-teza-2009

Teza de diploma Iurea Cristina-Adriana

1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII

EUROPENE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

PARADIGME DE INTEGRARE A MINORITĂŢILOR. CAZUL COMUNITĂŢILOR MUSULMANE DIN FRANŢA

ŞI MAREA BRITANIE

Coordonator ştiinţific: Lector Drd. Miroslav Taşcu

Absolvent: Cristina-Adriana Iurea

BUCUREŞTI,

IUNIE 2009


2

DECLARAŢIE

Subsemnatul/ Subsemnata IUREA CRISTINA-ADRIANA, candidat la

examenul de absolvire/licenţă la Facultatea de Litere, în domeniul SOCIO

UMAN, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, declar pe

proprie răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza

cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi

indicate conform normelor etice, în note şi în bibliografie. Declar că nu am

folosit în mod tacit şi ilegal munca altora şi că nici o parte din teză nu încalcă

drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică.

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituţii

de învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori

didactic.

Semnătura,

C. Iurea


3

Cuprins

Argument ................................................................................................... 4

Capitolul I: Integrarea populaţiei musulmane la nivelul statelor UE..... 7

I.1 Conceptul de integrare a imigranţilor ...............................................................7

I.2 Coordonatele populaţiei musulmane în principalele state de rezidenţă...........9

I.3 Limitele procesului de integrare a imigranţilor musulmani.............................12

I.3.1 Dimensiunea social-economică ....................................................................13

I.3.2 Atitudini, stereotipii, discriminare ................................................................14

Capitolul II. Modele de integrarea a imigranţilor.................................... 18

II.1 Imigranţii musulmani din Franţa şi Marea Britanie.......................................19

II.1.1 Franţa .........................................................................................................19

II.1.2 Marea Britanie ............................................................................................23

II.2 Modelul asimilaţionist francez .........................................................................26

II.3 Modelul multiculturalist britanic .....................................................................30

Capitolul III. Integrarea social-economică ............................................... 35

III.1 Încadrarea pe piaţa muncii .............................................................................35

III.2. Educaţia ..........................................................................................................39

III.3. Condiţiile de locuit şi segregarea ...................................................................41

Capitolul IV. Atitudinile societăţilor-gazdă.............................................. 45

IV.1. Modificarea discursului asupra musulmanilor .............................................45

IV.2. Percepţia publică a minorităţii musulmane...................................................46

IV.3. Imaginea populaţiei musulmane în mass-media............................................49

Concluzie .................................................................................................... 54

Lista graficelor şi tabelelor ........................................................................ 56

Bibliografie ................................................................................................. 57


4

Argument

Europa zilelor noastre se caracterizează printr-o diversitate nemaiîntâlnită până acum,

rezultat, pe de o parte, al idealurilor de creare a unui spaţiu al toleranţei, al înţelegerii, al

consensului, în care diversitatea, sub aspect etnic, lingvistic, cultural sau religios, să nu mai

reprezinte o barieră, ci un element care să îmbogăţească fiecare popor în parte. Uniunea

Europeană, un turn Babel în variantă modernă, a fost gândită să reprezinte o construcţie

menită a crea o unitate de facto între naţiuni diverse, punându-se accentul pe respectul

specificului fiecăreia în parte. Pe de altă parte, Europa postbelică a mai cunoscut un alt

fenomen care va avea un cuvânt important de spus cu privire la evoluţia ulterioară a

continentului şi anume, imigraţia.

Imigraţia a devenit un fenomen permanent, în continuă creştere, şi a impus noi tipuri

de provocări la nivelul identităţii europene, dar mai ales în ceea ce priveşte această structură

comunitară (Uniunea Europeană) care, dincolo de idealurile pe care le aşează cu mândrie pe

piedestalul cel mai înalt, încă este în căutarea unei identităţi complementare cu cea europeană,

încearcă să traseze linii directoare de acţiune şi să creeze o singură voce care să conteze într-o

mai mare măsură în jocul relaţiilor internaţionale. Imigraţia non-europeană a pus Uniunea

Europeană, dar mai ales statele din vestul continentului, în faţa unor decizii care presupun

regândirea unor valori care se credea a fi esenţiale pentru societăţile occidentale (secularitatea,

laicitatea) şi reconsiderarea poziţiei faţă de acest „Celălalt” care „refuză” sau „este

împiedicat” să se integreze.

În lucrarea mea am ales să explorez tema diversităţii extraordinare ce caracterizează

astăzi spaţiul comunitar şi modul în care statele au răspuns la această provocare prin politici

menite să incorporeze minorităţile existente la nivelul propriilor societăţi. Accentul va fi pus

pe două modele clasice de integrare(asimilaţionist şi multiculturalist) şi pe cazul particular al

comunităţii musulmane, cea mai importantă şi cea mai controversată minoritate etnică şi

religioasă de pe continent(Europa incorporează astăzi aproximativ 53 milioane de musulmani,

dintre care 15 milioane se regăsesc în statele membre ale Uniunii Europene). Cercetarea mea

a pornit de la o serie de ipoteze:

• Statele Uniunii Europene au permis şi au încurajat imigraţia începând cu

perioada postbelică, iar astăzi fenomenul imposibil de stopat a determinat crearea

unui peisaj multicultural impresionant;


5

• Musulmanii europeni, deveniţi rezidenţi permanenţi, au făcut obiectul politicilor

de integrare în statele-gazdă;

• Nu toţi membri comunităţilor musulmane au reuşit să fie integraţi cu succes în

statele de rezidenţă, confruntându-se astăzi cu o serie de probleme particulare.

Analizarea situaţiei comunităţii musulmane la nivelul celor 27 de state ale UE este o

misiune aproape imposibilă, care ar necesita o cercetare de lungă durată şi mult mai

amănunţită. În consecinţă am hotărât să abordez problema pe trei paliere:

• Să conturez o imagine de ansamblu asupra statutului minorităţii musulmane în

principalele state comunitare de rezidenţă;

• Să descriu două modele diferite de integrare a imigranţilor (asimilaţionist şi

multiculturalist);

• Să analizez comparativ efectele pe care le-au avut măsurile luate de cele două

state (Franţa şi Marea Britanie) la nivelul a două dimensiuni clasice ale integrării:

dimensiunea social-economică şi atitudinile societăţilor-gazdă, faţă de populaţia

musulmană.

Alegerea celor două state o pot justifica, pe de o parte, prin faptul că Franţa şi Marea

Britanie reprezintă, alături de Germania, statele europene cu cel mai mare număr de imigranţi

musulmani, iar fenomenul imigraţionist este legat în cele două ţări comunitare, într-o mare

măsură, de istoria a două mari imperii coloniale. Pe de altă parte, cele două democraţii

occidentale au dezvoltat modele distincte, total antagonice până la un moment dat, de

integrare a minorităţilor. Regatul Unit a ales o abordare multiculturală, punând accent pe

diversitatea existentă la nivelul grupurilor, pe când Franţa, în purul spirit republican, s-a

orientat către un proces de asimilare a imigranţilor, la nivel individual.

De asemenea, cele două dimensiuni complementare ale integrării luate în considerare,

joacă la rândul lor un rol important pentru a răspunde la o serie de întrebări esenţiale legate de

statutul comunităţii musulmane la nivelul statelor UE:

• Ce a determinat valurile masive de imigranţi musulmani?

• Sunt statele Uniunii Europene, cu precădere cele vestice, capabile să incorporeze

în societăţile lor puternic secularizate o comunitate care se defineşte în principal

prin apartenenţa la religia islamică?

• Există o aşa-numită „problemă musulmană”? Prin ce se caracterizează aceasta?

• Care dintre modelele clasice de integrare a minorităţilor poate fi considerat cel

mai eficient pentru rezolvarea problemei musulmanilor europeni?


6

• Trebuie statele-gazdă să se deschidă către cerinţele speciale ale comunităţii

musulmane? Până unde?

• Este suficientă oferirea de cetăţenie pentru integrarea musulmanilor?

• Sunt minoritarii musulmani victime ale unei marginalizări socio-economice şi

ale discriminări?


7

Capitolul I

Integrarea populaţiei musulmane la nivelul statelor UE

I.1 Conceptul de integrare a imigranţilor

Unul dintre obiectivele politicii comune a Uniunii Europene privind fenomenul

imigraţiei se referă la crearea unei politici care să vizeze concret integrarea populaţiei

imigrante, integrare care presupune, în special, asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pe

teritoriul statelor membre şi garantarea unor drepturi şi obligaţii comparabile cu acelea ale

cetăţenilor Uniunii.

Conceptul de integrare este unul foarte greu de definit, fiind înţeles şi aplicat în forme

diverse, dar pentru a face o analiză concludentă a situaţiei populaţiei musulmane la nivelul

statelor Uniunii Europene, este necesară măcar o vedere de ansamblu asupra fenomenului de

integrare. Din punct de vedere sociologic, integrarea reprezintă o caracteristică a unui sistem

social, în genere, a unei societăţi şi se referă la intensitatea relaţiilor care se stabilesc între

părţile componente ale unei societăţi (grupuri şi indivizi unici). În ultimii ani termenul de

coeziune socială a fost tot mai des uzitat ca echivalent al integrării.

Interesul pentru analiza procesului de integrare a imigranţilor poate fi corelat cu

începutul secolului al XX-lea, fiind la început limitat la nivelul SUA, iar apoi extinzându-se şi

la statele vest-europene, o dată ce acestea au început să se confrunte cu valuri masive de

imigraţie. În prima jumătate de veac s-a mers pe ideea că imigranţii pot fi asimilaţi de către

noua societate, pe o perioada de două sau trei generaţii( Entzinger & Biezeveld, 2003:7). La

sfârşitul procesului de asimilare se vor vor fi şters diferenţele vizibile între noii veniţi şi copii

acestora, pe de o parte, şi societatea-gazdă, pe de altă parte, cu excepţia, poate, a înfăţişării şi

a numelui. O altă viziune asemănătoare este rezumată de metafora „melting pot”, al cărei

rezultat reprezintă constituirea unei noi culturi. Procesul de asimilare presupune atât

abandonarea, de către toate părţile implicate în proces, a anumitor elemente identitare şi

culturale, cât şi conservarea altora, care urmează să se combine cu elemente culturale ale altor

imigranţi sau ale populaţiei majoritare. Asimilarea a fost considerată de unii şi ca fiind un

proces în mare parte unilateral, desfăşurat în mai multe etape, ce conduce la conformarea

imigranţilor cu modelul cultural dominant.1

1 Modelele asimilaţioniste îşi au rădăcinile în ideile Şcolii de Sociologie de la Chicago, fiind în special legate de numele unuia dintre membri săi fondatori şi anume sociologul american, Robert Park (COSTOIU, Andrada,


8

Anii 1960 au marcat o reevaluare a aşa-numitului proces de asimilare, întrucât era

deja vizibil faptul că, nici după mai multe generaţii, diferenţele culturale între imigranţi şi

copiii lor pe de o parte, şi societatea–gazdă pe de altă parte, nu dispăruseră complet. În plus, s-

a ajuns şi la o a doua concluzie, legată de faptul că, în ciuda unei integrări în societatea –

gazdă a imigranţilor şi a unei participări a lor în cadrul instituţional, aceştia pot să nu îşi

abandoneze complet identitatea şi să menţină elemente culturale specifice ţării de origine.

Astfel, s-au identificat două dimensiuni ale procesului perceput iniţial drept asimilare, care nu

coincid în mod necesar: o dimensiune structurală şi o alta culturală.( Entzinger & Biezeveld,

2003: 8). Prima corespunde creşterii implicării indivizilor şi a grupurilor în societate, definită

în mod larg, cu accent pe nivelul instituţional, în timp ce a doua semnifică procesele de

reorientare a valorilor şi de identificare culturală a imigranţilor. Literatura de specialitate

utilizează, atunci când se face referire la creşterea nivelului de participare instituţională,

termenul de integrare, iar cel de aculturaţie serveşte pentru sublinierea schimbărilor pe plan

cultural. Aculturaţia nu reprezintă totala asimilare în cultura statului în care imigrantul se

stabileşte; termenul vizează mai degrabă procesul prin care imigranţii preiau gradual o serie

de elemente majore ale mediului cultural în care au intrat, fără a abandona total identitatea

culturală originală.

Procesul de integrare a imigranţilor este unul foarte complex şi a fost înţeles în moduri

sensibil diferite la nivelul statelor Uniunii Europene. Diversitatea de viziuni s-a datorat

circumstanţelor politice şi sociale particulare, precum şi contextelor diferite în care ţările au

luat contact cu fenomenul de imigraţie. Totuşi, pentru a da o coerenţă procesului trebuie să

facem distincţie între trei dimensiuni majore ale acestuia: dimensiunea social-economică

(referitoare la gradul de participare pe piaţa muncii, la nivelul veniturilor şi accesul la servicii

sociale, locuinţe şi educaţie), dimensiunea legală şi politică (numărul de imigranţi naturalizaţi,

implicarea la nivelul societăţii civile prin înscrierea în sau creare de organizaţii, participarea

politică), şi dimensiunea culturală (atitudinile imigranţilor cu privire la principalele reguli şi

norme ale societăţii-gazdă, frecvenţa contactelor cu ţara de rezidenţă şi cele cu statul de

origine, aptitudinile lingvistice); la acestea se poate adăuga şi o a patra dimensiune formată

din atitudinile societăţilor-gazdă faţă de comunităţile de imigranţi (discriminare, percepţii ale

populaţiei majoritare, rolul jucat de media în conturarea atitudinilor faţă de imigranţi).

(Entzinger & Biezeveld, 2003). Orice politică ce urmăreşte promovarea integrării imigranţilor

trebuie să aibă în vedere cele patru aspecte enumerate mai sus.

Modes of Minorities’ Integration: Explaining Historical, Economic and Political Factors, Journal of Identity and Migration Studies Volume 2, number 2, 2008).


9

O serie de autori au construit, ţinând cont de aceste dimensiuni, modele care să

acopere complexul proces de integrare, cu toate că acestea au tendinţa de a simplifica foarte

mult realitatea. De exemplu, Hollifield (citat de Entzinger & Biezeveld, 2003:15) distinge trei

modele pentru Europa:

a. Modelul lucrătorului sezonier - pentru care Germania reprezintă prototipul.

Imigraţia este văzută în mod conjuctural, fiind determinată, cu precădere, de nevoile pieţei

forţei de muncă, iar prezenţa imigranţilor este percepută a fi doar temporară. În consecinţă, nu

este necesară acordarea unui statut legal acestora, nici o reflecţie asupra posibilelor efecte ale

sporitei diversităţi culturale.

b. Modelul asimilaţionist - pentru care Franţa serveşte drept tipar. Imigraţia este

percepută ca fiind permanentă, imigranţii sunt bineveniţi şi li se acordă un statut legal, cu

condiţia asimilării modelelor comportamentale ale culturii dominante. Se pune accentul pe

individ, nu pe comunitate.

c. Modelul minorităţilor etnice (denumit şi pluralist sau multicultural) – Marea

Britanie este în acest caz prototipul. La fel ca şi modelul precedent consideră imigraţia ca

permanentă, dar imigranţi sunt definiţi în funcţie de originea lor etnică şi culturală. Aceştia

constituie noi comunităţi, diferite din punct de vedere cultural de cele existente, iar marea

provocare este a face ca aceste comunităţi să trăiască în armonie, în cadrul unei societăţi

multiculturale.

I.2 Coordonatele populaţiei musulmane în principalele state de rezidenţă

Valuri masive de imigraţie au început să fie constatate, mai ales la sfârşitul celui de-al

doilea Război Mondial, încurajate fiind de criza forţei de muncă şi de condiţiile oferite de

statele primitoare. Occidentul a fost „invadat” de imigranţi non-europeni, în special

musulmani, o forţă de muncă ieftină, capabilă să umple golurile lăsate de atrocităţile abia

încheiatului război. În condiţiile în care perioada postbelică a fost una a reconstrucţiei şi a

dezvoltării industriale, soluţia imediată şi cea mai simplă pentru criza forţei de muncă a fost

încurajarea venirii muncitorilor străini. Astfel, statele din vestul şi nordul Europei precum

Belgia, Marea Britanie, Franţa, Germania sau Suedia au primit imigranţi din Africa, Asia sau

zona Caraibelor. Valurile de imigraţie din afara continentului european au avut şi o puternică

legătură cu moştenirea colonială a unor state precum Marea Britanie, Franţa, Belgia sau

Olanda. Alături de Germania, Franţa şi Regatul Unit sunt statele cu numărul cel mai mare de

imigranţi de religie islamică (v. Grafic 1). Fenomenul imigraţionist început în jurul anilor


10

’50-’60 a continuat sub forma reunirii familiilor sau a refugierii, iar după 1990, practic toate

statele europene, inclusiv cele foste comuniste, au devenit ţinte ale migraţiei. Astăzi,

fenomenul imigraţionist este aproape imposibil de stopat, circulaţia persoanelor luând noi

forme: „sunt preferate deplasările pe termen scurt, de multe ori ca strategie a suplimentării

veniturilor, iar creşterea migraţiei ilegale a devenit un fenomen de amploare (în UE pătrund

anual peste 500000 de persoane ilegal)”(Tartler, 2006: 159)

Musulmanii formează cea mai mare minoritate religioasă de pe continent, fiind din

punct de vedere etnic şi lingvistic extrem de diverşi: imigranţii islamici provin din diferite

state africane, asiatice, precum şi din Turcia. Marea Britanie cuprinde imigranţi mai ales din

Asia sudică, cu precădere din Pakistan, Bangladesh, India şi Indonezia; majoritatea

musulmanilor din Franţa provin din nordul Africii, din state precum Algeria, Maroc şi

Tunisia. Mulţi turci au emigrat către Germania, iar Olanda şi Belgia a reprezentat o zonă de

atracţie pentru marocani şi pentru populaţia turcă. Ultimii ani au adus fluxuri de imigranţi din

alte regiuni, printre acestea aflându-se zona Balcanilor, Irak, Somalia sau Fâşia Gaza.

