În sens etimologic, criminologia, derivă din latinescul „Crimen” – crimă, infracţiune şi grecescul „logos” – ştiinţă, deci se înţelege studiul fenomenului criminal ori infracţional.

Ca ştiinţă criminologia este legată de axioma „o ştiinţă apare fără acordul nimănui”. Ea s-a dezvoltat prin aportul a trei mari personalităţi: Caesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo.

Această ştiinţă îşi are origini îndepărtate deoarece criminalitatea a apărut ca fenomen social o dată cu structura primelor comunităţi umane.

Pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane.

În cultura şi civilizaţia mesopotomiană dreptul era considerat de către sumero – babilonieni ca având un caracter divin, garantat de însuşi regele Soarelui şi al Justiţiei – Samaş. Crima a fost considerată ca o manifestare diabolică, ca o expresie a păcatului, regele era cel care transmitea normele juridice. În faza nomadă, poporul evreu avea drept lege supremă „răzbunarea sângelui”, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. Crima era pedepsită cu moartea, familia celui mort trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei acestuia. În epoca sumeriană pedepsele erau date de tribunalele care îşi desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe: declaraţiile martorilor, notabilităţile statului, jurământului părţilor, expertize, probe materiale iar pedepsele erau modelate după legea talionului.

Codul lui Hammurabi apără interesele celor bogaţi. Preoţii şi demnitarii erau privilegiaţi de dreptul penal faţă de oamenii liberi sau sclavi. Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea, arderea dar admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să limiteze arbitrariul judecătorilor.

- În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.Hr.) se aplică pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspiraţie contra statului, omucideri, viol şi adulter feminin, judecătorilor corupţi li se aplică pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă.- În civilizaţia şi cultura ebraică, dreptul şi justiţia se înfăptuia în numele lui Jehova. Justiţia era administrată de sfatul bătrânilor clanului în perioada vieţii nomade, iar în perioada vieţii sedentare de bătrânii satului.

-Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beţivi – epoca Chang); - sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului sa vecinilor săi.

- În civilizaţia aztecă, legile erau aduse la cunoştinţă în scris. Crimele capitale, pedepsite cu moartea erau cele care contraveneau ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public.

- În Grecia preistorică, masele revendicau legi scrise care să fie aplicate tuturor, în mod egal. Cei mai importanţi legiuitori au fost Solon şi Dracon la Atena, Pittahos Lesbos la Mitilene. Primul principiu stabilit era înlăturarea arbitrariului în administrarea justiţiei conform legilor scrise.

-Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beţivi – epoca Chang); - sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului sa vecinilor săi.

- În civilizaţia aztecă, legile erau aduse la cunoştinţă în scris. Crimele capitale, pedepsite cu moartea erau cele care contraveneau ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public.

- În Grecia preistorică, masele revendicau legi scrise care să fie aplicate tuturor, în mod egal. Cei mai importanţi legiuitori au fost Solon şi Dracon la Atena, Pittahos Lesbos la Mitilene. Primul principiu stabilit era înlăturarea arbitrariului în administrarea justiţiei conform legilor scrise.

Cu trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităţii de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau „complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante, legitimă apărare – un progres evident faţă de Codul lui Hammurabi.

Cu trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităţii de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau „complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante, legitimă apărare – un progres evident faţă de Codul lui Hammurabi.

În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.

Urmând evoluţia societăţii umane ne putem da seama că acolo unde există societate, există drept, legi care să reglementeze relaţiile de orice natură.

Marii filozofi ai lumii antice Socrate, Platon şi Aristotel au manifestat interes pentru criminalitate.

Platon (427-347 î.Hr.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ea trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia.

Aristotel (384 – 322 î.Hr.), discipol al lui Platon, a considerat că „ o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când avantajele obţinute prin fapta prohibită precumpănesc în faţa legii”.

În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.

Urmând evoluţia societăţii umane ne putem da seama că acolo unde există societate, există drept, legi care să reglementeze relaţiile de orice natură.

Marii filozofi ai lumii antice Socrate, Platon şi Aristotel au manifestat interes pentru criminalitate.

Platon (427-347 î.Hr.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ea trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia.

Aristotel (384 – 322 î.Hr.), discipol al lui Platon, a considerat că „ o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când avantajele obţinute prin fapta prohibită precumpănesc în faţa legii”.

Ideea rolului pedepsei pentru prevenirea săvârşirii infracţiunii a fost reluată de filozoful Seneca (4 î.Hr. – 65 e.n.) „Naum, ut ait Plato nemo prudens punit quia pecatum est, sed ne, peccetur”: Căci după cum spunea Platon nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată.

Crima, ca temă comună apare şi în operele literare ale antichităţii: poemele homerice, “Iliada şi Odiseea”, “Orestia” de Eschil, “Antigona şi Oedip” de Sofocle, Medeea de Euripide.

Interesul pentru criminologie îl reprezintă şi informaţiile furnizate de medicina legală care a oferit date pentru înfăptuirea justiţiei.

Ideea rolului pedepsei pentru prevenirea săvârşirii infracţiunii a fost reluată de filozoful Seneca (4 î.Hr. – 65 e.n.) „Naum, ut ait Plato nemo prudens punit quia pecatum est, sed ne, peccetur”: Căci după cum spunea Platon nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată.

Crima, ca temă comună apare şi în operele literare ale antichităţii: poemele homerice, “Iliada şi Odiseea”, “Orestia” de Eschil, “Antigona şi Oedip” de Sofocle, Medeea de Euripide.

Interesul pentru criminologie îl reprezintă şi informaţiile furnizate de medicina legală care a oferit date pentru înfăptuirea justiţiei.

Influenţa exercitată de Caesare Lombroso (1835 – 1909), medic militar, creator al antropologiei criminale, s-a realizat prin publicaţia „Archives de Antropologie criminelle et des scienses penales”1) (Arhiva de Antropologie criminală şi ştiinţe penale), înfiinţată la Lyon – 1889, care ilustrează principalele preocupări de criminologie purtând denumirea de antropologie criminală.

Thomas Morus (1478 – 1535) în cartea sa „Utopia” a insistat asupra prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale.

Charles de Secondat Montesquieu (1689 – 1755) în lucrarea sa „Despre spiritul legilor” reia tema abordată de T.Morus: „un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină. El îmbunătăţeşte moravurile decât să le aplice pedepse”.

Un rol de seamă îl are Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria (1738 – 1794) în lucrarea sa „Despre infracţiuni şi pedepse”: pune în primul plan umanismul şi subliniază importanţa prevenirii delictelor, anticipând astfel cuceririle dreptului penal modern. A atacat virulent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural” – oamenii au aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii.

Englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dat curs reformării sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au fost însuşite de structurile britanice, de cele judiciare, cât şi de putere. El pledează pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblu şi pentru o reformă a modului de executare a pedepselor.

Influenţa exercitată de Caesare Lombroso (1835 – 1909), medic militar, creator al antropologiei criminale, s-a realizat prin publicaţia „Archives de Antropologie criminelle et des scienses penales”1) (Arhiva de Antropologie criminală şi ştiinţe penale), înfiinţată la Lyon – 1889, care ilustrează principalele preocupări de criminologie purtând denumirea de antropologie criminală.

Thomas Morus (1478 – 1535) în cartea sa „Utopia” a insistat asupra prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale.

Charles de Secondat Montesquieu (1689 – 1755) în lucrarea sa „Despre spiritul legilor” reia tema abordată de T.Morus: „un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină. El îmbunătăţeşte moravurile decât să le aplice pedepse”.

Un rol de seamă îl are Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria (1738 – 1794) în lucrarea sa „Despre infracţiuni şi pedepse”: pune în primul plan umanismul şi subliniază importanţa prevenirii delictelor, anticipând astfel cuceririle dreptului penal modern. A atacat virulent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural” – oamenii au aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii.

Englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dat curs reformării sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au fost însuşite de structurile britanice, de cele judiciare, cât şi de putere. El pledează pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblu şi pentru o reformă a modului de executare a pedepselor.

1) Arhive de antropologie criminală şi ştiinţe penale – 1889, Lyon;

Pe drumul deschis de Becaria şi Bentham filozofia penală îşi reformulează postulatele, abandonând concepţiile cu privire la liberul arbitru, la responsabilitatea morală, la uniformitatea sancţiunilor, în favoarea determinismului şi cauzalităţi:

Se subliniază existenţa unui cadru instituţional organizat, de felul clinicii de psihiatrie, care oferă posibilitatea unor experimente şi verificarea unor ipoteze.

Un rol în cercetarea criminologică l-a jucat şi penitenciarul unde s-au făcut unele observaţii pe termen lung asupra deţinuţilor, putându-se evalua anumite concluzii cu privire la rata recidivei, astfel se prefigurează o nouă disciplină ştiinţifică.

Este momentul apariţiei „criminologiei pozitiviste” ai căror reprezentanţi au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo, precum şi belgianul Lambert A.J. Quetelet, francezul Andre - Michel Guerry şi englezul Henry Mayhew.

Lombroso a publicat în anul 1876, lucrarea „Omul delincvent” în care infractorul este o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute, opera sa a avut un nou impact asupra lumii ştiinţifice fiind supranumit părintele criminologiei antropologice.

Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor de drept şi sociologie, în lucrarea sa „Sociologia criminală” (1881), analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii – a fost considerat drept întemeietorul sociologiei criminologiei.

Magistratul Raffaele Garofalo (1851 – 1934) în lucrarea „Criminologia” apărută la Napoli în 1885, creează o teorie a „criminalităţii naturale”, independentă în spaţiu şi timp, fapt ce l-a expus la acea epocă unor critici vehemente.

Criminologia antropologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-lea. Studiile cu privire la starea şi dinamica delicvenţei (Belgia, Franţa) au dus la apariţia şi cristalizarea unui nou domeniu de cercetare.

Lucrările ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerri (1802 – 1866) şi belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796 – 1874): “Eseu asupra statisticii morale în Franţa” şi “Eseu de fizică socială”, germanul Julius Robert von Mayer - „Statistica poliţiei judiciare din regatul Bavariei şi din alte landuri” (1867) şi von Oettingen în lucrarea „Statistica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină” (1874).

Medicul francez Andre Lacassagne a enunţat teoria „mediului” conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale este transferată societăţii în ansamblul ei.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX, criminologia nu constituia încă o disciplină autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole destinate studiilor criminologice, care erau găzduite de alte discipline: antropologia criminală şi psihiatria, sociologia criminală.

Sub denumirea de antropologie criminologică au avut loc congrese la Roma (1885), la Paris (1889), la Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906), Koln (1911); a avut loc prima Conferinţă Naţională de Drept Penal şi Criminologie în anul 1909, când s-a înfiinţat Institutul american de drept penal, iar în anul 1910 Institutul publică şi revista „Journal of Criminal Law and Criminology” care îşi continuă activitatea şi astăzi.

Criminologia nord-americană a fost chiar de la început foarte strâns legată de societate. Primul curs datează din anul 1918 – Maurice Parmalee. Ca fondator al criminologiei moderne este considerat Edwin Sutherland – 1924 cartea sa intitulată „Criminology”.

În timpul primului război mondial, în Europa, se întrerup studiile în domeniul criminologiei, care sunt reluate în anul 1934. La Paris s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie care are ca obiectiv principal promovarea studiului ştiinţific al fenomenului criminalităţii, organizând o serie de congrese internaţionale, începând cu anul 1938. Din anul 1952 împreună cu revista „Annales Internationales de Criminologie” organizează cursuri internaţionale de criminologie.Un rol important în evoluţia criminologiei l-a jucat şi activitatea O.N.U.. În anul 1950, Adunarea generală a adoptat Rezoluţia 415 (V) prin care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de către Consiliul Economic Social (ECOSOC), care a creat Comitetul consultativ special de experţi în problemele criminalităţii, care ulterior s-a transformat în Divizia pentru justiţie penală şi prevenirea criminalităţii. În 1965 Divizia îşi schimbă denumirea în Comitetul Consultativ de Experţi.

Printr-o rezoluţie dată la 01.02.1992 ECOSOC a dizolvat şi Comitetul pentru prevenirea criminalităţii creând o nouă Comisie Interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi justiţie penală.

Sub egida ECOSOC, s-a creat la Roma, în anul 1968, Institutul de Cercetări pentru Apărare Socială – UNSDRI – care ulterior, în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).

În anul 1981, printr-un acord O.N.U. şi guvernul Finlandei a fost creat Institutul Helsinki pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii – HEUNI – modificat în anul 1993 în Institutul European pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, al cărui obiectiv îl constituie schimbul regional de informaţii în domeniul prevenirii şi controlul criminalităţii între ţările europene.

În 1990 a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie.

A fost reactualizat şi învăţământul superior de criminologie;

Au fost înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul de Interne, la Parchetul General de pe lângă Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei;În prezent s-a înfiinţat Grupul Consultativ Interministerial cu privire la criminalitate.

Un rol deosebit l-au avut Ioan Tanoviceanu, Traian Pop şi Vintilă Dongoroz (cel din urmă fiind întemeietorul dreptului penal modern).

Ioan Tanoviceanu loveşte în rămăşiţele şcolii clasice penale, elaborând principiile profilaxiei criminale moderne: formarea unui sistem naţional al apărării sociale, care să cuprindă mijloace profilactice extrajudiciare (economice, sociale, instructiv educative) şi mijloace juridice politico-juridice legislative, administrative, coercitive. El a înţeles importanţa aşezării dreptului românesc pe temeliile politicii sociale. Profesorul Traian Pop reuşeşte să introducă studiul ştiinţei criminologiei în învăţământul superior juridic românesc, militând pentru „un nou ritm al dezvoltării ştiinţelor criminale” necesare conservării şi apărării vieţii sociale. Lucrarea sa „Curs de criminologie” abordează problemele fundamentale ale domeniului criminalităţii, aducând o remarcabilă contribuţie la modernizarea dreptului penal pozitiv în perioada interbelică.

