1

nr. 3/2010

Păstorul Arhidiecezei

Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit

de Bucureşti

Postul Mare 2010Am început Postul Mare în Miercurea Cenuşii,

acum nu demult, şi nu pot să uit că încă de co-pil, cenuşa pusă pe cap m-a impresionat mai ales prin cuvintele pe care le spunea preotul pe atunci fiecăruia care primea cenuşa: „Adu-ţi aminte, omule, că eşti pământ şi-n pământ te vei întoarce”. Acum, formula care se spune când ţi se presară pe cap cenuşă este: „Pocăiţi-vă şi cre-deţi în Evanghelie”. Sensul cuvintelor de atunci şi de acum este unul şi acelaşi: întoarce-te, revi-no la ceea ce a fost mai bun în tine, ajutat fie de gândul la moarte, fie de cuvântul Evangheliei.

De când am aflat că cenuşa care ni se punea pe cap provenea din arderea ramurilor purtate la procesiunea din Duminica Floriilor, ceva s-a schimbat din austeritatea începutului Postului Mare; învăţătura sau chemarea a rămas aceeaşi, dar imperativul ei, fără să-şi schimbe exigenţele, simt că are flori în nucleul său, în miezul său. Ele sunt descrise de prefaţa a IV-a pentru Postul Mare: „prin post şi înfrânare ne ajuţi să învingem pornirile rele, ne ridici mintea spre cele cereşti, ne întăreşti sufletul în virtuţi”.

Şi ne amintim şi de Evanghelia din Miercurea Cenuşii: „Tu, însă, când dai de pomană, să nu ştie stânga ce face dreapta”; „tu, însă, când te rogi, intră în camera ta, şi închizând uşa, roa-gă-te Tatălui tău care este în ascuns”; „tu, însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Mt 6,3.5.17-18). Împlinirea cuvintelor lui Isus privind pomana, rugăciunea şi postul transformă cenuşa greşelilor noastre în florile milostivirii lui Dumnezeu, conducându-ne spre taina lucrării lui Cristos aşa cum o spune cuvântul evanghe-liilor sau al rugăciunilor din acest timp de pocăinţă. De exemplu, chiar în prima duminică din Postul Mare, la rugăciunea de la începu-tul Sfintei Liturghii spunem aceste cuvinte cerându-i lui Dumnezeu: „dă-ne, te rugăm, harul ca, prin celebrarea acestui sfânt post, să înain-tăm în înţelegerea misterului lui Cristos”.

De aceea dăm de pomană, ne rugăm, postim, ca să îna-

intăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să râvnim luminile vieţii veşnice, adică să dorim şi să aşteptăm mântuirea noastră veşnică; acesta este scopul suprem şi rodul înţelegerii misteru-lui lui Cristos.

„Şcoală a renunţării” ar putea fi un alt nume al Postului Mare, şcoală a renunţării în gene-ral, dar care ne călăuzeşte spre cuvântul din Evanghelia Sfântului Luca (9,23): „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine…”. Aici ne aduce Postul Mare: la lepădarea de sine. Şi dacă tindem spre această lepădare nu înseamnă că noi îi dăruim ceva lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, prin această năzuire a noastră, Dumnezeu ne dăruieşte ceva: ne introduce în taina misterului lui Cristos, taina mântuirii noastre pentru veşnicie.

Nimic nu trebuie să ne scoată de pe această cale, nici cele mai lungi şi grele ispite. Nu degea-ba, în prima duminică a postului ne este propusă spre meditare Evanghelia cu ispitirea lui Isus în pustiu. Diavolul, cel care dezbină, acuză, calom-niază, înşală, bagă beţe în roate, - care se cheamă şi Satana, duşmanul, principele acestei lumi, cel rău -, a încercat să-l scoată din Taina sa, din mis-terul său de înfăptuitor al răscumpărării, chiar pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. Şi noi? Biserica? Suntem ca în pustiu, în luptă cu ispitele. De aceea Isus ne-a învăţat să spunem în rugăciune: „Şi nu ne

duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău”.

Această rugăciune pe care o ştim cu toţii, cu si-guranţă, din fragedă prun-cie, mai are şi alte cereri îndreptate către Tatăl din cer, dintre care mă gândesc la aceasta: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Acum, în tim-pul postului, să-i spunem Tatălui ceresc, amintin-du-ne de cenuşa pusă pe capetele noastre: „Iertarea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Pe calea acestei iertări vom înainta în înţelegerea miste-rului lui Cristos, Iertarea şi Mântuirea noastră.

2 Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTEPapa Benedict al XVI-lea

Isus, sensul profund al convertirii(Audienţa generală, 17 februarie)

Apelul la c o n v e r t i r e

scoate în evi-denţă şi denunţă

superficialitatea u-şoară care caracterizează

foarte des viaţa noastră. A ne converti înseamnă a schimba direcţia în drumul vieţii: însă nu cu o mică ajustare, ci cu o adevărată schimbare de sens a direcţiei. Convertire înseamnă a merge împotriva curentului, unde curentul este stilul de viaţă superficial, incoerent şi iluzoriu, care adesea ne trage după el, ne domină şi ne face sclavi ai răului sau, oricum, prizonieri ai me-diocrităţii morale. În schimb, prin convertire tindem spre măsura înaltă a vieţii creştine, ne încredinţăm Evangheliei vii şi personale, care este Cristos Isus (…)

Persoana lui Isus este ţinta finală şi sensul profund al convertirii, el este calea pe care toţi sunt chemaţi să meargă în viaţă, lăsându-se luminaţi de lumina lui şi susţinuţi de forţa lui care mişcă paşii noştri. În felul acesta, conver-

tirea manifestă chipul său cel mai strălucitor şi fascinant: nu este o simplă decizie morală, care corectează conduita noastră de viaţă, ci este o alegere de credinţă, care ne implică în întregi-me în comuniunea intimă cu persoana vie şi concretă a lui Isus. Convertirea este da-ul total al celui care-şi încredinţează propria existenţă Evangheliei, răspunzându-i liber lui Cristos care cel dintâi se oferă omului drept cale, adevăr şi viaţă, ca acela care singur îl eliberează şi-l mân-tuieşte (…)

Suntem invitaţi să parcurgem drumul Postului Mare ca o cufundare mai conştientă şi mai inten-să în misterul pascal al lui Cristos, în moartea şi învierea lui, prin participarea la Euharistie şi la viaţa de caritate, care din Euharistie se naşte şi în Euharistie îşi află împlinirea. Prin impu-nerea cenuşii, noi ne reînnoim angajamentul de a-l urma pe Isus, de a ne lăsa transformaţi de misterul său pascal, pentru a învinge răul şi a face binele, pentru a face să moară omul vechi din noi legat de păcat şi a face să se nască omul nou transformat de harul lui Dumnezeu.

Postul Mare, un timp de luptă spirituală (Angelus, 21 februarie)

Miercurea trecută, cu ritul penitenţial al impunerii cenu-şii, am început Postul, un timp de înnoire spirituală ca pregă-tire pentru anuala celebrare a Paştilor. Dar ce înseamnă a in-tra în călătoria Postului Mare?

Evanghelia din această primă Duminică a Postului răspunde cu relatarea ispitirii în deşert a lui Isus. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, după ce a primit botezul de la Ioan, “plin de Duhul Sfânt, Isus s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duh în pustiu timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol” (Luca 4,1-2). Este evi-dent că se subliniază aici faptul

că ispitirea nu este accidentală ci e o consecinţă a opţiunii lui Isus de a îndeplini misiunea încredinţată Lui de Tatăl, de a îmbrăţişa total realitatea Lui de Fiu preaiubit, care se încredin-ţează pe sine pe deplin Tatălui. Cristos a venit în lume pentru a ne elibera de păcat şi de fas-cinaţia periculoasă a planifică-rii vieţii noastre fără a ţine cont de Dumnezeu. A făcut-o nu prin proclamaţii răsunătoare, ci luptând El însuşi împotriva Ispititorului, până pe cruce.

Avem aici un exemplu pen-tru toţi: lumea devine mai bună pornind de la noi înşine, schimbând ceea ce nu este bine

în viaţa noastră, cu ajutorul harului lui Dumnezeu (…).

Postul Mare este ca o lungă reculegere, în timpul căreia ne întoarcem în noi înşine şi as-cultăm vocea lui Dumnezeu, pentru a depăşi ispitele Celui Rău şi a găsi adevărul fiinţei noastre. Este un timp, am pu-tea spune, de „luptă” spirituală pentru a trăi împreună cu Isus, nu cu mândrie şi impertinenţă, ci folosind armele credinţei, adică rugăciunea, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi pocăinţa. În acest fel vom putea să celebrăm Paştele cu adevărat, gata să reînnoim fă-găduinţele de la Botez”.

3

nr. 3/2010

Pelerin la Vatican

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTEPapa Benedict al XVI-lea

Anca MĂRTINAş GIULIMONDI

Solidaritate şi caritate la cote înalteDe la pirogă la avion„Cu o rândunică nu se face

primăvară, dar s-ar putea face cu un avion pentru Congo”: un titlu original pentru o iniţiativă de solidaritate pe cât de inedită pe atât de utilă.

În contextul expoziţiei Gate XXI, organizată recent la aeroportul Urbe din Roma, a fost dăruit monseniorului Ambongo Fridolin Besungo, episcopul diecezei congoleze de Bokungu-Ikelamons, un avion ultrauşor. O idee generoasă, datorată asociaţiei Prieteni ai Bunului Păstor din cadrul OPAM (Opera de Promovare a Alfabetizării în Lume), şi mai ales Uniunii Naţionale Italiene Departamentul de Aviaţie Privată (UNICA).

De ce un avion ultrauşor ca dar pentru un păstor al unei dieceze africane? Să fie oare episcopul Ambongo un pasio-nat de avioane sau o persoană cu simptome de excentricitate? Nici una, nici alta, doar că epi-scopul diecezei de Bokungu-Ikelamons reuşea cu mare

dificultate să-şi desfăşoare misiu-nea pastorală într-o dieceză complet izolată, unde trans-portul se prezintă ca fiind problema cea mai grea de înfruntat. De exem-plu, pentru a-şi vizita dieceza, epi-scopul avea nevoie de două săptămâni şi de aproximativ 5000 de dolari pen-tru deplasări. Din cauza distanţelor foarte mari şi a lipsei infrastructurilor, păs-torul congolez petrecea bună parte din timp în bărci, pirogi şi autobuze, stând imobil ore în-tregi în aşteptarea următoarei destinaţii, a comunităţii care-şi aştepta episcopul pentru a se simţi încurajată şi întărită în credinţă. Până într-o zi când, povestindu-şi odiseea pastora-lă, a fost auzit de o ureche aten-tă la problemele Africii, sau mai bine spus de o inimă generoa-să, cea a preşedintelui onorific

al Uniunii Naţionale Italiene, Departamentul de Aviaţie Privată, pro-fesorul Leonardo Di Paola. Acestuia i-a ve-nit ideea unui aeroplan ultrauşor ca soluţie la problemele episcopului de Bokungu-Ikelamons. Pentru cine nu ştie, ultralejerele sunt aero-plane care aterizează cu 50 de km la oră pe un gazon normal, ceea ce înseamnă siguranţă extremă cu solicitări minime, dar şi cu cos-turi reduse. Distanţa pe care episcopul o parcur-gea în două săptămâni cheltuind 5000 de euro poate fi parcursă cu un

avion ultralejer într-o singură zi, cu doar 500 de dolari.

Franciscanul zburătorDar cine va pilota avionul?

Cu siguranţă, nu monseniorul Ambongo care are o altă misiu-ne, cea de a-şi conduce dieceza. Lecţiile de zbor au fost luate de un călugăr franciscan, fratele Victor Ayeku-Lowanga, o per-soană flexibilă şi capabilă, pri-cepută în ale mecanicii. Deja avionul Savannah XL, cu două locuri, nu mai prezintă secrete pentru călugărul franciscan care reuşeşte să-l piloteze sin-gur, fără probleme.

Episcopul Ambongo a intrat în posesia darului atât de util apostolatului său în cadrul unei Sfinte Liturghii celebrate la aeroportul Urbe din Roma, chiar în ziua în care împlinea 50 de ani. Un frumos dar ce ar putea stimula alte oportuni-tăţi de solidaritate din partea întreprinderilor care produc avioane, iniţiindu-se astfel acel parcurs care ar putea face să se prelungească primăvara so-cială şi pastorală în Congo, aşa cum speră profesorul Leonardo Di Paola, preşedintele UNICA, cel care a avut iniţiativa aces-tui gest de caritate creştină.

Fratele Victor Ayeku-Lowanga

4 Actualitate

Concluziile Întâlnirii Preşedinţilor Conferinţelor Episcopale din Europa de Sud-Est, Chişinău (Republica Moldova), 25-28 februarie 2010

Preşedinţii Conferinţelor Episcopale din Eu-ropa de Sud-Est s-au reunit anul acesta în perioada 25-28 februarie la Chişinău pentru a reflecta asupra temei „Drepturile catolicilor în societatea în care sunt în minoritate. Contribuţia catolicilor la realizarea binelui comun în societa-te: dificultăţi şi noi provocări”.

Contactul direct cu tânăra Biserică din Republica Moldova sub conducerea episcopului său Anton Coşa, dar şi întâlnirea cu o parte a clerului şi a per-soanelor consacrate, precum şi cu numeroşi laici ne-a impresionat cu atât mai mult cu cât această minoritate catolică reuşeşte să acţioneze la nivel caritativ/asistenţial (bătrâni, copii, studenţi) dar şi pentru bunele relaţii pe care le are atât cu Biserica Ortodoxă cât şi cu autorităţile civile

Elementul care uneşte Bisericile noastre din sud-estul Europei constă în faptul că suntem în minoritate în interiorul unor ţări majoritar orto-doxe sau islamice. Înainte de a ne considera parte a unei minorităţi religioase, este necesar ca cre-dincioşii noştri să aibă conştiinţa că sunt cetăţeni cu titlu deplin în ţara lor de apartenenţă, şi să ceară să fie consideraţi ca atare. Experienţa mi-norităţii are o variabilitate proprie, deoarece are loc în cadrul unor ţări cu o democraţie tânără şi cu un trecut politic conflictual: ţări în care riscul de a trece de la un totalitarism ideologic la un totalitarism de piaţă sau de consum este mare.

Prezenţa în această zonă a diferitelor entităţi etnico-religioase care încă nu s-au integrat întru totul între ele, poate fi motiv de conflict. În aseme-nea ţări, spaţiul minorităţii catolice este ipotecat de ideea unei Biserici naţionale care identifică apartenenţa la un grup etnic cu o apartenenţă re-ligioasă proprie. Considerăm că starea de minori-tate religioasă în care ne aflăm poate constitui, din

diferite motive, o provocare şi un angajament. E o provocare întrucât, într-o lume cu credinţă şi tra-diţii diferite, suntem chemaţi să ne trăim credinţa într-un mod tot mai responsabil. Suntem chemaţi să rezolvăm problema identităţii religioase şi a plu-ralităţii fără să renunţăm la adevărurile noastre de credinţă, capabili fiind de asemenea să acceptăm ceea ce găsim pozitiv în alte confesiuni religioase. Atitudinea pluralistă nu relativizează convingerile noastre religioase, dar înlătură veninul absolu-tismului şi al intoleranţei. Angajamentul unei minorităţi poate fi ca drojdia în aluat. Înseamnă a transforma, a face să crească, a fermenta, dar în interior, ca martori, ca martiri.

Suntem convinşi că fiind în minoritate putem mărturisi şi putem face mult, iar Biserica din Republica Moldova ne dă exemplu. Activitatea caritativă, de asistenţă şi educaţională este un sector în care Bisericile noastre acţionează în mod eficient pentru binele comun, dobândind un consens şi o stimă care nu sunt căutate pentru ele însele, dar ca o consecinţă a alegerilor făcu-te conform Evangheliei şi după nevoile reale ale oamenilor. Tocmai acest sector al solidarităţii ne îndeamnă să ne exprimăm cu o vie recunoştinţă mulţumirea faţă de atâtea Biserici surori şi insti-tuţii catolice fără al căror ajutor nu s-ar fi putut realiza ceea ce s-a făcut. În construirea societăţii civile şi religioase din ţările noastre observăm necesitatea de a ne folosi de mijloacele de comu-nicare pentru a ne face auzit glasul şi pentru o dezvoltare pluralistă la unison.

Suntem conştienţi că ţările şi popoarele noastre simt înainte de toate dorinţa şi nevoia de Dumnezeu şi de noutatea Evangheliei şi sim-ţim responsabilitatea de a crea şi de a dezvolta „laboratoare” de evanghelizare şi de viaţă creşti-

Întâlnirea episcopilor din sud-estul Europei

5

nr. 3/2010

Actualitate

DREPTURILE CATOLICILOR ÎN ROMÂNIAUneori sunt încălcate chiar de către cei

care ar trebui să le protejezeConform Constituţiei Ro-

mâniei şi legii nr. 489 din 28/12/2006 Biserica Catolică din România se bucură de ace-leaşi drepturi de care se bucură toate celelalte culte recunoscute oficial în ţara noastră. În plus, prin Hotărârea de Guvern nr. 1218 din 01/10/2008 au fost recunoscute oficial cele două coduri ale Bisericii Catolice: Codul de Drept Canonic şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Cu toate acestea Biserica Catolică din România se confruntă adesea cu situaţii când drepturile sale nu sunt respectate , ba chiar sunt încăl-cate de către cei care ar trebui sa le protejeze.

Consiliul Conferinţelor Epi-scopale Europene a organizat recent (25-28 februarie) la Chişinău (Republica Moldova) o întâlnire a episcopilor din Europa de est, pe tema „Drepturile Catolicilor în societatea unde sunt în minoritate. Contribuţia catolicilor la înfăptuirea binelui comun în societate: dificul-tăţi şi noi provocări”. Prezent la întâlnire, ca reprezentat al ţării noastre şi preşedinte al Conferinţei Episcopale Române,

Înalt Preasfinţitul Ioan Robu a enumerat câteva din probleme-le cu care se confruntă Biserica Catolică din România.

