UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITEREDepartamentul Limba Română, Lingvistică Generală şi Limbi Clasice

Teză de an

Tema: Conceptul de democrație din antichitate pînă în prezent

Coordonator ştiinţific:conf. univ., dr. Adela Manolii

A realizat: Negară Veronica, anul II,

Specialitatea: Limba şi literatura română

Chişinău 2015

Cuprins:

Cuvinte-cheie……………………………………………………………….…..4

Introducere……………………………………………………………………...5

Capitolul I

1.1.Conceptul de democrație…………………………………………………...6

1.2.Democrația în antichitate…………...…………………………………………………………..8

Capitolul II

2.1.Democrația în prezent…………………………………..…………………....9

2.2.Importanța democra……….………………………………………………....18Concluzie…………………………………………………………………….......27Referințe bibliografice…………………………………………………………...29Declaraţia de onestitate…………………………………………………………………30

5

Introducere: Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a ei. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de cunoașterea, stăpînirea și studierea societății, a cadrului în care trăiesc și își desfăsoară activitatea. În consecință, ea a fost analizată atît în ansamblul ei, ca întreg, cît și în domeniile și părțile ei ce o compun. Formele de organizare democratică a societății sunt strîns legate de primele comunități umane. Democrația a fost și a rămas un factor care, de-a lungul veacurilor a condiționat și deci a însoțit progresul social. Dintre științele care sunt preocupate de descifrarea esenței societații, a proceselor și legitătilor devenirii ei, un loc aparte îl ocupă și politologia. În cadrul oricărei societăți, indiferent de natura și nivelul ei de dezvoltare, politicul și politica au constituit activitați umane fundamentale, o funcție esențială a sistemului social. Drept urmare, orice investigație profundă și detailată a oricarui sistem social, inclusiv a condiției umane, nu se poate realiza fara o analiză minuțioasă a politicului. Pentru a intra mai bine în esența istorică a democrației este nevoie de urmarit evoluția ei în cronologia timpului. Studiul de evoluție a democrației reprezintă una dintre cele mai actuale teme ale cercetătorilor începînd cu multilateralul filosof Aristotel . Între scrierile pierdute ale lui Aristotel, aceea a cărei pierdere e mai mult regretată, este, fără îndoială, monumentala colecție a „Constituțiilor” în care filosoful reunise toate formele în care se manifestă viața de stat a diferitor comunități grecești. Constituțiile cuprindeau schița mecanismului complex dupa care se conducea viața politică a o sută cinzeci și opt de state. Importanța acestei scrieri a stirnit o vîlvă extraordinară, și cu drept cuvînt, deosebit de prețioasă pentru studiul istoriei și a evoluției democrației începînd cu statele grecești . Deasemenea Platon, cînd făurește Statul său ideal, pornește de la o himeră; Aristotel, de la studiul mecanismului dupa care funcționau diferitele forme de guvernămînt în lumea greacă și cea barbară. Astfel, observăm destul de bine că evoluția și investigarea democrației reprezintă o tema destul de abordată încă de la Aristotel, care era încredințat de folosul pe care îl aduce studiul istoriei, deoarece, el se ocupă cu predelecție de partea general-filosofică a acesteia. Scopul şi obiectivele cercetării. Scopul principal al lucrării constă în elucidarea conceptului de democrație din antichitate pînă în prezent. Astfel încît în final să fie posibil de comparat și de structurat abordarea ei în viziunea strămoșilor noștri și imaginea ei pe care o avem în prezent.În vederea atingerii scopului dat au fost preconizate următoarele obiective:

* de a cerceta noţiunea de democrație; * de a investiga evoluţia istorică a democrației din antichitate pînă în prezent;

* de a investiga importanța acestei forme de guvernămînt. Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării. În procesul lucrării au fost aplicate metode generale ştiinţifice: abordarea dialectică, principiul logicii şi analizei sistemice şi de sinteză, metode de analiză comparată. La întocmirea lucrării au fost utilizate diferite lucrări științifice ale cercetătorilor și filosofilor. În cadrul studiului problemelor menţionate în lucrare au fost explorate şi examinate critic lucrări ale savanţilor în care sunt abordate problemele legate de guvernarea politică a statelor. Baza teoretico-ştiinţifică a cercetărilor o constituie lucrările specialiştilor în domeniul politic. În acest sens ţin să menţionez lucrările de bază ale următorilor autori:

6

Aristotel, Platon, Aristofan, D. Bogdan, M.Selegean, Mihaela Penu-Pușcaș etc. La executarea cercetării s-a folosit un bogat material factologic modern, adunat, prelucrat şi sistematizat la Universitatea de Stat din Moldova, Biblioteca Naţională a Moldovei,B. P. Hașdeu, Biblioteca USM etc.S-a folosit o bogată sursă de manuale, cărţi ale savanţilor, mass-media etc. Volumul şi structura lucrării. Rezultatul cercetării care a pus temelia acestei tezeeste structurat în două capitole, fiecare capitol constând din câteva paragrafe. Capitolul I, reflectă, în special, conceptul de democrație șievoluţia istorică a ei. Capitolul II, conţine caracteristicile democrației la etapa actuală și inclusiv importanța investigării ei.

Capitolul I§ 1.1.Conceptul de democrație. Democratia reprezintă o formă de organizare și conducere politică asocietății (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul δημοκρατία - demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”) este un regim politic care se bazează pe voința poporului.Principiile de bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii. Primele concepții teoretice și practice în legătură cu democrația datează încă din antichitatea ateniană, de unde derivă și sensul etimologic al termenului demos-popor și kratos-putere, autoritate, adică deținerea și exercitarea puterii de către popor.Astfel de definiții lе întîlnim curent și în literatura actuală din țara noastră.Se impun însă cîteva lămuriri. A considera că democrația reprezintăconducerea de către popor sau mase populare duce la neclarități șiinterpretări. Din afirmațiile "conduce poporul" sau "conduc masele" nurezultă cu claritate "cine conduce" și "care sunt cei conduși". Pentru că, înlumina definițiilor de mai sus, înseamnă că poporul conduce și este condus. De altfel, experiența istorică arată că în toate timpurile a fostspeculată voința poporului, voința națională. Această realitate este subliniatăși de Alexis de Tocqueville, care arata că "... voința națională este una dinlocuțiunile de care intriganții din toate timpurile și despoții din toate epocileau abuzat cel mai mult" .De aceea, definirea cît mai exactă a democrației a constituit opreocupare de seamă a cercetătorilor din antichitate pîna în prezent.O definiție a democrației pe care o considerăm mai apropiată derealitate ar fi urmatoarea: democrația este o formă de organizare șiconducere politică a societății de către cei care dețin puterea princonsultarea cetățenilor, tinînd cont de voința acestora, de interesele șiaspirațiile de progres ale țarii. Sensul etimologic al democrației, de guvernare a poporului de către acesta, conținutul său social-politic, nu a fost același în toate perioadele și societățile, el a cunoscut o evoluție continuă

7

în funcție de formele și principiile în care acesta și-a găsit întruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a întemeiat, de accepțiunea dată noțiunii de popor și însăși democrației. În secolul XX cuvîntul "democrație" a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor întregii lumi. Astăzi nu este nici o mișcare politică importantă care nu ar pretinde înfăptuirea democrației, sau care nu ar folosi acest termen în realizarea scopurilor sale foarte îndepărtate de democrație. Ce înseamnă însă democrație și în ce constă popularitatea ei atît de mare? Winston Chruchill spunea: ,,nimeni nu pretinde că democrația ar fi perfectă sau atotstiutoare. Întradevăr s-a spus că democrația este cea mai rea formă de guvernamînt cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului” , definiția lui Chruchill nu este singură din acest punct de vedere. Bunăoară Giovani Sartori a scris în mod amuzant că : ,, Democrația este numele pompos a ceva care nu exista” iar ex-președintele brazilian Jose Sarney a afirmat tot în glumă că ,, Democrația este sistemul care îți permite să îți faci valizele” semnalînd prin aceasta că democrația nu le oferă opozanților săi acest răgaz. Și totuși eu cred că ar trebui să vedem ce reprezintă acest concept atît de bine auzit în zilele noastre în convorbirile tuturor. Actualmente cuvîntul democrație are cîteva înțelesuri. Primul lui înțeles este legat de proveniența etimologica a acestui termen ,,democratia” din limba greacă antică se traduce ca: ,,puterea poporului” sau folosind dezlegarea de către președintele american Lincoln a acestui termen ,, conducerea poporului, alegerea poporului și pentru popor”. Pornind de la interpretarea etimologică a democrației este și a doua interpretare a lui mult mai largă ” Formă de organizare a oricărei organizații, bazată pe participarea egală a fiecărui membru în conducerea și primirea deciziilor în baza votului majorității”. În acest sens se vorbește despre partidele politice, sindicate, întreprinderi și chiar democrația familială. În sens larg consider că democrația poate exista oriunde, acolo unde este organizare, putere și conducere.