Apărută mai târziu, la sfârşitul secolului XIX-lea, criminologia s-a dezvoltat continuu, în zilele noastre devenind o ştiinţă bine structurată şi consolidată. În funcţie de concepţia şi viziunea autorilor, de momentul istoric şi gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane s-au formulat multe definiţii:

Criminologul francez Jaques Leante susţine că : „ştiinţa criminologiei e ştiinţa care se ocupă cu studiul şi ansamblul fenomenului criminal”;

Criminologii americani Edwin Sutherland şi Donald Cressey afirmau : „Criminologia e ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, cauzele acesteia, etiologia criminală şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”;

autorii români definesc criminologia ca „ştiinţa socială care studiază starea, dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere”.

Ca primă trăsătură, criminalitatea este un fenomen social care constă în ansamblu de crime săvârşite într-un anumit teritoriu şi timp dat. Criminalitatea devine obiectul de studiu al unei discipline speciale fiind un fenomen real care reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă, este un fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi incluse în legea penală;

Ca primă trăsătură, criminalitatea este un fenomen social care constă în ansamblu de crime săvârşite într-un anumit teritoriu şi timp dat. Criminalitatea devine obiectul de studiu al unei discipline speciale fiind un fenomen real care reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă, este un fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi incluse în legea penală;

A doua trăsătură a criminalităţii constă în aceea că e un fenomen antisocial pedepsit – fapta infracţională, înainte de a fi prevăzută de legea penală, este oprită de conştiinţa socială.

Crima, spunea sociologul Durkheim este antisocială şi apoi e sancţionată cu o pedeapsă: „crima e actul care atrage o pedeapsă” – o trăsătură obiectivă;

A treia trăsătură a criminalităţii – este un fenomen unitar, infracţiunile au o trăsătură comună, toate prezintă un pericol social grav, infracţional, care poate fi combătut numai cu sancţiuni penale, cu aplicarea de pedepse, unele deosebit de severe.

Criminalitatea e compusă dintr-o masă eterogenă de infracţiuni care duc la un fenomen omogen, în sensul că, crimele care alcătuiesc criminalitatea sunt fapte asemănătoare, au trăsături comune, fiind fapte de comportare antisocială, fapte „de conflict”.

Referindu-se la criminologie şi obiectul ei, Jean Pinatel1) arată că aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

să-i fie cunoscute manifestările şi regularităţile; trebuie să fie un fenomen pozitiv general, specific şi susceptibil de analizat; trebuie să fie un fenomen omogen, adică toate faptele considerate crime să fie de acelaşi fel – toate faptele prezintă pericol social şi sunt pedepsite; să fie un fenomen specific, acest obiect să fie propriu, specific şi să nu se confunde cu alte fenomene asemănătoare: abaterea morală „păcatul moral” şi nici cu încălcarea altor norme de drept; trebuie să aibă posibilitatea de a fi analizat şi studiat.

1) Jean Pinatel, Traite de droit penal et criminologie, Tome III, Dalloz, Paris 1963;

Obiectul criminologiei se pretează la o analiză şi sinteză multiplă, ajungând la

adevăruri, legităţi şi cunoştinţe ştiinţifice.

Criminologia s-a dezvoltat până la jumătatea secolului al XIX-lea în cadrul altor discipline ştiinţifice ceea ce a dus la întârzierea criminologiei ca disciplină autonomă. Obiectul criminologiei constă în studiul infractorului, deviantului, anormalului, diferită fiind concepţia de inspiraţie psihologică care extind obiectul criminologiei la studiul faptelor antisociale.

Criminologia s-a dezvoltat până la jumătatea secolului al XIX-lea în cadrul altor discipline ştiinţifice ceea ce a dus la întârzierea criminologiei ca disciplină autonomă. Obiectul criminologiei constă în studiul infractorului, deviantului, anormalului, diferită fiind concepţia de inspiraţie psihologică care extind obiectul criminologiei la studiul faptelor antisociale.

Opuse diverselor opinii şi concepţii restrictive sau extensive denumite „sectoriale” sunt opiniile „unificatoare” care susţine că obiectul criminologiei moderne constă în studiul factorilor sociali şi individuali care determină comportamentul infracţional, astfel cum e definit de legea penală. Concepţia lui J.Pinatel sesizează corect că „această ştiinţă care un obiect complex de cercetare ce impune investigaţii diferenţiate la nivel micro-social: infracţiune, infractor şi investigaţii, la nivel macro-social: criminalitatea ca fenomen global”.

Deci, obiectul de studiu al criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta comisă, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

Opinia noastră este că obiectul criminologiei îl formează criminalitatea ca fenomen social – în care sunt integrate infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială – într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi funcţiile părţilor componente, care pot fi identice, complementare sau divergente cu cele ale criminalităţii ca fenomen social 2).

2) Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian Ioniţă – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001;

Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată (consacrat în art.17 Cod Penal).

Criminalitatea aparentă – totalitatea infracţiunilor semnalate justiţiei penale şi înregistrate ca atare.

Criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive. Criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Cifra neagră a criminalităţii – diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă, reprezintă faptele penale care rămân necunoscute din diferite motive (lipsa plângerii, abilitatea infractorului) sistemului judiciar.

INFRACTORUL – este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă antisocială sancţionată de legea penală. Conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce legea. Persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

VICTIMA INFRACŢIUNII – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victimă, constatându-se că, în producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex. Se susţine importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

REACŢIA SOCIALĂ – Criminologia nu poate exclude din obiectul său de studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii.

Reacţia socială intervine atât anti-factum, prin programe şi măsuri, cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia socială a infractorului.

INFRACŢIUNEA – “este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” (art. 17 C.pn.). Acest concept reflectă aspectul material, uman, moral şi juridic al unei anumite fapte considerată periculoasă şi sancţionată de societate.

Criminologia are un scop general şi un scop particular imediat.

- Scopul general – fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului3) infracţional. Scopul general este stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional iar cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală. Scopul general pare a fi identic cu cel al dreptului penal şi al ştiinţelor penale. Fiind o disciplină a fenomenologiei penale, în criminologie nu se exclud raporturile cu alte discipline, exemplu dreptul penal, care este o ştiinţă normativă. - Scopul imediat – criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină criminalitatea şi a măsurilor de profilaxie.

SCOPUL CRIMINOLOGIEI

3) La societé criminogene, Ed. Calmann – Levy, Paris, 1971;

FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Criminalitatea are ca funcţii: teoretică – explicativă şi aplicativă- prospectivă.

- în temeiul funcţiei sale teoretică-explicativă – cercetarea ştiinţifică în criminologie este interdisciplinară şi analitic sintetic, îşi propune investigaţia criminalităţii ca fenomen social, cunoaşterea cauzelor criminalităţii şi analiza măsurilor de luptă împotriva criminalităţii.

Criminologia este preocupată să identifice şi să evolueze impactul criminalităţii asupra societăţii în ultimă instanţă şi a propune opţiuni pentru a măsura cât mai exact, prin mijloace moderne (statistice, economice, informatice) întinderea consecinţelor criminalităţii deopotrivă asupra cetăţenilor cât şi asupra vieţii economice, sociale şi pentru a sugera măsuri eficiente de limitare a fenomenului.

- în temeiul funcţiei aplicativă şi prospectivă criminologia investighează complexitatea problemelor cauzalităţii criminalităţii pentru a identifica modelele de interacţiuni cauzale la nivelul diverselor grupe de infracţiuni, precum şi la scara fenomenului criminalităţii în ansamblu şi a oferi o bază pentru cunoaşterea veridică a criminalităţii şi pentru direcţionarea de către factorii de decizie a intervenţiilor preventiv educative.

Criminologia prin funcţiile sale aplicativă şi prospectivă urmăreşte perfecţionarea luptei contra criminalităţii prin măsuri preventive şi de combatere a acesteia.

Criminologia românească reconsideră sistemul de prevenire primară şi secundară a criminalităţii, sistemul de apărare socială contra criminalităţii şi de tratament al delicvenţilor.

Alte opinii ale unor specialişti români în materie pornesc de la două funcţii (descriptivă şi explicativă) şi sfârşesc cu un număr dublu de funcţii (descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică).

a) Funcţia descriptivă. Criminologia observă şi colectează date referitoare la criminalitate, criminali, tipologiile infracţiunilor şi ale comportamentelor infracţionale, caracteristicile fizice-psihice ale acestora, evoluţia carierei criminale, starea şi dinamica faptelor antisociale. Funcţia descriptivă operează cu: mediul, terenul, personalitatea şi actul 4).

Mediul reprezintă totalitatea elementelor şi structurilor economice, juridice, politice, culturale care formează cadrul specific al desfăşurării activităţii membrilor unei societăţi concret determinate pe o anumită treaptă a dezvoltării ei istorice şi care la rândul său este permanent schimbat, modelat de această activitate 5). Acest concept are mai multe accepţiuni: mediul fizic, mediul social, mediul social-global, mediul personal ş.a.

4) Jean Pinatel, La societé criminogene, Paris 1971, Tome III, Dalloz, Paris 19635) Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 594.

mediul fizic sau geografic – este cel natural înconjurător în care trăiesc oamenii, adică formele de relief, climă ş.a.

mediul social – micro sau macrosocial, ecologic, cultural, economic:

- mediul social global

-mediul personal sau psihosocial – relaţiile interpersonale,

scopurile şi acţiunile colective, sistemul de norme şi valori.

Din mediul personal fac parte 6):

mediul familial

mediul şcolar, profesional etc.

anturajul (mediul acceptat)

mediul impus (armata, penitenciar)

6) Jean Pinatel, La societé criminogene, Ed. Calamann Levy, 1971

TERENUL – concept folosit pentru a determina trăsăturile de ordin bioconstituţional al individului:

- la bază este ereditatea, moştenirea informaţională, genetică; - dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice se obţine nativul; -dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului în uter se obţine congenitalul; - dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin odată cu creşterea, se obţine constituţionalul ; - dacă la constituţional se adaugă modificările de influenţe fizice şi psihice se obţine terenul .

PERSONALITATEA – ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ. Personalitatea antisocială se referă la indivizii care nu sunt socializaţi: incapabili de loialitate faţă de semenii lor, sunt dualişti, nesimţitori, iresponsabili şi incapabili de a se simţi vinovaţi sau de a învăţa ceva din experienţă şi pedeapsă7) .

Situaţia este ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal în care este implicată personalitatea.

Situaţiile precriminale se disting în :- situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu

trebuie căutată de infractor;- situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie

căutată de infractor;- situaţii mixte sau intermediare în care situaţia este

căutată, iar pe de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta.

Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.

Complexul de personalitate – situaţie, constituie schema fundamentală a explicaţiei trecerii la act.

PERSONALITATEA – ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ. Personalitatea antisocială se referă la indivizii care nu sunt socializaţi: incapabili de loialitate faţă de semenii lor, sunt dualişti, nesimţitori, iresponsabili şi incapabili de a se simţi vinovaţi sau de a învăţa ceva din experienţă şi pedeapsă7) .

Situaţia este ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal în care este implicată personalitatea.

Situaţiile precriminale se disting în :- situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu

trebuie căutată de infractor;- situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie

căutată de infractor;- situaţii mixte sau intermediare în care situaţia este

căutată, iar pe de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta.

Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.

Complexul de personalitate – situaţie, constituie schema fundamentală a explicaţiei trecerii la act.

7) Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti 1995

b) FUNCŢIA EXPLICATIVĂ

Funcţia explicativă – Importanţa funcţiei explicative decurge din scopul imediat al criminologiei „Stabileşte cauzele care determină criminalitatea şi a măsurilor de profilaxie”.

CONCEPTELE OPERAŢIONALE DE ORDIN EPLICATIV SUNT:CONCEPTELE OPERAŢIONALE DE ORDIN EPLICATIV SUNT:

- Cauza8) – fenomen sau complex de fenomene care precede şi produce un alt fenomen numit efect. - Efect9) – fenomen care urmează unui alt fenomen numit cauză şi care este generat în mod succesiv de acesta.- Factorul10) – ceea ce face să ia naştere un proces, o acţiune, element obiectiv care intervine în producerea fenomenului. - Indice- simptom care permite un diagnostic grupului de fenomene sau fenomenului studiat.

Cauza este elementul în prezenţa căruia se săvârşeşte crima, efectul este infracţiunea datorată unei cauze, condiţiile sunt elemente favorizatoare, iar mobilul este acel imbold ce determină trecerea la acţiune, de comitere a infracţiunii.

8) Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 164, Bucureşti, 19789) Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 331, Bucureşti, 197810) Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 336, Bucureşti, 1978

c) FUNCŢIA PREDICTIVĂ – Cercetarea de predictie vizează anticiparea unor modificări cantitative si calitative în dinamica fenomenului infractional, atât în ce priveste tipologiile infracţionale cât si autorii implicati 11) .

Conceptele operaţionale de ordin predictiv folosite în criminologie sunt :

Prezent – care se referă la contemporaneitate, contemporan, actual.

Viitor – care urmează după momentul de faţă, care va exista, va apărea, se va întâmpla.

Probabilitate – care are şanse de reuşită.

Similitudine – asemănare, potrivire.

Extrapolare – extindere ipotetică a unei noţiuni de la un domeniu la altul.

Hazard – întâmplare neprevăzută, neaşteptată.

Risc – pericol posibil, inconvenient posibil.

Prognoza – cunoaştere, estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor, anumite mărimi nesigure, inconstante

c) FUNCŢIA PREDICTIVĂ – Cercetarea de predictie vizează anticiparea unor modificări cantitative si calitative în dinamica fenomenului infractional, atât în ce priveste tipologiile infracţionale cât si autorii implicati 11) .

Conceptele operaţionale de ordin predictiv folosite în criminologie sunt :

Prezent – care se referă la contemporaneitate, contemporan, actual.

Viitor – care urmează după momentul de faţă, care va exista, va apărea, se va întâmpla.

Probabilitate – care are şanse de reuşită.

Similitudine – asemănare, potrivire.

Extrapolare – extindere ipotetică a unei noţiuni de la un domeniu la altul.

Hazard – întâmplare neprevăzută, neaşteptată.

Risc – pericol posibil, inconvenient posibil.

Prognoza – cunoaştere, estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor, anumite mărimi nesigure, inconstante

11) Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995

d) FUNCŢIA PROFILACTICĂ – identificarea, studierea şi elaborarea unor programe ştiinţifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Conceptele operaţionale de ordin preventiv sunt :Reacţia socială – răspunsul dat de societate, comunitate la o acţiune

infracţională, la un fenomen infracţional pentru a contracara acest fenomen, acţiune.