(Muslims in Europe: Integration Policies in Selected Countries, CRS Report, 2005).

Fig.1.1 Principalele state europene primitoare de imigranţi musulmani

Sursa : Peach, Ceri, Muslim Population of Europe: A Brief Overview of Demographic

Trends and Socioeconomic Integration, with Particular Reference to Britain, în Muslim

integration: Challenging conventional wisdom in Europe and the United State, Center for

Strategic and International Studies: 2007

Grafic 1.1 Principalele state europene primitoare de imigranţi musulmani

Sursa : Peach, Ceri, Muslim Population of Europe: A Brief Overview of Demographic

Trends and Socioeconomic Integration, with Particular Reference to Britain, în Muslim


11

integration: Challenging conventional wisdom in Europe and the United State, Center for

Strategic and International Studies: 2007.

Numărul exact de persoane este greu de stabilit, cercetătorii estimând cam 15 de

milioane de musulmani care trăiesc în statele Uniunii Europene, provenind din mai multe

generaţii, unii dintre ei născuţi şi crescuţi pe continent. Având în vedere faptul că fenomenul

de imigraţie continuă, iar gradul de natalitate este destul de ridicat, U.S. National Intelligence

Council prevede dublarea populaţiei musulmane europene până în 2025 (Muslims in Europe:

Integration Policies in Selected Countries, CRS Report, 2005). Cele mai mari concentrări de

comunităţi islamice se regăsesc în Franţa(5-6 milioane), Germania (3milioane), Marea

Britanie(1.6 milioane), Spania(0.4 milioane), Italia(0.8 milioane), Olanda(0.94 milioane) şi

Belgia(0.4 milioane). Comunităţi mai reduse se pot întâlni în majoritatea ţărilor nordice şi

central-europene(news.bbc.co.uk/2/hi/europe). Conform unui studiu comandat de Parlamentul

European, musulmanii reprezintă doar 3-4% din populaţia Europei Vestice, dar analizând

situaţia fiecărui stat în parte, procentele variază de la 6% în Franţa până la 0.5 % în Suedia.

Imigranţii fac parte dintr-un segment de populaţie preponderent urbană, însemnate comunităţi

(peste 10%) existând în oraşe precum Birmingham, Marseille, Bruxelles, Berlin sau Utrecht

( Islam in the European Union :What’s at stake in the future?, Study, 2007)

Tabel 1.1 Musulmanii în Europa Sursă: http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4385768.stm

Numele ţării Populaţia musulmană Populaţia totală Procentaj

Turcia 68.7 mil 68 mil 99%

Albania 3.1 mil 2.2 mil 70%

Bosnia-Herţegovina 3.8 mil 1.5 mil 40%

Franţa 5-6 mil 62.3 mil 8-9.6%

Ţările de Jos 945,000 16.3 mil 5.8%

Danemarca 270,000 5.4 mil 5%

Elveţia 310,800 7.4 mil 4.2%

Austria 339,000 8.2 mil 4.1%


12

Belgia 0.4 mil 10.3 mil 4%

Germania 3 mil 82.5 mil 3.6%

Suedia 300,000 9 mil 3%

Marea Britanie 1.6 mil 58.8 mil 2.8%

Spania 1 mil 43.1 mil 2.3%

Italia 825,000 58.4 mil 1.4%

I.3. Limitele procesului de integrare a imigranţilor musulmani

Conceptele teoretice discutate mai sus reprezintă instrumente foarte utile în încercarea,

pe de parte, de a scoate în evidenţă o serie de tendinţe care au marcat procesul de integrare a

imigranţilor musulmani în statele UE, în special în cadrul democraţiile vest-europene, şi pe

de altă parte, de a găsi un răspuns la întrebarea : în ce măsură putem aprecia că minoritatea

musulmană a reuşit să devină o parte integrantă a acestor societăţi ?

Situaţia populaţiei musulmane din Europa a fost mult discutată, iar majoritatea

concluziilor converg către opinia că efortul statelor – gazdă de a integra aceşti imigranţi a

eşuat din multe puncte de vedere. Giovanni Sartori, în lucrarea sa, „Ce facem cu străinii?

Pluralism vs Multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică” subliniază faptul că

„integrarea se face prost, şi mai degrabă ‹‹nu se face ››”, că această problemă este tratată cu

superficialitate de către autorităţi, acestea „dând asigurări că pentru a integra imigrantul e

suficient ‹‹să-l naţionalizezi›› (adică să-i dai cetăţenie); şi doi, amintind că imigranţii sunt

‹‹utili››”(Sartori, 2007: 8). Sartori susţine că nu trebuie să ne limităm la a privi lucrurile

eminamente din punct de vedere economic (cea mai mare parte a imigranţilor musulmani au

jucat un rol important în perioada reconstrucţiei europene în anii postbelici, răspunzând la

problema deficitului de forţă de muncă cu care se confrunta Europa ). Problema trebuie tratată

luând în consideraţie factorii de natură socială şi etico-politică, „buna convieţuire” fiind lucrul

esenţial într-o societate care incorporează minorităţi.

Întregul proces al integrării se face remarcat printr-un grad sporit de complexitate.

Pentru a putea crea o imagine de ansamblu, o imagine veridică asupra situaţiei actuale a

musulmanilor rezidenţi în statele membre ale Uniunii Europene, urmare a politicilor şi a


13

modului în care fiecare stat a înţeles să abordeze problema, trebuie să avem în vedere

multiplele dimensiuni ale integrării: dimensiunea social-economică, politică, culturală sau

atitudinile societăţilor – gazdă faţă de comunitatea de musulmani existentă pe teritoriul lor.

Aceste dimensiuni presupun la rândul lor existenţa unei serii de indicatori care au rolul de a

oferi date concrete, de a prezenta măsura în care integrarea comunităţii în cauză a reuşit sau

nu. Lucrarea de faţă nu îşi propune o analiză exhaustivă a procesului de integrare a minorităţii

musulmane, o analiză completă, care ar presupune o cercetare mult mai profundă şi mai

amănunţită. Aşa cum am subliniat mai sus, citându-l pe Giovanni Sartori, accentul într-o

societate care incorporează minorităţi trebuie să fie pus pe „buna convieţuire” dintre populaţia

majoritară şi comunitatea minoritară. În opinia mea, cele mai importante dimensiuni ale

integrării care pot evidenţia acest aspect sunt cele legate de situaţia social-economică a

minorităţilor musulmane şi atitudinile sau opiniile formate în rândul populaţiei majoritare.

I.3.1 Dimensiunea social-economică

Astăzi, un număr semnificativ de minoritari musulmani se confruntă cu sărăcia, cu

şomajul, au probleme cu justiţia, iar mulţi dintre ei se simt discriminaţi şi trăiesc cu

sentimentul unei alienări culturale-elemente clare ale unei unei abordări nefericite a chestiunii

integrării şi a eşecului, cel puţin parţial, de a găsi soluţii viabile de a preveni excluderea

socială, una dintre principalele cauze ale acţiunilor extremiste care sunt puse pe seama unor

membri ai comunităţii musulmane. De exemplu, Austria şi Germania au perceput populaţia

musulmană, decenii la rând, ca fiind o forţă de muncă temporară. Chestiunea integrării a fost

aproape neglijată, formându-se în aceste state societăţi paralele ale imigranţilor. Marea

Britanie şi Olanda au îmbrăţişat noţiunea de multiculturalism, vizând integrarea în limitele

conservării identităţii, a unei diferenţe. În practică, rezultatul a fost fortificarea unor

comunităţi discrete, care s-au autoizolat din punct de vedere cultural. În cele din urmă, un alt

exemplu semnificativ este ce al Franţei, care a adoptat modelul asimilaţionist, punând

accentul pe atingerea egalităţii la nivel public. Cartierele sărace, discriminarea, şomajul nu au

ocolit nici această parte a continentului european.

Dimensiunea social-economică a integrării are în centru doi indicatori de o importanţă

deosebită (încadrarea pe piaţa muncii şi nivelul de educaţie), care pot oferi o imagine destul

de aproape de adevăr a gradului în care minorităţile musulmane din principalele state ale UE

au reuşit să se integreze în ţările-gazdă din acest punct de vedere. Marginalizarea social-

economică a acestei categorii de persoane a făcut obiectul a numeroase studii, a căror


14

rezultate arată că situaţia musulmanilor este destul de dificilă atunci când vine vorba de

inserţia pe piaţa muncii sau de educaţie. Un studiu realizat în 2003 de către EUMC (European

Monitoring Centre on Racism and Xenophobia) arată că în Marea Britanie rata şomajului

printre persoanele de origine pakistaneză sau din Bangladesh trecea de 20%, comparativ cu

doar 6% pentru populaţia britanică în genere; Germania avea o situaţie asemănătoare: 21%

dintre musulmanii de origine turcă se confruntau cu lipsa unui loc de muncă(faţă de 8%

printre alte categorii de persoane), iar în Franţa rata şomajului printre imigranţi per ansamblu

se ridica la 22% (13% fiind rata la nivel naţional) (Cesari 2006: 17).

Date ale OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) indică

faptul că în Franţa, Germania, Spania şi Olanda, indivizii care au origini în state musulmane

prezintă rezultate semnificativ mai slabe din punct de vedere educaţional, o situaţie mai bună

înregistrându-se în Regatul Unit sau Italia. În Germania, în jur de 70% din cei cu ascendenţă

în ţări musulmane au studii medii sau mai puţin, în timp ce acest lucru este adevărat numai

pentru aproximativ 25% din restul populaţiei. Doar 5% au studii superioare, comparativ cu

19% din populaţie în sens larg. În Franţa, 56% au studii secundare sau mai puţin, comparativ

cu 46 % din restul populaţiei. În Spania, 76% nu şi-au completat nici studiile secundare, în

comparaţie cu 63% la nivel naţional, în timp ce 11% au un grad mai avansat de educaţie(20%

la nivel naţional). Ţările de Jos prezintă o situaţie la fel de divergentă: 50% dintre cei cu

origini musulmane nu au nici studii medii. Italia şi Anglia, în ciuda existenţei unor dificultăţi,

diferenţele între musulmani şi restul populaţiei în ceea ce priveşte gradul de educaţie nu sunt

atât de nete. (Cesari 2006: 17-18).

I.3.2 Atitudini, stereotipii, discriminare

Vina pentru dificultăţile de acomodare ale acestei minorităţi nu poate fi privită

unilateral. Părerile cu privire la această chestiune sunt împărţite plecând de la puncte de

vedere radicale şi ajungând la opinii nuanţate care ţin cont de contexte şi de diferiţii factori

care au exercitat o influenţă mai mare sau mai mică asupra procesului de integrare. Statele

europene au avut nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a înţelege cu adevărat ce se

întâmplă şi ce implică per ansamblu imigraţia populaţiilor musulmane. La început, imigrantul

musulman era perceput ca un simplu muncitor, o soluţie temporară la problema lipsei forţei de

muncă în Europa. Alteritatea acestuia se rezuma la aspectele culturale, nu şi la cele religioase,

poziţie acceptată tacit si de imigranţii înşişi. Lucrurile au început să se nuanţeze de la mijlocul

anilor ’70, când în contextul în care Islamul începe să redevină un punct de referinţă pentru


15

indivizi şi pentru societate în ţările musulmane, situaţia se modifică şi în statele în care

rezidau imigranţi musulmani. Aceştia încep să fie priviţi ca indivizi cu anumite particularităţi

culturale şi religioase la nivel identitar, şi cu anumite aşteptări de ordin social.

Atunci când facem referire la populaţia musulmană din Europa trebuie să avem în

vedere gradul foarte mare de diversitate care există între diferitele comunităţi, nu doar sub

raportul originii, ci şi al limbii sau culturii. Mare majoritate provin din state în care este

practicat Islamul în varianta sa sunnită: zona Magrebului, Turcia, India sau Africa

Subsahariană. Italia şi ţările scandinave cuprind un număr semnificativ de imigranţi şiiţi din

Iran, studenţi sau refugiaţi politici. În ciuda acestor diferenţe sensibile, populaţia musulmană

din Europa este privită, în general, ca un tot unitar, religia fiind astăzi principalul element de

legătură.

Sartori face o diferenţiere între state islamice şi state musulmane, primele fiind

puternic marcate de religie (Arabia Saudită, Libia, Iranul şi Afganistanul), pe când celelalte

sunt mai puţin îndoctrinate, unele putând aspira chiar la statutul de stat laic (un exemplu

concludent fiind Turcia) sau măcar la înglobarea unor elemente de laicitate ca urmare a

influenţei occidentale (Maroc, Sudan, Tunisia şi Egipt). Sartori analizează situaţia imigranţilor

musulmani din Europa, considerându-i cei mai „străini” şi cel mai greu de integrat, „trauma

transplantului este pentru el [imigrantul musulman] mai puternică decât pentru alţii şi, prin

urmare, dezrădăcinarea îl face deosebit de receptiv la modificare. În ce direcţie însă, iată

întrebarea?” (Sartori, 2007:122). Teoreticianul italian adaugă faptul că însăţi noţiunea de

„Islam” înseamnă abandon „în braţele unei voinţe divine”, iar componentele fondatoare ale

Islamului sunt Coranul şi dreptul islamic (care nu este autonom ca cel din Occident, ci

puternic impregnat de credinţa religioasă). Un stat islamic este unul teocratic, religios, supus

căii oferite de Coran. De aceea, Sartori sugerează existenţa unei anumite incompatibilităţi

între valorile occidentale şi cele islamice, iar evoluţia imigranţilor în Europa depinde de

modul în care această provocare este tratată de statele europene, dar şi de dorinţa lor de a se

integra în societăţile în care trăiesc sau nu.

În rândul populaţiei europene s-au dezvoltat de-a lungul timpului o serie de stereotipii

şi prejudecăţi legate de minoritatea musulmană (rezumate de un concept destul de puţin

înţeles, fără o definiţie standard - Islamofobia, care este tratat în contextul mai larg al

rasismului şi al discriminării pe baze rasiale), urmări a dificultăţilor de integrare, a

incidentelor care au avut loc la nivelul continentului şi care au implicat persoane din rândul

acestei comunităţi (atacurile de la Londra şi Madrid, revoltele din suburbiile franceze din

2005, uciderea regizorului olandez Theo van Gogh, controversele determinate de caricaturile


16

avându-l în centru pe profetul Mohammed etc), dar şi modului în care problema imigranţilor a

fost tratată de autorităţi şi descrisă de media. În plus, societatea europeană, cea vestică prin

excelenţă, este una secularizată, marcând o clară distincţie între stat şi religie, între spaţiul

public şi cel privat. Cercetătorii susţin că acest caracter a început să fie pus în discuţie, în

special în ultimii 10 ani, în contextul cerinţelor pe care tot mai mulţi imigranţi musulmani le

fac în sensul unei reprezentări şi recunoaşteri la nivel instituţional, în care să se regăsească şi

componenta religioasă a identităţii lor. (Modood et al. 2006: 162). Ideile de neutralitate a

statului sub raport religios şi a egalităţii la nivel spaţiului public se presupune că intră în

contradicţie cu valorile tradiţionale ale Islamului în genere.

De aici pornesc şi atitudinile pe care o mare parte a europenilor le manifestă faţă de

această comunitate şi relaţiile, de cele mai multe ori, necordiale. Musulmanii sunt percepuţi

ca fiind un segment de populaţie inasimilabilă, care refuză să se integreze în societăţile

europene, preferând să se autoizoleze în mici comunităţi şi să păstreze legături foarte slabe cu

societatea per ansamblu. Mai mult, nu arată nici un fel de respect faţă de statul în care s-au

stabilit, faţă de instituţiile democratice sau faţă de drepturile şi libertăţile pe care le primesc.

Ei sunt consideraţi a fi intoleranţi, antiliberali, teocratici, loiali doar faţă de Ummah,

comunitatea musulmană globală, iar modul lor de viaţă sau de gândire este total incompatibil

cu cel european.

Religia continuă să reprezinte un element mult prea important în modul de a-şi defini

identitatea (cu toate că doar 1/3 din totalul populaţiei musulmane din Europa este legată în

mod activ de credinţa islamică conform unui studiu realizat în 2007 de Directoratul General

pentru Politici Interne din cadrul Parlamentului European); tinerii musulmani, cu precădere,

majoritatea născuţi şi crescuţi pe continent nu mai simt nici un fel de legătura cu ţara de

origine şi văd religia ca principala caracteristică ce îi uneşte între ei şi îi diferenţiază de

concetăţenii lor. „Dacă părinţii lor spuneau că sunt musulmani, copiii îşi aproprie o identitate

musulmană sau islamică. ” (Modood et al. 2006: 181).