Cu înțelegerea etimologica a democrației sunt legate și următoarele al treilea și al patrulea înțeles. Al treilea înțeles analizează democrația accentuînd că e bazată pe un sistem de valori bine determinat, idealul organizării societății în corespundere cu concepțiile ei despre lume”. În șirul din care este compus idealul sistem de valori intră: libertatea, egalitatea, drepturile omului, suveranitatea poporului și altele. Al patrulea înțeles al democrației este: ,,Mișcările sociale și politice pentru puterea poporului, realizarea țelurilor și idealurilor democratice ”. Această mișcare a apărut în Europa sub steagul luptei cu absolutismul pentru eliberarea și egalitatea drepturilor celei de-a treia pături sociale, și în mersul istoriei cu încetul mărindu-și diapazonul scopurilor și participanților ei. §1.2.Democrația în antichitate. Formele democratice de organizare își au rădăcinile încă în perioadă prestatală. Ele iau ființă odată cu apariția omului. Unii savanți etnografi susțin că democrația este unul din factorii principali ai antropogenezei, a apariției omului în general, deoarece ea a stimulat dezvoltarea comunicării între indivizi, autodenumirea și libera gîndire. Cercetările antropologice mărturisesc că formele nedemocratice de organizare bazate pe ierarhia strictă și supunere asemănătoare cu furnicarul sau roiul de albine au dus în impas dezvoltarea strămoșilor noștri.

Prin formele de naștere ale democrației au trecut toate popoarele. Un exemplu tipic este organizarea conducerii la triburile indigene irohene de pe teritoriul continentului American. Toți bărbații și femeile mature ale acestui neam aveau dreptul egal de vot în alegerea și schimbarea conducătorilor, luarea hotărîrii de pace sau război, primirea în trib a străinilor etc. Ginta a avansat în legăturile democratice cu organizații mult mai democrate ca uniunea fraternității” adică prietenia cîtorva triburi foarte apropiate din punct de vedere teritorial, care pentru păstrarea autonomiei aveau sfatul suprem comun” ca organ suprem al puterii. Cîteva frății formau ginta.

8

Ea era condusă de sfatul gintei care era compus din căpeteniile triburilor. Adunările sfatului se desfășurau deschis, cu participarea oricărui membru al gintei care însă la aceste ședințe nu avea drept de vot. Hotărîrile la aceste adunări de obicei se luau pe baza principiului de acord comun. La început doar în cîteva ginte dar mai tîrziu în majoritatea existau conducători aleși democratic din rîndurile șefilor de trib, dar puterea lor era limitată. Unele ginte încheiau chiar diferite acte între ele.Forme asemănătoare de democrație au existat și în Grecia Antică, la unele popoare de pe teritoriul Germaniei și altele. Peste tot democrația înnăscută era bazată pe legăturile de sînge sau de rudenie, proprietate comună. Ea nu cunoștea foarte bine funcțiile de conducere și de îndeplinire a muncii, nu aveau un apărat special de conducere și constrîngere. Funcțiile puterii erau limitate. Legăturile dintre oameni erau reglementate de tradiții, obiceiuri, ritualuri și tabuuri. Puterea sfatului și conducătorilor era bazată pe autoritatea morală și susținerea de către unii membri ai tribului care aveu o autoritate mai mare printre membrii lui. Aceasta era o formă a democrației destul de primitive și prestatală sau mai poate fi numită și autoguvernarea comună.

Odată cu dezvoltarea uneltelor și a procesului muncii s-au mărit și orașele, apărea din ce în ce mai des proprietatea privată și accentuarea inegalității sociale. Democrația înnăscută a fost �încetul cu încetul înlăturată- cedînd locul formelor de guvernamînt autoritare ca monarhia, aristrocrația, oligarhia și tirania. Dar chiar și în decursul mai multor veacuri, în unele țări chiar și pînă în zilele noastre, s-au păstrat unele forme tradiționale democratice de organizare a guvernării. Tradițiile democratice înnăscute au avut o mare influență la apariția statelor democratice în Grecia și Roma Antică.Începuturile democraţiei se află în strînsă legătură cu naşterea polisului grecesc.În secolele din "perioada de tranziţie", din aşa numitele "dark ages", care au urmat valurilor de migraţie a triburilor greceşti din secolele XII-XI о.Chr., s-a cristalizat acea structură etnică care avea să devină definitorie pe tărîm grecesc şi care cuprindea triburile eoliene, ionice şi dorice. În aceeaşi perioadă s-a conturat şi o religie şi o mitologie comună, transmisă iniţial oral. Începutul "perioadei arhaice" imediat următoare (cca. 800-500) s-a caracterizat prin constituirea literaturii greceşti, prin tranziţia de la conducerea ţării de către un rege la supremaţia nobilimii, prin dezvoltarea polisului şi prin acţiunile colonizatoare greceşti.

Constitutiv pentru fenomenul polisului (al "oraşului-stat") a fost delimitarea coloniilor urbane şi a zonelor agricole dimprejurul acestora de restul teritoriului, cîştigarea independenţei statale şi economice în afară (eleutheria, autarkia) şi crearea structurii interne a polisului, înţeleasă ca o comunitate politică, economică, religioasă şi culturală. Polisul se concentra de regulă în jurul unei cetăţi fortificate (acropolis), deseori aflată pe teritoriul ocupat odinioară de micenieni. Conceptul statal modern nu poate fi echivalat în nici un caz cu cel antic. Prin polis înţelegem comunitatea, iar prin politică, reglementarea problemelor de ordin public.

Cuvîntul "politică" provine de la polis (oraş), acest termen desemnînd în primul rînd comunitatea cetăţenilor şi de abia în sens secundar, teritoriul statal pe care a fost construit oraşul. În regatul arhaic, cetatea se afla în centrul oraşului, în jurul căruia erau grupate tot restul clădirilor. În polis în schimb, agora, piaţa unde se întîlneau cetăţenii se afla în centru. Deciziile politice nu erau luate de un rege, ci de adunarea poporului; ele erau luate în mod public; ele trebuiau justificate în faţa cetăţenilor şi trebuiau să primească aprobarea acestora. Astfel a început procesul de raţionalizare a deciziei politice.Sistemul polisului se bazează în primul rînd pe supremaţia neobişnuită a cuvîntului rostit care se află deasupra tuturor celorlalte instrumente ale puterii. El devine mijlocul politic prin excelenţă, cheia întregii autorităţii statale, instrumentul cu care se putea dobîndi conducerea asupra celorlalţi... Cuvîntul despre care vorbim aici nu mai este cuvîntul ritual, formula corectă, ci dezbaterea controversă, discuţia, argumentaţia. El are nevoie de un public, căruia i se adresează