Control social – verificarea periodică sau inopinată a fenomenului infracţional în vederea menţinerii acestuia la valori cât mai scăzute.

Modelul clasic de prevenire – prevenire generală, specială.Modelul social de prevenire – cale pragmatică de reducere a

ocaziilor de săvârşire a informaţiilor, prin măsuri realiste şi cu costuri cât mai mici.

Modelul situaţional de prevenire – primară, secundară, terţiară.Răspuns social – replica dată de comunitate, de societate la un

fenomen infracţional.Tratament – complex de acţiuni realist în scopul recuperării pentru

societate a unui delincvent.Resocializare – reintegrare în societate.

Dintre autorii occidentali de reputaţie care au avansat o definiţie proprie asupra criminologiei, reţinem :

- Criminologia este studiul ştiinţific al fenomenului criminal J. Léauté;

- Criminologie este ştiinţa crimei – E. Selling;

- Crima este actul pedepsit, obiectul unei ştiinţe-speciale -criminologice – Jean Pinatel;

- Criminologia este studiul complex şi integral al omului, cu preocupare constantă de a cunoaşte mai bine cauzele şi remediile activităţii sale antisociale – tributară Scolii psihologice – Laignel – Lavastine şi V.V. Stanciu;

Criminologia este studiul cauzelor genezei, proceselor şi consecinţelor delincvenţei – G.Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu Merlin;

În doctrina occidentală criminologia este o ştiinţă complexă aidoma medicinei, care studiază factorii şi procesele acţiunii criminale şi care determină prin cunoaşterea acestor factori şi procese, strategiile şi tehnicile de a reduce acest rău social – Raymond Gassin.

În doctrina română întâlnim definiţii extinctive, fie definiţii restrictive ale ştiinţei criminologiei.

- Ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile producerii infracţiunilor pentru a se adopta măsuri de apărare a valorilor fundamentale umane de către dreptul penal – prof. Aurel Dincu;

- Ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul prevenirii sale – Rodica Mihaela Stănoiu;

- Ştiinţa care studiază fenomenul infracţional în scopul prevenirii şi combaterii acestuia – Gh. Nistoreanu şi Costică Păun;

Ştiinţa care analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează comiterea acestora, evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii corespunzătoare relaţiilor şi nevoilor sociale – Congresul al VIII-lea al O.N.U. pentru prevenirea infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor de la Havana 27 august – 7 septembrie 1990 12).

Deci, criminologia este ştiinţa care studiază etiologia fenomenului infracţional, factorii care generează sau influenţează trecerea la act şi pe baza cunoaşterii acestora, elaborează strategiile, metodele şi tehnicile cele mai eficiente pentru limitarea, reducerea criminalităţii ca fenomen social 13).

Ştiinţa care analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează comiterea acestora, evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii corespunzătoare relaţiilor şi nevoilor sociale – Congresul al VIII-lea al O.N.U. pentru prevenirea infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor de la Havana 27 august – 7 septembrie 1990 12).

Deci, criminologia este ştiinţa care studiază etiologia fenomenului infracţional, factorii care generează sau influenţează trecerea la act şi pe baza cunoaşterii acestora, elaborează strategiile, metodele şi tehnicile cele mai eficiente pentru limitarea, reducerea criminalităţii ca fenomen social 13).

12) Tudor Amza, Criminologie, pag. 40, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998;13) Ion Eugen Sandu, Florin Sandu – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001;

Ca ştiinţă, criminologia este preocupată să cerceteze cu precădere cauzalitatea criminalităţii ca fenomen social istoriceşte condiţionat; este chemată să examineze constelaţia surselor socio-umane ale crimei şi criminalităţii, să identifice comportamentele şi conţinutul cauzelor şi condiţiilor socio-umane ale fiecărei infracţiuni în parte.

Ca ştiinţă socială specială, extrajuridică, criminologia abordează şi examinează subsistemele de drept penal, de drept procesual penal şi de drept execuţional penal.

INTERRELAŢIA CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

Interrelaţia criminologiei cu statistica:

Statistica:

• Interrelaţia dintre criminologie şi sociologie juridică – sociologia are un rol important în investigarea relaţiilor juridice;

• Interrelaţia criminologiei cu psihologia – există relaţii intercondiţionare deosebit de restrânse;

• Interrelaţia criminologiei cu criminalistica – criminalistica intervine după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului;

o sursă de documentare pentru cercetare ştiinţifică în criminologie; măsoară dimensiunile necunoscute ale criminalităţii; asigură progresul aplicativ al cercetării criminologice; oferă o viziune asupra laturii cantitative a criminalităţii;

Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului penal – dreptul penal abordează criminalitatea prin referire la normele de drept penal;

Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului procesual penal – dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele ce reglementează procesul penal;

Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului execuţional penal – reglementează raporturile ce se nasc în cadrul executării sancţiunilor de drept penal;

Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa politicii penale – cercetează ansamblul datelor şi concluziilor asupra legităţii obiective a fenomenului infracţional şi a luptei împotriva acestuia. Ştiinţa politicii penale face joncţiunea dintre criminologie şi ştiinţele penale.

TEORIA ATAVISMULUI Atribuie un rol şi o contribuţie importantă eredităţii la cauzarea crimei; Caracterul si funcţiile creierului depind de forma creierului; Ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia caracterul omului primitiv

poate apare la anumite persoane sub forma unor stigmate anatomice a avut la baza concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile craniului si funcţiile creierului şi alte trăsături ale individului, extinsă de Lombroso prin includerea noţiunilor de degenerescenţă epileptică împreună cu alte anomalii de natură constituţională, fiziologică si psihologică.

CONCEPŢIA LUI LOMBROSO- Factorii antropologici. Ereditatea.

în opera sa “Cauzele şi remediile criminalităţii” susţine influenţa eredităţii morbide asupra criminalităţii cu date statistice şi probe clinice remarcând contribuţia unor criminologi pe această linie:

din 104 criminali examinaţi 71 prezentau fenomene ereditare; în inchisoarea din Pavia, a găsit un copil având un prognatism enorm-

păr stufos, fizionomie feminină şi strabism, care a comis un asasinat la vârsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; doi fraţi ai lui erau hoţi, mama lui gazdă de hoti, iar 3 surori prostituate.

remarca studiul facut de Dugdale asupra familiei Juke; această familie ( 1750 ) a dat câteva generaţii de criminali, prostituate, alienaţi şi indivizi atinşi de boli şi infirmităţi; membrii familiei au petrecut în total 116 ani închisori; în a 5 generaţie, toate femeile erau prostituate şi toţi bărbaţii criminali; familiile 4 în care fraţii erau criminali surorile deveneau prostituate şi criminalitatea acestora consta exclusiv din atentate la pudoare; printre părinţii criminalilor, sunt mai mulţi alienaţi, epileptici, alcoolici;

doctorul Virgilio a identificat crima la părinţii criminalilor în raportul de 26,80%, provenind în cele mai multe cazuri din alcoolism;

Henri Marro (istoric francez 1904-1977) a găsit pentru un număr de 230 părinţi de delicvenţi drept cauze ale decesului alcoolismul, sinuciderea, alienarea mintală şi boli cerebrale în proporţie de 32,1% în timp ce la părinţii oamenilor normali aceste cauze s-au regăsit doar în proporţie de 16%. Alte exemple: (printre părinţii a 500 criminali 40 % taţi alcoolici şi 5% mame alcoolice în timp ce la indivizii normali numai 16% prezentau taţi alcoolici; nebunia a găsit-o la 42% din părinţii criminalilor şi la 13% din cei ai oamenilor normali, epilepsia la 5% din părinţii celor dintâi şi la 2% din ai celor din urmă; 45% dintre hoţi au avut părinţi vicioşi; 14,2% incendiatori; epilepsia părinţilor predomină la hoţi; alcoolismul la violatori şi hoţi şi mai puţin la escroci şi incendiatori;

În aceeaşi familie se găsesc adeseori mai mulţi criminali :Thomson a găsit printre 109 condamnaţi 50 de rude ; 2 surori si trei fraţi hoţi ai căror tată , unchi, mătuşe şi verişoare erau asasini;

Mayhew a găsit că dintre 175 de deţinuti, 10 aveau taţi, 6 mame şi 53 fraţi condamnaţi;

Parent Duchatelet a găsit printre 5583 criminali, 252 surori, 13 mame şi fiice, 32 de verişoare, 4 mătuşi şi nepoate.

Lombroso rezumă legile ereditare expuse de Orchanski :• fiecare dintre părinţi manifestă tendinţa de a transmite sexul său propriu; reuşita

va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturităţii, în fiecare familie copiii sunt în majoritate de sexul primului născut;

• în ceea ce priveşte trasmiterea structurii prevalează influenţa tatălui a cărui structură prezintă mai multă variabilitate faţă de mama la care este specific stabilitatea;

• ereditatea morbidă la tată este progresivă iar la mamă este regresivă; ea depinde de doi factori: sexul părintelui bolnav şi intensitatea stării sale morbide; băieţii moştenesc de la părinţi o foarte mare doză de ereditate morbidă cu tendinţa de a o transforma în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendinţa opusă; mama atenuează întotdeauna ereditatea morbidă, reducând gradul eredităţii sale morbide şi combătând pe aceea a tatălui;

• influenţa rasei asupra criminalităţii.

Rasele, indiferent de originea şi natura lor, au caractere particulare, temperament, aptitudini, însuşiri, vicii particulare care influenţează manifestările, comportările, actele lor;

Caracterul articular al rasei dă criminalitaţii o direcţie specifică; criminalitatea unei rase poate avea tendinţa pronunţată împotriva persoamelor, iar a alteia împotriva averii;

O rasă poate avea mai multă dispoziţie la crimă, decât alta; Cauze care influenţează criminalitatea unei rase: timpul, solul,

ocupaţia, cultura, condiţiile economice, organizarea politică; Nici la acelaşi popor nu se repartizează criminalitatea peste tot,

existând unele centre, focare criminale în care se identifică un procent mai mare de crime;

Lombroso în ”Cauzele şi remediile criminalităţii” identifică aceste principii în urma cercetărilor efectuate asupra raselor de evrei şi ţigani, analizate comparativ.

TEORIA EREDITĂŢII – cercetarea rolului eredităţii în cauzarea crimei.

Ereditatea = transmiterea caracterelor fizice, psihice de la copii la părinţi prin mijlocirea plasmei germinative; cromozomii şi genele prin fecundare dau naştere unei noi fiinţe căreia i se transmit caracterele părinţilor = zestrea ereditară; Ceea ce este ereditar nu este întotdeauna congenital, în timpul vieţii intrauterine putând fi adăugate alte caractere ovulului; Cercetarea eredităţii a urmărit stabilirea următoarelor probleme: ce se transmite, de la cine şi cui se transmite şi cum se transmite, prin ce mecanisme şi după ce reguli. Cercetarea rolului eredităţii s-a facut prin două metode şi anume: metoda genealogică şi metoda gemenalogică sau gemara si antropologie comparată.

metoda genealogică : constă în cercetarea familiilor de criminali – rolul familiei în etiologia crimei.

a.) constatarea că în multe familii de criminali părinţii au fost criminali, ereditatea jucând un rol esenţial; exemple: fam.Hill Folk studiată de Davenport, familia Jukes studiată de Rochard Dugdale; interesant este studiul făcut de Lund şi Jorper, în care copiii au fost luaţi de la familiile cu criminali plasaţi la familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar care după un timp au fugit din cadrul acestora şi s-au dovedit a fi delicvenţi; interesant în acest sens este şi experimentul efectuat de Kankeleit, b.) dificultăţi şi neajunsuri în folosirea acestei metode:

-simpla existenţă de criminali la înaintaşi şi la urmaşi nu este o dovada certă de ereditate la crimă, cauzele putând să fie condiţiile de mediu social,

-este greu de precizat cazurile în care atât ereditatea cât şi mediul au contribuit la crimă fiindcă nu se poate preciza exact contribuţia eredităţii şi contribuţia mediului social.

metoda cercetării gemenilor : este prin ea însuşi un experiment al naturii, gemenii proveniţi din fecundarea unui singur ovul =

gemeni univitelini sau monozigoţi (identici); două ovule fecundate deodată = gemeni bivitelini sau

dizigoţi (neidentici).

Studiile lui Johanes Lange si Siemens efectuate separat au demonstrat :

asemănări de conduită ale gemenilor monozigoţi; la baza comportamentului criminal al gemenilor monozigoţi

stau unele trăsături specifice, precum sunt: inafectivitatea, caracteristica psihopaţilor perverşi şi lipsa stăpânirii de sine, precum şi influenţabilitatea, trăsătură care de regulă conduce la inadaptare socială şi crimă;

concluzia a fost că între ereditate şi crimă există o strânsă corelaţie.

Ce se moşteneşte în cazul crimei ? crima şi comportamentul criminal s-au explicat ca deviaţii morale şi sociale şi mai puţin ca nişte însuşiri sau calităţi native ale psihicului, situaţie în care omul este înzestrat de natură cu simţ moral, putând astfel să distingă binele de rău; în această situaţie unii indivizi au înăscut simţul imoral sau criminal; Lombroso a susţinut că, criminalul înnăscut, este caracterizat prin lipsă de orice simţ moral, atribuind conduitei o însuşire biologică;

psihologii neagă existenţa însuşirilor şi calităţilor psihice, morale şi imorale fiind de acord cu existenţa conduitei morale şi imorale; omul este înzestrat cu tendinţe şi trebuinţe necesare activităţii şi vieţii, în societate existând însă norme de conduită pe care individul trebuie să le respecte; ceea ce este imoral şi criminal este conduita, nu tendinţele care determină conduita; ceea ce este moştenit sunt trebuinţele care pot fi altruiste, egoiste şi care determină o conduită bună sau rea, morală sau criminală; nu conduita criminală este nativă, ci native sunt trebuinţele care conduc la asemenea act; crima nu este nativă, este nativă structura psihică ce împinge la asemenea acte.

