisia Europeană a lansat un site internet, disponibil

în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, dedicat tuturor formelor de discriminare prezente în Europa sau care ar putea constitui o amenințare la adresa „diversității” culturale, etnice, religioase specifice bătrânului continent. „Există două tipuri fundamentale de discriminare: directă și indirectă. Discrimina-rea directă are loc atunci când o persoană primește un tratament mai puțin favorabil față de altele, din pricina originii etnice sau rasiale, ori din cauza religiei, a vreunui handicap ori a vârstei etc”, se explică pe site. Discriminarea indirectă se referă la „o practică ori un criteriu aparent neutri” care „ar putea pune într-o situaţie de dezavantaj pe cineva, din motive etnice, religioase, de handicap sau de vârstă etc, cu excepţia situaţiei în care un astfel de comportament este justificat de un scop legitim”. Adresa site-ului: ec.europa.eu/justice/fdad/cms/stopdiscrimination.

AFRICA DE SUD: EPISCOPII VOR ASIGURA OBSERVATORI PENTRU ALEGERILE LOCALE

Episcopii din Africa de Sud își unesc forțele pentru a monitoriza alegerile locale care vor avea loc în curând în diferite țări din regiune. Știrea a fost dată de Adu-narea inter-regională a episcopilor din Africa de Sud (IMBISA). „Cerem guvernelor, cu ocazia alegerilor care vor avea loc în regiune, să garanteze condiţii care să asigure un vot liber, echitabil şi pacific. Am văzut în comunităţile noastre cum violenţa şi nesiguranţa influ-enţează viaţa de zi cu zi a oamenilor simpli, negându-le dezvoltarea atât de necesară şi capacitatea de a duce o viaţă decentă”, afirmă Mons. Franklyn Nubuasah, vicar apostolic de Francistown, în Botswana, şi preşedinte al IMBISA. Cu ocazia alegerilor locale din diferite ţări ale regiunii, episcopii africani s-au angajat să asigure observatori electorali. „Biserica se roagă fără încetare pentru regiune, în timp ce suntem chemaţi să acţionăm în mod solidar şi să ne implicăm pentru stabilitatea democraţiei”, a adăugat Mons. Nubuasah.


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Serviciul Iezuiților pentru Refugiați din RomâniaJRS - Serviciul Iezuiților pentru

Refugiați este o organizație catolică internațională, fondată la 14 Noiem-brie 1980, în urma războiului din Viet-nam, când tot mai mulți bărbați, femei și copii au fost nevoiți să devină fugari clandestini în căutare de refugiu. Odată ajunși în teritorii străine, mulți dintre ei s-au găsit fără documente de identi-tate și cele necesare supraviețuirii.

JRS s-a născut dintr-o intuiție, și anume aceea că o nouă formă de să-răcie avea să marcheze deceniile de după 1980: sărăcia celor ce trebuie să-şi lase casa şi locul de baştină pentru a-şi salva viaţa din cauza catastrofelor umanitare produse de violenţa umană şi a catastrofelor ecologice. Sărăcie veche şi nouă în acelaşi timp. Contem-plarea suferinţei umane îmbarcate pe mici vase supraîncărcate şi ameninţate de adâncimile apelor, în urma conflic-tului din Indochina, l-a determinat pe Pedro Arrupe, Generalul de atunci al Ordinului Societatea lui Isus, să pună în mişcare cei peste 20.000 de iezuiţi, preoţi şi fraţi, în slujba acestor semeni năpăstuiţi. Capitalul uman şi de har al acestora avea să prindă contur şi să capete structură de talie internaţională foarte repede, astfel încât în anii ’80, serviciul era prezent atât în Africa, cât şi în America Latină.

Şi în România, Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi are la bază tot o intuiţie. In-tuiţia plină de compasiune a preotului iezuit belgian, Luc Duquenne, care a auzit glasul deseori fără de glas al străini-lor fugiţi de acasă şi s-a pus în slujba lor. Acelora care s-au îndreptat spre noi, am cău-tat să le ieşim înainte după puterile noastre. Primii, în 1994, au fost câţiva tineri creştini din sudul Sudanului, prigoniţi din motive religioase şi care au dorit să înceapă o viaţă nouă în România. După ei, au venit mulţi din Congo, în timpul războiului civil. Aşa s-a deschis, în 1996, pe lângă Biserica Franceză din Bucureşti, un mic punct de lucru al JRS Europa. (cf. Interviu cu Pr. Luc Duquenne)

Destul de repede, această intuiţie a început să capete un aspect institu-ţional, experienţa muncii şi a vieţii cu migranţii s-a transformat în expertiză. Astfel, la peste zece ani de la înfiin-ţare, JRS Romania poate privi cu gra-titudine spre trecut şi cu încredere, în viitor. Cu gratitudine faţă de Dumne-zeu şi faţă de cei ce și-au pus existenţa şi înzestrările în slujba unei categorii aproape invizibile şi, cu siguranţă, neglijate în societatea românească:

migranţii. Mulţumire faţă de angajaţi şi colaboratori, laici şi persoane con-sacrate, iezuiţi şi voluntari care au avut curajul de a se expune riscului al-terităţii. Gratitudine faţă de persoanele private şi instituţiile de caritate care au făcut posibilă trecerea de la asistenţa cu titlu aproape privat a refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil la o asistenţă marcată nu doar de compasiune şi ca-rismă personală, ca la începuturi, ci şi de profesionalism.

Având la bază spiritualitatea Sfân-tului Ignaţiu de Loyola, structura inter-naţională a JRS şi privirea europeană dată de apartenenţa la JRS Europe, ca şi echipa de tineri profesionişti, JRS Romania priveşte spre viitor cu multă încredere că îşi va putea îndeplini mi-siunea cu profesionalism, fidelitate și dăruire.

Pr. Iulian BUDĂU, Președinte JRS

DECLARAȚIAConferinței Episcopilor din România referitoare la alegerile locale din 2012

Noi, Episcopii catolici de ambele rituri din România, reuniţi la Blaj în sesiunea de primăvară, între 8 şi 10 mai, îndemnăm pe fiecare creştin şi pe toţi oamenii de bună-credinţă să-şi exercite dreptul şi responsabilitatea de a participa la vot, pentru alegerile locale din 10 iunie 2012.

Creştinii trebuie să aibă un rol activ şi esenţial în păstrarea și promovarea valorilor creștine proprii poporului nostru și conforme cu învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii.

De aceea, îndemnăm cu insistență pe toți creștinii să își exercite dreptul de a vota și să voteze pe aceia care promovează valorile demnității umane, sprijină familia și respectă viața încă din momentul conceperii ei și până la sfârșitul ei natural, care promovează pacea, valorile eticii creştine şi creaţia lui Dumnezeu. Fiecăruia în parte și tuturor, nu ne este indiferent cine ne reprezintă politic valorile și interesele sociale.

În exercitarea acestui drept constituțional și cetățenesc, nimeni nu trebuie să se lase influențat de promisiuni, bani sau alte avantaje materiale.

Adresându-vă acest îndemn, ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru binele țării și al poporului nostru.Cu binecuvântare arhierească(semnează toți episcopii)

Conferința Episcopală RomânăBlaj, nr. 51/10.05.2012


VLADIMIR GHIKA

Zilele dedicate Monseniorului Ghika

Cu ocazia comemorării a 58 de ani de la martiriul Monseniorului la Jilava, pentru apărarea credinței și a Bisericii Catolice, între 17 și 20 mai, s-au desfășurat Zilele dedicate Monseniorului Vladimir Ghika. La Liturghia anuală de comemorare a slujitorului lui Dumnezeu Monsenio-rul V. Ghika, care s-a celebrat la biserica Sfânta Tereza, din București, au participat și membrii Asociației Familiilor Catolice Vladimir Ghika, alături de enoriașii parohiei și de alți credincioși veniți din diverse paro-hii bucureștene. Redăm două mărturii ale participanților.

„Eu nu sunt mort, n-aș accepta niciodată moartea”

Un grup de familii, care a reușit să întemeieze o asociație a familiilor catolice, l-a ales ca patron pe Monse-niorul Vladimir Ghika. De patru ani, ziua de 17 mai, data morții Monseniorului (așa cum apare gravată pe piatra de mormânt), este celebrată cu o Sfântă Liturghie în parohia Sfânta Tereza și un moment de rugăciune la mormântul Monseniorului.

Liturghia și rugăciunea, cele mai sigure legături cu cei care înaintea noastră au mers pe calea credinței, și nu ori-cum, ci cu prețul sângelui! A ne aminti de un om precum Monseniorul, și, mai ales, a le vorbi și altora despre el, este nu doar o obligație morală, dar chiar o mărturie de credință. Pentru că ce poate întări mai mult credința, dacă nu mărturia pe care au dat-o cei care au plătit cu propriul sânge credința în Cristos? Și pentru că au existat martiri, trebuie să fie și mărturisitori! Viețile sfârșite de mizeria și atrocitățile închisorilor comuniste, precum și toți aceia care au reușit să supraviețuiască, vor rămâne mereu semn al sănătății noastre sufletești, prin modul în care noi vom ști să le cinstim memoria. Gesturile noastre, cu simplitate și iubire, sunt mărturie despre ei, dar și despre noi înșine. Despre cât de vii (mai) suntem!

Liturghia celebrată la biserica Sfânta Tereza, care a co-incis cu sărbătoarea Înălțării Domnului, și timpul pe care l-am petrecut în rugăciune, în fața Sfântului Sacrament, au fost, și anul acesta, semnul că da, suntem vii! În predica pă-rintelui Fabian, gânduri ale lui Vladimir Ghika au fost puse în legătură cu Evanghelia sărbătorii și versetele lecturilor, amintind la început, pentru cei mai tineri, câteva repere din viața Monseniorului. Pentru că gândurile lui Vladimir Ghika au fost citate în consonanță cu mesajul Evangheliei, cei prezenți la Liturghia de seară au avut parte de o liturghie concelebrată nu doar pentru, dar și cu Monseniorul. Și, poa-te cel mai semnificativ, dintre gândurile amintite în predică, a fost următorul: „Eu nu sunt mort, n-aș accepta niciodată moartea. El trăiește în mine și mă face să-i văd privirea. Nu mă voi lăsa niciodată să fiu despărțit de El”. Aceasta a fost credința Monseniorului, aceasta să fie și credința noastră!

Marie PRAGER

Ziua comunicațiilor sociale şi Monseniorul Vladimir Ghika

Duminică, 20 mai, la biserica Sacré-Cœur, din București, au continuat zilele Monseniorului Vladimir Ghi-ka. Părintele paroh Eduard Giurgi a vorbit în biserica în care a slujit un timp Monseniorul, despre tema Zilei Mon-diale a Comunicațiilor Sociale: Tăcere şi cuvânt şi despre personalitatea lui Vladimir Ghika, aşa cum se desprinde din scrisorile cuprinse în cartea Fratelui meu din exil.

Monseniorul Ghika a fost un exemplu care a arătat prin viața lui acest echilibru între tăcere şi cuvânt. Părintele paroh a rezumat scrisorile în 3 părţi: prima parte despre context, a doua despre finețea caracterului Monseniorului, care, cu gingășie şi delicatețe, îi povestea fratelui său des-pre persoane cunoscute, şi ultima parte, în care Vladimir Ghika îşi simte sfârșitul aproape şi luminează în jurul lui.

Predica a fost atât de frumos spusă, cu sensibilitate, încât, când am ajuns acasă, atât eu cât şi soția mea, fără să vorbim între noi, ne-am apucat să citim scrisorile Fratelui meu din exil.

Cornel BĂRBUȚ

Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vinGânduri pentru zilele ce vinGânduri pentru zilele ce vinGânduri pentru zilele ce vinGânduri pentru zilele ce vin


SEMNIFICAŢII LITURGICE

Cat

edra

la S

fânt

ul Io

sif,

Cap

ela

de a

dora

ție p

erpe

tuă

Acţiune şi contemplaţie în cultul euharisticWilhelm TAUWINKL

Adoraţia euharistică este o practică specifică Bisericii romano-catolice; de multe ori, teologi ai altor Biserici cri-tică această particularitate liturgică, socotind, de pildă, că este vorba de o dezvoltare unilaterală, care se îndepărtea-ză de tradiţia patristică. Există însă şi voci care consideră adoraşia un exemplu de urmat, aşa cum vom vedea în continuare.

În anul 1891, celebrul teolog luteran şi istoric al Bi-sericii, Adolf von Harnack (1851-1930), ţinea o confe-rinţă pe tema „Ce ar trebui să învăţăm noi [protestanţii] de la Biserica Romei şi ce să nu învăţăm“. Această temă ne poate surprinde, ţinând seama că Harnack considera teologia catolică în întregime eronată (totuşi, o părere baza-tă de multe ori pe interpretări tendenţioase ale învăţăturilor şi pe înţelegeri greşite ale in-stituţiilor Bisericii catolice, lucru de mirare la un savant de talia acestuia).

Şi mai uimitor este fap-tul că — după părerea lui Harnack —, printre lucrurile pe care protestanţii ar trebui să le înveţe de la catolici, cel dintâi este adoraţia (!). Aceas-ta s-ar fi pierdut în protestan-tism din cauza unui aşa-numit „doctrinarism“: elementele de învţătură şi cele critic-analitice au împiedicat să creas-că evlavia personală şi adoraţia, fără de care creştinismul este gol şi fad, pierzându-şi vitalitatea. Ce-i drept, Harnack recunoştea că nu poate da niciun sfat referitor la modul în care ar trebui să se concretizeze adoraţia protestantă şi se mărginea să trimită la adunările comunităţii creştine în Bi-serica din vechime şi la iubirea faţă de aproapele.