Înalt Preasfinţitul Ioan Robu a vorbit la Chişinău despre problema bunurilor eclezias-tice confiscate de către stat în perioada 1940-1989 şi a dat ca exemplu recentul caz al Bisericii Greco-Catolice care a trebuit să recurgă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a obţine dreptul de a celebra în biserica din localitatea Sâmbăta (Bihor), biserică ce a fost confis-cată de către stat în 1948. „Sunt multe alte cazuri de acest fel – a afirmat Excelenţa Sa – în care statul român, prin instituţiile abilitate să facă dreptate, întâr-zie nejustificat de mult să resti-tuie lăcaşurile de cult Bisericii Greco-Catolice”. Pe lângă lăca-şurile de cult, mai sunt şi alte bunuri imobile şi terenuri ale Bisericii Catolice, confiscate abuziv în perioada comunistă de către stat, care nu i-au fost încă restituite.

Arhiepiscopul a amintit şi si-tuaţia în care se află Catedrala Sfântul Iosif, din cauza con-struirii la numai 8 m distanţă a

unui „ecomonstru” care pune în pericol nu numai catedrala dar şi palatul episcopal de lângă ca-tedrală. „Cu toate că legislaţia română are legi clare cu privire la protejarea lăcaşurilor de cult, mai ales cele care sunt monu-mente istorice”, a subliniat Înalt Preasfinţitul, „statul român, prin instituţiile abilitate să ad-ministreze dreptatea, întârzie fără temei să facă dreptate”.

La întâlnirea de la Chişinău a fost prezentată şi problema salarizării unor preoţi greco-catolici care nu primesc nimic de la stat, deşi legea (nr. 489 din 28/12/2006, art. 9, alin. 4) afirmă că „statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse”.

„Biserica Catolică din România va continua să ceară bunurile ecleziastice confiscate de către stat în perioada comu-nistă şi să ceară statului să-i protejeze drepturile conform constituţiei şi legilor în vigoa-re”, a afirmat în încheiere Înalt Preasfinţitul Ioan Robu.

Cristina GRIGORE

nă, unde să se facă experienţa familiei catolice universale; a dialogului ecumenic; a colaborării între religii; a educării şi formării; a producţiei culturale. Operele de solidaritate, luminate de doctrina socială a Bisericii sunt, pentru această regiune a Europei, un loc privilegiat de mărtu-risire a Evangheliei. În mod deosebit, dorim să deschidem asupra Europei orizontul Veşniciei pentru ca existenţa umană să afle sensul său deplin. Pe acest drum să ne călăuzească Maria, Maica Providenţei, patroana diecezei de Chişinău.

Chişinău, 28 februarie 2010

Preşedinţii Conferinţelor Episcopale din Europa de Sud-Est care au participat la întâlnire:

Albania – Mons. Lucjan Avgustini Bosnia Herţegovina – Cardinal Vinko Puljic Bulgaria - Mons. Christo Proykov Cipru - Mons. Youssef Soueif Moldova - Mons. Anton Cosa România - Mons. Ioan Robu Sfinţii Ciril şi Metodiu (Serbia şi Muntenegru - Macedonia) - Mons. Stanislav Hocevar Turcia - Mons. Luigi Padovese

(Comunicat de presă, Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene, 28.02.2010)

6 Din viaţa Arhidiecezei

Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie

Începutul timpului Postului Mare în parohia Catedrala Sfântul Iosif a fost dat de celebrarea Căii Sfintei Cruci în ziua de 17 februarie 2010, la ora 18. Împreună cu părintele Eusebiu Gabor, vicar al parohiei, preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii prezenţi în lăcaşul sfânt l-au urmat pe Isus pe drumul Calvarului către împlinirea mântuirii întregii omeniri.

După Calea Sfintei Cruci, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, a celebrat Sfânta Liturghie însoţit la altar de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, Pr. Eugen Bortoş, Pr. Alois Arcana şi Pr. Eusebiu Gabor.

În cadrul liturgiei cuvântului toţi cei prezenţi în Catedrală au ascultat cuvintele lui Dumnezeu care cheamă la convertire, la întoarcere pe ca-lea cea bună şi la împăcarea cu el.

La omilie, PS Cornel a prezentat Mesajul pen-tru Postul Mare al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea de anul acesta. Mesajul are în centru noţiunea de dreptate, însă nu aşa cum o cu-noaştem sau cum se cunoaşte în lume, ci ade-vărata dreptate a lui Dumnezeu care s-a revelat prin credinţa în Isus Cristos.

Înainte de rugăciunea credincioşilor, în semn de pocăinţă, preoţi şi credincioşi au primit pe cap cenuşă şi au auzit cuvintele lui Isus care spune: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15).

Sfârşitul Sfintei Liturghii a fost dat de bi-necuvântarea solemnă pe care ÎPS Ioan a îm-părţit-o tuturor şi cu îndemnul şi trimiterea în lume: „Mergeţi în pace”. După acest început al Postului Mare prin sfintele celebrări, cei pre-zenţi în Catedrală s-au întors acasă pentru a începe cu ajutorul lui Dumnezeu lupta vieţii creştine printr-un post sfânt, întăriţi mereu prin fapte de pocăinţă.

Pr. Vincenţiu BALINTwww.arcb.ro

Întâlnire decanală la Constanţa

Miercuri, 3 februarie, a avut loc la Constanţa, în parohia Sfântul Pio din Pietrelcina, întâlnirea lunară a tuturor pre-oţilor din decanatul de Constanţa, aşa cum aflăm dintr-o corespondenţă a parohului comunităţii, Pr. Petre Balint. La întâlnire au participat şi PS Cornel Damian, epi-scop auxiliar de Bucureşti şi Pr. Vladimir Petercă.

În cadrul întâlnirii, Părintele Solomon Ion, paroh la Năvodari, a dat citire scrisorii pe care Congregaţia pentru Cler din Vatican a adresat-o preoţilor cu ocazia anului pastoral dedicat Sfintei Preoţii. Părintele Abalintoaie Daniel, paroh la Pantelimon, le-a vorbit apoi confraţilor săi întru preoţie despre Sfântul Ioan Maria Vianey, pe care l-a prezentat ca model de viaţă pentru preoţi.

Cu inimă largă, pentru Haiti

Peste 200.000 de oameni au murit şi alţi 1,2 milioane au rămas fără adăpost în urma cutremurului devastator care a avut loc în Haiti, la 12 ianuarie 2010. O lume întreagă a sărit în ajutorul celor rămaşi în viaţă. În perioada 17-23 ianuarie, la în-demnul Arhiepiscopului Ioan Robu, şi în Arhidieceza noastră s-a făcut o colectă, în parohii, la final însumându-se 61.184 lei.

„Mulţumim donatorilor, care au oferit din puţinul lor, dar cu inimă largă”, a declarat Pr. Alexandru Cobzaru, director al Caritas Bucureşti. „Toţi partenerii noştri din străi-nătate au rămas impresionaţi că, deşi sun-tem o dieceză mică, am reuşit să adunăm o sumă considerabilă”, a adăugat părintele.

Banii strânşi în Arhidieceza de Bucureşti, precum şi cei strânşi în celelalte dieceze din ţară, prin intermediul parohiilor şi al Centrelor Caritas, vor fi vărsaţi, până la data de 15 martie, într-un fond comun al Confederaţiei Caritas România (CCR), instituţie care reu-neşte Centrele Caritas ale diecezelor şi epar-hiilor catolice din ţara noastră.

Reprezentanţii CCR au declarat că până în prezent s-au strâns aproximativ 930.000 lei (circa 225.000 euro). Un delegat al CCR va merge în Haiti şi va oferi personal re-prezentantului Caritas Haiti suma oferită de catolicii din România. Banii vor fi folo-siţi la lucrări de reabilitare: construirea de case pentru familiile sinistrate, precum şi reconstrucţia instituţiilor comunitare (şcoli, centre sociale etc.).

7

nr. 3/2010

Din viaţa Arhidiecezei

Primii cercetaşi din parohia catolică din Târgovişte

Cinci lupeţi, un explorator şi doi roveri din Târgovişte au promis duminică, 21 februarie, că se vor lăsa călăuziţi în viaţă după modelul oferit de marea familie scout. Ceremonia solemnă a

promisiunii pentru primii cercetaşi din comunitatea catolică de la Târgovişte a avut loc în biserica Sfântul Francisc de Assisi din localitate. Sfânta Liturghie a fost concelebrată de părintele paroh Dominic Soare şi de părintele Livio Valenti, din comunitatea părinţilor somaschi. La eveniment au fost prezenţi şi cercetaşi din Bucureşti, de la parohia Catedralei Sfântul Iosif şi de la parohia Adormirea Maicii Domnului.

Cei opt cercetaşi s-au angajat să fie mai respon-sabili faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de propria lor vocaţie. La predică, Părintele Livio a evo-cat momentul în care el însuşi a făcut promisiunea scout. Apoi a legat tema evanghelică a ispitirilor lui Isus, de ispitele moderne la care sunt supuşi tinerii de azi arătând că scoutismul oferă posibilitatea de a rezista tentaţiilor printr-un mod de viaţă mai res-ponsabil.

În final părintele Livio a citat în limba română un fragment din Testamentul lui Baden Powell (a cărui zi de naştere este celebrată de Scoutism la 22 fe-bruarie) adresat tinerilor scoutişti. Acelaşi fragment a fost reluat – spre delectare – şi în limba originală, engleză, de către Sr. Celestine Cox din Congregaţia Surorile de Caritate ale Sfântului Apostol Paul.

Înaltpreasfinţitul Ioan Robu şi Preasfinţitul Cornel Damian au celebrat duminică, 14 februarie 2010, Sfânta Liturghie în biserica San Vitale din Roma, pentru comunitatea românilor romano-cato-lici din Roma. Alături de episcopii de Bucureşti au celebrat episcopii de Iaşi, PS Petru Gherghel şi PS Aurel Percă, episcopul de Chişinău, PS Anton Coşa, şi episcopul diecezei de Marsabit (Kenya) PS Peter Kihara Kariukiau, dieceză unde activează şi preoţi şi laici misionari români. Episcopii români s-au aflat la Roma cu ocazia vizitei Ad limina Apostolorum (8-13 februarie).

La predică, Arhiepiscopul Ioan Robu, după ce le-a explicat credincioşilor, prezenţi în număr mare la celebrare, ce au făcut episcopii din România în timpul vizitei Ad limina, i-a îndemnat pe toţi, preoţi şi credincioşi, să caute acea fericire care vine din încrederea în Dumnezeu. „Acest îndemn este vala-bil atât în vederea unei trăiri profunde a Postului Mare cât şi în perspectiva condiţiei românilor din străinătate care”, aşa cum amintea Arhiepiscopul, „nu au plecat de prea mare fericire de acasă şi nici nu au găsit fericirea acolo unde stau acum!”, a transmis într-o corespondenţă, de la Roma, Pr. Francisc Ungureanu.

Episcopii Arhidiecezei în mijlocul comunităţii catolice româneşti din Roma

8CRISTOS, UNICUL PREOTJERTFA LUI CRISTOS şI

JERTFA PREOTULUI

Anul Sfintei Preoţii

Pr. Veniamin AENĂşOAEI

Prin excelenţă, una din formele de manifes-tare a preoţiei lui Isus este constituită de jertfa

supremă a crucii. Ce face Isus, atârnat pe cruce? Ce acţiune îndeplineşte? După cum ştim, toate acţiunile Omului-Dumnezeu sunt teandrice, adi-că, pornesc, în acelaşi timp, de la Isus-Dumnezeu şi de la Isus-om. Astfel, demnitatea Persoanei Cuvântului le conferă faptelor omeneşti ale lui Cristos o valoare divină (acţiunile aparţin per-soanei, iar persoana este divină). Fiecare suspin al său, fiecare picătură de sânge are o suficientă valoare de ispăşire pentru a compensa jignirea adusă de păcatele lumii. Tatăl a voit însă ca Isus să ne răscumpere prin actul cel mai înalt de re-ligiozitate: jertfa. De aceea spune apostolul Paul: „Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă” (Ef 5,2). Iubindu-ne s-a jertfit pentru noi, iar jert-findu-se îi aduce lui Dumnezeu omagiul deplin, cultul cel mai înalt care îi va fi adus vreodată lui Dumnezeu. Prin celebrarea Sfintei Liturghii, pre-otul continuă acelaşi act sublim de religiozitate, când îi prezintă lui Dumnezeu Ostia sfântă, pură, nepătată. Desigur, actele pur lăuntrice de adora-ţie, de mulţumire fierbinte, de pocăinţă prin care omul îşi recunoaşte dependenţa absolută sunt, adeseori, denumite de Scriptură jertfe: „Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul căit” (Ps 50,18). Însă jertfa Noului Testament este prin excelenţă, jertfa Sfintei Liturghii, acolo unde Cristos, Capul, îşi asociază Biserica, trupul său mistic, în actul de negrăită religiozitate faţă de Dumnezeu Tatăl.

Prin celebrare, preotul participă la efectele sacrificiului lui Cristos

1. Prin întreaga sa viaţă şi, mai ales, prin celebrarea Jertfei Euharistice, preotul participă, alături de Cristos, la jertfa de ispăşire. Datorită infinitei demnităţi a Persoanei sale divine şi a imensei sale iubiri omeneşti, Isus i-a adus Tatălui o cinste care întrece în valoare toate jignirile aduse lui Dumnezeu de păcatele lumii. Astfel, atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi s-a schim-bat: noi eram fiii mâniei (cf. Ef 2,3), dar acum Domnul s-a făcut pentru noi bogat în îndurare (cf. Ef 2,3-4). În planul său, Dumnezeu a voit să se adapteze condiţiei noastre omeneşti. Pentru

noi, oamenii, culmea iubirii este darul vieţii, dă-ruirea de sine până la moarte: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

2. Prin ascultarea faţă de voinţa superiorilor şi prin îmbrăţişarea misiunii care-i este încre-dinţată, preotul i se asociază lui Cristos la jertfa de ascultare. În Grădina Măslinilor, Isus îşi va conforma de trei ori voinţa sa omenească cu cea a Tatălui: „nu voinţa mea, ci a ta să se facă” (Lc 22,42). Sfântul Paul va putea spune, mai apoi, despre Isus: „S-a făcut ascultător până la moar-te şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,8).

3. Jertfa lui Isus este, de asemenea, meritorie a tuturor harurilor. Prin Liturghie, preotul nu reînnoieşte răscumpărarea, ci perpetuează, de-a lungul timpurilor, ofranda acestui unic sacrificiu sângeros şi ne face beneficiarii din belşug ai roa-delor lui (Con. Tridentin, Ses. XXII, cap. 2). Isus Cristos, în calitate de răscumpărător şi cap al trupului mistic, îi oferă Tatălui pătimirile sale, iar valoarea acestei oferte se extinde la universa-litatea oamenilor răscumpăraţi, astfel încât în-tru el ne-am îmbogăţit cu „toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1,3; 1Cor 1,5).

4. Jertfa lui Isus este centrul luminos al haruri-lor şi al iertărilor divine. Orice ajutor supranatural acordat oamenilor izvorăşte din suprema jertfire preoţească de pe Golgota. Toate manifestările de bunăvoinţă ale lui Dumnezeu faţă de noi, toa-te îndurările sale nemărginite faţă de noi sunt răspunsuri ale apelului neîncetat la meritele lui Cristos. Dacă tot neamul omenesc ar face să se înalţe la cer strigăte disperate de ajutor, toate acestea, fără Isus, nu ar sluji la nimic: doar stri-gătul Fiului lui Dumnezeu dă valoare cererilor noastre. Dar drama Calvarului se perpetuează în sânul Bisericii. Sub vălurile Sacramentului, la consacrare, strigătul Sângelui lui Isus se aude din nou, deoarece toată iubirea, toată ascultarea, toate suferinţele jertfirii sale pe cruce sunt pre-zentate aici Tatălui. De fiecare dată – ne spune Sfânta Liturghie – când se celebrează amintirea acestei jertfe, se înfăptuieşte opera răscumpărării noastre. Şi toate acestea, prin persoana preotu-lui.

9

nr. 3/2010

Viaţa unui preot sfânt

Pr. I

eron

im I

AC

OB

Iubirea îţi dublează forţele, te face ingenios, te face să-ţi afli libertatea şi fericirea interioară. Niciun om nu a pătruns cu adevărat, cu inima, cele pregătite de Domnul pentru cei care Îl iubesc. Desigur că şi aceştia primesc lovituri de la realităţile aspre ale vieţii, cu toată graba, cu goana, dorinţele şi exigenţele ei năvalnice, cu conflictele ei şi cu ura precum îngheţul, însă raze-le calde ale soarelui iubirii Domnului preaîndurător vor triumfa. Binele este nemuritor, iar victoria trebuie să rămînă în mâinile Domnului, chiar dacă, uneori, ni se pare inutil să răspândim iubirea în lume. Cu toate acestea, observăm în mod repetat că inima omului este făcută pentru a iubi, şi, până la urmă, nu poate rezista puterii iubirii. (scrisoare nedatată, către sora sa)

Contextul istoric. În anul 1941, episcopul de Münster, Clemens August von Galen (su-pranumit „Leul din Münster”), a denunţat cu fermitate programe-le de eutanasiere puse la punct de regimul nazist în numele unei false „eugenetici”; era un act decisiv al rezistenţei catolice faţă de nazism, după nenumăratele acţiuni înregistrate în deceniul precedent. Ca urmare, Gestapo-ul, guvernul şi partidul naţional-socialist au reacţionat cu duri-tate: s-a dezlănţuit o represiune oarbă, mai ales împotriva cle-rului catolic. În aceast context, Părintele Engelmar Unzeitig, din Congregaţia Misionarilor de Mariannhill, şi-a consumat „martiriul carităţii” în lagărul de concentrare de la Dachau.

Unzeitig s-a născut la 1 martie 1911, la Greifendorf, în Moravia orientală, primind la Botez nu-mele de Hubert. La vârsta de 17 ani i-a cunoscut pe misionarii de Mariannhill, la Reimlingen (dieceza de Augsburg), iar după examenul de bacalaureat a intrat în această congregaţie călugă-rească, unde i s-a dat numele de Engelmar. A urmat apoi studiile filozofice şi teologice la Würzburg, încununate cu sfinţirea preo-ţească, pe 15 august 1939. În anul 1940, Părintelui Engelmar i s-a încredinţat grija pastorală a parohiei Glöckelberg, de limbă germană, în actuala Republică Cehă. După numai câteva luni de apostolat, pe 21 aprilie 1941,

a fost arestat de Gestapo, pentru crima de a fi preot şi pentru că, în ciuda tuturor intimidărilor, a continuat să predice cu mai cu-raj credinţa sa catolică. În calita-te de preot, el afirmase public că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, ceea ce pentru orice regim totalitar constituie o crimă de neiertat. La şase săptămâni de la arestarea sa, Părintele Engelmar a fost in-ternat în lagărul de concentrare de la Dachau.