Un sondaj realizat de Pew Global Attitudes Project în 2005 subiliniază faptul că, în

ciuda prejudecăţilor existente, a incidentelor care au avut în prim-plan rezidenţi musulmani, a

tuturor elementelor care apropie statele UE, atitudinile la nivelul societăţilor europene diferă,

mergând de la o viziune majoritar favorabilă în Marea Britanie (72% dintre respondenţi), până

la imagini care sunt în dezavantajul comunităţii în cauză, în Germania(47%) şi Olanda(51%).


17

Tabel 1.2 Viziunea asupra musulmanilor în şase state ale UE

Sursa: Pew Global Attitudes Project, Public Opinion Surveys – iunie 2005 raport

Viziunea asupra

musulmanilor

Favorabilă

%

Nefavorabilă

%

Germania 40 47

Spania 46 37

Olanda 45 51

Marea Britanie 72 14

Franţa 64 34

Polonia 46 30


18

Capitolul II

Modele de integrarea a imigranţilor

Uniunea Europeană s-a transformat în ultimele decade într-un peisaj multicultural, ca

rezultat a diversităţii popoarelor care formează această structură originală de cooperare

economică, politică şi socială, dar şi a comunităţilor de imigranţi, între care poziţia cea mai

controversată o ocupă segmentul de populaţie musulmană. Printre statele cu numărul cel mai

mare de imigranţi musulmani din Uniunea europeană sunt Marea Britanie şi Franţa, ţări cu o

adevărată tradiţie în ceea ce priveşte fenomenul imigraţionist, determinat, în special, de

destrămrea celor două mari imperii coloniale şi de nevoile intervenite pe piaţa forţei de muncă

după cel de-al doilea Război Mondial.

Cele două state au cunoscut valuri succesive de imigraţie, numărul străinilor a crescut

semnificativ, lucru care a determinat semne de întrebare cu privire la locul pe care această

categorie de populaţie îl joacă în societate şi la evoluţia ei. Imposibilitatea de a stopa imigraţia

crescândă şi conştientizarea, într-o anumită măsură, a faptului că acest fenomen şi-a depăşit

calitatea iniţială de soluţie temporară la problemele cauzate de război pe piaţa forţei de

muncă, au obligat statele să fundamenteze şi să aplice politici de integrare a deja formatei

minorităţi musulmane din societăţile lor.

Modalităţile în care cele două state au înţeles să rezolve problema integrării

imigranţilor musulmani au determinat analiştii să le poziţioneze la poli opuşi, opinie care a

rămas dominantă câteva decade. Modelul francez a fost construit pe baza elementelor

ideologice provenite din timpul Revoluţiei Franceze, fiind caracterizat de o separare clară a

sferei publice de cea privată, un accent pus pe individ, nu pe grup sau pe colectivitate şi de

refuzul oricărei distincţii de ordin etnico-rasial în spaţiul public. Cazul britanic reprezintă

antiteza, printr-o abordare focusată pe importanţa grupurilor minoritare şi pe promovarea

diferenţei, a multiculturalităţii. Ultimii ani au înregistrat o atenuare a acestor deosebiri ce

păreau insurmontabile, printr-o convergenţă a politicilor de integrare, pentru a corecta

măsurile, ce în mare parte, şi-au dovedit ineficienţa şi pentru a răspunde la standardele impuse

la nivelul Comunităţii Europene.

În acest capitol imi propun să conturez o imagine sintetică asupra coordonatelor

minorităţii musulmane din cele două state occidentale (contexte şi valuri de imigraţie,

evaluarea demografică, diferenţe de ordin etnic), precum şi o descriere a particularităţilor


19

modelelor de integrare francez şi britanic cu accent pe măsurile clare luate în cazul populaţiei

musulmane, subliniind inclusiv schimbările intervenite în modul de abordare a problemei

vizibile în ultimii ani.

II.1 Imigranţii musulmani din Franţa şi Marea Britanie

II.1.1 Franţa

Experienţa franceză în ceea ce priveşte imigraţia musulmană este una destul de

îndelungată, Franţa reprezentând un punct de atracţie încă din secolul al XIX-lea. La sfârşitul

veacului sute de Berberi2 locuiau deja în Hexagon şi 5,000 de de noi imigranţi au sosit în

fiecare an până în 1911 (Muslims in the EU: France, OSI, 2007: 14). Primul Război mondial

a determinat valuri însemnate de populaţie musulmană către Franţa; pe de o parte, au fost

trupele recrutate din ţările Africii de Nord - au fost mobilizaţi 170,000 de algerieni şi 135.000

de marocani, iar pe de altă parte 130,000 de oameni au fost aduşi pentru a înlocui muncitorii

plecaţi pe front. (L’Islam de la Republique, Haut Conseil a L’Integration, 2000). Imigraţia

musulmană a cunoscut o creştere impresionantă după cel de-al doilea Război Mondial,

fenomen determinat, în principal, de considerente economice. Companiile franceze, lipsite de

forţă de muncă, au fost nevoite să recurgă la varianta imigranţilor, recrutând muncitori din

zona Magrebului (din fostele colonii franceze), Africa Sub-Sahariană şi mai târziu din Turcia.

Criza anilor 1970 a suspendat imigraţia pe motive economice, în 1974 fiind emisă şi o

circulară care avea menirea să stopeze imigraţia muncitorilor din afara Comunităţii Europene.

Aceasta punea şi o serie de condiţii dificil de îndeplinit pentru cei care doreau să îşi aducă

familiile3. Cu toate acestea foarte multe femei şi copii s-au stabilit în Franţa în această

perioadă. (Muslims in the EU: France, OSI, 2007: 17). Următorul val imigraţionist a avut loc

o dată cu venirea refugiaţilor politici din Turcia, după lovitura de stat din 1980, iar în a doua

jumătate a anilor 1980 kurzi din Turcia au cerut azil în Franţa. La fel ca şi în alte state

occidentale, imigraţia musulmană continuă în prezent atât prin reunificarea familială, cât mai

ales sub formă ilegală. Comunităţi de musulmani s-au stabilit pe întreg teritoriul statului, dar

cu precădere în Ile-de-France (35 %), Provence-Alpes-Côte d’Azur (20%), Rhône-Alpes (15

%), şi Nord-Pas-de-Calais (10%).

2 Populaţie din Africa de Nord (zona Magreb) 3 Imigranţii africani trebuiau să facă dovada unor venituri solide şi să deţină o locuinţă adaptată nevoilor unei familii


20

Cazul francez este unul particular atunci când avem în vedere evaluarea numărului de

imigranţi luând în considerare un indicator special, aşa cum este religia, întrucât au fost

menţinute reglementările celei de-a Treia Republici franceze (1870-1940), în timpul căreia

aspectele religioase au fost înlăturate din recensământul populaţiei, fiind considerate chestiuni

private. După, 2004 recensămintele au luat o formă specială, ultima evaluare clasică fiind

realizată în 1999 (anul din care provin datele cele mai complete). Noua metodă utilizată

presupune evaluarea anuală a câtei unei părţi a populaţiei, criterii principale ale buletinului ce

trebuie completat: sexul, vârsta, profesia, condiţiile de locuit, locurile de muncă sau de studii.

În statisticile franceze se face şi o distincţie între imigranţi (immigrés) şi străini (étrangers).

Populaţia imigrantă este definită în funcţie de două criterii: naţionalitatea şi locul de naştere.

Conform definiţiei dată în 1991 de către Haut Conseil à l’intégration, această categorie este

formată din persoane născute într-o ţară străină şi care au cetăţenia acelei ţări, continuând să

fie înregistrate ca atare chiar dacă dobândesc cetăţenia franceză. În contrast, străinii reprezintă

acel segment de populaţiei rezidentă în Franţa care nu deţine cetăţenia franceză. Nu toţi

străinii sunt cu necesitate şi imigranţi, întrucât unii dintre aceştia sunt născuţi în Franţa, aşa

cum nu toţi imigranţii sunt incluşi în categoria străinilor (unii dobândind cetăţenia), chiar dacă

cea mai mare parte nu au fost naturalizaţi. Datele oficiale oferite de INSEE ( Institut national

de la statistique et des études économiques) pentru anul 2005 indică 4,9 milioane de imigranţi

aflaţi pe teritoriul francez, însemnând 8,1% din totalul populaţiei. Dintre aceştia 1.9 milioane

dobândiseră până în acel moment şi cetăţenia franceză. În acelaşi an, rezidau pe teritoriul

francez 3,5 milioane de străini, dintre care mai bine de jumătate de milion născuţi în Hexagon.

Totuşi, aceste date nu oferă o imagine asupra numărului de musulmani existenţi în

Franţa; există doar o serie de estimări datorită unor studii academice. Raportul OSI din 2007

pentru Franţa preia statisticile realizate de profesorii Gilles Couvreur şi Alain Boyer şi

estimează că populaţia musulmană variază între 3,5 şi 5 milioane. Couvreur prezintă o serie

de informaţii luând în considerare ţara de origine acestora, numărul celor care deţin sau nu

cetăţenia franceză (Tabelul 1), având la bază rezultatele recensământului din 1990 publicat de

INSEE. Populaţia musulmană deţinătoare a cetăţeniei franceze include copiii imigranţilor,

imigranţii care au fost naturalizaţi, „Harkis”4şi copiii acestora. (Muslims in the EU: France,

OSI: 2007).

4 Musulmani algerieni pro-Franţa care serveau în armata franceză şi au participat la Războiul Algerian de Independeţă (1954-1962).


21

Tabelul 2.1. Populaţia musulmană în Franţa (1998)

Sursa : Couvreur citat în raportul OSI, 2007

Grupul

minoritar

Total Subtotal Nr. Aprox. de

străini

Nr. Aprox. de

cetăţeni

francezi

Musulmani

originari din

Nordul Africii

2, 900,000

- musulmani de

origine algeriană

__ 1,500,000 600,000 900,000

- musulmani de

origine

marocană

__ 1,000,000 600,000 400,000

- musulmani de

origine tunisiană

__ 350,000 200,000 150,000

Musulmani

originari din

Turcia şi

Orientul

Mijlociu

350,000

Musulmani de

origine Sub-

Sahariană

250,000

Total 3,500,000

Total

Musulmani cu

cetăţenie

franceză

__ __ 2,000,000

Populaţia

franceză (1999)

56,625,000 __ __


22

Tabelul 2.2. Pocentajul de imigranţi la nivelul populaţiei (originari din state preponderent musulmane -1990 şi 1999) Sursa : INSEE, 2005

Procentajul de imigranţi (%) Ţara de origine 1990 1999 Algeria 13.3 13.4 Maroc 11.0 12.1 Tunisia 5.0 4.7 Turcia 4.0 4.0 Africa Sub-Sahariană 6.6 9.1 Nr. total de imigranţi 4,165,962 4,303,094 Populaţia totală 56,615,155 58,518,395

Estimările făcute de Alain Boyer (Tabel 3) sunt asemănătoare cu cele de mai sus, dar

el propune date şi pentru un alte două segmente de populaţie musulmană- Harkis şi cei

convertiţi la Islam.

Tabel 2.3. Populaţia musulmană în Franţa (1999)

Sursa: Alain Boyer citat în raportul OSI, 2007

Grupul musulman Total

Musulmani de origine algeriană 1,500,000

Musulmani de origine marocană 1,000,000

Musulmani de origine tunisiană 350,000

Musulmani arabi din Orientul Mijlociu

(inclusiv Turcia)

100,000

Musulmani non-arabi din Orientul Mijlociu

(inclusiv Turcia)

315,000

Musulmani din Africa Sub-Sahariană 250,000

Harkis şi copiii acestora 450,000

Convetiţi la Islam 40,000

Total 3,590,000


23

II.1.2 Marea Britanie

Regatul Unit se face remarcat, la rândul său, printr-o importantă tradiţie în ceea ce

priveşte primirea de imigranţi, având în vedere puternicul imperiu colonial, o etapă

importantă din istoria ţării. Prezenţa musulmanilor pe teritoriul englez poate fi identificată cu

peste 300 de ani în urmă prin marinarii din subcontinentul indian angajaţi de British East

India Company. Totuşi, imigraţia musulmană la scară largă a început în anii 1960, ca rezultat

al crizei forţei de muncă după cel de-al doilea Război Mondial, muncitorii, urmaţi de familiile

lor, fiind în special din Sudul Asiei( India, Pakistan, Bangladesh). Anterior, mai exact în

1948, a fost lansat aşa-numitul „British Nationality Act”, prin care li se conferea persoanele

aparţinând zonei Commonwealth5 dreptul de a intra fără restricţii pe teritoriul Regatului Unit,

de a lucra şi de a se stabili aici împreună cu familiile lor. La sfârşitul anilor 1960 şi începtul

anilor 1970, asiaticii est-africanii din Kenya şi Tanzania au fugit din calea politicilor de

„africanizare”, iar în cazul Ugandei ca rezultat al expulzării forţate.6 Din 1971 imigraţia a

început să fie controlată, fiind creat şi un cadru legislativ pentru impunerea de restricţii

(Immigration Act). După 1980 trend-ul imigraţionist a fost continuat prin refugiaţii din

Balcani, Estul Africii, Orientul Mijlociu şi Turcia.

Peisajul creat de imigranţii musulmani este unul foarte divers şi în Regatul Unit al

Marii Britanii. Spre deosebire de Franţa, recensămintele asupra populaţiei includ şi date cu

privire la religie. Cu toate acestea datele oficiale nu reflectă cu exactitate realitatea.

Recensământul din 2001 indică un număr de 1,6 milioane de musulmani aflaţi pe teritoriul

Marii Britanii reprezentând 2.8% din totalul populaţiei, dar estimările neoficiale merg până la

aproximativ 2 milioane. Anglia şi Ţara Galilor însumează oficial 1.54 milioane de musulmani,

Scoţia 60.000, Irlanda 4000. Populaţia musulmană formează al doilea grup religios de pe

teritoriul UK după creştini (v. Tabelul 4), care domină cu o majoritate covârşitoare (71,8%).

Majoritatea imigranţilor de pe teritoriul Marii Britanii sunt originari din Asia( v. Tabelul 5),

populaţia musulmană provenind cu precădere din Pakistan, Bangladesh şi India,( v. Tabel 6)

iar aproximativ 50% formează o nouă generaţie născută în Regat.

5 Commonwealthul Naţiunilor, numit în mod uzual şi the Commonwealth, este o asociaţie voluntară a 53 de state suverane, dintre care cele mai multe au fost colonii britanice sau teritorii dependente ale acestor colonii. Excepţiile sunt Regatul Unit însuşi şi Mozambic. 6 Aproximativ 30,000 dintre asiaticii expulzaţi din Uganda de regimul Idi Amin s-au îndreptat către Marea Britanie, aceasta având o datorie morală faţă de ei, întrucât asiaticii fuseseră aduşi de fosta putere colonială din India, servind drept forţă de muncă ieftină pe teritoriul statului african. Aceştia făceau parte din clasa de mijoc, beneficiau de calificări înalte, lucru care le-a permis o integrare mai uşoară în structurile economice şi sociale. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/in_depth/2399549.stm).


24

Tabel 2.4. Populaţia Marii Britanii: în funcţie de religie, aprilie 2001

Sursa:http://www.statistics.gov.uk

Total populaţie Populaţia necreştină

Număr Procentaj Procentaj

Creştini

Musulmani

Hinduşi

Sikh

Evrei

Budişti

Alte religii

Total populaţie necreştină

Atei

Religie nedeterminată

Total populaţie

41, 014,811

1,588,890

558,342

336,179

267,373

149,157

159,167

3,059,108

8,596,488

4,443,420

57,103,927

71.8

2.8

1.0

0.6

0.5

0.3

0.3

5.4

15.1

7.8

100.0

51.9

18.3

11.0

8.7

4.9

5.2

100.0

Tabel 2.5. Populaţia Marii Britanii : în funcţie de grupul etnic, 2001

Sursa : Recensământul din 2001, Office for National Statistics; General Office for

Scotland; Northern Ireland Statistics and Research Agency,http://www.statistics.gov.uk

Număr %

Populaţia albă

Populaţia mixtă

Indieni

Pakistanezi

54,153,898

677,117

1,053,411

747,285

92.1

1.2

1.8

1.3


25

Bangladesh

Alţi Asiatici

Total asiatici sau asiatici cu

cetăţenie britanică

283,063

274, 664

2,331,423

0.5

0.4

4.0

Negri din zona Caraibe

Negri africani

Alţi negri

Total negri şi negri cu

cetăţenie britanică

Chinezi

Alte grupuri etnice

Total minorităţi etnice

Total grupuri etnice

565,876

485,277

97,585

1,148,738

247,403

230,615

4, 635,296

58,789,794

1.0

0.8

0.2

2.0

0.4

0.4

7.9

100.0

Tabel 2.6. Principalele state de origine ale musulmanilor din Marea Britanie

Sursa: Muslim Integration: Challenging conventional wisdom in European and the

United States (2007), Center for Strategic and International Studies: p.11

Ţara de origine Nr. de persoane

Turcia 30,000 Bosnia 30,000 Algeria 40,000 Somalia 43,373 Afganistan 26,000 Pakistan 750,000 India 130,000 Bangladesh 280,000 Total : 1,600,000


26

II.2 Modelul asimilaţionist francez

Un model clasic de integrare, atunci când discuţia este purtată cu privire la imigranţi şi

la minorităţile pe care aceştia le formează în cadrul statului de rezidenţă, este cel al asimilării

categoriilor în cauză în cadrul societăţii. Franţa reprezintă prototipul acestui model bazat pe

un principiu simplu, conform căruia toţi indivizii trebuie să fie asimilaţi în societate, să devină

similari, prin transformarea lor în cetăţeni, cu ceilalţi cetăţeni francezi. Astfel, fiecărui

locuitor al ţării îi este facilitat accesul la cetăţenie (acordată, spre deosebire de alte state, pe

ambele principii-jus soli şi jus sanguinis) şi prin intermediul acesteia se stabileşte o relaţie

directă între individ şi stat. După dobândirea statutului de cetăţeni, indivizii au aceleaşi

drepturi şi obligaţii, în sensul că nu se creează condiţii particulare pe motive de ordin etnic,

rasial sau religios(Costoiu, JIMS - Volume 2, number 2, 2008:12). Un element particular al

societăţii franceze este aşa-numita „laїcité”, o concepţie extrem de restrictivă de laicitate, care

nu permite ca practicile sau identităţile religioase să fie vizibile în spaţiul public,

considerându-le ca aparţinând exclusiv sferei private. Importanţa acestui principiu în

societatea franceză este relevată de aşa-numita „affaire du foulard” care debutează la sfârşitul

anului 1989 şi are în centru trei eleve de la o şcoală din Creil, o suburbie a Parisului, care au

fost exmatriculate fiindcă au purtat vălul islamic („hijab”) la şcoală. Evenimentul a declanşat

o serie de comentarii asupra conceptului de identitate naţională, dar şi a identităţii

imigranţilor. Incidente similare s-au succedat de-a lungul timpului, totul culminând cu legea

din 2004, care a interzis purtarea în instituţiile de învăţământ a obiectelor religioase

ostentative, reafirmându-se astfel primordialitatea principiului laicităţii.