Această ultimă părere despre concretizarea adoraţiei se deosebeşte mult de concepţia Bisericii catolice, care o socoteşte un act de recunoaştere necondiţionată şi de cinstire a unei Persoane datorită desăvârşirii Fiinţei şi Făptuirii acesteia, aşadar, un act care i se cuvine numai lui Dumnezeu. Totuşi, este interesant că un teolog protestant apreciază, ca principiu, ideea de adoraţie, într-o perioadă în care începea să ia avânt în Biserica catolică mişcarea liturgică (dezvoltată la începutul secolului XX), care avea o atitudine rezervată faţă de devoţiunea euharistică.

(Fenomenul nu este singular: de pildă, şi în zilele noastre, în timp ce în unele regiuni — mai ales în ţări de limbă germană — parohul catolic scoate confesi-onalul din biserică, deoarece este inutil, unii pastori propun reintroducerea mărturisirii păcatelor în Biserica luterană...).

Atitudinea rezervată a mişcării liturgice faţă de cultul euharistic era, însă, îndreptăţită în faţa unor exagerări,

cum ar fi celebrarea Litur-ghiei în faţa Preasfântului Sacrament expus, mutarea accentului pe frecvenţa îm-părtăşaniei în detrimentul participării la întreaga Li-turghie etc. Aceste probleme au fost rezolvate de Con-gregaţia pentru disciplina sacramentelor, în anul 1949, care a stabilit că „scopul pri-mar şi originar al păstrării speciilor sacre în biserică în afara Liturghiei este admi-nistrarea viaticului. Scopuri secundare sunt împărtăşania în afara Liturghiei, în bise-rici, şi adorarea Domnului nostru Isus Cristos, ascuns sub aceste specii“. Aşadar, potrivit Magisteriului Bise-ricii, primirea împărtăşaniei are prioritate faţă de adora-ţia euharistică.

Pentru a găsi echilibrul necesar cultului euharistic, trebuie să ne amintim că centrul cultului Bisericii este Sfânta Liturghie, totodată şi centrul şi punctul culminant al întregii activităţi a Bi-sericii. Dar celebrarea Euharistiei este ea însăşi adoraţie, în măsura în care este şi jertfă de laudă şi de mulţumire, nu numai jertfă de mijlocire şi de ispăşire. Relaţia dintre adoraţia în cadrul celebrării euharistice şi cea din afara acesteia a fost explicată de Hans Urs von Balthasar ca fiind cea dintre acţiune şi contemplaţie: celebrarea Litur-ghiei corespunde mai mult acţiunii, iar cultul euharistic, mai mult contemplaţiei.

Dar şi între acţiune şi contemplaţie trebuie găsit un echilibru, iar aceasta, chiar în cadrul celebrării euharis-tice: nu trebuie doar să ne rugăm la Liturghie, ci să ne rugăm Liturghia, aşa cum recomanda Sfântul Papă Pius al X-lea. Dar şi invers: participarea activă trebuie să lase loc contemplaţiei profunde şi interiorizate.


Primăvara euharistică a Bisericii

«Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o „primă«Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o „primă«Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o „primăvară euharisvară euharisvară euharis---tică”: câte persoane stau în tăcere în faţa tabernacolului, pentică”: câte persoane stau în tăcere în faţa tabernacolului, pentică”: câte persoane stau în tăcere în faţa tabernacolului, pentru a se întreţine tru a se întreţine tru a se întreţine în colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puîn colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puîn colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puţine grupuri de ţine grupuri de ţine grupuri de tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ftineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ftineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului aţa Preasfântului aţa Preasfântului tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ftineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ftineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ftineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ftineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în fSacrament. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească totSacrament. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească totSacrament. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească tot mai mult în mai mult în mai mult în

toate parohiile…» (Benedict al XVI-lea)toate parohiile…» (Benedict al XVI-lea)toate parohiile…» (Benedict al XVI-lea)...

Cat

edra

la S

fânt

ul Io

sif,

Cap

ela

de a

dora

ție p

erpe

tuă


DOSAR

DespreSfânta Euharistie

Euharistie este un termen ce provine din limba greacă şi înseamnă „aducere de mulţu-mire”; termenul este folosit pentru a denumi întreaga celebrare a Sfintei Liturghii, dar în-deosebi pentru partea a doua, care urmează după celebrarea Cuvântului, culminează cu consacrarea pâinii şi a vinului, care sunt transformate în Trupul şi Sângele lui Cristos, şi care se termină cu Împăr-tăşania.

Euharistia este Jertfa lui Cristos de pe Calvar, care de-vine prezentă pe altar. De aceea se mai numeşte şi Sfânta Jertfă sau Jertfa Sfintei Liturghii. Cristos a făcut din Eu-haristie memorialul morţii şi învierii sale, adică reactuali-zarea sau aducerea lor în prezent (cf. SC 47; LG 3). Jertfa lui Cristos de pe Calvar şi Jertfa euharistică sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă: cel care se oferă acum prin slujirea preoţilor, este acelaşi care s-a oferit atunci pe cruce. Numai modul de a oferi este diferit. În jertfa dumne-zeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul crucii” (DS 1743). Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atâta timp cât rămân nealterate speciile euharistice. Deoarece Cristos însuşi este prezent în sacramentul altaru-lui, el trebuie cinstit prin cult de adoraţie.

Exprimarea cultului datorat Sfântului Sacrament

La Sfânta Liturghie, ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului, printre altele, îngenunchind sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. Însă, „Biserica Catolică a dat şi continuă să dea cultul de adoraţie care se cuvine sacra-

mentului Euharistiei nu numai în timpul Sfintei Liturghii, ci şi în afara celebrării…” (Mysterium fidei, 56).

Rezerva din trupul lui Cristos pentru împărtăşirea bolnavilor i-a dus pe credincioşi la cutuma lăudabilă de a se aduna în rugăciune pentru a-l adora pe Cristos, prezent în mod real în sacramentul păstrat în tabernacol. Recomandată de Biserică păstorilor şi credincioşilor, ado-raţia Preasfântului Sacrament exprimă în mod foarte clar legătura existentă între celebrarea sacrificiului Domnului şi prezenţa sa permanentă în ostia consacrată (cf. De sacra communione, 79-100; Ecclesia de Eucharistia, 25; Myste-rium fidei; Redemptionis sacramentum, 129-141).

A sta în rugăciune lângă Isus, viu şi adevărat în Sfân-tul Sacrament, maturizează unirea cu el, dispune pentru celebrarea rodnică a Euharistiei şi prelungeşte atitudinile cultuale şi existenţiale trezite de ea.

Conform tradiţiei Bisericii, există mai multe atitudini de cult ce pot fi aduse Sfântului Sacrament:

– vizita la Preasfântul Sacrament aflat în tabernacol: scurtă întâlnire cu Cristos, sugerată de credinţa în prezenţa sa şi caracterizată de rugăciunea tăcută;

– adoraţia în faţa Preasfântului Sacrament expus, con-form normelor liturgice, în ostensoriu sau în pixidă, în formă prelungită sau scurtă;

– adoraţia perpetuă, cea a celor patruzeci de ore sau în alte forme, care implică o întreagă comunitate călugăreas-că, o asociaţie euharistică sau o comunitate parohială şi dau ocazia pentru numeroase exprimări de evlavie euha-ristică (cf. Îndreptar evlavia populară, 165).

– procesiunea euharistică pe drumurile cetăţii pă-mânteşti îi ajută pe credincioşi să se simtă popor al lui Dumnezeu, care merge împreună cu Domnul său, procla-mând credinţa în „Dumnezeu cu noi şi pentru noi” (cf. Redemptionis sacramentum, 142-144; Îndreptar evlavia populară, 162-163). Acest lucru este valabil mai ales pentru procesiunea euharistică prin excelenţă, aceea orga-nizată pentru Solemnitatea Trupul Domnului. Este necesar ca în procesiuni să se respecte normele care garantează demnitatea şi reverenţa faţă de Preasfântul Sacrament şi le reglementează desfăşurarea, în aşa fel încât împodobirea drumurilor, florile, cântările şi rugăciunile să fie o mani-festare de credinţă în Domnul şi de laudă adusă lui (cf. De


DOSAR

sacra communione, 101-108).– Congresele euharistice sunt semn de credinţă şi de dragoste, o manifestare cu totul specială a cultului euharistic; sunt

o glorificare socială a Domnului nostru Isus Cristos prezent în Euharistie, Regele regilor şi Stăpânul stăpânilor; sunt un prilej de a-L cunoaşte şi de a-l iubi mai profund şi de a face ca societatea să înţeleagă mai bine misterul prezenţei reale a lui Isus în Preasfânta Euharistie, misterul Sfintei Liturghii şi al Sfintei Împărtăşanii. Orice Congres euharistic cuprinde în programul său două acţiuni: adunările de studiu (scop cultural) şi manifestările religioase (scop cultual).

Cuvinte ale Papilor despre Preasfântul Sacrament

«Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o „primăvară euharistică”: câte persoane stau în tăcere în faţa Tabernacolului, pentru a se întreţine în colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puţine grupuri de tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească tot mai mult în toate parohiile (…).

Dragi prieteni, fidelitatea faţă de întâlnirea cu Cristos Eu-haristicul la Sfânta Liturghie duminicală este esenţială pentru drumul de credinţă, dar să încercăm şi să mergem frecvent să-l vizităm pe Domnul prezent în Tabernacol! Privind în adoraţie Ostia consacrată, noi întâlnim darul iubirii lui Dumnezeu, întâlnim Pătimirea şi Crucea lui Isus, precum şi Învierea sa. Tocmai prin faptul că-l privim în adoraţie Dom-nul ne atrage spre el, în misterul său, pentru a ne transforma aşa cum transformă pâinea şi vinul. Sfinţii au găsit mereu forţă, consolare şi bucurie în întâlnirea euharistică. Cu cuvin-tele din Imnul euharistic Adoro te devote să repetăm în faţa Domnului, prezent în Preasfântul Sacrament: „Fă-mă să cred tot mai mult în Tine, în Tine să am speranţă, pe Tine să te iubesc!”» (Audienţa generală, miercuri 17 noiembrie 2010).

«Biserica trăieşte din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Acest adevăr nu exprimă numai o experienţă zilnică de credinţă, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii. Cu bucurie, ea trăieşte, în multe feluri, realizarea continuă a făgăduinţei: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Dar în Sfânta Euharistie, prin

schimbarea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Domnului, ea se bucură de această prezenţă cu o intensitate unică. De când, o dată cu Rusaliile, Biserica, poporul noului legământ, a început pelerinajul său spre patria cerească, dumnezeiescul sacrament a continuat să marcheze zilele ei, umplându-le de speranţă încrezătoare» (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Eccle-sia de Eucharistia, nr. 1).

„Euharistia, prezenţa mântuitoare a lui Isus în comunita-tea credincioşilor şi hrană spirituală pentru ea, este bunul cel mai de preţ pe care Biserica poate să-l aibă în drumul său în istorie. Aşa se explică atenţia plină de grijă pe care ea a re-zervat-o întotdeauna misterului euharistic, atenţie care iese la suprafaţă într-o modalitate autorizată în lucrarea conciliilor şi a suveranilor pontifi” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 9)

„În multe locuri, adoraţia Sfântului Sacrament are un spaţiu larg în fiecare zi şi devine izvor inepuizabil de sfin-ţenie. Participarea cu evlavie a credincioşilor la procesiunile cu sfântul Sacrament în timpul sărbătorii Trupul şi Sângele lui Cristos este un har al Domnului, care îi umple de bucurie în fiecare an pe cei ce iau parte la ele.” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 10).

„Euharistia, în Sfânta Liturghie şi în afara Sfintei Litur-ghii, este Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi ca atare este demnă de preamărirea care se datorează lui Dumnezeu cel viu şi numai Lui” (Cuvânt de deschidere în Irlanda, Phoenix Park, 29 septembrie 1979)


DOSAR

Biserica trăiește o „primăvară euharistică”

Adoraţia euharistică perpetuă este o realitate prezentă în întreaga lume catolică şi implică deja milioane de persoane. „Primăvara euharistică” este un fenomen în plină ascensiune, puternic încurajat și promovat de actualul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea.

În luna martie 2001, în bazilica Sfânta Anastasia in Palatino, din Roma, începea adorația euharistică perpetuă, la inițiativa părintelui Alberto Pacini, predicator și rector al bazilicii. Ioan Paul al II-lea a primit cu bucurie vestea despre această inițiativă în dieceza sa, tocmai în peri-oada Marelui Jubileu, și a transmis binecuvântarea sa tuturor celor care frecventau capela.

În 2006, la începutul Postului Mare, în cadrul întâlnirii cu preoții din Roma, Papa Benedict al XVI-lea afirma: „Nu știam și sunt recunoscător că am fost informat de faptul că acum biserica (Sfânta Anastasia) este loc de adorație perpetuă; este, prin urmare, un loc important pentru viața de credință a Romei”. Atunci, Pontiful a propus ca în cele cinci sectoare ale Diecezei de Roma să existe cinci locuri de adoraţie perpetuă şi a încredinţat această sarci-nă Cardinalului Vicar. „Aș vrea să mai spun: mulțumesc lui Dumnezeu pentru că după Conciliu, după o perioadă în care lipsea oarecum sensul adorației euharistice, a renăscut bucuria acestei adorații în întreaga Biserică”, spunea atunci Papa.

După acele minunate încurajări, cei de la bazilica Sfânta Anastasia s-au simțit motivați și impulsionați să-și continue misiunea, și nu doar adorându-l pe Isus Euharistic, ci și ajutându-i pe alții să facă acest lucru și găsind parohii care să se deschidă față de inițiativa adorației perpetue a Preasfântului Sacra-ment. Acest lucru s-a realizat prin formarea unei mișcări de evanghelizare euharistică în dieceze, în întreaga Italie și în alte câteva țări ale lumii, cu care sunt în legătură, cu scopul de a face să existe cât mai multe locuri în care să se facă adorație perpetuă.

