Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Mediere si arbitraj

-note de curs-

an IV

conf.univ.dr. Roxana Topor

Cuprins :

1. Negociere, facilitare, conciliere. Concepte, utilitate, proceduri, reglementare

2. Introducere în problematica conflictului. Definirea conflictului. Tipuri de conflicte.

Structura conflictului. Cauzele conflictului. Dinamica conflictului. Analiza conflictului.

Atitudini fată de conflict

3. Medierea în dreptul românesc şi în dreptul Uniunii Europene. Procedura de mediere

4. Medierea, alternativă la sistemul justiţiei penale. Principii şi avantaje. Comunicarea în

mediere. Tehnici de comunicare. Ascultarea activă şi feed back. Etapele procedurii de mediere.

Aranjamentele preliminare. Contractul de mediere. Deschiderea sesiunii de mediere.

Facilitarea schimbului de informaţii

5. Arbitrabilitatea litigiilor comerciale. Arbitrajul comercial – avantaje şi dezavantaje

6. Identificarea şi clarificarea subiectelor medierii. Acordul de mediere. Încheierea

procedurii de mediere

7. Convenţia arbitrală – clauza compromisorie, compromisul

8. Tribunalul arbitral care soluţionează litigiul

9. Procedura de sesizare a instantei arbitrale şi desfăşurarea procesului arbitral.

Desfiinţarea hotărârii arbitrale

10. Litigiile arbitrale cu caracter internaţional. Recunoaşterea şi executarea hotărârii

arbitrale străine

11. Arbitrajul în Uniunea Europeană

12. Jurisprudenţa CEDO referitoare la arbitraj

CURS 1 Negociere, facilitare, conciliere. Concepte, utilitate,

proceduri, reglementare

Aspecte generale privind negocierea

Elemente specifice negocierilor:

-obiectivul sau interesul negociat;

-statutul şi conjunctura de negociere;

-spaţiul de negociere;

-puterea de negociere sau capacitatea de convingere

-timtul pentru negocieri;

-echipa de negociatori

Facori de influienţă în procesul negocierii:

-Momentul oportun;

-distanţa dintre parteneri la masa de negocieri;

-formele de salut;

-linia corpuluiîn procesul negocierii;

-expresia feţei şi gesticaîn timpul negocierii;

-contactul vizual şi fizic al partenerilor în procesul negocierii;

-aspectul exterior al membrilor echipei de negociere;

-stimulii paraverbali utilizaţi în timpul negocierii;

-ambianţa interioară a locului de negociere.

Funcţiile negocierilor:

-De adoptare a deciziilor;

-De informare;

-De comunicare;

-De control;

-De coordonare a acţiunilor;

-De derutare;

-De publicitate;

-De mascare ;

-De conciliere;

-De soluţionare;

-De convingere;

-De vindere;

-De monitorizare.

Principiile fundamentale și caracteristica tipurilor de negocieri

Principiile fundamentale

a)Avantajul reciproc (câştig/câştig)

b) –“Dau dacă dai” (oferă/primeşte)

c) Etică şi legalitate

Negocierea, ca formă de comunicare, poate fi considerată realizată dacă este

eficace şi eficientă şi contribuie la dezvoltarea relaţiei de comunicare. În acest context

negocierea poate fi:

1.negociere eficace dacă produce un acord care:

-satisface interesele legitime ale părţilor în măsura posibilului;

- interesele conflictuale în mod echitabil;

- ia în considerare şi interesele grupului, comunităţii, societăţii.

2.negociere eficientă dacă minimalizează costurile umane (efort, timp), materiale şi

financiare implicate în procesul de negociere eficace.

3. negociere îmbunătățită prin soluțiile sale (sau cel puţin nu deteriorează) relaţiile dintre

părţile care negociază.

Negocierea este o formă de comunicare în ambele sensuri, deoarece fiecare dintre

participanții la acest proces pledează pentru atingerea unui acord sau luării unei decizii în

situaţiile în care ambii sunt implicaţi în negociere au interese care, cel puţin aparent, sunt

contrarii.

În procesul de negociere se pot observa atitudini şi comportamente diferite. În funcţie de

acestea, procesul de negociere poate fi:

-Negociere competitivă dacă se bazează pe „apărarea” poziţiilor proprii şi „atacarea”

poziţiilor celeilalte părţi (negocierea poziţiilor);

Negociere prin colaborare dacă se bazează pe identificarea unui acord înţelept, cu

ajutorul unor principii sau alte criterii obiective, stabilite de comun acord (negocierea

principală).

Negocierea este un proces decizional intre parti interdependente care nu

impartasesc preferinte identice și este incercarea de a ajunge la un schimb satisfacator intre

parti.

Negocierea distributiva presupune un joc de suma zero, o situatie de tip castig / pierdere;

se poate imagina ca negocierea distributiva se afla pe axa dintre stilul competitional si cel

indatoritor. In teorie, partile vor inclina mai mult sau mai putin catre compromis.

Negocierea integrativa pleaca de la prezumtia ca rezolvarea problemei comune poate

genera o situatie de tip castig / castig, aflandu-se pe axa dintre stilul ocolitor si cel colaborativ,

in mod ideal tinzand catre cel din urma.

Negociatorul "totalitate a calităţilor şi însuşirilor apărute pe o bază biologică în relaţiile

omului cu mediul social şi în corelaţiile interne ale trebuinţelor şi intereselor între ele.

Cercetările psihologice confirmă că, personalitatea individului este formată din

interacţiunea diferite lor aptitudini şi trăsături psihofiziologice ereditare, ulterior cultivate de

mediul social în care se dezvoltă şi influiențate de procesul educativ la care se supune. Fiecare

individ are o anumită personalitate datorită aspectelor genetice, psihologice și ereditare însă,

pentru a deveni negociator, acesta trebuie să obțină o a doua personalitate, acumulată din

competențe pe fundalul propriei personalităţi. Astfel, se poate spune că, personalitatea

negociatorului se formează prin şlefuirea şi înnobilarea abilităților și competențelor acumulate

din surse străine și care îi conturează voința de lider pe care o va manifesta în cadrul

confruntării unui adversar.

Este evident că pentru a deveni un bun negociator ai nevoie să fii antrenat în activitatea

de negociere o perioadă bună de vreme pentru a căpăta formare și experianță. Este adevărat şi

faptul că a negocia este artă, talent, intuiţie, empatie, răbdare, putere, perspicacitate,

farmec personal, comunicare spontană, adică tot ce ţine de trăsăturile de personalitate; de

"datul" temperamental şi caracterial.Negociatorul înăscut este cel cu aptitudinea de a

comunica, de a se manitula afectiv cu emoţiile şi sentimentele partenerului, de a interpreta

eficient limbaje non-verbale. Negociatorul înăscut este capabil să comunice cu partenerul

identificîndul şi înţelegîndul psihologic, totodată controlîndu-i emoţiile.

Negociatorii vor trebui să dispună de numeroase calităţi pentru a reuşi în procesul

de negociere. Unele dintre aceste calități se referă la: -încredere în sine: negociatorul nu

trebuie, în nici un moment al dialogului, să se simtă slab sau inferior în raport cu adversarul

său, ci să fie convins că reprezintă interesele unei echipe puternice care pune la dispoziţie

oferte, soluții de calitate;

-calm şi capacitate de a asculta : aceste calităţi presupun ca negociatorul să-şi

respecte interlocutorul când acesta vorbeşte, pentru a înţelege cerinţele adversarului, să se

plaseze în locul partenerului pentru a cunoaşte cu precizie nevoile sale;

-capacitate superioară de a rezolva problemele pe moment în limitele competențelor

stabilite şi a răspunde prompt obiecţiile formulate de către părţile implicate;

-abilități manageriale pentru a organiza, coordona și controla membrii componenţi ai

echipei de negociere, în cazul în care se negociază în grup de negociatori.

-reacție promtă pentru a putea respinge sau accepta orice ofertă pozitivă sau negativă de

la partea implicată;

-capacitate de a lua decizii nu înainte de a se consulta cu membrii echipei de negociere și

de a ascultatoate opiniile;

-factor de influiență și insistență asupra elementelor de corectirudine și de procedură.

Abilitățile negociatorului actual: deprinderi de comunicare, personalitate, hotărâre,

inteligenţă, motivare/automotivare, cunoştinţe despre obiectul negocierii, studii, siguranţă de

sine, rezistenţă şi tenacitate, integritate, ambiţie, iniţiativă, autodisciplină, experienţă.

Personalitatea omului de afaceri presupune o serie de atitudini şi aptitudini care, atunci

când sunt pozitive, reprezintă variabile optime ale activităţii, iar atunci când sunt negative,

determină eşecul întreprinzătorului. Aptitudinile omului de afaceri sunt preponderent

intelectuale şi cuprind: inteligenţa, observarea, memoria, intuiţia, rațiunea, logica, spiritul

analitic, capacitatea de selecţie şi sinteză, previziunea, luciditatea, clarviziunea, etc.

Inteligenţa apare ca un factor comun oricărui proces intelectual, o funcţiune

generală de adaptare la condiţiile noi ale mediului, bazată pe înţelegere.

Observarea constă în intuirea lucrurilor concrete pe cale vizuală, auditivă, tactilă, etc. Ea

nu trebuie confundată cu percepţiile vizuale, auditive sau tactile, întrucât se situează deasupra

lor.

Rațiunea este o aptitudine de fixare, reţinere şi reproducere a diferitelor evenimente,

trăite şi observate. Ea poate fi mecanică (biologică) sau logică (inteligibilă).

Gândirea constă în combinarea amintirilor şi reprezentărilor înmagazinate în

memorie, determinată de legile logicii.

Intuiția este o insuşire de imagini sau conţinuturi concrete de reprezentări şi

amintiri, determinată de legi subiective, psihologice prin excelenţă: legile dorinţelor şi

sentimentelor. Este înrudită cu gândirea deoarece gândirea începe adeseori cu imaginaţia, după

cum imaginaţia termină cu gândirea. Deosebirea dintre cele două noţiuni constă în faptul că, în

cazul gândirii, individul lucrează cu reguli şi principii, iar în cazul imaginaţiei, cu aspiraţii şi

sentimente.

Atenţia este funcţia de ajustare şi calibrare a organismului şi de focalizare a trăirilor,

care premerge şi insoţeşte desfăşurarea proceselor de cunoaştere şi acţiune. Atenţia poate să fie

spontană (când obiectul trezeşte interesul în mod nesilit) şi voluntară (când se cere un efort de

voinţă.)

CURS 2. Introducere în problematica conflictului.

Definirea conflictului. Tipuri de conflicte. Structura conflictului. Cauzele conflictului.

Dinamica conflictului. Analiza conflictului. Atitudini fată de conflict

CONFLICTUL

Obiective:

- Cunoasterea notiunii de conflict; definirea notiunii de conflict, intelegerea notiunii din

perspectiva psihologica.

- Cunoasterea specifica a tipurilor de conflict.

- Intelegera tipurilor de conflict si a modalitatiii de remediere a fiecarui tip de conflict.

Ce este conflictul?

Conflictul este expresia unor interese opuse; este caracteristic societatii si este endemic

in societatile moderne. Un conflict exista atunci cand doi oameni doresc sa duca la indeplinire

actiuni care sunt incompatibile reciproc; ambele persoane vor sa faca aceleasi lucruri sau vor sa

faca lucruri diferite care sunt incompatibile reciproc. Conflictul prin urmare, poate fi definit ca

fiind un dezacord in care partile implicate percep o amenintare la adresa nevoilor, intereselor si

preocuparilor lor. Un conflict este rezolvat atunci cand se ajunge la identificarea unui set

complet de actiuni, compatibile reciproc, avantajoase reciproc.

Conflictul se refera intotdeauna la ceea ce dorim sa facem; el mai poate fi definit ca

fiind doua vointe opuse astfel incat satisfacerea uneia dintre ele este in detrimentul satisfacerii

celeilalte. Definirea conflictului poate fi extinsa de la persoane fizice la grupuri, la persoane

juridice, state, si natiuni si pot fi implicate in conflict mai mult de doua parti. Principiile

conflictului raman aceleasi.

Pentru a rezolva starea conflictuala trebuie incercata crearea unei situatii convenabile

ambelor parti; sa se obtina multumire reciproca, cooperare, deschidere la dialog; este practic o

relatie de tip “win – win”.

Analiza, prevenirea, managementul si solutionarea conflictelor nu au ca tinta eliminarea

conflictului si nici eliminarea intereselor opuse. Scopul consta in cautarea acelor forme de

comportament conflictual care permit o abordare non-violenta a intereselor opuse intr-un

proces organizat, aranjat a carei desfasurare si rezultat sunt acceptate de toate partile implicate.

Participantii intr-un conflict tind sa raspunda in baza perceptiilor lor asupra situatiei si

nu in urma unei revizuiri obiective a ei. Ca in orice problema, conflictele contin dimensiuni de

substanta, de procedura si psihologice care pot fi negociate. Pentru a intelege cat mai bine

dimensiunea conflictului trebuie sa luam in calcul aceste elemente.

Tipuri de conflict:

1. Conflict relational;

2. Conflict structural;

3. Conflict informational;

4. Conflict de evaluare;

5. Conflict de interese.

Conflictul relational – poate fi determinat de:

- emotii puternice;

- intelegeri gresite, stereotipuri culturale;

- slaba comunicare;

- neintelegeri in comunicare;

- comportament negativist repetitiv.

Cum ne adresam unui conflict relational? Care ar fi remediile posibile?

A – Controlul expresiilor negative prin proceduri si reguli.

B – Promovarea unui proces care legitimeaza trairile, sentimentele.

C – Clarificarea perceptiilor – construirea unor perceptii pozitive.

D – Imbunatatirea calitatii si cantitatii comunicarii.

E – Blocare unei atitudini negativiste repetitive.

F – Incurajarea unor atitudini pozitive de solutionare a problemelor.

Emotiile sunt puternice. Intotdeauna ele sunt prezente si este dificil a le gestiona. Ce

este emotia? Psihologii Fehr si Russell observau ca: “toata lumea stie ce este o emotie pana

cand ii ceri sa-ti dea o definitie. Atunci se pare ca nimeni nu mai stie nimic”.

Asa cum folosim noi termenul, o emotie este o experienta traita, simtita; de regula simti

emotia si nu o gandesti. Emotiile pot fi pozitive sau negative. Intr-o negociere o emotie

pozitiva indreptata catre cealalta persoana este foarte probabil sa reuseasca a crea o relatie de

bunavointa, intelegere si o stare de bine. Contrar, furia, frustrarea si alte emotii negative sunt

considerate ca incapabile de a genera un raport de colaborare intre parti. Desi emotiile sunt

adesea un obstacol intr-o negociere, totusi sunt situatii cand emotiile pot constitui un mare

beneficiu.

De exemplu, presedintele Carter a folosit in timpul istoricelor negocieri dintre Israel si

Egipt, puterea emotiilor. I-a invitat pe primul ministru israelian – Menachim Begin si pe

presedintele Egiptului – Anwar Sadat la Camp David. Scopul lui era acela sa-i ajute pe cei doi

lideri in a negocia acordul de pace. Dupa 13 de zile de discutii, procesul de negociere s-a

intrerupt, iar israelienii erau destul de circumspecti ca s-ar putea junge la un acord.

Carter investise foarte mult timp si energie in procesul de pace. Ar fi putut foarte usor

sa manifeste frustrare, poate chiar sa-l abordeze pe primul ministru israelian cu o avertizare

de a accepta ultima sa propunere sau orice altceva. Dar o astfel de abordare agresiva l-ar fi

putut determina pe Begin sa abandoneze complet procesul de negociere si totodata s-ar fi

riscat avarierea relatiilor personale dintre cei doi lideri.