9

ca unui judecător şi care, ridicîndu-şi mîinile spre aprobare hotărăşte între partidele care s-au prezentat în faţa sa. Polisul se constituie din comunităţi primare, bărbat - femeie, stăpîn - sclav. Majoritatea a familiilor formează o asociaţie de sexe, pluralitatea familiilor, polisul. În aceste comunităţi orăşeneşti apărute după secolul al IX-lea о. Chr. s-a dezvoltat o societate (demos), care cuprindea în rîndurile sale pe toţi oamenii liberi, care beneficiau de drepturi politice egale.Guvernul, diferit de la un polis la altul, era ales de Adunarea Populară. În punctul de maximă înflorire a democraţiei greceşti, în secolele cinci şi şase înainte de Hristos, această Adunare avea în grijă procesul legislativ, precum şi politica externă, internă, financiară şi militară. Democraţia antică se sprijinea pe principii precum egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, dreptul la liberă opinie şi de liber acces la funcţiile publice. Adunarea alegea din rîndurile sale juraţi care împreună funcţionau ca o curte de justiţie. Funcţiile publice nu erau conferite decît pe termen scurt, iar cei numiţi în aceste funcţii erau obligaţi să dea socoteală în faţa opiniei publice pentru acţiunile întreprinse. În polisul atenian nemijlocit domnea democrația directă, principala instituție a puterii fiind cum am mai menționat: Adunarea Populară”. În cadrul acestei adunări fără anumite grupări sociale ca: parlament, partie, birocrație, se forma voința comună, se adoptau legi , se luau decizii. Puterea adunării poporului nu era de nimic limitată și era prezentă chiar și în viața personală a indivizilor. Atîta timp cît adunarea poporului se afla sub influența unor conducători cu o așa autoritate ca Pericle, și conflictele dintre bogați și săraci se rezolvau cu ușurință. Dar odată cu schimbarea autorității, și mărirea bunurilor posedate de indivizi, s-a întărit și influența sărăcimii asupra conducerii ducînd la decăderea Atenei, care la rîndul sau a luat calea murdară și a tiraniei majorității. Făcătorii de legi în numele majorității au devenit puterea supremă. Ei luau hotărîrile în privința prețurilor pieței, conduceau acțiunile militare condamnînd la moarte conducătorii militari pentru înfrîngerile suferite în diferite campanii. Tot mai întîlnite erau răfuielile celor săraci cu bogații, cu fețe bisericești și filosofi, ca exemplu clasic servindu-le soarta marelui filozof Socrate care a fost otrăvit de cetățenii Atenei cu fiertura de cucută. Cotitura oligarhicădin anii 411 î.e.n a marcat începutul perioadei de instabilitate și de lichidare lentă a democrației ca formă de guvernămînt.La o privire mai critică nu putem trece cu vederea dezavantajele acestei forme de guvernare. În primul rînd, drepturile şi obligaţiile nu erau valabile decît pentru cetăţenii deplini, în minoritate. Femeile, străinii, sclavii şi acei locuitori care nu erau cetăţeni deplini nu aveau nici un drept, iar dacă le aveau, acestea erau foarte limitate. Aceştia nu puteau achiziţiona pămînturi, nu puteau ocupa funcţii publice şi nu aveau drept de vot. Polisul presupunea aşadar dominaţia minorităţii. Şi pentru că Adunarea guverna în mod direct- exista mereu pericolul ca impulsurile de moment şi demagogia să conducă la decizii eronate.

Chiar dacă această critică este cu totul justificată, polisul antic îşi rezervă meritul de a pune bazele democraţiei. Polisul a recunoscut pentru întîia oară importanţa individului, practicînd auto-guvernarea şi promovînd eliberarea din jugul tiranilor şi fiind în acelaşi timp fundamentată pe principii filosofice solide .

Dar şi în afara Greciei au existat forme de democraţie, care însă nu s-au putut materializa la fel de evident şi care nu dispuneau de justificări filosofice similare.Ca exemplu în republica romană, puterea se afla în mîinile patriciatului. Aici se practica principiul conducerii aristocratice. În urma unor lupte sociale înverşunate, democraţia a putut juca un rol mai important, situaţia materială şi politică a populaţiei mai sărace (a plebeilor) s-a îmbunătăţit, iar adunarea populară a cîştigat mai multă putere, nereuşind însă să se impună cu totul.

10

Organizarea politică a popoarelor germanice din nordul Europei se sprijinea tot pe principiul egalităţii tuturor oamenilor liberi, astfel încît Adunarea Populară era cel mai important organism. În tot cazul, şi aici acest principiu se aplica doar în cazul şefilor de clan, proprietari de pămînturi. Membrii liberi ai acestor clanuri şi marea masă a celor semi-liberi şi a celor ne-liberi nu aveau nici o putere de influenţă politică.Cam în aceeaşi perioadă în care au apărut polisurile, în majoritatea comunităţilor greceşti din secolul VIII о.Chr. monarhia fusese înlocuită de supremaţia nobilimii, care ocupă cele mai înalte funcţii nou-create în stat. La Atena, începînd cu anul 683/82, arhonţii s-au aflat la conducere, primii dintre aceştia fiind probabil Archon Eponymos, care a şi împrumutat numele acestui fenomen şi care a preluat principalele atribuţii ale regelui şi ale bazileului. Mai tîrziu, la aceste funcţii supreme s-a adăugat cea de polemarchos, de căpetenie a armatei, şi cele şase funcţii juridice, aşa numitele thesmothetes, clasicul număr al celor nouă arhonţi atenieni fiind astfel rezultatul unei dezvoltări ce s-a întins pe o durată mai mare de timp. După ce erau numiţi, arhonţii erau acceptaţi în sfatul nobililor (areiopag), căruia оi reveneau, pe lîngă funcţiile generale de control al statului, şi sarcini de drept penal.

Marea masă a poporului liber (demos) se puteau implica în viaţa politică prin participarea la Adunarea Populară (ekklesia) creată În secolele VIII-VII - la acea vreme Încă slab constituită, dar care În jurul anului 600 a dobÎndit caracter instituţional, devenind În secolul V organismul central al polisului, care decidea în probleme de politică internă şi externă. În afara comunităţii politice şi juridice a cetăţenilor Atenei se aflau sclavii.Supremaţia politică a nobilimii, care se sprijinea pe o superioritate economică şi implicit, militară, a început să se clatine în secolul VII din pricina transformărilor rapide din societate: factorii care au condus la acest proces au fost, pe de o parte, pierderea rolului dominant pe care îl jucase nobilimea în conducerea războaielor, acesta fiind preluat de phalanx, armata cetăţenilor, iar pe de cealaltă, sărăcirea, pierderea drepturilor şi luarea în sclavie a multor ţărani de către nobilii latifundiari, fapt care a întărit numărul acelora care revendicau ştergerea datoriilor, reîmpărţirea pămînturilor şi codificarea legilor.

În această fază de pierdere a puterii de către nobili şi de amplificare a tensiunilor sociale, în unele polisuri greceşti a ajuns la putere aşa numita tiranie. În alte oraşe, puterea a căzut în mîinile unor arbitri sau legiuitori. La Atena, după încercarea eşuată a lui Kylon de a instaura tirania (cca. 635), în 624 Dracon a fost însărcinat să stabilească în scris legea şi să reinstaureze principiul egalităţii în drepturi. Astăzi nu ne-a mai rămas din aceste legi decît o parte din dreptul penal. Principalele inovaţii aduse de Dracon erau distincţia făcută între crimă şi omucidere, şi abolirea vendetelor. Urmărirea criminalului cădea în continuare în sarcina părţii vătămate, aceasta trebuia să obţină însă acum aprobarea justiţiei. Pedepsirea făptaşilor a căzut în atribuţiile statului de abia pe parcursul secolului V.