Dachau. Alături de Auschwitz-Birkenau (Polonia), lagărul de la Dachau (Germania) a devenit un simbol al sistemului de extermi-nare pus la punct de regimul nazist. În acest lagăr exista un „bloc” special destinat preoţilor, pe unde au trecut circa 3.000 de preoţi, catolici şi protestanţi, dintre care mai mult de o mie şi-au încheiat acolo călătoria pământească. Drept urmare, i s-a spus „cea mai mare mănăs-tire din lume”. În ciuda condiţi-ilor vitrege de supravieţuire, la Dachau s-a realizat un adevărat dialog ecumenic, unit cu măr-turia rugăciunii în comun şi a slujirii dezinteresate, până la eroism, a aproapelui.

Martiriul carităţii. Din cauza supraaglomerării şi a condiţiilor precare de igienă, la începutul anului 1945, la Dachau a iz-bucnit tifosul exantematic. Cei infectaţi erau aruncaţi într-un bloc separat şi destinaţi morţii. Aflând de acest lucru, Părintele

Engelmar, împreună cu alţi 20 de preoţi, s-a oferit voluntar să facă parte din echipa destinată curăţeniei acelor barăci. Printre cei bolnavi se aflau mulţi pri-zonieri ruşi, marcaţi, în plus, şi de morbul comunismului. Părintele Engelmar, care între timp învăţase ruseşte, reuşea să se apropie atât de trupurile cât şi de sufletele lor deznădăjduite. În acest fel a reuşit să administreze sacramentul ungerii bolnavilor la sute de muribunzi. Pentru a-i în-tări pe cei istoviţi de înfometare, el îşi împărţea cu ei raţia sa de deţinut. Datorită caritatăţii sale, tovarăşii de prizonierat îl nu-meau „îngerul de la Dachau”, iar mai târziu i s-a spus „Maximilian Kolbe al nemţilor”. A fost, cu ade-vărat, un „martir al dragostei faţă de aproapele”. În cele din urmă, boala nemiloasă, contractată în timpul îngrijirii muribunzilor, l-a lovit şi pe Părintele Engelmar; el a murit la 2 martie 1945, cu numai câteva săptămâni înainte ca lagărul să fie eliberat.

Din anul 1968, urna cu rămăşiţele sale pământeşti se află în biserica misionarilor de Mariannhill din Würzburg. Pe 3 iulie 2009, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul privitor la „virtuţile eroice” ale Servitorului lui Dumnezeu, Engelmar Unzeitig.

Părintele Engelmar Unzeitig „Îngerul de la Dachau”

Pr. Engelmar Unzeitig (1911-1945)

10 Sfânta Scriptură

Evanghelia zilei: Lc 13,1-9

Evanghelia zilei: Lc 15,1-3.11-32

DUMINICA A III-A POSTUL MARE (C)

DUMINICA A IV-A POSTUL MARE (C)

Pe măsură ce ne apropiem de Săptămâna Sfântă, liturgia Cuvântului ne conturează tot mai limpede atât nevoia de schimbare (con-vertire) pe care, ajutaţi de harul divin, să o înfăptuim în viaţa noastră, cât şi modul în care această schimbare trebuie să se concretizeze. Într-adevăr, în fragmentul evanghelic din această a treia duminică, Isus Cristos ne este prezen-tat alături de nişte oameni neliniştiţi din cauza unui eveniment cumplit, petrecut de curând la Ierusalim, şi anume uciderea de către Pilat a unor galileeni. Probabil că cei care i-au adus lui Isus vestea se aşteptau ca El să rostească acuzaţii la adresa guvernatorului roman cunoscut, de altfel, pentru cruzimea sa în reprimarea oricărei revolte. Isus, nu numai că nu se grăbeşte să condamne gestul lui Pilat, ci El le reaminteşte un alt eveni-ment cu urmări tragice: prăbuşirea turnului de sud-est al cetăţii Ierusalimului, care nu avea drept cauză răutatea umană. Însă ambele evenimente se încadrau bine în dezbaterea, foarte aprinsă în acea epocă, cu privire la vinovăţia (cel puţin pre-supusă) a acelora care suferă vreo nenorocire (v. şi In 9 unde protagonist este un orb din naştere): sunt ei oare vinovaţi de nenorocirea care a căzut peste ei? Mai mult, poate că noi înşine am dori ca Mântuitorul să ne explice mai în adânc misterul

răului, al suferinţei celui drept, al morţii celui ne-vinovat. Se vede însă că pe Isus îl preocupă altceva în situaţia de faţă. Pentru El, importantă acum nu este nevinovăţia morţilor, ci convertirea celor vii. Lor le adresează o chemare solemnă la convertire şi le atrage atenţia: în cazul în care nu se vor converti vor pieri ei înşişi la fel. Or, ce ar vrea să însemne cuvintele la fel apropo de moarte? Este vorba de o moarte fără de veste, de un sfârşit brusc pe care nimic nu-l prevestea şi nimic nu-l poate întârzia. Cei care se află în jurul Lui, se vede că mai au încă timp. Dar ce vor face ei cu acest timp? Parabola pe care o rosteşte imediat după avertismentul adresat ascultătorilor săi pune bine în evidenţă în ce fel consideră Mântuitorul că trebuie valorificat timpul rămas la dispoziţie fiecăruia dintre noi: cât timp suntem încă vii putem aduce roade. Cel care ne iu-beşte, ne promite că se va îngriji ca noi să aducem cât mai multe roade. Rodirea însă depinde de noi. Ce mare har este acesta pe care ni-l dă Dumnezeu! El ne mai acordă încă timp de rodire… Mai mult, El ne oferă tot sprijinul. De acum totul depinde de noi!

A se arăta prietenos cu cei păcătoşi şi a mânca împreună cu ei a însemnat pentru fariseii veniţi

să-L asculte pe Învăţătorul, devenit deja celebru, din Nazaret culmea compromiterii şi a contaminării. Pentru Isus, în schimb, aceleaşi atitudini au devenit sursa unei adevărate bucurii. Şi ce a urmat mai apoi? Atunci când fariseii au început să îi adreseze reproşuri, Isus le-a răspuns prin intermediul a trei parabole: cea a oiţei pierdute, cea a drahmei pierdute şi cea a fiului pierdut (Lc 15,1-32). Evanghelia duminicii a patra a Postului Mare nu reţine decât una din cele trei, deşi ideal ar fi ca să le citim pe toate întrucât ele ne spun ceva despre Dumnezeu dar şi despre noi.

Despre Dumnezeu, mai întâi, ele ne spun că, deşi mai are nouăzecişinouă de oi dintr-o sută ori nouă drahme din zece, El nu încetează să le caute pe cele rătăcite până ce nu le găseşte. La fel va face şi atunci când fiul mai mic s-a îndepărtat de casă. Faptul că fiul mai mare a rămas acasă nu îi va aduce consolare. Altfel spus, El nu iubeşte doar oile fidele ori copiii cuminţi. Dumnezeu iubeşte oile rătăcite şi pe fiii (şi fiicele) răzvrătiţi (răzvrătite) care l-au părăsit şi nu are tihnă câtă vreme se află departe de El. În fond, Dumnezeu ar dori ca iubirea să fie iubită şi de aceea El este înfăţişat prin imaginea acelui tată din parabolă care, cu inima strânsă, priveşte în zare aşteptând reîntoarcerea fiului rătăcit. Revenirea acestui fiu, indiferent de starea în care se află, îl umple de o imensă bucurie care îi dă forţa să-l „zămislească” încă o dată pentru Împărăţia casei sale (astfel trebuie înţelese gesturile de tandreţe ale tatălui, tandreţe urmată de repunerea în demnitatea de fiu a celui care se dorea a fi un servitor, pentru ca să aibă ce mânca). Şi pentru ca bucuria (sărbătoarea) să fie totală, tatăl doreşte ca şi fiul mai mare să i se alăture. Amândoi fiii cărora le-a dat (sau re-dat) viaţă să-l înconjoare şi împreună să se bucure.

Parabolele capitolului 15 ne spun două lucruri fundamentale şi despre noi. Primul este că de multe ori noi ne căutăm bucuria în cu totul altă parte. Fiul mai mic s-a pierdut numai atunci când a plecat într-o ţară îndepărtată care nu este altceva decât un eldorado, un miraj, în timp ce iubirea Tatălui, singurul care ne poate face fericiţi, este atât de aproape de noi. Mai aproape decât ne-am putea imagina. Şi apoi, noi ne petrecem cea mai mare parte a vieţii în mod egocentric: fiul mai mic îşi reclamă partea lui de avere pentru

„Acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit!” (Lc 15,32b).

Într-o zi au venit unii şi i-au povestit lui Isus ce li se întâmplase unor galileeni, al căror sânge Pilat îl ames-tecase cu jertfele lor. (...) „Dacă nu vă întoarceţi, cu toţii veţi pieri la fel” (Lc 13,1.3b).

11

nr. 3/2010

Sfânta Scriptură

Pr. T

arci

ziu

şER

BA

N

Evanghelia zilei: In 8,1-11

Evanghelia zilei: Patima Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Luca 22,14-23,56

DUMINICA A V-A POSTUL MARE (C)

DUMINICA FLORIILOR (C)

ca să-şi trăiască viaţa lui, fericirea lui. Şi chiar atunci când a revenit la tatăl său, el se află încă închis în părerea lui de rău şi în micul lui proiect de a-l sluji ca servitor. Problema noastră este aceea de a descoperi într-o zi că fericirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este infinit mai mare decât aceea pe care ne-o visăm.

În faţa unui astfel de text în care Isus Cristos nu se raliază acelor oameni care îi cer să con-damne o femeie vinovată de adulter, până şi astăzi se nasc în mod spontan două atitudini diametral opuse. Unii consideră că Isus a greşit profund atunci când i-a acordat iertarea unei femei care comisese un păcat atât de oribil pentru care cartea Leviticului (20,10) impunea pedeapsa cu moartea. Alţii, în schimb, nu numai că savurează maniera foarte abilă prin care Isus a ieşit din dilema prin care acei oameni încercau să-l pună la încercare pentru a-l putea învinui, ci, mult mai atenţi la di-alogul cu femeia vinovată, apreciază infinita milos-tivire de care dă dovadă atunci când îi acordă o a doua şansă de viaţă cu condiţia, totuşi, de a nu mai păcătui. De bună seamă că doar aceia care au avut parte de iertare (mai ales a unei vinovăţii grave) ştiu să aprecieze gestul Mântuitorului.

Cert este că, în urma lecturii acestui text, câte-va fraze ni se imprimă adânc în minte şi în suflet. Între acestea putem menţiona următoarele: Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea! (v. 7) Această frază, devenită prover-bială, recunoaşte în mod implicit faptul că femeia este vinovată. În acelaşi timp însă ea îi provoacă pe acuzatori la o cercetare a cugetului cu privire la starea lor morală. Or, Postul Mare este tocmai un astfel de timp privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu,

un moment al adevărului, al mărturisirii vinovăţiei noastre. În acest caz, femeia adulteră reprezintă umanitatea noastră păcătoasă.

Nici eu nu te condamn (v. 11). Pentru creştinul care se vrea a fi un ucenic al lui Isus Cristos, dez-văluirea propriului păcat trebuie să trezească într-însul un sentiment de încredere totală în Acela care nu a venit să judece (să condamne), ci să mântu-iască. Prin urmare, în orice situaţie în care ne sim-ţim vinovaţi dar mai ales în cadrul sacramentului spovezii ori la începutul Sfintei Liturghii trebuie să lăsăm ecoul cuvintelor lui Isus să ne sune în urechi (şi în inimi): Nici eu nu te condamn.

Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti! (v. 11). Domnul care se milostiveşte de noi ne cere totuşi o convertire activă. După ce am obţinut iertarea, nu putem să nu ne ataşăm de El şi, din acel mo-ment, să nu îndepărtăm de noi tot ceea ce a distrus comuniunea noastră cu El. În acest sens, Sfântul Paul ne este oferit ca model al oricărui creştin ce se angajează cu seriozitate în drumul său de conver-tire. “Acum le socotesc că sunt ca o pierdere faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu… Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, să fiu părtaş la suferinţele pătimirii lui şi să mă asemăn cu el întru moarte, în speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi” (Fil 3,8.10).

Această duminică ce deschide Săptămâna Sfântă ne introduce deja în miezul misterului pas-cal atât prin liturgia specifică acestei sărbători (în care procesiunea cu ramuri îi conferă originalitate), cât mai ales prin textele biblice propuse spre me-ditare, texte care, în unanimitate, schiţează chipul slujitorului suferind, atribuit lui Isus Cristos, care împlineşte cu fidelitate voinţa Tatălui. Această împlinire a voinţei Tatălui este reliefată în impre-sionanta frescă a Patimii Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Luca (în acest an liturgic, C). Într-adevăr, de la un capăt la celălalt Isus ne apare „faţă în faţă” cu Tatăl: „Tată, …nu voia mea, ci a ta să se facă… Tată, iartă-i… Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul…” (22,42; 23, 34.46). De la un capăt la celălalt, relaţia Fiului cu Tatăl este dialog şi rugăciune către care omul răufăcător este chemat să se deschidă: „Astăzi vei fi cu mine în

paradis“ (23,43; tu şi eu sunt protagoniştii unui nou legământ).

Noul şi veşnicul Legământ pare să se afle în inima acestor capitole în care Sfântul Luca ne dezvăluie evenimentul cel mai sumbru şi, în ace-laşi timp, cel mai luminos al istoriei noastre. Cina pascală (22,1-38) în care se împarte Trupul jertfit şi Sângele vărsat luminează în mod profetic cele două momente ale Pătimirii. Într-un prim moment Fiul omului pleacă, fiind deja vândut (22,22), „Şi ieşind, Isus a mers către Muntele Măslinilor” (22,39). Imediat puterea întunericului îl învăluie, iar trădările se înmulţesc. Totul se ţese din tăce-re, umilire şi întuneric. Începând cu Lc 22,66 se intră în cel de-al doilea moment când, făcându-se ziuă, totul devine public şi criminal: prezentarea lui Isus în faţa sinedriului şi mai apoi a lui Pilat şi a lui Irod, urmată de urcarea muntelui Calvar.

„Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (In 8,8b).

„Mult am dorit să mănânc cu voi acest ospăţ de Paşte înainte de a pătimi” (Lc 22,15b).

12 Ştiri interne

Biserica Greco-Catolică

Dieceza Romano-Catolică de Oradea

„Pe urmele vocaţiei preoţeşti” – concurs de cateheză

În perioada 26-28 februarie 2010, în clădirea Liceului Romano-Catolic Szent László din Oradea a avut loc concursul de cateheză intitulat “Pe ur-mele vocaţiei preoţeşti”, organizat de liceu şi de Episcopia Romano-Catolică de Oradea. Concursul s-a desfăşurat sub egida Anului Sfintei Preoţii cu participarea elevilor ciclului liceal din mai multe oraşe: Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Alba Iulia, Timişoara, Cluj, Satu Mare şi Carei. Tematica concursului a reprezentat-o viaţa şi activitatea unor epis-copi reprezentativi pentru Diecezele romano-catolice de Alba Iulia, Satu Mare, Timişoara şi Oradea, episcopi care au avut o contribuţie deosebi-tă în fundamentarea, păstrarea şi propagarea valorilor creştine: Majláth Gusztáv Károly, episcop de Alba Iulia; Dr. Schlauch Lőrinc, episcop de Satu-Mare, ulterior cardinal; Sfântul Gerard, primul episcop al Diecezei de Cenad, astăzi Timişoara; şi Servul lui Dumnezeu Dr. Bogdánffy Szilárd, episcop de Oradea, aflat în pragul beatificării. Concursul a început vineri, 26 februarie, în Catedrala Episcopală Romano-Catolică din Oradea printr-o Sfântă Liturghie cele-brată de Episcopul de Oradea, Mons. Böcskei László, urmată de o deschidere solemnă. Anunţarea rezultatelor concursului şi înmânarea premiilor a avut loc sâmbătă, 27 februarie, în sala festivă a Palatului Episcopal. Concursul s-a încheiat duminică, 28 februarie 2010, printr-o Sfântă Liturghie de mulţumire celebrată la orele 10.00 în Catedrala Romano-Catolică din Oradea.

sursa: după www.catholica.ro

Pelerinaj în Ţara Sfântă

Ierusalim, Betleem, Nazaret acestea sunt „locurile sfinţite de paşii Fiului omului, Fiul lui Dumnezeu” pe care Vicariatului greco-catolic de Bucureşti îi invită pe credincioşi să le viziteze în cadrul unui pelerinaj condus de Preasfinţitul Mihai Frăţilă.

„Orice pelerinaj este arătarea drumului credinţei – explică în-tr-o scrisoare PS Mihai -, unde Dumnezeu conduce paşii noştri spre lucrarea sa minunată. De aceea, cu această ocazie ne aven-turăm în călătoria noastră pe un tărâm al libertăţii interioare al cărei autor este harul Domnului. Adversităţile ne amintesc că acest lucru nu este posibil fără binecuvântarea Cerului”.

„Anul acesta mergem să ne închinăm la locurile unde Fiul lui Dumnezeu a venit şi a trăit în lume, murind şi înviind pentru noi ca să avem viaţă veşnică! Să ne rugăm ca mărturia consecvenţei binelui să fie prezentă în viaţa noastră şi, prin noi, în lume. Dumnezeu este cu noi, de la Liturghia pe care o celebrăm la orice gest de împărtăşire cu El şi aproapele”, a adăugat episcopul.