Carter a facut un gest de un mare impact emotional. Begin a solicitat niste picturi

autografiate ale lui Carter si Sadat pentru a le da nepotilor sai. Carter a personalizat fiecare

poza cu numele unuia dintre nepotii lui Begin. In momentul in care convorbirile de pace se

aflau intr-un mare impas, Carter a inmanat aceste fotografii lui Begin care a fost vadit

emotionat; discutia s-a mutat intre Carter si Begin despre nepotii acestuia din urma si despre

razboi. Acesta a fost momentul decisiv, cheie in negociere. Putin mai tarziu in acea zi Begin,

Sadat si Carter semnau acordul la Camp David1 . Discutia deschisa dintre Carter si Begin nu s-

1 Acordurile de la Camp David au fost semnate de președintele Egiptului Anwar El Sadat și primul ministru al

Israelului Menachem Begin la 17 septembrie 1978, după treisprezece zile de negocieri secrete purtate la Camp

David.[1] Cele două acorduri-cadru au fost semnate la Casa Albă, în prezența președintelui Statelor Unite, Jimmy

Carter. Al doilea dintre aceste aceste acorduri-cadru, Un cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și

Israel, a condus direct la Tratatul de pace israeliano-egiptean din 1979, și le-a adus lui Sadat și Begin Premiul

ar fi putut intampla daca relatia dintre cei doi ar fi fost una saracacioasa. Pentru a construi o

relatie interpersonala solida este necesar timp si munca. Carter si Begin au inceput sa

stabileasca raporturile dintre ei cu un an inainte de a incepe negocierile de pace. S-au intalnit la

Casa Alba unde primul ministru al Israelului a fost invitat la o discutie deschisa, privata

referitoare la conflictul din Orientul Mijlociu. Ulterior, dupa cateva luni, Carter si sotia sa l-au

invitat pe Begin si sotia sa la o cina privata vorbind despre lucruri personale.

Carter nu si-a dorit ca negocierile sa esueze, nici Begin, nici Sadat2. Toti aveau un

interes in rezolvarea problemelor. Iar emotiile pozitive pe care Carter le-a folosit in negociere

cu cei doi lideri i-a ajutat sa ajunga la un acord.

In negocieri, emotiile pozitive pot fi benefice din cel putin trei puncte de vedere:

a)– emotiile pozitive te pot ajuta sa identifici mai usor interesele celorlalte persoane;

b)- emotiile pozitive pot accentua o relatie;

c)- emotiile pozitive nu sporesc riscul ca una dintre parti sa fie exploatata.

Cunoastem faptul ca emotiile ne pot ajuta sau dauna intr-o negociere; ceea ce trebuie sa

cunoastem este modalitatea in care le putem manageria si cum putem sa extragem beneficiile.

Nu putem ignora emotiile.

Conflictul structural

Este un conflict datorat unor cauze ce sunt dincolo de parti si anume:

- modele distructive de comportament sau actiune ;

- control inegal, distribuirea resurselor;

- autoritate, putere inegala;

- modificari legislative;

- constrangeri temporale;

- modificare unor factori de mediu, geografici, fizici.

Nobel pentru Pace pe 1978. Primul acord-cadru, însă, Un cadru pentru pace în Orientul Mijlociu, care trata

situația din teritoriile palestiniene, nu a dus la vreun progres semnificativ al procesului de pace. 2 Acordurile de la Camp David (1978) sunt două acorduri semnate la Camp David, Maryland, Statele Unite, între

Menachem Begin, prim-ministru al Israelului, şi Anwar al-Sadat, preşedintele Egiptului, cu ajutorul preşedintelui

Statelor Unite, Jimmy Carter. Unul dintre acorduri a creat cadrul negocierilor tratatului de pace între Egipt şi

Israel, punându-se astfel capăt unei perioade de aproximativ 30 de ani în care cele două ţări s-au aflat în război.

Acest tratat, semnat în 1979, a adus pacea şi a înapoiat Egiptului Peninsula Sinai, ocupată de israel în timpul

Războiului de 6 zile (1967). Celălalt acord a creat cadrul pentru o pace lărgită în zonă şi a inclus un plan pentru

autoguvernarea palestiniană în Cisiordania şi în Fâşia Gaza, însă prevederile referitoare la aceasta din urmă nu au

fost respectate.

Atunci cand am identificat conflictul ca fiind un conflict structural COOPERAREA

este singura modalitate prin care se va rezolva conflictul. Acest lucru presupune ca mediatorul

va trebui sa deruleze actiuni prin care sa defineasca nevoile, sa indeplineasca tiparele de

atitudine destructiva, sa determine, sa stabileasca o acceptare corecta si reciproca a procesului

decizional din partea partilor, sa transforme negocierea dintr-o negociere asupra “pozitiei” intr-

o negociere asupra “intereselor”, sa schimbe relatii de mediu si fizice.

Conflictul informational

Va exista ori de cate ori o parte nu va avea suficienta informatie sau ii va lipsi o

informatie initiala pentru solutionarea diferendului.

Conflictul informational se datoreaza:

1. – lipsei de informatie;

2. – dezinformarii;

3. – consideratii diferite asupra a ceea ce este relevant;

4. – interpretari diferite ale informatiei;

5. – surse diferite de informatie.

Ceea ce este important este ca informatia trebuie sa fie data intr-un mod legitim ambelor

parti; trebuie ca partile sa fie de acord asupra procesului de obtinere a informatiei.

Cum putem remedia un conflict informational?

1.– cel mai important remediu il constituie identificarea;

2.– obtinerea unui acord intre parti asupra informatiei care este cel mai

important;

3. – acordul partilor asupra procesului de strangere a informatiilor;

4. – acordul partilor asupra procesului de evaluare a informatiilor.

Conflict de evaluare

Exista in situatia inc are partile au criterii diferite de evaluare a obiectului conflictului.

Ce poate sa determine un conflict de evaluare?

- emotii puternice;

- informatie incorecta sau lipsa informatiei;

- diferente de viata, ideologie, religie, pozitie sociala, cultura;

- constrangeri externe.

Cum rezolvam un conflict de evaluare?

- identificarea;

- identificarea unor criterii comune de evaluare;

- identificarea unor valori comune;

- evitarea definirii problemei in termen de valori.

Conflictul de interese

Se datoreaza intereselor diferite ale partilor.

Posibile cauze ale nasterii unui conflict de interese:

- competitia;

- interese psihice;

- schimbarea survenita in interesele existente;

- continuturi diferite ale intereselor.

Cum se poate solutiona un conflict de interese?

- identificarea;

- separarea intereselor de pozitii;

- cautarea unor criterii obiective;

- cautarea unor solutii care satisfac nevoile tuturor partilor;

- cautarea unor metode de extindere a optiunilor/resurselor.

Definim interesul ca acea nevoie care trebuie sa fie indeplinita ( interest=deep need ).

Intr-o situatie conflictuala este foarte important sa stim cum comunicam.

Mediatorul trebuie sa faciliteze comunicarea intre parti sa construiasca o strategie pentru

a initia comunicarea si pentru a asigura procesul comunicarii pe toata procedura medierii. Este

important a se crea intr-o stare conflictuala o anumita relatie care sa permita negocierea.

O comunicare eficienta presupune sa asculti si sa intelegi cealalta parte. Fara dorinta de

a asculta cealalta parte procesul nu poate sa fie eficient. Trebuie sa existe o balanta intre

afirmatie si ascultare; ele dureaza in timp si trebuie sa fie de calitate implicand discutii

complexe si dificile. Atunci cand partile unui conflict isi pot pune in balanta afirmatiile si

conceptiile si pot asculta cealalta parte, atunci sansele de a se ajunge la o mediere si o

negociere a conflictului cresc.

CURS 3. Medierea în dreptul românesc şi în dreptul

Uniunii Europene. Procedura de mediere

Mai mult ca oricand, medierea este un fenomen din ce in ce mai raspandit in

intreaga Europa. Si cand afirm acest lucru, ma refer si la state ca Albania, Bulgaria si

Moldova nu doar la puterile economice ale continentului in care medierea este o institutie

bine definita de peste 20 de ani.

Modelul de mediere aplicabil in statele europene este diferit de cel canadian in care

medierea este obligatorie (in toate cauzele civile). Obligativitatea medierii poate sa constituie

un avantaj (se poate considera ca cel care propune medierea nu e sigur pe pozitia sa ) sau un

dezavantaj (partile pot sa nu ia in serios medierea daca aceasta este obligatorie, vezi

exemplul concilierii de la noi).

Fiecare tara si-a adaptat reglementarile din domeniul medierii la specificul local.

Daca in Bulgaria contractul de mediere si chiar intelegerea la care ajung partile pot sa fie

orale, acest lucru nu este valabil in restul Europei. In Serbia este nevoie de experienta in

domeniul medierii sau al solutionarii conflictelor de minim 5 ani pentru a deveni mediator. In

Norvegia, judecatorii pot sa fie si mediatori, lucru care nu este posibil exemplu in Bulgaria.

Si exemplele ar putea continua la nesfarsit. Se remarca insa un un aspect general valabil: in

majoritatea statelor europene medierea este facultativa. A existat in Anglia o incercare de

mediere obligatorie (impusa) insa aceasta s-a dovedit a fi un esec. Totusi, Anglia este o tara

in care medierea este folosita cu un real succes fiind vorba despre medierea facultativa in

care partile considera ca este mai avantajos pentru ele sa apeleze la mediere decat sa initieze

o actiune in instanta.

Polonia este una dintre putinele tari europene in care instanta poate sa trimita cauza

la mediere fara acceptul partilor insa acestea au posibilitatea de a refuza medierea. In alte

tari, instanta de judecata poate sa le propuna partilor sa isi rezolve disputele prin mediere insa

nu le poate obliga sa apeleze la mediere.

Slovenia este un exemplu pozitiv in ceea ce priveste medierea, in anul 2007

finalizandu-se prin mediere peste 1500 de cauze. Cele mai bune rezultate au fost obtinute in

cauzele de dreptul familiei (70%) iar cele mai dezamagitoare in cauzele civile.

Austria (prima tara in care profesia de mediator a fost recunoscuta printr-un act al

Parlamentului) este un alt stat in care medierea are rezultate, interesant fiind aici faptul ca

intelegerea la care ajung partile dupa mediere este supusa controlului instantei sau notarului,

la fel ca in Legea 192/2006. Tot in Austria, cei care doresc sa devina mediatori, printre alte

conditii trebuie sa aiba varsta de minim 28 ani.

Croatia are o reglementare speciala in domeniul medierii conform careia daca

partile au stabilit sa nu initieze sau continue un proces o anumita perioada de timp ci sa

apeleze la mediere, in cazul in care isi incalca aceasta obligatie asumata de ambele parti,

instanta astfel investita va respinge actiunea lor ca prematura.

Majoritatea tarilor europene au adoptat reglementari in domeniul medierii in

ultimii ani: Albania are o lege a medierii din anul 2003, Austria din 2003, Bulgaria din 2004

(Codul de Procedura Civila din 2007 este sincronizat cu legea medierii), Croatia din 2003,

Macedonia din 2006, Serbia din 2005, Ungaria din 2002 . Moldova a adoptat in cursul anului

2007 o lege a medierii care urmeaza a fi aplicabila din ianuarie 2008.

Numarul minim de ore de pregatire pentru un mediator difera de la o tara la alta

situindu-se intre 40 de ore si 200 de ore. Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o

persoana pentru a deveni mediator se refera la varsta, vechime, pregatire profesionala si buna

reputatie, fiind diferite in fiecare tara. Nu exista Coduri etice ale mediatorilor decat intr-un

numar restrans de state europene.

De remarcat, este faptul ca legislatia din domeniul medierii aplicabila in Europa

este inspirata preponderent de modelul american, model care si-a dovedit eficienta de-a

lungul timpului.

In Romania, cazurile solutionate de mediatorii bancari pot fi numarate pe degete,

in timp ce in alte tari cele mai multe dintre conflictele cu clientii se sting inainte de a ajunge

in instanta. In Marea Britanie opiniile mediatorilor sunt obligatorii, in timp ce in Germania,

litigiile care au ca obiect sume mai mici de 750 de euro se pot solutiona doar pe cale

amiabila.

Activitatea de mediere exista din cele mai vechi timpuri. Istoricii prezuma ca, cele

mai timpurii cazuri de mediere au avut loc pe timpul fenicienilor.

Practica medierii s-a dezvoltat in Grecia Antica, apoi in timpul civilizatiei romane

(Digestele lui Justinian recunosteau medierea). Romanii denumeau mediatorii folosind o

varietate de nume si anume: Internuncius, Medium, Intercessor, Philantropus, Interpolator,

Conciliator, Interlocutor, Interpres, Mediator.

In cursul Evului Mediu medierea a fost privita diferit. Uneori era interzisa

practicarea medierii in relatiile cu autoritatile centrale.

Multe civilizatii au privit mediatorul ca fiind o persoana sacra, demna de un

anumit respect.

Medierea si arbitrajul sunt metode traditionale de rezolvare a disputelor intre

indivizi, corporatii si tari. Partile pot fi de acord sa utilizeze o metoda alternativa de

solutionare a conflictului dupa ce acesta a aparut, sau pot solicita utilizarea unei astfel de

metode in viitor, prin introducerea unei clauze obligatorii de mediere/arbitraj in contractul

lor.

In mediere, o a treia parte neutra se intalneste cu protagonistii conflictului, fie ca

acestia sunt persoane fizice sau juridice si le face sugestii neobligatorii referitor la

modalitatea in care isi pot rezolva controversa.

Din timpuri indepartate, istoria si medierea au fost folosite pentru solutionarea

diferitelor tipuri de dispute. Aceste dispute au fost fie dispute internationale, fie comerciale,

fie de dreptul muncii. Un exemplu recent de mediere internationala este cel condus de

presedintele Jimmy Carter in Bosnia.

In plus sunt numeroase exemple de conflicte internationale care au fost

solutionate prin metode alternative (papii catolici care actionau ca arbitri in cadrul

conflictelor dintre tarile europene in timpul Renasterii).

In afara de domeniul politic, arbitrajul si medierea au fost folosite de oamenii de

afaceri din toata lumea pentru rezolvarea disputelor lor comerciale.

In S.U.A. arbitrajul si medierea sunt adesea folosite pentru rezolvarea disputelor de

dreptul muncii rezultate din interpretarea conflictuala a clauzelor contractelor de munca,

dispute in domeniul constructiilor in general intre contractori si subcontractori referitor la

clauzele de plata a despagubirilor sau intre constructori si proprietari referitor la clauzele de

plata a contractelor, dispute in domeniul dreptului comercial si al societatilor comerciale

referitor la evaluarea activelor, a partilor sociale in cadrul corporatiilor inchise.

Introducerea unei dispute comerciale pentru a fi solutionata pe calea medierii

si/sau arbitrajului poate fi facuta in mod voluntar de catre parti sau la initiativa unei agentii

guvernamentale.

In S.U.A. Guvernul federal a promovat arbitrajul comercial inca din 1887, cand a

fost adoptata o lege in acest sens. Acest document stipula un mecanism de prezentare

voluntara a disputelor din cadrul dreptului muncii din domeniul cailor ferate catre arbitraj.

