unit si pluralit de infr_covaci-ciucescu vasile

UNIVERSITATEA“SPIRU HARET” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

BRAŞOV

LUCRARE DELICENŢĂ

COORDONATOR STINŢIFIC:

LECT. UNIV. DR. BICǍ DENISA

ABSOLVENT:

COVACI-CIUCESCU VASILE

-2012-

UNIVERSITATEA“SPIRU HARET” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

BRAŞOV

UNITATEA ŞI PLURALITATEA

DE INFRACŢIUNI

COORDONATOR STINŢIFIC:

LECT. UNIV. DR. BICǍ DENISA

ABSOLVENT:

COVACI-CIUCESCU VASILE

2

-2012-

CUPRINS

CAPITOLUL I: ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND UNITATEA ŞI

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.………………………………………………….....4

1.Noţiuni de unitate infracţională şi pluralitate de infracţiuni;…………………..4

1.1. – Consideraţii generale privind unitatea de infracţiuni……………………...5

1.2.Consideraţii generale privind pluralitatea de infracţiuni……………………..6

1.3.Importanţa distincţiei între unitatea infractionalǎ şi pluralitatea de

infracţiuni …………………………………………………………………………….6

CAPITOLUL II: UNITATEA DE INFRACŢIUNI……………………………………….7

1.Noţiune……………………………………………………………………………..7

2.Felurile unitǎţii de infracţiuni…………………………………………………….8

2.1.Unitatea naturalǎ de infracţiune ……………………………………………….9

2.1.1.Noţiune………………………………………………………………………….9

2.1.2. Tipuri ale unitǎţii naturale de infracţiuni…………………………………...10

A. Infracţiunea simplǎ…………………………………………………………...…10

B.Infracţiunea continuǎ…………………………………………………………….11

C.Infracţiunea deviatǎ………………………………………………………………15

2.2.Unitatea legalǎ de infracţiuni…………………………………………………...16

2.2.1.Noţiune…………………………………………………………………………16

2.2.2. Tipuri ale unitǎţii legale de infracţiuni……………………………………...16

A. Infracţiunea continuată………………………………………………………….16

B.-Infracţiunea complexă. ………………………………………………………….23

C.-Infracţiunea progresivă. ………………………………………………………...29

D.-Infracţiunea de obicei …………………………………………………………..31

CAPITOLUL III:PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ………………………………33

1.Notiunea de pluralitate de infracţiuni: …………………………………………..33

1.1.Trăsături ce caracterizează pluralitatea de infracţiuni………………………33

2.Formele pluralităţii de infracţiuni………………………………………………..35

2.1. Concursul de infracţiuni………………………………………………………..36

3

A.- Definitie si condiţiile generale ale concursului de infracţiuni………………...36

B.- Formele concursului de infracţiuni……………………………………………36

C. Pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni………………………………….38

2.2. Recidiva…………………………………………………………………………41

A.-Definiţia, termenii şi condiţiile recidivei……………………………………….41

B.- Modalităţiile recidivei………………………………………………………….45

C.- Recidiva post-condamnatorie………………………………………………….46

D.- Recidiva post-executorie……………………………………………………….49

E. Mica recidivă……………………………………………………………………...51

F. Pedeapsa în caz de recidivă………………………………………………………51

2.3. Pluralitatea intermediară………………………………………………………53

CAPITOLUL IV:REGLEMENTAREA UNITĂŢII ŞI A PLURALITĂŢII DE

INFRACŢIUNI ÎN NOUL COD PENAL………………………………………………….53

CAPITOLUL V:CONCLUZII………………………………………….………………….57

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………61

Lista de abrevieri……………………………………………………………………65

4

Covaci-Ciucescu Vasile Aspecte introductive privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE

INFRACŢIUNI

1. Noţiuni de unitate infracţională şi pluralitate de infracţiuni;

În dreptul penal termenul de unitate şi pluralitate au acelaşi înteles ca şi în limbajul

comun.

În vorbirea obişnuită este unitate atunci când ceea ce formează obiectul unei

evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, o entitate unică.

Există pluralitate atunci când ceea ce se evaluează constituie, dimpotrivă, în raport cu

aceeaşi bază de evaluare,două sau mai multe unităţi,doua sau mai multe entităţi.

În dreptul penal nu este altfel; şi aici vorbim - folosind termini de unitate şi pluralitate

in acelaşi înteles-de unitate şi pluralitate de infracţiuni, de unitate şi pluralitate de infractori,

de unitate sau pluralitate de normen penale încalcate1.

Se poate spune, deci, cǎ existǎ unitate de infracţiune ori de câte ori o persoanâ, prin

activitatea desfaşuratǎ, a sǎvârsit o singurǎ infracţiune, a realizat conţinutul unei singure

infracţiuni, iar pluralitatea de infracţiuni, în cazurile când aceeaşi persoanǎ, printr-un singur

act ori prin acte distincte, a realizat conţinutul mai multor infrcaţiuni.