Varietatea factorilor criminogeni, raportul dintre aceştia. din multitudinea factorilor criminogeni influenţa factorului antropologic este cea mai nefastă; anomaliile, caracterele fizico-chimice ereditare prezintă gravitate mai mare decât cele dobândite; cazul criminalului care la producerea crimei contribuie mai mult şi mai intens anomaliile fizico-chimice, prezintă un caracter mai primejdios decât criminalul asupra căruia au acţionat mai mult influenţele exterioare, sociale şi fizice; prevalarea permanentă a influenţelor fizico-chimice determină de regulă criminalitatea specifică;

diversitatea combinaţiilor factorilor criminogeni face că nu toţi criminalii să fie consideraţi înăscuţi, neuroastenici, epileptici, astfel că unii vor prezenta anomalii anatomice sau fiziologice sau psihologice, câte una în mod izolat, sau mai multe împreună, însoţite în mare sau mai mică măsură de influenţa socială.

Rasa = acele varietăţi cu caractere particulare distincte sau diferenţieri etnice specifice neamului omenesc;

În materie de rase sunt enunţate două teorii distincte: teoria originii şi egalităţii umanităţii; teoria identităţii originilor multiple, diverse ale diferitelor

varietăţi umane şi inegalitatea organică şi permanentă a raselor; conform acestei teorii rasele sunt inegale, sub raport biologic, fiziologic psihologic şi intelectual; această inegalitate permanentă face ca o rasă să fie inferioară celeilalte; astfel rasa albă prin caracterele ei anatomice, biologice, psihologice, este superioară celorlalte rase.

ALTE TEORII PRIVIND RASA

TEORIITEORII:: Iosif Artur Gobineau (sociolog scriitor Iosif Artur Gobineau (sociolog scriitor şşi diplomat francez 1816-i diplomat francez 1816-

1912)1912) ideea unei inegalitideea unei inegalităţăţi native, originale, definite i native, originale, definite şşii1) permanente permanente îîntre ntre diversele rase reprezintdiversele rase reprezintăă una dintre cele mai vechi una dintre cele mai vechi şşi ri răăspspâândite teorii; orgoliul ndite teorii; orgoliul diferitelor popoare, sistemul castelor, nobililor aristocradiferitelor popoare, sistemul castelor, nobililor aristocraţţilor se fondeazilor se fondeazăă pe pe prerogativele naprerogativele naşşterii avterii avâând toate la baza aceastnd toate la baza aceastăă ide ideee a inegalit a inegalităătii native; tii native; opinia egalitaropinia egalitarăă (teoria unit (teoria unităţăţii ii şşi egaliti egalităţăţii)ii) acceptatacceptatăă de institu de instituţţiile iile guvernamentale n-a gguvernamentale n-a găăsit forsit forţţa de a detrona evidena de a detrona evidenţţa, faptul ca, faptul căă îîntre nantre naţţiuniiuni existexistăă grave diferen grave diferenţţe.e.

Finot-Finot- este adept al teoriei egalitare; neageste adept al teoriei egalitare; neagăă existen existenţţa vreunei relaa vreunei relaţţii ii dintre forma si dimensiunile capului dintre forma si dimensiunile capului şşi inteligeni inteligenţăţă; contest; contestăă afirma afirmaţţiile ciile căă brachicefaliabrachicefalia2)2) este incompatibil este incompatibilăă cu inteligen cu inteligenţa,ţa, oferind drept exemplu pe Kant, oferind drept exemplu pe Kant, Laplace si Voltaire cunoscuLaplace si Voltaire cunoscuţţi ca brachicefali; i ca brachicefali; îîn acen aceeeaaşşi mi măăsursurăă contest contestăă veridicitatea afirmaveridicitatea afirmaţţiei conform ciei conform căăreia dolicocefaliareia dolicocefalia3)3) ar fi expresia unei ar fi expresia unei inteligeninteligenţţe mai profunde; diferene mai profunde; diferenţţele organice sunt provizorii, trecele organice sunt provizorii, trecăătoare, toare, importante fiind diferenimportante fiind diferenţţierile determinate de mediu.ierile determinate de mediu.

Concluzia:Concluzia: -- rase nu existrase nu existăă-- (exemplul privind evolu(exemplul privind evoluţţia spiritualia spiritualăă a a negrilor de la rnegrilor de la răăzboiul de secesiune comparativ cu evoluzboiul de secesiune comparativ cu evoluţţia popoarelia popoareloror albe, albe, a a ccăăror progres a durat secole.)ror progres a durat secole.)

1) Iosif Artur Gobineau - Eseu asupra inegalităţii umane;2) Brachicefalia - craniu mic;3) dolicocefalia - craniu mai mare;

Distinge ereditatea fiziologică de ereditatea psihologică; Ereditatea fiziologică = transmiterea insuşirilor fiziologice; Ereditatea psihologică = transmiterea insuşirilor psihologice şi a facultăţilor mintale. “ereditatea este legea biologică, în virtutea căreia toate fiinţele vii tind a se repeta în descendenţii lor, ea este pentru specie ceea ce este identitatea personală pentru individ; prin ea natura se copiază şi se imită neîncetat sub forma ideală, ereditatea ar fi reproducerea pură şi simplă a semenului prin semen” ereditate fiziologică este mai demonstrată şi mai evidentă decât ereditatea psihologică; în interiorul acesteia ereditatea structurii externe este mai evidentă (exemplele privind influenţa ereditară la copii); ereditatea are o influenţă şi asupra conformaţiei interne, întocmai ca asupra structurii externe; sunt supuse eredităţii: sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul muscular; ereditatea influenţează sistemul nervos acţionând asupra dimensiunilor generale ale creierului, a supra volumului şi circumvoluţiilor acestuia;

Concepţia lui TEODULE ARMAND RIBOT.(profesor de psihologie 1839-1916 autor al lucrării: “L’ heredite,etude psychologique sur ses phenomenes, ses

lois,ses causes, ses consequences”) 4)

4) Ereditatea - studiul psihologic aupra fenomenelor, legilor, cauzelor şi consecinţelor acestora;

ereditatea modificărilor, caracterelor achiziţionate este foarte restrânsă, chiar şi când ele sunt reunite în ambii părinţi. Circumcizia practicată la evrei nu se moşteneşte; din părinţi surdo-muţi se pot naşte copii care aud şi vorbesc; în cazul eredităţii psihologice Ribot admite că prin ereditate sunt retransmise atât instinctele primare sau naturale, cât şi cele achiziţionate; ”instinctul este un mod inconştient al inteligenţei”; sunt obiceiuri fixate prin ereditate; inteligenţa este infinită ca lumea, căci ea o îmbrăţişează şi o măsoară; ereditatea creează şi conservă în aceeaşi măsură instinctele care sunt fixe; susţine existenţa eredităţii facultăţilor senzoriale (pipăitul, văzul, mirosul şi gustul); recunoaşte ereditatea memoriei menţionând că sunt puţine probe care dovedesc existenţa ei; memoria are un rol secundar, şters, nu produce opere ca inteligenţa şi imaginaţia, nici acţiuni puternice ca voinţa; ea se constată material ca o diformitate senzorială, nu cade sub incidenţa legii ca pasiunile; imaginaţia reproductivă cât şi cea creatoare este supusă legii eredităţii; inteligenţa e supusă legii eredităţii. Sunt transmise prin ereditate bunul simţ, nebunia, geniul, talentul, fineţea, aptitudinea pentru studii abstracte;

sentimentele şi pasiunile sunt trasmisibile prin ereditate; voinţa ca şi altă facultate este supusă eredităţii; caracterul naţional încă este supus eredităţii; există ereditate psihologică morbidă; anomaliile psihologice de toate categoriile sunt trasmisibile; susţine interdependenţa între ereditatea psihologică şi cea fiziologică; bolile mintale au o cauză organică; între ele există un raport de cauzalitate în sensul că ereditatea fiziologică reprezinta cauza iar ereditatea psihologică efectul; raportul de cauzalitate dintre cele două ereditaţi este un caz particular al raporturilor dintre fizic si moral; ereditatea fiziologică este imediată pe când cea psihlogică este mediată. Ereditatea este lege, neereditatea este excepţie; Influenţa eredităţii asupra criminalităţii există fără dubii; toate manifestările, actele omului şi prin urmare şi criminalitatea, sunt în relaţie cu ereditatea; Ribot distinge următoarele forme ale eredităţii: ereditate directă, atavică, colaterală sau indirectă şi ereditate de influenţă.

Ereditatea intelectuală

este mai puţin frecventă decât cea fiziologică; dispoziţiile naturale ale spiritului sunt susceptibile de modificări prin educaţie, exemple, mediu, profesiune;

nu este consecinţa necesară şi permanentă a eredităţii fiziologice;

anumite caractere patologice pot fi moştenite, dar ereditatea lor poate fi totuşi înlăturată printr-un control pe care îl putem exercita asupra descendenţilor;

dispoziţiile, inclinaţiile rele, moştenite de la părinţi, le putem modifica prin educaţie şi voinţă. Astfel, criminalitatea nu este ereditară, dacă crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă din părinţi criminali.

ETIENNE RABAUD (profesor la Universitatea din Paris – lucrarea “L’ heredite”(Paris 1921).

Ereditatea este un fapt de continuitate şi de similitudine între doi indivizi care descind unul din altul; Nu trebuie privită ca un factor care locuieşte în organism şi determină transmiterea de particularităţi diverse de-a lungul generaţiilor; prin ea nu trebuie să se înţeleagă transmiterea de caractere de la ascendent la descendent în felul transmiterii de proprietate între aceştia; Dacă există ereditate normală înseamnă că este firesc să existe şi ereditate morbidă; se moştenesc de la ascendenti însuşiri bune şi relevicii; copilul se naşte sănătos sau bolnav, robust sau debil, bun sau rău, inteligent sau nu, înalt sau mic, brunet sau blond, fiindcă aşa sunt ascendenţii săi; Sunt ereditare nu numai dispoziţiile fizice ci şi psihice şi morale; Este de necontestat influenţa eredităţii asupra criminalităţii, adică importanţa acesteia ca factor criminogen;

Dr. Apért

În lucrarea sa ”L’heredite morbide“- istoria este plină de povestirile transmiterii de caractere fizice; intelectuale, morale în anumite familii ( fam. Bernoulli, - matematicieni, fam.Vernet – geniu artistic); aceste caractere dispar între timp femeile aducând, jumatate, un element ereditar lipsit de particularitate;

Caracterele fizice şi aptitudinile intelectuale ale unei familii se menţin atâta timp cât uniuni repetate au avut loc cu familii la fel de bine înzestrate. Exemple: fam. Darwin si Galton, fam. Muzicienilor Bach dar şi exemple elocvente de transmitere de tendinţe rele;

Ereditatea morbidă cuprinde ereditatea toxică: alcool, etc. Ereditatea infecţioasă: infecţii acute, lepra, sifilis paludism; ereditatea cancerului şi a altor boli: ereditatea bolilor sistemului nervos, nevroze, isterii, epilepsie, neurastenie, psihoze; acestea provoacă degenerare.

C.I. URECHIA5)

Ereditatea este fiziologică şi psihologică sau intelectuală şi morală; omul este supus influenţei tuturor acestor categorii de ereditate; Ereditatea fiziologică este mai evidentă şi mai controlabilă, mai frecventă, mai regulară şi în general mai dificil de combătut decât ereditatea psihologică ,fiindcă dispoziţiile fizice create de ereditatea fiziologică sunt mai constante, mai puţin susceptibile de modificări, ameliorări ulterioare, decât dispoziţiile dăruite de ereditatea psihologică , acestea fiind sentimente, pasiuni; Ereditatea nu transmite însuşiri, caractere formate, de la părinţi la copii, cum se transmite proprietatea de la unii la alţii, ci prin ea copiii primesc de la părinţi dispoziţii, înclinaţii, influenţe bune şi rele, acestea nu sunt însă invariabile, imutabile; dispoziţiile bune se pot păstra şi dezvolta în caractere bune, pot rămâne latente, pot fi anihilate prin influenţe exterioare, adică prin influenţa mediului; dispoziţiile rele, sub influenţa mediului, de asemenea se pot modifica, fiind sufocate, înfrânate sau din contra, sub o influenţă rea a mediului se pot dezvolta; în caractere, vicii, defecte.

5) Constantin Ion Urechia - neuropsihiatru, profesor universitar la Cluj şi Bucureşti. A scris despre morfologianeurologică, tulburări neuropsihice şi patogenia sifilisului cerebral, boala lui Pick ş.a.

Influenţa eredităţii este mare, dar este mare şi influenţa mediului; puterea eredităţii este mai mare, mai primejdioasă şi mai greu de combătut decât puterea mediului; în primul caz avem de a face cu dispoziţii săpate mai mult sau mai puţin în organism pe când în cazul din urmă avem de a face cu influenţe mai uşor controlabile şi modificabile.

Este mai usor să schimbi un mediu vicios, decât a vindeca o epilepsie, neurastenie; o ereditate fericită, (fizic si psihic) înfrânge adeseori influenţele cele mai viguroase ale unui mediu vicios; o ereditate morbidă, vicioasă poate fi fatală deşi influenţa mediului a fost favorabilă;

Ereditatea este unul din factorii criminogeni cei mai importanţi, prin gravitatea naturii sale; ereditatea nu este fatală, ea se poate modifica prin influenţa mediului.

Consideraţii introductiveConsideraţii introductive::Teoriile psihologice şi psihiatrice iau în calcul factorii Teoriile psihologice şi psihiatrice iau în calcul factorii

situaţionali şi biologici, explică comportamentul infracţional prin prisma situaţionali şi biologici, explică comportamentul infracţional prin prisma relaţiilor dintre circumstanţe şi caracteristicile biologice ale individului.relaţiilor dintre circumstanţe şi caracteristicile biologice ale individului.

Comportamentul infracţional îşi are originile în personalitatea Comportamentul infracţional îşi are originile în personalitatea infractorului care reprezintă setul complex de însuşiri emoţionale şi de infractorului care reprezintă setul complex de însuşiri emoţionale şi de comportament care tind să rămână relativ constante în funcţie de comportament care tind să rămână relativ constante în funcţie de situaţiile prin care trece individul: conştiinţa deficitară, imaturitate situaţiile prin care trece individul: conştiinţa deficitară, imaturitate emoţională, o copilărie inadecvată din punct de vedere social, lipsa emoţională, o copilărie inadecvată din punct de vedere social, lipsa atenţiei materne, etc.atenţiei materne, etc.