In timp ce in cele mai multe cazuri decizia de a se angaja sau nu o mediere/arbitraj

este o problema ce este decisa de parti. Exista cateva ocazii in care Guvernul a intervenit in a

solicita medierea/arbitrajul unei dispute comerciale atunci cand s-a simtit ca disputa ameninta

nevoile nationale. De exemplu in 1926 Guvernul S.U.A. a emis RAILWAY LABOUR ACT

pentru a monitoriza relatiile de management al muncii atat in domeniul cailor ferate, cat si in

domeniul cailor aeriene.

Sub incidenta acestui document Bordul National de Mediere (National Mediation

Bord ) poate interveni intr-o disputa si poate solicita medierea.

In 1994, pornind de la violentele etnice din Balcani, Centrul Carter a fost un

mediator neutru care a determinat o incetare a focului timp de patru luni. Fostul presedinte al

S.U.A. si sotia sa s-au deplasat in Iugoslavia, in decembrie 1994 pentru a sustine eforturile de

a pune capat luptelor de acolo.

Personalul din cadrul Centrului Carter a avut un deplin succes in sensul

incheierii unui acord de incetare a focului pe o perioada de patru luni. Programul Centrului

de solutionare a conflictelor a monitorizat dezvoltarea in regiune incepind cu luna februarie

1993. In Balcani, presedintele Carter a avut discutii extinse cu presedintele Bosniei, Croatiei

si Serbiei, cu reprezentantul O.N.U. din fosta Iugoslavie, cu liderii bosniacilor sirbi, etc.

Dupa doua zile de discutii, liderii gruparii musulmane bosniace si bosniacii sirbi au semnat

un acord de incetare a focului. Desi lupta a reinceput dupa incetarea acordului in mai 1995,

personalul Centrului Carter a mentinut liniile de comunicare deschise intre partile din Bosnia,

Departamentul de Stat din S.U.A. si O.N.U.

Guvernul S.U.A. a avut convorbiri in noiembrie 1995 timp de douazeci si una

de zile in urma carora a rezultat un acord intre Croatia, Bosnia si Serbia, acord care a pus

capat la patruzeci si trei de luni de razboi si a condus la aducerea a 60.000 de militari NATO

in Bosnia in vederea pregatirii alegerilor programate pentru luna septembrie 1996. Centrul

Carter, in cadrul programului de solutionare a conflictelor continua sa monitorizeze situatia

in Bosnia si au loc frecvente deplasari la fata locului.

U.S.A.

The quakers au o lunga istorie in practicarea medierii, cat si a arbitrajului.

Modelul american de mediere a fost in proportie de 80% munca celor de la Quakers. In New

York City comunitatea evreilor si-a stabilit un forum de mediere. Imigrantii chinezi au

stabilit Societatea Chineza de Benevolenta pentru a rezolva disputele prin mediere, dispute

legate de viata de familie si de comunitate. In S.U.A. procesele de solutionare alternativa a

disputelor au fost transformate ca alternativa la instanta incepand cu anul 1913, cand

Departamentul de Stat al Muncii din Statele Unite a elaborat un panel de “comisionari ai

concilierii”, care sa rezolve disputele de drept al muncii. Acesti comisionari au devenit

Serviciul de Conciliere al Statelor Unite, iar in 1947 aceasta entitate s-a transformat in

Serviciul Federal de Conciliere si Mediere.

In anul 1926, Asociatia Americana de Arbitraj a infiintat un serviciu comercial

pentru rezolvarea disputelor in sectorul privat. Asociatia Curtilor de Conciliere si Familie a

fost fondata in 1963 pentru a promova concilierea in familie ca o alternativa la procesele de

dreptul familiei. Medierea in dreptul familiei a devenit un domeniu extrem de bogat pentru

mediere si au aparut Asociatia de Mediere in Dreptul Familiei si Academia Mediatorilor in

Dreptul Familiei.

In 1980, Congresul S.U.A. a emis actul de rezolvare a disputelor (Disput

Resolution Act) in care se stipula ca toate programele nationale pentru ADR sa fie

administrate de Ministerul Justitiei. Pe plan local guvernele locale si statele au finantat

programe de mediere in scopul rezolvarii disputelor din dreptul familiei, mediului, contracte

guvernamentale, etc.

Constitutia statului Texas stipuleaza inca de la 1845 nevoia de adoptare a unor

metode alternative de solutionare a conflictelor. Si totusi, acest lucru nu s-a intamplat decat

in 1878, atunci cand presedintele Curtii Supreme din Texas, Joe Greenhill s-a intalnit cu seful

primei Curti de Apel, Frank Evans pentru a discuta modalitatea de reducere a numarului

imens de dosare in instanta. In final, Baroul din Houston a infiintat un Comitet ADR si a

solicitat finantare din surse guvernamentale si private pentru infiintarea unui Centru de

solutionare a conflictelor. Un astfel de centru a fost deschis in luna octombrie 1940.

In 1887, Baroul din Texas – ADR a recomandat o noua legislatie care sa sustina

ADR, legislatie referitoare la taxe, modalitati, etc.

Marea Britanie

Medierea a fost institutionalizata in secolul al XIX-lea fiind recunoscuta cu rol

de sine-statator. A fost emis Actul concilierii in 1896 care reglementa relatiile industriale.

In anii 1980-1990, medierea a cunoscut o perioada de dezvoltare, rolul

primordial avandu-l reformele din justitie, respectiv: in anul 1996 – English Arbitration Act

si in anul 1999- Civil Procedure Rules. Domeniile in care se aplica medierea in Marea

Britanie sunt urmatoarele:

- medierea problemelor familiale in parteneriat cu centrele de asistenta sociala mai

ales in cazurile care implica un minor;

- medierea disputelor comerciale;

- medierea in scoli;

- medierea comunitara, in cazul disputelor care se ivesc in interiorul comunitatilor

datorate zgomotului, disputelor privind spatiul sau comportamentelor anti-sociale;

- medierea victima-atacator, mai ales in cazul tinerilor aflati la prima sau la a doua

infractiune, cazurile variind de la furt la crima. In unele zone din Marea Britanie membrii ai

Politiei sunt antrenati si pregatiti pentru medierea de acest gen.

Olanda

Medierea ca proces asistat de solutionare a conflictelor a existat de secole sub

nume diferite. Aceste activitati de rezolvare a disputelor erau practicate de judecatori, primari

sau alti functionari.

Istoria ne arata ca medierea era cunoscuta cu secole in urma. In secolul al XVI-

lea exista o practica bine documentata in mediere cunoscuta sub numele de Leydn

Peacemakers.

Voltaire si-a familiarizat publicul sau francez cu aceasta institutie, iar oamenii legii

in timpul Revolutiei Franceze au reintrodus “Biroul de Pace” si ulterior judecatorii de pace in

Franta si in Olanda. Dupa introducerea judecatorilor de pace, acestia se comportau ca

mediatorii in salile de judecata. Aceasta era o practica folosita in disputele de familie,

particular in cazurile de divort, cu scopul de a salva casatoria.

In Olanda si in alte state europene Codurile de Procedura Civila stipulau

incercarea de mediere a cazului inainte de audierea in instanta. Astfel de concilieri

preliminare au fost abolite aproape peste tot in Europa in perioada anilor 1950-1960.

In anul 1923, guvernul olandez a introdus institutia Mediatorului

Guvernamental care nu a mai existat dupa al doilea razboi mondial.

In anii 1970-1980 cetatenii olandezi au devenit extrem de nemultumiti de gradul

de accesibilitate al instantelor, de supraaglomerare, de formalism excesiv, de durata foarte

mare a proceselor si de costuri ridicate. In plus se simtea faptul ca instantele de judecata erau

de cele mai multe ori nepregatite in a rezolva esenta problemelor.

Astfel un grup de academicieni si practicieni ai dreptului au luat ca model tehnicile

moderne de mediere din S.U.A. Cel care va combina practica si studiul academic al medierii

incepand cu anul 1974 va fi profesorul de dreptul familiei din Rotterdam, Peter Hoefnagels.

Asa cum am mentionat medierea moderna s-a nascut in S.U.A., unde aceasta

procedura s-a aplicat in numeroase domenii la sfarsitul anilor ’70. Entuziasmul americanilor

pentru medierea profesionala si institutionalizata s-a raspandit in Europa la sfarsitul anilor

’80 si inceputul anilor ’90. In Olanda, initial reprezentantii sectorului privat au devenit

interesati si implicati in metode alternative de rezolvare a disputelor inspirati de modelul

american si britanic. In 1993 s-a infiintat Institutul Olandez de Mediere care avea ca principal

scop organizarea de campanii de informare a populatiei despre mediere si stimularea

practicarii medierii. Infiintarea acestei institutii a fost primul semn de institutionalizare a

medierii in Olanda. Aceasta structura detine un registru al mediatorilor acreditati si are

legaturi cu alte institutii si departamente guvernamentale. Pentru a fi inregistrat ca mediator,

persoana trebuie sa participe la cursurile de pregatire profesionala organizate de institut si sa

absolve examenul final. In acest moment sunt inregistrati peste 2000 de mediatori acreditati.

Institutul Olandez de mediere a reprezentat un stimulent pentru guvern, in particular pentru

Ministerul Justitiei care s-a angajat in procesul medierii. Una dintre primele actiuni derulate

de Ministerul Justitiei a fost instalarea platformei ADR in luna august 1996. Principalul

obiectiv era acela de a investiga aplicabilitatea si viitorul medierii in cadrul procedurilor de

instanta.

Canada

Serviciul de Mediere si Conciliere este o agentie guvernamentala canadiana.

Agentia este responsabila pentru furnizarea serviciilor de rezolvare si prevenire a disputelor

pentru sindicate si angajatori sub jurisdictia Codului canadian al Muncii.

Franta

In prezent ADR este promovat de autoritati ca o modalitate de degrevare a

instantelor si de rezolvare a disputelor intr-o modalitate mai simpla, mai rapida si mai ieftina.

In Franta exista o lunga traditie in ceea ce priveste solutionarea alternativa a

disputelor. Principiul concilierii optionale sau obligatorii ca o faza preliminara a procesului a

aparut in legislatia franceza la intervale variate de timp si in forme diferite in ultimii 200 de

ani. Totusi, exista o practica lunga in Franta de folosire a medierii pentru rezolvarea

disputelor. Concilierea a fost pentru prima oara institutionalizata in Franta in timpul

Revolutiei Franceze. Ganditorii acestei perioade au considerat concilierea ca fiind metoda

ideala de rezolvare a disputelor. Decretul din 16-24 august 1789 stipuleaza concilierea

obligatorie pentru toate problemele care cad sub jurisdictia Curtilor Civile Ordinare.

Judecatorii de pace propuneau concilierea ca o metoda preliminara. Obligatia judecatorului

civil era aceea de a solicita concilierea fiind o obligatie subsecventa introdusa in 1886 in

Codul de Procedura Civila francez.

La inceputul secolului XX, obligativitatea concilierii a cunoscut un declin fiind

abandonata ca cerinta legala in 1940-1950. Totusi, in practica, concilierea era inca folosita de

sistemul judiciar francez atat de mult incat era inclusa ca una dintre misiunille judecatorului

civil in noul cod francez de procedura civila la art. 21. Legislatia recenta doreste sa intareasca

concilierea juridica si permite judecatorului sa delege functiile sale de conciliator unei

persoane sau unei entitati sub supravegherea lui. Astfel legea din februarie 1995 si decretele

conexe autorizeaza un judecator sa numeasca o a treia parte pentru a incerca concilierea

partilor sub supravegherea judecatorului. Legea din 1995 se refera pentru prima oara in

legislatia franceza la mediere. Medierea juridica sub aceasta dispozitie legala este complet

optionala si este necesar consimtamantul partilor pentru numirea unui mediator sa le asiste in

rezolvarea disputelor.

Din momentul adoptarii legii in 1995 si a decretului conex in 1996 Curtile de Apel

din Paris si Grenoble au decis in mod sistematic sa recomande numirea unui mediator.

Acestea sugereaza interventia unui mediator chiar din momentul stabilirii primei infatisari in

cauza respectiva.

Modelul francez de mediere are un procent ridicat de reusita – 80%. Centrul de

Mediere si Arbitraj din Paris specializat in medierea comerciala a dezvoltat tehnici, reguli si

standarde pentru diferite tipuri de ADR.

Curs 4. Medierea, alternativă la sistemul justiţiei

penale. Principii şi avantaje. Comunicarea în mediere. Tehnici de comunicare.

Ascultarea activă şi feed back. Etapele procedurii de mediere. Aranjamentele

preliminare. Contractul de mediere. Deschiderea sesiunii de mediere. Facilitarea

schimbului de informaţii

Medierea este o formă alternativă de rezolvare a disputelor între două sau mai

multe părți ce doresc să ajungă la o înțelegere, cu ajutorul unei terțe persoane, specializate în

calitate de mediator. Disputele pot implica (din punct de vedere al părților) state, organizații,

comunității, indivizi.

Articolul alin. 1 și 2 din Legea 192/2006 reglementează medierea astfel: „Medierea

reprezintă o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul

unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate,

imparțialitate și confidentialitate.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca

persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea

conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”

Mediatorii utilizează tehnici specifice pentru a îmbunătăți dialogul dintre părțile

implicate ajutând la atingerea unei convenții (cu efecte concrete) în problema pusă în

discuție. Firește, mediatorul trebuie să fie imparțial, iar discuțiile să fie păstrate de către

acesta în condiții de confidențialitate.

Părțile implicate pot folosi mediatori în probleme comerciale, legale, diplomatice,

de comunitate sau neînțelegeri de la locul de muncă sau familiale.

Activitatea de mediere a fost practicată din cele mai vechi timpuri. Istoricii

situează apariția acesteia în perioada comerțului fenician. Practicile din Grecia Antică și din

Roma Antică au adus un ințeles adecvat termenului de „mediere”. Romanii au folosit mai

multe denumiri pentru persoanele care se ocupau de acest proces, precum: medium,

interpolator, conciliator, interlocutor și în final, mediator.

În Evul Mediu, în unele țări practica de mediere a fost interzisă, iar în altele putea

fi realizată doar de către autoritățile centrale. În anumite culturi, mediatorul era considerat o

persoană sacră, ce merita un respect deosebit.

Pregatirea unui mediator

Educația adecvată pentru un mediator a devenit o problemă complexă – datorată

extinderii ariilor în care acesta este chemat pentru a rezolva disputele. Dezbaterea cuprinde

atât studiile necesare unui mediator, dar și calitățile personale, care îl pot ajuta în rezolvarea

problemelor. Cerințele educaționale diferă de la țară la țară. În unele cazuri, aceste cerințe

sunt expuse în legislație, astfel în România articolul 7 din Legea 192/2006 expune condițiile

ce trebuie îndeplinite pentru a deveni mediator: “Poate fi mediator persoană care îndeplinește

următoarele condiții: a) are capacitate deplină de exercițiu; b) are studii superioare; c) are o

vechime în muncă de cel puțin 3 ani sau a absolvit un program postuniversitar de nivel

master în domeniu, acreditat conform legii și avizat de Consiliul de Mediere; d) este aptă, din

punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activități; e) se bucură de o bună reputație

și nu a fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să

aducă atingere prestigiului profesiei; f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în

condițiile legii, cu excepția absolvenților de programe postuniversitare de nivel mașter în

domeniu, acreditate conform legii și avizate de Consiliul de mediere; g) a fost autorizată ca

mediator, în condițiile prezentei legi.”