O serie de servicii publice, precum educaţia, serviciile de sănătate sau achiziţionarea

de locuinţe, cuprind cerinţe oficiale de a nu lua în considerare diferenţele enumerate mai sus.

Exemplul cel mai clar este cel al şcolii care este văzută ca o instituţie ce îndeplineşte o funcţie

de integrare socială importantă ce trebuie să garanteze şanse egale în pofida background-ului

social, etnic sau religios (Oberti, Observatoire sociologique du changement, 2007, nr.02). În

concordanţă cu idealul republican, Franţa nu colectează nici date statistice cu privire la

locuitorii săi luând în calcul elemente precum rasa, etnicitatea, religia, criterii care sunt, de

asemenea, interzise şi în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă. Ideea principală care se

desprinde este aceea că „a fi francez” înseamnă acceptarea apartenenţei la „comunitatea

cetăţenilor”, rezervând celelalte dimensiuni ale identităţii exclusiv pentru sfera privată. Acest

proces este perceput, mai degrabă, ca fiind unilateral, străinii fiind cei care joacă un rol activ


27

prin adaptarea la limba, cultura şi normele franceze, devenind la final nediferenţiabili în

cadrul populaţiei majoritare.

Idealul republican îşi are rădăcinile în Revoluţia Franceză de la 1789, revoluţie ce a

determinat crearea unui stat eminamente laic, care garantează libertatea religioasă, egalitatea

de drepturi pentru toţi cetăţenii, dar care a ridicat în acelaşi timp un zid aproape de netrecut

între religie şi stat. Preţul pentru toate beneficiile este acceptarea condiţiei ca toţi cetăţenii să

trăiască în conformitate cu idealul republican. Această formă de laicitate a statului, desprinsă

din ideologia revoluţionară, este practic „religia oficială”a Franţei (Modood et al. 2006: 61).

În 1905 a fost introdusă o lege care marca stricta separare a Bisericii de stat, lege conform

căreia erau garantate libertatea de conştiinţă şi desfăşurarea ritualurilor religioase, în limita

unor condiţii care aveau legătură directă cu menţinerea ordinii publice. Această lege a

desemnat Catolicismul, Protestantismul şi Iudaismul ca religii oficial recunoscute, credinţa

musulmană beneficiind de recunoaştere abia în 1980. Conceptul de laїcité a fost reconfirmat

şi în Constituţia celei de-a V-a Republici (1958). Conform articolului II: „Franţa este o

Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială. Egalitatea între toţi cetăţenii înaintea

legii, fără distincţie pe bază de origine, rasă sau religie, este asigurată” (Modood et al. 2006:

61).

Această „intégration à la française”, bazată pe individualismul republican şi

materializată prin asimilarea cetăţenilor care au ales să devină cetăţeni, este pusă în faţa unor

provocări foarte puternice de cazul minorităţii musulmane. Astăzi, Islamul ca religie care

revendică un rol activ în spaţiul public, care pune sub semnul întrebării ideea de neutralitate a

statului, contrazice întreaga ideologie ce stă la baza modelul integraţionist francez. Aspectele

evidenţiate pot fi interpretate în dublu sens. Pe de o parte, musulmanii sunt purtători ai acelui

surplus de „diversităţi” de care vorbea Sartori, care transplantat într-o cultură occidentală

seculară, democratică a dat naştere la anumite incompatibilităţi şi nu a permis o evoluţie

unitară a comunităţilor din Franţa, aceştia oscilând între conformarea la condiţiile impuse de

stat şi radicalizare (înţeleasă mai ales în sensul unor revendicări de drepturi speciale). Pe de

altă parte, poate dovedi şi o abordare greşită din partea statului francez, un eşec al măsurilor

luate în vederea integrării imigranţilor musulmani.

Istoria populaţiei musulmane în Franţa este, în primul rând, cea a unor valuri de

imigranţi, trataţi iniţial în funcţie de considerente, de regulă, economice şi nu religioase.

Abia la începutul anilor 1980 în Franţa s-a declanşat o dezbatere publică în jurul temei

imigraţiei şi centrată pe integrarea imigranţilor şi pe cetăţenie, întrucât întotdeauna statul


28

francez a încurajat muncitorii recrutaţi în perioada postbelică să se reîntoarcă în statele de

origine( lucru care în majoritatea cazurilor nu s-a întâmplat).

În general, măsurile luate de statul francez au fost marcate de un grad mare de

ambiguitate şi nu au fost rezultatul unei strategii prestabilite, ci efecte ale situaţiilor

neprevăzute cu care s-a confruntat. Astfel, numărul extrem de mare de imigranţi care au

„invadat” Franţa postbelică a încercat să fie stopat printr-o lege din 1974, prin care se

închideau porţile celor care vedeau în statul francez o oportunitate de a găsi un loc de muncă.

În acelaşi timp, condiţiile pentru aducerea familiilor erau destul de stricte şi greu de îndeplinit,

dar în această perioadă de criză şi restricţii imigraţia a continuat tocmai prin reunificarea

familială. Anii ’80 au adus noi transformări: imigraţia a devenit o chestiune publică, iar

populaţia musulmană, în particular, a început să se facă vizibilă în spaţiul public prin grevele

din industria constructoare de maşini (1983), „Marche des Beurs”7, cererile de construire a

spaţiilor pentru rugăciune şi celebra „affaire du foulard” (1989). Acest ultim eveniment a

determinat răspândirea ideii că Islamul reprezintă o ameninţare gravă la adresa identităţii

naţionale, aducând în discuţie elemente legate de etnie, religie, cultură.

În 1990, după înfiinţarea Înaltului Consiliu pentru Integrare, s-a conturat o nouă

definiţie în ceea ce priveşte integrarea, având în vedere trei paliere: incorporarea indivizilor şi

nu a grupurilor, garantarea naţionalităţii şi un concept abstract de egalitate (respingându-se

ideea de oportunităţi egale şi de măsuri antidiscriminare). Pe scurt, ideea care prevala era

aceea că garantarea cetăţeniei era suficientă pentru transformarea străinilor „cetăţeni la fel ca

toţi ceilalţi”(Bertossi, 2007), fără a se ţine cont nici de această dată, în tipicul spirit

republican, de diferenţele care particularizează situaţia fiecărei comunităţi. Schimbări

minimale au fost introduse prin reforma din 1993 prin care cetăţenia acordată automat pe

principiul „jus soli”a fost înlocuită de o Declaraţie de Voinţă. Astfel, copiii născuţi în Franţa

din părinţi străini trebuiau să-şi declare, între vârstele de 16-21 de ani, dorinţa de a deveni

cetăţeni francezi. Anterior, noii cetăţeni francezi erau descrişi tot în termeni de „imigranţi” de

„cetăţeni pe hârtie.” Totuşi, noile reglementări nu s-au bucurat de un mare succes, vechea lege

privind cetăţenia fiind restabilită din 1998.

Atitudinea Franţei a necesitat o clară revizuire o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului

de la Amsterdam, prin care Uniunea Europeană condamna orice act de discriminare „pe

motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare

7 „Beurs” era un cuvânt folosit în slang-ul francez pentru „Arabi”. Aceştia au dus în 1983 o campanie de promovare a egalităţii şi de luptă împotriva rasismului, folosindu-se de sloganul „rezidenţi de diferite culturi şi origini pentru solidaitate în Franţa”; în 1984 a urmat campania pentru egalitate, sub sloganul „să trăim împreună în egalitate, cu toate similarităţile, în ciuda diferenţelor”( Bertossi, 2007: .25)


29

sexuală.” În plus, au fost adoptate şi două directive de către Consiliul UE care priveau

combaterea discriminării rasiale şi a celei la locul de muncă, directive ce trebuiau transpuse de

către toate statele membre înainte de iulie 2003, respectiv decembrie 2005. Agenda europeană

a avut un impact important asupra politicilor de integrare în Franţa, care nega existenţa

discriminării şi punea accentul doar pe integrarea la nivel individual. La sfârşitul anului 1998,

Ministerul Muncii şi Solidarităţii a lansat un nou program privind integrarea, stabilind o serie

de obiective precum: îmbunătăţirea primirii nou-veniţilor şi a atmosferei de toleranţă; lupta

împotriva discriminării pe baza unei concepţii revizuite asupra egalităţii; şi facilitarea

achiziţiei naţionalităţii franceze. În 2002, Islamul a fost instituţionalizat prin apariţia

Consiliului Francez al Cultului Musulman sub auspiciile Ministerului de Interne, care avea

drept scop reprezentarea musulmanilor în Franţa. Acesta a determinat şi o dezbatere cu privire

la viitorul principiului secularităţii, care a culminat cu legea din martie 2004, prin care se

interziceau toate obiectele religioase ostentative din şcolile publice. Abia în 2004 a fost creată

şi o Înaltă Autoritate de luptă impotriva Discriminării şi pentru Egalitate(HALDE) care să

gestioneze şi să rezolve cazurile semnalate de discriminare.

În 2006 a fost adoptată legea cu privire la egalitatea de şanse, un pas destul de

important în cadrul politicii de integrare, reprezentând mai ales un răspuns la revoltele din

suburbiile Parisului din 2005. Aceasta conţine un număr de măsuri de prevenire a

discriminării, având drept scop creşterea şanselor de integrarea a tinerilor de origine străină, în

special pe piaţa muncii. Cele mai importante programe au în vedere promovarea educaţiei şi

deschiderea pieţei muncii pentru tinerii provenind din medii sociale dezavantajate, mai ales

din suburbii unde sunt concentrate familiile de imigranţi. Un element particular al legii constă

în obligaţia companiilor cu mai mult de 50 de angajaţi să recruteze pe baza unor CV-uri care

să nu mai conţină fotografia sau informaţii personale ale aplicantului, precum numele,

originea, sexul sau adresa. De asemenea, se pun bazele unei instituţii menite să asigure

coeziunea socială şi egalitatea de şanse (Agence nationale pour la cohésion sociale et l‘égalité

des chances, ANCSE) (http://www.focus-migration.de/uploads/tx_wilpubdb/ CP02_France_

v2.pdf).

În ciuda măsurilor pe care a fost nevoită să le adopte, ca urmare a alinierii la legislaţia

UE, Franţa a încercat să păstreze în linii mari direcţiile proprii în ceea ce priveşte integrarea

imigranţilor, refuzând o abordare „comunitariană”, asemănătoare celei din Marea Britanie.

Secularitatea şi laicitatea au rămas principiile directoare, singurele concesii fiind măsurile

anti-discriminatorii.


30

II.3 Modelul multiculturalist britanic

În literatura de specialitate, Marea Britanie este în mod obişnuit văzută ca

reprezentând prototipul modelului multicultural de integrare sau modelul minorităţilor

etnice . Pentru o imagine mai clară a ceea ce presupune modelul multicultural, trebuie să

avem în vedere dihotomia „multiculturalitate” / „multiculturalism”. Levente Salat defineşte

multiculturalitatea ca fiind „caracterul în general mozaicat, din punct de vedere etnocultural,

al populaţiilor: populaţia lumii, a unor continente, regiuni, state sau provincii”.(Andreescu,

2004: 65). Parafrazându-l pe filosoful politic canadian, Kymlicka (cunoscut pentru lucrările

sale pe tema multiculturalismului), Salat adaugă faptul că „Un stat este multicultural dacă

cetăţenii acestuia aparţin mai multor naţiuni-caz în care statul este multinaţional-sau sunt

imigranţi veniţi de pe alte meleaguri-situaţie în care statul este considerat a fi multietnic ”

(Salat, 2001: 92). Dacă în cazul minorităţilor naţionale regula este aceea de a crea societăţi

paralele, fiind interesate de forme de autonomie şi autoguvernare, grupurile etnice sunt

preocupate de integrarea în noile societăţi.

Multiculturalismul se referă mai degrabă la o ideologie, un program, un mod de

abordare a situaţiilor create de diversitate. Longman Dictionary of Contemporary English

defineşte multiculturalismul ca fiind o credinţă conform căreia este importantă şi benefică

incluziunea oamenilor şi a ideilor aparţinând diferitelor state, rase sau religii. Gabriel

Andreescu vede multiculturalismul ca pe un concept ce presupune două coordonate aparent

antagonice: un anumit grad de integrare, care este indispensabil, şi un grad de separare sau

segregare. El propune ideea unui multiculturalism normativ „care are ca postulat tripla

convergenţă: axiologică (a echilibrului şi a corectitudinii relaţiilor interetnice), a metodelor

(strategii integrative şi formule de autonomie a minorităţilor) şi teleologică (dezvoltarea

simultană a integrării şi privatităţii comunitare, considerată posibilă)” (Andreescu, 2004: 67)

Modelul multicultural în genere pleacă de la premisa unei imigraţii permanente, iar

imigranţii definiţi iniţial în termenii originilor lor naţionale sau etnice, sunt consideraţi

membri deplini ai societăţii în care se stabilesc, garantându-li-se drepturi egale în toate sferele

societăţii. Acest model are în vedere o abordare care pune accentul pe particularităţile

grupului şi pe crearea de facilităţi pentru ca fiecare dintre minorităţile etnice existente să îşi

poată păstra şi dezvolta identitatea culturală. Elementul-cheie pentru o societate multiculturală

armonioasă constă în încurajarea înţelegerii reciproce între diversele comunităţi, chiar prin

măsuri luate de autorităţile publice. (Koopmans and Statham, 2001)


31

Multiculturalismul a fost îmbrăţişat încă din 1960 ca o formă de a răspunde la

diversitatea tot mai mare din societatea britanică, efect al imigraţiei non-europene cu

precădere. Specialiştii au concluzionat că alegerea a fost una naturală având în vedere faptul

că Marea Britanie era deja un ansamblu de naţiuni (englezi, scoţieni, galezi, plus comunităţile

din Irlanda de Nord.). Cu toate acestea, au existat şi critici care au subliniat că, în practică,

multiculturalismul a dus la dezvoltarea unor comunităţi musulmane discrete, un fel de

enclave, care funcţionează în unele cazuri separat de societate britanică ( Muslims in Europe:

Integration in Selected Countries, 2005, CRS Report for Congress). În Marea Britanie a

existat în general o atitudine de laissez-faire din partea autorităţilor, în ceea ce priveşte

integrarea imigranţilor. Măsurile luate au fost focusate mai ales pe promovarea toleranţei şi

descurajarea discriminării. De exemplu, cu toate că purtarea rochiei islamice a dat naştere la o

serie de controverse în unele şcoli din Regat, vălul, care în Franţa a fost interzis prin lege ca o

formă de promovare a integrării şi a secularităţii, a fost în general acceptat de către britanici şi

considerat o problemă în care trebuie să decidă şcolile, nu politicienii. (Franz, Europe’s

MuslimYouth, Mediterranean Quarterly,Winter 2007)

O strategie privind integrarea imigranţilor a fost stabilită încă din anii ’60 prin cele

două „Race Relations Acts”(1965, respectiv 1968), urmate de o nouă reglementare în 1976.

Primul act interzicea discriminarea în spaţiile publice, iar cel de-al doilea mergea mai departe,

incluzând locul de muncă, accesul la locuinţe, asigurări şi accesul la bunuri şi servicii. În 1965

a fost creat şi un Comitet Naţional pentru Imigranţii din Commonwealth, care sprijinea

activităţile organizaţiilor locale implicate în ajutorarea imigranţilor (educaţie, nevoi sociale,

informaţie). Legea din 1976 a inclus şi discriminarea indirectă, a trecut în responsabilitatea

consiliilor locale asigurarea egalităţii de oportunităţi şi a bunelor relaţii dintre diferitele

comunităţi rasiale şi a pus bazele unei Comisii pentru Egalitate Rasială ( Bertossi, 2007: 36).