În Vatican, în Bazilica Sfântul Petru, există Capela Preasfântului Sacra-ment, unde adoraţia se desfăşoară de lunea dimineaţa până sâmbăta după-amiaza, când are loc binecuvântarea euharistică. Timpul de adoraţie se dis-tinge printr-o profundă atmosferă de reculegere, care se păstrează mereu, în ciuda alternării continue a credincioşilor din toate ţările, care vin să-l roage pe Dumnezeu pentru ei înşişi şi pentru familiile lor, dar mai ales pentru Sfântul Părinte şi pentru întreaga Biserică.

În prezent, în Italia, există cincizeci de capele în care se desfășoară adorație euharistică perpetuă, în timp ce în lumea întreagă sunt mai mult de 9500 de astfel de locuri.

Şi în ţara noastră există câteva capele dedicate adorației perpetue. De exemplu, la Timişoara, începând din septembrie 2006, funcţionează o astfel de capelă, în parohia greco-catolică Sfânta Regină a Păcii şi a Unităţii. In-tenţiile permanente de rugăciune ale acestei capele de adoraţie perpetuă sunt unitatea creștinilor, apărarea vieţii din momentul conceperii până la sfârşitul ei natural, pacea în familii şi în lume.

În 2011, la Iași, în Solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos, a fost inaugurată capela de adorație perpetuă amenajată în Catedrala Adormirea Maicii Domnului.

În Bucureşti, începând cu 12 decembrie 2011, Preasfântul Sacrament este expus zilnic spre adorare, între orele 7.30 - 19.30, în Capela de Adorație (Ca-pela baptismală) din Catedrala Sfântul Iosif.

Vatic

an, C

apel

a Pr

easf

ântu

lui S

acra

men

tIa

și, C

apel

a de

ado

rație

per

petu

ăTi

miș

oara

, Cap

ela

de a

dora

ție p

erpe

tuă


București - Capela de Adorație din Catedrala Sfântul IosifLa inițiativa Arhiepiscopului Ioan Robu, începând din

12 decembrie, s-a deschis în incinta Catedralei Sfântul Iosif, din Bucureşti, o capelă de adorație. Sfântul Sacra-ment este expus zilnic, de la ora 7.30, după prima Sfântă Liturghie, până la ora 19.30, după ultima Sfântă Liturghie.

Împreună cu un grup de laici, încercăm să asigurăm prezența continuă și să oferim, în acest mod, posibilitatea adorației pentru cât mai multe persoane. Cei care doresc să-l adore pe Isus au libertatea de a-l întâlni, nu neapărat într-un timp anume, ci fiecare după cât și când dorește. Prin aceasta căutăm să nu alterăm sensul gratuității iubirii lui Isus, cel care, prin prezența sa euharistică, deschide inima adoratorilor spre Tatăl.

Ne impresionează să vedem oameni din cele mai diferi-te categorii: copii, bătrâni, adolescenți, persoane consacra-te, oameni ai străzii, rockeri, oameni care vin duminică de duminică la Liturghie, oameni care se află în căutare, toți cu existențe diferite, dar fiecare cu problemele lui, cu bucu-riile lui, cu întrebările lui; toţi vin să îngenuncheze înaintea lui Isus. Prezența lor este un răspuns la chemarea lui Cris-tos, pentru că Euharistia este sacramentul iubirii Lui faţă de noi, este legătura tainică între pământ și cer, între inima Lui și inima noastră. Dumnezeu ne arată prin Euharistie dorința de a fi în mijlocul nostru. O prezență vie, o prezență dătătoare de viață, care acționează direct asupra noastră. Ori de câte ori venim în fața lui Isus pentru a-L adora, pen-tru a-i întâlni privirea plină de iubire în Euharistie, purtăm înaintea Lui tot ce cuprinde viața noastră, așa cum este ea, plină de slăbiciuni, plină de mizerii. Dar în fața Lui, ne lăsăm mângâiați, vindecați, pentru că recunoaștem că El, Cristos, este Mântuitorul nostru.

În Evanghelia după Sfântul Ioan, Isus, vorbind cu fe-meia samariteană, adică cu fiecare dintre noi, spune în mod clar: «Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații ado-

ratori se vor închina Tatălui în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori caută. Duh este Dumnezeu și adoratorii lui trebuie să i se închine în duh și adevăr. I-a spus femeia: „Știu că vine Mesia, cel numit Cristos; când va veni El, ne va vesti toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care vorbesc cu tine”» (In 4, 23-26).

În Euharistie, ne lăsăm învățați, educați de Mesia, prin credință, speranță și iubire. Este acea oră de adorație, acel ceas, pe care deja mulți credincioși l-au dăruit lui Cristos, și în această capelă din București. Dumnezeu ne vorbește în tăcere, Dumnezeu este cel care poate schimba ceva în viața mea, iar cei care au venit să-l adore „în duh și adevăr” au făcut această experiență în care Isus oferă odihnă sufle-tului omului: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”(Mt 11,28).

Credincioşii din Bucureşti sunt îndemnaţi să se angajeze în mod concret, în funcţie de programul personal, pentru a putea asigura permanenţa în faţa Preasfântului Sacrament. Pentru o mai bună desfăşurare şi organizare a programului, persoanele interesate sunt rugate să ia legătura cu preoţii parohi sau pot primi informaţii prin telefon sau pe email: 0754.044.021 / [email protected].

Pr Ioan-Thomas RĂILEANU, vicar la Catedrala Sfântul Iosif, responsabil cu adorația perpetuă

Capela de… fitness spiritualM-am bucurat când am auzit că la Catedrala Sfântul

Iosif se va deschide o capelă de adoraţie. În primul rând, pentru că mai locuisem într-un oraş unde se făcea adoraţie perpetuă şi-i cunoscusem binefacerile; în al doilea rând (dar nu ultimul!), pentru că citisem undeva o laudă adusă de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea călugărilor contem-plativi: prin rugăciunea lor – spunea Papa – ei susţin lumea întreagă. M-am bucurat, deci, să mă pot alătura şi eu, cât de cât, celor care zi şi noapte se roagă pentru noi.

Cum mă rog în această oră dedicată adoraţiei? Sincer, nu pot să spun că urmez o formă anume ori că primesc inspiraţii deosebite.

De cele mai multe ori intru în capelă ca un om peste care a trecut un TIR: frântă, descurajată, bulversată. Toate lucrurile pe care le-am întrerupt ca să vin aici devin deo-dată imperios de urgente şi-mi vine să mă întorc înapoi. Psihologii spun că e nevoie cam de 20 min. ca să ne recom-

punem interior şi să ne putem concentra asupra motivului pentru care am venit. După ce mă liniştesc, încep să mă rog. Sunt multe de cerut, dar o cerere îmi revine mai ales spontan în minte, acoperindu-le pe toate celelalte: „Dum-nezeul meu, eu cred, Te ador, sper şi Te iubesc, şi-Ţi cer iertare pentru aceia care nu cred, nu Te adoră, nu speră şi nu Te iubesc” (rugăciune celor trei păstoraşi de la Fatima).

Ţin minte că în anul II de facultate, ni s-a scos din programă ora de sport. Era prima oară după 13 ani de zile când nu mai aveam un program de exerciţiu fizic săptă-mânal. Din proprie iniţiativă nu am organizat nimic – deşi diferenţa era netă: fără sport mă simţeam greoaie, ţeapănă, nemulţumită.

Tot așa este și în viața spiritului - fără rugăciune, nu ajungem departe. Un ceas de adorație însă poate schimba totul și reașază lucrurile în lumina voită de Dumnezeu.

G.L.

DOSAR


DOSAR

„Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații adoratori se vor închina Tatălui în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori caută” (In 4, 23)

În primul volum al cărții Isus din Nazaret, Papa Benedict al XVI-lea scria despre discreția ce trebuie să însoțească rugăciunea ca despre acea cerință esențială a unei relații de iubire. Văzută ca o legătură de iubire, rugăciunea pre-supune, într-adevăr, această intimitate profundă în care are loc întâlnirea omului cu Dumnezeu. O intimitate care cere să fie trăită și protejată, care ne cheamă la o tăcere de iubire, pentru că acolo este cuprins misterul lui Dumnezeu și misterul omului. Într-o lume care afirmă tot mai mult că știe și controlează totul, din prima clipă a vieții și până la ultima, misterul este și mai greu de acceptat ca fiind parte a umanității noastre. Dar ce definește mai bine umanitatea, dacă nu tocmai această legătură de iubire cu Dumnezeu, care înseamnă această prezență a lui Dumnezeu pentru fie-care om, realizată în mod unic și tainic? Recunoscând acest primat al iubirii, care este și al rugăciunii, cum și ce s-ar putea spune despre adorația euharistică? Poate că primul lucru pe care omul îl descoperă este acela că el, omul, este mult mai mult decât vede, decât știe, decât crede, că privi-rea pe care o are asupra lui însuși este mereu incompletă, insuficientă, și că doar plasarea lui înaintea lui Dumnezeu, doar privirea lui Dumnezeu asupra lui, relevă adevăratul sens al persoanei umane.

O întâlnire nemijlocită a omului cu Dumnezeu, așa cum este adorația euharistică, nu poate fi surprinsă în cuvinte, pentru că de multe ori, nu cuvintele vorbesc des-pre iubire. În recentul mesaj, cu ocazia zilei mondiale a

comunicațiilor sociale, Papa scria: „În tăcere [...] se percep momentele cele mai autentice ale comunicării dintre cei care se iubesc: gestul, expresia feței, trupul, ca semne care manifestă persoana. În tăcere vorbesc bucuria, preocupă-rile, suferința, care tocmai în ea au o formă de exprimare deosebit de intensă. Așadar, din tăcere derivă o comunicare și mai exigentă, care cheamă în cauză sensibilitatea și acea capacitate de ascultare care adesea revelează măsura și na-tura legăturilor”. Toate aceste lucruri nu le descoperim cel mai bine tocmai în rugăciunea în tăcere, din fața Sfântului Sacrament? Oare nu tocmai această tăcere, în care Dumne-zeu ne vorbește, este darul cel mai prețios al rugăciunii de adorație? Lumea în care trăim, prea plină de cuvinte, dar prea goală de Cuvânt, nu-si regăsește adevărata identitate tocmai prin conștientizarea interiorității? În această lumi-nă putem înțelege și valoarea vindecătoare a rugăciunii de adorație, dar ea este mult mai mult decât atât, este izvor de viață, de ridicare a omului la viața lui Dumnezeu: „Și aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos” (In 17,3).

Toți cei care au avut această întâlnire de iubire cu Cris-tos Euharistic ar putea povesti despre iubirea lor, dar puțini sunt cei care ar putea vorbi despre iubirea Lui, pentru că iubirea Lui trece de această lume și de posibilitățile noastre de exprimare. Iubirea Lui vorbește prin tăcere...

Marie PRAGER

Papa le vorbește copiilor despre EuharistieAndreea: Ni s-a spus că Isus este prezent în Euharistie. Dar cum, că eu nu-l văd? Da, nu-l vedem, dar sunt multe lucruri pe care nu le vedem şi totuşi ele există şi sunt chiar importante. De exemplu, nu

vedem inteligenţa noastră, şi totuşi, avem inteligenţă… Tot aşa, de exemplu, nu vedem curentul electric, şi totuşi el există, căci, iată, becurile sunt aprinse. Pe scurt, lucrurile cele mai profunde, care susţin în mod real viaţa şi lumea, nu le vedem, dar putem să le vedem şi să le simţim efectele.

Pe Isus Înviat nu-l vedem cu ochii noştri, dar vedem că acolo unde este Isus, oamenii se schimbă, devin mai buni; unde este Isus, este pace, este împăcare. Aşadar, nu-l vedem pe Isus, dar vedem efectele prezenţei sale: aşa înţelegem că Isus este prezent. Cum am spus deja, lucrurile pe care nu le vedem sunt cele mai profunde şi mai importante.

Adrian: Sfinte Părinte, ne-au spus că astăzi vom face Adoraţie Euharistică. Ce este? Cum se face? Puteţi să ne explicaţi? Mulţumesc!

Vom vedea imediat cum se face adoraţia, pentru că totul este pregătit. Ne vom ruga, vom cânta, vom îngenunchea şi vom rămâne aşa în faţa lui Isus. Bineînţeles că la întrebarea ta se poate da un răspuns mai profund: nu doar cum se face, dar ce este adoraţia. Eu aş spune că adoraţia înseamnă să recunosc că Isus este Domnul meu şi Dumnezeul meu, că El îmi arată calea pe care trebuie să merg; El mă face să înţeleg că trăiesc cu adevărat doar dacă eu cunosc calea arătată de El şi dacă o urmez.

Aşadar, a-L adora pe Isus înseamnă să spui: „Isuse, eu sunt al Tău şi în viaţa mea, Te urmez pe Tine; nu aş vrea să pierd niciodată această prietenie, această comuniune cu Tine”. Aş putea să spun şi că adoraţia, în esenţă, înseamnă o îmbrăţişare cu Isus, în care tu îi spui: „Eu sunt al Tău, Isuse, şi te rog ca Tu să fii mereu cu mine”.

(Roma, 15 octombrie 2005, Întâlnirea Papei cu copiii de la Prima Împărtăşanie)


RECENZIE

Volumul Die Rezeption Edith Steins. Internatio-nale Edith-Stein-Bibliographie 1942 -2012 conţine o vastă bibliografie ce cuprinde traducerile în diverse limbi străine ale operei steiniene şi toate lucrările şi articolele exegetice scrise în cei 70 de ani ce au trecut de la moartea Autoarei. Arhivarea atentă a acestor titluri a fost realizată de Francesco Alfieri, OFM, un tînăr specialist italian în opera steiniană care a scris, alături de numeroase articole ştiinţifice despre fenomenologia lui Edith Stein şi Hedwig Conrad-Martius, o teză de doctorat cu titlul La presenza di Duns Scoto nel pensiero di Edith Stein. La questione dell'individualità (Pontificia Università Lateranese, Città del Vaticano, 2010).