De asemenea, articolul 12 alin. 1 și 3 din Legea nr.192/2006 prezintă modul în care

se poate ajunge la un mediator: “ Mediatorii autorizați sunt înscriși în Tabloul mediatorilor,

întocmit de Consiliul de mediere și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Consiliul de mediere are obligația să actualizeze periodic și cel puțin o dată pe an Tabloul

mediatorilor și să îl pună la dispoziție celor interesați la sediul său, al instanțelor

judecătorești, al autorităților administrației publice locale, precum și la sediul Ministerului

Justiției și pe pagina de Internet a acestuia.”

Reguli de comportament pentru mediatori

Aplicarea unor reguli de comportament în domeniul medierii a devenit o problemă

datorată, în mare parte, numărului mare de practicieni în acest domeniu. Există tendința

pentru unele societăți să își creeze propriul lor cod de comportament, care se aplică numai

membrilor organizației. Aspectele cele mai importante din codul de comportament al

mediatorilor cuprind:

angajamentul de informare a participanților din procesul de mediere;

adoptarea unei poziții de neutralitate dată de părțile implicate, fără a rezulta

conflicte de interese;

tratarea problemei într-o manieră obiectivă;

mediatorii nu ar trebui să ofere consultanță legală;

mediatorii trebuie să își perfecționeze în mod continuu abilitățile prin programe

de pregătire;

mediatorii ar trebui să practice doar în domeniile unde au experiența și

pregătirea necesară.

Cand se poate ajunge la mediere?

Nu toate disputele duc automat la procesul de mediere. Factori ce țin de părțile

implicate determină momentul în care se va ajunge la mediere. Dacă părțile implicate nu sunt

pregătite pentru acest moment, medierea nu poate avea loc. Dacă medierea are loc fără

acordul uneia dintre părțile implicate, procesul nu va fi recunoscut, pentru că una dintre legile

de bază este că acesta să nu se desfășoare fără consimțământul tuturor. Un alt element

important este ca toate părțile să aibă reprezentanță legală, pentru a fi un proces corect.

Articolul 2 alin. 1 și 3 din Legea nr.192/2006: “Dacă legea nu prevede altfel, părțile,

persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după

declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, convenind să soluționeze pe această

cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum și în

alte materii, în condițiile prevăzute de prezenta lege. Persoanele fizice sau persoanele juridice

au dreptul de a-și soluționa disputele prin mediere atât în afară, cât și în cadrul procedurilor

obligatorii de soluționare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.”

Pregatirea pentru procesul de mediere

Persoanele implicate în mediere, denumite “părți implicate” pot urma câteva etape

pentru pregătirea medierii, la fel ca și avocații lor, dacă există. Pregătirea implică redactarea

unor declarații în care să se prezintă subiectul disputei, și care vor fi aduse în cadrul

procesului.

În general, părțile care cunosc mediatorul înainte tind să ajungă la un consens mult

mai repede și se arăta mult mai mulțumiți de mersul procesului.

O altă sarcină preliminară implică identificarea persoanelor care ar trebui să

participe la mediere. În afara părților implicate, alți participanți importanți sunt avocați,

contabili, soțul/soția sau traducători.

Convenția asupra unei întâlniri de mediere este la fel de importantă ca orice altă

întâlnire. Ce locație ar fi cea mai bună? Au nevoi speciale unii dintre participanți? În ce zi și

la ce oră ar fi cel mai bine? Ar trebui camera să aibă mese, scaune sau canapele? Oferă

camera intimitatea corespunzătoare? Care va fi durata medie a întâlnirii? Acestea sunt doar

câteva dintre întrebările care apar în cadrul medierii.

Articolul 43 alin. 1 din Legea nr.192/2006 prezintă cadrul de desfășurare al

medierii: “Părțile aflate în conflict se prezintă împreună la mediator. În cazul în care se

prezintă numai una dintre părti, mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părti

invitația scrisă, în vederea acceptării medierii și încheierii contractului de mediere, stabilind

un termen de cel mult 15 zile. Invitația se transmite prin orice mijloace care asigură

confirmarea primirii textului.”

Articolele 50-59 din Legea nr. 192/2006 oferă o viziune asupra modului de

desfășurare al procesului de mediere: “Medierea se bazează pe cooperarea părților și

utilizarea, de către mediator, a unor metode și tehnici specifice, bazate pe comunicare și

negociere. Metodele și tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv

intereselor legitime și obiectivelor urmărite de părțile aflate în conflict. Mediatorul nu poate

impune părților o soluție cu privire la conflictul supus medierii.

Părțile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în

condițiile stabilite de comun acord. În cursul medierii părțile pot fi reprezentate de alte

persoane, care pot face acte de dispoziție, în condițiile legii.

Susținerile făcute pe parcursul medierii de către părțile aflate în conflict, de

persoanele prevăzute la art. 52 și la art. 55 alin. (1), precum și de către mediator au caracter

confidențial fată de terți și nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau

arbitrale, cu excepția cazului în care părțile convin altfel ori legea prevede contrariul.

Mediatorul va atrage atenția persoanelor care participă la mediere în condițiile art. 52 asupra

obligației de păstrare a confidențialității și le va putea solicita semnarea unui acord de

confidențialitate.

Dacă, pe parcursul medierii, apare o situație de natură să afecteze scopul acesteia,

neutralitatea sau imparțialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoștință

părților, care vor decide asupra menținerii sau denunțării contractului de mediere. Mediatorul

are dreptul să se abțină și să închidă procedura de mediere, procedând potrivit dispozițiilor

art. 56, care se aplică în mod corespunzător. În această situație mediatorul este obligat să

restituie onorariul proporțional cu etapele de mediere neparcurse sau, după caz, să asigure

continuarea procedurii de mediere, în condițiile stabilite prin contractul de mediere.

În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate

de natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părților, poate

să solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv. Atunci când solicită

punctul de vedere al unui specialist din afara biroului său, mediatorul va evidenția doar

problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părților.

Procedura de mediere se închide, după caz:

- prin încheierea unei înțelegeri între părti în urma soluționării conflictului;

- prin constatarea de către mediator a eșuării medierii;

- prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părti.

În cazul în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială, precum și în cazurile

prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), orice parte se poate adresa instanței judecătorești sau

arbitrale competențe. La închiderea procedurii de mediere, în oricare dintre cazurile

prevăzute la art. 56 alin. (1), mediatorul va întocmi un proces-verbal care se semnează de

către părti, personal sau prin reprezentant, și de mediator. Părțile primesc câte un exemplar

original al procesului-verbal.

Când părțile aflate în conflict au ajuns la o înțelegere, se redactează un acord care

va cuprinde toate clauzele consimțite de acestea și care are valoarea unui înscris sub

semnătură privată. Înțelegerea părților nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere

legii și ordinii publice, dispozițiile art. 2 fiind aplicabile. Înțelegerea părților poate fi afectată,

în condițiile legii, de termene și condiții.

Înțelegerea părților poate fi supusă verificării notarului public în vederea

autentificării ori, după caz, încuviințării instanței de judecată, în condițiile prevăzute la art.

63.”

Avantajele medierii

Implicarea într-un conflict de orice natură presupune un consum emoțional real și

în cazul în care se apelează la modalitatea tradițională de rezolvare a acestuia, în instanța de

judecată, de cele mai multe ori, eforturile financiare și de timp sunt argumente decisive fie

pentru căutarea unei rezolvări pe cale judecătoarească (luând în calcul un rezultat favorabil

nesigur), fie pentru renunțarea la proces din lipsa de resurse ceea ce amplifică consumul

emoțional al celui care se simte nedreptățit.

Prin procesul de mediere, participanții pot consimți la soluțiile pe care problemele

discutate le determină. Definirea naturii disputei poate adesea clarifica metoda cea mai

eficientă pentru rezolvarea problemei.

Unul dintre scopurile principale ale procesului de mediere este definirea

problemei, dezvoltarea opțiunilor și atingerea unor soluții acceptate de toate părțile implicate.

Medierea poate funcționa nu doar ca rezolvare a unei dispute, dar și ca mod de prevenire a

acesteia. Procesul de mediere poate fi utilizat și ca avantaj în negocierea contractelor, prin

identificarea intereselor ambelor părți și promovarea unei comunicări eficiente între acestea.

Medierea, într-un cadru mai larg, poate însemna prevenirea conflictelor sau

dezvoltarea mecanismelor de adresare a acestora, după cum apar.

Articolele 62 și 63 din Legea nr.192/2006 prezintă avantajele date de procesul de

mediere: “ Pentru desfășurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către

instanțele judecătorești sau arbitrale va fi suspendată la cererea părților, în condițiile

prevăzute de art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Cursul termenului perimării

este suspendat pe durata desfășurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la

data semnării contractului de mediere. Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa

judiciară de timbru.

În cazul în care conflictul a fost soluționat pe calea medierii, instanța va pronunța,

la cererea părților, o hotărâre, potrivit dispozițiilor art. 271 din Codul de procedură civilă.

Odată cu pronunțarea hotărârii, instanța va dispune, la cererea părții interesate, restituirea

taxei judiciare de timbru plătite pentru învestirea acesteia.”

Onorariul mediatorului

Articolul 45, partea finală din Legea nr.192/2006 reglementează astfel: “Dacă nu s-

a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către părti în mod egal.” Conform art 26 din

Legea 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator (cu modificarile si

completarile ulterioare : 1. Mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin

negociere cu partile, precum si la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere. 2.Onorariul

trebuie sa fie rezonabil si sa tina cont de natura si obiectul conflictului.

Aspecte ale procesului de mediere

Medierea ca proces implică o terță persoană (imparțială) care să asiste două sau

mai multe persoane (părțile direct interesate) pentru găsirea unor soluții convenabile de

rezolvarea a problemelor.

Oamenii utilizează medierea la nivele diferite și în multiple contexte: de la dispute

minore la discuții despre pace în mod global. Unele dintre cazurile care ajung la mediatori

sunt:

a) familie:

contracte prenupțiale;

dezbateri privind finanțele sau bugetul;

separarea;

divorțul;

custodia copiilor;

afacerea familiei;

dispute dintre părinți și copiii adulți;

probleme comportamentale;

dispute imobiliare.

b) la locul de muncă:

discriminare;

hărțuire;

administrarea muncii;

plângeri și prejudicii.

c) dispute publice:

de mediu;

de utilizare a pământului.

d) alte dispute:

ale asociației de locatari;

contracte de orice natură;

prejudicii personale;

parteneriate;

organizații non-profit;

prevenirea violenței;

medierea victimelor;

conflicte școlare.

Datorită caracterului particular al acestei activități, fiecare mediator utilizează

metode personale (legea nu impune anumite metode) care ar putea să ajute la rezolvarea

problemelor expuse.

Medierea implică mai multe stagii sau aspecte:

controversa, disputa sau diferența de opinii dintre două persoane sau nevoia

de rezolvare a unei probleme;

luarea deciziei cu ambele părți de comun acord decât impunerea de către o

terță persoană a soluției;

dorința părților implicate de a negocia rezolvarea problemei și acceptarea

unor discuții despre interesele și obiectivele urmărite;

intenția de a obține o poziție pozitivă cu ajutorul unei terțe persoane,

independentă și neutră.

Renuntarea la procesul de mediere

Articolul 60 din Legea nr.192/2006 menționează: “În orice fază a procedurii de

mediere, oricare dintre părțile aflate în conflict are dreptul de a denunța contractul de

mediere, încunoștințând, în scris, cealaltă parte și mediatorul. Mediatorul ia act de denunțarea

unilaterală a contractului de mediere și, în cel mult 48 de ore de la data primirii

încunoștințării, întocmește un proces-verbal de închidere a procedurii de mediere. Dacă una

dintre părțile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunța contractul de

mediere în condițiile alin. (1), mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare

pentru a stabili intenția reală a părții respective și, după caz, va continua sau va închide

procedura de mediere.”

CURS 5. Arbitrabilitatea litigiilor comerciale.

Arbitrajul comercial – avantaje şi dezavantaje

Atunci când părţile recurg la arbitraj, acestea înţeleg să scoată de sub jurisdicţia

instanţelor naţionale soluţionarea litigiilor survenite între ele. Există mai multe motive pentru

care părţile pot alege această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor (ex: celeritatea

şi confidenţialitatea procedurii, specializarea arbitrilor în anumite domenii) şi, prin urmare, se

recurge la arbitraj în foarte multe cazuri.3

In al doilea rând, arbitrajul este realizat de persoane private , care nu dispun de

putere publică. Prin urmare, arbitrii neavând puterea jurisdicţională cu care sunt învestite

instanţele statale, dobândesc puterea de a judeca un anumit litigiu numai în virtutea

înţelegerii dintre părţile la respectivul litigiu. Cu toate acestea, atribuţiile lor se aseamănă în

multe privinţe cu cele ale judecătorilor şi, mai mult, ei beneficiază şi de o anumită imunitate,

care diferă de la stat la stat.

Părţile la arbitraj pot fi persoane fizice sau juridice sau chiar persoane de drept

public, în măsura în care legea naţională permite.

AVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

După cum am putut observa în cele prezentate anterior, costurile presupuse de

procedura arbitrală nu reprezintă factorul care să determine recurgerea la o astfel de

procedură alternativă de soluţionare a litigiilor, ele fiind de cele mai multe ori superioare

celor percepute de instanţele naţionale.

Există însă o multitudine de avantaje pentru care părţile preferă să aleagă această

procedură, şi nu una tradiţională, cum ar fi: confidenţialitatea, celeritatea, flexibilitatea.

Confidenţialitatea procedurii

Arbitrajul prezintă în primul rând un ridicat grad de confidenţialitate, procedura

urmată fiind diferită de cea de drept comun, care de regulă se desfăşoară în şedinţă publică,

3 http://www.academia.edu/8956237/Lector_dr._Tudor_Chiuariu_Arbitraj_-Suport_de_curs_ID_-

_CAPITOLUL_I_INTERESUL_RECURGERII_LA_ARBITRAJ

în virtutea principiului publicităţii care guvernează procedura judiciară. Procedura arbitrală

nu este supusă acestui principiu, ea permiţând în acest fel păstrarea secretului comercial,

aspect foarte important în raporturile de natură comercială.

În cadrul procedurii arbitrale, numai părţile – personal sau prin reprezentant–

participă la dezbaterea litigiului.

Nici hotărârea tribunalului arbitral nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind

comunicată numai părţilor implicate

Confidenţialitatea procedurii

Arbitrajul prezintă în primul rând un ridicat grad de confidenţialitate, procedura

urmată fiind diferită de cea de drept comun, care de regulă se desfăşoară în şedinţă publică,

în virtutea principiului publicităţii care guvernează procedura judiciară. Procedura arbitrală

nu este supusă acestui principiu, ea permiţând în acest fel păstrarea secretului comercial,

aspect foarte important în raporturile de natură comercială.4

În cadrul procedurii arbitrale, numai părţile – personal sau prin reprezentant –

participă la dezbaterea litigiului.

Nici hotărârea tribunalului arbitral nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind

comunicată numai părţilor implicate

Celeritatea

Un al doilea avantaj al arbitrajului îl reprezintă celeritatea procedurii, aspect care

poate fiesenţial în unele situaţii, în special în raporturile de natură comercială. Această

procedură fiind una derogatorie de la dreptul comun, ea nu este supusă nici formalismului

excesiv al procedurii de judecată de drept co mun, nici nu intră pe rolul încărcat al instanţelor

naţionale. Prin urmare, procedura se desfăşoară mult mai rapid, permiţând soluţionarea

eficientă a raporturilor litigioase dintre părţi.