Trăsătura comună a acestor teorii rezidă în centrarea explicaţiei Trăsătura comună a acestor teorii rezidă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le diferenţiază sunt modalitatea de cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le diferenţiază sunt modalitatea de abordare, metodele, tehnicile utilizate şi caracterul mai mult sau mai abordare, metodele, tehnicile utilizate şi caracterul mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic puţin exclusivist al determinismului psihologic 6)6)..

6) R.M. STĂNOIU, Criminologie, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.162;

PsihiatriaPsihiatria a luat naştere din experienţa doctorilor în confruntarea cu problema fundamentală a bolilor mintale.

Până în timpul lui S. Freud (1856 – 1939) conceptele de bază ale psihologiei anormale fuseseră dezvoltate; se făcea distincţie între tulburările organice (leziuni cerebrale) şi tulburările funcţionale în care exista un comportament ciudat, dar neavând o provenienţă organică cunoscută.

Perspectiva psihiatricăPerspectiva psihiatrică

Psihanaliza este o ştiinţă relativ recent dezvoltată, asociată cu viaţa şi munca lui S. Freud şi a câtorva elevi de-ai săi. Psihanaliza freudiană a avut un profund impact asupra întregii gândiri moderne. Se pot distinge trei aspecte mai importante la dezvoltarea gândirii criminologice 7):

Explicaţii privind structura şi funcţionarea psihicului. Freud distinge în sfera psihicului două sisteme ierarhizate: inconştientul şi conştientul.

Inconştientul este considerat realitatea esenţială a psihicului, chiar psihicul însuşi. Natura sa intimă este la fel de necunoscută ca şi aceea a realităţii exterioare, iar conştiinţa se informează despre el într-un fel tot atât de incomplet ca şi organele noastre de simţ despre lumea exterioară 8) .

Iniţial şi-a însuşit ideea de inconştient, susţinând că, comportamentul ar putea fi explicat prin experienţele traumatice din copilărie ce şi-au lăsat amprenta asupra individului.

7) VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1988, p.122.8) SIGMUND FREUD, Die Traumdeuntung in Gesammelte Schriften, 1988, Band 1925, p.529.

Ca tehnică de tratament a acestor probleme, Freud a inventat tehnica numită ”psihanaliză”. Freud îşi revizuieşte conceptele sale de conştient şi inconştient, în sensul redefinirii conştientului ca „Eu” (Ego) şi împărţirii subconştientului în „Sine” (Id) şi „Super –eu” (Super Ego) 9) .

Eul (Ego) – conştiinţa de sine reprezintă nucleul personalităţii: cunoştinţele şi imaginile despre sine, atitudinile conştiente sau inconştiente.

Sine-le (Id) reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive şi răspunde la ceea ce Freud a numit, principiul plăcerii”.

Super-eul – este acea forţă conştientă şi autocritică, care evidenţiază cerinţele ce te opresc să faci ceea ce-ţi place din motive care ţin de experienţa socială a individului.

9) Sigmund Freud, Introductory Lectures in Psychoanaliysis, London, 1922; S. Freud Introducere în psihanaliză. Psihologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1922, pag.25.

Explicaţii privind etiologia nevrozelor. Se admit trei factori a căror acţiune intervine la persoanele bolnave:

predispoziţiile ereditarepredispoziţiile ereditare;; influenţa unor influenţa unor evenimente din evenimente din prima copilărie;prima copilărie;

renunţarea renunţarea reală.reală.

Referiri la fenomenul criminal – diferenţa între infractor şi noninfractor, în concepţia lui Freud, s-ar situa la nivelul Supra-eu-lui. Supra-eul fiind cel care dictează Eu-lui, acesta (Eul) supunându-se, ori nu, ordinului de a controla şi stăpâni Sine-le.

Cu privire la crimă, Freud, vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor. El sugerează că unii indivizi comiteau acte infracţionale pentru că aveau un Super-eu foarte dezvoltat ceea ce conducea la sentimente de vină şi anxietate10). Există o diferenţă consecventă ca pedeapsa să îndepărteze sentimentele de vină şi să instaureze balanţa cuvenită între bine şi rău.

Freud explică vinovăţia ca pe o expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros (sistem pulsional hedonic şi vital) şi Tanatos (sistem distructiv), conflict care se naşte în familie şi care se amplifică ulterior în viaţa comunitară 11).

10) S. Freud, Criminals from a Sense of Guilt, in The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud. Hogarth Press, London, vol.14, p.332-33;11) Th. Reich, Unknown Murderer, London, 1936, p.38 şi urm.

Cu toate că nu a fost un criminolog, Freud a influenţat considerabil cercetarea criminologică ulterioară, rezultând un număr important de teorii:

a) Teoria „fiinţei umane lipsite de Supra-eu” – August Aichhorn un psiholog orientat psihanalist, sugerează surse alternative pentru declanşarea comportamentului criminal 12). A constatat că mulţi copii din instituţia pe care o conducea aveau un Super-ego subdezvoltat, astfel că delincvenţa şi criminalitatea erau expresiile unui Id nereglat. Părinţii acestor copii nu existau, ori îi neglijau, astfel încât copii nu au reuşit să-şi formeze ataşamentul sentimental necesar dezvoltării corecte a Super-ego-ului lor.

Aichhorn a sugerat şi existenţa altor tipuri de delincvenţi: o categorie o formau acei delincvenţi cărora părinţii mult prea indulgenţi le permiteau să facă orice doresc13) şi o altă categorie – cei care aveau un Super-ego bine dezvoltat dar care se identificau cu părinţii infractori, pentru fiecare categorie tehnicile de tratament erau diferite.

12) August Aichhorn, Wayward Yorth, Viking, New York, 1963;13) A. Aichhorn, op. cit., p.200-202;

b) William Healy şi Augusta Bronner au examinat 105 perechi de fraţi, în care unul dintre aceştia era delincvent, celălalt nu era delincvent.

Fratele delincvent nu reuşise să-şi dezvolte legăturile afective normale cu părinţii săi, datorită unei varietăţi de factori situaţionali. Delincvenţa era, în esenţă, o formă a „sublimării”, delincvenţii încercând să atingă nevoile de bază care le-au lipsit în familie.

c) Teoria ataşamentului – John Bowlby s-a concentrat asupra privării de căldură şi atenţia maternă 14) şi consecinţele acesteia.

A propus teoria ataşamentului cu şapte trăsături importante: Specificitate: ataşamentele sunt selective, îndreptate asupra uneia sau mai multor persoane, într-o anumită ordine de preferinţă; Durata: ataşamentele rezisă uneori pe întreaga durată a vieţii; Sentimente dezvoltate: sentimente corelate cu relaţiile de ataşament; Octogenie (cursul dezvoltării): copiii se ataşează de o fiinţă principală în primele 9 luni de viaţă; Învăţarea: ataşamentele nu sunt rezultatul unor recompense sau încurajări ci a unei interacţiuni sociale de bază; Organizare: ataşamentul urmează o organizare crescândă de la naştere; Funcţia biologică: supravieţuirea. Infractorii obişnuiţi nu au capacitatea de a stabili legături afective, de cele mai multe ori copilăria unor astfel de indivizi fiind tulburată de moartea, divorţul sau separarea părinţilor sau de alte evenimente care au dus la ruperea legăturilor afective 15).

14) J. Bowlby, Child Care and the Growth of Love, Penguin, Baltimore, 1953;15) J. Bowlby, The making and breaking of affectional bonds, TAVISTOCK, LONDON, 1979;

d)Teoria caracterului antisocial – Kate Friedlander formulează teoria caracterului antisocial: la origine copilul este o fiinţă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii, proces care parcurge trei etape:

1. etapa primelor

relaţii dintre copil şi părinţi:

2. etapa formării Supra-eu-lui –

copilul încearcă să se identifice cu

părinţii;

3. etapa formării relaţiilor de grup în sânul familiei – etapa adaptării

sociale a copilului.

e) Teoria criminalului nevrotic – Frantz Alexander şi H. Staub reiau şi dezvoltă teoria lui Aichhorn şi clasifică criminalitatea în:

criminalitate imaginară – relevată în vise, stările de reverie, în majoritatea cazurilor individul nu trece la comiterea infracţiunii, totuşi se poate trece şi la executare – infracţiunile comise prin imprudenţă;

criminalitatea ocazională – Supra-eul îşi suspendă funcţia morală, iar Eul este incapabil să mai realizeze echilibrul individului;

criminalitatea obişnuită:criminalii organici - a căror personalitate priveşte psihiatria clasică;criminalii normali – sănătoşi din punct de vedere psihic dar sunt socialmente anormali;criminalii nevrotici – care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente, Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supra-Eu-lui.

f) Teoria complexului de inferioritate – Alfred Adler acordă o mai mare atenţie slăbiciunii umane16), susţinând că sentimentul de inferioritate al individului declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare. Adler adaugă sentimentului de inferioritate lipsa de cooperare datorată sentimentelor de frustrare în condiţiile unei copilării nefericite.

16) GHEORGHE NISTOREANU, COSTICĂ PĂUN, op.cit., p.97;

g) Teoria condiţionării – Hans J Eysenck dezvoltă şi îmbunătăţeşte o teorie a relaţiilor dintre criminalitate şi personalitate17) formată din două părţi.

În prima parte – susţine că toate personalităţile umane pot fi analizate în trei dimensiuni:

psihoticism – agresivi, egocentrişti şi impulsivi; extrovertism – căutători de senzaţii, dominatori, insistenţi; neuroticism – puţină încredere de sine, stare de anxietate excesivă şi schimbări bruşte de comportament.

Eysenck elaborează un chestionar de personalitate, E.P.Q. (Eysenck Personality Questionnaire).

În cea de a doua parte – sugerează că oamenii îşi dezvoltă o conştiinţă prin condiţionare, chiar începând cu fenomenul naşterii, indivizii fiind recompensaţi pentru un comportament social şi pedepsiţi pentru unul antisocial.

Extrovertiţii sunt mai greu de condiţionat decât introvertiţii. Diferenţele de condiţionare depind de anumiţi factori psihologici: activarea corticală (activarea cortexului cerebral).

Indivizii care sunt uşor condiţionaţi şi dezvoltă o conştiinţă au un grad ridicat de activare corticală.

17) H.J.EYSENCK, Crime and personality, Rouledge and Kegan Paul, 1964, p.120;

Varianta psihomoralăVarianta psihomorală

a) Teoria dezvoltării morale – Lawrence Kohlberg susţine că raţiunea morală se dezvoltă pe trei nivele18):

•Nivelul 1 = moralitatea preconvenţională (copii sub 9 – 11 ani):» Stadiul I – pedeapsa

» Stadiul II – recompensa

•Nivelul 2 = moralitatea convenţională – specifică adolescenţilor:

» Stadiul III – moralitatea de tip „băiat bun”

» Stadiul IV – autoritate şi menţinere a ordinii sociale

Este ilegal să furi, deci nu ar trebui să fur în nici o împrejurare (circumstanţă):

•Nivelul 3 = moralitatea postconvenţională – specifică adulţilor peste 20 ani:» Stadiul V – ideea de contract, drepturi ale individului şi lege

acceptată în mod democratic

» Stadiul VI – principii individuale şi conştiinţa

Kohlberg şi colegii săi susţin că cei mai mulţi delincvenţi raţionează la nivelul 1. Principiile de bază şi normele sociale se învaţă prin interacţiunea socială şi participarea în societate: copii învaţă să îşi formeze o moralitate prin legătura cu alte persoane care se află la un nivel superior de dezvoltare morală.

18) L.Kohlberg, Stage and Sequence. The Cognitive – Developmental Approach to Socialization, in Hendbook of Socialization Theory and Research, Ed. David a Goslined, Rand McNally, Chicago, 1969;

b) Teoria procesului criminogen – Etienne de Greef 19) , prin lucrările sale a pus bazele teorii personalităţii criminale continuate de criminologul francez Jean Pinatel. În concepţia lui, individul este guvernat în comportamentul său afectiv de două grupări fundamentale de instincte: apăsare şi simpatie.

Degradarea morală a individului se distinge prin trei faze principale:

faza „asentimentului temperat” – iniţial normal, individul suferă o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a frustrării; ia naştere ideea de crimă;

faza „asentimentului formulat” se caracterizează prin mutaţii profunde în felul de a fi şi de a se exprima, în care ideea de crimă este acceptată total;

faza cea mai profundă este „criza” – starea psihică periculoasă în decursul căreia acceptă eliminarea victimei prin trecerea la act.

Trăsătura psihică-fundamentul care permite individului trecerea la act – este indiferenţa afectivă a individului. Între infractor şi non infractor există o diferenţă de grad care face ca infractorul să treacă mai uşor la comiterea actului. Sentimentul de „eu” care există la unii criminali face ca delictul să fie considerat un act lipsit de gravitate, tolerabil (crima pasională).

19) Etienne de Greef, Introduction á la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946;

c) Teoria personalităţii criminale – Jean Pinatel 20)

Cercetarea personalităţii criminale cunoaşte două faze succesive total antagonice:

prima fază de deviaţie lombrosiană susţine specificul absolut al personalităţii criminale; a doua fază neagă acest specific mai ales pentru influenţa criminologiei psihanalitice. o a treia fază fundamentată de genialul profesor Jean Pinatel susţine inexistenţa diferenţei de natură între delincvent şi nedelincvent. În viziunea lui gradul reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe individ să comită o faptă antisocială. Diferenţele de grad între indivizi de tip infracţional se realizează prin evidenţierea trăsăturilor psihologice.

20) Jean Pinatel, în P. Bonzat et J. Pinatel. Traité de droit pénal et de Criminologie, T.III, Dalloz, Paris, 1963;

Teoria personalităţii criminale a constituit pentru Pinatel o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice vizând tratamentul şi resocializarea infractorilor.

Pinatel a concluzionat că starea periculoasă este pentru 20% din criminali cronică, pentru 25% este episodică, iar pentru 55% este marginală, din această categorie fiind recrutaţi cei mai mulţi infractori recidivişti şi ocazionali.

Elementele esenţiale care susţin aspectul psihologic al personalităţii criminalului:

nivelul de instrucţie scăzut al criminalului (analfabeţi); starea de imaturitate socială: neînţelegerea şi nerecunoaşterea răspunderii faţă de alţi oameni;

Pinatel consideră criminalitatea ca o maladie morală a societăţii criminogene, caracterizată printr-o profundă deteriorare a valorilor fundamentale.