Volumul debutează printr-un scurt Cuvînt înainte scris de Pr. Ulrich Dobhan, OCD, superiorul provinciei carme-litane din Germania – în fapt, o scrisoare către M. Amata Neyer, OCD, maica superioară a Carmelului din Köln ce a dedicat o energie considerabilă cercetării steiniene şi căreia îi este dedicat întreg volumul la aniversarea a 90 de ani. O prefaţă ştiinţifică este oferită de Prof. Angela Ales Bello, distinsa specialistă în fenomenologia steinia-nă care conduce Centrul de Cercetări Fenomenologice al Universităţii Laterane din Roma. Subiectul acestui articol este itinerariul parcurs de Edith Stein de la fenomenologia lui Husserl la „filozofia creştină” a Sfântului Toma. Prof. Ales Bello clarifică aici şi importanţa „filozofiei creştine” steiniene, în special a celei dezvoltate în lucrarea majoră de filozofie şi teologie sui generis, Fiinţă finită şi fiinţă eternă, în lumina enciclicei Fides et ratio a Papei Ioan Paul al II-lea.

O introducere propriu-zisă la bibliografie este oferită de Francesco Alfieri, urmată de o biografie schematică şi o bibliografie completă a operei steiniene şi de lista tra-ducerilor operei complete (ESW) în diferite limbi străine – sunt cuprinse aici şi cele două traduceri în limba româ-nă apărute pînă în acest moment la Editura Carmelitană, Un studiu asupra statului (trad. de D. Pătraşcu) şi Fiinţă finită şi fiinţă eternă (trad. de P.-G. Sandu). Urmează bibliografia internaţională alcătuită din studii critice ordonate cronologic. Ea începe cu scrisoarea de reco-mandare scrisă de Husserl în 1919 pentru abilitarea lui E. Stein – în acea perioadă, femeile nu erau abilitate în universităţile germane şi Husserl însuşi a susţinut numai

cu ezitări abilitarea fostei sale studente şi asistente, deşi îi aprecia calităţile intelectuale de excepţie.

Volumul cuprinde şi recenziile scrise în anii '30 la lu-crările lui Stein de autori ca Erich Przywara, Sofia Vanni Rovighi şi Alexandre Koyré. Receptarea post-mortem, în-cepînd cu 1942, prezintă următoarele caracteristici: dacă la început, în 1942-1943, au apărut numai cîteva articole despre E. Stein, în 1949-1950 numărul acestora a sporit, ajungînd să crească considerabil începînd cu 1951. Prac-tic, receptarea operei steiniene creşte progresiv pe măsură ce sporeşte distanţa faţă de 1942, astfel că bibliografia din anii '90 conţine cel puţin 40-50 de titluri pe an. Întrea-ga bibliografie conţine 2855 de studii critice şi volume exegetice apărute pînă în prezent în întreaga lume – sunt menţionate aici şi cele cîteva studii şi volume apărute în româneşte. Acest fenomen de receptare progresivă a gîndirii şi personalităţii unei Autoare sfinte sugerează o fascinaţie faţă de opera ei care sfidează gravitaţia uitării şi a trecerii timpului. O lumină supranaturală pare să ira-dieze din opera ei, atrăgînd o receptare tot mai vastă şi mai universală. Bibliografia se încheie în 2012, anul în care Biserica comemorează 70 de ani de la moartea Sfin-tei Tereza Benedicta a Crucii. După 70 de ani, se poate alcătui un volum ce conţine, în peste 500 de pagini, numai titlurile studiilor şi lucrărilor exegetice asupra operei sale. Edith Stein a murit în lagărul de la Auschwitz, în noap-tea exterminării dictate de fetişisme rasiale transformate în raţiuni ale crimei de masă. Şi totuşi, despre lumina ce iradiază din opera şi din personalitatea ei se pot rosti cu-vintele evanghelice: „şi întunericul n-a biruit-o” (In 1,5).

Tereza-Brînduşa PALADE

Francesco ALFIERI, Die Rezeption Edith Steins. Internati-onale Edith-Stein-Bibliographie 1942 – 2012. Festgabe für M. Amata Neyer OCD, Vorwort von U. Dobhan OCD, Geleitwort von H.-B. Gerl-Falkovitz – A. Ales Bello, Einführung von F. Alfieri OFM, Würzburg, Echter Verlag GmbH, 2012, 513 p.

„Lumina luminează în întuneric” 70 de ani de exegeză steiniană


MICUL PRINŢ

Apostolii vestesc Evanghelia lui Cristos

După ce Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor, Petru a început să vorbească mulțimii venite la Ierusalim pentru sărbătoarea Rusali-ilor. El a strigat: „Ascultaţi-mă! Vreau să vă explic. Aici şi acum s-a împlinit ceea ce profetul Ioel vestise din partea lui Dumnezeu. La sfârşitul timpurilor, Dumnezeu va dărui tuturor oamenilor Duhul său. Amintiţi-vă de Isus din Nazaret. El a venit trimis de Dumnezeu şi a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu. Voi aţi trăit aceste lucruri. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, iar voi l-aţi acuzat şi aţi lăsat să fie condamnat de romani. El a murit pe cruce, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi. Noi toţi suntem martorii săi. Dumnezeu l-a înălţat. El este Mesia”. Cuvintele lui Petru au mişcat inimile multor oameni. Ei au întrebat: „Ce să facem, fraţilor?”. Petru a răspuns: „Schimbaţi-vă viaţa! Primiţi Botezul în numele lui Isus Cristos pentru iertarea păcatelor voastre. Atunci El vi-l va dărui pe Duhul Sfânt”. Mulţi l-au ascultat pe Petru şi au primit Botezul. În acea zi au intrat trei mii de oameni în comunitatea lui Isus Cristos (Fapte 2).

Ştefan, primul martirDin acea zi, apostolii şi-au început activitatea la Ierusa-

lim. Ei vindecau bolnavi şi dădeau mărturie despre viaţa şi moartea lui Isus. Din ce în ce mai mulţi oameni ajungeau la credinţă. Mai marii preoţilor şi învăţătorii lui Israel voiau ca oamenii să-l uite pe Isus. De aceea i-au arestat pe apostoli, i-au interogat şi le-au interzis să înveţe în numele lui Isus. Dar apostolilor nu le-a păsat de această oprelişte. Ştefan, unul dintre primii diaconi, a fost ucis cu pietre. Dar înainte de a se prăbuşi sub ploaia de pietre, el a strigat: „Văd cerul deschis, îl văd pe Fiul Omului. El şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Doamne Isuse, primeşte-mă!”.

La Ierusalim, comunitatea lui Isus era prigonită. Toţi cei care îşi mărturiseau credinţa erau alungaţi din oraş. Dar oriunde ajungeau, ei vesteau ceea ce făcuse Dumnezeu prin Isus Cristos pentru oameni. În toate localităţile înfiinţau comunităţi noi (Fapte 2-8).

Paul, Apostolul neamurilor Paul era un iudeu evlavios. El cunoştea Sfintele Scripturi, dar era convins că

Isus nu putea fi Mântuitorul, ci doar înşela lumea. De aceea, Paul mergea dintr-un oraş într-altul pentru a-i abate de la credinţa lor sau pentru a-i pedepsi pe aceia care îl mărturiseau pe Isus. Pe când mergea călare spre Damasc pentru a-i descoperi acolo pe creştini şi a-i aduce legaţi la Ierusalim, a trăit o întâmplare care i-a schimbat întreaga viaţă. O lumină din cer l-a învăluit. El s-a prăbuşit la pământ şi a auzit un glas: „Pentru ce mă prigoneşti?”

Paul nu ştia ce i se întâmpla. El a întrebat: „Cine eşti, Doamne?”. Şi a auzit răspunsul: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti. Dar acum, ridică-te! Du-te în oraş! Acolo vei afla ce ai de făcut”. Paul s-a dus la Damasc. Acolo l-a întâlnit pe Anania,

un ucenic al lui Isus. Anania nu voia să creadă că Paul îl întâlnise pe Domnul şi devenise ucenic. Dar Domnul i-a spus: „Eu l-am ales pe Paul. El trebuie să aibă grijă ca toate popoarele să cunoască numele meu”. Atunci Anania l-a primit pe Paul în comunitate.

De atunci Paul n-a mai fost prigonitor al creştinilor, ci predicator al lui Cristos. În Damasc şi în alte oraşe, el vestea că Isus Cristos este Răscumpărătorul. Mergea din loc în loc şi predica. Vorbea în locurile de rugăciune ale evreilor. El a înfiinţat comunităţi creştine. A lucrat pentru ca iudei şi greci, oameni din toate popoarele pământului să facă parte din noul popor al lui Dumnezeu.

Paul a fost prigonit şi alungat dintr-un oraş în altul, până în Grecia. El a scris scrisori comunităţilor pe care le formase. În aceste scrisori îndeamnă şi încurajează comunităţile. Le arată ce înseamnă pentru omenire credinţa în Isus Cristos şi ce înseamnă a trăi viaţa de creştin. În cele din urmă, Paul a fost arestat în Ierusalim şi trimis sub pază la Roma. Acolo a fost condamnat şi executat. El a murit pentru Isus Cristos (Fapte 9-28).


SUFLET TÂNĂR

Tic Fest

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

Biserica îi ajută pe creştini să construiască în lume Împărăţia lui Dumnezeu, având la bază valorile Evangheliei. Prin Biserică, Dumnezeu se foloseşte de eforturile noastre, de inteligenţa noas-tră, de descoperirile noastre pentru ca în Împărăţia Sa, să intre toţi oamenii. Valorile din Evanghelie ne ajută să avem certitudinea că nu suntem creaţi pentru a trăi „doar de dragul” acestei lumi, ci suntem creaţi pentru veşnicie, pentru Împărăţia Viitoare, pentru Dumnezeu. Este adevărat, Biseri-ca este o societate organizată ierarhic, dar ea for-mează şi este Trupul Mistic al lui Cristos. Biserica este o adunare vizibilă, dar ea este înainte de toate o comunitate spirituală. Biserica este prezentă în această lume şi este organizată conform regulilor din această lume, dar ea este plină de „bogăţii cereşti”. Dacă Biserica nu poate exista fără Duhul Sfânt, din Biserică nu poate lipsi Sfânta Fecioară Maria. Maria este Mama lui Isus şi Maica Bise-ricii. Maria, Mama cerească, se îngrijeşte cu o dragoste plină de afecţiune ca toţi fiii Bisericii să ajungă odată în „Biserica Triumfătoare”.

Pr. Daniel BULAI

Gândul meu pentru tine/ri

În ciuda vremii mohorâte, duminică, 20 mai 2012, tinerii catolici au fost energici, sărbătorind cu bucurie TIC FEST, în-cepând cu ora 14.30, la Oratoriul Sfântul Leonardo Murialdo, din Popeşti-Leordeni.

Ce a însemnat TIC FEST în acest an? O etapă-concurs de pregătire pentru Întâlnirea Naţională a Tineretului, de la Iaşi. Pornind de la tema „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4), au intrat în concursul pentru imn şi scenetă tineri de la Comu-nitatea Sfântul Ioan, Parohiile Sfânta Cruce, Adormirea Maicii Domnului, Cioplea şi Bucureştii Noi.

Şi pentru că miza era mare, un juriu format din 7 persoane a fost cel care, în urma vizionării momentelor artistice, a decis că Arhidieceza de Bucureşti va fi reprezentată de Comunitatea Sfântul Ioan (scenetă) şi de tinerii din Bucureştii Noi (imn).

Le dorim mult succes în a reprezenta cu cinste Arhidieceza de Bucureşti!

Roxana ELEKEŞ

Întâlnirea Naţională a Tineretului, Iaşi, 25-29 iunie 2012

În Arhidieceza de Bucureşti, s-a dat startul la înscrierea pentru Întâlnirea Naţională 2012. Înscrierea se va face la fiecare responsabil parohial, care va trebui să completeze un tabel, să adune taxa de participare şi să organizeze transportul grupului. Data limită de înscriere este 15.06.2012. Mai multe informaţii găsiţi pe www.tic.ro.

Cele 10 porunci ale animatorului1.Ai încredere în Dumnezeu și cere-I ajutorul pentru a anima bine grupul parohial!2.Nu-L învinovăți pe Dumnezeu pentru greșelile tale!3.Ajută-i pe ceilalți să înțeleagă importanța cuvântului lui Dumnezeu atât în viața de grup cât și în viața personală!4.Respectă-i și acordă-le încredere celor din grupul tău!5.Să nu excluzi pe nimeni din grupul tău!6.Să nu-i influențezi pe ceilalți la rău!7.Să nu-ți asumi numai tu toate meritele grupului!8.Să nu bârfești!9.Să nu subestimezi nici un membru al grupului!10. Să nu fii invidios!(http://tic.ro/category/animatorul/#ixzz1wKg43wu4)


UNIVERSUL FAMILIEI

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Preasfânta Treime şi Sfânta Familie

Din trei în trei ani, Biserica celebrează Întâlnirea Mon-dială a Familiilor. Anul acesta, în perioada 30 mai – 3 iunie, Dieceza de Milano este gazda celei de-a VII-a Întâlniri, care are ca temă Familia, munca, sărbătoarea - aşa cum s-a ilustrat în numerele trecute ale revistei noastre. Este pentru prima dată în istoria Bisericii italiene că se celebrează un eveniment eclezial de anvergură mondială în afara Romei.

Evenimentul cuprinde diferite manifestări: Congresul, Târgul familiilor şi Biblioteca familiilor, întâlnirea cu Sfântului Părinte, Benedict al XVI-lea, care participă la Sărbătoarea mărturiilor din seara zilei de 2 iunie şi care va prezida Sfânta Liturghie de încheie-re a Întâlnirii, duminică, pe 3 iunie.