Inspirate din experienţa americană, aceste acte au stat la baza unei abordări a situaţiei

minorităţilor etnice prin prisma unor elemente precum „rasa” sau „etnia”. Ele aveau drept

scop prevenirea formelor de discriminare directă sau indirectă pe considerente rasiale şi nu

religioase. Până în 2003 nu a fost luată nici o măsură care să combată discriminarea

religioasă. Musulmanii puteau fi supuşi discriminării, în mod legal, doar prin prisma faptului

că erau musulmani, întrucât, spre deosebire de evrei şi sikh, ei nu erau recunoscuţi ca

reprezentând un grup etnic. După câţiva ani de negare a existenţei discriminării pe baze

religioase, Marea Britanie a fost forţată, la rândul ei, de Articolul 13 din Tratatul de la

Amsterdam (1999) să recunoască şi să combată această problemă. În 2003 a fost emisă o lege


32

care scotea în afara legii discriminarea pe considerente religioase, dar aceasta era limitată doar

la locul de muncă (Modood et al. 2006: 42).

În 1966, la începutul dezvoltării legislaţiei în ceea ce priveşte relaţiile rasiale, şeful

Home Office (departament al guvernului pentru imigraţie şi paşapoarte), Roy Jenkins, a

definit integrarea din perspectiva britanică, o definiţie care a rămas valabilă chiar şi atunci

când politicile de integrare au început să fie puse sub semnul întrebării, la începutul noului

mileniu. Pentru acesta:

“Integrarea este poate un cuvânt destul de imprecis. Nu o privesc în sensul unei pierderi din

partea imigranţilor a caracteristicilor naţionale şi a culturii proprii. Nu cred că avem nevoie în această

ţară de un ‹‹melting pot››, care să transforme pe toată lumea după un tipar comun.[...]. El ne-ar lipsi

de cel mai multe beneficii ale imigraţiei, care cred că este un lucru cu adevărat pozitiv. Prin urmare,

definesc integrarea, nu ca pe un proces nivelator de asimilare, ci ca egalitate de şanse, însoţită de

diversitate culturală, într-o atmosferă de toleranţă reciprocă.”( Bertossi, 2007: 20)

Totuşi, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, revoltele

din vara anului 2001 din Marea Britanie şi un raport îngrijorător redactat de o comisie a Home

Ofiice, care scoate în evidenţă o separare a comunităţilor minoritare de societatea britanică,

crearea unor enclave care refuzau să se integreze, a fost lansată o nouă agendă privind

coeziunea comunitară, de această dată. La baza acestei noi abordări se afla o concepţie

participativă asupra cetăţeniei, mult mai aproape de ideologia republicană decât de cea

liberală, care punea accentul pe promovarea unor valori naţionale care susţineau „buna

convieţuire”. Marea Britanie a reconsiderat şi legile privind cetăţenia, introducând noi cerinţe

pentru imigranţi (dovada unor suficiente cunoştiinţe de limbă engleză, de istorie, cultură şi

tradiţii britanice, prin trecerea unui test sau urmarea unor cursuri aprobate de cetăţenie şi

limbă). În plus, noile ceremonii de acordare a cetăţeniei presupun un jurământ de loialitate

faţă de regină şi o promisiune de a respecta drepturile şi libertăţile britanice. Toate aceste

cerinţe, care au intrat în vigoare în 2004, au rolul de a asigura că toti noii cetăţeni sunt

capabili de a juca un rol complet în societate, iar ceremoniile de naturalizare vor contribui la

crearea legăturii dintre noii cetăţeni şi societatea britanică. (Muslims in Europe: Integration

in Selected Countries, 2005, CRS Report ).

Franţa şi Marea Britanie au dezvoltat de-a lungul timpului modele distincte în ceea ce

priveşte integrarea imigranţilor, cu precădere a celor musulmani. Primul stat reprezintă cazul

tipic al modelului asimilaţionist, care pune accentul pe integrarea individuală într-o cultură


33

laică, civică, lăsând aspectele legate de etnie, rasă sau religie exclusiv domeniului privat. În

cealaltă direcţie, a multiculturalismului, se înscrie Regatul Unit, unde integrarea se face la

nivelul grupurilor, acordând importanţă nu doar drepturilor individuale, ci mai ales celor

colective şi recunoaşterii difernţelor de ordin etnic şi religios. Abordarea centrată pe individ în

are rădăcinile în liberalism, în particular în republicanismul francez, care consideră îndividul

ca fiind unitatea de bază într-o societate. Imigranţii sunt percepuţi ca rezidenţi indviduali, a

căror principal scop este acela de a se integra în societate-gazdă, lucru care trebuie facilitat de

către autorităţi. Pe de altă parte, abordarea britanică care pune accentul pe integrarea

grupurilor, se desprinde din viziunea comunitariană. Aceasta vede societăţile ca fiind formate

din grupuri care împărtăşesc anumite caracteristici care le disting de alte grupuri. Această

particularitate determină uneori nevoia creării organizaţii separate pentru comunităţiile de

imigranţi.

Cele două state au încercat să faciliteze accesul la cetăţenie, în special pentru

imigranţii sosiţi din fostele colonii, dar caracteristicile speciale ale fiecărei societăţi şi

principiile pe care si-au bazat politicile de integrare au dus la abordări diferite. Problema

integrării imigraţilor a fost amânată destul de mult timp, întrucât statul francez a considerat că

muncitorii veniţi masiv după cel de-al doilea Război Mondial se vor întoarce în statele de

origine, luând măsuri pentru a pune capăt imigraţiei economice şi pentru a încuraja plecarea

celor aflaţi în Franţa. Totuşi, s-a văzut pus într-o situaţie mult mai complicată decât

prevăzuse. Asimilarea imigranţilor musulmani a încercat să se facă într-un spaţiu eminamente

secular, laic, fără a se ţine cont de diversitatea existentă în cadrul acestei comunităţi sub raport

lingvistic, al originii, tradiţiilor etc, sau de particularităţile religiei islamice per ansamblu.

Neutralitatea statului şi neintervenţia acestuia în chestiuni legate de rasă, etnie, religie a

determinat ignorarea şi negarea unor fenomene grave care s-au dezvoltat în societatea

franceză, în prim-plan aflându-se discriminarea. La polul opus, Regatul Unit a dezvoltat încă

de la început politici de integrare, percepând imigraţia ca pe un fenomen permanent. A luat în

calcul diferenţele etnice şi rasiale ale comunităţilor şi a adoptat o serie de măsuri anti-

discriminatorii. Totuşi, a ignorat diversitatea religioasă şi implicit discriminarea pe această

bază.

Politicile celor două state au fost însă nevoite să se alinieze la standardele impuse de

către Uniunea Europeană, care odată cu Tratatul de la Amsterdam a introdus menţiuni stricte

pentru combatrea discriminării pe baze rasiale, etnice, dar şi religioase. Astfel, legislaţia

Franţei şi a Marii Britanii a cunoscut schimbări esenţiale, iar minorităţii musulmane, în

particular, i s-a acordat un alt statut. Măsura în care cele două modele de integrare şi-au atins


34

scopul din punct de vedere socio-economic şi al eliminării prejudecăţilor şi atitudinilor

discriminatorii din rândul populaţiei majoritare, va fi analizat în următoarele două capitole.

Eficacitatea sau, dimpotrivă, eşecul politicilor de integrare a imigranţilor,

fundamentate şi aplicate de către cele două state vestice, Franţa şi Marea Britanie, trebuie

analizate luând în considerare toate dimensiunile pe care procesul de integrare le presupune şi

o serie de indicatori prestabiliţi care oferă informaţie relevantă. Totuşi, scopul meu în această

lucrare nu este o analiză exhaustivă a ceea ce conceptul de integrare defineşte, ci se limitează

la anumite aspecte ce caracterizează situaţia unei comunităţi speciale de imigranţi -

musulmanii-, rezultat a modului în care fiecare stat în parte a înţeles să rezolve aşa-numita

„problemă musulmană”.

Sartori, celebrul teoretician italian, afirma că în general statele europene au tratat cu

superficialitate procesul de integrare, limitându-se de cele mai multe ori şi considerând

suficientă acordarea cetăţeniei, ignorând chiar scopul principal ce trebuia urmărit şi anume

armonizarea relaţiilor dintre imigranţi şi societatea în care aceştia s-au stabilit sau „buna

convieţuire”. Măsura în care afirmaţia lui Sartori se justifică poate cel mai bine fi

exemplificată prin analizarea gradului de integrare a comunităţii musulmane sub două

aspecte: social-economic şi atitudiinile societăţilor-gazdă.

În capitolele următoare îmi propun să prezint pe scurt cele două dimensiuni ale

integrării prin prisma dificultăţilor cu care o parte semnificativă a comunităţii musulmane din

Franţa şi Marea Britanie se confruntă, selectând trei indicatori pentru fiecare: încadrarea pe

piaţa muncii, nivelul educaţional, condiţiile de locuit şi marginalizarea socială, respectiv

discursul asupra musulmanilor, percepţiile populaţiei majoritare şi rolul media.


35

Capitolul III

Integrarea social-economică

Scopul acestui capitol este acela de a urmări modul în care măsurile luate de către

autorităţile celor două state vizate se reflectă în situaţia de facto a comunităţii musulmane, în

zilele noastre, sub raport social-economic. Datele oferite de anumiţi indicatori complementari,

precum încadrarea pe piaţa muncii, nivelul educaţional şi condiţiile de locuit, sunt relevante

pentru evidenţierea unui anumit grad de marginalizare socială şi economică, care oscilează nu

atât în funcţie de zonă, ci de originea etnică, de contextul care în care s-a produs imigraţia şi

stabilirea în cele două state europene.

III.1 Încadrarea pe piaţa muncii

Majoritatea studiilor care analizează situaţia imigranţilor în Franţa, precum şi date

oficiale ale INSEE, concluzionează că, dintre toate categoriile sociale, imigranţii sunt cei mai

expuşi şomajului şi se regăsesc în general în sectoare mai puţin avantajoase de pe piaţa

muncii.

Prima generaţie de imigranţi musulmani care a „invadat” statul francez în anii ’50 a

reprezentat o importantă forţă de muncă în anumite sectoare (cum ar fi industria, construcţiile,

sectorul terţiar) care, din cauza pierderilor suferite în recent încheiatul război mondial sau din

cauza muncii mult prea dificile şi neatractive pentru francezi, necesitau lucrători, chiar

necalificaţi, pentru a-şi relansa activitatea. În contextul crizei economice din anii ’80,

imigranţii au avut o evoluţie oscilantă în ceea ce priveşte locurile de muncă (v. Tabel 1).

Informaţiile cele mai importante care se pot desprinde din aceste statistici se referă mai ales la

procentul redus de salariaţi în rândul imigranţilor provenind din principalele state cu populaţie

musulmană, între aceştia, situaţia cea mai favorabilă înregistrându-se în rândul algerienilor,

cei mai numeroşi în Franţa şi care au beneficiat şi de condiţii mai speciale; la polul opus se

află minoritarii de origine turcă.


36

Tabel 3.1. Proporţia salariaţilor străini în funcţie de naţionalitate (1982, 1985,

1988)

Sursa : Muslims în the EU-Cities Report: France, OSI, 2007

Proporţia populaţiei salariate Naţionalitate

1982 1985 1988

Algerieni 22.2 19.9 19.3

Marocani 11.8 11.9 12.8

Tunisieni 4.9 4.7 4.9

Din Africa Sub-

sahariană

3.9 4.6 4.9

Turci 3.0 2.9 3.0

Situaţia la nivelul anilor 2000 se remarcă printr-o evoluţie considerabilă, dar problema

şomajului şi a locurilor de muncă slab cotate a fost transmisă şi către generaţiile următoare de

musulmani, majoritatea născuţi şi educaţi pe teritoriul Franţei. În 2002, conform datelor

oferite de INSEE, media ratei şomajului în rândul imigranţilor, persoane active cuprinse între

25 şi 59 ani, se ridica la 16,4%, dublu decât în cazul populaţia majoritară (7.2%)(v. Grafic 1).

Dacă rata şomajului în ceea ce îi priveşte pe imigranţii proveniţi din Spania, Italia şi

Portugalia este destul de scăzută, chiar mai scăzută decât în cazul non-imigranţilor, persoanele

originare din zona Maghrebului, din Africa Sub-Sahariană sau din Turcia se confruntă cu o

situaţie îngrijorătoare; mai mult de o persoană din cinci se află în şomaj. Imigranţii, femei şi

bărbaţi, sunt cel mai des simpli muncitori (52% dintre bărbaţi şi 23% dintre femei), chiar

necalificaţi(42% faţă de 34% în rândul populaţiei majoritare). Trebuie subliniat, astfel, că de

regulă imigranţii, cu precădere cei musulmani, ocupă un loc mai puţin avantajos decât restul

populaţiei, iar femeile, în particular, au o situaţie destul de îngrijorătoare (conform datelor

oferite de INSEE pentru anul 2002, şomajul în rândul femeilor cu origine maghrebiană

atingea în jur de 30%).


37

Grafic 3.1 Rata şomajului în funcţie de ţara de origine

Sursa: INSEE, 2002

Marea Britanie, pe de altă parte, consideră integrarea social-economică un aspect

extrem de important în ceea ce îi priveşte pe imigranţi. Cu toate măsurile luate, evoluţia

minorităţii musulmane se apropie sensibil de cea din Franţa. În rândul musulmanilor se

distinge cea mai mare rată de inactivitate economică în comparaţie cu alte grupuri religioase,

atât în ceea ce priveşte bărbaţii, cât şi femeile. Conform datelor oferite de Office for National

Statistics (ONS), în 2004, 13% dintre bărbaţii musulmani din Marea Britanie erau şomeri, o

rată de trei ori mai mare decât în rândul creştinilor (4%). Categoria de musulmani cu vârste

între 16 şi 24 de ani înregistrează un procent al şomajului care ajunge la 28%, în comparaţie

cu 11% pentru bărbaţii creştini din aceeaşi grupă de vârstă (http://www.euro-

islam.info/country-profiles/united-kingdom/).

Bărbaţii originari din Bangladesh se confruntă cu situaţia cea mai dificilă în ceea ce

priveşte rata de inactivitate economică (20%, de patru ori mai mult decât în rândul populaţiei

albe-5%) (v.Grafic 2). Această categorie este urmată cu procentaje apropiate de către

pakistanezi, negrii africani şi caraibieni. La polul opus se află persoanele de origine indiană,

cu o rată de doar 7%. În rândul femeilor se poate identifica o imagine asemănătoare. Rata

cea mai mare de şomaj o au femeile cu origini în Bangladesh, cu 24% în raport cu doar 4% în

cazul femeilor albe. Procentajul cel mai mic poate fi identificat tot în cazul categoriei

minoritare provenite din India (7%).

Populaţia musulmană în 2004 succeda evreii şi era urmată de către minoritatea budistă

în ceea ce priveşte numărul de lucrători independenţi. 37% erau concentraţi în anumite

sectoare precum distribuţia, sectorul hotelier sau al restaurantelor, în comparaţie cu doar 17%

din rândul creştinilor. În plus, unul din şapte bărbaţi de religie musulmană lucra în industria

transportului şi comunicaţiilor(www.statistics.gov.uk ).


38

Situaţia, de multe ori dificilă a minorităţii musulmane din Marea Britanie, sub acest

aspect, este rezultatul mai multor factori care şi-au pus amprenta. Principalul impediment

pentru accederea la un un loc de muncă sau pentru obţinerea unei promovări, în rândul

asiaticilor, este considerată discriminarea pe bază rasială. Atunci când se are în vedere

obţinerea unui loc de muncă, acest factor este invocat cel mai des de către africanii de

culoare(35%), cei originari din Bangladesh(24%), indieni (23%), grupul format din rase

mixte(23%), negrii caraibieni(15%) şi pakistanezii (12%). Acelaşi motiv stă şi la baza

refuzului promovării persoanelor aparţinând acestor categorii, cu o rată chiar mai mare. Mai

bine de 50% dintre pakistanezi, indieni şi africani au corelat discriminarea rasială cu lipsa de

promovare la locul de muncă. Procente mai mici s-au înregistrat în rândul populaţiei de

culoare originară din zona Caraibelor(44%) şi a muncitorilor aparţinând grupului rasial

mixt(40%). 27% dintre pakistanezi, 12% dintre indieni şi 7% dintre africani au sugerat religia

ca principal impediment (Home Office Citizenship Survey, 2003:103-104).

În afara discriminării pe baze rasiale sau religioase, sunt invocate şi alte motive

precum restructurarea economică şi declinul unor anumite arii industriale; multe comunităţi

de musulmani au fost concentrate în acele zone în care industriile tradiţionale au avut cel mai

regres. La acestea se poate adăuga şi faptul că un procent semnificativ dintre persoanele

apaţinând acestei comunităţi nu deţine calificări oficiale sau aptitudini care să le deschidă

calea către obţinerea de locuri de muncă în alte sectoare.

Grafic 3.2 Rata şomajului în funcţie de origine etnică şi sex (2001-2002)

Sursa: Social Focus in Brief: Ethnicity 2002 , ONS


39

III.2. Educaţia

Pentru cazul francez este destul de dificil să conturezi o imagine cât mai veridică cu

privire la nivelul educaţional în rândul imigranţilor musulmani, mai ales a generaţiilor

următoare născute în Hexagon, întrucât nu există informaţie oficială în funcţie de religie, ci

doar pe baza ţării de origine. Ministerul Educaţiei nu pune la dispoziţie nici măcar statistici

privind numărul de elevi de origine străină(Muslims in the EU-Cities Report: France,

OSI:2007).