Problema unitǎţii sau pluralitǎţii de infracţiune se pune în totdeauna, când existǎ un

complex de acte sau activitǎţi sǎvârşite de cǎtre aceeaşi persoanǎ şi trebuie sǎ se stabileascǎ

dacǎ acest complex formeazǎ o singurǎ infracţiune sau, dimpotrivǎ, douǎ sau mai multe

infracţiuni.

Obiectul evaluǎrii îl constituie, astfel, ansamblu de acte(acţiuni sau inacţiuni) iar baza

de evaluare este însǎşi notiunea de infracţiune create de cǎtre legiuitor.

Legiunitorul, prin norma prin care o incrimineaza, stabileşte toate condiţiile necesare

pentru ca o faptǎ determinatǎ sǎ constituie infracţiune, adicǎ astfel, stabileşte continutul

juridic al infracţiunii respective.

Prin urmare,baza sau criteriul de evaluare, în vederea stabilirii unitǎtii sau pluralitaţii

de infracţiuni îl constituie conţinutul infracţiunii.

Aşadar,existǎ unitate de infracţiune în cazurile în care, în activitatea desfaşuratǎ de

cǎtre o persoanǎ,se identificǎ conţinutul unei singure infracţiuni,iar pluralitatea de infracţiuni

1 V.Dongoroz Drept Penal, Bucureşti 1939.pag.328

5


în toate împrejurǎrile în care în acea activitate se stabilesc conţinuturile a a douǎ sau mai

multe infracţiuni.

De exeplu,în cazul în care fǎptuitorul pǎtrunde fǎrǎ drept într-o locuintǎ de unde

sustrage mai multe bunuri, iar pe altele le distruge, vom fi puşi în fata unei pluralitǎţi de

infracţiuni pentru ca prin activitatea desfaşuratǎ s-au realizat conţinutul a trei infracţiuni şi

anume: violarea de domiciliu,furt calificat şi distrugere.În varianta în care fǎptuitorul prin

mai multe acte de lovire executate în aceeaşi împrejurare suprimǎ dreptul la viatǎ a unei

persoane,aceastǎ activitate în ansamblul sau întruneşte condiţiile conţinutului unei singure

infracţiuni şi anume aceea de omor.

Dacǎ conţinutul de infracţiune este criteriul de distincţie intreunitatea şi pluralitatea de

infracţiuni se ridicǎ,totuşi, problema de a ştii ce criterii se folosesc pentru a se stabili când

anume avem de aface cu un singur conţinut de infracţiune si când cu mai multe.În acest sens

în doctrina penalǎ s-a susţinut ca pentru a putea face distincţie, în fiecare caz concret,între

unitatea şi pluralitatea infracţionalǎ, va trebi sa luam în considerare notele specifice fiecarei

forme de unitate şi pluralitate şi,confruntându-le, sǎ se paotǎ descifra, care dintre aceste note

sunt adecvate cazului concret la care ne referim, cǎruia îi vom putea defini asfel caracterul

de infracţiune unicǎ sau pluralitate de infracţiuni2.

Cu alte cuvinte,în cercetarea problemei unitǎtii infractionale, a diverselor tipuri şi

modalitǎţi sub care aceasta se prezintǎ, cât şi studierea formelor pluralitǎţii de infracţiuni cu

elementele lor proprii.Doar cunoaştrea completǎ a acestora va crea premisele certe de a

decide, într-un singur caz concret, dacǎ activitatea infracţionalǎ a unei persoane constituie o

singurǎ infracţiune ori o pluralitate de infracţiuni.

1.1. – Consideraţii generale privind unitatea de infracţiuni

Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracţiune ca formând o unitate

sau o pluralitate de infracţiuni, deoarece aceasta produce consecinţe juridice importante,

făptuitorul urmând să răspundă în cazul unităţii de infracţiuni pentru o singură infracţiune, iar

în cazul pluralităţii de infracţiuni, pentru două sau mai multe infracţiuni. Distincţia între

unitate şi pluralitate de infracţiuni se face cu ajutorul conţinutului infracţiunii, care reprezintă

baza de evaluare3.

Va exista unitatea de infracţiune în condiţiile în care fapta corespunde conţinutului unei

singure infracţiuni şi va exista pluralitate deinfracţiuni în condiţiile în care se constată

2 A se vedea Vasile Papadopol,Doru Pavel,”Formele infracţiunii intenţionate în dreptul penal roman”, Casa de Editura şi Presa “Şansa”-SRL,Bucureşti,1992,pag.21.3 C.Bulai, Drept Penal, P.Gen.,vol.I, 1992, pag.207; Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele Unităţii infracţionale în Dreptul Penal Român, Casa de Editură şi Presă „ Şansa S.R.L.” Bucureşti 1992

6


existenţa mai multor fapte, care au conţinutul mai multor infracţiuni sau când fapta săvârşită

se identifică cu conţinutul mai multor infracţiuni.