Ziua de 3 iunie coincide şi cu Solemnitatea Preasfintei Treimi. Pe 17 aprilie 2012, la audienţa de mier-curea, Papa Benedict a înmânat Di-ecezei de Milano Icoana întâlnirii, un mozaic realizat de artistul Marko Ivan Rupnik. Lucrarea înfăţişează taina Sfintei Treimi şi taina Sfintei Familii din Nazaret. Eminenţa sa, Enio Antonelli, prefect al Consiliul Pontifical pentru Familie a făcut următorul comentariu pe marginea icoanei:

„Întreaga compoziţie este în-cadrată de arcul eliptic care sugerează mişcarea de sus în jos. Mâna Tatălui, de la care vine tot datul şi tot binele, se deschide de sus. Din norul slavei sale, asemenea unei ploi, se revarsă râuri de lumină pe chipul persoanelor Sfintei Familii, iar peste Maica Domnului coboară focul Duhului Sfânt. Pe aceeaşi axă cu mâna Tatălui şi cu flacăra Duhului Sfânt, se ridică în picioare, privind intens înspre noi, Isus. Braţele Maicii Sfinte îl susţin, Isus este aproape de sânul ei. Cu mâna sa stângă, dă la o parte mantia ocrotitoare a Mariei, în timp ce cu dreapta, strânge sulul Evangheliei pe care a venit să o vestească.

Ochii mari ai Maicii Domnului sunt fixaţi înspre noi, iar din mâinile sale deschise ni-l dăruieşte pe Isus. Lângă Maria şi Isus se află Iosif, stând în picioare, cu privirea în-dreptată către Tatăl ceresc, în semn de rugăciune, din care transpare dorinţa de a-l reprezenta în mod demn pe pământ şi de a-i urma voinţa cu fidelitate. Izvorul oricărei paterni-tăţi de pe pământ se află în paternitatea Tatălui ceresc. Orice tată ar trebui să se conformeze acesteia. Sfântul Iosif duce mâna dreaptă la inimă, arătând astfel grija plină de iubire şi responsabilitate faţă de Isus şi faţă de Maria. În mâna stângă, ţine bastonul care a înmugurit, semn al seminţiei lui

David care l-a dat pe Mesia şi, totodată, semn că Dumnezeu îşi ţine făgăduinţele.

În sânul Familiei Sfinte din Nazaret, cerul se întâlneşte cu pământul, iar Preasfânta Treime îşi află aici chipul uman cel mai împlinit. De aici, Biserica este provocată, interpe-lată să-şi însuşească şi mai mult spiritul familiei pentru a-l dărui lumii pe Cristos.

Familiile primesc chemarea de a fi unite şi deschise la a-şi pregăti copiii pentru viitor şi pentru viaţă, eliberate de iubirea posesivă. Raporturile şi activităţile pământeşti sunt stimulate să urmeze logica iubirii, ca să înfăptuiască

armonia şi frumuseţea care se desprind din Sfânta Treime. Pietrele, smaraldele, culorile, lumina din icoană se întrec în a da materiei o splendoare plină de energie, evocând o lume transfigurată şi însufleţită de Duhul Sfânt.

Pietrele din fundal, subtile şi lumi-noase în partea de sus, masive şi întu-necate în partea de jos, brăzdate de linii dinamice, dau impresia unei mişcări descendente şi a unui ţesut de materie care se îngreunează. Pietrele din haine-le pe care le poartă Isus, Maria şi Iosif sunt aliniate în mod regulat şi armonios, redând mereu ideea că la bază există o consistenţă mai mare. Peste tunica al-bastră a Maicii Domnului, culoare care

reprezintă omenirea, se află mantia de purpură, culoare pe care antichitatea creştină i-a atribuit-o lui Dumnezeu. Aşa se arată că prin maternitatea sa divină, Maria a fost unită într-un mod cu totul aparte cu Dumnezeu. Isus, în schimb, e îmbrăcat în întregime în roşu, simbol al divinităţii căreia îi aparţine din veşnicie; mantia albastră pusă peste tunica roşie reprezintă umanitatea pe care a luat-o asupra sa, în sânul Maicii sale. Culorile veşmintelor Sfântului Iosif sunt mai şterse, semn al prudenţei şi al trudei; mantia sa este verde, culoare a lumii create, iar tunica gălbuie este simbol al misiunii paterne.

Pietrele care alcătuiesc chipurile şi mâinile formează o suprafaţă compactă, netedă; aluzie la trupul transfigurat şi spiritualizat. Arcul în formă de ogivă încadrează Sfânta Familie, într-o orientare verticală, arătând că aceasta este în centrul istoriei mântuirii, indicată la început prin raiul pământesc reprezentat de culorile vii (roşu, verde, galben), şi la sfârşit, prin Ierusalimul ceresc reprezentat de aur şi marmură policromă. În această dinamică între început şi sfârşit (împlinire), căsătoria şi familia se află în planul lui Dumnezeu, creator şi mântuitor, şi în mersul prin istorie al neamului omenesc”.


UNIVERSUL FAMILIEI

Biblia, hrană pentru familieÎn perioada 4-6 mai, Asociaţia Familiilor Catolice Vladimir

Ghika a organizat o reculegere la Mănăstirea Carmelitanilor desculţi de la Ciofliceni, cu tema Biblia, hrană pentru familie.

Au participat mai multe familii din Bucureşti (58 adulţi şi 27 copii), care au avut ocazia de a se apropia de Sfânta Scriptură prin meditaţiile ţinute de sora Francisca Băltăceanu şi sora Monica Broşteanu. Am înţeles că Biblia nu este un ma-nual ştiinţific, ci scrisoarea lui Dumnezeu către om, în care El revelează adevărul despre Sine şi despre om.

Meditaţiile au stat la baza discuţiilor pe grupuri mici: contemplarea protopă-rinţilor noştri, Adam si Eva, şi privirea lor faţă în faţă (Gn 2); modul în care a crescut apa harului în familiile noastre (cf. In 4); în ce fel rugăciunea ne lărgeşte inima pentru soţul/soţia noastră (Psalmii).

Astfel, pornind de la privirea faţă în faţă a lui Adam şi a Evei, fiecare dintre noi a încercat să descopere cum relaţionăm cu partenerul de viaţă, cum îl privim. Am avut ocazia de a ne întreba cât timp petrecem împreună? Dacă e un timp de calitate în care să ne cunoaştem cu adevărat unul pe celălalt? Sinceritatea şi lipsa ascunzişurilor au fost menţionate ca punc-te esenţiale pentru o cunoaştere reciprocă adevărată.

Un aspect menţionat de mulţi participanţi a fost cel al me-selor luate împreună. Adesea, televizorul, calculatorul şi alte activităţi împiedică familia să facă din masă (fie ea mic-dejun, prânz sau cină) un moment de comuniune, de împărtăşire.

Al doilea punct de meditat a fost acela al aprofundării rela-ţiei noastre, plecând de la metafora apei din fântână. Relatarea întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană, ne-a dat ocazia să ne întrebăm dacă a crescut nivelul apei în familiile noastre. Răs-punsurile au fost pe măsura experienţei unice a fiecărei familii în parte. Descoperirea celuilalt după căsătorie, copiii, renun-ţarea la diverse lucruri/obiceiuri din dragoste pentru celălalt,

sentimentul de securitate pe care ţi-l oferă căminul familial în căsnicie, rugăciunea în momentele de dificultate şi, nu în ulti-mul rând, eforturile reale ale soţilor de a se accepta cu calităţi şi defecte şi de a-l alege în fiecare zi pe celălalt ca soţ, au reuşit să ducă fiecare familie la identificarea cu o fântână cu apă mai mult sau mai puţin limpede, mai mult sau mai puţin adâncă.

La al treilea punct, am descoperit că prin rugăciune ne lăr-gim inima. Şi cu cât inima e mai amplă, locul în care e găzduit soţul/soţia e mai primitor. Fiind cel mai frumos limbaj al iubi-rii, rugăciunea duce la o mai mare acceptare şi înţelegere faţă

de greşelile aproapelui. Încrederea că Dumne-zeu ne ascultă a fost un alt punct important de meditat în modul nostru de a ne ruga. Drept sprijin ne-a fost meditarea Psalmilor, exemplu adevărat de

rugăciune sinceră şi profund umană.Şi ca să trăim mai bine în compania Domnului, i-am meditat

Cuvântul, l-am adorat în Preasfântul Sacrament şi am meditat la viaţa Lui prin misterele Rozariului, atât de dragi Maicii Sfinte. Ne-am unit în rugăciune cu toţi cei care, în perioada 4-6 mai, s-au rugat pentru pruncii nenăscuţi, alăturându-ne astfel iniţia-tivei Un milion de rozarii pentru salvarea copiilor nenăscuţi.

Nu au lipsit din program nici momentele relaxante, în care copiii au expus, printr-o scenetă, povestea lui Rut şi a soacrei sale, Naomi; cântecele la lumina şi căldura focului de tabără, ne-au înveselit inimile, scoţând la iveală pentru câteva momente sentimentul de a fi o mare familie formată din mai multe familii mici. „Leagă-ne, Doamne, pe toţi împreună cu lanţuri ce nu pot fi rupte; Leagă-ne, Doamne, pe toţi împreu-nă, o, leagă-ne, în dragoste”, poate fi refrenul care să rezume spiritul întâlnirii.

Roxana şi Bogdan MOISA, Parohia Adormirea Maicii Domnului

Lumina din candele, metaforă a luminii

din inimiÎncepând din 2005, în ziua de 13

mai, la lăsarea serii, în parohia Regina Sfântului Rozariu, din oraşul Popeşti-Leordeni, se desfăşoară anual procesi-unea în cinstea Maicii Domnului de la Fatima. Drumul procesiunii pleacă de la biserică, trece pe la piaţeta Ioan Paul al II-lea - unde, de ceva timp, se află statuia de la Fatima şi statuia Ferici-tului Ioan Paul al II-lea -, pe la troiţa

Maicii Domnului a harurilor, întor-cându-se iarăşi la biserică. Purtătoare al statuii Inimii Neprihănite a Mariei au fost anul acesta două familii. O altă familie a rostit misterele de slavă, iar copiii, candidaţi la Sacramentul Miru-lui, împreună cu ministranţii, au recitat Tatăl nostru şi Bucură-te Marie.

An de an, persoanele care duc statuia Maicii Domnului pe străzile oraşului sunt diferite, la fel cum di-ferite sunt vocile care se pun în slujba unei părţi din rugăciunea Rozariului. Rămâne o permanenţă: lumina care

se degajă din candelele pe care cre-dincioşii le aduc cu ei în faptul serii. O lumină care îi uneşte, învingând întunericul. Însă mai mult de atât, este lumina credinţei pe care Maica harurilor o desprinde prin cununa Ro-zariului de la Fiul său pentru familiile din Popeşti-Leordeni, pentru întreaga comunitate şi pentru Biserica locală. Lumina din candele nu este decât o metaforă a luminii din inimi, în chip special a luminii din inima Neprihă-nitei.

Nicu şi Mădălina VINCENE


ARTA DE A TRĂI

„Familia: munca şi sărbătoarea”Mama şi tatăl împărţiţi între muncă şi viaţa de familie!

Acesta este tabloul clasic al familiei actuale. Familia tra-diţională, care riscă să devină o excepţie, este tot mai mult ameninţată de absenţa îndelungată a părinţilor din căminul familial, absenţă cauzată de multele, uneori prea multele ore de muncă. Poate din acest motiv, în ultimii ani s-a pus serios problema găsirii unui echilibru între munca profesio-nală şi viaţa de familie. Şi Întâlnirea Mondială a Familiilor, ajunsă la cea de-a şaptea ediţie, care se desfăşoară între 30 mai și 4 iunie, la Milano, are o temă ce se referă tot la acest aspect: „Familia: munca şi sărbătoarea”.

Munca, o necesitate „Muncă” este un cuvânt care pentru mulţi este sinonim

cu neliniştea, cu teama, cu descurajarea, cu nesiguranța. Mulți părinţi de astăzi încearcă din răsputeri să găsească sau să păstreze un loc de muncă, ce poate să asigure un trai mai bun familiei lor sau care să-i ajute să supravieţuiască.

Este foarte adevărat că munca este o necesitate, dar nu este un scop în sine şi nici nu trebuie să devină un idol. Chiar dacă prin muncă omul poate să obţină tot ce-şi do-reşte, doar aceasta nu-i poate aduce fericirea: „Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvâr-şesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecleziasticul 2, 11).

Este o măsură în toateViaţa de familie și munca sunt interdependente. Ele

se influenţează reciproc şi continuu, dar munca nu poate să compenseze nemulţumirile sau nerealizările din fami-lie, deși nu puțini sunt cei care se ascund sub paravanul obligațiilor de serviciu pentru a mușamaliza problemele familiale pe care ar trebui să le înfrunte cu responsabilitate.

„Obligaţia de a lucra şase zile face parte din alianţa pe care a încheiat-o Dumnezeu cu omul, tot aşa ca şi obligaţia omului de a se abţine de la muncă în ziua a şaptea” (Abra-ham Heschel). Munca cu măsură şi zilele de odihnă care trebuie să alterneze cu zilele lucrătoare, nu au doar scopul de a-l ajuta pe om să-şi distribuie inteligent energia sau să-şi refacă puterile, ci și să-şi redescopere demnitatea şi să afirme suveranitatea lui Dumnezeu asupra universului.

Capcanele muncii în excesPrinşi în vârtejul muncii zilnice sau al ascensiunii pe

scara profesională, mulţi soţi ajung să spună de multe ori şi chiar în momente cruciale ale vieţii de familie: „nu am timp”; se lasă acaparaţi de propria muncă, uitând că relaţia de familie, relaţia lor ca soţi, este adevărata lor resursă şi modul prin care familia lor se poate împlini. Este adevărat că munca reprezintă fundamentul pe care se zideşte viaţa de familie şi că ea permite menţinerea familiei, dar nu tre-

buie să înrobească omul, făcându-l pe acesta să nu se mai poată bucura de realitatea pentru care munceşte: familia sa. Dumnezeu l-a creat pentru ca acesta să fie stăpânul, şi nu sclavul muncii.