Pelerinajul în Ţara Sfântă este propus pentru două perioade: 1-10 septembrie 2010 şi 10-16 septembrie 2010. Pentru prima perioadă locurile sunt deja ocupate, dar mai sunt locuri dis-ponibile pentru a doua perioadă. Înscrierea se face prin achitarea unui acont de 100 de euro. Informaţii suplimentare despre pelerinaj pot fi cerute de la Pr. Dan Florian Popescu (0722 307 763), agenţia Ad Astra Pilgrims, e-mail: office@adastra.ro. Preţul integral este de 900 euro pentru pelerinii care vor merge în perioada 10-16 septembrie; preţul include cheltuielile de avion, transport cu autocarul în Israel, hotel de trei şi patru stele, mic dejun şi cină.

sursa: după www.bru.ro

13

nr. 3/2010

Ştiri externe

Încheierea Anului Sfintei Preoţii, la RomaÎntre 9 şi 11 iunie se va desfăşura, la

Roma, o întâlnire internaţională a preoţilor pentru a marca încheierea Anului Sfintei Preoţii. Întâlnirea, intitulată „Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului”, este des-tinată preoţilor şi tuturor celor care vor să se roage „pentru susţinerea spirituală şi pentru sfinţirea clerului”.

Pentru a marca evenimentul, la Roma sunt planificate patru evenimente majore. Pe 9 iunie, în Bazilica San Paolo fuori le mura, sub al cărei altar se află rămăşi-ţele pământeşti ale Sfântului Paul, se va desfăşura o întâlnire pe tema „Convertire şi Misiune”. În ziua următoare, pe10 iu-nie, va avea loc în Bazilica Santa Maria Maggiore o conferinţă pe tema: „Cenacolul: invocarea Duhului Sfânt în unire cu Maria şi în comuniune fraternă”. În seara acele-iaşi zile, va avea loc o veghe în Piaţa San Pietro, care va include mărturii, dialog cu Papa Benedict al XVI-lea, adoraţie şi bine-cuvântare euharistică.

Pe 11 iunie, sub tema „Cu Petru, în comuniune eclezială”, Suveranul Pontif va prezida Liturghia în Bazilica San Pietro din Vatican. Încheierea evenimentului oferă ocazia „reînnoirii credinţei şi a pro-misiunilor preoţeşti, în jurul Succesorului lui Petru”, în întâlnirea cu Papa, pentru Liturghie, în Vatican.

Papa va vizita o biserică luterană din RomaPe 14 martie, Sfântul Părinte va vizita o

biserică luterană din Roma, pentru o cele-brare în limba germană în timpul căreia el şi un pastor luteran vor rosti câte o predică.

Conform informaţiilor furnizate de Biserica luterană, predica Papei va fi pe marginea pa-sajului biblic din Ioan: “Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). La rândul său, pastorul Jens-Martin Kruse va vorbi despre primul capitol din a doua scrisoare a Sfântului Apostol Paul către Corinteni, unde se vorbeşte despre mângâierea adusă de Cristos în momentele de mâhnire. Kruse a declarat: „A-l avea pe Episcopul Romei între noi este un semn bun pentru ecumenismul acestui oraş”.

La eveniment va lua parte şi preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Cardinalul Walter Kasper.

Demnitatea persoanei, pe primul locLa jumătatea lunii februarie s-a desfăşurat, la

Roma, adunarea generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă. Tema din acest an a fost „Bioetica şi legea naturală”. Adresându-li-se membrilor Academiei, Sfântul Părinte a reflectat asupra te-mei şi a subliniat faptul că, atunci când se discu-tă despre bioetică, demnitatea persoanei se află pe primul loc şi că deciziile de natură etică nu pot fi lăsate exclusiv statului. Pontiful a insistat că este foarte important ca demnitatea umană să fie înţeleasă fără limite şi să se evite gândirea de tipul „se lucrează cu materie fără suflet”.

Papa a observat că, în lumea de astăzi, dreptu-rile omului nu sunt mereu recunoscute. De aceea, este important să se promoveze viaţa umană ca “un subiect inalienabil al dreptăţii şi nu ca un obiect supus abuzurilor unora”: „Istoria a arătat cât de periculoasă şi de vătămătoare poate să fie situaţia în care un Stat face legislaţia asupra problemelor ce ating persoana şi societatea, considerându-se pe sine izvorul şi începutul eticii”. Fără principiile universale ce stabilesc „un numitor comun” pen-tru umanitate, riscăm o „alunecare relativistă la nivel legislativ”, a mai explicat Pontiful.

Brazilia: Campania FraternităţiiBiserica Catolică din Brazilia promovează în mod

tradiţional, în perioada Postului Mare, Campania Fraternităţii. Anul acesta, Campania se concen-trează pe tema „economia şi viaţa” şi are ca moto: „Nu puteţi să îi slujiţi şi lui Dumnezeu şi banului”. Este a treia oară când programul se desfăşoară cu colaborare ecumenică, fiind implicate şi alte cinci Biserici creştine ce fac parte din Consiliul Naţional al Bisericilor Creştine din Brazilia.

Într-un mesaj trimis preşedintelui Conferinţei Epis-copale Braziliene, Arhiepiscopul Geraldo Lyrio Rocha de Mariana, Sfântul Părinte îşi exprimă mulţumirea că aceste Biserici „s-au hotărât să-şi unească efortu-rile pentru reconcilierea persoanelor cu Dumnezeu, ajutându-le să fie eliberate din sclavia banului”.

Timbre vaticane pentru a ajuta HaitiOficiul filatelic din Vatican a decis ca, de la 5

martie, şase timbre, reunite într-o foaie dedicată Sanctuarului Sfintei Fecioare a Harurilor (Roma), să fie vândute cu 85 de cenţi. Din valoarea timbru-lui, 20 de cenţi sunt destinaţi victimelor cutremu-rului din Haiti, de la 12 ianuarie. Oficiul filatelic din Vatican estimează să adune astfel circa 180.000 euro. Astfel de acţiuni au mai avut loc în 1993 (pen-tru Bosnia - Herţegovina), în 1997 (pentru victimele cutremurului din Umbria şi Marche, din Italia), în 1999 (pentru Kosovo) şi în 2004 (pentru copiii afri-cani, victime ale SIDA).

14 Semnificaţii liturgiceW

ilhe

lm T

AU

WIN

kL

Postul Mare are o relaţie specială atât cu reconcilierea peni-tenţilor, cât şi cu ultimele pregătiri ale catehumenilor pentru pri-mirea botezului, în noaptea de Paşti. Acest lucru este mai puţin cunoscut la noi, fiind în schimb mai familiar creştinilor din zonele de misiune, unde botezurile adulţilor sunt mult mai frecvente.

Iniţierea creştină a adulţilorPână la primirea sacramente-

lor iniţierii, adulţii parcurg o pe-rioadă îndelungată de pregătiri, care este însoţită de celebrări liturgice deosebite.Cei care, în urma evanghelizării, doresc să devină creştini, sunt admişi în mod solemn la catehumenat, iar numele lor sunt înscrise în „car-tea catehumenilor”. Urmează o perioadă de pregătire, ce cu-prinde participarea la cateheză, familiarizarea cu viaţa creştină şi participarea la unele celebrări liturgice (nu şi la liturgia euha-ristică, rezervată celor botezaţi).

O etapă mai intensă are loc în Postul Mare, care constituie un timp de purificare şi iluminare pentru catehumeni. Punctul culminant al acestui drum este primirea, în cadrul vigiliei pas-cale, a sacramentelor botezului, mirului şi euharistiei, conferite, de regulă, în catedrală, de către episcop (acesta poate delega şi un preot, în mod excepţional). Neofiţii (cei nou-botezaţi) intră apoi în perioada mistagogiei, de înţelegere mai profundă a vieţii sacramentale. Această rându-ială se desfăşoară astfel încă din primele veacuri ale creşti-nismului; ea a fost reînsufleţită recent, după Conciliul Vatican II, prin publicarea noii rânduieli a iniţierii creştine a adulţilor (Ordo initiationis Christianae adultorum, 1972).

Celebrări în Postul Marepentru „cei aleşi”Lecturile de la Liturghie în

unele duminici din Postul Mare (Anul A) sunt stabilite astfel

încât să fie potrivite diferitelor celebrări pentru catehumeni (în cazul prezenţei acestora, se aleg lecturile Anului A chiar şi în ceilalţi ani).

În Duminica I din Post are loc ritul alegerii şi al înscrierii la botez. Catehumenii consideraţi apţi să primească botezul devin astfel „aleşi”. La toate aceste celebrări, catehumenii şi aleşii pleacă din biserică înainte de „rugăciunea credincioşilor” şi de oferirea darurilor (îndemnurile „Cei chemaţi, ieşiţi!” şi „Uşile, uşile!” din ritul bizantin reflectă această uzanţă).

În Duminicile a III-a, a IV-a şi a V-a din Post au loc „scruti-nele”, care cuprind rugăciuni şi exorcisme, prin care aleşii sunt eliberaţi de urmările păcatului, de înrâurirea celui rău şi întăriţi în drumul spiritual de întâlnire cu Isus Cristos. Evan-gheliile duminicilor respective ilus-trează acest itinerar: întâlnirea lui Isus cu samariteanca (In 4, 5-42), vindecarea orbului din naştere (In 9,1-41), învierea lui Lazăr (In 11,1-45).

După scrutine, aleşilor li se încredinţează Simbolul credin-ţei (Crezul) şi rugăciunea „Tatăl nostru”, care, încă din Antichita-tea creştină, concentrează în ele esenţa credinţei şi a rugăciunii Bisericii. Încredinţarea Crezului are loc după primul scrutin (în timpul săptămânii a III-a din Post), iar a rugăciunii „Tatăl nostru”, după al treilea (în săp-tămâna a V-a din Post). Aleşii ascultă aceste texte recitate de preot împreună cu credincioşii, după care trebuie să le înveţe pe

de rost.În Sâmbăta Sfântă au loc

ultimele rituri pregătitoare: redarea Simbolului din partea aleşilor (aceştia îl recită în faţa comunităţii), ritul Effata (cf. Mc 7,31-37), alegerea numelui creştin şi ungerea cu untde-lemnul catehumenilor (aceasta din urmă poate avea loc şi în cadrul botezului).

Punctul culminant în noaptea de PaştiÎn cadrul vigiliei pascale,

după litania tuturor Sfinţilor, se binecuvântează apa de botez; aleşii răspund la întrebări, re-nunţând la păcat şi mărturisin-du-şi credinţa, apoi sunt bote-zaţi. După riturile „explicative”, care cuprind încredinţarea hai-nei albe şi a lumânării aprinse, urmează celebrarea mirului; dacă botezul nu este celebrat de episcop, ci de un preot, de regulă acesta conferă şi mi-rul. Liturghia continuă apoi în modul obişnuit, iar neofiţii (cei nou-botezaţi) participă pentru prima dată la împărtăşanie.

În timpul pascal, la Liturghiile de duminică, neofiţilor şi naşilor li se rezervă locuri deosebite în biserică, iar predicile şi rugă-ciunea credincioşilor fac deseori referire la ei, astfel încât timpul mistagogiei să înlesnească inte-grarea neofiţilor în comunitatea creştină.

C A T E H U M E N A T U L în lumina Postului Mare

15

nr. 3/2010

Biserică şi societate

Anul 2012 şi predicţiile despre sfârşitul lumii

Cu privire la „sfârşitul lumii”, în trecutele două milenii au fost emise peste treizeci de pre-dicţii false, motivâdu-se, pe lângă pretinse cauze de natură astronomică, şi justificări cel puţin amuzante. Astfel de predicţii au reuşit, la timpul lor, să sperie şi chiar să provoace panică. Dintre acestea, redăm câteva:

• Prin anul 970, abatele mănăstirii franceze Saint Benoît, din Fleury-sur-Loire, se plângea regelui său că o sectă a creat panică în întreaga regiune. Teama că Apocalipsa este iminentă a durat 30 de ani şi abia după depăşirea anului 1000 oamenii s-au mai potolit.

• În anul 1186, unii astrologi din Orient, pre-cum şi evrei, sarazini şi chiar creştini, au vestit lumii că prevedeau, pentru luna septembrie, mari furtuni, cutremure, moartea multora etc. dar care nu s-au confirmat.

• În anul 1523, un faimos matematician, Stoffer, a prezis Potopul universal pentru luna februarie 1524, pe care l-a motivat prin conjuncţia plane-telor Saturn, Jupiter şi Marte în zodia Peştilor. Răsunetul a fost mare în Europa. De exemplu, în Franţa, la Toulouse, s-a construit şi o... arcă; londonezii şi-au abandonat casele şi au fugit pe înălţimile din jur, dar a urmat o secetă cumplită.

• Apoi Charles Wesley, fondatorul metodismu-lui, a prezis că lumea se va sfârşi în anul 1794.

• Şi prezicerile unor Martori ai lui Iehova despre sfârşitul lumii în anii 1874 şi 1881 au dat greş.

• Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) a fost anunţat „din timp” de clericul Pierre Louis, din Paris, că la data de 11 aprilie 1900, Domnul Isus Cristos trebuie să apară pe nori! El argumenta cu o „potriveală” din Apocalipsă combinată cu o prezicere a Profetului Daniel.

• Pentru anul 1910, un astronom a acuzat Cometa Halley că, la trecerea ei, va provoca sfâr-şitul lumii, prin poluarea toxică a atmosferei cu gazele cozii lungi de 110 km; iar apoi, altul a anun-ţat şi o aliniere fatală a planetelor, în 1919, care ar urma să ducă la arderea Pământului de către Soare, ce ar fi în acea conjuncţie! (aliniere fatală prevăzută recent de unii şi pentru anul 2012)

În secolul al XX-lea au apărut şi interpretările că ar exista aşa-zise coduri secrete ale Bibliei. Pe această cale, secte moderne au prezis, suc-cesiv, anii 1964 (secta lui Moon) şi 1980 (secta Baha’i), drept ani ai distrugerii Pământului, iar

alţi falşi „astronomi” au anunţat dezastre cosmice în 1982, 1987, 1988, 1992 sau 1997, speculând trecerea unor comete, a unor asteroizi sau alinieri ale Planetelor.

Dar niciuna din aceste relatări nu s-a referit la precizarea Domnului Isus Cristos cu privire la „data sfârşitului lumii” (cf. Mt 24,36; Mc 13,32), precum că: „...ziua sau ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii cerului, nici Fiul, ci numai Tatăl singur”. Nu au fost pomenite nici avertismen-tele Sale cu privire la „profeţi mincinoşi” care „pe mulţi îi vor duce la rătăcire” (Mt 24,11; Mc 13,7).

Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, a apărut o nouă predicţie, pretinsă „mai ştiinţifică”, privind „Sfârşitul lumii la 21 decembrie 2012”, pe baza unui calendar mayaş, civilizaţie antică a cărei dispariţie bruscă nu a fost prevăzută nici de astrologii ei, care au întocmit acel calendar.

Difuzarea actualei predicţii, lansată de o sursă obscură, s-a accentuat treptat, în ultimii doi ani, prin MEDIA şi NET. Au fost folosite şi supoziţii de natură ştiinţifică greu controlabile. De pildă, că Soarele a intrat, încă din 1998, într-o „centură fotonică”, cu radiaţie de înaltă frecvenţă, în care se estimează că Terra va intra în 2012. Ar fi vor-ba de o zonă cosmică prin care Sistemul nostru solar trece de două ori în 25.920 ani, câte o peri-oadă de 2000 ani, denumită „Anul Galactic” (iar de antici „Anul Mare”). Se crede că atunci Terra va suferi o influenţă de „selectare” a oamenilor conform Apocalipsei biblice. Deci, ar rezulta că selecţia nu se va face într-un singur an!

În plus, în ziua de 8.01.2010, un post TV spe-cializat în ştiri „sigure”, a prezentat sfârşitul lumii şi printr-un cutremur continuu de 8 ore, conform misterului al treilea de la Fatima ! Dar ne între-băm, cum putea să ştie Sora Lucia dos Santos, în 1917, ceea ce nu ştia Fiul lui Dumnezeu !?

Printr-o tratare succintă a numeroaselor pro-feţii despre sfârşitul lumii, care s-au dovedit a fi false, ne permitem să ne îndoim de profeţia anului 2012, cu gândul că, de Anul Nou 2013, ne vom putea bucura, alături de cei dragi, şi de faptul că am „supravieţuit” încă unei false profeţii!

Prof.dr.şt.tehn. Dan PAVELESCUMembru de Onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice,

de două ori Doctor Honoris Causa

16

VIzITA ad LImIna apostoLorum

Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, în calitate de preşe-dinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, l-a invitat pe Papa Benedict al XVI-lea în România, pentru un „pelerinaj pastoral în ţara noastră, pentru a întări mărturia pe care credin-cioşii greco-catolici şi romano-catolici o aduc în această ţară, şi pentru a întâlni întregul po-por român şi a oferi Bisericilor îmbrăţişarea păcii, în caritate”.

Invitaţia a fost lansată în cadrul audienţei pe care Suveranul Pontif a acordat-o vineri, 12 februarie, în Vatican, episcopilor catolici români aflaţi la Roma pentru vizita „ad limina Apostolorum”.

În discursul pe care l-a adresat Sfântului Părinte, ÎPS Ioan Robu l-a informat pe scurt despre situaţia Bisericii Catolice din România, despre reuşi-tele pe plan pastoral, social, educativ şi ecumenic, dar şi despre dificultăţile pe care Biserica locală trebuie să le înfrunte. În acest sens, Arhiepiscopul de Bucureşti a amintit situaţia – încă nerezolvată – a proprietăţi-lor Bisericii Greco-Catolice

confiscate în 1948 şi nerestitu-ite; de înaintarea în ritm lent a dialogului cu Biserica Ortodoxă Română; de dificultăţile pe plan pastoral şi social, provocate de schimbările sociale şi culturale din ţara noastră, şi de emigraţie.

ÎPS Ioan Robu a vorbit şi despre indiferenţa cu care autorităţile române tratează situaţia cu care se confruntă Catedrala Sfântul Iosif, pusă în grav pericol de construcţia ilegală, în vecinătatea ei, a unui „ecomonstru” – cum l-a numit Arhiepiscopul.

La rândul său, Papa Benedict al XVI-lea şi-a manifestat spe-ranţa că, în ce priveşte dialogul dintre catolicii şi ortodocşii din România, se vor găsi „soluţii adecvate, în acel spirit de drep-tate care trebuie să însufle-

ţească raporturile dintre fraţii în Cristos”. Suveranul Pontif i-a îndemnat pe episcopii ca-tolici să colaboreze cu Biserica Ortodoxă pentru „apărarea ră-dăcinilor creştine ale Europei şi a valorilor creştine” şi pentru o mărturie comună „asupra unor teme precum familia, bioetica, drepturile omului, onestitatea în viaţa publică, ecologia”. „Un dia-log constructiv între ortodocşi şi catolici nu va întârzia să fie fer-ment de unitate şi de concordie nu numai pentru ţările voastre, dar şi pentru întreaga Europă”, a subliniat Papa.