Abordează factorii exogeni ai criminalităţii,determinările de ordin social.

PRECURSORIIŞcoala geografică (cartografică) Lambert Adolphe, Jaques Quetelet şi

francezul Andre-Michel Guerry (A.M.Guerry-jurist de formatie 1827)1829-studiu: “Eseu asupra statisticii morale în Franţa” 21)

Rata criminalităţii variază în funcţie de anumiţi factori sociali;Interesat de aspectele geografice repartizează departamentele franceze în cinci secţiuni;Regiunea cea mai dezvoltată economic = rata cea mai ridicată a infracţionalităţii asupra proprietăţii; concluzia: factorul principal în cazul infracţiunilor contra proprietăţii îl constituie oportunitatea;Secţiunea cu cel mai înalt nivel educaţional avea rata infracţiunilor comise cu violenţă mult mai ridicată decât secţiunile cu un grad scăzut de nivel educaţional;

21) Terence Moris, The Criminal Area, Routledge and Kegan Paul, New Zork, 1975, p.45-55;

A.J. QUETELET- matematician

S-a concentrat mai mult asupra grupurilor decât asupra indivizilor;Comportamentul este previzibil, regulat şi uşor de înţeles;Comportamentul uman este condus de forţe externe individului, cunoaşterea acestora va înlesni prevederea comportamentului;Un ideal major al cercetărilor criminologice ar trebui să fie identificarera factorilor în legătură cu infracţiunea şi stabilirea “gradului de influenţă corect” 22);Accentuează importanţa educaţiei morale şi susţine că nu sărăcia generează criminalitatea ci, mai de grabă “discrepanţa între posibilităţile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor” 23);

22) A. Quetelet, op. cit., p.103;23) Y. Van Kerkvoorde, op.cit., p.261;

ŞCOALA SOCIOLOGICĂ Emile Durkheim (1858-1917)“Criminalitatea este atât de normală cât şi funcţională şi nu poate lipsi complet din nici

o societate”

abordarea sa priveşte structura societăţii şi instituţiile sale, cum ia naştere infracţiunea şi cum ea este legată de funcţionarea unei societăţi 24) . Neexistând o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca unele dintre aceste abateri să prezinte caracter infracţional. Definind infracţiunea, Durkheim susţine că:

Infracţiunea este produsul existenţei normelor; conceptul “greşit” este necesar pentru a da sensul lui “corect”. Este funcţională şi este o premiză pentru schimbarea socială; pentru ca sentimentul colectiv să fie îndeajuns de flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie de asemenea să permită schimbări negative - dacă nici o schimbare nu este permisă, societatea va deveni stagnantă; Infracţiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea schimbări; infractorul nu trebuie văzut că o fiinţă umană complet inacceptabilă, “dimpotrivă el joacă un rol bine definit în viaţa socială; crima este unul din preţurile pe care le plătim pentru libertate” 25) .

24) F. Dler, G.O. Mueller, W.S. Laufer, op. cit. p.69;25) E. Durkheim, The Rules..., op. Cit. P.72

În lucrarea sa “Diviziunea muncii în societate” care a constituit şi teza sa de doctorat, Durkheim a introdus conceptul de “anomie” ( de la grecescul nemos – fără norme) analizând schimbările sociale ca urmare a industrializării societăţii

franceze; anomia, în concepţia sa desemnează o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor

schimbări bruşte ( războaie, revoluţii, crize economice ) societatea fiind incapabilă să regleze tendinţele crescânde ale individului pentru

satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.

Susţine că unul dintre cele mai importante elemente ale societăţii este coeziunea ei socială, sau solidaritatea socială definind astfel două tipuri de

societăţi: mecanică si organică.

Societatea mecanică – caracteristică societăţilor primitive, dominată de conştiinţa colectivă

-necesitatea legii rezidă în împiedicarea indivizilor de a pune în pericol conştiinţa colectivă;-pedeapsa trebuie să fie severă pentru a servi acestor scopuri;-fiecare grup social este relativ izolat ;-indivizii în interiorul acestor grupuri trăiesc în general în circumstanţe identice;-diviziunea muncii este aproape inxistentă ;-solidaritatea societăţii este bazată pe uniformitatea membrilor săi.

Societatea organică – caracteristică societăţilor complexe-legea devine restitutivă;-pedeapsa este evaluată în raport cu răul facut, cu scopul restituirii şi restaurării ordinii;-nevoie crescândă pentru diviziunea muncii;-izolarea socială şi pierderea identităţii cu o inevitabilă stare de anomie, înlocuieşte vechea stare de solidaritate şi conduce la o atmosferă în care infracţiunea poate prospera 26).

26) E. DURKHEIM, The Division of Labour in Society, Free Press, New York, 1964, p. 374-388;

În lucrarea sa “Suicidul” extinde şi mai mult termenul de “anomie” în raport cu suicidul. Conform acestei teorii rata suicidului tinde să crească atât în perioadele de declin cât şi în cele de creştere economică; apariţia fenomenului de suicid este determinată de gradul de dezechilibru social (anomie ) atunci când nu există un echilibru suficient între nevoile şi posibilităţile de satisfacere ale individului; la baza comportamentului infracţional stă determinismul social şi nu predispoziţiile psihologice ale individului.

Trăsături ale teoriei lui Durkheim 27):

criminalitatea este fenomenul social normal care se manifestă inevitabil în toate societăţile;

inevitabilitatea crimei se datorează eterogenităţii condiţiei umane;

întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracţional;

27) E. DURKHEIM, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, p.116 ;

Şcoala mediului social-Teoria sociologică a Dr.Lacassagne-profesor de medicină legală la Universitatea din LyonCriminalitatea este un fenomen produs de cauze sociale, mediul social creând criminalul;Nu absolutizează dependenţa exclusivă de acest factor, acordându-i un rol preponderent în formarea tipului de criminal;“mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii, microbul este criminalul, un element care nu are importanţă,decât în momentul în care găseşte bulionul care îl face să fermenteze”acordând un rol primordial factorului individual patologic înseamnă că nu avem de a face cu un criminal, ci cu un nebun;aceste anomalii patologice provin din starea socială precară la care infractorii au fost supuşi;condiţiile economice pot modifica organismul creând anomalii psihice şi fizice( în acest fel explică frecvenţa mai mare a bolilor sistemului nervos care se regăsesc la clasele inferioare datorită condiţiilor economice relevate de Lombroso şi considerate de acesta deterministe;“societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”admite influenţa factorilor fizici în geneza fenomenului infracţional, fiind de acord cu legea termică a criminalităţii, întocmind în acest sens şi un calendar al crimelor (concluziile bazate pe legea termică au fost ulterior infirmate de criminologie).

Şcoala interpsihologică 28) - Gabriel Tarde- Teoria imitaţiei-judecător de provincie de origine franceză

Încearcă să răspundă urmatoarelor întrebări: cum individul devine criminal, care este procesul, cum sunt modelele comportamentale învăţate şi transmise?

Infractorii sunt oameni obişnuiţi care au învăţat să comită infracţiunile aşa cum alţii au învăţat să profeseze meseriile legale;

Tarde îşi formuleaza teoria în termenii de “legi ai imitaţiei”, indivizii imită tiparele comportamentale cam în acelaşi fel în care copiază felul de a se îmbrăca: precum persoanele adulte; ei încep prin a fura din pieţe şi curţi şi sfârşesc prin a se lovi cu nişte cuţite 29) ;

construieşte chiar un tipar după felul în care această imitaţie se produce: indivizii imită pe alţii direct proporţional cu intensitatea şi frecvenţa legăturilor lor - în oraşe imitaţia este foarte frecventă, în localităţile rurale este mai puţin frecventă; inferiorii imită superiorii - dinspre oraş spre localităţile rurale, dinspre clasa superioară spre clasa inferioară; când două tipare comportamentale se lovesc, unul dintre ele poate lua locul celuilalt,”aşa cum armele de foc au luat locul cuţitelor ca arme de ucis”;

spre deosebire de Durkheim, nu consideră crima ca un fenomen normal, iar ideii de utilitate îi opune consecinţele negative:”un delict nu este numai un rău în plus ci în acelaşi timp o sursă probabilă a unor rele noi.”28) Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie, atâta timp cât nu avem de-a face (în sociologie) decât cu raporturi interindividuale.29) G. Tarde, La philosophie penalé, A. Malone Editéur, Rue de l’Ecole – de Medicine, 25-27 Paris 1903, p.291;

Enrico Ferri -Teoria sociologică multifactorială-jurist şi sociolog, profesor de drept penal la Universitatea din Pisa şi Roma, avocat celebru; redactor şef al ziarului socialist “Avanti”, şi

fondator al revistei juridice “La scuola positiva” de ce în condiţii exogene similare numai anumiţi indivizi comit infracţiuni ? răspunsul este acela că delictul este un fenomen complex cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite în funcţie de caracterul persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei; după opinia sa, sociologia criminală este concepută ca observaţie ştiinţifică, ca metodă experimentală a crimei, ca fapt natural, social, juridic şi a mijloacelor de apărare preventive şi represive; sociologia criminală face studiul complex al crimei: natural, social şi juridic; sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici pe statisticianul, dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al infracţiunii, ci el va trebui să cunoască şi să sistematizeze datele ştiinţifice ale antropologiei criminale şi statisticii criminale, precum şi cele ale ştiinţei de prevenire, represiune şi de procedură;

clasificarea factorilor criminogeni 30) :

factori antropologici (endogeni), reprezentaţi în trei grupe:- cei care ţin de construcţia organică a

infractorului;- cei care corespund constituţiei sale psihice;- caracteristicile personale (vârstă, sex )

factori fizici (cosmo-telurici) :climatul, natura solului, anotimpurile, care constituie o primă varietate de factori exogeni;factorii mediului social: densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică, alcoolismul, organizarea economică şi politică;

30) E. Ferri, Sociologie..., op. cit., p.205 şi urm.;

Concluzia: crima este un fenomen complex, produs simultan al condiţiilor biologice (factori antropologici ), fizici şi sociali; raportul dintre aceşti factori variază:

categoriile de delicvenţi după Enrico Ferri :criminali născuţi;criminali nebuni;criminali obişnuiţi sau din obisnuinţă dobândită;criminali de ocazie;criminali din pasiune.

scăderea criminalităţii nu este condiţionată de asprimea pedepselor indicând recurgerea la mijloace substituite acestora în plan politic (respectarea drepturilor si libertăţilor), în plan economic (economie de piaţă liberă), în plan civil si administrativ ( facilităţi privind accesul la justiţie), în planul educaţiei (educarea copiilor abandonaţi, salarizarea învăţătorilor, suprimarea spectacolelor violente), în domeniul ştiinţific ( tehnici moderne de investigare a criminalităţii).

TENDINŢA EVOLUTIVĂ

factorii biologici, psihologici sau sociali pot avea efecte diferite asupra infractorilor în funcţie de etapele de vârstă ale acestora, explicând criminalitatea în contextul duratei vieţii (copilărie, adolescenţă, vârstă adultă, bătrâneţe). relaţia dintre vârstă şi crimă poate fi redusă la două opinii divergente. cariera criminală şi criminalul de carieră 31) – cercetarea longitudinală

- criminalul de carieră – comite frecvent infracţiuni pe o perioadă lungă de timp;

- cariera criminală implică timp şi evoluţie;- cercetarea longitudinală urmăreşte aceiaşi indivizi pe parcursul

unei anumite perioade de timp şi permite evaluarea măsurii în care comportamentul anterior influenţează comportamentul prezent şi viitor şi dacă diferitele modele sunt necesare pentru explicarea comportamentului la diferite momente ale vieţii 32) ; înclinaţie(tendinţă) criminală – cercetare “secţiune transversală”

- este oarecum stabilă de-a lungul vieţii după vârsta aproximativă de 4 – 5 ani;

- cercetarea ,,secţiunea transversală” compară diferiţi indivizi în acelaşi timp, considerând relaţia dintre vârstă şi crimă invariabilă, strângerea de informaţii despre acelaşi individ de-a lungul unei perioade de timp fiind inutilă.

31) Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and “Careers Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986;32) Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and“ Careers Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986;

Tipul infracţiunii Rata arestărilor (arestări la 100.000 loc.)

tâlhărie

spargere

agresiuni agravate

317

1126

340

Vârsta(ani)

0

20

40

60

80

100

10 20 30 40 50 60

17 ani

21 ani

36 ani

24 ani

21 ani

Are

stăr

i la

100.

000

locu

itor

i (p

roce

nt)

0

Rata arestărilor (specifică vârstei) în SUA (la 100.000 locuitori) 33)

Relaţia ipotetică între vârstă, înclinaţie (tendinţă) şi criminalitate 34)

Rat

a cr

imin

alit

ăţii

Vârsta(ani)

grup cu o rată înaltă

grup cu o rată scăzută

33) A. Blumstein, J. Cohen, J. A. Roth, C. A. Visher, Criminal Careers and “Careers Criminals”, vol.I, National Academy Press, Washington DC, 1986;32) Travis Hirschi, Michael Gottfoldson, Age and the Explanation of Crime, American Journal of Sociology 89(3), 1983, p.565;

ROBERT SAMPSON şi JOHN LAUB – Teoria longitudinală a delicvenţei şi criminalităţii.

explică delincvenţa juvenilă în contextul familial al individului, şcolii acesteia, anturajului.

explorează tranziţia comportamentală suferită de tinerii care devin adulţi, încercând să lămurească paradoxul aparent – că cel mai bun predicator al comportamentului criminal al adultului este comportamentul antisocial din copilărie şi delicvenţa juvenilă.

explică comportamentul infracţional adult – calitatea şi puterea legăturilor sociale având cea mai puternică influenţă(ataşamentul pentru soţ(soţie), stabilitatea slujbei şi angajamentului) factori ce reduc probabilitatea comportamentului criminal.