Dincolo de aceste aspecte, foarte importante și deloc neglijabile, trebuie avută în vedere și influența pe care munca fără măsură o are asupra sănătății fizice și psihice a omului.

Momente de comuniuneOmul, în general, viața de familie, în special, au nevoie

și de momente de destindere, de zile în care să se poată bu-cura alături de cei din jurul lor, lăsând deoparte obișnuitele griji și preocupări. Familia are nevoie de momente doar pentru ea însăși, când părinții și copiii să stea împreună pentru a se cunoaște, pentru a dărui, pentru a învăța unii de la alții. Şi poate că unul dintre momentele în care familia trăieşte cel mai bine comuniunea, este atunci când ia masa împreună. Este momentul în care, adunaţi în jurul mesei, părinţii şi copiii vorbesc, povestesc, întreabă, răspund la întrebări sau, pur şi simplu, stau în tăcere, dar având acea frumoasă senzaţie că sunt o familie; senzaţie care dezvoltă în toţi sentimentul liniştitor al apartenenţei, important atât pentru adulţi, dar mai ales pentru cei mici. Mesele în fa-milie întăresc unitatea acesteia, de aceea este important ca părinţii să-şi organizeze munca în aşa fel încât să transfor-me masa împreună într-o sărbătoare, într-un ritual zilnic.

Și tocmai din acest motiv, pentru că „Munca şi sărbă-toarea sunt intim legate cu viaţa familiilor: îi condiţionează alegerile, influenţează relaţiile dintre soţi şi dintre părinţi şi copii, au incidenţă asupra raportului familiei cu socie-tatea şi cu Biserica (…), trebuie promovată o reflecţie şi o angajare menite să concilieze exigenţele şi timpul muncii cu acelea ale familiei şi să recupereze sensul adevărat al sărbătorii, în special al duminicii, paştele săptămânal, ziua Domnului şi ziua omului, ziua familiei, a comunităţii şi a solidarităţii” (Scrisoarea Papei pentru Întâlnirea Mondială a Familiilor de la Milano).

Cristina ȘOICAN


INDRUMAR MEDIATIC

Pe 24 mai, în publicația Vatican Insider a apărut un interviu realizat de Mauro Pianta cu sora Helen Prejean, o călugăriță din SUA, care de treizeci de ani luptă împotriva pedepsei cu moartea. Helen Prejean se afla în Italia pentru a participa la a opta ediție a Festivalului Biblic de la Vicenza.

Sora Helen are 73 de ani și a însoțit mulți oameni spre scaunul electric. Autorul interviului spune că urmele suferințelor acelor oameni se vad pe chipul ei, dar în ochi îi strălucesc luminile speranței și ale credinței că lucrurile, în cele din urmă, încep să se schimbe. „În ultimii cinci ani, spunea sora în acest interviu, cinci dintre statele americane au abolit pedeapsa cu moartea, iar alte patru state sunt aproape gata să facă același lucru...”.

În timpul interviului, sora Helen strângea mereu în mână o cruce, pe care o poartă la gât din anul 1984. Această cruce i-a fost dăruită de Eddie Sonnier, fratele lui Patrick, primul condamnat la moarte pe care ea l-a consiliat din punct de vedere spiritual. Această istorie a lui Patrik, sora Helen a povestit-o într-o carte ce a fost sursa de inspirație pentru filmul Dead Man Walking. Dead Man Walking (Culoarul morții)

Este un film american din 1995, regizat de Tim Robbins, care relatează povestea sorei Helen Prejean (interpretată de Susan Sarandon). Între sora Helen și Matthew Poncelet (in-terpretat de Sean Penn), un condamnat la pedeapsa cu moar-tea din Louisiana, se construiește o prietenie deosebită. În film, ca și în realitate, sora Helen Prejean este o călugăriță care se ocupă de sufletele pierdute ale condamnaților la moarte dintr-un penitenciar american. Matthew Poncelet este un deținut foarte periculos care urmează să fie executat pentru ca a violat și a ucis două adolescente. Sora Helen acceptă să-i fie mentor spiritual în ultimele sale zile, cu speranța că-i va izbăvi sufletul. Strădaniile disperate ale ei vor avea, în cele din urmă, o finalitate și insensibilul ucigaș își va descoperi în ultimele clipe ale vieții sentimente de care nimeni nu-l credea capabil. Filmul a primit premiul Oscar și trei nominalizări la Oscar în 1996.

Filmul, reflecție asupra pedepsei cu moartea

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul de anul acesta pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, spunea: „În lumea, complexă şi variată, a comunicării, iese în evidenţă totuşi atenţia pe care multe persoane o acordă întrebărilor ultime ale existenţei umane: cine sunt? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie şi tăcere, care uneori pot fi mai elocvente decât un răspuns grăbit şi-i pot permite celui care-şi pune întrebări să coboare până în străfundurile propriei fiinţe şi să se deschidă spre acea

cale de răspuns pe care Dumnezeu a întipărit-o în inima omului”.

În Culoarul morții, vedem cum o situație reală a fost transpusă într-o ficțiune și cum regizorul Tim Robbins a venit „în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie şi tăcere”. Pentru cei care vizionează filmul, acesta poate deveni un punct de pornire pentru o reflecție asupra pedepsei cu moartea, o reflecție care se poate transforma în luarea unei decizii, așa cum, de exemplu, și intervențiile sorei Helen în SUA au reușit să facă în așa fel, încât „cinci dintre statele americane au abolit pedeapsa cu moartea, iar alte patru state sunt aproape gata să facă același lucru... . Iar „55% dintre catolici, spunea sora în interviul menționat anterior, sunt împotriva acestei practici și chiar ei sunt cei care conduc și mișcarea aboliționistă din SUA. În California, episcopii s-au exprimat cu tărie în favoarea referendumului care se va ține pentru abolirea pedepsei cu moartea”.

De ce trebuie să spunem NU pedepsei cu moartea?

La această întrebare, sora Helen spunea: „Am văzut atâția oameni care au fost uciși în mod legal, iar când asiști la așa ceva, nu poți merge mai departe spunând că nu s-a întâmplat nimic. De aceea am devenit o persoană care le relatează istoriile. Patrik nu a vrut ca eu să asist la execuția sa, dar m-am gândit atunci la persoanele care stăteau pe Calvar sub Cruce. Nici ele nu au putut împiedica moartea lui Isus, Fiul Mariei. Acest gând m-a determinat să nu-l las pe Patrik să moară fără să vadă fața cuiva care îl iubea”.

Pr. Liviu BĂLĂȘCUȚI

De la realitate laficțiune și viceversa

Secv

ență

din

film


SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBANuvântul Domnuluiuvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

Duminica a X-a (B)

În acel timp, Isus a intrat într-o casă, unde din nou s-au adunat atât de mulţi oameni, încât el şi ucenicii săi nu mai puteau nici măcar să mănânce. Auzind ai săi, s-au dus să-l scoată de acolo căci îşi ziceau: „Şi-a ieşit din minţi”. Cărtu-rarii veniţi de la Ierusalim spuneau: „Îl are pe Belzebut; cu căpetenia diavolilor scoate pe diavoli”. Isus i-a chemat la el şi li s-a adresat în parabole: „Cum poate Satana să îl scoată pe Satana? Dacă o împărăţie se dezbină, nu se mai poate menţine…” (Mc 3,20-35).

Duminica a XI-a (B)

În acel timp, vorbind mulţimii în parabole, Isus spunea: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului”… (Mc 4,26-34).

Odată cu duminica Rusaliilor, s-a încheiat timpul pas-cal, timp în care, prin credinţă, am retrăit alături de Isus Cristos dăruirea de sine, moartea şi învierea sa glorioasă, înălţarea sa la dreapta Tatălui, de unde, prin intermediul Duhului Sfânt, îşi continuă lucrarea în Biserică şi în lume.

Revenind, cu această duminică, în timpul de peste an, noi ne reîntâlnim cu Isus Cristos în ipostaza de vestitor şi înfăptuitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. El îşi începuse acti-vitatea publică imediat după Botezul primit în râul Iordan. Activitatea lui, desfăşurată în mod deosebit în regiunea nordică a Israelului, mai precis în Galileea, consta în pre-dicile şi în minunile care revelau voinţa lui Dumnezeu de a instaura Împărăţia Sa în detrimentul împărăţiei satanei (cf. Lc 4,6). Or, fragmentul evanghelic al acestei duminici ne prezintă tocmai reacţia unor rude de-ale lui Isus, care au venit în locul în care se afla cu ucenicii săi pentru ca să-l scoată de acolo căci îşi ziceau: „Şi-a ieşit din minţi” (Mc 3,21). Atitudinea acestor rude seamănă cu cea a cărturarilor veniţi de la Ierusalim pentru a-l observa mai îndeaproape pe Cel a cărui faimă ajunsese până în capitală şi care nu au înţeles nimic altceva din cele ce auzeau şi vedeau la Isus, decât că „îl are pe Belzebut; cu căpetenia diavolilor scoate pe diavoli” (Mc 3,22.30). O astfel de reacţie este cât se poate de neaşteptată de la nişte apropiaţi de-ai lui Isus, alături de care a crescut şi a muncit sau de la nişte „experţi”, veniţi să evalueze în numele şi prin puterea cui predică şi

săvârşeşte El acele minuni ieşite din comun. Răspunsul lui Isus, pe cât este de simplu şi de logic, pe atât este de acuzator. El acţionează în virtutea Duhului lui Dumnezeu şi dacă cei apropiaţi ori „experţii” Sinedriului nu reuşesc să recunoască în lucrarea Lui prezenţa acestui Duh, ba chiar o confundă cu o lucrare diabolică, comit un păcat de neiertat. Lectura şi aprecierea lor greşită nu face decât să îi ţină în afară (Mc 3,31), de acea intimitate familială şi fraternă pe care Împărăţia lui Dumnezeu era menită să o creeze. Drept care, atât rudele, în frunte cu mama Sa, cât şi cei care îl ascultă, inclusiv cei trimişi de la Ierusalim, pot intra în această intimitate numai cu condiţia de a face voinţa lui Dumnezeu (Mc 3,35). Aşadar, împlinirea voinţei lui Dumnezeu instaurează un raport profund cu Isus, un raport care nu poate fi realizat decât cu un frate, cu o soră sau cu o mamă.

Această pagină evanghelică scoate în evidenţă impor-tanţa opţiunii pe care orice om trebuie să o facă faţă de Isus ce i se revelează. Pentru sau împotriva lui Isus? În această situaţie, nu există cale de mijloc (cf. Mt 12,30). Drama multor contemporani de-ai lui Isus este aceea de a fi des-considerat semnele care îi atestau identitatea şi misiunea. Din păcate, ea poate fi şi drama noastră. În schimb, celor care îl caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii, Isus li se revelează drept călăuză şi prieten, capabil să potolească orice sete de Dumnezeu.

Relaţia strânsă între om şi Dumnezeu a fost, nu de puţine ori, exprimată prin parabole, mai ales prin acelea care aveau drept temă principală Împărăţia lui Dumnezeu. Această temă a ocupat un loc important în predica sa, iar

pentru a defini cât mai bine ce este şi cum trebuie percepută Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul s-a folosit de parabo-le, acele mici scene inspirate de viaţa cotidiană care ilustrau unul sau altul dintre aspectele cele mai caracteristice.


SFÂNTA SCRIPTURĂ

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Când s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Auzind vecinii şi rudele că Domnul şi-a arătat mila faţă de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur şi voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama a zis: „Nu, ci se va chema Ioan”… (Lc 1,57-66.80).

Parabolele propuse spre meditare în această duminică, sunt ultimele ale capitolului patru (de cele precedente ne-am ocupat înainte de Postul Mare), iar ele ne prezintă, cea dintâi, modul tainic în care Împărăţia lui Dumnezeu se „înfiripă” şi se dezvoltă, aidoma unei seminţe aruncate în pământ, în uimirea şi satisfacţia semănătorului, în timp ce a doua, evocă începuturile foarte modeste ale Ei cu asigu-rarea, însă, ca va deveni o realitate viguroasă şi primitoare, aidoma unei seminţe de muştar care, deşi cea mai mică din-tre seminţele din lume, devine mai apoi un copac capabil să strângă între ramurile lui, păsările cerului.

Într-o epocă de criză, în care anumite atacuri îndrep-

tate împotriva Bisericii ori o slăbire a practicii religioase maschează efortul modest al sufletelor generoase, aceste parabole ale creşterii ne oferă un motiv de speranţă. Ca şi contemporanii lui Isus, noi suntem adesea nerăbdători sau chiar sceptici faţă de creşterea Bisericii, a Bisericii noastre. Se impune atunci să ne însuşim din Evanghelie certitudinea creşterii Bisericii prin puterea lui Dumnezeu, chiar şi-n vre-me de furtună. Această certitudine de credinţă revigorează speranţa noastră, dând inimilor noastre elan şi dinamism, pentru o activitate eclezială curajoasă. Această speranţă lărgeşte dorinţa, ne învaţă să avem răbdare, să admirăm lucrarea lui Dumnezeu, adesea ascunsă unor prime priviri.

Ioan Botezătorul este unul dintre puţinii sfinţi căreia Bi-serica îi acordă în calendarul ei, mai mult de o sărbătoare. Procedând astfel, ea evidenţiază importanţa rolului pe care Ioan l-a jucat în istoria mântuirii, mai precis, acela de a fi pregătit poporul în vederea întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu.