Episcopii catolici români au încheiat sâmbătă, 13 fe-bruarie, vizita „ad limina Apostolorum”, în cadrul căreia au avut întâlniri, particulare şi în comun, cu Papa Benedict al

XVI-lea şi cu reprezentanţi ai diferitelor Dicasterii din Vatican. Aceasta a fost cea de a patra vizită „ad limina Apostolorum” a episcopilor catolici din România după 1990, şi prima la actua-lul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea.

(după Comunicatul de pre-să al Conferinţei Episcopale Române din 12 februarie)

Vizita ad limina Apostolorum

17

nr. 3/2010

VIzITA ad LImIna apostoLorum

Dumnezeu nu încetează să cheme bărbaţi şi femei în serviciul său: trebuie să-i fim recunoscă-tori de aceasta, intensificând rugăciunea pentru ca să continue să trimită lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,37). Este îndatorirea principală a Episcopilor să promoveze pastoraţia vocaţiilor şi formarea umană, spirituală şi intelectuală, a can-didaţilor la Preoţie în Seminarii şi în alte Institute de formare (cf. Optatam Totius, 2.4), garantându-le posibilitatea de a-şi însuşi o profundă spiritua-litate şi o pregătire riguroasă, filozofico-teologică şi pastorală, şi prin alegerea atentă a educatorilor şi profesorilor. O grijă similară trebuie să se aibă în formarea membrilor Institutelor de viaţă con-sacrată, în special ale celor feminine.

Înflorirea de vocaţii sacerdotale şi călugăreşti depinde în bună parte de sănăta-tea morală şi religioasă a familiilor creştine. Din păcate, în timpul nos-tru nu puţine sunt pericolele care ameninţă instituţia familială într-o societate secularizată şi dezorientată. Familiile catolice din ţările voastre, care în timpul încercării au mărturi-sit uneori cu preţ scump fidelitatea faţă de Evanghelie, nu sunt imune faţă de plăgile avortului, corupţiei, alcoolismului şi drogurilor, precum şi controlului naşterilor prin metode contrare demnităţii persoanei uma-ne. Pentru a combate aceste provocări este nevoie să se promoveze centre parohiale de consiliere care să asigure o pregătire adecvată vieţii conju-gale şi familiale, dar şi să se organizeze mai bine asistenţa pastorală a tineretului. Este necesară, mai presus de toate, o angajare decisă pentru a favoriza prezenţa valorilor creştine în societate, dezvoltând centre de formare unde tinerii să poată cunoaşte valorile autentice, înnobilate de geniul culturii ţărilor voastre, încât să le poată mărturisi în ambientele în care trăiesc. Biserica vrea să ofere contribuţia ei determinantă la construirea unei so-cietăţi reconciliate şi solidare, capabilă să facă faţă procesului de secularizare în curs. Transformarea sistemului industrial şi agricol, criza economică, emigraţia, nu au favorizat persistenţa valorilor tra-

diţionale, care, de aceea, trebuie propuse din nou şi întărite.

În acest context, apare deosebit de importantă mărturia de fraternitate dintre catolici şi ortodocşi: să prevaleze asupra divizărilor şi disensiunilor şi să deschidă inimile la împăcare. Sunt conştient de dificultăţile pe care trebuie să le înfrunte, în acest domeniu, comunităţile catolice: urez să se poată găsi soluţii adecvate, în acel spirit de dreptate care trebuie să însufleţească raporturile dintre fraţii în Cristos. În mai 2009, aţi amintit cea de-a X-a ani-versare a istoricei vizite pe care Venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea a realizat-o în România. Cu acea ocazie, Providenţa divină i-a oferit Succesorului lui Petru posibilitatea de a împlini o călătorie apos-tolică într-o naţiune majoritar ortodoxă, unde de

secole este prezentă o însemnată comunitate catolică. Dorinţa de unitate suscitată de acea vizită să alimenteze rugăciunea şi strădania de a dialoga în caritate şi în adevăr şi de a promova iniţiative comune. Un domeniu de colaborare astăzi deosebit de important între orto-docşi şi catolici priveşte apărarea rădăcinilor creştine ale Europei şi a valorilor creştine, şi mărturia în comun asupra unor teme precum familia, bioetica, drepturile omului, onestitatea în viaţa publică, ecolo-

gia. Angajarea unitară asupra acestor argumente va oferi o contribuţie importantă creşterii morale şi civile a societăţii. Un dialog constructiv între orto-docşi şi catolici nu va întârzia să fie ferment de uni-tate şi de concordie nu numai pentru ţările voastre, dar şi pentru întreaga Europă.

La încheierea întâlnirii noastre, gândul meu se îndreaptă spre comunităţile voastre. Duceţi preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, tuturor cre-dincioşilor din România şi din Republica Moldova salutările mele şi încurajarea mea, dându-le asigurarea afecţiunii mele. Invocând mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor din ţinuturile voas-tre, vă dau din inimă Binecuvântarea mea, vouă şi tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu încredinţaţi grijii voastre pastorale. B

ened

ict

al X

VI-

lea

(Dis

curs

adr

esat

epi

scop

ilor

cato

lici,

12 fe

bru

arie

201

0 -

frag

men

te)

„Duceţi credincioşilor din România şi Republica Moldova salutările mele şi încurajarea mea”

Vizita ad limina Apostolorum

18

CE ÎNSEAMNĂ VIzITA AD LIMINAÎn perioada 7-14 februarie, episcopii catolici

din România au fost la Roma pentru vizita ad limina. Expresia completă este vizita ad limina apostolorum, care, în traducere, înseamnă vizita la pragul apostolilor, adică la pragul intrării la mormintele Sfântului Apostol Petru în Vatican şi al Sfântului Paul, în bazilica dedicată lui în afara zidurilor Romei. Această vizită îi pune pe epi-scopi în contact cu mormintele martirilor Petru şi Paul, Apostolii care au predicat Evanghelia la Roma şi care sunt păstorii şi coloanele Bisericii.

La pragul bazilicilor lor vin ca pelerini, la in-tervale de cinci ani, episcopii din întreaga lume pentru „a-l vedea pe Petru” (videre Petrum), pen-tru a se întâlni cu Papa. Papa este succesorul lui Petru şi episcopii sunt împreună succesorii apostolilor; ca atare - asemenea lui Petru - au misiunea de a garanta dreapta credinţă creşti-nă. Este momentul cel mai semnificativ, ştiind că Papa, în calitate de succesor al lui Petru, are misiunea de a-i întări pe fraţi în credinţă (Lc 22,32). Această vizită întăreşte şi conştiinţa res-ponsabilităţii episcopilor în calitate de succesori ai apostolilor şi de a simţi mai mult comuniunea lor ierarhică cu succesorul lui Petru în grija lor pentru Biserică.

Scurt istoricÎncă din primele veacuri, scaunul Romei a fost

prezentat ca un punct de referinţă al comuniu-nii, ca un ghid şi un criteriu de bază al credinţei apostolice autentice. Tot din primele veacuri, Papii au fost conştienţi de misiunea lor şi chiar înainte de sfârşitul timpului apostolic asistăm la „epifania primatului roman” (P. Batiffol, L’Église naissante et le catholicisme, Paris 1922, 164). Motivat de grija pentru toate Bisericile, Papa şi-a rezervat dreptul de a interveni în problemele doctrinale şi disciplinare ale diferitelor Biserici locale pentru a-i întări în credinţă pe fraţi şi su-rori (vezi Lc 22,23) prin experienţa lui mai vastă, dar şi în virtutea oficiului de Vicar al lui Cristos şi de Păstor al întregii Biserici. Papa era convins că această comuniune reciprocă dintre episco-pul Romei şi episcopii din lumea întreagă legaţi în unitate, caritate şi pace poate aduce cele mai mari avantaje în promovarea şi apărarea unităţii de credinţă şi disciplină în întreaga Biserică (vezi Pastor Bonus [PB], Introducere 2). Pentru ca această comuniune să se realizeze era necesar ca problemele pastorale, experienţele, suferinţe-le, bucuriile, proiectele de evanghelizare etc. din Bisericile locale să-i fie împărtăşite.

Trimiterea unui raport pe baza activităţii ul-timilor cinci ani (vezi canonul 399 din Codul de Drept Canonic) de către fiecare episcop diecezan şi vizita ad limina (vezi canonul 400) trebuie pri-vite în acest context.

Prima vizită a unui Păstor la Pontiful Roman este relatată în Scrisoarea Sfântului Paul către Galateni, în care Apostolul aminteşte de călăto-ria pe care a făcut-o la Ierusalim pentru a se consulta cu Sfântul Petru (vezi Gal 1,18; 2,2). De asemenea, este bine să amintesc aici că, în anul 343, chiar episcopii, adunaţi la Sinodul din Sardica, i-au trimis Papei Iulius o scrisoare în care îi sugerau să adune informaţii despre sta-rea Bisericii în diferite părţi ale Imperiului.

Cu privire la vizita ad limina, există numeroa-se relatări despre existenţa şi practica ei încă de la începutul secolului al IV-lea. Papa Six al V-lea, prin Constituţia Apostolică Romanus Pontifex, din 20 decembrie 1585, a fost acela care a dat legi precise cu privire la raportul despre starea diecezei pe care episcopii trebuie sa îl trimită Papei şi cu privire la vizita ad limina.

În 1908, când Curia Romana a fost reformată, s-a stabilit ca la fiecare cinci ani episcopii diece-zani să facă raportul despre starea diecezelor unde sunt numiţi şi să meargă în vizita ad limina.

Legislaţia canonică Canonul 399 § 1 din Codul de Drept Canonic

spune: “Episcopul diecezan trebuie să prezinte Suveranului Pontif, o dată la cinci ani, un ra-port despre starea diecezei ce îi este încredin-ţată, după forma şi timpul stabilit de Scaunul Apostolic”.

Acest raport trebuie să conţină date cu privire la organizarea pastorală şi administrativă a die-cezei, cum ar fi: liturgia; numărul de preoţi, de persoane consacrate, de laici; educaţia catolică; cateheza; ecumenismul; situaţia economică a diecezei; relaţia cu necatolicii, cu necreştinii, cu societatea civilă, cu autorităţile politice etc.

Canonul 400 § 1 din Codul de Drept Canonic spune că în anul în care episcopul diecezan trebuie să trimită raportul cu privire la starea diecezei lui, el trebuie să meargă la Roma pentru a venera mormintele Sfinţilor Petru şi Paul şi pentru a se întâlni cu Papa. Această vizită este cunoscută ca vizita ad limina şi se desfăşoară în trei etape, şi anume: 1. pelerinajul la morminte-le Sfinţilor Petru şi Paul, 2. întâlnirea cu Papa, şi 3. întâlnirea cu oficialii care conduc dicasteriile

Vizita ad limina Apostolorum

19

nr. 3/2010

CE ÎNSEAMNĂ VIzITA AD LIMINACuriei Romane.

Vizita ad limina nu este nici pe departe nu-mai una cu caracter administrativ, dar este şi profund ecleziologică. De exemplu, pelerinajul episcopilor la mormintele Sfinţilor Petru şi Paul exprimă unitatea Bisericii, fondată de Domnul pe Apostoli şi construită pe Petru. Apoi, întâlnirea cu succesorul lui Petru, în cazul de faţă cu Papa Benedict al XVI-lea, constituie „punctul culmi-nant al relaţiei dintre păstorii fiecărei Biserici particulare cu Pontiful Roman. Pentru că el îi întâlneşte pe fraţii lui în episcopat şi tratează problemele care privesc binele Bisericilor şi rolul episcopilor ca păstori, şi îi confirmă şi îi întă-reşte în credinţă şi în caritate. Aceasta întăreşte

legăturile comuniunii ierarhice şi manifestă în mod deschis catolicitatea Bisericii şi unitatea Colegiului Episcopal” (PB 29).

Deşi canonul 400 vorbeşte exclusiv de întâl-nirea episcopului diecezan cu Pontiful Roman, totuşi vizita ad limina include şi o întâlnire a epi-scopului cu cei care conduc dicasteriile Curiei Romane.

Când vizita ad limina se termină, Congregaţia pentru Episcopi are obligaţia „să transmită epi-scopilor diecezani concluziile relative la diecezele lor” (PB 81) pe care aceştia trebuie să le pună în practică.

Pr. Eduard GIURGI

Seminariştii de la Iaşi în audienţă la PapaÎPS Ioan Robu: „O vizită istorică!”

Aflaţi la Roma, pen-tru vizita lor „ad limina apostolorum”, la audien-ţa generală de miercuri, 10 februarie 2010, au participat şi o parte din-tre membrii Conferinţei Episcopilor Catolici din România care au avut ocazia de a-l reîntâlni şi salutat pe Pontif. Erau însoţiţi de numerosul grup de stu-denţi seminarişti (114), alături de formatori şi profesori de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, preoţi prezenţi la Roma pentru studii sau pentru activitate pastorală. Puteau fi remarcaţi cu uşurinţă deoarece ocupau primele rânduri, într-un sector rezervat lor, dar şi datori-tă vestimentaţiei şi, bineînţeles, steagului României. Au fost sa-lutaţi de Papă în limba română: „Salut cu afecţiune studenţii teologi de la Seminarul Mare din Iaşi, însoţiţi de educatorii lor. Iubiţi prieteni, redescoperiţi da-rul urmării lui Cristos, aderând mereu, cu ajutorul său, la voinţa Tatălui. Pregătiţi-vă sub aspect spiritual, teologic şi pastoral să îndepliniţi în mod temeinic viito-rul vostru minister în contextul

societăţii de astăzi în mare parte secularizată. Vă însoţesc cu ru-găciunea mea şi vă binecuvântez din inimă”. Studenţii seminarişti au răspuns la salutul Papei, cântându-i în latină şi română: „Vivat, La mulţi ani!”.

„M-am gândit că am parti-cipat la un eveniment istoric. Niciodată până acum, în istoria noastră, a diecezelor din ţară, n-au fost vreodată seminariştii toţi în vizită la Roma şi în au-dienţă la Sfântul Părinte. Aşa încât am fost foarte bucuros că, în sfârşit, şi noi intrăm în rând cu lumea, când toată lumea poate să vină la Sfântul Părinte. Sperăm că toată bine-cuvântarea să vină şi asupra noastră, a Bisericii locale din România”, a declarat ÎPS Ioan Robu la finalul audienţei.

În cursul după-amiezii, PS Petru Gherghel a prezidat Sfânta

Liturghie în limba română pentru studenţii seminarişti la altarul Sfântul Iosif din Bazilica Sfântul Petru. Au concelebrat ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop de Bucureşti, PS Aurel Percă, pr. prof. Wilhelm Dancă, rectorul Institutului Teologic din Iaşi, împreună cu vicerectorul, pr. prof. Ştefan Lupu, profesori şi formatori, precum şi alţi preoţi români prezenţi la Roma pentru studii. Predica a fost rostită de ÎPS Ioan Robu.

(după Radio Vatican, www.radiovaticana.org)

Vizita ad limina Apostolorum

20 Biserica misionară

Pr. Ieronim IACOB

În perioada 3-15 februarie 2010, seria „mariană” de preoţi a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi (sfinţiţi în Anul mari-an 1988) am făcut un pelerinaj la Sanctuarul Maicii Domnului din Guadalupe (Mexic). A fost, de fapt, obişnuita întâlnire colegială anuală (care de regulă are loc în luna mai, luna Mariei, în parohia unuia dintre noi), anti-cipată de această dată, din motive pastorale. Cei doi colegi ai noştri, preoţii Isidor Tălmăcel şi Nicolae Ţâmpu, misionari în Mexic de 20 şi respectiv 10 ani, ne-au fost gazde, ghizi, şoferi, traducători... şi aceiaşi colegi simpa-tici ca pe vremea studiilor teologice. Într-o zi de acalmie a acestei ierni capricioase, ne-am îmbarcat de la Otopeni pentru Ciudad de Mexico (via Paris), în formulă aproape com-pletă: Ioan Bişog (paroh de Sfântul Iosif – Săbăoani), Petru Blaj (Butea), Ştefan Coşa (Somuşca), Laurenţiu Cucuteanu (Trebeş), Bernardin Farţade (Frumoasa), Petru Husariu (Sfânta Elena – Bucureşti, director al Casei de pensii), Ieronim Iacob (preot la Sfânta Cruce – Bucureşti, purtător de cuvânt al Arhidiecezei), Iosif Răchiteanu (Rădăuţi), Ştefan Socaciu (preot la Chişinău, Republica Moldova), Francisc Vernică (Paşcani). La Paris, grupul a fost întregit de Pavel Solomon (paroh şi decan de Bregenz, Austria). Din motive personale, a lipsit Giurgi Ghiurcă (Sinaia).

Ţară de misiune. Cu un număr de 91 dieceze/arhidieceze şi peste 100 milioane de catolici (91% din totalul populaţiei), este impropriu ca Mexicul să fie numit „ţară de misiune”; sintagma are sens numai dacă se ia în consideraţie nevoia acută de preoţi. În funcţie de dieceză, un preot are în gri-ja sa pastorală de la câteva mii până la aproape treizeci de mii de credincioşi. În aceste condiţii, duminica devine pentru slujitorii altarului un adevărat tur de forţă, un maraton în care ei tre-buie să celebreze Jertfa Sfintei Liturghii aproape din oră în oră, în diferite biserici sau capele. Mă întreb şi acum, de unde mai avea energie să facă oficiile de gazdă părintele Nicolae, colegul nostru, în prima duminică a şederii noastre la Huilango, după ce urcase de nu mai puţin de şase ori trep-tele altarului?! Sau păritele Isidor, după o săptă-mână petrecută în mijlocul seminariştilor diecezei de Cuautitlan, în calitatea sa de director spiritual, să îndeplinească duminca slujirile preoţeşti într-o parohie, ce-i drept, puţin mai mică?! Tot astfel şi rectorul seminarului, care duminca slujeşte prin parohii, şi care, găzduindu-ne pe timpul şederii noaste, ne-a spus, simplu, că ne aflăm „acasă”! Mulţumim din suflet, părinte rector!