TERRENCE THORBERRY – Teoria interactivă

combină teoriile controlului şi învăţării sociale35) , dezvoltând un model în care conceptele din aceste teorii se influenţează reciproc; cauzele care contribuie la comportamentul delicvent se vor schimba de-a lungul vieţii individului; este bazată în cea mai mare parte pe teoria controlului (constrângerile sociale – cauză primară a delicvenţei); teoria cuprinde şase concepte din teoriile controlului şi învăţării sociale (ataşamentul faţă de părinţi, angajamentul faţă de şcoală, încrederea în valorile convenţionale, asociaţiile cu anturajul delincvent, adoptarea valorilor delicvente şi angajarea în comportamentul delincvent; propune trei modele delicvente ce pot varia pe perioada adolescenţei:

adolescenţa timpurie (11-12) – valorile delincvente exercită o influenţă în angajament şi asociere cu alţi delincvenţi.

adolescenţă mijlocie (15-16) – adolescentul este mai implicat în activităţi în afara casei, în detrimentul ataşamentului faţă de părinţi.

adolescenţa târzie (18-20) – două variabile sunt adăugate modelului: angajamentul în activităţi convenţionale şi angajamentul familial.

35) Terrence Thornberry, Toward an Interactional Theory of the Delinquency, Criminology, 25(4), 1987, p. 863-887;

TENDINŢA INTEGRATIVĂ

Teoriile din această categorie nu se contrazic, ci se concentrează asupra unor aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen.

THOMAS J. BERNARD şi JEFFREY B. SNIPES – Teoria conflictuală unificată a criminalităţii

Derivă din teoriile lui Vold, Quinney, Chambliss şi Seidman, include câteva din opiniile lui Hagan şi Black despre relaţiile de putere şi este, în general în concordanţă cu ideile lui Mc. Garrell şi Castellano despre efectele diferenţierilor în criminalitate şi justiţia penală. Teoria explică distribuirea ratei oficiale a crimei:a) Valorile şi interesele în societăţile complexe:sunt determinate de condiţiile în care o persoană trăieşte.societăţile complexe cu un înalt grad de diferenţiere sunt alcătuite din oameni care trăiesc în condiţii diferite;cu cât societatea este mai complexă şi mai diferenţiată cu atât oamenii din acea societate au valori şi interese diferite;

b) Modele (tipare) de acţiune individuală:oamenii acţionează în concordanţă cu valorile şi interesele lor;când valorile şi interesele lor sunt diferite(contradictorii), tind să le modifice, pentru a le alinia propriilor interese;valorile şi interesele tind să devină relativ stabile cu timpul, fapt ce dezvoltă modele de acţiune relativ stabile.

c) Adoptarea legilor penale(legiferarea).

este o parte a procesului conflict şi compromis în care grupurile organizate încearcă să apere şi să promoveze valorile lor;

legile penale exprimă o combinaţie de valori şi interese ale mai multor grupuri, puterea politică şi economică a unui grup determină o mai mare pregnanţă a valorilor acelui grup în legea penală;

cu cât puterea politică şi economică a unui grup este mai mare, cu atât este mai puţin probabil ca acţiunile corespunzătoare valorilor şi intereselor grupului vor încălca legea penală şi viceversa;

d) Aplicarea legilor penale.

puterea politică şi economică a unei persoane, determină într-o mai mare măsură intervenţia instituţiilor în aplicarea legii.

cu cât această putere este mai mare, cu atât este mai dificil pentru instituţiile oficiale ce aplică legea să acuze persoana respectivă;

Instituţiile oficiale care aplică legea tind să acuze indivizi cu mai puţină putere economică şi politică, diferenţa de putere dintre victimă şi autor creşte probabilitatea ca un infractor să fie acuzat, dacă el are mai puţină putere decât victima şi invers.

e) Distribuţia ratei oficiale a criminalităţii

rata oficială a criminalităţii a grupurilor şi indivizilor tinde să fie invers proporţională cu puterea lor economică şi politică;

DELBERT S. ELLIOT şi ceilalţi – Teoria integrată

Combină teoriile stresului, controlului şi învăţării sociale, pentru a explica delicvenţa şi consumul de droguri 36) .

a) Integrarea teoriei stresului cu cea a controlului social,

delicvenţa este răspunsul eşecului prezent sau anterior, de a satisface nevoile sau de a atinge scopurile impuse de societate, (statutul social, avere, putere, acceptare socială) – este argumentul care caracterizează teoria stresului;

forţa legăturilor sociale convenţionale este invers proporţională cu probabilitatea ca un individ să se angajeze întru-un comportament criminal – ceea ce caracterizează teoria controlului social.

CONCLUZIA celor două argumente ”delincvenţa este mai înaltă când individul este supus unui stres puternic şi unui control social slab”. Stresul, socializarea inadecvată şi dezorganizarea socială sunt surse ale controlului social slab.

36) Delbert S. Elliot, The Assuption that Theories Can Be Combined with Increased Explanathory Power, in Robert F. Meyer ed., Theoretical Methods in Criminology, Sage, Beverly Hills, California, 1985, p.123-149;

b) Integrarea învăţării sociale si a controlului

delincvenţa este strâns legată de echilibru dintre recompense şi pedepse, asociat cu ambele modele comportamentale: normal şi deviant;

apariţia comportamentului deviant este probabilă când individul are legături strânse sau slabe cu grupuri deviante sau grupuri convenţionale;

c) Integrarea teoriilor stresului, învăţării şi controlului:

stresul, socializarea inadecvată şi dezorganizarea socială conduc la formarea unor legături sociale slabe, care la rândul lor ar conduce la legături delincvente puternice şi în final la un comportament deviant.

Travis Hirschi – autorul teoriei autocontrolului contestă teoria integrată: “teoriile stresului, învăţării şi controlului sunt

fundamental antagonice şi nu pot fi combinate fără a distorsiona sensul uneia sau mai multor teorii 37) ”

Formarea comportamentului delicvent

Stres

Socializare inadecvată

Dezorganizare socială

Slabe legături

convenţionale

Puternice legături

delicvente

Comportament delicvent

37) Travis Hirschi, Separate But Unequal is Better, Journal of Research in Crime and Delinquency, 16, 1979, p. 34-38;

JOHN BRAITHWAITE – Teoria reintegrării prin blamare 38)

Blamarea = totalitatea proceselor sociale de exprimare a dezaprobării care au intenţia sau efectul de a induce remuşcări persoanei blamate şi/sau condamnate de către alte persoane conştiente de actul blamării;

Categorii privind blamarea:(1) stigmatizarea – când actul blamării aduce un sentiment de deviantă în cel blamat.(2) reintegrarea - când cel care blamează asigură menţinerea legăturilor cu cel blamat.

Stigmatizarea duce la creşterea ratei criminalităţii; Reintegrarea prin blamare duce la o rată scăzută a criminalităţii; Braithwaite face referire şi la alte teorii criminologice care susţin acest argument :

teoria etichetării : un individ stigmatizat este foarte posibil ca el sa facă parte într-o subcultură delicventă fiind posibil să comită infracţiuni

la nivel structural (teoria dezorganizării sociale) creşterea urbanizării şi mobilităţii populaţiei are drept consecinţe micşorarea existenţei “comunitarismului social”. Comunitarismul tinde să fie asociat cu reintegrarea, în timp ce lipsa lui conduce la stigmatizare, care la rândul ei, ar conduce la blocarea oportunităţilor legitime, formarea subculturilor, prezenţa oportunităţilor ilegitime şi creşterea ratei criminalităţii.

38) Am adoptat termenul de “blamare” – sinonim aici cu sintagma “a face pe cineva să se simtă ruşinat”;

CHARLES TITTLE – Teoria echilibrului controlului avansează conceptul în jurul căruia sunt integrate noţiuni din teoriile anterioare –

echilibrul controlului „gradul de control exercitat asupra unui individ comparat cu gradul de control pe care el îl poate exercita, determină probabilitatea apariţiei deviantei cât şi tipul de deviantă care este posibil să survină” 39) ;

defineşte devianta “orice comportament pe care majoritatea unui grup dat îl consideră ca inacceptabil sau care primeşte o replică de tip negativ a colectivităţii”40) , dar în loc să explice devianta ca pe un „tot unitar”, preferă să o clasifice în şase tipuri, prădarea, exploatarea, sfidarea, jefuirea, decăderea, supunerea 41) .

Concepte primare care stau la baza teoriei 42) : predispoziţia către motivaţia deviantă ce include dorinţa de autonomie a individului şi

proporţia de control (la care este supus/pe care îl exercită) ; provocările sunt caracteristici consensuale care îi fac pe oameni să devină mai

conştienţi de proporţia controlului lor şi de posibilitatea schimbării către un comportament deviant (provocări verbale, insulte);

constrângerea se referă la probabilitatea că controlul potenţial va fi realmente exercitat (comparând proporţia controlului care se referă la controlul potenţial şi nu la cel real);

oportunitatea este definită în legătură cu circumstanţele în care este posibil să se comită un anumit act;

39) Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.135;40) Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.124;41) Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.137-141;42) Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.145-163;

Comportamentul deviant survine atunci când individul încearcă să modifice proporţia controlului temporar sau definitiv, atunci când nivelul controlului pe care îl exercită nu este echilibrat, probabilitatea deviatei crescând la o rată proporţională cu gradul dezechilibrului;

Motivaţia stă la baza probabilităţii apariţiei comportamentului deviant, fiind influenţată de proporţia echilibrului controlului;

Teoria explică şi tipuri de deviantă: proporţie echilibrată = Comportament corespunzător proporţie mai ridicată de autonomie în a reprima (exercită

controlul şi nu îl suportă) este posibil să se angajeze în exploatare, jefuire şi decadenţă 43) ;

proporţie scăzută de autonomie în a reprima (suportă controlul) este posibil să se angajeze în prădare, sfidare şi supunere;

43) Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.187;

BRIAN VILA –Paradigma ecologică evolutivă 44)

încearcă să explice criminalitatea ca fenomen, fiind o extensie a teoriei generale a infracţiunilor formulată de Lawrence E. Cohen şi Richard Machalek 45);

teoria care să explice comportamentele criminale trebuie să fie ecologică, integrată, evolutivă şi trebuie să cuprindă explicaţii la nivel micro cât şi macro;

critică teoriile evolutive (Sampson şi Laub) 46) pentru ignorarea rolului factorilor biologici;

critică teoriile existente pentru că nu ţin seama de variaţiile de-a lungul timpului ale corelărilor la nivel macro ale criminalităţii (ca dezorganizarea socială) deoarece factorii de nivel macro fiind dinamici şi poziţia individului în societate este în mişcare. Factorii ecologici putându-se schimba în cursul vieţii individului;

44) Vila nu descrie abordarea sa ca o teorie, mai degrabă ca un model (o paradigmă) din care teoriile ar trebui să se dezvolte.

45) Lawrence E. Cohen, R. Machalek, A General Theory of Expropriative Crime, American Journal of Sociology, 94, 1988, p. 465-501;

46) R. Sampson and John Laub, Crime in the Making: Pathoways and Turning Points Though Life, Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1993;

Subliniază interacţiunea factorilor ecologici „macro şi micro” factorilor cauzali:

macro şi micro factorii ar putea interacţiona în cazul unor concepte culturale referitoare la stilul parental;

factorii macro şi micro ecologici ar putea interacţiona în ceea ce priveşte heterogenia socio-culturală asupra oportunităţii lor (criminale) infracţionale;

factorii micro şi ecologici ar putea interacţiona în cazul în care individul încearcă să-şi schimbe mediul;

Atunci când se permite apariţia acestor direcţii cauzale dincolo de cele trei tipuri de factori, rezultatul constă în şase tipuri de interacţiuni (în termeni) „du-te vino”;

acest model prezintă infracţiunea ca fiind implicată permanent în căutare de resurse:

infracţiunile expropriante - furtul şi frauda – scopul este debândirea resurselor materiale;

infracţiunile expresive (de exprimare) - ca acţiunile sexuale şi consumul de droguri - au ca scop dobândirea plăcerilor;

infracţiunile economice - jocurile de noroc, traficul de droguri - au ca scop dobândirea resurselor financiare;

infracţiuni politice – ca terorismul – au ca scop dobândirea resurselor politice;

interacţiunea dintre factorii biologici, socio-culturali şi evolutivi determină înclinaţia (motivaţia) către criminalitate, care este la rândul ei determinată de câte resurse are şi cât doreşte, condiţionată şi de existenţa oportunităţii (ocazie) să comită infracţiune, individul motivat să o facă o va comite prin forţă înşelăciune, în secret (stiluri de comitere);

Consideraţii introductive:

Înainte de a face studiul juridic al criminalităţii este necesar a se face studiul său criminologic fiindcă, pe de o parte criminalitatea – înainte de a primi consacrare juridică – este un fenomen social, lezând interesele

societăţii şi fiind timbrată (etichetată) ca atare de conştiinţa socială 1) .

Criminalitatea 2) este un fenomen complex, individual, social, natural (fizic) şi juridic. În geneza criminalităţii

se disting factori multipli:

individuali – care vizează individul ca unitate biopsihologică;sociali – vizează mediul social al individului;

naturali – vizează mediul natural al individului.

1) T. Pop, Curs de Criminologie, Institutul de arte grafice, “Ardealul”, Cluj, 1928, (în prefaţă) p. III-IV;2) T. Pop, op. cit., p.538

În general şi în abstract nu se poate vorbi În general şi în abstract nu se poate vorbi de preponderenţa nici unei categorii de factori. de preponderenţa nici unei categorii de factori. În concret, acţiunea, influenţa diferitelor În concret, acţiunea, influenţa diferitelor categorii de factori şi raportul dintre acestea categorii de factori şi raportul dintre acestea vor varia de la caz la caz, de la individ la vor varia de la caz la caz, de la individ la individ, fiind infinite combinaţiile în care individ, fiind infinite combinaţiile în care factorii se prezintă.factorii se prezintă.

Cercetarea factorilor criminogeni se analizează din punct de vedere

static – etiologia crimei şi dinamic – trecerea la act.

Priveşte fenomenul criminal în ansamblu, identificând acei factori care au condus la comiterea faptelor şi permite o cunoaştere generală a acestor factori criminogeni.

Factorii individuali – biopsihologici – vizează individul ca unitate biopsihologică. Cercetarea influenţei eredităţii asupra criminalităţii s-a făcut, prin studierea familiei şi gemenilor - factori ereditari.