Legile "draconice", aşa cum le înţelegem noi astăzi sunt acuzate pe nedrept că ar fi fost extrem de dure. Ele au deschis calea spre o mai mare siguranţă, nerezolvînd însă problemele politice şi sociale.Însă situaţia rămasă în continuare problematică la nivelul politicii interne a Atenei a făcut ca din pricina temerilor nobilimii faţă de potenţialele transformări revoluţionare, a condiţiilor precare de viaţă a micii ţărănimi sărăcite şi a dorinţei neîmplinite a cetăţenilor ne-nobili de a participa la procesul de decizie politică, părţile aflate în conflict să ajungă la un compromis în 594/93 î.Chr. şi să îi confere funcţia de arbitru (diallaktes) lui Solon (cca. 640-560 î.Chr.)., membru al familiei aristocrate a medontizilor, primul mare legiuitor al Atenei, Solon provenea dintr-o familie de nobili, îşi cîştigase însă averea practicînd negoţul. În 594/3 î.Chr. Solon a devenit arhonte, guvernant la Atena, fiind înzestrat cu puteri deosebite pentru a reface ordinea comunitară. El a fost numit în acest scop arbitru, persoană care nu lua partea nici unui grup de interese. Solon a

11

desfiinţat sclavia prin îndatorare, refuzînd însă să redistribuie pămînturile. El a introdus noi măsuri şi greutăţi, instrumente absolut necesare pentru circulaţia mărfurilor, reorganizînd sistemul monetar, trecînd dreptul de batere a monezilor în monopolul autorităţilor publice. El a înscris legile în vigoare pe coloane expuse în spaţii publice şi a reîmpărţit populaţia în clase sociale. Criteriul de bază nu mai era originea ci dimensiunea averii, a recoltei sau a veniturilor. Din apartenenţa la una din cele patru clase — pentakosiomedimnoi (cei care posedau minimum cinci sute de unităţi de măsură de grîu pe an), hippei ("călăreţi", cei care îşi permiteau să ţină un cal), zeugiten (cei care se aflau în posesia instrumentarului hopliţilor, adică îmbrăcămintea şi armele unui soldat de infanterie) şi theten (cei fără proprietăţi) — au fost derivate şi drepturile de participare politică şi contribuţia la aparatul de război. Reforma constituţională a lui Solon a prevăzut două noi organe: Sfatul celor Patru Sute (bule), contragreutate la areopagul aristocratic şi tribunalul poporului, heliaia, instanţa căreia i se puteau adresa cetăţenii pentru a contesta măsurile luate de organele statale. Solon a înlocuit vechea aristocraţie ereditară cu conducerea celor bogaţi. Solon, dupa cum am mai menționat şi-a numit Constituţia eunomia ("buna ordine"), supremaţia legilor bune făcute de oameni.Solon crease un spaţiu politic, public, care se sprijinea pe participarea cetăţenilor. Opera sa legislativă a fost marcată de spiritul echilibrului, al dreptăţii (dike) şi al "bunei ordini" (eunomia). Problemele cele mai arzătoare, înglodarea în datorii şi intrarea în sclavie a ţăranilor le-a rezolvat dictînd ştergerea generală a tuturor datoriilor. În plus, el a interzis oamenilor să pună gaj asupra propriei persoane, fapt care constituia principala sursă a sclaviei din pricina cumulării de datorii, iar cei luaţi în sclavie în acest fel şi vînduţi în străinătate au fost răscumpăraţi. Fireşte că această interdicţie pusă însclăvirii se limita doar la cetăţenii atenieni.Pe lîngă alte legi menite să sprijine meşteşugurile şi implicarea în politică a cetăţenilor, Constituţia elaborată de Solon (cunoscută mai tîrziu sub numele de "timocraţie", în care drepturile politice depindeau de avere) a avut o importanţă deosebită: celor trei clase sociale menţionate în aceasta, aşa numiţii hippeis ("călăreţi"/latifundiari bogaţi), zeugiţi (hopliţi/ţărani şi meşteşugari cu venituri medii) şi theţi (persoane cu arme uşoare/mica ţărănime şi meşteşugarii cu venituri limitate, salariaţii), Solon le conferea o anumită parte din recoltă (măsurată оn buşeli, cca. 52 litri), legвnd drepturile politice ale cetăţenilor de aceste părţi cuvenite, din clasa hippeis-ilor distingîndu-se un grup superior, cel al pentakosiomedimnoi ("de cinci sute de buşeli"), singurii care au putut face parte la început din grupul arhonţilor.La început, ordinea timocratică nu a schimbat cu nimic distribuţia practică a puterii, dar avea să o facă pe viitor, atunci cînd, luînd în considerare mobilitatea socială, a legat modificările de statut politic de cele de ordin economic şi social. Reformele lui Solon au contribuit la consolidarea polisului atenian, nemodificînd însă în mod radical structurile sociale şi politice ale acestuia.El nu a putut rezolva însă pe durată problemele sociale. La doar treizeci de ani după reformele sale, nobilul Peisistratos (cca. 600-528 î.Chr.), a devenit în 560 tiranul Atenei, avînd susţinerea segmentului mai sărac al populaţiei atice. Tirania este acea formă statală care a avut pe departe cel mai prost renume în Grecia. Ea a fost considerată o structură autoritară cu totul nelegitimă, nerespectînd legea, nomos-ul, ordinea constituţională şi distrugînd astfel spaţiul public, fundamentul politicii din polis. Totuşi, tirania a jucat în procesul democratizării un rol important: prin mobilizarea demos-ului, a poporului, puterea nobilimii a fost şi mai mult limitată. Dacă măsurăm reformele lui Solon după ceea ce vizau acestea - consolidarea politicii interne a Atenei, atunci putem spune că ele au eşuat: problemele sociale, ca de exemplu cele cu care se confrunta mica ţărănime, nu fuseseră soluţionate, lupta pentru putere a nobilimii care dorea să îşi păstreze arhontatul pentru sine a fost în prima jumătate a secolului VI î.Chr. mai înverşunată decît oricînd. Istoria spune că în această luptă internă se confruntau trei grupări diferite: grupul din jurul nobilului Lykurg, cel din jurul lui Megakles şi cel din jurul lui Peisistratos. Susţinut de adepţii săi, ţărani săraci şi zilieri din estul Aticii şi de o mare parte a populaţiei ateniene, care i-a pus la dispoziţie o gardă de corp, popularul Peisistratos l-a învins în război pe Megara (565),