Datele oferite de INSEE pentru anul 1999 indicau, în rândul primei generaţii de

imigranţi, indivizi cu vârste între 30 şi 49 de ani, un nivel destul de scăzut al studiilor. 41%

dintre aceştia completaseră doar nivelul primar, categoriile cele mai afectate regăsindu-se în

persoanele de origine turcă (70%), marocană(53%) şi tunisiană(48%). O bilă albă este

deţinută de imigranţii din Africa Sub-sahariană, aceştia deţinând în 27 % din cazuri o diplomă

universitară, în comparaţie cu populaţia naţională unde doar 23% se găsesc în această situaţie.

Imigranţii din regiune au atins un nivel educaţional mult mai înalt, ei venind în Franţa, în

foarte multe cazuri, atraşi de oportunităţile de definitivare a studiilor.

În ceea ce îi priveşte pe tinerii musulmani, rezultatele variază mai ales în funcţie de

ţara de origine. Studiul făcut de Open Society Institute (Muslims in the EU - Cities Report:

France) preia concluziile unor mai multor cercetări neoficiale, care arată că situaţia şcolară în

rândul tinerilor de origine maghrebiană sau din Africa Sub-Sahariană se rezumă, într-un

procent semnificativ, la un nivel destul de scăzut. Chiar dacă au rezultate comparabile la

examenul de bacalaureat cu tinerii de origine franceză, cei care urmează studii superioare, în

puţine cazuri reuşesc să le definitiveze prin obţinerea unei diplome. Situaţia în rândul celor

proveniţi din Turcia este cea mai dramatică, regula fiind în general dată de terminarea unor

studii primare sau secundare.

Există o serie de factori legaţi de experienţa migraţiei(precum, petrecerea unui număr

de ani în afara Franţei înainte de a face cunoştiinţă cu sistemul de învăţământ francez, faptul

că mulţi dintre imigranţi au fost născuţi în străinătate sau perioada de timp pe care părinţii

tinerilor au petrecut-o în Franţa) care pot consideraţi cauze directe ale situaţiei modeste în

ceea ce priveşte educaţia în rândul tinerilor imigranţi sau a copiilor cu origini imigrante. Pe de

altă parte, trebuie privită cu seriozitate şi situaţia socio-economică a acestora. Foarte mulţi se

regăsesc în şcolile din suburbiile în care locuiesc, întrucât sistemul educaţional francez

prevede distribuirea elevilor în funcţie de locul de rezidenţă şi nu deţin mijloacele materiale

necesare pentru a se îndrepta către o şcoală privată. Aceste cauze pot fi identificate în mare


40

parte şi în cazul Regatului Unit şi chiar la nivelul majorităţii statelor europene care au

comunităţi de musulmani care se confruntă cu acest tip de probleme.

Singurele concluziile cu adevărat pozitive pot fi trase din evoluţia pe care nivelul de

educaţie a înregistrat-o în rândul imigranţilor din 1982 până în prezent.8 Date oferite de

INSEE pe baza recensămintelor din 1982 şi 1999 şi a anchetelor anuale din 2004-2005, arată

un progres vizibil (v. Grafic.3). O linie ascendentă spectaculoasă poate fi observată în cazul

studiilor superioare. În 2004 de patru ori mai mulţi imigranţi aveau o diplomă de studii

superioare faţă de anul 1982, înregistrându-se un procent apropiat de cel existent în cazul non-

imigranţilor (24% faţă de 29%).

Grafic 3.3 Evoluţia structurii diplomelor obţinute de imigranţi şi non-imigranţi9

Sursa : INSEE, Enquêtes annuelles de recensement 2004-2005

La nivelul Marii Britanii, o treime (33%) dintre musulmanii aflaţi la vârsta de muncă

nu au nici un fel de calificare(v.Grafic 4), având situaţia cea nefavorabilă în raport cu celelalte

grupuri religioase, lucru care influenţeză direct accesul pe piaţa muncii. Şanse mai mari

pentru obţinerea unei diplome sau a unei calificări le au musulmanii născuţi în Regat, aproape

de ori mai mari decât cei veniţi din afară.

Diferenţe notabile se înregistrează între performanţele şcolare ale diferitelor grupuri

etnice, pentru care există şi date concludente. Cele mai bune rezultate se înregistrau în 1999 în

rândul tinerilor de origine indiană în ceea ce priveşte educaţia secundară, 66% dintre fete şi

8 INSEE nu oferă date luând în considerare religia, lucru pentru care nu se pot stabili statistici foarte precise cu privire la situaţia populaţiei musulmane, ci doar estimări făcute de anumiţi cercetători 9 CEP-Certificat de studii primare; CAP-Certificat de aptitudini profesionale; BEP- Brevet de studii profesionale


41

54% dintre băieţi cu vârsta de 16 ani obţinând cinci sau mai multe GCSE (General Certificate

of Secondary Education), având calificative între A şi C. În contrast, doar 37 % dintre elevele

originare în Pakistan sau Bangladesh şi 22% dintre băieţi obţineau rezultate similare.

În ceea ce priveşte obţinerea de calificări superioare, în 2001-2002, persoane

aparţinând unor grupuri etnice minoritare (precum cei originari din China, India, negrii

africani sau alţi asiatici) prezentau şanse egale sau chiar mai mari decât populaţia albă. La

polul opus, se aflau cei cu origini în Pakistan ( 40 % dintre femei şi 27 % dintre bărbaţi) sau

Bangladesh (48% dintre femei şi 40% dintre bărbaţi)( Social Focus in Brief: Ethnicity 2002,

Office for National Statistics).

Grafic 3.4 Procentajul persoanele fără calificare: în funcţie de religie, 2004

Sursa: www.statistics.gov.uk

III.3. Condiţiile de locuit şi segregarea

Acest indicator, ca de altfel şi cel legat de educaţie, se regăseşte la limita dintre

dimensiunea social-economică şi cea culturală. Atunci când, în mod sistematic, populaţia

imigrantă se regăseşte în zone ce oferă condiţii de locuit nefavorabile, acest lucru poate fi

interpretat ca un semn al marginalizării acestei categorii de către populaţia majoritară. De

facto, calitatea condiţiilor de locuit este legată de problema segregării, a delimitării spaţiale de

restul societăţii şi se interconectează cu ceilalţi doi indicatori analizaţi mai sus, depinzând de

istoria stabilirii imigranţilor în societăţile-gazdă, de sectoarele în care au fost angajaţi, ca


42

urmare a cerinţelor de pe piaţa muncii, dar şi de competenţele deţinute, de preţul locuinţelor,

de scopul imigrării şi de perspectivele oferite( Entzinger and Biezeveld, 2003).

Musulmanii din Franţa care au imigrat imediat după război au fost angajaţi cu

precădere în sectorul industrial (construcţia de automobile, industria chimică, metalurgică) şi

s-au stabilit în zonele în care erau concentrate activităţile industriale şi puteau avea acces la

locuinţe ieftine, un tipar care s-a păstrat într-o anumită măsură până astăzi. Perioada primului

val imigraţionist postbelic a coincis şi cu o diminuare a ofertei de locuinţe în Franţa, lucru

care i-a obligat pe majoritatea să se mulţumească cu locuinţe modeste, chiar mizere din marile

oraşe, unii recurgând chiar la varianta aşa-numitelor „shanty towns”(zone de la periferia unor

oraşe precum Paris, Lyon, Grenoble sau Marseille etc., în care oamenii trăiau în condiţii

improprii, în colibe improvizate din diferite materiale.). În anii ’50, guvernul a început

construcţia unor cartiere rezidenţiale pentru muncitorii imigranţi, demolând acele „shanty

towns” şi toate locuinţele improprii, lucru care a contribuit la o semnificativă îmbunătăţire a

condiţiilor de viaţă pentru această categorie. Începând cu anii 1970, muncitorii imigranţii au

câştigat progresiv accesul la locuinţe sociale (HLM - habitations à loyer modéré ), ca urmare a

creşterii standardelor de viaţa pentru clasa muncitoare de origine franceză, ce a putut să îşi

permită cumpărarea propriilor proprietăţi.( Muslims in the EU-Cities Report: France, OSI,

2007: 6) Astfel, din 1970 locul acestora a fost ocupat de către imigranţii de condiţie modestă,

majoritate locuind şi astăzi în locuinţe sociale închiriate.

În 2002, doar 35% dintre familiile de imigranţi aveau în proprietate locuinţa, în

comparaţie cu 57% în rândul populaţiei naţionale. Acest aspect este strict legat de nivelul

veniturilor, majoritatea imigranţilor fiind incapabili de eforturi financiare atât de mari precum

le presupune achiziţionarea propriei case. Mai mult de jumătate dintre proprietarii imigranţi

sunt de origine europeană, deci nu din statele din care de regulă provin minoritarii musulmani.

Imigranţii s-au îndreptat mai ales către sectorul de locuinţe închiriate (56%), dintre aceştia

32% au ales locuinţele sociale pentru costurile mai reduse. În rândul familiilor de imigranţi,

mai mult de 50% dintre cele de origine magrebiană s-au stabilit în locuinţele din sectorul

social, urmate de un procent semnificativ de familii venite din Turcia sau Africa Sub-

Sahariană. Imigranţii din aceste zone au venit în Franţa începând cu anii ’60, în acelaşi timp

în care locuinţele sociale au început să se dezvolte (INSEE, Les immigrés en France, édition

2005:140).

Problema cea mai presantă este legată concentrarea geografică a musulmanilor în

special în zonele cele mai dezavantajate ale oraşelor, caracteristică menţinută din perioda

stabilirii lor în Franţa şi agravată de modul în care a fost tratată imigraţia. S-a ajuns la practic


43

o ghetoizare a populaţiei musulmane, mai dezavantajată din punct de vedere economic, care,

spre deosebire de populaţia franceză sau de alte categorii de imigranţi, nu a avut posibilitatea

să părăsească aceste cartiere mărginaşe azi subdezvoltate. Aceste aşa-numite „banlieux” s-au

transformat în cartiere fărămiţate, părăsite prin plecarea celorlate categorii de populaţie şi prin

indiferenţa autorităţilor; s-au degradat de-a lungul timpului, fiind centre pentru un segment

defavorizat de populaţie, cu un eşec şcolar foarte puternic, cu o rată a şomajului în rândul

tinerilor de aproximativ 50%, dominate de revolte şi violenţe teribile, ca urmare a unui

sentiment de inutilitate socială. Intenţiile de integrare au dus de cele mai multe ori la segrgare,

la formarea de societăţi paralele, cu un alt ritm şi cu alte direcţii de dezvoltare.

Dacă modelul asimilaţionist francez, care a ignorat diferenţa şi a negat pentru mult

timp existenţa unei probleme reale legate de statutul imigranţilor, determinând crearea unor

ghetto-uri, ţinte ale discriminării, în societate, modelul multiculturalist britanic pare, cel

puţin la prima vedere, o variantă mai sensibilă la diversitate, cu un discurs bazat pe un grad

mai mare de „political correctness”. Totuşi, în foarte multe rânduri, multiculturalismul

parcticat în Marea Britanie a fost acuzat de faptul că permite şi susţine crearea unor enclave

pe considerente etnice. Un exemplu relevant este cel al comunităţii pakistaneze din Londra,

una dintre cele mai mari şi mai vechi comunităţi din afara Pakistanului, cu aproximativ

140,000 de persoane, majoritatea fiind concentrate în patru districte ale capitalei: Newham,

Bradford, Redbridge şi Waldham Forest. (Franz, Europe’s MuslimYouth, Mediterranean

Quarterly, 2007).

O treime din populaţia musulmană trăieşte în cele mai sărace cartiere din ţară, lucru

care poate fi explicat urmărind istoric stabilirea acestor comunităţi în UK şi situaţia lor socio-

economică. (Muslims in the EU - Cities Report:United Kingdom, OSI, 2007). Există o strânsă

legătură între situaţia privind locurile de muncă la care musulmanii au acces şi calitatea

locuinţelor şi a zonelor în care aceştia s-au stabilit. Segregarea geografică a acestei comunităţi

afectează şi nivelul educaţional, în acelaşi timp.

Majoritatea minortăţilor etnice care compun peisajul populaţiei imigrante au venit

după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, la fel ca şi în Franţa, pentru a umple

golurile de pe piaţa forţei de muncă. Muncitorii nou-veniţi au fost de facto obligaţi să accepte

un anumit sector al pieţei muncii, respins de populaţia naţională, care presupunea munci

manuale prost-plătite sau slujbe care nu necesitau o anumită calificare. Accesul doar la acest

tip de locuri de muncă nu a fost singura problemă cu care au trebuit să se confrunte. Imigranţii

s-au văzut aruncaţi la marginea societăţii şi în ceea ce priveşte spaţiile de locuit. Conform

Survey of English Housing 2001, 69% dintre musulmanii de origine pakistaneză deţineau în


44

proprietate o locuinţă, în comparaţie cu doar 34% în rândul persoanelor provenite din

Bangladesh, în condiţiile în care rata în rândul populaţiei albe era de 70%. Conform

recensământului din 2001, 51% din populaţia musulmană per ansamblu deţinea locuinţe

proprii. O mare parte dintre proprietarii din rândul musulmanilor din Bangladesh trăiesc în

locuinţe destul de modeste sub aspectul condiţiilor, lipsindu-le în multe cazuri facilităţi

absolut normale, iar restul s-au concentrat în locuinţe sociale, în lipsa posibilităţilor de a

achiziţiona propriul imobil.

Populaţia musulmană este puternic concentrată într-un număr redus de zone urbane

precum Londra (607,000), West Midlands Metropolitan County (Birmingham)(192,000),

Greater Manchester(125,219) şi West Yorkshire Metropolitan County (zona urbană Bradford-

Leeds). În oraşele în care s-au stabilit comunităţile de musulmani, cea mai mare rată de

segregare se întâlneşte în rândul persoanelor originare din Pakistan şi Bangladesh. Pe o scală

de la 0 la 100, pakistanezi arată un grad de separare de populaţia albă de 54%, iar imigranţii

musulmani din Bangladesh de 65%.(Abbas, Muslims Britain: communities under pressure.,

http://books.google.ro, p.28).


45

Capitolul IV

Atitudinile societăţilor-gazdă

Întrebările cu privire la identitatea şi la situaţia social-economică pe termen lung sunt

aspecte indispensabile atunci când vorbim despre comunităţile musulmane din Franţa şi din

Marea Britanie. Cea de-a doua dimensiune a fost tratată în capitolul anterior, urmând ca acum

să desprind câteva elemente care se subsumează coordonatei atitudinale în genere, urmărind şi

modul în care identitatea musulmanilor europeni s-a transformat sau s-a reconstruit din

momentul stabilirii lor pe continent, o identitate de multe ori atribuită care generat sentimente

de alienare.

IV.1. Modificarea discursului asupra musulmanilor

Migraţia este unul dintre fenomenele care tind „să sprijine” percepţiile antagonice

dintre „Noi” şi „Ceilalţi” şi să facă mai puternice identificările pe bază naţională, etnică sau

religioasă. Comunităţile de musulmani au devenit aceşti „Ceilalţi” pentru populaţiile

majoritare din Franţa şi Marea Britanie, ieşind în prim- plan datorită accentul pe care l-au pus

pe importanţa propriei religii (în două societăţi care se descriu ca fiind seculare; mai ales

cazul francez este binecunoscut din acest punct de vedere) şi evenimentelor de la nivel local,

dar şi global care au implicat musulmanii.

Identitatea individuală este un construct social bazat pe imaginea pe care o persoană o

are despre sine (Selbstbild) coroborată cu recunoaşterea acestei imagini de către ceilalţi

(Fremdbild). Fiecare individ încearcă să ajungă la o înţelegere între imaginea pe care o are

despre propria persoană şi caracteristicile pe care lumea din afară i le atribuie. În Europa,

mass-media, partidele de dreapta, atitudinile xenofobe ale populaţiei (mai ales în Europa

Centrală) au clasificat musulmanii, în mod repetat, ca fiind înapoiaţi, needucaţi, fanatici

religioşi, lucru care a determinat resentimente puternice şi alienare, mai ales printre cei cu o

situaţie socială şi economică precară. În acelaşi timp, instituţiile europene de învăţământ

superior au creat şi o generaţie de tineri musulmani bine educaţi, conştienţi de poziţia

subordonată pe care o deţin în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Acest lucru explică

radicalizarea unei părţi a musulmanilor, chiar şi a celor perfect integraţi în noua societate.

(Franz, Mediterranean Quarterly: Winter 2007: 98)


46

Definirea minorităţilor etnice din Marea Britanie a suferit de-a lungul anilor mai

multe modificări. Anii ’50 reduceau totul la chestiuni legate de „culoare”, în anii 1960

accentul s-a mutat pe termeni de „rasă”, iar în 1980 şi 1990, „etnia” făcea obiectul

preocupărilor cercetărilor. „Religia” şi „identitatea” reprezintă aspecte luate în considerare în

contemporaneitate, ca efect al globalizării care a influenţat toate aspectele vieţii sub raport

economic, politic, social şi cultural. În Franţa, stat secular şi laic, lucrurile au fost mult mai

stricte şi mai greu de modificat. Se refuză intruziunea în spaţiul public a unor elemente

tradiţional considerate ca aparţinând de sfera privată, precum religia. Recensămintele franceze

nu conţin nici un fel de întrebare care să evalueze anumite aspecte din viaţa populaţiei pe

criterii religioase. Singura concesie în evaluarea imigranţilor este cea legată de ţara de origine.