Sinceritatea evlaviei, simplitatea gesturilor de credinţă şi participarea activă, antrenantă la ce-lebrarea Tainelor Sfinte, în somptuoasele bazilici de factură colonială sau în modestele biserici de cartier, apare în contrast cu tumultul vieţii de afară: o lume care cumpără, vinde, se distrează, pune ceva la cale... Cei din biserici sunt, ca şi în ţările Europei, „restul sfânt” (n-am reuşit să în-ţeleg câţi la sută participă la Liturghia duminica-lă!). Un număr mai consistent de preoţi, ne spun

colegii, ar reuşi să îmbunătăţească faţa creştină a acestei lumi.

Guadalupe. O anumită grupare a istoricilor continuă să susţină că lumea nouă a fost creş-tinată exclusiv de către conchistadori, datorită superiorităţii armelor, din motive economice etc. O vizită la Muzeul Naţional de Antropologie din Ciudad de Mexico infirmă caracterul perempto-riu ale acestei teorii. Civilizaţiile precolumbiene (azteci, huasteci, mixteci, maya etc.), extrem de religioase – o demonstrează izvoarele istorice – erau dispuse mai degrabă la sacrificiul suprem decât la părăsirea credinţei strămoşilor.

Convertirea la religia creştină este opera Fecioarei de Guadalupe care, în 1531 i-a apărut indigenului Juan Diego (astăzi canonizat), spu-nându-i: „Doresc ca în acest loc să se construias-că un sanctuar, care să-mi fie consacrat, pentru ca aceia care mă caută să mă găsească, pentru ca eu să-mi pot manifesta compătimirea faţă de toţi locuitorii ţării tale”. În următorii zece ani s-au încreştinat circa opt milioane de indigeni. În ciuda abuzurilor, deseori monstruoase ale europenilor, indigenii au rămas fideli credinţei creştine şi Fecioarei de la Guadalupe.

Astăzi, cu cei aproximativ şapte milioane de pelerini anual, Sanctuarul Maicii Domnului de la Guadalupe este inima spirituală a Americii Latine. Acolo ne-am rugat şi noi, seria maria-nă, şi am celebrat Sfânta Liturghie în acest An al Sfintei Preoţii (pentru noi, al 22-lea de slujire preoţească) mulţumindu-i Maicii Preasfinte pen-tru marele dar pe care ni l-a făcut.

Impresii dintr-o altfel de „ţară de misiune”

Pelerini la Guadalupe (Mexic)

21

nr. 3/2010

Preoţia în Biblie

Sr. Cristiana MAREş cj

Ascultarea faţă de Tatăl, calea regală a Marelui Preot

În acest timp de post aş dori să ne îndreptăm atenţia către un text deosebit din Scrisoarea către Evrei: 5,7-10: În zilele vie-ţii sale pământeşti, el [Cristos] a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui. Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pă-timit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el, fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melchisedec.

Nu putem avea o mărturie mai înaltă a esenţei vieţii şi slu-jirii lui Cristos decât aşa cum ne-o prezintă autorul Scrisorii către Evrei. Este impresionan-tă, pentru că Isus din Nazaret, în viaţa sa ascunsă, alături de Sfânta Fecioară Maria, şi-a tăinuit chipul de Preot al Celui Preaînalt, iar în viaţa misiona-ră, numai la Cina cea de Taină le-a descoperit ucenicilor, răvă-şiţi de cuvintele Învăţătorului, măreţia Liturghiei Mielului. Şi, totuşi, aşa cum ne spune tex-tul citat, admirabila slujire a lui Cristos, Marele Preot, s-a ţesut, ani de-a rândul, în viaţa sa pământească, datorită ascultării sale fili-ale faţă de Tatăl.

Aceste versete, care prea-măresc ascultarea lui Isus, par să conţină o amintire a suferinţei Mântuitorului din grădina Măslinilor. Deşi în Evangheliile sinoptice nu sunt menţionate nici „strigătele puternice”, nici „lacrimile”, ci tristeţea de moarte şi neliniştea (cf. Mt 26,37; Mc 14,34), însoţite de sudoarea de sânge (cf. Lc

22,14), autorul scrisorii ne evo-că ceasul morţii Mântuitorului, când a strigat cu glas puternic, dăruindu-şi sufletul în mâinile Tatălui. Sfântul Ioan Gură de Aur nu ezită să explice acest strigăt al lui Isus: „Vedeţi, auto-rul doreşte, din toată inima, să ne arate că acest strigăt exprimă întreaga duioşie a Marelui Preot pentru oameni, totala umilinţă a lui Cristos. Fiul Omului nu s-a rugat pentru el, ci pentru toţi cei care credeau în el” (Œuvres complètes, VI, H 8).

Tot în această „sfântă gră-dină a noului Adam”, cum a numit-o Sfântul Augustin, Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat fide-litatea absolută şi milostivirea lui nemărginită, prin asumarea tăcută a suferinţei omeneşti. Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascul-tarea din cele ce a pătimit (Evr 5,8); s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce (Fil 2,8). Ambele texte, desprinse din imnuri cristologice, exprimă iubirea desăvârşită a Marelui Preot faţă de Tatăl, o iubire ascultătoare până la jertfa de pe cruce. Numai aşa putem

înţelege cuvintele înţelepte ale Sfântului Ieronim: „Calea re-gală a Preoţiei lui Cristos este ascultarea, iar ascultarea este chipul văzut şi smerit al încre-derii neţărmurite în Tatăl”. Iată de ce este atât de desăvârşită dăruirea Fiului, încât şi textul profetic ne rosteşte: Ca un miel era adus la junghiere, ca o mioa-ră fără grai înaintea celor care o tund, nu rostea niciun cuvânt (Is 53,7). Cristos nu s-a zbătut între acceptare şi neacceptare, nu s-a împotrivit voinţei lui Dumnezeu, s-a lăsat tras în mormânt (Is 53,9), pentru a ne arăta că suferinţa este cali-tatea esenţială a creştinului, care ne uneşte cel mai mult cu Fiul.

La capătul suferinţelor sale, Isus Cristos a fost înălţat de Dumnezeu Tatăl la demnitatea de Mare Preot, după rânduiala lui Melchisedec (cf. Ps 110,4). Astfel, dacă aflăm de la Iov că suferin-ţele celor drepţi nu sunt decât o purificare şi o trecere la o slavă mai mare, vom înţelege limpede că evenimentul trinitar al Învierii este gloria supremă a lui Cristos, Preotul nostru. De

aceea Biserica sărbătoreş-te Înălţarea Sfintei Cruci, fiind o celebrare veşnică a Preoţiei Mielului, biruitor asupra morţii, prin ascul-tarea sa desăvârşită faţă de Tatăl.

Aştept cu bucurie gân-durile dumneavoastră desprinse din texte. Le puteţi trimite electronic la adresa scoalabiblica@yahoo.fr sau la adresa re-dacţiei. Mulţumesc celor care scriu.

22 Universul familiei

Pr. Fabian MĂRIUŢ

C, de la CĂSĂTORIE (II)abc -ulfamiliei

Numim căsătorie uniunea legală, civilă şi sa-cramentală dintre un bărbat şi o femeie. Ordinea civil, legal, sacramental indică şi intensitatea legăturii conjugale. Între doi botezaţi, simpla că-sătorie civilă nu numai că e supusă nedesăvâr-şirii, dar este şi sub umbra păcatului. Cu atât mai grav este concubinajul sau aşa-zisa uniune liber consimţită, care lasă uniunea dintre bărbat şi femeie în afara oricărei stabilităţi şi sub patro-najul bunului plac şi al poftelor dezordonate.

Când legământul de iubire dintre soţi este întărit de sacramentul căsătoriei, aceştia aşază la căpătâiul vieţii lor în doi o plinătate pe care numai Dumnezeu o poate da. De fapt, taina că-sătoriei aduce ceva decisiv şi definitiv în viaţa soţilor, şi anume asumarea uniunii lor de către Duhul Sfânt, Duhul iubirii.

Duhul e cel care dă ordine iubirii. Deseori, omul crede că iubeşte dar, în realitate, nu face altceva decât să se iubească pe sine. Pe calea lungă ce duce la iubire mulţi se opresc doar la fascinaţia iubirii. Dacă cineva este emoţionat până la lacrimi în faţa unei suferinţe sau dacă inima-i bate puternic, mai să-i iasă din piept în faţa unei anumite persoane, asta nu e iubire, ci simplă milă sau sensibilitate.

A iubi nu înseamnă să fii emoţionat de un altul, să-l admiri, să-l doreşti, să vrei să ai în posesie trupul său. Nu ne plac persoanele aşa cum ne place dulceaţa sau o prăjitură sau o por-tocală. A-l iubi pe celălalt nu înseamnă a-l lua pentru tine, la nivelul trupului, inimii sau spi-ritului, căci asta ar însemna să te iubeşti doar pe tine însuţi/însăţi. Ar mai însemna să-l reduci doar la un obiect de consum. Asta se întâmplă în concubinaj şi în căsătoria de probă.

Dimpotrivă, e esenţial să dăruieşti şi să i te dăruieşti celuilalt pentru a-i îmbogăţi viaţa. De aici începe a se căsători, căsătoria.

Iubirea este un drum cu sens unic, ce pleacă de la tine şi merge spre celălalt. Iubirea începe desigur de la dorinţa de a lua, dar e adevărată doar dacă ajunge la dorinţa de a se da. De a se dărui pentru totdeauna. Sacramentul căsătoriei vine să pecetluiască tocmai acest „pentru tot-deauna”. Concubinajul şi căsătoria civilă sunt lipsite de acest angajament specific căsătoriei adevărate; ele se situează în afara, dacă nu chiar împotriva, sau la marginea lucrării Duhului

Sfânt.Aşadar, Duhul Sfânt acoperă, învăluie, pune

ordine în viaţa soţilor. Duhul Sfânt este cel care dă capacitate soţilor de a se dărui unul altuia şi de a se primi unul pe altul.

A se căsători înseamnă acceptare reciprocă şi unire la cele trei niveluri ale fiinţei: fizic, sensibil, spiritual. În căsătorie nu te poţi juca nici de-a îngerul, nici de-a animalul. Trebuie să fii pe deplin om. Femeia, în calitate de soţie, des-chisă spre a fi mamă; bărbatul, în calitate de soţ, deschis spre a fi tată.

O iubire carnală, lăsată la voia întâmplării, nu poate fi dăruire, căci un trup, dacă nu e pă-truns de spirit, nu poate decât să se caute din nou. Când iubeşti, trupul e animat de spirit, iar spiritul e locuit de harul lui Dumnezeu.

Apoi, a se căsători înseamnă şi a căsători su-fletele (dăruirea sufletească), înseamnă a pune în comun, prin încredere, toate ideile, reacţiile, impresiile, ezitările, regretele, proiectele, visurile, bucuriile şi descurajările, întreaga lume interi-oară şi evoluţia ei. A căsători sufletele înseamnă că, sinceri unul cu celălalt, soţii se prezintă în faţa lui Dumnezeu ca două mâini împreunate în rugăciune.

A se căsători înseamnă şi aprofundarea că-sătoriei. Mâine veţi fi una, un singur trup, mai mult decât astăzi, iar poimâine veţi fi şi mai mult una.

Floarea acceptă să se transforme şi să devină fruct. Fructul acceptă să se transforme pentru a deveni sămânţă. Sămânţa acceptă să se trans-forme pentru a deveni pom viu. Dacă vrei să iubeşti, trebuie să accepţi să te laşi transformat, căci, prin iubire, vă veţi deschide reciproc unui nou mod de a vedea, de a simţi, de a reacţiona, de a înţelege, de a vă ruga.

Aşadar, drumul iubirii merge de la trup la spi-

rit, de la finit la infinit, de la temporar la etern. De aceea, iubirea trebui să crească de la atracţia trupească la unirea inimilor, apoi la comuniunea spiritelor, până la profunzimile cele nebănuite, locuite de Dumnezeu…

A se căsători nu-i o lucrare încheiată, ci o continuă convertire…

23

nr. 3/2010

Universul familiei

„Întâlnindu-i pe săraci”

Pr. A

lexa

ndru

CO

BZA

RU

La 14 februarie, Papa Benedict al XVI-lea a vizitat câteva dintre proiectele sociale Caritas din Roma. Întâlnindu-i pe săracii din Roma, Suveranul Pontif i-a întâlnit în mod spiritual pe toţi săracii Europei. În spirit de comuniune cu Papa, Comisia Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană şi Caritas Europa i-au invitat pe episcopii europeni să viziteze operele sociale Caritas din diece-zele lor. Urmând acest îndemn, în ziua de 20 februarie ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, împreună cu Pr. Alexandru Cobzaru, director al Caritas Bucureşti, au vizitat cen-trul de tip familial Casa Sfântul Ioan pentru copiii abandonaţi.

Arhiepiscopul a creat o atmo-sferă plăcută în mijlocul copiilor, povestind anecdote din copilăria sa. Apoi a discutat cu ei despre studiile lor, despre viitorul lor şi despre ce ar vrea să devină când vor fi mari. Responsabilul proiectului, Lucian Vizitiu, împreună cu Pr. Cobzaru, au prezentat istoricul centrului, informaţii despre copiii care au fost găzduiţi aici şi despre modul în care se desfăşoară activitatea în prezent.

Casa a fost achiziţio-nată încă din anul 1991, având ca destinaţie mun-ca socială în favoarea copiilor străzii, a celor proveniţi din orfelinate, cât şi a copiilor din car-tier sau din alte zone ale ţării, proveniţi din familii dezorganizate, monopa-rentale, abandonaţi etc. Scopul principal al pro-iectului este acela de a le oferi acestor copii o nouă şansă, de a valorifica po-

tenţialul fiecăruia integrându-l în societate pregătit.

Fiind un centru de tip fa-milial, aici locuieşte o familie - soţ, soţie şi copilul lor - care, în acelaşi timp, constituie familia socială pentru ceilalţi copii. Ei sunt ajutaţi în munca lor de o echipă formată din asistent social, psiholog şi educatori. Copiii trăiesc exact ca într-o familie şi participă la toate activităţile din viaţa de fami-lie: ajută la curăţenia casei, la cumpărături, la bucătărie, merg la şcoală, la biserică, în vacanţe, la plimbare în parc, la

filme, fac sport, ascultă muzi-că, merg la teatru etc...

La intrarea în centru, fie-cărui copil i se caută familia naturala şi se fac demersuri ca el să rămână în legătură cu fa-milia atunci când ea există şi a putut fi găsită. Atunci când se constată că sunt întrunite anu-mite condiţii, de comun acord cu specialiştii, conform legilor în vigoare, când există posibili-tăţi materiale, care pot asigura educaţia şi formarea copilului pentru viaţă, se realizează rein-tegrarea lui în familia naturală sau în familia extinsă.

Copiii de la Centru frecven-tează obligatoriu o şcoală, în funcţie de capacităţile şi încli-naţiile lor, astfel încât, la ieşirea din centru, să poată duce o viaţă autonomă.

Încă de la începutul existen-ţei centrului am ajutat copiii care au fost premianţi la şcoală, unii au terminat o şcoală pro-fesională, alţii liceul, iar unul a terminat chiar Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. La ora actuală, în casă sunt 8 copii, conform legislaţiei în vigoare.

În momentul de faţă avem în construcţie un nou centru, prin

care vom încerca să oferim o şansă pentru viitor mai multor copii, prin creşterea capaci-tăţii centrului şi chiar prin înfiinţarea unui proiect after school pentru copiii săraci din cartier, care au nevoie de sprijin. Fiecare poa-te oferi o şansă acestor copii sprijinindu-ne în demersul nostru. Chiar şi Tu care citeşti acest articol te poţi im-plica activ.

2010, Anul European de combatere a sărăciei şi a excluderii sociale

„Vizitând Centrul Caritas m-am bucurat să văd încă o dată cum face minuni şi astăzi Cuvântul lui Isus care ne inspiră să-i primim şi să-i iubim pe cei părăsiţi şi uitaţi”.

(Arhiepiscop Ioan Robu)

“

“

24 Arta de a trăiC

rist

ina

şOIC

AN

PLEDOARIE pentru

„Ce femei admirabile sunt la creştini!” (Libaniu, profesor păgân din sec. al IV-lea)

Am citit undeva că diavolul urăşte foarte mult femeia, pentru că ea este dătătoare de viaţă, pe când el este aducător de moarte. Femeia reprezin-tă o mare ameninţare pentru diavol, motiv pentru care o împovărează cât mai mult cu putinţă şi o transformă într-o femeie modernă, foarte ocupa-tă, care nu mai este aşa cum a creat-o Dumnezeu: disponibilă faţă de nevoile celorlalţi, liant al relaţi-ilor umane, emanând gingăşie şi bunătate.

Cu ceva timp în urmă, o televiziune comercială difuza o emisiune care făcea elogiul unui anumit gen de femeie - femeia de succes, frumoasă, pu-ternică, mândră, mereu atentă cu aspectul său exterior, rebelă, fără inhibiţii etc. Şi, din păcate, cam acesta este modelul de femeie pe care ni-l propune societatea. Dar, în ciuda idolatrizării femeii „moderne”, există şi altfel de femei ce pot fi luate ca etalon pentru ceea ce înseamnă fru-museţe, iubire, succes, împlinire; doar că aceste aspecte se găsesc pe o altă scară de valori, aceea creştină.

Femeia creştină este astăzi, poate mai mult ca niciodată, expusă unei adevărate lupte. Ea trebuie să lupte împotriva curentului, pentru ea şi pentru cei pe care îi iubeşte şi îi respectă. Şi, în ciuda provocărilor ce vin din toate părţile, ea reuşeşte să fie o soţie credincioasă, o mamă devotată, atentă la educaţia copiilor ei fără să neglijeze aspectele religios şi moral. Ştie că pentru fiii ei cea mai bună lecţie de educaţie este exemplul pe care îl dă prin viaţa personală, este mărturia unei vieţi creştine autentice. Femeia creştină reprezintă ideea de viaţă şi de maternitate, de protecţie, „forţa” care mobilizează şi îndrumă familia.