12

ajungînd la conducerea Atenei în 561/60, conducere care şi-a consolidat-o de abia după două exilări şi doar cu ajutorul mercenarilor din străinătate (539/38).Peisistratos a păstrat constituţia în vigoarea polisului, cele mai înalte funcţii erau rezervate însă membrilor familiei sale şi nobililor care i se supuneau. Adversarii acestuia au fost exilaţi sau au trebuit să aleagă singuri calea exilului. Puterea lui Peisistratos se sprijinea pe trupe de mercenari şi pe ajutorul dat de aliaţii din străinătate. Cele mai importante realizări ale acestuia au fost: introducerea unor judecători locali, evident instalaţi pentru a submina resturile jurisdicţiei aristocratice, ajutorul generos dat micii ţărănimi prin acordarea de împrumuturi, înfiinţarea unor noi colonii şi o activitate susţinută de ridicare a unor noi construcţii. Chiar dacă acestea au fost măsuri menite să-i consolideze puterea, importanţa istorică a tiraniei lui Peisistratos este indiscutabilă: în această perioadă, economia şi societatea ateniană a fost consolidată, oraşul cunoscînd în cea de-a doua jumătate a secolului VI o adevărată înflorire economică.După moartea lui Peisistratos din 528 sau 527, fiii săi Hipparchos şi Hippias au preluat puterea. Hipparchos a fost asasinat în anul 514 din motive personale de cei care mai tîrziu aveau să fie numiţi "ucigaşii tiranului", Harmodios şi Aristogeiton, fratele său Hippias a fost înlăturat de la putere în anul 510.Tiraniile şi-au consolidat puterea şi în alte polisuri greceşti în secolele VII şi VI. Factorul determinant în acest sens a fost criza de legitimare a nobilimii implicate în lupta pentru putere, tensiunile sociale sporite şi dorinţa de emancipare a ţărănimii mijlocii. Cei mai cunoscuţi sunt tiranii Kypselos (660-28) şi Periandru (cca. 628-587) din Corint, Clisthene din Sikyon (în prima treime a secolului VI), Lygdamis din Naxos (cca. 545-24) şi Polcrate din Samos (538-22).Trebuie să înţelegem că în această "veche tiranie", spre deosebire de “noua tiranie” din secolele IV şi III, tiranul nu era doar un nobil avid de putere, ci şi un instrument al poporului dornic să urce pe scara socială. Funcţia istorică a tiranului a fost cea care a permis trecerea de la supremaţia nobililor la statul constituţional al hopliţilor, al cetăţenilor înarmaţi. Conotaţia negativă care se dă astăzi conceptului de tiranie, aceasta fiind deseori evaluată ca o structură totalitaristă şi cea mai nocivă din toate formele constituţionale, nu este justificată istoric şi se bazează de cele mai multe ori pe teorii mai noi care o confruntau cu democraţia secolului al V-lea.După căderea ultimului conducător din dinastia peisistratizilor, Atena a devenit în 508 î.Chr. din nou scena luptelor pentru putere a nobilimii. În cele din urmă, sprijinit de demosul căruia i se promisese reforme fundamentale, un alt reformator similar lui Solon și Peisistratos era Clisthene care s-a putut impune în funcţia de arhonte în anul 525/24, în faţa adversarului său Isagora.Fundamentul politic al polisului atic a fost creat de Clisthene. Nu se cunoaşte exact cînd a trăit acesta. Reforma sa constituţională a apărut la scurtă vreme după 510 î.Chr.. Şi el provenea dintr-o familie nobilă. Reforma introdusă de Clisthene s-a datorat probabil problemelor pe care le avea cu o altă dinastie aristocratică. El este considerat adevăratul întemeietor al unei democraţii care se baza pe drepturi egale pentru toţi cetăţenii statului. În centrul reformei clistheniene, prima constituţie reprezentativă din lume,se afla o nouă ordine a phylelor, prin această reforma , Clisthene a reuşit să ia puterea din mîinile nobilimii. El a reîmpărţit teritoriul atic în trei zone (oraş, ţară şi coastă) şi populaţia în zece phyle: împărţind astfel Atica în trei regiuni distincte: oraşul Atena (Asty), interiorul ţării (Mesogeion) şi zona de coastă (Paralia). Fiecare dintre aceste trei regiuni era оmpărţită în alte zece unităţi (trittii) fiecare dintre acestea delegînd cinzeci de deputaţi pentru "Sfatul celor Cinci Sute". Fiecare phyle se ocupa timp de 36 de zile (o zecime din an) de afacerile oraşului, aflîndu-se în tot acest timp la conducerea sfatului. Clisthene a fost cel care a întemeiat şi ostracismul, o instanţă care putea exila cetăţenii dacă aceştia păreau să constituie o ameninţare la adresa ordinii democratice prin cumularea unei puteri prea mari. Noile phyle, compuse din cîte o trittie din Atena, interiorul ţării şi zona de coastă, formau acum entitatea de bază de reprezentare politică (din fiecare phyle erau aleşi 50 de deputaţi pentru nou-creatul Sfat al celor 500) şi de organizare militară. Această nouă ordine a fost completată de împărţirea Aticii în 139 de comune (deme), entităţi locale auto-administrative.

13

Este încă neclar dacă această reformă viza în primul rînd creşterea numărului adepţilor lui Clisthene sau democratizarea vieţii statale, în contextul în care clicile nobiliare deveneau din ce în ce mai puternice. Ea a avut însă ca rezultat slăbirea puterii politice deţinută de nobilime, sprijinită pe adepţii locali şi, în al doilea rînd, să împiedice dezvoltarea grupărilor locale, permiţînd astfel mai multor clase sociale să desfăşoare activităţi politice în cadrul instituţiei Sfatului, al cărui 500 de membri erau schimbaţi anual.

O altă inovaţie importantă atribuită lui Clisthene a fost ostracismul (ostrakismos), menţionat pentru prima oară în 487. În fiecare an, Adunarea Populară era întrebată dacă trebuie efectuat un astfel de "ostrakismos"; dacă răspunsul era pozitiv, în două luni, adunarea dispunea (cu un cvorum de 6000 de voturi) ca toţi cetăţenii să scrijelească pe un ciob de oală numele unui politician. Acel politician care întrunea majoritatea voturilor era exilat din Atica, fără a-şi pierde însă proprietăţile. Astfel se preîntîmpina creşterea puterii a unor anumiţi nobili.Alți reformatori ai democrației din antichitate au fost Ephialtes şi Pericle. Reeșind din faptul că Alianţa Maritimă din Atica transformase Atena într-o putere maritimă și paralel cu acest avînt înregistrat de oraş, dar şi stimulat de acesta s-a dezvoltat aşa numita democraţie radicală. Acest proces se datorează mai ales lui Ephialtes şi lui Pericle. Lucrarea acestora trebuie interpretată ca o reacţie faţă de politica aristocratului conservator Kimon şi a partidului oligarhic care îl sprijinea, care, în anii şaptezeci şi şaizeci, stăpînea peste Atena împreună cu aieropagul. În 462 î.Chr., reformatorii din jurul lui Ephialtes s-au folosit de absenţa lui Kimon pentru a-l da jos de la putere, fapt care a contribuit la decăderea Areiopagului. Singura competenţă pe care o mai deţinea acesta era juridisdicţia în cazul vendetelor. Funcţiile politice ale sfatului nobililor au fost preluate de adunarea poporului (ekklesia), de Consilul celor 500 (boule) şi de curtea cu juraţi (heliaia). Rezultatul acestor inovaţii democratice de la Atena a fost că demosul a căpătat controlul asupra întregii vieţi publice.Pentru a implica cît mai mulţi cetăţeni în viaţa politică, purtătorii de funcţii, judecătorii şi membrii ekklesiei au primit diete (diurne). Aceasta a fost o măsură necesară, menită să compenseze lipsa oricărui fel de remuneraţii, care viza mai ales membrii celei de-a patra stări. Acestui grup social mai sărac al theţilor i-a fost dată, prin acordarea "banilor de distracţie" (theorikon), posibilitatea de a lua parte la sărbătorile şi spectacolele care se întindeau de multe ori pe multe zile la rînd.

După asasinarea lui Ephialtes (461), Pericle (495/90-429) a fost cel care s-a distins la conducerea democraţilor. Deci, lumea homerică a eroilor şi epoca lui Pericle a democraţiei atice sunt două perioade cu totul diferite. Societatea arăta iniţial după cum urmează: în vîrful ierarhiei sociale se aflau eupatridaii, nobilii cu vechime, mari proprietari de pămînturi, ale căror privilegii erau ereditare. Urmau aşa numiţii georgoi, ţăranii agricultori cu puţine proprietăţi şi demiurgoi, meşteşugarii. În plus mai existau theţii, muncitorii sezonieri fără proprietăţi şi familie, şi sclavii. Pericle era în fruntea conducerii ateniene și era considerat un conducător popular (sau pentru popor ). Un om cu inteligență rar întîlnită, un orator foarte iscusit și nu mai rău în plan politic, era un rival de temut al tiraniei, socotită de el ca guvernare a minorității asupra majorității. Acestei minorități el i-a impus idealul lui cu privire la organizarea socială,care se bazează nu pe minoritatea cetățenilor, ci pe majoritate. În legătură cu interesele personale legea noastră acordă egalitatea tuturor cetatenilor”. Reformele înfăptuite sub conducerea lui prevedeau împărțirea egală a puterii printru toți cetățenii liberi.(în rîndurile lor nu intrau robii,femeile și cetățenii veniți din alte state)Astfel, apariția democrației Ateniene reprezintă prima formă clasică de democrație. Ea a apărut în sec. V î.e.n. Atena este leagănul democraţiei. Acum 2500 de ani, în acest oraş a fost creată o ordine constituţională care a devenit sursa de inspiraţie pentru toate constituţiile democratice de mai tîrziu. Începutul dezvoltării democrației ateniene a fost în reformele împăratului Solon care în sec. VI î.e.n. a înfăptuit mari reforme sociale și politice. Ele erau îndreptate spre eliberarea plebeilor de a achita impozitele, căpătarea dreptului de către oameni de a-și alege conducătorul