În ziua de 24 iunie, Biserica celebrează naşterea acestui Înaintemergător. Cel care ne relatează evenimentele naşte-rii acestui ultim profet al Vechiului Testament este Sfântul Luca, în cadrul primelor două capitole ale Evangheliei sale. Aceste două capitole sunt astfel construite, încât să marche-ze strânsa legătură între cei doi mari protagonişti ai refor-mei religioase de la începutul secolului întâi: Isus şi Ioan. Sfântul Luca se preocupă, în diferitele episoade ale acestor capitole, să stabilească, pe de o parte, profilul fiecăruia din-tre aceşti doi protagonişti, iar pe de altă parte, rolul pe care îl are de împlinit (vezi, în acest sens, anunţurile făcute de îngerul Gabriel lui Zaharia, tatăl lui Ioan, şi Mariei, mama lui Isus, precum şi imnurile rostite de Zaharia, de Maria şi de bătrânul Simeon – Lc 1,4-24; 1,26-38 şi 1,46-55; 1,68-79; 2,29-33).

Fragmentul evanghelic propus spre meditare în această sărbătoare, relatează în doar câteva cuvinte naşterea copi-lului, anunţată de către înger lui Zaharia. Particularitatea acestei naşteri stă în faptul că Elisabeta, din cauza vârstei foarte înaintate şi a sterilităţii, era incapabilă de a mai deveni mamă. Sfântul Luca subliniază, însă, că Elisabeta a fost binecuvântată cu un copil în urma îndelungatelor rugăciuni pe care ea, împreună cu soţul ei, le-a ridicat către Dumnezeu. Şi mai important, pentru Sfântul Luca, e fap-tul că acestui copil, încă de la naştere îi este rezervat un destin deosebit. Acest destin este bine scos în evidenţă în contextul alegerii numelui pe care nou-născutul urma să îl poarte. Conform tradiţiei, copilul trebuia să poarte numele tatălui, dar atât mama cât şi tatăl vor insista ca aceia care îi vor acorda circumcizia, să îi pună numele indicat de înger, întrucât exprimă bine rolul pe care îl va avea de jucat. Într-

adevăr, numele de Ioan înseamnă „Dumnezeu se milosti-veşte”, indicând astfel timpul milostivirii pe care, puţin mai târziu, avea să-l vestească şi să-l arate împlinit în persoana şi activitatea lui Isus Cristos.

Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul nu doar comemorează un eveniment din trecut. Ea celebrează – mai precis, actualizează – evenimentul milostivirii lui Dumne-zeu pentru toţi cei care se deschid lucrării mântuitoare a lui Isus Cristos. În acest scop, Sfântul Ioan a desfăşurat o amplă muncă de predicare a unui botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Aceasta era condiţia recerută pentru a primi prezenţa lucrării mântuitoare. Această condiţie a ră-mas valabilă şi în zilele noastre.


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Biserica Catolică din ArmeniaRepublica Armenia (armeană: Hayq, Ha-

yastan), aflată în Caucazul sudic, între Marea Neagră şi Marea Caspică, se învecinează cu Turcia la vest, Georgia la nord, Azerbaidjan la est şi Iran la sud, fiind o zonă de trecere între Asia şi Europa. Cu o suprafaţă de aproape 30.000 km2 şi o populaţie de circa 3,3 milioane locuitori, Armenia are o istorie frământată care se întinde pe mai bine de două milenii, timp în care a făcut parte din diverse imperii, inclusiv Imperiul Armean, de scurtă durată. La începu-tul secolului al IV-lea d.C., Regatul Armeniei a fost primul stat ce a adoptat creştinismul ca religie naţională – un fapt cu care armenii se mândresc (data tradiţională este anul 301, când Sf. Grigore Luminătorul l-a convertit la creştinism pe regele Tiridates al III-lea). Armenia modernă recunoaşte misiunea exclusiv istorică a Bisericii Apostolice Armene ca biserică naţională, cu toate că prin actuala constituţie, Biserica este separată de stat. Cu o democraţie în curs de afirmare, Ar-menia este clasificată ca o ţară mediu dezvoltată, 10,6% din populaţie trăind încă sub pragul internaţional de sărăcie de 1.25 dolari SUA pe zi. Republica Armenia şi-a redobândit independenţa la 23 august 1990, când s-a desprins din fosta URSS.

NumeleLa origine, armenii îşi numeau ţara Hayq, adică „cei care

sunt din neamul lui Haik”. Conform explicaţiei legendare, Haik ar fi fost strănepotul lui Noe şi strămoşul poporului armean. Vecinii, în schimb, i-au dat numele de Armenia sau Armina, după denumirea celui mai puternic trib din regiu-ne, ai cărui membri îşi spuneau armen. E posibil ca această denumire să derive de la Armenak sau Aram, strănepotul lui Haik şi mare conducător al poporului său.

Muntele Ararat, simbolul Armeniei

Ararat (în limba armeană „Creaţia lui Dum-nezeu”) este un munte de origine vulcanică, de 5.137m înălţime. Ultima erupţie datează din 1840. Aflat în prezent pe teritoriul Republicii Turce, Araratul continuă să rămână simbolul Armeniei, leagănul unde s-a format poporul armean. Conform tradiţiei biblice, care de-a lungul timpului a fascinat şi atras mulţi explo-ratori faimoşi (ca Marco Polo şi astronautul James Irwin), vârful muntelui Ararat este locul unde s-ar fi oprit arca lui Noe după încetarea potopului. Într-adevăr, în unele fotografii din spaţiu, se poate vedea un obiect neidentificat, cunoscut sub numele de „anomalia Araratu-

lui”, pe care unii cercetători biblici îl consideră a fi un rest al arcei lui Noe.

Demografie şi religieArmenii reprezintă circa 97% din populaţie, minorităţile

principale fiind azerii, ruşii, ucrainenii, kurzii. Limba ofici-ală este armeana, cu un alfabet propriu, inventat în 406 d.C., de către Sfântul Mesrob Mashtots, călugăr, a cărui şcoală de scriitori şi traducători biblici a stat la baza formării limbii literare. Religia majoritară este creştinismul; cea mai nu-meroasă comunitate este constituită de Biserica Apostolică Armeană, ale cărei origini datează din sec. I, când în această zonă au predicat Sfinţii Apostoli Iuda Tadeu şi Bartolomeu, între anii 40-60. Conducătorul Bisericii Apostolice Armene se numeşte Catholicos şi are în jurisdicţia sa atât credincio-şii din ţară, cât şi pe cei din diaspora, al căror număr este estimat la circa 2 milioane. Biserica Apostolică Armeană este urmată, ca număr de membri, de Biserica Catolică – de rit armean şi romano-catolic – mai numeroasă odinioară în regiunile istorice Artvin şi Cilicia, dar împuţinată din cau-za imigrărilor, a pierderilor teritoriale şi a măcelurilor din trecut. Mari comunităţi de armeni catolici se află astăzi în Argentina, SUA, Fran-ţa, iar altele mai mici, în România, Liban, Siria, Turcia şi Australia. Pe lângă alte confesiuni creştine neoprotestante, mai sunt prezente în Armenia diverse culte ca Martorii lui Iehova, Yazidi, Islamismul. Biserica Catolică din Armenia

Estimările cu privire la creştinii care îşi trăiesc credinţa în unire cu Roma, în Armenia, sunt variabile, de la 140.000 – după unele estimări – la circa 500.000, după altele. Ca organizare ecleziastică, pe teritoriul Armeniei există o mi-siune sui iuris (iniţial administraţie apostolică) pentru ritul

Botezul regelui Tiridates

Muntele Ararat văzut dinspre Armenia


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

romano-catolic şi un exarhat pentru catolicii de rit armean. Armenii catolici din diaspora sunt organizaţi în comunităţi proprii. Pe lângă acestea, există şi o congregaţie călugăreas-că de rit mechitarist – un rit iniţiat de călugărul Mekhitar din Sebaste în 1712, odată cu înfiinţarea unei congregaţii de inspiraţie benedictină care, de-a lungul timpului, s-a re-marcat prin şcolile sale şi prin îngrijirea ediţiilor armeneşti ale unor vechi texte greceşti pierdute. Atât în Armenia cât şi în lumea întreagă, armenii catolici au înfiinţat şcoli, centre de studiu biblic şi patristic, precum şi publicaţii care îmbină caracterul religios cu cel naţional.

Dieceze catolice armeneşti în lume (2008):

Arhieparhia de Beirut, Liban (sediu patriarhal), 12.000 credincioşi

Eparhia de Ispahan, Iran, 10.000Arhieparhia de Baghdad, Irak, 2.000Eparhia de Iskanderiya (Alexandria), Egipt,

6.000Arhieparhia de Alep, Siria, 17.500Eparhia de Kamichlié, Siria, 4.000Exarhatul patriarhal de Damasc, Siria, 6.500Arhieparhia de Istanbul, Turcia, 3.650Exarhatul patriarhal de Amman şi Ierusalim, 800Arhieparhia de Liov, Ucraina, Eparhia de Sainte-Croix-de-Paris, Franţa, 30.000Ordinariatul pentru Grecia (Atena), 350Exarhatul Apostolic pentru America Latină şi

Mexic, 12.000Eparhia de Santo Gregorio de Narek, Buenos

Aires, 16.000Ordinariatul pentru România (Gherla), 806Eparhia de Our Lady of Nareg, New York (SUA

şi Canada), 36.000Ordinariatul pentru Europa Orientală (Gyumri,

Armenia), 490.000TOTAL 700.806

IstoricBiserica Catolică Armeană (rit armenesc)

După ce Biserica Apostolică Armeană a rupt oficial comuniunea cu Bisericile calcedoniene, în secolul V, unii episcopi armeni şi diverse congregaţii au căutat, de-a lun-gul timpului, să refacă unirea cu Biserica Romei. În timpul cruciadelor, Biserica din regatul armean al Ciliciei a format o uniune cu Biserica Catolică, dar aceasta nu a durat. Uniu-nea a fost restabilită la Conciliul din Florenţa, în 1439, însă fără a avea efecte reale, veacuri de-a rândul.

În 1740, Abraham-Pierre I Ardzivian, care se convertise anterior la catolicism, a fost ales patriarh de Sis. Doi ani mai târziu, Papa Benedict al XIV-lea a înfiinţat Biserica Ca-tolică Armeană. În 1749, s-a construit o mănăstire în Bzo-ummar, Liban, care şi azi găzduieşte sediul acestei Biserici. În timpul masacrului din 1915–1918, membrii comunităţii s-au refugiat în ţările vecine şi apoi în lumea întreagă. Ritul armean

Ritul armean, rit tipic Bisericii Armene, îmbină ele-mente latine şi bizantine. Astfel, celebrantul este asistat de un diacon, celebrarea se face, în parte, cu faţa la popor, şi în parte, cu spatele, lecturile sunt în număr de două, plus Evanghelia, rugăciunea euharistică are formă fixă şi înainte de binecuvântarea finală, se recită o rugăciune universală. Biserica Romano-Catolică din Armenia (rit latin)

Credincioşii romano-catolici din Armenia mai sunt nu-miţi şi „franci”, prin asociere cu misionarii francezi care au activat aici începând cu perioada cruciadelor.

Nunţiatura Apostolică în Armenia a fost înfiinţată în 1993, la Erevan; actualul nunţiu, Caludio Gugerotti, a fost numit de Papa Ioan Paul al II-lea în 2001.Vizite papale în Armenia

Prima vizită a unui Suveran Pontif în Armenia se dato-rează tot Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat această ţară în cadrul celei de-a 95-a călătorii apostolice în afara Italiei, în septembrie 2001, cu ocazia împlinirii a 1.700 de ani de la creştinarea Armeniei.

Etchiadzin, cea mai veche catedrală din lume

Pagini realizate de Liana GEHL


INTERVIU

A.C.: Cum l-aţi cunoscut pe Mons. Ghika? M.V.: L-am cunoscut pe Mons. Ghika datorită părinte-

lui Ioan Dragomirescu, paroh la Câmpina între 1952-1977. Cred că eram elevă sau studentă. Mi-a împrumutat o carte care m-a marcat profund: Une flamme dans le vitrail, de Yvonne Estienne, fiica spirituală a Monseniorului. După acea lectură, el devenit pentru mine ca o lumină care prin-dea viaţă, o prezenţă, un prieten, şi nu m-am îndoit nicio clipă că am de-a face cu un sfânt. La Bucureşti, am cunos-cut persoane care au avut ocazia să-l cunoască : Oana Se-celeanu, Marie Thérèse Cernea, Horia Cosmovici, Bruder Augustin, Emanuel Cosmovici, părintele Sebastian …

Andrei Brezianu, care îl cunoştea bine pe Dan, soţul meu, ne-a făcut odată cadou o carte pe care nu o mai am. Se nu-mea Protonotarul. În mod voalat, vorbea de Monsenior.

De când m-am stabilit în Germania, cum sunt aproape de graniţa cu Belgia, merg deseori la Sanctuarul Fecioarei Săracilor de la Banneux. Acolo l-am cunoscut pe părintele Raymond Lenain. Fratele lui, Yvan Lenain, îl cunos-cuse bine pe Mons. Ghika; făcuse parte din cercul tomist de la Meu-don al Raissei şi Jacques Maritain. De la pr. Raymond am aflat mai multe lucruri pe care le ştia de la fratele lui.

Mai târziu, a fost importantă intervenţia părintelui Ciobanu, paroh la Sacré Coeur, unde slujise Mons. Ghika şi de care aparţinusem şi noi. Vizitându-ne în Germania, ne-a îndemnat să-l facem din nou cunoscut pe Monseni-or, mai ales în Franţa, unde desfăşurase un apostolat atât de important. Nu prea ştiam cum, dar ... am început! Am primit binecuvântarea ÎPS Robu, care ne-a recomandat Cardinalului Parisului, Mons. André Vingt Trois. Acesta ne-a permis să activăm în Franţa şi ... aşa a început un şir de evenimente împreună cu Maria Sander şi Antoaneta Vlaicu. Instalarea statuii Monseniorului, executată de Lu-ana Alexe, la Villejuif (Paris), cu ocazia jubileului de 75 de ani de la fondarea parohiei Sfânta Teresa a Pruncului Isus. Este locul în care Mons. Ghika îşi începuse activitatea misionară în acest banlieu al Prisului.

