Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost îmzestrat cu o mare curiozitate intelectuală şi o enormă capacitate de asimilare, un spirit multilateral, fiind preocupat de îndrumarea mişcării cultural din Ţara Românească, din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Poet, professor, editor, întemeietor de şcoli, precursor în idei, iniţiator al mişcării teatrale în limba română, heliade a stilumat creaţia literară original, a organizat vaste activităţi de traduceri din cei mai importanţi scriitori ai literaturii universal şi a realizat prima lucrare de normare a limbii române, intitulată „Gramatica românească” (1828).

Balada mitologică „Zburătorul” a apărut în „Curierul românesc” (1844), gazetă condusă de Ion Heliade Rădulescu şi este considerată capodopera creaţiei poetice a scriitorului.

Titlul baladei ilustrează totodată tema acestuia, mitul folcloric al zburătorului, exprimând artistic starea de criză erotică a tinerelor fete, aflate la vârsta adolescenţei, care simt răvăşitor şi pentru prima oară sentimentul de dragoste şi de aceea nu-l recunosc, el având simptomele unei boli necunoscute.

Incipitul este reprezentat de motivul poetic al suferinţei din dragoste, realizat prin adresarea directă a fetei: „Vezi, mamă, ce mă doare!”

Poezia este structurată în trei secvenţe poetice, fiecare dintre ele constituindu-se într-o idee lirică: instalarea sentimentului erotic, tabloul rustic al înserării construit ca un pastel şi ilustrearea mitului zburătorului.

Secvenţa întâi este realizată sub forma unui monolog licirc al fetei, care îi descrie mamei – prin adresare directă – senzaţiile şi trăirile pe care le simte intens şi care îi sunt total necunoscute. Fiorul emoţional trăit pentru prima oară sugerează puritatea sentimentului de dragoste. Relatarea stărilor sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat, prin interogaţii şi vocative: „-Vezi, mamă, ce mă doare!”, „Că uite, mă vezi mamă?”, „Oar’ ce să fie asta?”. Dragostea se manifestă ca o boală, prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia puternicul sentiment s-a ivit ăe neaşteptate, ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”, „un foc s-aprinde-n mine”, „răcori ,ă iau la spate”, „îmi ard buzele”, „obrajii-mi se pălesc”, „inima-mi zvâcneşte”, „-mi furnică prin vine”, „tremur de nesaţiu”, „ochii-mi văpăiază”. Fata este derutată, bulversată de senzaţiile contradictorii, aflate în antiteză: „Îmi cere... nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da; / Şi cald, şi rece, uite, [...] / În braţe n-am nimica şi parcă am ceva; [...] Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit! / Un nod colea m-apucă, ici coasta rău ma doare; / În trup o piroteală de tot m-a stăpânit”.

Monologul liric se termină cu o rugăminte fierbinte pe care fata o adresează mamei de a-i desluşi senzaţiile, de a o ajuta să înţeleagă ce se întâmplă cu ea, ea este în stare să apeleze la orice leac ar putea-o vindeca, fie la vrăjitoare, fie la popă sau poate bunica: „O şti leac ea doară... o fi vrun zburător! / Or aide l-alde baba Comana, or Sorica. / Or du.te la moş popa, or mergi la vrăjitor.” De remarcat sunt cuvintele şi expresiile populare, care conferă oralitate stilului: „un foc s-aprinde-n mine”, „nu-ş’ ce-mi cere”, „îmi furnică prin vine”, „aide l-alde baba”.

Secvenţa a doua începe cu o strofă de legătură între monologul liric al fetei şi tabloul descriptiv care constituie un pastel. În această strofă narativă, eul liric devine personaj, manifestând sentimentul de compasiune pentru fată, care nu mai este un simbol, ci capătă identitate şi anume: Florica.

Vocea epică întrerupe fluxul narativ al baladei prin pastelul care compune un cadrul terestru al naturii rurale în momentul înserării: „Era în murgul serei şi soarele sfinţite”. Tabloul

câmpenesc ilustrează înclinaţia poetului pentru sublim şi spectaculos. Cirezile de vite care vin de la păscut sunt personificate, vacile îşi cheamă viţeii ca să-i hrănească – „În gemete de mumă viţeii lor striga” – iar taurii „murmură”. Planul uman-terestru se îmbină armonios cu cel universal-cosmic, zgomotele specifice satului în amurg se sting încet, răsar stelele „rând una câte una” şi luna, personificată, „acuma stăpâneşte” întreaga fire. Tabloul înserării este realizat gradat, prin timpurile verbelor, acţiunea evoluând de la prezent la imperfect, timp al acţiunii continue: „era”, „chema”, „trăgea”, „vibra”, „alerga”. Tăcerea s-a aşternut peste sat, numai câinii „s-aud necontenit”. S-a lăsat o „noapte naltă, naltă”, repetiţie folosită de poet pentru a imagina peisajul rural acoperit total de „veşmântul său cel negru”, iar oamenii au alunecat în somn, împlinindu-şi, astfel cele mai tainice visări. Se introduce aici motivul visului, specific romanticilor.