Flexibilitatea

Un alt avantaj specific acestei proceduri îl constituie flexibilitatea acesteia, părţile

fiind libere să aleagă atât legea aplicabilă fondului, cât şi procedura ce va fi urmată în

soluţionarea litigiului, sub rezerva respectării dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii

4 http://www.academia.edu/8956237/Lector_dr._Tudor_Chiuariu_Arbitraj_-Suport_de_curs_ID_-

_CAPITOLUL_I_INTERESUL_RECURGERII_LA_ARBITRAJ

publice sau a bunelor moravuri. Pe de asupra, în virtutea ideii de “parteneriat” ce este

asociată acestei modalităţi de soluţionare a litigiilor, părţile pot stabili modalitatea în care vor

fi suportate cheltuielile arbitrale (în dreptul nostru, cf. art. 359 CPC). Flexibilitatea acestei

proceduri reiese şi din libertatea părţilor de a desemna arbitrii ce vor soluţiona litigiul, de

regulă cu respectarea principiilor de imparţialitate şi imparitate. Părţilor li se dă astfel

posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri, a unor specialişti în domeniul dedus judecăţii,

sporindu-şi încrederea în rezultat prin garanţia competenţei celor ce-i vor judeca.

Arbitrajul oferă astfel alternativa unei judecăţi eficiente, prin arbitri cu experienţă

îndelungată şi de o competenţă recunoscută în domeniul în cauză.

De altfel, neîndeplinirea condiţiilor de calificare şi de independenţă poate constitui

o cauză de recuzare a arbitrilor.

Obligativitatea hotărârii

În plus, sentinţa pronunţată de o instanţă arbitrală este obligatorie între părţi,

fiind executată de bunăvoie de partea împotriva căreia a fost pronunţată, imediat sau la

termenul arătat în hotărâre. La cerere, hotărârea poate fi învestită cu formulă executorie de

către instanţa care ar fi fost competentă să judece pricina în lipsa convenţiei arbitrale, în acest

fel ea devenind titlu executoriu şi executându-se întocmai ca o hotărâre judecătorească.

Existenţa unui control asupra regularităţii arbitrajului

În plus, legalitatea pronunţării hotărârii arbitrale este asigurată de posibilitatea

anulăriiacesteia prin intermediul unei acţiuni în anulare introdusă la instanţa de judecată

competentă să judece litigiul în lipsa convenţiei arbitrale, pentru motivele enumerate în art

364 CPC, reprezentând în mare parte vicii procedurale.

DEZAVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

Pe lângă toate aceste avantaje semnificative, arbitrajul prezintă şi anumite

dezavantaje deloc neglijabile.

Procedura arbitrală, pe lângă faptul că presupune de multe ori costuri mult

superioare celor specifice justiţiei statale, poate priva părţile de multe alte beneficii ale

instanţelor naţionale. Instanţa arbitrală nu poate exercita aceleaşi constrângeri ca şi una

naţională în procesul administrării probelor (spre exemplu, nu pot aplica sancţiuni martorilor

sau experţilor care nu se supun indicaţiilor instanţei). De asemenea, există riscul organizării

unor arbitraje paralele, şi implicit al pronunţării unor hotărâri arbitrale contradictorii.

Statistic, cele mai multe dintre raporturile juridice supuse acestei proceduri sunt

raporturi de comerţ internaţional. Practica arbitrală din România (şi nu numai) relevă foarte

puţine cazuri în materie civilă în care se recurge la această modalitate alternativă de

soluţionare a litigiilor, ceea ce denotă fie lipsa de interes, fie lipsa de informaţie în rândul

persoanelor care nu sunt implicate în raporturi juridice comerciale în mod curent. Arbitrajul

se practică şi în alte materii ultraspecializate, cum ar fi dreptul sportiv, dar într-o pondere

mult mai redusă, dată fiind incidenţa redusă a raporturilor juridice care pot face obiectul unui

astfel de arbitraj.

CURS 6. Identificarea şi clarificarea subiectelor medierii.

Acordul de mediere. Încheierea procedurii de mediere

Procesul de mediere se poate finaliza printr-una din următoarele modalităţi:

1. ajungerea la un acord (total sau parţial);

2. prin denunţarea medierii de către una din părţi sau de ambele;

3. prin constatarea eşuării făcută de către mediator.

Medierea are ca scop găsirea de către părţi a unei soluţii viabile şi valabile,

reciproc mulţumitoare şi satisfăcătoare pentru ele, o soluţie WIN-WIN. Soluţia găsită şi

agreată în urma unui proces de mediere, după discuţiile comune sau private ale mediatorului

cu părţile şi avocaţii lor (dacă aceştia participă la procesul de mediere), exprimă în fapt

voinţa reală a acestora de a soluţiona acel conflict pe cale amiabila, printr-un acord explicit şi

prin obligaţii reciproce stabilite în mod concret şi fără echivoc.

Acordul de mediere este o înţelegere totală, când părţile sub asistenţă şi cu ajutorul

mediatorului au găsit soluţii pentru toate problemele ce au făcut obiectul medierii şi este

parţială când părţile au găsit soluţii doar pentru unele probleme.

Acordul de mediere conţine exact înţelegerea părţilor şi modul în care acestea îşi

vor duce la îndeplinire obligaţiile asumate prin acest contract. În acordul de mediere se pot

stipula drepturi şi obligaţii noi, se pot modifica drepturi şi obligaţii ori se pot stinge drepturi

sau obligaţii. De asemenea, poate conţine clauze contractuale potrivit dreptului comun în

materia convenţiilor.

Valoarea juridică a unui acord de mediere este cea a unui contract bilateral,

consensual, sinalagmatic. Părţile stabilesc o soluţie pentru un conflict/litigiu, soluţie ce

constă în drepturi şi obligaţii reciproc agreate şi contractate cu bună credinţă şi în cunoştinţă

de cauză.

Nici o parte nu poate fi forţată în niciun fel să agreeze o soluţie impusă în orice

condiţii de către mediator, de către o altă parte sau orice alt participant la procesul de

mediere. Orice soluţie concretizată în acordul de mediere trebuie să exprime în mod absolut

voinţa exclusivă a părţilor, să fie explicită, să conţină suficiente date pentru ca obligaţiile

asumate să poată produce efectele juridice dorite de părţi.

De asemenea, participanţi la procesul de mediere trebuie să fie toate părţile

implicate într-un conflict/litigiu. Mediatorul este dator să întrebe părţile, în etapa de pregătire

a medierii, şi înainte să intre pe fondul procesului de mediere, care sunt exact persoanele

implicate în litigiu şi să le invite pe toate la mediere, aducând la cunoştinţa părţii care solicită

medierea că acest proces, în toate etapele sale. (fie etapa de informare privind medierea, fie

în medierea propriu-zisă) se poate desfăşura doar în prezenţa tuturor părţilor

conflictului/litigiului. Aceasta deoarece mediatorul este un terţ neutru şi imparţial şi va trebui

să aibă toate datele conflictului prezentate din punctele de vedere ale tuturor părţilor

implicate. Mediatorul nu răspunde în cazul în care părţile au fost de rea-credinţă şi nu au

adus la cunoştinţa acestuia implicarea şi a altor persoane în respectivul conflict/litigiu,

persoane care ar avea drepturi şi obligaţii conexe acelui conflict.

Orice acord de mediere care nesocoteşte drepturile sau interesele unor persoane

direct implicate în conflict/litigiu este lovit de nulitate. Conform art. 58 alin. (2) din Legea

Medierii, înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi

ordinii publice.

Puterea juridică a unui acord de mediere este cea a unui înscris sub semnătura

privată.

Deşi, conform art. 4 alin. (1) din Legea 192/2006 – medierea reprezintă o activitate

de interes public, mediatorul nu este învestit cu putere de autoritate publică. Aşadar, acordul

de mediere care conţine soluţiile unui conflict este un contract bilateral între părţi, cu putere

de înscris sub semnătura privată.

Acordul de mediere este viabil, valabil şi produce efecte încă de la contractarea

care a avut loc între părţi (solo consensu). Redactarea acestuia de către mediator şi semnarea

de către părţi a înţelegerii intervenite între ele nu are efecte ad validitatem, ci ad

probationem; totodată, este o opţiune a părţilor. Părţile decid dacă acordul de mediere se

redactează de mediator, de către ele, ori nu se redactează. Art. 58 alin. (1) din Legea Medierii

dispune că atunci când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un

acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui

înscris sub semnatura privată. De regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepţia

situaţiilor în care părţile şi mediatorul convin altfel.

Vointa părţilor în mediere primează în orice moment şi în orice etapă a acestui

proces.

De cele mai multe ori, Acordul de mediere se redactează pentru ca soluţia dintre

părţi să fie bine punctată, condiţiile de îndeplinire a obligaţiilor stipulate şi agreate să fie

clare, concise şi explicite, pentru că soluţia să poată fi pusă în aplicare şi respectată de către

părţi cu uşurinţă. Acordul de Mediere stabileşte în detalii opţiunile agreate şi convenite de

părţi. Existenţa unui act scris, semnat de ambele părţi, vine să dea şi mai multă valoare

înţelegerii dintre părţi survenită în urma procesului de mediere.

Prezentarea acordului de mediere notarului spre autentificare ori instanţei spre

încuviinţare este o obligaţie a părţilor doar în cazul în care acordul face obiectul unui transfer

de drepturi de proprietate asupra bunurilor imobile ori alte drepturi reale, şi cauze/partaje

succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute. În toate celelalte cazuri, prezentarea acordului

spre autentificare ori încuviinţare nu este obligatorie, ci este o opţiune a părţilor.

Astfel, art. 58 alin. 4 din Legea Medierii dispune că – în cazul în care conflictul

mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum şi al altor

drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute, acordul de

mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului public sau instanţei de judecată

pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să verifice condiţiile de fond şi de forma

prin procedurile prevăzute de lege şi să emită un act autentic sau o hotărâre judecătorească,

după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere vor fi verificate cu

privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public sau instanţa de judecată,

după caz, putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare cu acordul părţilor.

Ori de câte ori medierea are loc în timpul unui proces judiciar, acordul de mediere

se va prezenta instanţei de judecată care va lua act de acord şi va pronunţa o hotărâre în baza

acordului de mediere. Astfel, art. 63 alin. (1) din Legea Medierii dispune că – în cazul în care

litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu

respectarea condiţiilor legale, o hotărâre, dispoziţiile art. 438-441 din Legea nr. 134/2010,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplicându-se în mod corespunzător.

Aşadar, acordul de mediere este un contract între părţi, în care acestea se obligă

reciproc să dea, să facă sau să nu facă ceva. Contractul este încheiat din momentul înţelegerii

stabilite de ambele părţi, simpla manifestare de voinţă în sensul contractării soluţiei stabilite

la finalul procesului de mediere fiind de ajuns pentru încheierea contractului sub titlu de

acord de mediere. Contractul dintre părţi se consideră a fi încheiat în momentul stabilirii şi

acceptării celor mai bune opţiuni ale ambelor părţi.

Acordul de mediere poate fi redactat ori poate sa rămână un contract verbal.

În cazul în care se redactează, acordul semnat de părţi poate rămâne înscris sub

semnătură privată ori poate fi autentificat la notarul public, ori încuviinţat de către instanţa de

judecată. Când în acord se transferă drepturi de proprietate asupra unor imobile ori alte

drepturi reale, cauze şi partaje succesorale, autentificarea ori încuviinţarea este obligatorie,

sub sancţiunea nulităţii absolute a acordului de mediere.

Un acord de mediere autentificat ori încuviinţat are putere de titlu executoriu.

Acordul de mediere agreat şi semnat de către părţi le obligă pe acestea la

respectarea lui, la ducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate. Nerespectarea acordului de

mediere atrage răspunderea contractuală, partea care se consideră vătămată putând cere

daune-interese în condiţiile dreptului comun în materie.

CURS 7. Convenţia arbitrală – clauza compromisorie,

compromisul

Conventia arbitrala poate fi definita ca fiind “acordul de vointa al partilor in

legatura cu solutionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrala.

Cconventia de arbitraj poate fi definita si ca ”acordul partilor contractului de

comert international de a supune litigiul ivit intre ele in legatura cu executarea acelui contract

arbitrajului”.

Conventia arbitrala poate imbraca doua forme:” fie o clauza compromisorie

inscrisa intr-un contract, fie un compromis”-art.1 (2) lit.a din Conventia de la Geneva din

1961.

De asemenea,potrivit art.343 al.2 C.proc.civ.,conventia arbitrala se poate incheia”

fie sub forma unei clauze compromisorii, inscrisa in contractul principal,fie sub forma unei

intelegeri de sine statatoare, denumita compromis”.

Atat clauza compromisorie cat si compromisul trebuie sa indice numele arbitrilor

sau modalitatea de numire a acestora. Legea nu impune aratarea obiectului litigiului si in

cazul clauzei compromisorii, intrucat prin definitie acesta este subinteles, litigiul referindu-se

tocmai la neintelegerea partilor cu privire la contractul in care este inserata aceasta clauza.

De asemenea, potrivit art. 4(1) b din Conventia de la Geneva din 1961 partile care

decid sa supuna litigiul unui arbitraj ocazional trebuie,pe langa desemnarea arbitrilor(sau

precizarea modului de a-i nominaliza) si sa determine locul(sediul) unde acestia se vor

intruni pentru dezbateri si sa fixeze regulile de procedura aplicabile.

In cazul optiunii in favoarea unui arbitraj institutionalizat, cerintele mentionate

sunt indeplinite prin simpla referire la regulamentul centrului respectiv.

Adoptarea unui regulament model, care sa suplineasca precizarile pe care partile

sunt obligate sa le prevada, este posibila si daca partile supun litigiul spre solutionare unui

arbitraj ad-hoc.

Conventia arbitrala nu isi produce efectele decat intre cei care au incheiat-o,

neputand fi opusa tertilor, chiar daca si acestia sunt parti in contractul principal.

In cazul raporturilor de solidaritate sau indivizibilitate, ori a coparticiparii

procesuale pasive, in care cel putin o parte nu este legata de conventia arbitrala, se apreciaza

ca reclamantul nu poate sa ii actioneze pe toti paratii inaintea instantei judecatoresti, ci este

tinut sa respecte conventia arbitrala referitor la cei care au semnat-o, deci paratul interesat

poate solicita instantei judecatoresti ca, in privinta lui, sa se declare necompetenta.

De asemenea, sunt tinuti sa respecte conventia arbitrala succesorii celui care a

incheiat-o, precum si creditorii acestuia ce introduc cererea in baza art.974 C. civ.

Pentru ca in cadrul procedurii arbitrale sa fie atrasi si tertii, sub forma interventiei

voluntare sau fortate, este necesar ca tertul sa fi fost si el parte in conventia arbitrala, ori ca,

ulterior declansarii litigiului arbitral, partile initiale si tertul sa incheie un compromis in acest

sens.

Inchierea unei conventii arbitrale exclude competenta instantelor judecatoresti,

pentru litigiul care face obiectul ei.

Tribunalul arbitral isi verifica propria competenta de a solutiona litigiul, hotarand

in aceasta privinta printr-o incheiere care poate fi atacata numai o data cu hotararea arbitrala

pe fond, prin actiunea(cererea) in anulare.

In situatia in care, desi s-a incheiat o conventie arbitrala, una dintre parti sesizeaza

instanta judecatoreasca, aceasta urmeaza sa isi verifice competenta. Instanta va retine spre

solutionare pricina in urmatoarele cazuri:

paratul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe

conventia arbitrala

conventia arbitrala este lovita de nulitate sau este inoperanta

tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile

paratului

In celelalte cazuri, instanta judecatoreasca, la cererea uneia dintre parti, contatand

ca exista conventie arbitrala, se va declara necompetenta.

