CAPITOLUL I Aspecte generale victimologie si normalitate psihica

1.1. Concepte, definiţii

Odată cu apariţia omului au apărut şi regulile de comportament ale acestuia în cadrul

comunităţii. Dezvoltarea societăţii umane a impus o armonizare a intereselor şi acţiunilor

individului cu interesele colectivităţii. Nerespectarea intereselor comunităţii de către indivizii ce

o compuneau, a dat naştere la incidente şi conflicte.

În scopul evitării acestora, societatea a fost interesată în elaborarea unor reguli de

comportament în raporturile dintre membrii ei, numite norme. Aceste norme cuprind drepturi şi

obligaţii ale individului în societate.

Odată cu evoluţia socială şi progresul tehnic, se schimbă şi structura infractorilor sau a

faptelor comise de aceştia. Oportunităţile oferite de statul democratic, precum şi competitivitatea

pe care economia de piaţă o presupune, au influenţă asupra caracteristicilor infractorilor. Aceştia

se specializează în savârşirea anumitor infracţiuni, renunţă la alte ocupaţii şi se constiuie în

organizaţii criminale.

Pentru prevenirea şi contracararea eficientă a infracţiunilor este importantă utilizarea unor

posibilităţi noi, determinate de studiere nu numai a personalităţii şi comportamentului celui care

savârşeşte infracţiunea, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a particularităţilor sale, a

comportamentului victimei în etapa preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, precum şi

a relaţiilor ei cu criminalul.

Conceptul de normalitate psihică: În mod curent funcţionează trei perspective asupra

termenului de normalitate: statistică, social-culturală, psihomedicală, fiecare cu argumentele şi

limitele ei. Suportul cantitativ: norma

Noţiunea de normalitate are în centrul său referinţa la normă ca o regularitate

caracteristică sau acceptată de un număr semnificativ de persoane. În psihologie, accepţiunile

cele mai utilizate includ ideea unui nivel de excelenţă necesar realizării unor scopuri

determinate şi idea unui model sau etalon în raport cu care s-ar putea stabili o măsură sau

formula o judecată (P.Lisievici, 1997).1

Mihaela Minulescu, Ph.D, în Chestionare de evaluare a trăsăturilor Dimensiunilor

Personalităţii, (Teoria lui K. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate în cadrul

1 Mihaela Minulescu,Ph.D, Psihodiacnoză modernă -Chestionare de personalitate, Rezumatul cursului, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, pag.22

continuum-ului dintre normalitate si anormalitate) - având în vedere aspectele de structură,

funcţionare şi adaptare - putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs.

imature (de exemplu, imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului), personalităţi

accentuate, personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. Categoria personalităţilor

accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun, din „media” de manifestare în

cadrul populaţiei generale, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni

propriu-zis destructurate.

Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera

manifestări pregnante - în termeni normativi - nu numai în raport de „medie” dar şi cu

„abaterile de la medie”. Limitele dintre normal, în termeni cantitativi, tendinţa spre „mediu”,

accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de

intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura

accentuată, independent de împrejurările exterioare.2

Studierea victimei infracţiunii prezintă un interes evident: numai victima poate oferi

anumite date în legătură cu infracţiunea comisă. În trecutul apropiat, victima nu a fost suficient

abordată în cadrul cercetării ştiinţifice, cel puţin la noi în ţară.

Victimologie, definiţie: conform Dicţionarului juridic online, oferit de “Cabinetul de

Avocatură”, (crim.) - provine din latinescul victima şi din termenul de origine greacă logos şi

denumeşte domeniul ştiinţific care studiază rolul victimei în săvârşirea infracţiunii deoarece,

practica judiciară a demonstrat că uneori activitatea victimei favorizează săvârşirea faptei

prevazute de legea penală.

Ca ştiinţă, victimologia are drept scop cercetarea complexă a cauzelor şi remediilor

criminalităţii din perspectiva victimei infracţiunii, dar ţinând seama de legăturile existente între

aceasta şi cel care savârşeşte infracţiunea, infractorul.

Noţiunea de victimă

La origine, victima avea accepţiunea de ritual (jertfa, sacrificiu), în conţinutul sferei sale

intrând nu numai fiinţele umane ci şi animalele sau chiar lucrurile neînsufleţite.

În Dicţionarul general al limbii române3 cuvântul victimă are trei înţelesuri şi anume:

1.Persoana care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii, din

cauza propriilor greşeli;

2 Mihaela Minulescu,Ph.D, op.cit.pag.213 Breban, Vasile Dicţionarul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

2.Persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boala, accident, jaf,

crimă);

3. De animal sau de om care era sacrificat unui zeu.

În Dicţionarul Enciclopedic Român,4 victima este definită drept persoana care a fost

prejudiciată ca urmare a săvârşirii unor fapte culpabile şi păgubitoare.

Victima infracţiunii este o noţiune fundamentală pentru disciplina care-i poartă numele,

victimologie, fiind larg folosită în multe domenii ştiinţifice. Prezintă interes pentru studiul nostru

accepţiunea socială, cea criminologică şi perspectivele juridice.