Sunt lucruri care ne-au dat o mare bucurie şi multe ha-ruri pas cu pas şi ... după cum vedeţi, continuă.

Pentru mine, a fost extraordinar să descopăr că în 10 dieceze din Franţa, funcţionează asociaţia Virgo fidelis, mişcare de rugăciune pentru preoţi iniţiată de Monsenior, la care m-am afiliat şi eu. ÎPS Robu a aprobat introducerea

asociaţiei Virgo fidelis şi în România, directoriul şi statutul acesteia fiind traduse şi publicate la EARCB în 2010. Peste un an, PS Frăţilă dădea aceeaşi aprobare şi pentru Bise-rica Greco-Catolică. Astfel, deşi nu l-am cunoscut direct, Monseniorul mi-a devenit apropiat prin ceea ce a lăsat în urma sa.

A.C.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră scrierea acestei cărţi?

M.V.: La început nu m-am gândit să scriu o carte, dar voiam să înţeleg care a fost viaţa spirituală a Monsenioru-lui, relaţia lui intimă cu Cristos, rugăciunea, dăruirea sa în iubirea aproapelui. Pas cu pas, totul se lumina şi am înce-put să înţeleg un pic din ceea ce trăise. Era ca şi cum îmi

dezvăluia el însuşi secretul vieţii lui. Scrierea cărţii, apoi, a fost o adevărată aventură spirituală şi o meditaţie de zi cu zi. Monseniorul parcă îmi conducea paşii şi mă în-demna să spun şi celorlalţi ce am primit. Am folosit ca surse cărţile şi arhivele indicate în bibliografie şi tot ceea ce am primit indirect de la cei ce l-au cunoscut şi iubit.

A.C.: Citind cartea dumnea-voastră, am rămas surprinsă de un lucru: eu nu ştiam prea multe

despre Mons. Ghika, nu ştiam multe despre el ca om. Dar am cunoscut persoane care au fost convertite de el şi, de-odată, mi-am dat seama că aceste persoane aveau ceva în comun, în felul lor de a fi, de a vedea viaţa ... şi m-am gândit că trebuie să fie moştenirea Monseniorului ... Aţi avut şi dumneavoastră astfel de experienţe?

M.V.: Da, şi eu am acelaşi sentiment, şi în plus, faptul că Mons. Ghika mi-a dăruit o familie spirituală. În primul rând, toţi cei care lucrăm pentru el în cadrul cauzei de bea-tificare, dar şi mulţi alţii. Împreună, formăm moştenirea sa, dobândită cu preţul vieţii. Cred că aşa se explică extraor-dinara lui rodnicie, care nu poate veni decât din misterul crucii Mântuitorului.

A.C.: Aţi intitulat foarte frumos cartea: O lumină în întuneric. Acesta ar fi, oare, mesajul pe care Mons. Ghika a vrut să-l lase românilor de azi?

M.V.: Da, asta a fost şi este Monseniorul : o lumină care a ars şi s-a consumat în întunericul vremii lui, dar care continuă să ardă şi în cel al vremurilor noastre. Asemenea lui Isus, Lumina lumii, el ne lasă mesajul inimii lui : o iubire necondiţionată. Şi cred că ar dori să fim şi noi, cât de puţin, reflectarea acestei lumini.

O lumină în întunericPoate în mod providenţial, chiar în ziua de 17 mai – aniversarul morţii Monseniorului Vladimir Ghika – a

apărut o nouă carte despre „Prinţ” sub semnătura Mihaelei Vasiliu (O lumină în întuneric, EARCB 2012, 165 pag. cu ilustraţii – ediţie apărută şi în franceză la editura Cerf, 2011). Membră în comisia pentru susţinerea cauzei de beatificare a Monseniorului, dna Vasiliu a acceptat să ne acorde un interviu pentru cititorii revistei.


SFÂNTUL LUNII

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591)

Patron al tineretului

„Nu este bine să ne credem mari datorită originii noastre: chiar şi prin-cipii sunt cenuşă ca şi cei săraci”.

Alois s-a născut în castelul din Castiglione delle Stiviere, la 9 martie 1568. Ferrante Gonzaga, tatăl lui Alois, era un bărbat orgolios, cu un tempera-ment coleric, dar ataşat de familie şi de credinţa sa. Mama lui Alois, Marta di Santena, era o femeie sfântă, ce va lăsa asupra fiului său o urmă de neşters, încă din primii ani ai vieţii acestuia.

În 1578, Alois şi Rodolfo, fratele său, au fost trimişi la curtea florentină a familiei Medici, atât pentru a se ocupa în mod corespunzător de educaţia lor, cât şi pentru a fi puşi la adăpost de ciu-ma care făcuse deja ravagii în zonele din apropiere de Castiglione.

La 15 august 1578, în biserica Buneivestiri, din Florenţa, în mod spontan, Alois „se consacră Mariei, aşa cum ea i s-a consacrat lui Dumnezeu”, făcând vot de castitate. Înţelegea destul de bine ce însemna lucrul acesta.

De la curtea din Florenţa a trebuit să plece la cea din Mantova. Aici a avut bucuria de a primi Prima Împărtăşanie din mâinile Sfântului Carol Borromeu, care se afla acolo pentru o vizită pas-torală.

Atunci când a aflat despre dorinţa fiului său, Ferrante Gonzaga nu pu-tea să înţeleagă decizia acestuia de a îmbrăţişa viaţa religioasă. Se simţea trădat de Alois în care-şi pusese toate speranţele legate de viitorul titlului de marchiz pe care-l avea familia sa.

După multe piedici, în sfârşit, pe 4 noiembrie 1585, Alois şi-a început drumul său spre Roma. Intrând în no-viciat, şi-a ales ca moto cuvintele: „ca şi ceilalţi!”, pentru a arăta că nimic nu trebuia să-i mai amintească originile sale princiare.

Pe atunci, iezuiţii nu erau deloc blânzi în metodele lor formative. Când maestrul de novici şi-a dat seama că acel novice excepţional avea enervan-tul obicei de a ţine mereu capul înclinat şi ochii plecaţi, „pe de o parte pentru

a-l dezvăţa, pe de altă parte pentru a-l mortifica, l-a pus să-şi facă un guler din carton, acoperit cu pânză, şi să-l poarte mai multe zile, legat la gât, în aşa fel încât să nu-şi mai poată înclina capul şi să fie forţat să-l ţină drept. Alois purta acel guler cu mare bucurie şi zâmbea referindu-se la acest fapt atunci când era împreună cu ceilalţi, în recreaţie”.

Episodul este semnificativ: Alois a ajuns în noviciat la șaptesprezece ani, cu un asemenea bagaj ascetic, că problema educaţională, atunci când se făcea referire la el, era mai degrabă aceea cum să fie eliberat, dezvăţat de prea multe exagerări şi chinuri pe care şi le impunea.

Până să ajungă în noviciat, Alois se călăuzise singur, fără să aibă un îndru-mător spiritual. Dobândise un aseme-nea autocontrol că, după luni întregi în care mergea zilnic la împărăteasă, măr-turisea că n-ar fi putut s-o recunoască. Nu ridicase niciodată privirea spre ea; folosise uzanţele curţii „pentru a trăi protejat în interior, fără nici cea mai mică distragere a atenţiei”.

În noviciat, îl vedeau cu o consti-tuţie fragilă, dar cu un temperament atât de puternic, că ar fi putut să devină călăuza, formatorul lor. În timpul pro-cesului de beatificare s-a insistat mult pe acest aspect: „Era tratat de către toţi cu respect deosebit, de parcă ar fi fost

cel mai înaintat în vârstă… Îi plăceau să-l numească: micul nostru general, fiind convinşi că el, datorită calităţilor sale rare, ar fi putut ocupa un aseme-nea post”.

La Roma, spre sfârşitul anului 1590, a izbucnit epidemia de ciumă. Alois, atunci când nu era cu bolnavii sau cu cei muribunzi – şi cu o duioşie infinită îi alegea pe cei mai respingători – , colinda pe la palatele nobililor (cu unii dintre ei se jucase în copilărie) ca să ceară de pomană pentru săracii pe care trebuiau să-i îngrijească. Nu se proteja deloc, deşi superiorii îi interzi-seseră să meargă la spitalele cu bolnavi contagioşi.

Într-o zi, când se întorcea de la obişnuita asistenţă acordată bolnavi-lor, găsi în colţul străzii un bolnav de ciumă, muribund. Dumnezeu îl pusese într-o situaţie în care singura lege era aceea a iubirii: a luat muribundul în spate şi l-a dus la spital.

Molipsit de ciumă, Alois a trebuit să rămână la pat timp de patru luni, îndrep-tându-se lent spre moarte. Atunci când putea, cobora din pat şi îngenunchea în faţa Crucifixului. Dacă era mustrat pentru asta, răspundea: „Sunt staţiuni de la Calea Crucii a vieţii mele”.

Tuturor le spunea: „Plec fericit”; iar mamei, în ultima scrisoare, îi scria: „Nu-l plângeţi ca pe un mort pe unul care are de trăit pentru totdeauna în faţa lui Dumnezeu”. Alois a murit la Roma, la 21 iunie 1591.

A fost proclamat fericit în 1605, sfânt în 1726 şi, în anul următor, patron al tineretului şi, deoarece cea mai mare parte a seminariilor post-tridentine erau conduse de iezuiţi sau se inspirau din spiritualitatea ignaţiană, Alois de Gonzaga a fost propus ca model al tuturor aspiranţilor la preoţie.

(Fragment din Portrete ale sfinților II, Sfinți din secolele XV-XVIII, Pr. Antonio Maria Sicari o.c.d., Editura Carmelitană; http://edituracarmelitana.blogspot.com; www.carmelitanisna-gov.ro).


ANUNȚURI

Sr. Maria Silas, N.D. de SionS-a născut în anul 1878, în Franţa, iar în 1906, a intrat în noviciatul Notre

Dame de Sion. A activat, pe rând, în casele Institutului N.D. de Sion de la Anvers, Trieste, Londra, iar în anul 1919 a devenit Superioară.

A venit în România în 1931, unde şi-a petrecut ultimii zece ani de viaţă (3 ani la Galaţi şi 7 ani la Bucureşti). A murit la 24 aprilie 1941 la Bucureşti, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu, prilej pentru publicaţia Buletin parohial de a-i dedica un articol comemorativ: «Maica Superioară a fost, din primele zile ale sosirii în Bucureşti, un sprijin clarvăzător şi înţelegător. Vederile ei s-au lărgit imediat dincolo de tradiţia marelui Institut (...).

Fostele eleve care au rămas credincioase Institutului, simpatiile ce au fost atra-se, devotamentul, veneraţia cu care a fost înconjurată, regretele tuturor la moartea ei sunt dovada grăitoare pentru faptul că sora şi-a meritat pe deplin titlul ce-l purta: „Notre Mère”».

File de istorie

Rubr

ică r

ealiz

ată d

e D

r. D

ănuţ

DO

BO

ŞIaşi: Examen vocaţional de admitere la Institutul Teologic Romano-catolic Sfântul Iosif

Pentru cei care au simţit chemarea Domnului Isus Cristos de a-l urma şi de a-l sluji pe calea Sfintei Preoţii, Institutul Teologic Romano-catolic Sfântul Iosif din Iaşi anunţă organizarea unui examen vocaţional în luna iulie 2012. În vederea admiterii se va ţine cont de următoarele:

I. Înscrierile se fac la Secretariatul Institutului Teologic Romano-catolic Sfântul Iosif din Iaşi, în perioada 9 - 14 iulie 2012.

II. Examenul va avea loc în ziua de 16 iulie 2012, pentru absolvenţii de liceu cu Diplomă de Bacalaureat, care vin atât de la Seminarul Liceal Sfântul Iosif, din Bacău, cât şi de la alte licee. Pe data de 17 iulie 2012 se vor comunica rezultatele.

III. Examenul se va susţine la următoarele discipline:– Limba şi literatura română (scris, materia de la bacalaureat);– o limbă străină modernă (la alegere între engleză, franceză şi germană - scris);– Mica Biblie. Istoria Sacră a Vechiului şi Noului Testament, ARCB, Bucureşti 2004– Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, Bucureşti 1993:1. Partea I. Mărturisirea de credinţă2. Partea a II-a Celebrarea misterului creştin– probă muzicală.IV. La înscriere (9 – 14 iulie 2012), candidaţii vor prezenta următoarele acte necesare pentru dosarul personal:• Diploma (adeverinţă) de bacalaureat;• Foaie matricolă a anilor de liceu;• Adeverinţă medicală tip în care vor fi trecute de medicul de familie sau de medicul şcolar antecedentele cronice

patologice şi psihice, MRF-ul şi RBV-ul;• Certificatul de naştere şi o copie legalizată după certificatul de naştere;• Certificat de Căsătorie religioasă a părinţilor;• Certificatul de botez şi de mir• Scrisoare de caracterizare din partea parohului;• Cerere de înscriere (se completează în momentul înscrierii);• Patru fotografii (tip buletin);• Copie după buletin;• Dosar plic.V. Absolvenţii Seminarului Liceal, în afara documentelor cerute pentru candidaţii de la celelalte licee, vor trebui să

prezinte şi o caracterizare din partea superiorilor Seminarului de la care vin. Institutul Teologic Romano-Catolic Sfântul Iosif Rector, Str. Th. Văscăuţeanu, 6, 700462-Iaşi Pr. dr. Benone LucaciTel. 0232/225228, Fax 0232/211476 E-mail [email protected], www.itrc.ro

062012

Documents