Eventualul conflict de competenta dintre o instanta judecatoreasca si tribunalul

arbitral va fi solutionat de catre instanta judecatoreasca ierarhic superioara instantei aflata in

conflict( art.343 C. proc. Civ.)

Conventia de arbitraj vizeaza nu numai modalitatea de solutionare, pe cale arbitrala

a litigiului dintre parti, ci si alte elemente cum sunt cele privitoare la: constituirea tribunalului

arbitral, numirea, revocarea si inlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de

procedura pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului, inclusiv

procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale,

continutul si forma hotararii arbitrale.

Modul de redactare si deci implicit continutul conventiei de arbitraj este in general

diferit in functie de felul arbitrajului- ad-hoc sau institutionalizat- avut in vedere de parti.

Clauza compromisorie

Una dintre cele mai importante clauze de arbitraj este clauza compromisorie .Prin

aceasta clauza se exprima vointa comuna a partilor ca un eventual litigiu ce s-ar ivi intre ele

cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic obligational convenit sa fie solutionat pe

calea arbitrajului.Ele inlatura astfel jurisdictia de drept comun normal,competenta pentru un

asemenea litigiu.

Clauza compromisorie,desi este cuprinsa in contractul principal are un obiect

distinct,se refera doar la modalitatea de solutionarea a unui litigiu viitor.Astfel,validitatea

clauzei compromsorie se analizeaza distinct de cea a contractului in care a fost inserata

(art.343-2,alineatul 2,Codul de procedura civila).

Cateva dintre functiile indeplinite de clauza compromisorie sunt:

produce efecte obligatorii pentru parti – sunt obligate sa respecte sentinta

data de organul de jurisdictie desemnat

inlatura competenta instantelor judecatoresti ordinare in problema

solutionarii litigiului

confera arbitrilor puterea de a solutiona litigiul dintre parti

permite organizarea unei proceduri care sa conduca in conditii de eficienta

optima la pronuntarea unei sentinte susceptibile de executare fortata

Clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, dar se poate ca in cuprinsul

sau sa fie mentionat si numele arbitrilor.

De obicei ea se insereaza in cuprinsul contractului. Ea poate fi adaugata si ulterior,

insa doar pana la ivirea litigiului. Datorita caracterului preparator al clauzei, partile nu se pot

adresa arbitrajului in mod direct. Intr-un asemenea scop este necesar un nou acord intre ele –

compromisul.

Cu prilejul perfectarii actului de compromis partile sunt libere sa modifice expres

sau implicit continutul clauzei compromisorii convenita inaintea ivirii contenciosului intre

ele. Ele pot sa renunte la ea printr-o conventie ulterioara intre ele.

Fiind inclusa in contractul principal, clauza compromisorie se infatiseaza cel putin

din punct de vedere formal ca o stipulatie contractuala. In realitate, ea este un veritabil

contract distinct si are obiect distinct si o fizionomie proprie. Prin acest contract partile isi

asuma reciproc obligatia ca in eventualitatea ivirii unui contencios intre ele cu privire la

contractul principal sa incheie un compromis cu privire la acest litigiu.

Compromisul este o conventie prin care partile stabilesc ca litigiul ivit intre ele sa

nu fie supus jurisdictiei ordinare, ci unui arbitraj, specificand si conditiile in care va statua

arbitrajul astfel desemnat.

In doctrina juridica s-a pus problema daca clauza compromisorie nu ar trebui

considerata a fi o obligatie de a face avand ca obiect perfectarea compromisului.

In cazul unui raspuns afirmativ s-ar impune concluzia ca atunci cand una dintre

parti refuza sa incheie compromisul sau sa-si desemneze arbitrul, cealalta parte va putea cere

organului de jurisdictie condamnarea partenerului recalcitrant la plata de daune-interese. Dar,

acordarea de daune-interese e posibila doar cand obligatia respectiva are ca obiect un fapt

personal al debitorului. Aceasta conditie nu e indeplinita in cazul obligatiei inscrisa in clauza

compromisorie. Ratiunea de a fi a clauzei compromisorii rezida in asumarea de catre parti a

obligatiei de a renunta la jurisdictia de drept comun pentru a se supune jurisdictiei arbitrale,

iar aceasta optiune ramane fara efect pe plan practic daca nu este urmata de perfectarea unui

compromis.

Atunci cand una dintre parti refuza sa incheie actul de compromis- ceea ce

echivaleaza cu un refuz de executare a prestatiei asumate prin conventia de arbitraj si nu-si

desemneaza arbitrul, se procedeaza la numirea acestuia din oficiu. Se are in vedere ipoteza

cand partile se adreseaza pentru solutionarea litigiilor dintre ele unor institutii sau centre de

arbitraj permanent al caror regulament de organizare si functionare prevede o atare

posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispozitiile respectivului regulament sunt incluse

in contract.

Ipoteza presupune ca partile sa dea urmatoarea formulare clauzei

compromisorii:”orice litigii nascute din acest contract vor fi solutionate pe cale de arbitraj de

catre Curtea de Arbitraj… , in conformitate cu regulamentul acesteia.”

Indiferent daca clauza compromisorie este inserata in contractul principal ca o

stipulatie distincta a acestuia sau este constata printrun inscris separat(inainte de aparitia

litigiului) ea trebuie redactata astfel incat sa nu lase nici o indoiala cu privire la vointa

partenerilor contractuali de a supune eventualele litigii ce s-ar ivi intre ele in legatura cu

executarea obligatiilor asumate prin contractul principal unui anumit arbitraj.

Atunci cand testul contractului principal este imprimat(partile contracteaza pe baza

de conditii generale ori pe baza de contract tip), iar in cuprinsul sau este inscrisa o clauza

atributiva de competenta in favoarea unei anumite instante si partile ignora acea clauza

completand imprimatulcu o clauza compromisorie manuscrisa avand un continut manuscris

avand un continut diferit,primeaza clauza manuscrisa.

Existenta si continutul clauzei compromisorii pot fi probate prin orice mijloace de

dovada, daca legea aplicabila conform normelor conflictuale de drept international privat nu

dispune altfel.

Conform alineatului final al articolului 2 din Regulile de procedura ale Curtii de

Arbitraj Comercial International Bucuresti”convenatia partilor privind supunerea spre

arbitrare a litigiului poate rezulta si din savarsirea unor acte procedurale,cum sunt

introducerea de catre reclamant a unei cereri de arbitrare si acceptare a paratului ca aceasta

cerere sa fie solutionata de Curtea de arbitraj”.

Pentru valabilitatea conventiei de arbitraj legea romana cere ca aceasta sa fie

redactata in forma scrisa;nu se recunoaste valabilitatea conventiei de arbitraj incheiata verbal.

Clauza compromisorie este intotdeauna legata de existenta contractului principal in

care rezida ratiunea ei de a fi.Durata in timp a clauzei compromisorii coincide cu durata in

timp a contractului.Atunci cand textul clauzei vizeaza si consecintele desfiintarii

contractului,actiunea sa in timp se prelungeste pana la lichidarea acestei consecinte.Cedarea

contractului implica si cedarea clauzei compromisorii-exceptie fac doar cazurile in care

compromisorie se analizeaza ca fiind un contract”intuitu personae”.

Aceasta clauza nu este totusi un veritabil contract accesoriu, ci ea pastreza o

semnificativa autonomie fata de contractul principal.

Autonomia clauzei compromisorii se concretizeaza in urmatoarele aspecte:

invaliditatea contractului principal nu antreneaza invaliditatea clauzei

compromisorii;in cazul in care contractul principal este lovit de nulitate,arbitrii sesizati isi

pastreaza competenta de a statua si de a se pronunta asupra propriei lor competente

rezolutionarea,ca si rezilierea contractului principal nu pot produce nici un

impact asupra clauzei compromisorii

legea aplicabila conventiei de arbitraj poate fi diferita de legea aplicabila

contractului principal:legea contractului principal(lex contractus) guverneaza si fondul

cauzei,deci pretentiile partilor(lex cause);legea incidenta asupra conventiei de arbitraj

guverneaza de regula numai procedura arbitrala.

Clauza compromisorie nu este strict necesara in contractele de comert international

si stipularea ei nu este obligatorie.Prezenta aceastei clauze constituie intotdeauna un element

benefic.

Compromisul

Compromisul este acordul prin care partile supun litigiul existent între elespre

solutionarea unui arbitraj.

Compromisul trebuie sa îndeplineasca anumite conditii.

Sa se refere la un litigiu actual si determinat, mentionat ca atare în actul de

compromis.

În cazul în care partile au în vedere un litigiu, care înca nu s-a declansat, acordul lor

privind arbitrarea acestui litigiu ne este compromis, ci o clauza compromisorie.

Situatia este diferita daca fara a fi un litigiu deja nascut, exista faptul litigios, adica

acela care este susceptibil de a da nastere, ulterior, la un litigiu; partile pot încheia un

compromise valabil.

Existenta unui litigiu este de esenta contractului de compromis.

Inexistenta litigiului semnifica lipsa de obiect a compromisului si este sanctionata cu

nulitatea actului de compromis, precum si a sentintei care ar fi data în aceste conditii.

Arbitrii pot statua numai asupra cererii ce au fost sesizati. Daca ei se pronunta cu

privire la un litigiu inexistent, înseamna ca statueaza ultra petita, cu toate consecintele aferente

unei asemenea statuari.

Acordul partilor trebuie sa fie exprimat de asa natura încât sa rezulte ca arbitrii sunt

învestiti cu putere de a judeca, fiindca altfel acordul partilor ar putea exprima un alt contract,

dar nu un compromis, conventie de arbitraj.

În cuprinsul compromisului partile trebuie sa desemneze arbitrul ( eventual

arbitrii ) ce urmeaza sa statuieze asupra contenciosului lor.

Desemnarea arbitrilor trebuie facuta prin aratarea numelui lor sau în orice alt mod

de natura sa denote certitudinea în privinta identitatii persoanei desemnate ( cum ar fi de

exemplu, desemnarea ca arbitru a presedintelui Curtii de arbitraj) ; în acest caz se întelege ca

va fi arbitru persoana care va avea aceasta calitate la momentul când trebuie sa aiba loc

arbitrajul.

Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antreneaza nulitatea actului

respectiv; partile au însa posibilitatea sa înlature acest viciu si sa acopere nulitatea actului,

desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.

Actul de compromis trebuie sa contina precizarile necesare cu privire la organizarea

arbitrajului asupra caruia partile au convenit, precum si procedura de arbitrare.

De asemenea partile fixeaza si termenul înauntrul caruia urmeaza sa aiba loc

arbitrajul. Acest termen este supus - în ceea ce priveste modul de calcul - regulilor dreptului

comun. El poate fi însa prorogat, expres sau tacit, prin acordul de vointa al partilor.

Termenul poate fi suspendat în prezenta unor împrejurari, cum ar fi de pilda,

desfasurarea unei proceduri penale fondata pe acelasi element de fapt cu privire la care este

chemat sa se pronunte arbitrajul, precum si în cazul în care exista o chestiune prejudiciabila.

În continutul actului de compromis poate fi inserata o clauza prin care arbitrii pot

statua în echitate sau "ex aeguo et bono". Expirarea termenului fixat de partii pentru

înfaptuirea arbitrajului nu înrautateste situatia de drept a acestora existenta în momentul

împlinirii termenului.

Astfel, daca în actul de compromis s-a consemnat o recunoastere sau o marturisire a

unei parti, acestea ramân câstigate cauzei, putând fi invocate ulterior de catre cealalta parte

împotriva celui care la facut.

În ipoteza în care actul de compromis este nul, ramân valabile toate acele prevederi

ale lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea si care poate fi, spre exemplu,

omisiunea de desemnare a arbitrilor.

Compromisul fiind un acord de vointa produce efectele unui contract, cum sunt

bunaoara cele privind opozabilitatea între parti fata de terti. Tot astfel actul de compromis

poate fi atacat prin actiunea în simulatie sau prin actiunea pauliana, când sunt îndeplinite

conditiile cerute pentru promovarea acestor sanctiuni.

Compromisul se analizeaza si ca act judiciar, deoarece el produce efecte specifice

unor asemenea acte precum: întreruperea prescriptiei actiunii cu referire la care el s-a perfectat,

suspendarea perimarii unei proceduri declansate între aceleasi parti, pentru aceiasi cauza,

împiedicarea partilor de a supune litigiul respectiv unei alte judecati.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovada fiind vorba de un

act pur consensual.

Inexistenta compromisului poate fi invocata în diferite forme. De regula, ea se

constata prin inserarea protestului partii interesate în procesul-verbal sau în cuprinsul încheierii

date de arbitri.

Participarea partilor la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentinta arbitrala -

facuta expres sau tacit ( în acest din urma caz, prin executarea voluntara a sentintei) - acopera

lipsa actului de compromis redactat în scris.

CURS 8. Tribunalul arbitral care soluţionează litigiul

Tribunal arbitral, arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor învestiţi de părţi

prin convenţia arbitrală să soluţioneze un litigiu determinat şi să pronunţe o hotărâre

definitivă şi obligatorie pentru ele. Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic

sau de doi, ori de mai mulţi arbitri. Dacă părţile n-au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se

judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - ales

de cei doi arbitri. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, părţile care au

interese comune vor numi un singur arbitru, în caz de neînţelegere, arbitrul va fi desemnat de

preşedintele Curţii de Arbitraj. Potrivit art. 347 şi art. 348 C. proc. civ., când arbitrul unic

sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut

modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj invită cealaltă parte, în scris, să

procedeze la numirea lor. în comunicare se arată numele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele

personale şi profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care

vrea să recurgă la arbitraj, precum şi enunţarea succintă a pretenţiilor şi a temeiului lor.

Partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să transmită, la rândul său, în termen de 10

zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz,

numele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului desemnat

de ea. Acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris şi comunicată părţilor în

termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire. în caz de neînţelegere între părţi cu

privire la numirea arbitrului unic sau dacă o parte nu numeşte arbitrul ori dacă cei doi arbitri

nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate

cere instanţei judecătoreşti să procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a supraarbitrului;

instanţa se pronunţă printr-o încheierea, care se va da în termen de 10 zile de la sesizare, cu

citarea părţilor, şi care nu este supusă căilor de atac. T.a. se consideră constituit pe data

ultimei acceptări a însărcinării de arbitru, de supraarbitru sau, după caz, de arbitru unic. 5

Este nulă clauza din convenţia arbitrală care prevede dreptul uneia dintre părţi de a

numi arbitrul în locul celeilalte părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decât cealaltă parte.

Conform Regulilor de procedură arbitrală, dacă nu s-a recurs la procedura prevăzută de

Codul de procedură civilă, constituirea t.a. se face după cum urmează: prin cererea de

arbitrare reclamantul va numi un arbitru sau va propune ca litigiul să fie soluţionat de un

arbitru unic, arătând numele acestuia; prin întâmpinare sau prin înştiinţare separată adresată

Curţii de Arbitraj, în termen de cel mult 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul

va numi un arbitru, arătând numele acestuia sau, după caz, va răspunde la propunerea

reclamantului privind soluţionarea litigiului de un arbitru unic, precum şi la persoana

acestuia.