În accepţiunea socială, victima este persoana vatămată sau lezată printr-o faptă

antisocială ori de un eveniment natural. Termenul de victimă are un conţinut social foarte bogat,

deoarece el cuprinde practic orice persoană care suferă de pe urma unui comportament antisocial

sau din cauza unei întâmplări. Constituie activităţi antisociale atât cele cu caracter ilicit, cât şi

cele care încalcă alt tip de norme sociale (nejuridice), cum sunt de pildă, comportamentele

imorale sau cele care aduc atingere religiei.

În sens criminologic prin victimă se întelege o persoană care suferă direct sau indirect,

de pe urma săvârşirii unei infracţiuni, a unui comportament autovictimal sau ca urmare a

producerii unui eveniment natural. Criminologia valorifică datele despre victimele infracţiunilor

în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Din perspectivă juridică, prin victimă se înţelege, de regulă, o persoană vătămată printr-

o faptă ilicită, iar conţinutul noţiunii de victimă este relativ diferit în funcţie de ramura de drept

în discuţie.

- Dreptul civil întelege prin victimă persoana (fizică sau juridică) care suferă un

prejudiciu (moral ori material) produs printr-o faptă ilicită săvârşit, de regulă, cu vinovăţie şi este

denumită persoană prejudiciată, persoană lezată, persoană dăunată. În lipsa producerii unei daune

materiale ori morale nu se poate vorbi despre victimă.

- Dreptul penal înţelege prin victimă orice persoană care întruneşte calităţile de subiect

pasiv al infracţiunii.

- În dreptul procesual penal şi civil, victima infracţiunii apare ca parte vătămată civilă.

4 Dicţionarul Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1966

- În unele legi speciale sunt considerate victime şi unele persoane aflate în legătură

afectivă cu persoana vătămată: soţul, copiii, persoane aflate în întreţinerea persoanelor decedate

ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

1.2. Victimă, victimizare, revictimizare

(…) prin victimă ne referim în principal la o persoană care a fost supusă suferinţelor

fizice şi sau morale din partea altor personae (…)

(…) orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, material

sau moraleale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.

Definiţie: victimologia este ştiinţa despre activitatea şi comportamentul specific prin

care este relevată trăirea victimei în cadrul raportului cu agresorul, respectiv, ştiinţa despre

etapele procesului agresional pornind de la geneza, structura şi finalitatea acestuia.5

În Dicţionarul de Psihologie6, victimologia este considerată o ramură a patologiei

judiciare şi a criminologiei, care se ocupă de studiul caracteristicilor psihologice ale victimelor

înainte şi în timpul actului criminal, şi după actul criminal, dacă supravieţuiesc.

În Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie7 se apreciază că victimologia este o disciplină

ştiinţifică, reprezentând “reversul criminologiei”, în înţelegerea raporturilor care se stabilesc între

victimă şi agresor în cadrul “complexului criminogen”.

Există polemici între cercetători, furnizorii de servicii şi supravieţuitori în privinţa

definiţiei „revictimizării”, cauzelor acesteia, legăturii dintre trecutul marcat de abuzuri şi

victimizarea ulterioară şi posibilităţilor de prevenire.

Termenul „revictimizare” poate fi folosit pentru a descrie o serie de evenimente

traumatice care afectează aceeaşi persoană pe durata vieţii ei. Un copil, de exemplu, poate fi

molestat mai întâi de un părinte, apoi asaltat/atacat de o serie de figuri ale autorităţii, apoi de

parteneri şi/sau de străini, şi, în final, de către „îngrijitori” atunci când este mai în vârstă. Modul

cum sunt tratate victimile abuzurilor de către multe din instituţiile din societate poate fi de

asemenea desemnat ca „revictimizare”.

Victimizarea copilului şi adolescentului5 Tudorel Badea Butoi,(coord.), Victimologie şi Psihologie Victimală- Compendiu Universitar, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2008, pag.186 Şchiopu, Ursula Dicţionarul de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti 19977 Gorgos, C-tin Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicala, Bucureşti, 1989

Din categoria persoanelor cu vulnerabilitate victimală crescută face parte copilul şi

adolescentul, datorită particularităţilor psiho-comportamentale şi de vârstă specifice: capacitate

empatică redusă, capacitate redusă de înţelegere a unor acte comportamentale proprii sau ale

altora, cât şi a efectelor acestora, nivelul înalt de sugestibilitate. Aceste caracteristici pot

influenţa comiterea unor acte ale căror consecinţe negative nu pot fi prevăzute de aceştia,

devenind astfel potenţiale victime.

Bătaia şi incestul, două forme grave de victimizare a copilului în cadrul familiei au făcut

obiectul numeoaselor studii cu privire la trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care

folosesc bătaia. Astfel, Spineta, Regler şi Gelles (după T.B. Butoi)8 au evidenţiat următoarele

caracteristici:

Caracteristici demografice: părinţi cu mariaj instabil, divorţaţi sau separaţi în fapt;

„Calitatea” propriei vieţi a părinţilor: părinţi maltrataţi la rândul lor de proprii

părinţi;

Atitudinea parentală: părinţi care văd copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface

propriile nevoi;

Tulburări psihologice şi psihiatrice: părinţi care prezintă diverse tulburări

psihologice şi psihiatrice, părinţi imaturi sau cu inteligenţă scăzută.

8 Tudorel Badea, Butoi, Victimologie, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004