Islamul şi musulmanii, în particular, ignoraţi ca formând o minoritate religioasă de oficialităţi,

etichetaţi ca simpli „imigranţi” sau „străini” au intrat în atenţia publicului mai ales prin

imaginea pe care media le-a creat-o de-a lungul timpului. Media franceză, cât şi cea britanică

prezintă un „Islam imaginar”, „parţial”, golit de diferenţele şi particularităţile care îl definesc,

luat în vizor doar prin evenimentele controversate de care se leagă.

IV.2. Percepţia publică a minorităţii musulmane

Imaginea pe care musulmanii din Franţa o au în rândul populaţiei majoritare a suferit

serioase modificări în ultimii, în sensul unei ameliorări comparativ cu anii 1980, dar mai ales

a unei schimbări a contextelor în care acestă minoritate este evaluată. Criza economică a

anilor ’80 a afectat profund situaţia economică şi socială în Franţa, tinerii nord-africani

devenind ţapi ispăşitori pentru toate frustrările şi temerile societăţii, fiind în acelaşi timp ţinta

unor atitudini xenofobe. Atmosfera tensionată a fost întreţinută şi de câştigarea alegerilor

locale de către Frontul Naţional10 martie 1983, care în discursurile sale, acuza imigranţii de

crearea unei stări de insecuritate în Franţa11. Principala dezbatere publică legată de populaţia

musulmană în această perioadă se referea la legitimitatea dreptului acestora şi a copiilor lor de

a rămâne în Franţa (Muslims in the EU: France, OSI, 2007: 72).

Anii 1990 modifică sensul dezbaterii, îndreptându-l către întrebări legate de loialitatea

imigranţilor faţă de statul francez şi de principiile esenţiale ale acestuia (republicanismul şi

10 Frontul Naţional- este un partid politic francez, catalogat a fi de extremă-dreaptă, naţionalist, fondat în 1972 de către Jean-Marie Le Pen. 11 În vara anului 1981 ale tinerilor din cartierele sărace din jurul oraşului Lyon, uramte de un climat de tensiune născut între copii imigranţilor care trăiau în aceste zone şi forţele de poliţie. În 1983, tensiunile s-au intensificat între tineri şi poliţie, rezultatul fiind aproximativ 20 de victime făcute de către poliţişti.


47

secularitatea). Aceste discuţii au fost cauzate de unele evenimente care au avut loc în această

perioadă, între care se distinge şi celebra „affaire du foulard”(1989) care va continua să

constituie o sursă de tensiune şi să se repete, generând şi o serie de întrebări cu privire la

statutul femeilor musulmane. Femeile musulmane sunt foarte des considerate ca fiind

victimele opresiunii stabilite de legea islamică, iar obligaţia purtării vălului, în particular, este

interpretată ca un semn de supunere, de subordonare. Trebuie însă luată în considerare

complexitatea acestei teme şi scos în evidenţă faptul că, deşi, în general, femeile tind să poarte

vălul din cauza presiunii la care sunt supuse de către familie sau de către grupul de care

aparţine, există şi cazuri în care ele aleg benevol această variantă, pentru motive de ordin

religios sau pentru a-şi arăta ataşamentul pentru identitatea musulmană.

Controversa legată de purtarea vălului s-a declanşat în Franţa în noiembrie 1989, când,

la o şcoală publică din Creil, o suburbie din nordul Parisului, trei fete care purtau vălul islamic

au fost exmatriculate. Aşa cum am subliniat mai sus, evenimentul a dat naştere la o serie de

dezbateri pe tema identităţii (musulmane, dar şi naţionale) şi a compatibilităţii dintre Islam şi

principiul laicităţii franceze. După acest caz, Franţa a fost percepută ca o ţară anti-islamică,

mai ales de către populaţia musulmană rezidentă aici. Un sondaj publicat de Nouvel

Observateur în august 1990 arăta că 78% dintre francezi respingeau vălul islamic şi

considerau că tinerele musulmane nu ar trebui să-l poarte în şcoli (Muslims in the EU:

France, OSI, 2007: 73).

Problema vălului a revenit în atenţia publicului de-a rândul anilor, lucru interpretat ca

o confirmare a incompatibilităţii Islamului cu valorile Vestului, lucru care făcea imposibilă

asimilarea acestui segment de populaţiei în societatea franceză. Alte interpretări considerate

clasice mergeau chiar mai departe afirmând o slăbire a statului în genere sau o erodare a

valorilor republicane (Modood et al. 2006: 57-58). În 2003, preşedintele Chirac a stabilit o

Comisie (Commission de réflexion sur l’application du principe du laicité) care să se pronunţe

asupra purtării însemnelor religioase în şcolile publice; anterior, în 1994 mai exact, Ministrul

de dreapta al Educaţiei, François Bayrou, emisese o circulară prin care interzicea toate

simbolurile religioase ostentative în înstituţiile de învăţământ public, considerând şcoala

însăşi reprezentarea ideologiei naţionale. Raportul Comisiei susţinea impunerea unei

interdicţii, care s-a materializat cu legea din 2004. Aceasta, la rândul ei, şi-a atras suporteri,

dar mai ales oponenţi. Pe de o parte, prim-ministrul al Franţei la acel moment, Raffarin, o

motiva prin faptul că stabileşte nişte limite în calea militantismului religios în creştere, iar

grupurile de musulmani moderaţi o susţineau în speranţa unei reduceri a tensiunilor atât la

nivelul şcolilor, cât şi al societăţii per ansamblu. Pe de altă parte, legea a fost criticată, întrucât


48

era văzută ca un instrument negativ care stigmatiza şi care putea conduce la o înstrăinare, la o

alienare a musulmanilor francezi. (Muslims in Europe: Integration Policies in Selected

Countries, CRS Report, 2005: 32 ).

A doua generaţie de musulmani din Franţa a găsit în Islam şansa de a-şi redefini

identitatea, un sentiment de apartenenţă, un element de coerenţă într-o societate care continua

să-i marginalizeze. Această dezvoltare a conştiinţei religioase, precum şi o serie de

evenimente, între care atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA, au contribuit la

păstrarea unei stări de anxietate în raport cu populaţia musulmană. Un sondaj din septembrie

2001 (datele sunt comparate cu cele din 1994) realizat în rândul populaţiei franceze este

relevant pentru imaginile negative cu care Islamul era încă asociat. Cei mai mulţi respondenţi

au atribuit valori negative precum supunerea(18), fanatismul(22) sau respingerea valorilor

occidentale(17). Dacă primele două caracteristici au suferit modificări pozitive, în sensul unei

aprecieri a situaţiei, ideea că musulmanii nu acceptă valorile esenţiale ale Vestului a crescut în

intensitate(17% dintre cei intervievaţi în 2001au fost de această părere, faţă de 12% în 1994).

Tabel 4.1.Percepţiile publice ale Islamului (1994 şi 2001) Sursa: Muslims in the EU: France, OSI, 2007: 74

Procentaj Respondenţii au fost întrebaţi dacă asociau valorile de mai jos cu Islamul

2001 1994

Justiţie 6 2 Libertate 8 6 Democraţie 5 3 Protecţia femeii 6 5 Supunere 18 24 Fanatism 22 37 Respingerea valorilor vestice

17 22

Violenţă 8 5 Nici un răspuns 10 6 Total 100 100

În 1997, în Marea Britanie, The Runnymede Trust Commission on British Muslims

and Islamophobia a indicat un nou termen pentru a descrie ostilitatea şi discriminarea

îndreptate către minoritatea musulmană care s-au dezvoltat ca răspuns la valurile de imigranţi


49

musulmani de după cel de-al doilea Război Mondial. Treptat, acesta a ajuns să fie generalizat

şi la nivelul celorlalte state care au reprezentat ţinte ale imigraţiei musulmane.

Discursul asupra musulmanilor în Regatul Unit s-a distins în funcţie de originea etnică

a minorităţii în cauză. În anii ’80, comunităţile asiatice erau, de regulă privite într-o manieră

pozitivă, mai ales în comparaţie cu afro-caraibienii. Asiaticii erau deseori descrişi ca fiind

eficienţi, de succes şi având un comportament bun, în spiritul legilor britanice. Diferenţieri au

început să apară o dată cu delimitarea unor subcategorii de asiatici, între care indienii aveau

rezultatele cele mai bune în ceea ce priveşte locurile de muncă şi nivelul educaţional, iar

pakistanezii şi cei originari din Bangladesh, grupurile musulmane majoritare, se aflau la polul

opus( Muslims in the EU: United Kingdom, OSI, 2007: 46).

Situaţia mai recentă îi are în centru pe tinerii musulmani, care, ca urmare a unor

evenimente locale sau internaţionale (arderea publică a Versetelor Satanice12, Războiul din

Golf din 1991, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii,

confruntările nucleare dintre Pakistan şi India, războaiele din Afganistan şi Irak), au fost

portretizaţi ca reprezentând o categorie tot mai problematică. Tariq Modood descria

comunitatea musulmană ca având cel mai „cuprinzător şi mai dezvoltat discurs asupra unităţii,

a circumstanţelor comune şi sentimentului de a fi ţinta unor persecuţii, dintre toate persoanele

din statele UE, cu origini în afara Uniunii”(Modood citat în Muslims in the EU: United

Kingdom, OSI, 2007: 46 ).

Totuşi, în rândul britanicilor, populaţia musulmană nu este supusă unui val extrem

de puternic de discriminare, luată ca grup compact. Rezultatele unei cercetări cu privire la

percepţiile populaţiei asupra prejudecăţilor rasiale şi a discriminării arată că acestea sunt mai

prezente în societatea britanică (47% în 2003, în comparaţie cu anul 2001, când 43% dintre

respondenţi împărtăşeau aceeaşi opinie). Ţintele acestor tipuri de prejudecăţi sunt persoanele

care cer azil sau refugiaţii (55%), populaţia originară din Asia (38%), persoanele de

culoare(19%), noii imigranţi(18%) şi musulmanii (17%) (Muslims in the EU: United

Kingdom, OSI, 2007: 46).

IV.3. Imaginea populaţiei musulmane în mass-media

12 „Versetele Satanice” este cel mai cunoscut roman al scriitorului Salman Rushdie, care a iscat un val de nemulţumiri şi de revolte în rândul musulmanilor între 1988-1989, considerându-l a fi ofesator la adresa Islamului, chiar blasfemic. Pe lângă reacţiile internaţionale, marcate mai ales de sentinţade condamnare la moarte pe care Rushdie a primit-o din partea ajatollah-ului iranian Khomeini, toată această controversă a fost considerată mai degrabă o luptă între „Musulmani” şi „Vest”(Modood, 2006: 41)


50

Imaginea pe care mass-media o transmit în legătură cu populaţia musulmană din cele

două state este extrem de importantă, întrucât media în general serveşte drept formator de

opinie în rândul unei semnificative părţi a publicului. Nu doar experienţa directă determină o

atitudine pozitivă sau negativă, ci şi modul în care o informaţie este prezentată receptorului,

indirect, prin intermediul televiziunii, presei sau internetului.

În Franţa, mijloacele mass-media sunt în principal influenţate, în transmiterea

evenimentelor care au legătură cu populaţia musulmană, de contextul internaţional. Fiecare

subiect este observat şi interpretat în lumina faptelor însemnate care s-au desfăşurat sau se

desfăşoară în afara teritoriului francez, cum ar fi Revoluţia Iraniană, momentul 11 septembrie

2001 din SUA, războiul din Irak etc. În plus, există o legătură strânsă între imaginea

comunităţii musulmane din media şi crizele sociale interne în care această minoritate joacă un

rol (revoltele din suburbii, violenţa, controversa asupra purtării vălului şi altele).

Astfel, în anii 1980 confruntările dintre tineri şi poliţie din suburbiile franceze au

determinat crearea unor atitudini xenofobe faţă de imigranţi şi copiii acestora. Aceştia erau

acuzaţi că nu sunt capabili să se integreze în societate, idee asupra căreia mass-media au

insistat. Acest climat de suspiciune născut împotriva Islamului a fost intensificat şi de două

evenimente importante petrecute în 1989, care au beneficiat de o largă atenţie din partea

media: controversele legate de cartea lui Salman Rushdie din Marea Britanie şi problema

vălului islamic. După 1990, conflictele din Irak, precum şi războiul civil din Algeria au

încurajat media să îşi îndrepte din nou atenţia asupra comunităţii musulmane, cu precădere a

tinerilor. Aceştia nu erau preocupaţi de crizele izbucnite şi nu păreau influenţaţi de grupurile

fundamentaliste. Televiziunile, în particular, au încercat să transforme imaginea musulmanilor

din Franţa punând accentul pe diferenţele care există în cadrul acestei comunităţi. Conform

opiniilor transmise, musulmanii erau împărţiţi în două curente: pe de o parte se aflau

„moderaţii”, care erau aprobaţi şi sprijiniţi, iar pe de altă parte, existau aşa-numiţii

„fundamentalişti”, etichetaţi drept inamici naţionali (Muslims in the EU: France, OSI, 2007).

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA au oferit un nou prilej pentru

mass-media din Franţa de a readuce în prim-plan problema musulmană. Cu toate că iniţial au

arătat o atitudine rezervată pentru a evita intensificarea prejudecăţilor sau a da naştere la noi

neînţelegeri, media franceză nu a rata ocazia declanşării unor discuţii legate de posibilitatea

dezvoltării radicalismului islamic pe teritoriul Franţei. Anul următor, a fost marcat de

denunţarea unui curent antisemitic care se crease în rândul populaţiei musulmane. Nu numai

că erau acuzaţi de ură împotriva evreilor, dar au fost prezentaţi şi ca fiind lipsiţi de respect

faţă de femei. În această perioadă au fost raportate, în suburbiile franceze, mai multe cazuri de


51

viol în rândul tinerelor de religie musulmană, vinovaţii fiind identificaţi în rândul nord-

africanilor. Aceste experienţe au fost utilizate ca probe pentru degradarea situaţiei femeilor

musulmane, efect al dezvoltării Islamismului radical şi a puterii pe care fundamentaliştii o

deţineau, aceştia susţinând supunerea femeii şi limitarea rolului ei doar la spaţiul privat

Muslims in the EU: France, OSI, 2007). Femeile musulmane au fost din nou subiect de

discuţie în 2004, când s-a reluat dezbaterea asupra vălului islamic. Cu toate că un număr tot

mai mic de tinere purtau hijab-ul în şcoli, a fost emisă o lege prin care acesta şi toate

simbolurile religioase ostentative erau interzise în instituţiile de învăţământ public.

Televiziunea a contribuit şi la amplificarea revoltelor din suburbiile franceze care au

avut loc în 2005. Acestea s-au declanşat ca urmare a unui eveniment ce a implicat tineri de

origini străine, care, urmăriţi fiind de poliţie s-au ascuns într-un transformator, doi dintre ei

fiind electrocutaţi. Media a mutat accentul de pe acest eveniment strict local, conferindu-i o

mai mare amploare şi dând impresia (în afară) că întreaga Franţa se află sub asediu; prin

amănuntele zilnice cu privire la incidentele în desfăşurare, a provocat concurenţă între

participanţii la revoltă, dând naştere în acelaşi timp şi unei dezbateri la nivel naţional şi a unei

reorientări a autorităţilor către aceste zone defavorizate(http://idea.ro/revista/index.php?nv=

1&go=2&mg=64&ch=219&ar=863).

Toate aceste evenimente, prezentate de către mass-media de multe ori exagerat şi chiar

însoţite de speculaţii, au contribuit în timp la degradarea imaginii pe care musulmanii din

Franţa o aveau şi la cazuri tot mai frecvente de discriminare împotriva acestora, nu doar la

nivel atitudinal, ci mai ales pe piaţa muncii, în sistemul de învăţământ sau manifestate prin

marginalizarea aceastora.

Mass-media britanice, cu precădere presa, au jucat, de asemenea, un rol extrem de

important în conturarea unei imagini a musulmanilor din Regat. Un studiul realizat între anii

1994-1996 asupra ştirilor din presă referitoare la Islam, a scos în evidenţă un discurs extrem

de dur. Islamul era prezentat ca o ameninţare asupra societăţii britanice şi a valorilor

promovate de aceasta, iar musulmanii erau caracterizaţi ca fiind iraţionali, diferiţi, incapabili

să se integreze (The Situation of Muslims in the UK, OSI, 2002).

Cardiff School of Journalism, Media and Cultural Studies a realizat un studiu(Moore,

Mason and Lewis, 2008), publicat în 2008, în care analiza evoluţia imaginii musulmanilor

britanici, în media, în perioada 2000-2008. În ultimii ani, comunitatea musulmană a fost în

centrul atenţiei mass-media britanice, mai ales ca urmare a două evenimente importante:

atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA şi cele din 2005, din Londra. Articolele

sau reportajele despre musulmani sunt legate de câteva contexte principale:


52

• Terorismul sau lupta împotriva terorii (36% dintre relatări).