Se recomandă părţilor ca odată cu numirea unui arbitru să numească şi un arbitru

supleant. în cazul în care arbitrul numit nu figurează pe lista de arbitri, partea va indica

numele, adresa şi numărul de telefon sau de fax, precum şi, pe cât posibil, ocupaţia,

specialitatea, titlurile sau prezentarea succintă a activităţii profesionale a fiecărui arbitru, ca şi

a supleantului, dacă acesta a fost numit. La cererea părţii, arbitrul şi supleantul sunt

desemnaţi de preşedintele Curţii de Arbitraj. T.a. se consideră constituit pe data acceptării

însărcinării de supraarbitru ori, după caz, a acceptării de către arbitrul unic, sau, când t.a. este

compus din doi arbitri, pe data ultimei acceptări. 6

Incompatibilitatea arbitrilor și a supraarbitrilor

Arbitrul poate fi recuzat pentru următoarele motive, care pun la îndoială

independenţa şi imparţialitatea sa:

a) când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de

conducere se află arbitrul sau o rudă ori afin până la gradul IV al acestuia, are un interes în

cauză;

5 https://legeaz.net/dictionar-juridic/tribunal-arbitral 6 Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/tribunal-arbitral

b) dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături

comerciale directe cu una dintre părţi, cu o societate controlată de una dintre părţi sau aflată

sub un control comun cu aceasta;

c) dacă arbitrul a prestat consultanţă uneia dintre părţi, a asistat sau a reprezentat

una dintre părţi ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului, strict

raportat la speța supusă arbitrajului;

d) din cauze de recuzare prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor.

O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de

care a luat cunoştinţă după numire.

Arbitrul care ştie că în privinţa sa există o cauză de recuzare este obligată să

înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar

dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut.

Arbitrul nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părţile, înştiinţate

potrivit alin. (3), comunică în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, el are

dreptul să se abţină de la judecarea litigiului, fără ca abţinerea să însemne recunoaşterea

cauzei de recuzare.

Abţinerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă formalitate

Cererea de recuzare

Recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancţiunea decăderii, în termen de 10 zile de la

data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau supraarbitrului, ori, după caz, de

la survenirea cauzei de recuzare.

Cererea de recuzare se soluționeaza de TRIBUNAL fără participarea celui recuzat,

acesta fiind înlocuit prin Președintele CURȚII sau de un alt arbitru desemnat de el, numai

într-un astfel de scop.

Dacă cererea de recuzare privește pe arbitrul unic, ea se soluționează de

Președintele Curții.

Dacă cererea de recuzare este admisă, arbitrul, supraarbitrul sau arbitrul unic

recuzat va fi înlocuit, urmându-se procedura referitoare la numirea arbitrilor ori a

supraarbitrului.

Încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare nu este supusă nici unei

căi de atac.

Înlocuirea arbitrilor și a supraarbitrului

În caz de recuzare, revocare, abţinere, renunţare, deces, precum şi în orice alt caz

în care arbitrul sau supraarbitrul este împiedicat să îşi îndeplinească sarcina şi dacă

supleantul, la rândul său, este împiedicat să îşi exercite însărcinarea, se va proceda la

înlocuirea arbitrului potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui.

Răspunderea arbitrilor

(1) Arbitrii răspund, în condiţiile legii, pentru prejudiciul cauzat, dacă:

a) după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;

b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea

în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;

c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date

de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;

d) încalcă cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă îndatoririle ce le revin.

(2) Arbitrii care, în desfășurarea activității prevăzute de prezentele Reguli, adoptă

hotărâri arbitrale ce încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale

legii, încălcări constatate de instanța judecătorească investită cu judecarea acțiunii în anulare,

vor fi excluși de pe Tabloul Arbitrilor prin decizia Consiliului director. Excluderea nu

înlătură răspunderea patrimonială a arbitrului dacă o cerere în pretenții este promovată de cel

păgubit prin hotărârea arbitrală anulată, răspunderea arbitrului fiind una personală.

Limba arbitrajului

Dezbaterea litigiului în faţa TRIBUNALULUI se face în limba română. Partea este

obligată, dacă cererea sau înscrisurile sunt formulate într-o limbă străină, să prezinte o

traducere autorizată a lor în limba română. În cazul în care nu-și îndeplineste aceasta

obligație, Tribunalul Arbitral va pune în vedere părții, prin încheiere, faptul că neîndeplinirea

acestei cerințe procedurale atrage decăderea sa din dreptul de a mai invoca înscrisul în

probațiune.

Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe

cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător.

Părţile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.

CURS 9. Procedura de sesizare a instantei arbitrale

şi desfăşurarea procesului arbitral. Desfiinţarea hotărârii arbitrale

Tribunalul arbitral se considera constituit pe data acceptarii insarcinarii de

supraarbitru ori, dupa caz, a acceptarii de catre arbitrul unic.

Din momentul constituirii, Tribunalul arbitral este investit cu judecarea cererii de

arbitrare si a celorlalte cereri privind procedura arbitrala, cu exceptia cererilor care, prin

dispozitii imperative ale legii, sunt de competenta instantelor judecatoresti.

Daca partile nu au convenit altfel, Tribunalul arbitral trebuie sa pronunte hotararea

in termen de cel mult 6 luni de la data consituirii sale.

Termenul se suspenda pe durata desfasurarii urmatoarelor evenimente: judecarea

cererii de recuzare; solutionarea exceptiei de neconstitutionalittae; judecarea unei cereri

incidente adresate instantei judecatoresti competente; inlocuirea arbitrilor sau supraarbitrului

potrivit art. 21; suspendarea litigiului in baza unei dispozitii legale; efectuarea unei expertize

dispuse de Tribunalul arbitral.

Părţile pot consimţi, oricând în cursul litigiului, la prelungirea termenului

arbitrajului, fie în scris, fie prin declaraţie orală, dată în faţa tribunalului arbitral şi

consemnată în încheierea de şedinţă.

Tribunalul arbitral poate dispune, prin încheiere, în cazul în care se constată că

una dintre părți obstrucționează desfășurarea procedurii arbitrale ori pentru ale motive

temeinice, prelungirea termenului arbitrajului.

Termenul se prelungeşte de drept cu trei luni în cazul încetării personalităţii

juridice sau al decesului uneia dintre părţi.

Cererea prin care reclamantul sesizează Curtea de Arbitraj cu soluţionarea unui

litigiu, denumită în continuare cerere de arbitrare, trebuie să cuprindă următoarele

elemente:

a) numele şi prenumele, domiciliul şi, după caz, domiciliul ales al persoanei fizice ori

pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea se vor menţiona şi

codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de

identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în

registrul persoanelor juridice şi contul bancar, ale reclamantului şi ale pârâtului, dacă

sunt cunoscute de reclamant, precum şi adresa electronică, numărul de telefon, numărul

de fax ori alte asemenea. Dacă reclamantul locuieşte/îşi are sediul în străinătate, va

arăta şi reşedinţa aleasă în România, unde urmează să i se facă toate comunicările

privind litigiul arbitral;

b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul reprezentării

prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dovada calităţii de reprezentant se va

alătura cererii, inclusiv înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant legal sau, după

caz, extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea reprezentantului

persoanei juridice de drept privat;

c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi modalitatea de calcul prin care s-a ajuns la

stabilirea acestei valori;

d) motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la

înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. Indicarea probelor solicitate

se face cu arătarea, după caz, a înscrisurilor şi a relevanţei lor, a numelui şi domiciliului

martorilor şi a faptelor ce tind a fi probate, a obiectivelor expertizei şi a expertului

consilier propus, a întrebărilor pentru interogatoriu, în cazul persoanelor juridice;

e) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este

inserată sau copie de pe compromis;

f) semnătura părţii şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dacă cererea este introdusă

prin avocat, ea va fi semnată de acesta, aplicând ştampila.

Înscrisurile se depun în copie certificată de parte, dar tribunalul arbitral poate

solicita oricând originalul.

Dacă cererea de arbitrare sau înscrisurile sunt formulate într-o limbă străină,

secretariatul Curţii de Arbitraj din oficiu solicită părţii să prezinte o traducere în limba

română sau, în arbitrajul internaţional, într-o limbă de circulaţie internaţională. Părţile

pot solicita în scris ca traducerea să fie efectuată prin grija Secretariatului Curţii de

Arbitraj, cu suportarea costurilor respective.

Cererea de arbitrare şi anexele sale se depun pe suport hârtie, în atâtea

exemplare câţi pârâţi sunt, plus unul pentru dosarul cauzei şi unul pentru fiecare arbitru.

De asemenea, comunicarea se face şi în format electronic.

Inregistrarea cererii Cererea de arbitrare, însoţită de dovada achitării taxei de înregistrare prevăzute

în Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale, este înregistrată la Secretariatul Curţii

de Arbitraj şi va fi repartizată pentru efectuarea procedurii preliminare unui asistent

arbitral, în condiţiile prevăzute în Regulamentul Secretariatului Curţii de Arbitraj.

Cererea de arbitrare se înregistrează şi în cazul în care taxa de înregistrare nu

este plătită, dar în acest caz Secretariatul Curţii de Arbitraj va acorda reclamantului un

termen de 5 zile pentru achitarea taxei. Termenul începe să curgă de la data prezentării

cererii, dacă este depusă personal, sau de la data când reclamantul primeşte

comunicarea Secretariatului Curţii de Arbitraj în acest sens, dacă cererea a fost trimisă

prin poştă. Dacă nu se face dovada plăţii, cererea de arbitrare rămâne în nelucrare.

Data introducerii cererii de arbitrare se consideră ziua înregistrării acesteia la

Secretariatul Curţii de Arbitraj, iar, în cazul expedierii ei cu scrisoare recomandată prin

poştă, data prevăzută în ştampila oficiului poştal de expediere. Plicul se ataşează

cererii.

Informatii comunicate reclamantului

În cazul în care cererea de arbitrare nu cuprinde toate menţiunile şi cerinţele

prevăzute la art. 27, Secretariatul Curţii de Arbitraj va înştiinţa, de îndată, pe reclamant

să le completeze în mod corespunzător, într-un termen care nu va depăşi 10 zile de la

data primirii înştiinţării.

Dacă reclamantul nu a arătat în cererea de arbitrare numele arbitrului, el îl va

numi în termenul prevăzut la alin. (1). În caz de neconformare, devin aplicabile în mod

corespunzător prevederile art. 17 alin. (2) şi (3).

Secretariatul va verifica, de asemenea, plata taxei arbitrale, iar dacă aceasta nu a

fost plătită conform Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale, va comunica

reclamantului cuantumul şi modalitatea de plată a taxelor arbitrale.

Informatii comunicate paratului

În cazul în care cererea de arbitrare nu a fost comunicată pârâtului de către reclamant,

Secretariatul Curţii de Arbitraj comunică pârâtului o copie de pe această cerere, împreună cu

actele însoţitoare. Se comunică pârâtului şi cuantumul şi modalitatea de plată a taxelor

arbitrale, precum şi prezentele Reguli şi Lista de arbitri, dacă acestea nu sunt publicate pe site-

ul Curţii de Arbitraj.

Art. 31. Intampinarea paratului

Primind cererea de arbitrare, pârâtul va formula întâmpinare, care trebuie să

cuprindă:

- numele arbitrului numit de el sau răspunsul la propunerea reclamantului privind

soluţionarea litigiului de un arbitru unic precum şi la persoana acestuia;

- excepţiile referitoare la cererea reclamantului;

- răspunsul în fapt şi în drept la cererea reclamantului;

- probele propuse în apărare, pentru fiecare capăt din cererea reclamantului;

- celelalte menţiuni şi cerinţe prevăzute de art. 27 pentru cererea de arbitrare, în mod

corespunzător.

În termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica

reclamantului întâmpinarea împreună cu actele însoţitoare şi, de asemenea, o va depune

la Curtea de Arbitraj, ataşând dovada de comunicare.

La cererea pârâtului, comunicarea întâmpinării se face de către Secretariatul

Curţii de Arbitraj.

Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant sau un reclamant stă în

judecată în mai multe calităţi juridice, se va comunica şi, respectiv, depune câte o

singură întâmpinare.

Când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot răspunde toţi împreună sau numai o parte

din ei, printr-o singură întâmpinare.

Dispoziţiile art. 27 alin. 4 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Nedepunerea sau necomunicarea întâmpinării nu înseamnă recunoaşterea

pretenţiilor reclamantului.

Dacă prin nedepunerea sau necomunicarea întâmpinării litigiul se amână,

Tribunalul arbitral va putea obliga pe pârât la plata cheltuielilor cauzate prin amânare.

Cererea reconvenţională

Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului derivând din acelaşi raport

juridic, acesta poate formula cerere reconvenţională.

Cererea reconvenţională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea

întâmpinării sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare şi trebuie să îndeplinească

aceleaşi condiţii ca şi cererea principală. Cu toate acestea, după prima zi de înfăţişare

tribunalul arbitral va putea încuviința primirea unei cereri reconvenționale pentru

motive ce țin de buna administrare a raporturilor litigioase dintre părți, întotdeauna cu

respectarea drepturilor procedurale ale reclamantului.

Ea se soluţionează odată cu cererea principală. Când însă numai cererea

principală este în stare de a fi soluţionată, cererea reconvenţională poate fi soluţionată

separat. Tribunalul arbitral dispune disjungerea acesteia prin încheiere.

Pretenţiile din cererea reconvenţională se supun plăţii taxelor şi cheltuielilor

calculate conform Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale. Dispoziţiile art. 29

alin. (3) și art. 30 se aplică în mod corespunzător.

Participarea terţilor

Terţii pot participa la procedura arbitrală în condiţiile art. 61-77 Cod procedură civilă

dacă această participare este posibilă în temeiul unei convenţii arbitrale ori dacă efectele

convenţiei arbitrale dintre părţile în litigiu pot fi extinse la alţi participanţi.

CURS 10. Litigiile arbitrale cu caracter internaţional.

Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine

Denumirea de arbitraj internaţional a primit consacrarea prin convenţii

internaţionale, precum şi în practica de comerţ internaţional şi doctrina de specialitate.

Această denumire apare însăşi în titlul Convenţiei Europene asupra arbitrajului comercial

internaţional din 1961.

Analizînd această denumire putem concluziona că arbitrajul comercial

internaţional are următoarele caractere:

Caracterul arbitral;

Caracterul comercial;

Caracterul internaţional.

Caracterul arbitral presupune că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, de a

tranşa un litigiu, de a-l rezolva. Arbitrii sunt împuterniciţi cu soluţionarea litigiului de către

părţile implicate prin convenţie de arbitraj şi nu sunt împuterniciţi prin forţa legii, cum este în

cazul instanţelor de drept comun. Puterea arbitrilor se referă la pretenţiile formulate de părţi.

Caracterul comercial rezultă din faptul că obiectul său îl constituie litigiile care

apar în derularea operaţiunilor de comerţ internaţional. Caracterul comercial este nuanţat în

art. 1 al Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional de la Geneva din 1961.

Caracterul internaţional este dat de prezenţa unor elemente de extraneitate.

Convenţia de la Geneva 1961 precizează că litigiile supuse spre soluţionare izvorăsc din

neînţelegerile comerciale apărute între părţi care îşi au sediul sau reşedinţa în state diferite.

La stabilirea caracterului internaţional trebuie avute în vedere şi alte elemente, ca de

exemplu: sediul părţilor în litigiu, locul desfăşurării arbitrajului, transferul mărfurilor peste

hotare.

Arbitrajul comercial internaţional poate fi clasificat după mai multe criterii.