Tabloul ilustrează în final o natură în „nemişcare plină”, nu se mai clintesc nici frunzele, nici vântul nu adie, morile s-au oprit şi „apele dorm duse”. Ca în orice pastel, imaginile vizuale se îmbină cu imaginile auditive şi motorii: cirezile de vite care se întorc de la păscut se aud „mugind”, imaginea viţeilor „zglobii sărind” la uger este completată cu cea sonoră, a laptelui care se aude „ca şoaptă în susur”. Finalul pastelului este dominat de imagini vizuale, răsărirea stelelor şi a lunii, focurile aprinse „în tot satul încep a se vedea”, senzaţiile auditive se sting încet şi peste toată natura se instalează tăcerea.

Ca figuri de stil, sunt de remarcat inversiunile – „a puţurilor cumpeni”, „a satului cireadă”, personificările – „gemete de mumă viţeii lor striga”, epitetele – „veştmântul cel negru”, „nemişcare plină”, precum şi cuvintele şi expresiile populare cu iz arhaic – „obidă” (mâhnire), „junică” (viţeluşă), „obor” (ţarc pentru vite), „zgheab” (jgheab), „argea” (război de ţesut), „aievea” (în realitate), „s-astâmpără ăst zgomot”, „câmpeanul osteneşte”, „în braţele somiei”.

Secvenţa a treia ilustrează mitul zburătorului, imaginat ca un fulger trecătoare” -, interogaţiile sugerând şi aici noutatea fiorului sentimentului de dragoste de care se simte cuprinsă Florica: „Vreo stea mai cade iară? vrun împărat mai moare? / Or e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei?”. Femeile din sat sunt şi ele speriate de grozăvia apariţiei unei arătări malefice de basm, care este asemuită unui balaur venit să răpească inima fetei: „Că ţintă l-alde Florica în clipă străbătu!”. Credinţa populară că există forţe pe care omul nu le cunoaşte, determină femeile să-şi facă, speriate, cruce, pentru a aluga duhurile rele: „Închină-te surato!”. Balaurul este imaginat sub forma unei lumini puternice, „cu coada-nflăcărată”, pe care strălucesc „pietre nestimate” şi oamenii ştiu din poveşti străvechi faptul că s-ar putea să fie un „june cu dragoste curată”, dar acest sentiment întotdeauna este periculos când se iveşte pe neaşteptate, pentru că poate chinui sufletul fetei: „O! Biata feţişoară! mi-e de Florica / Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit / Şi a pălit copila!”. Învăţătura moştenită de la bunici a confirmat faptul că orice fată este cuprinsă de fiorul dragostei este ca şi bolnavă şi nici un leac nu este de folos pentru a se vindeca: „Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântături, / Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu”. Credinţa populară în „zburător”, care apare ca o fiinţă supranaturală cu înfăţişare strălucitoare, dar cu simţire rece, fără sânge în „slabele lui vine”, este că acesta chinuie visele tinerelor fete, de aceea trebuie să fugă „fata mare de focul de iubit!”.

În această parte a poeziei predomină limbajul oral, alcătuit expresii şi cuvinte populare, deoarece ideea de „zburător” este un mit folcloric, un eres (superstiţie populară): „ţintă l-alde Floarea”, „împieliţau”, „surato”, „ce-n somn colea mi-ţi vine”, „leică”. Portetul zburătorului este realizat prin comparaţii şi epitele populare care compun un flăcău chipeş, cu înfăţişare angelică, dar periculos pentru tinerele fete, deoarece inima lui este de gheaţă: „Ca brad de

flăcăiandru, şi tras ca prin inel. / Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine / N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!”. De altfel, apariţia zburătorului întrupat într-un tânăr blond şi angelic este preluată şi de Mihai Eminescu în „Luceafărul”: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale / [...] O, eşi frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”.

Ultima strofă este moralizatoare, prin glasul bunicii exprimându-se credinţa strămoşească a pericolului pe care-l reprezintă dragostea pătimaşă: „Să fugă fata mare de focul de iubit!”. Iubirea pasională, nestăpânită mistuie şi distruge sufletul omului, astfel încât nu mai ajută nici descântecele, nici rugile, aşa că mai bine „Ferească Dumnezeu!”.

George Călinescu explică semnificaţia „zburătorului” ca pe o criză erotică adolescentină, ca pe un fior ce ia naştere în sufletul tinerelor fete, adolescentelor, din nevoia acestora de a se îndrăgosti pur şi simplu, nu neapărat de un flăcău anume: „Fata în criza de pubertate e doborâtă de o boală necunoscută, explicabilă mitologic şi curabilă magic”. „Mitul zburătorului” mai este numit şi „mitul puberal”, deoarece fiorul dragostei apare brusc şi este cu totul necunoscut fetelor aflate la vârsta pubertăţii.