• Chestiuni legate de religie şi cultură (22% dintre relatări)-dezbateri cu

privire la purtarea vălului, la codurile vestimentare, căsătoriile forţate, rolul

Islamului în Marea Britanie. Aceste poveşti au evidenţiat în special diferenţele

culturale dintre musulmanii britanici şi populaţia majoritară.

• Extremismul musulman (11% dintre relatări).

În concluzie, cea mai mare acoperire mediatică o au subiectele care sunt focusate pe

transmiterea anumitor imagini despre minoritatea musulmană: aceasta este percepută ca o

ameninţare(cu privire la terorism), ca o problemă(din punctul de vedere al diferenţelor de

valori) sau sub ambele aspecte(extremismul islamic). Prin contrast, doar 5% dintre ştiri aveau

în vedere atacuri asupra sau probleme ale musulmanilor din Regat, iar noţiunea de

Islamofobie rareori făcea obiectul unei ştiri.

Limbajul folosit în media cu privire la musulmanii britanici reflectă, de asemenea,

contextele negative sau problematice de care aceştia sunt de regulă legaţi. Patru dintre cinci

cele mai comune discursuri despre musulmani utilizat în presă asociază Islamul/Musulmanii

cu ameninţări, probleme sau îi prezintă în opoziţie cu valorile britanice dominante. Termenii

cel mai utilizaţi în raport cu musulmanii britanici sunt: „terorişti”, „extremişti”, „islamişti”,

„bombardieri sinucigaşi”, „fanatici”, „fundamentalişti”, „radicali” (Moore et al. 2008:3).

Spre deosebire de cazul francez, guvernul Marii Britanii s-a implicat, totuşi, imediat

după 11 septembrie 2001 pentru a încerca să disocieze imaginea Islamului şi a musulmanilor

de terorism. Multe dintre ziarele naţionale şi regionale au promovat o imagine pozitivă a

musulmanilor britanici. De exemplu, tabloidul „The Sun”, cel mai bine vândut ziar de gen,

îndemna populaţia să nu facă greşeala de a condamna toţi musulmanii, doar fiindcă atacurile

teroriste din SUA au fost realizate de câţiva islamici fanatici. Editorialul punea accent pe

faptul că Islamul este o religie a păcii şi a disciplinei, iar musulmanii britanici, în ciuda

culturii lor diferite, sunt loiali ţării şi respectă democraţia (The Sun Says special, The Sun, 28

septembrie 2001).

Campania nu s-a bucurat de succes, mai ales în sensul unei abordări mai obiective a

evenimentelor în care sunt implicaţi musulmanii din partea media. În acest sens, este relevant

un studiu realizat în 2004 de către Institute of Race Relations, care redă faptul că modul în

care media face publice arestările posibililor terorişti contribuie la dezvoltarea unei

atomosfere de Islamofobie. În multe cazuri, acuzaţiile de terorism sunt retrase după câteva

zile sau săptămâni de interogări, fără a se face vizibil public acest lucru, dar ceea ce rămâne

întipărit în minţile oamenilor este toată vâlva produsă în media cu privire la legătura dintre


53

terorism şi comunitatea musulmană. Unul dintre exemplele citate de studiu are în centru zece

irakieni şi nord-africani care au fost arestaţi în aprilie 2004 în Manchester, Staffordshire,

Yorkshire şi West Midlands, fiind suspecţi de a fi participat într-un complot, care avea drept

scop bombardarea stadionului de fotbal, Old Trafford. Detalii despre acest presupus plan de

atact au apărut în media, făcând obiectul unor largi discuţii. Bărbaţii au fost reţinuţi opt zile

pentru interogări, la finalul cărora nu li s-a putut dovedi implicarea în acţiuni teroriste. Mai

târziu s-a aflat că aceşti presupuşi terorişti erau doar fani înfocaţi ai echipei Manchester

(http://www.irr.org.uk/2004/september/ak000004.html)


54

Concluzie

Scopul acestei lucrări a fost acela de a demonstra că, în ciuda postulatelor de „unitate

în diversitate”, la nivelul statelor Uniunii Europene există o problemă de abordare a situaţiei

minorităţilor. În particular, cele mai multe provocări vin din partea comunităţii musulmane,

purtătoare a unui cumul de diferenţe, aparent ireconciliabile cu valorile tradiţionale

occidentale.

Imigranţia musulmană a fost încurajată în anii 1950-1960 de către statele europene

pentru a răspunde nevoii stringente de forţă de muncă; în Franţa şi Marea Britanie, fenomenul

a fost legat şi de destrămarea puternicelor imperii coloniale ale acestora. Continuată sub

diferite forme (reunificare familială, cereri de azil etc.), imigraţia a devenit astăzi imposibil de

stopat. În contextul înţelegerii caracterului ei permanent, statele-gazdă au fost obligate să

pună la punct strategii de integrare a noilor minorităţi formate la nivelul societăţilor.

Două modele clasice de integrare sunt cele fundamentate şi aplicate de Franţa şi Marea

Britanie. Modelul asimilaţionist francez are la bază valorile republicane, între care laicitatea

deţine un rol primoridial, şi presupune asimilarea indivizilor în societate, în special prin

acordarea cetăţeniei franceze, fără a se lua în considerare diferenţele de ordin etnic, rasial sau

religios. Acestea sunt respectate, dar aparţin excusiv de sfera privată a individului. Modelul

multiculturalist britanic a fost considerat foarte multă vreme ca reprezentând „imaginea în

oglindă” a celui francez. El are în vedere, nu crearea unui cetăţean nediferenţiat, ci

recunoaşterea şi conservarea diferenţelor grupurilor.

Răspunsul la întrebarea, care dintre cele două abordări a fost cea mai inspirată şi a avut

rezultatele cele mai favorabile, este extrem de dificil. Franţa, pe de o parte a optat pentru

ignorarea diferenţei, iar astăzi comunitatea musulmană este cea care revendică, cu cea mai

mare putere, recunoşterea în spaţiul public şi o serie de drepturi particulare. Pe de altă parte,

modelul multiculturalist englez a fost acuzat că a încurajat crearea unor enclave minoritare la

nivelul societăţii. Probleme în cele două state, ca de altfel în majoritatea ţărilor în care există

rezidenţi musulmani, sunt asemănătoare, chiar dacă s-a optat pentru variante diferite de

integrare. Aceste probleme se referă la un grad semnificativ de marginalizare pe plan socio-

economic şi la dezvoltarea unor imagini stereotipe cu privire la comunitatea musulmană, în

societăţile-gazdă, imagini care au degenerat în dezvoltarea unor atitudini discriminatorii.

Concluzia la care am ajuns nu trebuie pusă în termenii unui eşec sau a unei reuşite a

modelelor de integrare, întrucât măsurile luate au influenţat în mod diferit grupurile de


55

musulmani din cele două state. Există musulmani perfect integraţi în cele două societăţi

occidentale, care au reuşit să stabilească un echilibru între propriile particularităţi culturale şi

religioase şi cerinţele impuse de statele în care s-au stabilit, dar se pot identifica şi foarte

multe cazuri în care lucrurile nu au avut tocmai evoluţia aşteptată. Trebuie avute în vedere o

serie de nuanţe. Aceste nuanţe pe care m-am axat pot fi lesne identificate în cea de-a doua

parte a cercetării mele, în care am analizat două dimensiuni ale integrării. Situaţia social-

economică a musulmanilor este destul de asemănătoare în cele două state, diferenţele

semnificative putând fi delimitate în funcţie de ţara de origine a acestor imigranţi şi de

contextul stabilirii lor pe teritoriul celor două state. Cei trei indicatori interconectaţi pe care i-

am selectat(accesul la locul de muncă, nivelul educaţional, condiţiile de locuit şi segregarea)

se influenţează şi determină contextul pozitiv sau negativ în care se află minoritatea

musulmană. La nivel atitudinal, conform Pew Global Attitudes Project 2005, viziunea

populaţiei majoritare pare să fie mai favorabilă în Regatul Unit, unde 72 % dintre respondenţi

şi-au arătat simpatia faţă de comunitatea musulmană, în comparaţie cu 64% în Franţa. Totuşi,

în ambele state a existat şi continuă să se dezvolte o imagine deformată, trunchiată a

Islamului, în genere, imagine transmisă prin media şi legată de evenimentele internaţionale în

care musulmanii au jucat un rol. Cele mai frecvente imagini asociate cu musulmanii din

Franţa şi Marea Britanie sunt legate de terorism, de radicalizarea populaţiei musulmane şi de

diferenţele culturale şi religioase în raport cu cele două societăţi occidentale.

Opţiunea mea în privinţa unui model de integrare se îndreaptă categoric către cel

multiculturalist. În ciuda criticilor primite, referitoare la fărămiţarea societăţii şi la conflicte

pe bază etnică(care, de altfel, există şi în state cu abordări diferite), reprezintă paradigma de

integrare cea mai sensibilă la diferenţe, care nu adoptă o atitudine de ignorare totală a

diversităţii în sfera publică, ci promovează bogăţia culturală ca principal aspect pozitiv al

comunităţilor minoritare. Modelul asimilaţionist, acordă în spaţiul public un tratament egal

tuturor cetăţenilor indiferent de coordonatele etnice, creează un individ nediferenţiat, iar

manifestarea valorilor, tradiţiilor distincte de cele ale populaţiei majoritare devine o

posibilitate doar în spaţiul privat. Franţa, cu precădere, se confruntă în această perioada cu

generaţii mai noi de imigranţi care nu mai acceptă să renunţe la propria identitate culturală şi

care transformă acest lucru într-o problemă, a cărei rezolvare trebuie să implice statul şi

reconsiderarea modului de raportare a acestuia la statutul minorităţilor.


56

Lista graficelor şi a tabelelor

Grafice

Grafic 1.1 Principalele state europene primitoare de imigranţi musulmani..............10

Grafic 3.1 Rata şomajului în funcţie de ţara de origine ..............................................37

Grafic 3.2 Rata şomajului în funcţie de origine etnică şi sex (2001-2002) ..................38

Grafic 3.3 Evoluţia structurii diplomelor obţinute de imigranţi şi non-imigranţi .....40

Grafic 3.4 Procentajul persoanele fără calificare: în funcţie de religie, 2004 ............41

Tabele

Tabel 1.1 Musulmanii în Europa ..............................................................................11

Tabel 1.2 Viziunea asupra musulmanilor în şase state ale UE.................................17

Tabelul 2.1 Populaţia musulmană în Franţa (1998)....................................................21

Tabelul 2.2 Pocentajul de imigranţi la nivelul populaţiei (originari din state

preponderent musulmane -1990 şi 1999) ......................................................................22

Tabel 2.3 Populaţia musulmană în Franţa (1999) ....................................................22

Tabel 2.4 Populaţia Marii Britanii: în funcţie de religie, aprilie 2001.....................24

Tabel 2.5 Populaţia Marii Britanii : în funcţie de grupul etnic, 2001......................24

Tabel 2.6 Principalele state de origine ale musulmanilor din Marea Britanie........25

Tabel 3.1 Proporţia salariaţilor străini în funcţie de naţionalitate

(1982, 1985, 1988) ........................................................................................................36

Tabel 4.1 Percepţiile publice ale Islamului (1994 şi 2001)........................................48


57

Bibliografie

Cărţi:

ANDREESCU, Gabriel(2004): Naţiuni şi minorităţi, Bucureşti şi Iaşi: Polirom;

KOOPMANS, Ruud, STATHAM, Paul(2000): Challenging immigration and ethnic relations

politics: comparative European perspectives, Oxford: Oxford University Press;

MODOOD, Tariq, TRIANDAFYLLIDOU, Anna, ZAPATA-BARRERO, Ricard (eds.)

(2006):Multiculturalism, muslims and citizenship: a European approach, London: Routledge;

SALAT, Levente(2001): Multiculturalismul liberal: bazele normative ale existentei minoritare

autentice, Iaşi: Polirom;

SARTORI, Giovanni(2007): Ce facem cu strainii?: pluralism vs multiculturalism : eseu

despre societatea multietnică, Bucureşti: Humanitas;

TARTLER, Grete(2006): Identitatea europeană, Bucureşti: Cartea Românească;

Surse electronice:

BERTOSSI, Christophe(2007): Distant Neighbours – Understanding How the French Deal

with Ethnic and Religious Diversity, Runnymede Perspectives,www.runnymedetrust.org/

publications/currentPublications.html, accesat la 13.05.2009;

BERTOSSI, Christophe(2007): French and British models of integration. Public

philosophies, policies and state institutions, Working Paper No. 46, University of Oxford,

http://www.compas.ox.ac.uk/fileadmin/files/pdfs/WP0746-Bertossi.pdf, accesat 20.04.2009;


58

BORREL, Catherine(2006): Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005, INSEE,

http://www.insee.fr/fr/ffc/ipweb/ip1098/ip1098.pdf, accesat la 10.04.2009;

CESARI, Jocelyne (2006): SECURITIZATION AND RELIGIOUS DIVIDES IN EUROPE

Muslims In Western Europe After 9/11: Why the term Islamophobia is more a predicament

than an explanation, http://www.libertysecurity.org/IMG/pdf_Challenge_Project_report.pdf,

accesat la 10.04.2009;

COSTOIU, Andrada(2008): „Modes of Minorities’ Integration: Explaining Historical,

Economic and Political Factors”, Journal of Identity and Migration Studies, vol.2, nr.2, e-

migration.ro/jims/Vol2_no2_2008/Costoiu_JIMS_Vol2_No2_2008.pdf,accesat la 15.03.2009;

DASSETTO, Felice, FERRARI, Silvio, MARECHAL, Brigitte(2007): Islam in the European

Union: What’s at stake in the future?, study, European Parliament,

http://www.europarl.europa.eu/ activities/expert/eStudies.do?language=EN, accesat la 16.04.2009;

FRANZ, Barbara(2007): „Europe’s Muslim Youth: An Inquiry into the Politics of

Discrimination, Relative Deprivation, and Identity Formation”, Mediterranean Quarterly:

Winter 2007: 90-112, mq.dukejournals.org/cgi/reprint/18/1/89.pdf, accesat la 10.03.2009;

GALLIS, Paul(coordinator) (2005): Muslims in Europe: Integration Policies in Selected

Countries, Congressional Research Service, www.fas.org/sgp/crs/row/RL33166.pdf, accesat

20.04.2009;

HUSSAIN, Serena, CHOUDHURY, Tufyal(2007): Muslims in the EU: Cities Report.United

Kingdom, EU Monitoring and Advocacy Program, Open Society Institute,

www.eumap.org/topics/minority/reports/eumuslims/background_reports/download/uk/uk.pdf,

accesat la 29.11.2008;

MOORE, Kerry, MASON, Paul, LEWIS, Justin(2008): Images of Islam in the UK. The

Representation of British Muslims in the National Print News Media 2000-2008, Cardiff

School of Journalism, Media and Cultural Studies, www.cardiff.ac.uk/jomec/resources

/08channel4-dispatches.pdf, accesat la 20.05.2009;


59

OBERTI, Marco(2007): „The French Republican Model of Integration: the Theory of

Cohesion and the Practice of Exclusion. Some sociological reflections after the riots in

France”, Notes & Documents, 2007-02, Paris: Observatoire sociologique du Changement;

osc.sciences-po.fr/publication/nd_2007_02.pdf, accesat la 13.05.2009;

PEACH, Ceri(2007): „Muslim Population of Europe: A Brief Overview of Demographic

Trends and Socioeconomic Integration, with Particular Reference to Britain” în Muslim

Integration: Challenging Conventional Wisdom in Europe and the United States, Center for

Strategic and International Studies, http://www.csis.org/media/csis/pubs /070920 _ muslim

integration.pdf, accesat la 20.02.2009;

TEBBAKH, Sonia(2007): Muslims in the EU: Cities Report.France, EU Monitoring and

Advocacy Program, Open Society Institute, www.eumap.org/topics/minority/reports/

eumuslims/background _reports/download/france/france.pdf , accesat 29.11.2008;

WHITE, Amanda(2002): Social Focus in Brief: Ethnicity 2002, Office for National Statistics,

http://www.statistics.gov.uk/downloads/theme_social/social_focus_in_brief/ethnicity/ethnicit

y.pdf, accesat la 20.05.2009;

L’Islam de la Republique (2000), Haut Conseil a l’Integration, http://lesrapports.

ladocumentationfrancaise.fr/BRP/014000017/0000.pdf, accesat la 10.04.2009;

Les immigrés en France, édition 2005: fiches thématiques, www.insee.fr/fr/ppp/

sommaire/IMMFRA05.PDF, accesat la 20.03.2009;

The Situation of Muslims in the UK(2002), Open Society Institute, www.eumap.org/reports/

2002/eu/international/sections/uk/2002_m_uk.pdf, accesat la 10.05.2009;

http://www.irr.org.uk/2004/september/ak000004.html, accesat la 20.05.2009;

www.focus-migration.de, accesat la 16.04.2009;

http://idea.ro/revista/index.php, accesat la 16.04.2009;


60

http://www.thesun.co.uk/sol/homepage/news/141201/The-Sun-Says-special.html, accesat la

16.05.2009;

http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4385768.stm, 20.03.2009; http://pewglobal.org/reports/pdf/248.pdf, accesat la 20.03.2009;

http://www.statistics.gov.uk, accesat la 20.03.2009;

http://books.google.ro, 20.05.2009;

http://www.euro-islam.info, accesat la 10.02.2009.