Studiile referitoare la familie au avut ca punct de plecare observaţia: copii tind să semene cu părinţii în ceea ce priveşte înfăţişarea, comportamentul şi mentalitatea; ereditatea presupune chiar transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii. Totuşi simpla existenţă a ascendenţilor sau descendenţilor (criminali) infractori nu este o dovadă certă a eredităţii criminalităţii deoarece este posibil ca mediul individului să fie factorul determinant. În anumite cazuri ereditatea poate să aibă o preponderenţă mai însemnată(ex.:copii proveniţi din părinţi infractori şi care au fost încredinţaţi spre adopţie sau plasaţi în instituţii de ocrotire şi care au părăsit căminul devenind delincvenţi).

Studiile referitoare la gemeni au avut ca premisă existenţa unei distincţii clare între gemenii monozigoţi (care sunt proveniţi dintr-un singur ovul: sunt aproape identici din punct de vedere fizic şi psihic) şi gemenii dizigoţi (care provin din mai multe ovule fecundate în acelaşi timp: care nu se aseamănă şi nu sunt confundaţi).

Johannes Lange, unul din investigatori a încercat să determine rolul eredităţii în criminalitate făcând un studiu asupra unui grup de 13 perechi de gemeni identici (monozigoţi) şi un grup de 17 gemeni dizigoţi. În primul caz, la adulţii de sex masculin dacă unul din gemeni avea dosar penal, celălalt, în mod asemănător, a fost închis în 77% din cazuri. În cel de-al doilea caz numai 12% din cazuri aveau dosar penal, atunci când unul dintre ei a fost închis.

Factori anatomo – fiziologici Caracteristicile anatomo-morfologice - pot influenţa psihicul individului, constituind un handicap (nu numai fizic) care îngrădeşte participarea la viaţa socială, creând complexe de inferioritate care duc la un comportament deviant;

Sistemul nervos central – cercetarea relaţiei dintre sistemul nervos central (SNC) şi comportamentul deviant, în trecut, s-a realizat folosind măsurători indirecte. Tehnicile moderne (tomografia) computerizată (CT), rezonanţa magnetică (MRI), etc. sunt utilizate pentru a găsi anormalităţile structurale din lobii frontal şi temporal, care, în general, pare să controleze impulsurile şi emoţiile. Disfuncţia lobului frontal poate caracteriza delincvenţi violenţi, iar a celui temporal poate caracteriza agresiunea sexuală3) .

3) A. Raine, op. cit., p.103-127; 130, 150 – trece în revistă indicatorii neuropsihologici ai disfuncţiilor creierului şi comportamentului anormal ;

Factori anatomo – fiziologici

Sistemul nervos autonomic (S.N.A.) care controlează multe dintre funcţiile involuntare ale corpului (presiunea sângelui, activitatea inimii, plămânilor, cea intestinală, nivelul hormonilor), care la rândul lui controlează motivaţia, foamea, setea, furia şi agresivitatea, amintirea - joacă un anumit rol în cadrul comportamentului antisocial. H.J. Eynseck4) a susţinut că psihopaţii sunt extrem de entrovertiţi şi eşuează să dezvolte o conştiinţă adecvată din cauza felului în care sistemul lor nervos autonomic funcţionează. Mednick5) a susţinut că ritmul restabilirii răspunsului conductibilităţii pielii (SCR) poate fi luat drept etalon şi pentru S.N.A.

4) H.J. Eynseck, Crime and Personality, Houghton Mifflin, Boston, 1964, p.39-43;5) Sarnoff A. Mednick, A Biosocial Theory of the Learning of Law – Abiding Behavior, in Mednick and Christiansen

eds., Biosocial Bases of Criminal Behavior, Gardner Press, New York, 1977, p. 1-8

Factori anatomo – fiziologici

Neurotransmiţătorii - sunt substanţe chimice care permit transmiterea impulsurilor electrice înăuntrul creierului, sunt baza procesării informaţiilor. Neurotransmiţătorii stau la baza tuturor tipurilor de comportament, inclusiv a comportamentului antisocial6) . În jur de 30 de studii au încercat să sugereze trei niveluri de neurotransmiţători - serotomina, dopamina şi norepinephina – care pot fi asociate cu un comportament antisocial.

Hormonii – tulburările în dezvoltarea şi funcţionarea sistemului glandular – tiroidă, suprarenală, pituitară – au consecinţe asupra funcţionării organismului cu modificări de comportament la unii indivizi. O atenţie mai mare s-a acordat legăturii dintre nivelul hormonal şi comportamentul agresiv şi criminal.

6) P.A. Brennam, S.A. Mednick, J. Volavka, Biomedical Factors in Crime, James Q. Wilson and Joan Petersilia eds., Crime, I.C.S. Press, San Francisco, 1995, p.82;

Testosteronul este asociat cu delincvenţa juvenilă, schimbările biologice (hormonale) sunt asociate cu irascibilitatea şi agresivitatea.

Un alt factor care determină sau înlesneşte angrenarea într-un comportament deviant (criminal) îl constituie

FACTORUL PSIHICFACTORUL PSIHIC

se clasifică în trei grupe:

fenomene cognitive –senzaţii, percepţii, memorie, imaginaţie, limbaj, gândire – sunt factorii orientativi de cunoaştere a situaţiei;

procese afective – trebuinţe, aspiraţii, emoţii, sentimente, sunt factori propulsivi, determină acţiunea (inclusiv crima);

reacţii motorii – reflexe, instincte, deprinderi, acţiunile voluntare, voinţa – sunt factori de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei (inclusiv aceea a comiterii crimei).

H. Rohracher7) face distincţia între: forţe psihice care declanşează şi orientează comportamentul uman şi funcţiuni psihice care descriu structura, modul de acţiune.

Motivul8) este acel fenomen psihic care are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea

conduitei. Motivaţia este alcătuită din structura tuturor motivelor.

La baza motivaţiei stă principiul hemostaziei, potrivit căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant. Când echilibrul este perturbat atunci fiinţa vie reacţionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele înseamnă apariţia unor trebuinţe: nevoia de hrană, de apă, de căldură, etc.; trebuinţa dă naştere la tendinţe sau impulsuri care declanşează o mişcare. Când trebuinţa este conştientă vorbim de „dorinţă” iar tendinţa conştientă de scopul ei este denumită „intervenţie”.

7) H. Rochacher, K. Charactekunde, Urban – Schwarzenberg, Wien – Innsbruck, 1969 citat de Andrei Cosmovici, op. cit. , p.93;

8) Andrei Cosmovici, op. cit., p.93;

În încercările de a grupa principalele motive în În încercările de a grupa principalele motive în câteva direcţii fundamentale H.Thomaecâteva direcţii fundamentale H.Thomae9)9) vorbeşte de vorbeşte de „tendinţele existenţei”:„tendinţele existenţei”:

tendinţa reglativă cuprinde domeniul trebuinţelor vitale de hrană, apă, căldură; domeniul trebuinţelor erotice şi frica;

tendinţa integrării sociale;

activarea existenţei, nevoia unei varietăţi, fuga de monotonie;

tendinţa creativă, nevoia competenţei, a cunoaşterii;

tendinţa normativă referitoare la tendinţa supunerii faţă de normele şi regulile sociale.

9) H. Thomae, Das Individuum und Seine Welt, Gotingen, Hogrefe, 1968, citat de Andrei Cosmovici, op. cit., p.201;

Stările afective10) sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect (fiinţă sau lucru) sau o situaţie şi tendinţele noastre. Ele sunt în indisolubilă legătură cu trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre.

stări afective statice – stările afective elementare: durerea şi plăcerea senzorială; agreabilul şi dezagreabilul; dispoziţiile şi emoţiile;

stări afective dinamice – sentimente şi pasiuni.

Stările afective se împart în două mari grupe:

10) Andrei Cosmovici, op. cit., p. 219-221;

Gândirea este o succesiune de operaţii – comparaţia, analiza, sinteza, abstractizarea şi generalizarea, prezente în orice act de reflexie, în relaţie cu o anumită categorie de probleme .

Inteligenţa nu poate fi măsurată direct – principala unitate de măsură, IQ, poate măsura abilitatea de lecturare, de interpretare sau motivaţia rezolvării sarcinilor. Martin R.Haskell şi Lewis Yablonski11) au concluzionat: inteligenţa redusă nu este, prin ea însăşi, un factor cauzat al crimei. Aşa numitele liste de inteligenţă tind să măsoare gradul în care individul a asimilat şi interiorizat valorile clasei de mijloc decât inteligenţa.

11) Martin R. Haskell, L. Yablonski, Criminology: Crime and Criminality, Rand McNally, C.P.C., Chicago, 1974, p.259-260;

Aşa numitele teste de inteligenţă tind să măsoare gradul în care individul a asimilat şi interiorizat valorile clasei de mijloc decât inteligenţa. Aşa cum devenim din ce în ce mai conştienţi de limitele testului de inteligenţă în comparaţia dintre un criminal şi un non-criminal, diferenţele dintre cele două mostre tind să dispară. Putem anticipa că un debil mintal va fi mai repede încarcerat decât alţi indivizi.

Mary Woodward12) , după ce a recenzat studii de inteligenţă printre delincvenţi a concluzionat că „un IQ scăzut are un rol scăzut sau nu are nici un rol în producerea comportamentului delincvent”.

12) Mary Woodward, The Role of Law Intelligence in Delinquency, British Journal of Delinquency, 5 (april) 1955;

TRECEREA LA ACT( săvârşirea crimei)

Pornind de la ideea că săvârşirea crimei este un act complex – un adevărat proces psiho – social – atenţia criminologilor s-a îndreptat spre cercetarea dinamică a factorilor şi proceselor săvârşirii concrete a unei crime.

Activitatea umană13) este o succesiune de acţiuni exterioare – comportamentul şi interioare – conduita şi presupune o înlănţuire de scopuri, un proiect de existenţă care începe să se contureze o dată cu adolescenţa, în funcţie de mediul social, modele de existenţă, posibilităţile persoanei (aptitudini şi resurse).

13) A. Cosmovici, Psihologie generală, Collegium, Polirom, Iaşi, 1966, p.243;

TRECEREA LA ACTActul de voinţă este un act de sinteză, foarte complex, în care este antrenată întreaga personalitate: memoria şi gândirea, sentimentele şi deprinderile, temperamentul şi caracterul.

Personalitatea infractorului nu este a unui criminal înnăscut, între delincvenţi şi non-delincvenţi există o diferenţă de grad cu determinare multicauzală. Diferenţa constă în valoarea şi conţinutul informaţiilor cu care sunt în contact.

Individul cu orientare antisocială asimilează cu preponderenţă informaţiile perturbante. Un individ cu trăsături de caracter negative va asimila informaţiile perturbante şi va adopta cariera criminală, eficienţa informaţiilor este direct proporţională cu trăsăturile de caracter ale subiectului.

TRECEREA LA ACTPersonalitatea este un concept care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume sau altfel spus „este considerată o unitate biopsihosocială, purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi oxiologice”.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei biopsihice, determinate atât de secreţiile glandulare, endocrine, cele ale tiroidei, paratiroidei, hipofizei şi suprarenalelor, precum şi a sistemului de activare reticulară din diencefal.

Caracterul este un ansamblu de însuşiri care se manifestă constant în faptele de conduită ale individului14) . Alegerea unei anumite conduite cere reflexiune, decizie – datorită situaţiilor, alternativelor, conflictelor ivite – voinţa fiind cea care caracterizează activitatea voluntară a omului.

14) Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 504;

Atitudinea psihică faţă de o anumită faptă şi urmările acesteia – vinovăţia – este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi voinţă.

decizia – momentul caracteristic voinţei – presupune hotărârea pentru una dintre alternative şi tactica necesară punerii în aplicare;

executarea hotărârii – punerea în aplicare a deciziei luate.

apariţia conflictului – în funcţie de caracterul celor două alternative (sau mai multe); dacă una dintre alternative este mult mai intensă,

declanşează acţiunea imediat;

deliberarea – presupune analiza fiecărei alternative, a consecinţelor neglijării ei şi alcătuirea unui plan pentru eliminarea sau reducerea

riscurilor;

În analiza actului voluntar se pot distinge patru etape15) :

15) A. Cosmovici, Psihologie generală, op. cit., p.244 - 245;

Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate16) . Trecerea la act este favorizată de anumiţi factori endogeni – care privesc persoana, exogeni – ce privesc mediul individului şi situaţionali – ce privesc o anumită situaţie.

Trecerea la săvârşirea crimei este o etapă de mişcare pe parcursul căreia se face trecerea la săvârşirea crimei urmată de săvârşirea propriu-zisă a acesteia.

16) Ghe. Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Europa – Nova, Bucureşti, 1996, p.172;

Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape, în interiorul cărora „actorul” (cel implicat în respectivul comportament) are oricând posibilitatea de a alege „direcţia” (calea pe care o urmează).

Modelele particulare de trecere la act au fost analizate de Etienne de Greeff, Jean Pinatel, Howard S.Becker. Etienne de Greeff analizează cazurile de săvârşire a unor crime grave în care procesele psihice, în special cele morale, sunt mai complexe. În faza asentimentului ineficace încolţeşte ideea de crimă, pe fondul unei descurajări, frustrări, umilire, izolare, etc. Faza asentimentului formulat – faza contradictorie – caracterizată de acceptarea crimei, este faza în care se mai caută argumente, justificări pentru comiterea crimei.

Faza de criză – faza cea mai grea – care după adoptarea hotărârii se trece la săvârşirea faptei este actul săvârşirii crimei. Principiul morţii fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act. Criminalul se găseşte în acest moment într-o stare morală şi fizică acută.

Pinatel explică trecerea la act prin acţiunea conjugată a celor patru trăsături psihice care alcătuiesc nucleul personalităţii criminale17) : „egocentrismul” – ignorarea oprobiului social; „labilitatea” explică ignorarea ameninţării pedepsei; „agresivitatea” – învinge obstacole materiale susceptibile să împiedice executarea; „indiferenţa afectivă” asigură ignorarea sentimentului că produce un rău aproapelui său.

17) Jean Pinatel în P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de Droit Pénal et Criminologie, Tone III, Dalloz, Paris, 1963;18) Howard S. Becker, Outsiders, op. cit., p.9;

Becher apreciază că în realitate „nu toate cauzele acţionează simultan şi că trebuie să se ia în considerare faptul că modurile de comportament se dezvoltă potrivit unei secvenţe ordonate18) şi numai reunind explicaţiile fiecărei secvenţe se poate explica un anumit comportament în ansamblu.”