14

satului sau ținutului, care să poarte răspunderea de ținutul său în fața împăratului. Însă, acești conducători puteau fi aleși doar din rîndurile celor care au achitat toate impozitele de stat și au contribuit la cheltuelile de război, prin urmare doar oamenii bogați. Cu toate că pe timpurile lui Solon democrația în Atena efectuase abia primii păși, ideile de alegere și controlare a conducătorului, acordul benevol de a se supune puterii ( și nu unei persoane fizice, ci legii ) au căpătat o largă întrebuințare . Mult mai bine însă ele au au fost realizate în timpul domniei lui Pericle în sec V î.e.n. Această perioadă se consideră secolul de aur al democrației ateniene. Republica Atena ne prezintă în special forma democrației colectiviste asupra căreia voi reveni mai tîrziu. Cetățenii uniți erau cointeresați în păstrarea privilegiilor acordate de stat în special la stăpînirea robilor care erau considerați comuni. Statul era compus din clase sociale care erau bazate pe apartenență etică și religioasă. Între indivizi și grupuri sociale de obicei nu apăreau conflicte serioase, deoarece nu era o împărțire exactă a vieții personale de cea socială. Individul decidea singur cît este de rațională participarea lui în treburile sociale și statale, între care ei nu făceau nici o diferență. El se identifică ușor cu polisul și deciziile primate și se consideră la fel de liber în calitatea unei părți organice a unui tot întreg. Acest fenomen după părerea teoreticianului liberal Benjamin Konstan era o libertate colectivă care reprezenta realizarea anumitor funcții a puterii supreme, care la rîndul sau a fost luată ca tot întreg, discutarea problemelor legate de pace și de război în locurile publice, încherea tratatelor cu străinii, votarea legilor, controlul cheltuielilor și acțiunilor magistraților, publicarea dar și condamnarea sau îndreptățirea acțiunilor lor. Totodată ceea ce oamenii antici numeau, permitea însă supunerea totală a individului față de societate ca îmbinare cu forma colectivă a libertății. Toate acțiunile particulare se aflau sub o strictă supraveghere. Propria independență nu se reflectă nici în opinia, nici, cu atît mai mult, în ceea ce privește interesele reale a persoanei. Supunerea fără obiecții a individului polisului nu însemna că democrația ateniană nu avea conflicte interioare. Astfel de conflicte apăreau periodic, în primul rînd înăuntrul claselor, bogații aflîndu-se de o parte a conflictului, iar săracii de cealaltă parte. Pe timpul lui Pericle neînțelegerea dintre ei era clarificată cu ridicarea socială a săracilor și mărirea considerabilă a clasei de mijloc. Încă din antichitate există ipoteza că clasă de mijloc se prezenta ca suport al democrației. Aristotel scria : ,, statul constituit din oamenii de mijloc va avea cea mai bună organizare statală" .După părerea lui, o numeroasă clasă mijlocie unește societatea, transformă despicarea cetățenilor în grupuri de interese comune și în așa mod stabilizează statul. Puterea majoritară va fi cea mai bună formă de guvernare doar atunci cînd ea nu va mai fi compusă din săraci ci din clasă mijlocie, cumpătată în năravurile și pretențiile oamenilor către stat. Această formă de guvernamînt Aristotel o numea apoliteia”. În legătură cu schimbările esențiale a clasei mijlocii sa dovedit a fi atît înflorirea cît și decăderea democrației ateniene. Despre aceasta ne arată următoarele fapte: În anul 480 î.e.n. din 30000 de cetățeni 20000 erau din clasa de mijloc. Către sfîrșitul epocii lui Pericle (apr. anul 429 î.e.n.) clasa mijlocie constituia doar 20000 din 42000 de cetățeni. Prin urmare la căderea democrației ateniene (apr. anul 350 î.e.n.) clasa muncitoare constituia un raport de 12000 împotrivă a 29000, aceea ce a dus la transformarea democrației în puterea celor săraci.�� Democrația ateniană a avut grijă de formarea unor condiții reușite de participare a cetățenilor în conducerea treburilor statului. Mulțumită folosirii muncii robilor (fiecare familie avea de la unul la 10 robi) cetățenii aveau pentru aceasta destul timp. În afară de asta cei săraci primeau ajutoare din partea statului. Prin acest mod toți erau asigurați cu timp liber pentru a se ocupă de problemele societății. Părerea societății de asemenea, influența părerea politică a poporului, socotind participarea lui la viață politică că singura îndeletnicire de vază a cetățeanului atenian. Toate aceste fapte ne permit să caracterizăm modelul antic de putere apoporului” ca o dominație nemijlocit socială. O primă analiză teoretică despre democrație o realizează Aristotel în lucrările sale Politica, Etica și Constituțiile. Dominat de ideea realizării Binelui general, el asociază guvernamântul cu Constituția, considerandu-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient să cercetăm cine și

15

în folosul cui guvernează, pentru a ști ce fel de guvernămant are statul respectiv și ce constituție ii corespunde. În Politica, vorbind despre formele de guvernămînt, Aristotel consideră democrația o forma impură, fiind identică sau aceeași cu demagogia(atitudine politică constând în înșelare prin promisiuni și lozinci ademenitoare și mincinoase). O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra democrației își are explicația în concepția pe care o dă noțiunii de popor și cetățean. Pentru el noțiunea de cetățean nu era echivalentă cu totalitatea locuitorilor adulți dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai aceștia puteau întruni calitățile de cetațean, iar poporul era format din cetățenii proprietari. Cetățenii proprietari bogați dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democrația. De aici, presupun ca vine și confuzia pe care o face Aristotel între democrație- sinonimă cu sarăcia sau demagogia și oligarhia cu bogăția. Iată cum rezumă el acest fapt: “Ceea ce distinge în mod esențial democrația de oligarhie este sarăcia și bogăția; oriunde puterea este în mîna bogaților este oligarhie; oriunde puterea este în mîna săracilor, este demagogie”. Fiind asimilată cu sărăcia și demagogia, democrația apare pentru Aristotel o formă de guvernamant impură sau coruptă la fel ca tirania. Referindu-ne la democrația atestată în antichitatea Ateniană Aristotel a menționat că așa cum a fost concepută și aplicată, ea a avut o serie de limite, cum ar fi: Ea era aplicată în cadrul unei comunităti mici-oraș, cetate, rezumîndu-se la Atena și zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult teoretică decît practica, ea nefiind o formă de guvernămant a practicii politice. Democrația nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale. În actiunea ei practică, democratia ateniana se baza pe egalitatea reală a cetățenilor, dată de proprietate, fiind concepută și bazată pe proprietate. Ea avea o sferă relativ îngusta de cuprindere a vieții sociale, inclusiv a noțiunii de popor, importante segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice, erau excluși din cadrul său și deci și de la exercitarea puterii; Alegerea magistraților, a celor ce urmau a exercita funcțiile publice se făcea prin tragere la sorți, fapt ce îi diminuau din forță, capacitate, eficiență, întrucît unii din cei desemnați puteau să nu aibă nici o înclinație sau competență în exercitarea funcțiilor, făcînd astfel din democrație o formă de guvernămînt ineficientă, incapabilă de a rezolva în cele mai bune condiții problematicile vieții sociale.Cu toate aceste limite, democrația sclavagistă ateniană care a fost cea mai reprezentativă pentru această perioadă istorică, avea să conserve principii de bază pentru conturarea democrației moderne și a căror valabilitate s-a pastrat și astăzi și nu pot lipsi din conținutul acesteia, cum ar fi: egalitatea tuturor cetățenilor în exercitarea puterii; alegerea reprezentanților puterii; posibilitatea revocării acestora, etc. În feudalism, ca urmare a dominării sale de absolutismul monarhic și de dogma teologică, democrația a cunoscut o perioadă de regres. Ca formă de guvernămînt și guvernare ea dispare, ceea ce se menține fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente în cadrul obștilor sătești sau a republicilor orășenești. Nici sub aspect teoretic, democrația nu a cunoscut evoluții remarcabile în perioada feudală, abia în secolul al XVII-lea, odată cu descompunerea acestei formațiuni sociale și afirmarea reprezentanților dreptului natural și a tezei contractualiste, cel putin conceptual, teoretic, democrația realizează progrese. Prin conținutul laic al dreptului natural și promovarea concepției de egalitate între oameni, a dreptului participării tuturor cetățenilor la actele conducerii sociale, democrația cunoștea o consolidare a conținutului și a statutului sau. La rîndul său, teoria contractualistă, prin modul de concepere a constituirii statului- un contract încheiat între cetățeni și autoritate pe baza bunei întelegeri- dar mai ales prin posibilitatea și legitimitatea înlăturarii acestuia în cazul cînd autoritatea nu-și îndeplinește obligațiile contractuale, fapt ce echivala cu înlocuirea puterii, face ca democrația să constituie deja o alternativă politica de guvernare, de impunere a ei de către cetățeni, de popor.