Astăzi, femeia creştină este chemată să fie semn al iubirii lui Dumnezeu, împărtăşind cre-dinţa ei şi oferind speranţa de care lumea are atâta nevoie. Modelul Sfintei Fecioare şi al altor femei din Sfânta Scriptură trebuie să sporească în femeia creştină conştiinţa misiunii sale, a vo-caţiei, a demnităţii şi a spiritualităţii sale.

Dorind să-şi exprime recunoştinţa faţă de rolul şi importanţa femeii creştine în societate, venera-bilul Papă Ioan Paul al II-lea spunea, în 1988, în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, că - „do-reşte să aducă mulţumiri Preasfintei Treimi pentru

«misterul femeii», şi pentru fiecare femeie, pentru ceea ce constituie veşnica măsură a demnităţii sale feminine, pentru «marile lucrări ale lui Dumnezeu» care, în istoria generaţiilor umane, s-au săvârşit în ea şi prin ea” (nr. 31). Iar în 1995 redacta Scrisoarea către femei care este o mulţumire concretă şi di-rectă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viaţa omenirii:

„Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experi-enţe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intui-ţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

Mulţumire ţie, femeie-angajată în toate dome-niile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului misterului, la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate în umanitate.

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docili-tate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în rapor-turile cu Dumnezeu un răspuns "sponsal", care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane” (Scrisoare către femei, nr.2).

Un elogiu adus femeii creştine, elogiu ce o poate mobiliza să lupte până la capăt lupta cea bună pentru a trasa „civilizaţia iubirii”.

FEMEIA CREşTINĂ

25

nr. 3/2010

Arta de a trăi

Dacă dificultăţile de adormi-re, calitatea slabă a somnului şi preocupările excesive privind consecinţele acestor situaţii sunt prezente mai des decât de 3 ori pe săptămână şi durează mai mult de o lună, putem vorbi de prezenţa unei insomnii, ca

simptom ce poate semnala o tulburare mai complexă (orga-nică sau psihică) şi se impune consultarea unui medic.

Daca dificultăţile acuzate nu au frecvenţa sau durata aminti-te mai sus, atunci am putea să le numim insomnii tranzitorii, în limitele largi ale normalului.

Particularizând la cazul dum-neavoastră, dificultăţile de ador-mire apar ca o reacţie acută la stresul acumulat peste limitele potenţialului dumneavoastră de efort fizic şi psihic din ulti-ma perioadă. În aceste condiţii, sistemul dumneavoastră psihic se va „decupla” tot mai greu de problemele nerezolvate de peste zi pentru a adormi. În concluzie, în aceste situaţii de insomnii tranzitorii soluţia ar fi o bună gestionare a resurselor personale în raport cu timpul şi solicitările avute sau, cu alte cuvinte, adop-tarea unei conduite raţionale ce presupune depistarea şi înlătu-rarea oricărei cauze a insomniei.

Aceste cauze pot fi, printre altele: factori de disconfort ambi-ental care pot deranja adormirea sau somnul: lumina, aer viciat, zgomot, prea multă căldură etc; factori legaţi de digestie: masa prea copioasă sau cu prea puţin

timp înainte de culcare, alimente greu de digerat ori abuz de alco-ol/cafea/ceai negru etc; factori ce creează şi întreţin o stare de surescitare nervoasă: necazuri în familie, la serviciu, munca prea încordată ori până la ore prea târzii. Dumneavoastră aţi precizat deja prezenţa mai mul-tor factori din această categorie.

Totodată, este foarte impor-tant „montajul” psihic pe care îl ai înainte de culcare: dacă te simţi copleşit de problemele de peste zi, neputincios, vinovat sau singur, insomnia este aproa-pe. Poţi însă să schimbi acest montaj dezarmant cu altul mai „constructiv”, mai împăcat cu tine însuţi, ceea ce ar presupune cel puţin: recunoaşterea limi-telor personale (să nu te simţi vinovat că nu ai putut mai mult); să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru cât ai putut face în ziua respectivă (dacă ai făcut tot ce puteai face); să recunoşti şi să simţi că nu suntem singuri ni-ciodată şi să-ţi adaptezi, pentru adultul de azi, o rugăciune foarte cunoscuta în copilărie: „eu sunt mic/Tu fă-mă mare/eu sunt slab/Tu fă-mă tare...”.

Am avut o perioadă în care, din diverse motive, mi-am stri-cat programul de somn. Mai întâi am avut grijă de un bol-nav, apoi a trebuit sa termin un proiect mare pentru serviciu, după aceea au venit sărbători-le şi ne-am culcat mereu la ore mici. Acum nu mai reuşesc să adorm, ori dorm „iepureşte”, iar din această cauză nu mai dau randament nici acasă, nici la serviciu. Cum să fac să revin la un somn sănătos? (Iulia M., din Braşov)

psiholog

Psiholog Emil ROBU

SEARA SFINŢILOR De câţiva ani, Mişcarea Eclezială Carmelitană împreună cu fraţii Carmelitani

de la Snagov, propune un itinerariu pentru Postul Mare în care prezintă vieţile sfinţilor. Sfinţii ne arată felul cel mai fascinant de a-l urma pe Cristos; în ei se înfăptuieşte acea măsură înaltă a vieţii creştine, acel a merge în larg care este şi dorinţa inimii omului. Sfinţii, apropiindu-se de Cristos, sunt cei care ne arată cum să devenim oameni şi cum putem să-i slujim pe oameni.

Sfinţii pe care dorim să-i cunoaştem mai bine în acest Post Mare sunt: Sfântul Ambrozie: „Eu sunt în mijlocul vostru precum unul care slujeşte”.Sfânta Elisabeta a Ungariei: „Când aţi dat de mâncare unui înfometat, mie

mi-aţi făcut”. Sfântul Ioan Marie Vianney: „Cui veţi ierta, i se va ierta”.Pe 23 martie, la ora 19,30, la Catedrala Sfântul Iosif, vor fi prezentate

vieţile acestor Sfinţi.Pentru ca învăţătura dată de vieţile sfinţilor să fie mai bine primită şi înţe-

leasă, Richard Bovnoczki, Aziza Bodea şi Ion Papuc, actori şi profesionişti ai cuvântului, ne dăruiesc vocea lor.

Cappella Musica Sacra a Catedralei Sfântul Iosif va întregi atmosfera de religiozitate.

ANUNŢ

26 Vladimir Ghika

POSTUL MARE – JERTFA

Vladimir Ghika şi preoţia sa

Pagi

nă

real

izat

ă de

Post

ulat

ura

Cau

zei

de B

eati

fica

re a

Mon

s. V

. Ghi

ka

„O, preot al Meu, cum vei îndrăzni tu să Mă jertfeşti cu adevărat şi în întregime dacă tu nu te-ai sacrificat înainte pe tine însuţi cu adevărat şi în întregime?” Este modul în care Monseniorul imagina un dialog al Mântuitorului cu un preot. Timpul Postului Mare, care îşi găseşte sensul în celebrarea şi meditarea Jertfei lui Isus, este un bun moment ca să ascultăm îndemnurile acestui aforism.

Cuvântul „jertfă” vine la noi din rădăcină slavă; mai relevant, poate, pentru înţelegerea conceptului este cu-vântul „sacrificiu”, de origine latină, care deja conţine particula sacer, „sacru” sau „sfânt”, şi facere, „a face”. Aşadar, suntem în contextul operelor care sfinţesc, cel mai eficace fiind Sacrificiul lui Cristos pentru sfinţirea noastră: „Jertfa în mod divin reparatoare”, cum spunea Vladimir Ghika. O Jertfă adusă odată pentru totdeauna, dar actualizată permanent în celebrarea Sfintei Liturghii, „o repetare mistică”.

Acestei Jertfe nu i se poate lua şi nici adăuga nimic şi totuşi dintotdeauna suferinţele creştinilor au fost înţelese ca o contribuţie necesară nu atât pentru mărirea efica-cităţii obiective a Sacrificiului Mântuitorului, cât pentru sporirea eficacităţii subiective a acestei salvatoare jertfe. Propria jertfă îl face capabil pe creştin să îmbrăţişeze da-rurile ce izvorăsc din Crucea lui Isus, având în acelaşi timp un efect de întărire a comuniunii dintre fraţi.

Aşadar, jertfa este spre bucurie. Nu-şi au locul rezerva sau teama. Vladimir Ghika spunea cu privire la durere: „nu vă temeţi de nimic”. El a jertfit totul cu adevărat şi în întregime aşa cum cere Isus: „Cine nu-şi ia crucea şi nu Mă urmează nu este vrednic de Mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi”(Mt 10,38-39).

Încheiem aceste rânduri cu rugăciunea Monseniorului de la sfârşitul Orei sfinte: „Doamne, Doamne, Doamne, fă ca ceva să se agaţe şi să se prindă de aceste clipe, o bătaie divină a inimii noastre, o undă ieşită din a Ta, care să ne arunce mai departe în jertfă, mai integral în dăruire, mai înalt în fericirea vie, cu mai multă ardoare, în vârtejul de a şti că suntem cu Tine, Dumnezeule, în Tine, Dumnezeule, pentru Tine, Dumnezeule, noi care suntem, prin harul Tău, copiii Tăi, Dumnezeule. Amin”. (UPF)

Ieşit cu siguranţă din comun, modelul sacerdotal întruchipat de Mons. Vladimir Ghika poate fi înţeles în mai mare profun-zime prin prisma uneia dintre cugetările sale – cea adeseori citată, în care robul lui Dumnezeu făcea distincţia între anu-mite trăsături ale sacramentelor, privite din unghiul utilităţii lor sociale imediate. În acest sens, scria Mons. Ghika, două din cele şapte sacramente au fost rezer-vate de Dumnezeu unei funcţionalităţi şi rodnicii aparte: Căsătoria şi Preoţia. Ele se disting prin felul lor specific de a sluji aproapelui prin darul acţiunii cotidie-ne: Căsătoria, care aduce pe creştin pe lume şi îl creşte zi de zi pentru eternitate; Preoţia, care aduce pe Cristos pe altare şi ni-l face prezent zi de zi în taina sfintei Euharistii. În harurile împărtăşite, fiecare în felul lor, de aceste două sacramente se leagă, practic, cea mai de nădejde cheză-şie a creşterii şi înălţării către cele de sus a familiei umane, gândea Mons. Vladimir Ghika: „Singure Căsătoria împreună cu Preoţia pot schimba societatea”, mai scria el în acest sens.

Înţelegând în profunzime valenţele proprii căsătoriei ca celulă a societăţii, dar neinteresat să păşească personal pe calea acestui ales sacrament, Vladimir Ghika s-a pregătit prin fapte de bine-facere şi jertfire de sine pentru cealaltă cale predilectă de slujire a semenilor, ca-pabilă de a contribui la o remodelare vii-toare a societăţii: vocaţia preoţiei. Sfinţit pentru altar la capătul unei excepţional de lungi experienţe pregătitoare, a păşit pe calea sacerdotală la vârsta deplinei maturităţi spirituale şi intelectuale, ro-tunjind în acest fel profilul unei vocaţii în multiple sensuri nepereche: o che-mare trăită plenar, dusă cu abnegaţie şi generozitate până la capăt, pecetluită eroic, în final, cu laurii martiriului.

prof. Andrei BREzIANUscriitor, publicist,

fiu spiritual al Mons. Vladimir Ghika

(Fragment din “Excepţionalism şi preo-ţie: cazul robului lui Dumnezeu Vladimir Ghika”, în Claudia STAN, De ce sunt preot, ARCB, Bucureşti, 2010)

Mons. Ghika celebrând Sfânta Liturghie(Scenă din filmul “Fratelui meu din exil” de Ana Boariu)

CĂSĂTORIA şI PREOŢIA pot schimba societatea

27

nr. 3/2010

Pr. Ieronim IACOB

Sfântul lunii în iconografie

Icoana Bunei VestiriÎntre sursele de inspiraţie apocrife şi cele canonice

Într-o zi [Maria] a luat urciorul şi s-a dus la apă. Când, iată, o voce îi spune: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti între femei”. Ea se tot uita în dreapta şi-n stânga să vadă de unde vine oare gla-sul acela. Apoi, tremurând de spaimă, se întoarse acasă. Când, iată, un înger al Domnului apăru în faţa ei şi-i zise: „Nu te teme, Maria, căci ai găsit har la Atotstăpânitorul [...] (Protoevanghelia lui Iacob XI, 1-2).

În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu în-tr-o cetate din Galileia, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând la ea, i-a spus: Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. [...]. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi nunit Fiul lui Dumnezeu” (Lc 1,26-31; 34-35).

Iconografia bizantină. În reprezentarea Bunei Vestiri, artiştii bizantini au ca sursă de inspiraţie scrierea apocri-fă numită Protoevanghelia lui Iacob, alături de textul cano-nic al Evangheliei după Luca. Şi mozaicul de secol XII, din Bazilica San Marco (Veneţia), intitulat Vestirea Mariei (din seria Istorii din Noul Testament), o reprezintă pe Fecioară în faţa casei, cu un urcior în mână, pe punctul de a scoate apă din fântână. Auzind glasul (îngeru-lui), Maria îşi întoarce privirea, nedumerită şi întrebătoare. Scena a fost preferată de artiştii sacri tocmai pentru puternica simbolistică a apei, conform cu-vintelor Mântuitorului adresate femeii samaritence la fântâna lui Iacob: cine bea din apa cea vie a învăţăturii creştine, nu va mai cunoaşte setea spirituală

(cf. In 4,13-15). La rândul lui, urciorul capătă valenţa de sim-bol al Mariei, care, în momentul Bunei Vestiri, devine „recipient” (sălaş) al lui Isus.

În Occident. În cele trei mari icoane de altar – aflate la Cortona şi San Giovanni Valdarno (în Italia), respectiv la Madrid (muzeul Prado) – pic-torul florentin Beato Angelico (1395-1455) nu se rezumă doar la o reprezentare artistică a textului lucan, dar îi oferă privitorului o cheie (teologică!) de interpretare a misterului.

În Buna Vestire de la Prado (tempera pe lemn, 194/194 cm, datată 1438-1440) artistul-că-lugăr plasează casa Mariei în grădina Paradisului, din care sunt izgoniţi Adam şi Eva după căderea în păcat; neascultarea protopărinţilor este „cauza” Întrupării lui Cristos, care prin moartea sa pe Cruce a ispăşit păcatul originar.

Concepută pe trei secţiuni longitudinale (grădina Para-disului, îngerul şi Fecioara), opera este legată de raza de lumină – simbol al Duhului Sfânt – care o traversează, în diagonală, pentru a o „umbri” pe Fecioara din Nazaret. Buna Vestire devine astfel punctul de sosire al întregului Vechi Testament şi începutul celui Nou, fapt sugerat şi de cartea

deschisă, aflată pe genunchiul Mariei, care ne spune că acum s-au împlinit Scripturile.

Austeritatea locuinţei Fe-cioarei, în sintonie cu gestul ei de umilinţă, apare în contrast cu somptuozitatea veşmitelor – aluzie la măreţia misterului a cărei protagonistă devine tânara din Nazaret. Figura lui Dumnezeu Tatăl, din basoreli-eful decorativ al frontispiciului, voit lipsită de orice maiestate şi atitudine (chiar şi de culoare) sugerează libertatea absolută lăsată Mariei în pronunţarea fiat-ului său.

Când privesc Buna Vestire a lui Beato Angelico, mă gândesc la aşteptările atâtor oameni de ieri şi de azi care şi-au greşit ori îşi greşesc sursa de inspiraţie a aşteptării lor.

28 Micul Prinţ

DAVID şI GOLIAT

Adaptare deCristina GRIGORE

Încă de mic, David a învăţat să aibă încredere în Domnul şi, deseori, îi cân-ta laude lui Dumnezeu cu instrumen-tele pe care el însuşi le construia. Cel mai mult simţea ajutorul lui Dumnezeu atunci când păştea oile tatălui lui şi era nevoit să le apere de pericole: oda-tă s-a luptat cu un leu pentru a salva o oiţă. David ştia că forţa şi curajul lui vin de la Dumnezeu, pentru că Duhul Domnului era cu el.

În vremea aceea, israeliţii erau în război cu filistenii, iar fraţii mai mari ai lui David luptau în armata israelia-nă pentru a-şi apăra patria. Într-o zi, tatăl lui David l-a trimis să le ducă de

mâncare fraţilor săi. Când a ajuns în tabăra israeliană a observat că soldaţii erau înfrico-şaţi şi îngrijoraţi din cauza unui soldat din tabăra filistenilor. Acel soldat, Goliat, era înalt de aproape 3 metri şi era foarte puternic şi priceput.

Goliat se prezenta în faţa armatei israeliene luându-i în râs pe soldaţi şi jignindu-l pe Dumnezeul lui Israel. El îi provoca pe israelieni să se lupte cu el: "Dacă cel care va lupta cu mine mă va învinge, toţi filistenii vor fi sclavii voştri; dar dacă înving eu, toţi israeliţii vor fi sclavii noştri".

David, când a auzit cum Goliat lua în râs poporul lui Israel şi pe Dumnezeul său, s-a supărat şi a mers la rege: „Mă voi lupta eu cu Goliat”. La început regele nu a fost de acord, pentru că David era prea tânăr, dar până la urmă a acceptat şi i-a dat armura lui. Armura era prea mare şi prea grea pentru el, aşa că David a lăsat-o jos, şi-a luat praştia, a adunat câteva pietre, şi a plecat să-l înfrunte pe Goliat.

Când a ajuns în faţa lui Goliat, David nu s-a lăsat intimidat: ştia că Dumnezeu este cu el şi că-l va ajuta. Şi-a scos praştia, a pus o piatră în ea, a întins-o şi a tras. Piatra l-a lovit pe Goliat chiar în frunte şi uriaşul soldat al filistenilor a căzut la pământ.

Filistenii, când l-au văzut pe soldatul lor căzut la pământ, au fugit. Astfel, tânărul David l-a învins pe uriaşul Goliat şi în Israel s-a instaurat iar pacea. Faima lui David s-a răspândit în tot poporul. Prin gestul lui David, Dumnezeu le-a arătat israelienilor, poporul său ales, că dacă au încredere în El, îl iubesc şi îl slujesc cu inima curată, El este mereu cu ei şi le vine în ajutor atunci când sunt în nevoi.