În funcţie de caracterul temporar sau permanent al arbitrajului:

Arbitrajul ad-hoc;

Arbitrajul instituţional.

Arbitrajul ad-hoc are un caracter temporar, fiind organizat pentru un singur litigiu.

Părţile desemnează tribunalul arbitrilor pentru soluţionarea respectivului litigiu, iar după

pronunţarea hotărîrii, tribunalul îşi încetează activitatea.

Prezintă un inconvenient ce ţine de dificultatea organizării: curţile de arbitraj oferă,

de regulă, dotările lor pentru organizarea tribunalului ad-hoc (se pune la dispoziţie sediul,

personal calificat, posibilitatea de comunicare şi primire a corespondenţei, de tehnoredactare

a şedinţelor, etc.). Prin acest fapt nu înseamnă că arbitrajul devine instituţional.

Arbitrajul instituţional are caracter permanent şi este organizat de către curţi de

arbitraj care funcţionează pe baza unor reguli proprii. Tribunalul arbitral nu are existenţă

pentru un singur litigiu.

Arbitrajul instituţional se clasifică din punct de vedere al obiectului, în:

Arbitraj instituţional cu o competenţă materială generală;

Arbitraj instituţional cu o competenţă specializată.

Primul soluţionează litigii de orice natură, din orice domeniu al comerţului

internaţional. De exemplu: Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a

României.

Cel de-al doilea se organizează de regulă pe lîngă burse de mărfuri, asociaţii

profesionale şi judecă numai litigii din respectivul domeniu.

Din punct de vedere al competenţei teritoriale, arbitrajul instituţional se clasifică

în:

Arbitraj bilateral;

Arbitraj regional;

Arbitraj cu o competenţă universală.

În cazul primului, instanţa arbitrală are în competenţa sa litigii între comercianţi cu

sediile în două state diferite. De exemplu: Canadian American Arbitration Comision.

În cazul arbitrajului regional, competenţa instanţelor arbitrale vizează o anumită

zonă geografică. De exemplu: Comisia Scandinavă de arbitraj.

În cazul celui cu competenţă universală, instanţa arbitrală este competentă

indiferent de ţara de origine a părţilor. De exemplu: Curtea de Arbitraj de la Bucureşti.

În funcţie de puterile conferite, arbitrajul este.

Arbitraj în drept stric;

Arbitraj în echitate.

Arbitrajul în drept strict este regula (de jure). Arbitrul judecă în temeiul unui act

normativ (convenţie internaţională). În măsura în care părţile nu prevăd dacă arbitrajul este în

drept strict sau în echitate, arbitrii vor judeca în drept strict.

Arbitrajul în echitate (de facto) sau arbitrajul ex aque et bono. Părţile trebuie să

prevadă expres acest lucru. Arbitrii dispun de o mai mare libertate, ei pot judeca în funcţie de

ceea ce este echitabil în respectiva speţă.

Limitele arbitrajului echitabil. Limitele de procedură:

Arbitrul trebuie să ţină cont de anumite principii (principiul contradictorialităţii,

principiul disponibilităţii, principiul dreptului la apărare, etc.).

CURS 11. Arbitrajul în Uniunea Europeană

Arbitrajul s-a dezvoltat in ultimii ani cu rapiditate in domeniul comercial, mai ales

in dreptul comercial international, dar este aplicat cel mai adesea si in alte domenii ca

alternativa la justitia statala.

Unii autori au sustinut ca arbitrajul ar avea radacinile in Grecia.

Astfel, inca de atunci Aristotel facea deosebirea dintre justitia statala si arbitraj

acesta spunand ca ,, Arbitrajul vizeaza echitatea, iar justitia statala legea; arbitrajul a fost

inventat pentru ca echitatea sa fie aplicata’’.

In zilele noastre, arbitrajul este institutia pe care o regasim in statele Uniunii

Europene, americane, si aproape in toate statele africane si asiatice. Datorita beneficiilor pe

care le aduce arbitrajul este procedura pentru care opteaza mediile de afaceri nationale dar

mai ales internationale.

Prin libertatea partilor de a-si alege arbitrul, acestea au intotdeauna in vedere

caracterul privat, nepublic, asigurat de aceasta forma de justitie. Astfel ca si in procedura de

mediere in procedura arbitrajului atat partile cat si conflictul supus solutionarii beneficiaza de

confidentialitate .

Arbitrajul este un mod rapid de solutionare a unui conflict intre parti, spre

deosebire de procedura greoaie a instantei de judecata.Ca si cazul medierii termenul de

solutionare al conflictului poate fi de o zi sau un termen mult mai scurt decat in instanta de

judecata.

Partile isi pot stabili singure o procedura supla, eficienta, care sa le satisfaca

nevoile, putand in acelasi timp reduce si costurile implicate de un proces in instanta.

In arbitraj, partile sunt cele care decid legea sau sistemul de drept ce va guverna

atat contractul ce exprima vointa acestora, cat si modul de solutionare a eventualelor litigii.

Astfel, ca si definitie: institutia arbitrajului este o procedura de solutionare a unui

litigiu prin intermediul unei justitii private, in cadrul careia fiecare dintre parti are dreptul de

a-si numi proprii arbitri.

Arbitrii sunt numiti pentru a pronunta o sentinta, sentinta care, dupa ce este

pronuntata, are un caracter executoriu asupra partilor.

Procedura arbitrala se desfasoara potrivit regulilor prevazute intr-un regulament

ales de parti, acest regulament de arbitraj este inserat in clauza de arbitraj.

Prin clauza arbitrala partile au posibilitatea de a alege unul sau mai multi arbitri, in

scopul pronuntarii unei sentinte finale.

Arbitrajul poate fi in functie de caracterul sau, intern sau international.

Astfel, arbitrajul este intern atunci cand are ca obiect solutionarea conflictelor sub

incidenta exclusiva a legislatiei nationale a unui stat. Caracterul international al arbitrajului

poate fi definit astfel in raport de incidenta raportului juridic la mai multe sisteme de drept,

acest raport avand in vedere mai multe state.

De asemenea, caracterul international este dat atat de nationalitatea diferita a

partilor, cat si de faptul ca arbitrajul de acest tip poate fi solutionat numai de o institutie

arbitrala internationala.

Posibilitatea de exercitare a propriei vointe existenta in cadrul arbitrajului

comercial se manifesta si in ce priveste forma de arbitraj care este aleasa de parti.

De ce arbitrajul?

Deoarece aceasta procedura de solutionare a unui conflict are multe avantaje

pentru partile aflate in conflict dandu-le astfel posibiltatea :

-sa stabileasca regulile de examinare a litigiului, partile putand stabili prin

conventie arbitrala sau prin act scris ulterior fie direct, fie prin referire la o reglementare ce

are ca obiect arbitrajul, numirea si revocarea sau inlocuirea arbitrilor, termenul si locul

arbitrajului, normele de procedura pe care arbitrii trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului,

repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotararii arbitrale, orice

alte norme privind bunadesfasurare a arbitrajului, rezultand de aici ca principiul autonomiei

de vointa a partilor este aplicat. Astfel, arbitrajul are sansa eliberarii de unele dintre

,,canoanele procedurale’’ inutile obstructionate sau exagerate. Sub rezerva respectarii ordinii

publice sau a bunelor moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii, partile pot

stabili prin conventia arbitrala sau prin act scris incheiat ulterior ,,normele de procedura pe

care tribunalul trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului’’

– increderii partilor in arbitri astfel, partile pot alege prin acordul de vointa arbitrii

ce urmeaza sa solutioneze litigiul, aceasta posibilitate fiind exclusa in cazul justitiei statale.

– rapiditatii – procedura arbitrala este mult mai rapida decat judecarea pricinii in

instanta statala termenul maxim fiind de 6 luni,

– confidentialitatea este importanta pentru parti mai ales pentru agentii economici

cu renumiti. Nici hotararea Tribunalului Arbitral nu se pronunta in sedinta publica, ci ea este

adusa la cunostinta partilor;

– executarii benevole a hotararii partiale,

– hotararile arbitrale sunt recunoscute international in comparatie cu deciziile

judiciare nationale.

Referitor la arbtrajul international, la Conventia pentru recunoasterea si executarea

sentintelor arbitrale straine din 1958, de la New York au aderat peste 120 de tari facilitandu

le astfel executarea sentintelor in toate tarile semnatare. Exista si alte conventii cu aceleasi

efecte.

In caz de esec arbitrajul se poate prelungi cu negocierea.

Desi arbitrajul insusi poate fi considerat ca o forma amiabila de rezolvare a

litigiului, partile pot de asemenea sa convina ,,procedura unei eventuale concilieri

prealabile’’

Arbitrajul are sansa eliberarii de unele dintre ,,canoanele procedurale’’ inutile

obstructionate sau exagerate. Astfel, sub rezerva respectarii ordinii publice sau a bunelor

moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii, partile pot stabili prin conventia

arbitrala sau prin act scris incheiat ulterior ,,normele de procedura pe care tribunalul trebuie

sa le urmeze in judecarea litigiului’’. In tara noastra s-a infiintat in anul 2014 primul tribunal

arbitral institutionalizat despre care voi vorbi intr un alt material.

Iata de ce recomand aceasta procedura a arbitrajului alaturi de procedura medierii,

proceduri care se pot completa.

CURS 12. Jurisprudenţa CEDO referitoare la arbitraj

Studentii vor analiza spete care au facut obiectul unei hotarari arbitrare ca de

ex: Contract de mandat - Jurisprudenta arbitrala

Neexecutarea culpabila a obligatiei de plata a serviciilor efectuate indreptateste

Tribunalul arbitral sa-l oblige pe mandant la plata remuneratiei aferente acestora din urma.

Stabilirea de catre partile contractante a unor penalitati de cateva ori mai mari decat dobanda

legala al carei cuantum este real pozitiv indreptateste Tribunalul arbitral sa considere ca rata

de inflatie solicitata a actualiza sumele de bani pretinse este acoperita de penalitatile

convenite prin contract. Intrucat prin contract nu s-a convenit ca rata inflatiei sa fie adaugata

la valoarea pretului si a penalitatilor de intarziere datorate, respectiva rata nu va fi cumulata

nici cu pretul, nici cu penalitati de intarziere. Intrucat partile au convenit plata unei sume de

bani cu titlu de penalitati pentru ipoteza platii cu intarziere a sumelor de bani datorate, a

obliga debitoarea si la plata de dobanzi ar insemna sa se acorde doua despagubiri pentru

acelasi prejudiciu, ceea ce legea, de principiu, nu permite, iar partile nu au convenit astfel.

In sentinta arbitrala nr. 15/30.01.2007 – dosar nr. 144/2006, litigiul implica doua

societati comerciale cu raspundere limitata, persoane juridice romane. Prin actiune

inregistrata la Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si

Industrie a Romaniei, reclamanta a solicitat ca parata sa fie obligata la plata unei sume cu

titlu de pret, la plata dobanzii legale pentru perioada februarie 2005 – martie 2006, precum si

la plata penalitatilor de intarziere calculate pana la introducerea actiunii, sume de bani

actualizate cu rata inflatiei aplicabila la data platilor, cu cheltuieli de arbitrare.

Motivele actiunii In motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca, in baza relatiilor de

colaborare avute cu parata, in perioada februarie – mai 2005 a executat pentru aceasta din

urma o serie de servicii pentru transport facturate prin cele 61 de facturi mentionate in

actiune si anexate acesteia; ca parata nu a platit insa pretul serviciilor de care a beneficiat,

motiv pentru care, dupa ce a incercat solutionarea pe cale amiabila a litigiului, a formulat

prezenta actiune arbitrala. Parata nu a depus intampinare, desi i s-a cerut si nici nu s-a

prezentat la dezbateri, desi a fost legal citata.

Din actele si lucrarile de la dosar, Tribunalul arbitral retine urmatoarele:Pretentiile

reclamantei sunt intemeiate pe contractul de mandat intervenit intre parti pentru efectuarea de

catre reclamanta pentru parata a unor operatiuni de expeditii internationale si formalitati de

vamuire la import si export. Competenta Tribunalului arbitral de a solutiona prezentul litigiu

rezulta din clauza compromisorie inclusa la art. 4 (Arbitraj) din contract, clauza in

conformitate cu care orice litigiu nascut intre parti in legatura cu contractul si care nu s-a

rezolvat pe cale amiabila, va fi supus solutionarii de catre Curtea de Arbitraj Comercial

International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei.

Vazand si dispozitiile art. 340 si urm. C.pr.civ. si ale art. 2 si urm. din Regulile de

procedura ale Curtii de Arbitraj, se retine ca partile au incheiat o clauza compromisorie

valida. Si cum inainte de introducerea actiunii reclamanta a incercat solutionarea pe cale

amiabila a litigiului, conditia prealabila impusa de clauza compromisorie a fost indeplinita. In

fond, se retine ca intre parti a intervenit contractul fara numar si fara data avand ca obiect

efectuarea de catre reclamanta, pentru parata, a unor operatiuni de expeditii internationale,

precum si a formalitatilor de vamuire la export-import contra platii costurilor acestora.

Totalul pretului serviciilor prestate de reclamanta in perioada februarie – martie

2005 este probat cu cele 61 de facturi anexate la actiune. Reclamanta sustine ca parata nu a

platit pretul acestor servicii de care a beneficiat, iar parata nu a dovedit ca l-ar fi platit.

Neefectuarea platii este cu atat mai surprinzatoare cu cat, prin scrisoarea din 10 iunie 2005 a

promis plata pana la sfarsitul lunii iunie 2005. In atare situatie, vazand si dispozit iile art.

1413 C.civ., urmeaza ca parata sa fie obligata la plata pretului acestor servicii.

Bibliografie:

Minimală obligatorie:

Florin Fainisi,Victor Alexandru Fainisi, O institutie juridic tanara - Medierea, Iunie

2016

Manuela Sirbu, Croitoru-Anghel Diana Monica, Solutionarea alternativa a litigiilor.

Medierea conflictelor, Editura Universul Juridic Noiembrie 2015

Z. Şuştac, C. Ignat, C. Dănileţ, Ghid de mediere, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010;

Z.Şuştac, C.Danileţ, C.Ignat, Medierea –standarde şi proceduri, Ed. Universitară,

Bucureşti, 2009;

Facultativă:

Abric Jean – Claude – „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom,

Bucureşti, 2002;

Cohen Herb – „Arta de a negocia”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008;

Cornelius H., Faire S., „Ştiinta rezolvării conflictelor”, Ed. Ştiinţifică şi

Tehnică, Bucureşti, 1996;

J.Krivis, N.Lucks, Cum să faci bani ca mediator. Ghid pentru o carieră de

succes în mediere, Editura Consensus, 2008.

F.G.Păncescu, Legea medierii, comentarii şi explicaţii, Ediţia 2, Editura

C.H.Beck, 2008.

S.R.Rădulescu, D.Banciu, C.Dâmboeanu, Justiţia restaurativă. Tendinţe şi

perspective în lumea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

Z.Şuştac, C.Danileţ, C.Ignat, Medierea –standarde şi proceduri, Editura

Universitară, Bucureşti, 2008.

Z.Şuştac, C.Danileţ, C.Ignat, Ghid de mediere, Editura Universitară, Bucureşti,

2009.

V.Tran, Tehnici de comunicare, Editura Print 1999.

Giorgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed.

Universul Juridic, 2006

Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosetti,

Bucureşti, 2005.

Monica Ionaş-Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001

Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial. Modalitate alternativă de

soluţionare a litigiilor patrimoniale, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2010.