16

Adevarata dezvoltare atît din perspectiva conceptual- teoretică, dar mai ales din perspectiva practicii politice, o va cunoaște democrația politică odată cu societatea modernă capitalistă, cu elaboratele doctrinar politice ale acesteia, liberalismul, conservatorismul său social-democratic. În noile condiții democrația este identificată cu principiul suveranității poporului, exprimată în dreptul său de a desemna și controla guvernarea națiunii, care este realizată de pe principii și valori noi. O asemenea concepere a democrației venea în întîmpinarea aspirațiilor și intereselor noii clase sociale burghezia, a concepțiilor acesteia de restructurare și reorganizare pe baze și principii noi, pe principiile democratice a puterii și a vieții politice.

Capitolul II§ 2.1.Democrația în prezent.Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia este influenţată de apariţia dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin aceasta se poate observa o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin democraţie. Pentru Rousseau conceptul de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta arătând faptul că ideea de democraţie nu are nicio legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că „Deputaţii poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a acceptat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege”. Rousseau vedea ca cel mai potrivit mod de guvernare, acel mod care permite tuturor cetăţenilor, prin voinţa generală a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică, la elaborarea legilor, în adunări periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi este în continuare unul aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de teoreticienii regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale. La fel ca Rousseau, Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă de Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă” atunci putem spune ca Marx dorea o democraţie fără stat, care să guverneze singură, fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare în comun a existenţei comunitare”. Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost puse în aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război Mondial şi după prăbuşirea regimului comunist.Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist, vede în democraţie un soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge la anumite decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin intermediu unei lupte icompetitive, scopul fiind acela de a câştiga votul populaţiei.

Un alt teoretician, Robert Dahl, înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de„poliarhie” care, conform parerii aurorului, este considerată a fi ca „un regim politic şi, în acelaşi timp(dacă este înţeleasă istoric), ca un set de instituţii ce au rezultat din eforturile de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare” instituţiile statului naţiune, [...] de asemenea poliarhia poate fi înţeleasă ca un sistem de drepturi, prin care anumite drepturi sunt garantate şi protejate, precum şi ca un sistem de control politic asupra liderilor”.

17

Dahl identifica, după opinia mea , poliarhia cu o democraţie participativă care tinde spre o consolidare maximală prin aportul pe care cetăţenii îl aduc prin participarea lor sporită la viaţa politică, dar şi prin respectarea unor garanţii constituţionale oferite de liderii politici. Hayek vedea democraţia ca un mijloc legitim de a proteja libertăţile individuale. Această abordare a lui Hayek este una juridică, accentul căzând pe autoritatea legii,democraţia fiind cea care asigura „domnia legii”. Sartori susţinea în celebra sa lucrare „Teoria democraţiei reinterpretate” că, în cele din urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce este, ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când se susţine faptul că un sistem politic este mai democratic sau mai puţin democratic decât altul, evaluările indivizilor depind de ceea ce consideră a fi adevărata democraţie. Mulţi teoreticieni au încercat să definească democraţia exact după comportamentul lor politic, aşa cum arată Sartori.Tot Sartori ilustrează existenţa democraţiei printr-o condiţionare: dacă relaţia dintre cei guvernaţi şi cei care guvernează se supune principiului conform căruia statul este în slujba cetăţenilor, şi nu cetăţenii sunt la cheremul statului, guvernul există pentru popor, şi nu invers atunci există democraţie. Tot în continuarea acestei idei, Abraham Lincoln într-un discurs la Gettysburg din 1863 a oferit o caracterizare memorabilă a democraţiei spunând că aceasta este „o guvernare a poporului, de către popor, şi pentru popor”. Aceste afirmaţii oferă o perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în literatura de specialitate pare simplistă în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei.Conceptul de democraţie a evoluat, după cum am precizat, şi sub aspectul politic aceasta poate îmbrăca mai multe forme, având în vedere faptul că, la fel ca şi politica în general,şi democraţia se bazează pe relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem desprinde cu uşurinţă mai multe tipuri de democraţie, pe care le vom prezenta succint încele ce urmează.Democraţia poate fi privită ca o formă politică ce a demonstrat de-a lungul timpului o mare capacitate de adaptare la diferite condiţii impuse de istorie, o mare capacitate de învăţare, precum şi un însemnat potenţial de transformare în timp, funcţie de anumiţi factori.Din ceea ce am observat în ideile autorilor ce au fost expuse în rândurile de mai sus, putem afirma că în umbra conceptului de democraţie se alfă ideea de suveranitate a poporului, sau a majorităţii cetăţenilor: autoritatea supremă în interiorul unei societăţi,trebuie să revină indivizilor ce formează societatea, şi nu unor elite sau minortăţilor oligarhice sau unui singur individ care să deţină puterea deplină.Democraţia, aşa cum o vede şi Adrian Paul Iliescu în una din lucrările sale, presupune în ultimă instanţă ca puterea să aparţină demos-ului. James Madison, precizează Iliescu, unul dintre creatorii democraţiei americane spunea că „poporul este singura sursă legitimă de putere şi în popor îşi are originea carta constituţională în virtutea căreia primesc împuterniciri diferitele sectoare ale puterii”. Cu toate acestea în democraţiile statelor moderne este evident că poporul nu poate exercita puterea direct şi nemijlocit, de aceea au luat naştere anumite forme de organizare politică care presupun o anumită „profesionalizare” a politicii. Astfel democraţiile moderne au început să se bazeze pe o delegare a puterii şi a conducerii de la majoritate(de la demos) ,către o minoritate profesională de politicieni. Cu alte cuvinte poporul transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni aleşi pe o perioadă determinată. Aceştia din urmă pot fi consideraţi drept „reprezentanţi” ai celor ce i-au ales.De aici şi denumirea unei prime forme de democraţie:democraţia reprezentativă sau democraţia parlamentară (se mai numeşte şi aşa deoarece de obicei puterea este transferată prin vot unui organ suprem, şi anume legislativul care poartă numele de Parlament, Adunare Naţională sau Congres).Unii teoreticieni ai teoriei democraţiei, pun la îndoială caracteristicile democraţiei reprezentative, văzută din perspectiva modelului democratic în care puterea aparţine direct poporului, şi nu prin intermediu unor reprezentanţi. Astfel, în gândirea şi practica politică modernă, nu s-a pierdut niciodată ideea unei democraţii nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să poată participa direct la precesul decizional politic. S-a născut astfel o nouă formă a democraţiei, şi anume democraţia directă . Forma actuală a democraţiei directe este referendumul , procedură politică prin care toţi cetăţenii, pri intermediul votului, participă politic, se pronunţă asupra unor probleme sau decizii necesare de larg interes. Pe de o parte referendumul avantajează o democraţie prin faptul că se renunţă la veriga intermediară şi anume la acei reprezentanţi