29

nr. 3/2010

Suflet tânăr

Pr. Daniel BULAI

Gândul meu pentru tine/ri

3.000 de persoane au însoţit crucea zMT pe străzile din Madrid

Cristina GRIGORE

Dragă prietene,Lumea în care trăim are nevoie de oameni plini de voinţă.De acei oameni care pot arăta, prin viaţa lor, că este posibilă o schimbare în bine.De acei oameni care experimentează, în viaţa lor, calea schimbării.Lumea în care ne mişcăm are nevoie de oameni eroici.De acei oameni care pot punedegetul pe rană.De acei oameni care pot privi realitatea

cu ochii deschişi.Lumea din jurul nostru are nevoie de oameni ambiţioşi.De acei oameni care pot demonstra că sunt decişi.De acei oameni care pot spune că sunt ordonaţi în suflet.Voinţa, alimentată cu Înţelepciunea

din Scriptură, este o forţă de neînlocuit.Entuziasmul, îmbrăţişat cu prudenţă în tinereţe, aduce succes în viaţă.Ambiţia, când urmăreşte binele aproapelui, umple de viaţă pe toţi.

Prieteni printre prieteniTeatrul Ţăndărică, din Bucureşti, s-a însufleţit sâmbătă, 13 februarie,

de veselia şi buna dispoziţie a celor veniţi să se bucure de momentele artistice (scenete, cântece, dansuri) pregătite de grupurile parohiale de ti-neri din capitală. Pe scena teatrului au urcat pe rând tineri de la parohiile Sancta Maria Gratiarum (Bărăţia), Sfânta Cruce, Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea), Sfântul Iosif, Sfânta Tereza, Sfânta Elena, Adormirea Maicii Domnului, Maica Îndurerată (Bucureştii Noi), Sfinţii Petru şi Paul (Băneasa).

Părintele Daniel Bulai, responsabil cu pastoraţia tineretului în Arhidieceză, a ţinut să amintească tuturor că „Festivalul tinerilor” are menirea de a ne aduce aminte că urmează să intrăm în Postul Mare. De asemenea, părintele a precizat că prin intermediul acestui festival sunt subliniate valori importante pentru viaţa creştină a tinerilor: prietenia, cre-dinţa, iubirea de aproapele, speranţa, iertarea, ascultarea, cinstea, onoa-rea, bucuria, dăruirea, sinceritatea. „Toate aceste valori se află în sufletele noastre şi le cunoaştem cu toţii. Dar ceea ce este frumos şi ceea ce trebuie

să facem este să existe coerenţă între ceea ce ştim şi ceea ce descoperim”, a afirmat părintele.Teatrul Ţăndărică a devenit un loc al prieteniei, un loc unde toţi ne-am simţit ca între prieteni.

Sperăm ca această valoare să devină una importantă pentru fiecare în parte, să învăţăm să o preţu-im şi să nu uităm că avem în comun un prieten deosebit, pe Isus.

Pr. Daniel BULAI

And

reea

IM

BR

IşC

Ă

ANUNŢ zI DE RECULEGERE pentru tineri

Ziua: sâmbătă, 13 martie 2010ora: 09,30 - 16,00

Locul: Mănăstirea Sfânta Agnes (Popeşti Leordeni)Scopul: pentru a ne pregăti spiritual pentru

sărbătoarea Învierii DomnuluiInvitat special: Pr. Tarcisio Favaro

Cardinalul Antonio María Rouco Varela, Arhiepiscopul Diecezei de Madrid, a prezidat vi-neri, 26 februarie, Calea Sfintei Cruci pe străzile capitalei spaniole. La celebrare au luat parte cir-ca 3.000 de persoane. Pe parcursul Căii Crucii cei prezenţi s-au rugat şi au ascultat mărturii de credinţă şi de viaţă ale unor tineri.

„Deşi viaţa e ca o Cale a Crucii, ea trebui-tă trăită şi ca o Cale a Iubiri, o Cale a Învierii, o Cale a Vieţii şi o Cale a Fericirii. Acesta este viitorul”, le-a spus tinerilor Cardinalul Rouco. „Ziua Mondială a Tineretului - a adăugat cardi-nalul - este, pentru tinerii din lumea întreagă, o oportunitate pentru a proclama Vestea cea Bună a lui Isus Cristos”.

30 Lecturi

Liana GEHL

“O carte de dragoste…” Aşa ne spunea autoa-rea la lansarea cărţii, în Catedrala Sfântul Iosif, la 21 februarie, că a numit-o un cititor când a fost rugat să-şi rezume impresia într-un singur cuvânt. Dragostea lui Dumnezeu pentru om, dra-gostea lui Cristos pentru Biserică – Mireasa Sa –, dragostea preotului, a păstorului, pentru turma care i-a fost încredinţată. De ce sunt preot: o carte de dragoste…

Iar dacă ar fi să rezum şi eu impresia mea despre carte, tot într-un cuvânt, aş spune: o carte-medicament. Pentru că, aşa cum într-o sticluţă sau într-o cutie cu doctorii găseşti – în concentraţie mare şi cu un dozaj precis, exact atât cât să-ţi facă bine – diverse substanţe tămă-duitoare, la fel în această carte, cu fiecare pagină citită, cu fiecare întrebare aproape, afli un bob de înţelepciune, un cuvânt care, prin puterea mărturiei, vindecă, zideşte, luminează.

Şi, asemenea medicamentelor, aceste cuvinte sunt felurite şi cu destinaţie personală – unii le vor afla într-un pasaj, alţii în altul şi, de la o zi la alta, reluând lectura, vei găsi lucruri mereu noi. De aceea, păstrând analogia cu medicamentul, fiecare dintre dialogurile propuse de autoare tre-buie luat pe îndelete, întrebare cu întrebare, şi lă-sat să-şi facă efectul, adică să ajungă “de la minte la inimă”, cum spunea unul dintre interlocutori.

Asta nu înseamnă că De ce sunt preot nu se poate citi dintr-o suflare, ba chiar aş spune că la prima lectură nici nu o poţi citi altfel, pentru că fiecare întrebare, fiecare vorbitor aduce cu sine o noutate, o prospeţime şi un inedit al perspectivei care te captivează cu totul. Cu atât mai mult cu cât e vorba de experienţe, de situaţii şi căutări cu care se pot identifica nu doar preoţii, ci, într-o oarecare măsură, ne identificăm noi toţi care am trăit pe aceste meleaguri, în aceşti ani de sfâr-şit-început de mileniu. În acest sens, De ce sunt preot este o carte pe care o simţim profund “a noastră”, fie pentru că – dacă cititorul e preot, ori

tată sau mamă de preot – va regăsi o parte din viaţa sa în cele scrise; fie pentru că unul sau altul dintre cei intervievaţi este preotul nostru, episcopul nostru, în jurul căruia ne strângem şi ne simţim familie.

Cu un Cuvânt înainte semnat de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, cartea se structurează în trei mari capitole: 1. “Urmaşii apos-tolilor” (interviuri cu ÎPS Ioan Robu, ÎPS György Miklós Jakubinyi, PS Petru Gherghel, PS Florentin Crihălmeanu), 2. “Slujitorii altarului” (interviuri cu 11 preoţi care slujesc în diferite contexte; lor li se adaugă, în subcapitolul “Preoţii despre ei înşişi”, alte 13 scurte mărturii, iar subcapitolul “Formatorii unui preot” cuprinde două interviuri cu pr. prof. dr. Wilhelm Dancă şi pr. prof. dr. Eduard Ferenţ); 3. “Mărturisitorii”, unde găsim un profil al parohu-lui de Ars, semnat de pr. Anton Crişan, şi un eseu de Andrei Brezianu despre Robul lui Dumnezeu Vladimir Ghika. Cu vădit talent jurnalistic, autoa-rea a ştiut să încadreze – prin scurte intervenţii la fiecare început de capitol ori dialog – universul celor intervievaţi, integrându-se foarte bine la nivel dialogic în diversitatea abordărilor propuse de per-sonalitatea atâtor interlocutori diferiţi.

Revenind la analogia iniţială, aceea de “carte- medicament”, aş mai vrea doar să amintesc că una dintre cele mai eficiente doctorii este râsul, şi în acestă privinţă cititorul va găsi, presărate de-a lungul interviurior, multe cuvinte de duh, întâmplări năstruşnice, povestiri cu tâlc şi haz, care nu lipsesc nicidecum din viaţa unui preot adevărat.

Cartea este disponibilă la parohiile romano-catolice din Bucureşti şi la Librăria Sfântul Iosif, str. G-ral Bethelot 19, tel. 021 2015457, de unde poate fi comandată prin poştă sau la adresa e-mail libraria@arcb.ro; pentru Dieceza de Iaşi, locurile de unde se poate procura cartea (inclusiv comenzi online) sunt indicate la adresa: www.ercis.ro/li-braria/item.asp?id=3176.

“O carte de dragoste”DE CE SUNT PREOT. 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan, cu un Cuvânt înainte de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010 – 280 pag.

APARIŢII EDITORIALE

Silvano ColaScrieri şi mărturii Editura „Sapientia” Iaşi, 2010 228 de pagini

Novenă de pregătire pentru sărbătoareaMilostivirii lui DumnezeuEditura ARCB Bucureşti, 2010

31

nr. 3/2010

Pr. L

iviu

BĂ

LĂşC

UŢ

I

Îndrumar mediatic

“O carte de dragoste”DE CE SUNT PREOT. 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan, cu un Cuvânt înainte de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010 – 280 pag.

Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale de anul acesta, îi îndeamnă în mod special pe preoţi „să vestească Evanghelia folosindu-se, pe lân-gă instrumentele tradiţionale, de aportul acestei noi generaţii de resurse audiovizuale (imagini, video, animaţii, bloguri, site-uri web), ce reprezintă ocazii inedite de dialog şi mijloace utile şi pen-tru evanghelizare şi cateheză”.

În acest număr al revistei aş vrea să ne oprim asupra folosi-rii imaginilor video în parohii, mai exact asupra aşa-numitu-lui „teleforum parohial”.

„şcoala populară de televiziune”Forumul, în general, încear-

că să creeze comunitatea care să dezbată un anumit aspect al vieţii cotidiene şi este în-tâlnit deseori pe Internet. De pildă, dacă avem o problemă de sănătate sau cu maşina, dăm fuga la calculator, tastăm un cuvânt cheie pe motorul de căutare Google sau pe un altul şi ne apar pe ecranul compu-terului nenumărate astfel de forumuri, de grupuri de discu-ţie, din care putem afla cum au rezolvat alţii problema cu care ne confruntăm şi noi.

Teleforumul este o comu-nitate mică, un grup care se adună, vizionează împreună un film sau un program TV şi apoi îl analizează, fiecare ex-primând ceea ce a înţeles din respectivul film sau program. Pare puţin lucru, dar cardina-lul Carlo Maria Martini numea această metodă, în planul său pastoral pentru dieceza de

Milano din anul 1991, „şcoala populară de televiziune” prin care se realizează „dobândirea unei conştiinţe critice”, în spa-ţiul dintre ceea ce văd-ascult şi ceea ce gândesc-spun.

Uneşte punctele de vedere ale telespectatorilorTeleforumul este metoda de

catehizare a tinerilor pe care am ales-o şi eu în ultimii ani. În fiecare sâmbătă seara ne în-tâlnim, vizionăm împreună un film pe care apoi îl discutăm. La început, chiar şi unii dintre ti-neri au amendat această meto-dă spunând că este suficient să le dau titlul filmului şi ei îl pot viziona acasă. Nu este suficient! Teleforumul îşi propune să re-dimensioneze punctul de vede-re al televiziunii, făcând să se întâlnească punctele de vedere ale telespectatorilor care, în cele din urmă, devin protagonişti.

La început pare ciudat să vorbeşti despre ceea ce ai văzut, adică să povesteşti cele viziona-te, dar vei descoperi că celălalt a surprins anumite aspecte care ţie ţi-au scăpat neobservate.

Pasul următor este încer-carea de a demonta filmul, căutând să-i înţelegi strategiile, ritmul, montajul, încadraturile ş.a.; toate acestea te vor ajuta să înţelegi altfel cele vizionate, dând locul care i se cuvine te-levizorului şi nelăsându-l să-ţi invadeze timpul şi să-ţi răvă-şească mintea. Televizorul va redeveni un oaspete şi nu un stăpân al vieţii tale.

Rupe tăcerea telespectatoruluiTeleforumul parohial nu tre-

buie să facă o teorie a comuni-caţiilor, ci trebuie să ajute tine-rii să readucă în centrul atenţiei lor relaţia dintre persoane, şi nu televizorul. Pentru aceasta nu este nevoie ca preotul să con-ducă discuţia, poate fi ales un animator din rândul tinerilor, care nu trebuie să fie expert în comunicaţii sociale; este sufici-ent să ştie că serata trebuie să aibă în centru un film care să transmită un mesaj. Animatorul poate să aleagă, spuneam mai sus, chiar un program TV sau o reclamă publicitară, un pro-dus audiovizual în general pe care apoi îl demontează împre-ună cu ceilalţi tineri din grup, analizându-l pe fragmente şi în ansamblu pentru a-l decripta. Animatorul prezintă argumen-tul şi o analiză a textului, oferind apoi câteva informaţii despre protagonişti, lansând şi câteva întrebări care să-i ghideze pe ceilalţi în vizionarea filmului.

Scopul teleforumului paro-hial ar fi aşadar acela de a-l scoate din tăcere pe tânărul telespectator, dându-i curajul de a-şi exprima părerea despre cele văzute.

Sugestii pentru teleforumDin lista filmelor care tre-

buie să fie vizionate în aceste teleforumuri nu pot să lip-sească Decalogul lui Krzysztof Kieślowski sau La vita è bella al lui Roberto Benigni. Hotel Rwanda, Pay It Forward, August Rush, Seven Pounds, Freedom wreters, I Am David, Doubt, Return to Me au fost fil-mele din fruntea clasamentu-lui făcut de tinerii din parohia noastră.

Teleforumul parohial

32

Cruciadele. Denigratori şi susţinători (II)

Dr. Dănuţ DOBOş

Din istoria Bisericii

Pr. Emanuel DUMITRU

File de istorie

Pr. Emil kendlbacher

S-a născut la 28 ianuarie 1908 la Bucureşti şi a urmat cursurile Seminarului şi Academiei Teologice Sfântul Duh. A fost hirotonit preot la 19 iunie 1938 activând apoi la Ploieşti, Techirghiol, Piteşti, Constanţa, Ploieşti, Bărăţia – Bucureşti şi Catedrala Sfântul Iosif.

La 15 ianuarie 1945 a fost arestat şi deportat în URSS, la Krivoi Rog, unde a lucrat în condiţii inumane, participând, în minele de cărbune, „la munca de reconstrucţie a URSS”.

A fost urmărit asiduu de Securitatea română, care l-a etichetat drept „duşman” al regimului comunist, din cauza ataşamentului său faţă de Sfântul Scaun şi a refuzului de a participa la adu-narea „preoţilor democraţi” de la Gheorgheni (1950), precum şi la Conferinţa regională de „Luptă pentru pace” din 1952.

Timp de două decenii a deţinut funcţia de vicar substitut la Catedrala Sfântul Iosif.S-a stins din viaţă la 10 ianuarie 1980, fiind înhumat în Cimitirul Bellu-Catolic.

Apel pentru Ţara SfântăÎn felul lor, „cruciade” au

fost şi: războiul Rusiei ţariste împotriva lui Napoleon, şi cel al Sfintei Alianţe împotriva re-voluţiilor din secolul al XIX-lea; se va numi tot astfel lupta ace-lor cristeros mexicani împotriva opresorilor, cea a franchiştilor spanioli împotriva republicani-lor anticatolici şi tot „cruciadă” s-a pretins a fi lupta lui Hitler şi Mussolini împotriva bolşevicilor.

În centrul tuturor acestor „cruciade” se găsesc acele expediţii armate, atât de frecvent luate în discuţie, convocate pentru prima dată în 1095 de Papa Urban al II-lea, pentru eliberarea Ţării Sfinte de sub turcii selgiucizi. Mai apoi, cruciadele au în-semnat, în mod prioritar, apărarea pelerinilor de-a lungul drumului lor spre Ierusalim, şi aceasta a durat până la victoria regelui polonez Ioan al III-lea Sobieski, cel care, aflat în fruntea armatelor creş-tine, îi învingea pe turci lângă zidurile Vienei aflate sub asediu (Kahlenberg, 12 septembrie 1683).

Pentru că se întinde pe parcursul a aproape 600 de ani, „cruciada” este un fenomen prea complex pentru a putea fi înţeles în totalitate. În fenomenul cruciat se regăsesc deopotrivă voinţa de domina-ţie prin sabie a cavalerilor, lăcomia mercantilă a oraşelor şi a republicilor marinăreşti, ambiţiile principilor şi suveranilor, nenorocirile provocate de şarlatani şi de cei fără de lege, devoţiunea sinceră a pelerinilor şi asceţilor, viziunile mistice

ale Sfântului Bernard, mărturia evanghelică şi misionară a unui Sfânt Francisc, cinismul şi opor-tunismul împăratului Frederic al II-lea, sacrificiul cavaleresc al Sfântului Ludovic al IX-lea, şi chiar şi... caisa, care, după un istoric francez genuin în privinţa paradoxurilor, constata că este singurul «fruct» adus de creştini din aceste expediţii.

Iubirea evanghelică faţă de duşmaniAşa stând lucrurile, nu este de mirare că

de-a lungul timpului cruciadele au fost încu-rajate sau contestate, lăudate sau demonizate, aprobate sau condamnate. O evaluare obiectivă, în relitate, este posibilă doar examinând atent fiecare caz, fiecare individ, chiar şi fiecare cir-cumstanţă. Judecăţile sumare sunt întotdeauna antiistorice, iluzorii şi nedrepte.

Este firesc, de asemenea, să luăm în conside-rare faptul că discursul «cruciat» a fost reînviat şi de alţii, adică de integralişti şi fundamentalişti de toate ideologiile şi credinţele, motiv pentru care nu este uşor de înţeles întotdeauna cine atacă şi cine se apără.

Pentru creştin însă, şi pentru orice om, unicul cuvânt înţelept rămâne cel de caritate, iubire re-velată de Evanghelie: „Iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru persecutorii voştri“ (Mt 5,44). Astfel, unica şi adevărata cruciadă ar trebui să fie aceasta.

(continuare din numărul trecut)