18

(parlamentarii), astfel deciziile nu se mai iau la nivelul acestor intermediari, ci la nivelul poporului, exprimînd clar interesele,dorinţele şi preferinţele acestuia. Se elimină astfel riscul ca reprezentanţii sa nu fi luat deciziile care să exprime cel mai fidel voinţa cetăţenilor, ci dimpotrivă, deciziile să fie luate funcţie de anumite interese personale sau speciale. Faptul că sunt nenumărate momentele când reprezentanţii aleşi în forurile legislative „trădează” sau cel puţin neglijează interesele celor ce i-au delegat, constituie una dintre marile probleme ale democraţiei reprezentative.Societățile moderne, numeroase și complexe de astăzi se ghidează, însă, după principiul democrației reprezentative. În acest tip de democrație, cetățenii aleg reprezentanții oficiali care iau hotărîri politice, elaborează legi și administrează programe spre binele public. Toate democrațiile reprezentative sunt sisteme în care hotărarile publice sunt luate conform opiniei majorității cetățenilor.În fine, democrația a parcurs multe etape importante de-a lungul timpului, astazi ea are un nou concept și este vazută mult mai diferit ca în antichitate.Toți acești autori care i-am menționat mai sus, și-au expus propriile păreri în diversele sale lucrări, pe care le-am analizat pentru a intra mai bine în esența acestei teme.

§ 2.2.Importanța democrației.

Dreptatea în stat este precum pîinea noastră cea de toate zilele, precum apa de băut şi apa de respirat. Şi toate astea le oferă democrația, cel mai bun lucru în asta este că doar ea poate să asigure existenţa statului de drept .Democraţia este bunul nostru cel mai de preţ. A o menţine este atît sarcina cît şi obligaţia noastră. Acest lucru presupune o confruntare permanentă, decisă şi cu deplină conştiinţă de sine, cu strădanii de a о încheia și cu compromisuri pentru a ajunge la o veșnicie de durată. Acestea sunt condiţiile de bază ale singurei ordini politice care poate garanta libertatea.Nu trebuie să uităm de faptul că democratia este forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, tinînd cont de voința acestora, de interesele și aspiratiile de progres ale țării. Este guvernarea de către popor, puterea supremă revenind poporului și fiind exercitata direct de el sau de către reprezentanții aleși conform unui sistem electoral liber.Democrația este un tip de regim politic dar și un mod de viață. Ea este produsul societaților dar este și producătoare de viață și de stiluri colective de existență. Studiul democrației cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viața colectivă, sentimentele sociale și emoțiile .Lumea democrației este astăzi răspîndita în spațiul geo-politic. Democrația modernă s-a întemeiat în societatea capitalistă prin conceptele de: libertate, egalitate a șanselor, recunoașterea drepturilor omului, minimum de intervenție a statului, maximum de autonomie. Mecanismele care ajuta democrația să lucreze s-au realizat treptat.

19

Democrația, de-a lungul istoriei s-a dezvoltat și se dezvoltă numai în măsura în care relația dintre conducători și conduși se află într-un raport optim, cînd condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului și popoarelor.Democrația are o importanță grandioasă pentru viitorul fiecărui stat, ea facilitează armonnia și liniștea în interior.

ConcluzieÎn esenţa ei, democraţia trebuie să fie văzută ca un mijloc în care funcţionează regula statului de drept, sunt respectate drepturile omului, există o separare a puterilor în stat, sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi egalitatea de şanse tuturor indivizilor. Toate acestea trebuie respectate în urma existenţei într-un stat a unui set de legi, scrise sau nu, cuprinse într-o constituţie.Democrația de astăzi este în mare parte și meritul strămoșilor noștri, este un merit moștenit din atichitate. Totul a început de la atenieni. Pe parcursul mai multor etape, regalitatea a început să-și micșoreze influența asupra minorității. În Grecia, nobilimea a reuşit foarte repede să se impună în faţa regelui (basileus); funcţia acestuia nu a fost desfiinţată, dar a fost dezbrăcată de cele mai importante funcţii, acestea fiind reduse la sfera cultică şi religioasă şi a cîtorva decizii judecătoreşti. Puterea se afla de pe acum în mîinile marilor dinastii nobiliare. Din rîndurile acestora erau aleşi arhonţii, guvernanţii, care, la sfîrşitul mandatului deveneau membri pe viaţă ai sfatului, al areopagului. Arhonţii şi areopagul conduceau oraşul. Această conducere aristocratică a ajuns însă în curînd într-o situaţie de criză. Presiunea constituită de suprapopulare a dus în secolul al VIII-lea la o mişcare de colonizare; grecii au început să colonizeze regiunile de coastă ale Mării Mediterane din Asia Mică, nordul Africii, Sicilia, Italia inferioară, sudul Franţei şi pînă în Spania, înfiinţînd noi comunităţi care erau cu totul autonome de "oraşul mamă" sau aveau legături lejere cu acesta. Mica ţărănime a devenit din ce în ce mai dependentă de marii latifundiari; ţăranii s-au îndatorat la clasa mai avută, o parte din ei fiind în consecinţă vînduţi ca sclavi. Relaţiile comerciale s-au intensificat. Au apărut noi forme de bogăţie: averi cîştigate din comerţul cu metale, produse de olărit, cereale, ulei şi vin. Schimbul de mărfuri a luat proporţii considerabile, extinzîndu-se din ce în ce mai mult; au fost bătute primele monede. Pe scurt: tensiunile sociale de la Atena au crescut enorm. Astfel a început un proces al cărui rezultat a fost pierderea puterii de către nobilimea ereditară. Aşa s-a născut o viaţă publică, democratică la care puteau participa toţi cetăţenii. Astfel, constituţia polisului, sursa de inspiraţie a tuturor constituţiilor democratice, a fost desăvîrşită. Ea a servit drept model şi filosofiei politice greceşti, mai ales lui Platon şi Aristotel, întemeietorii filosofiei politice europene. Aceşti doi gînditori au trăit şi activat în secolul al patrulea înainte de Hristos, o perioadă în care ordinea clasică a lui Pericle se afla deja în decădere. În această perioadă de criză a democraţiei s-a impus reflexia

20

filosofică. Ceea ce în perioada de înflorire a democraţiei părea să fi fost de la sine înţeles, făcea acum obiectul analizei filosofice. Criza comunităţii a făcut ca mulţi oameni să încerce pînă în zilele noastre ca prin discurs raţional şi căutarea unor argumente mai potrivite să justifice existenţa acestei comunităţi şi să îi dezvolte posibilităţile.În conluzie, consider că democraţia a fost şi va rămâne ea însăşi o provocare pentru teoria politică. Democraţia presupune atât avantaje cât şi dezavantaje, dovedindu-se a fi de multe ori eficientă în anumite cazuri, dar de multe ori a dat semne şi de ineficienţă în situaţii extreme. Cu toate acestea democraţia naşte probabil la acest moment, cele mai complexe,stabile şi potrivite tipuri de sisteme politice pentru statele moderne actuale.

21

Bibliografie1. Held, David,Modele ale democraţiei,Ed. Univers, Bucureşti, 2000.2. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată,Edit. Polirom, Iaşi, 1999.

22