Definiţia cel mai des îmbrăţişată de doctrină a unităţii de infracţiune este aceea potrivit

căreia unitatea de infracţiune presupune activitatea infracţională formată dintr-o singură

acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită de o

persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiun4.

Literatura distinge două feluri de unitate de infracţiune: unitate naturală de infracţiune

şi unitate legală de infracţiune5.

1.2.Consideraţii generale privind pluralitatea de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Codul penal actual, în cadrul

capitolului IV, la art. 32-40, iar în noul Cod penal, la capitolul V, la art. 35-45.

Pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia în care aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai

multe infracţiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, fie după ce a

fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Includerea pluralităţii de infracţiuni în

titlul privind infracţiunea, reflectă concepţia legiuitorului de a acorda prioritate problemelor

de stabilire a situaţiilor în care există pluralitate de infracţiuni6.

Formele pluralităţii de infracţiuni sunt consacrate de Codul penal în vigoare la art. 32,

care prevede că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau

recidivă.

Literatura de specialitate recunoaşte şi un al treilea caz de pluralitate de infracţiuni,

anume pluralitatea intermediară, care nu constituie nici concurs, nici recidivă.

Astfel că, spre deosebire de Codul Penal în vigoare, cel viitor reglementează, în mod

expres în art. 44 pluralitatea intermediară, ca cea de-a treia formă a pluralităţii de infracţiuni.

Prin urmare, referitor la formele pluralităţii de infracţiuni, Codul Penal viitor

reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina penală, pe de o

parte, dar şi recunoscute şi întâlnite în practica judiciară, pe de altă parte, şi anume concursul,

recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.

4 I.Oancea, Drept Penal, P.Gen.,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti !971, pag.216; M.Zolineak, Drept Penal, vol.II, 1976, pag.191; C-tin Mitrache, op.cit., pag.198; Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit. pag.134.5 I.Fodor in Explicaţii teoretice ale Codului penal român,vol.I 6 C.Bulai, op.cit., pag.220, C.Mitrache,op.cit.,pag.213, Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi, op. cit. pag.149.

7


1.3.Importanţa distincţiei între unitatea infractionalǎ şi pluralitatea de

infracţiuni.

Este necesar sǎ ştim cu precizie dacǎ activitatea ilicitǎ complexǎ desfaşuratǎ de cǎtre

o persoanǎ constituie o unitate infracţionalǎ sau o pluralitate de infractiuni din mai multe

motive şi anume:

În primul rând,considerarea unei activitǎţi materiale complexe ca o singurǎ infracţiune

sau ca mai multe se rasfrange nemijlocit asupra incadrǎrii juridice a acesteia si pe cale de

consecintǎ, tratamentului aplicabil fǎptuitorului.În prima ipotezǎ se va aplica o singurǎ

pedeapsǎ, iar în cea de a doua se va stabili câte o pedeapsǎ pentru fiecare infracţiune

componentǎ a pluralitatii.

În cel de al doilea rând multe din instituţiile dreptului penal (aplicarea legii penale în

timp, amnistia, graţierea, prescripţia rǎspunderii penale,suspendarea condiţionatǎ a executǎrii

pedepsei) funcţioneazǎ în mod diferit,dupǎ cum sunt aplicate: unei unitǎţi infracţionale sau

unei pluralitǎţi de infracţiuni.

Şi nu în ultimul rând, este o diferenţǎ nu numai cantitativǎ, dar şi calitativǎ între

gradul de periculozitate socialǎ pe care îl reprezintǎ autorul a unei singure infracţiuni şi gradul

de periculozitate a celui care a sǎvârşit doua sau mai multe infracţiuni7.

Dacǎ în cazul când o persoanǎ sǎvârşeşte o singurǎ infracţiune se are în vedere

gravitatea acestei singure infracţiuni, şi în situaţia pluralitǎţii de infracţiuni se are în vedere

surplusul de periculozitate generat de ansamblul infracţional, ca element ce subliniazǎ

perseverenta fǎptuitorului pe drumul infracţionalitǎţii8.

Este de subliniat ca pluralitatea de infracţiuni este o situaţie de fapt-care îl priveşte pe

infractor,iar nu o circumstantǎ a infracţiunilor sǎvârşite de cǎtre acesta.Tocmai de aceea

pluralitatea de infracţiuni, sub raportul caracterului sǎu juridic,deşi dovedeşte,de regulǎ, un

grad de pericol social mǎrit pe care-l prezintǎ fǎptuitorul,nu trebuie confundatǎ cu vreuna din

circumstanţele agravante ale infracţiunii9 fiind legatǎ de constatarea existenţei infracţiunilor

şi,deci, a temeiurilor rǎspunderii penale pentru una sau mai multe infracţiuni-şi numai dupǎ

aceea,pluralitatea de infracţiuni devine şi o problemǎ care

priveşte aplicarea pedepsei,a unei pedepse corespunzǎtoare ansamblului de infracţiuni

sǎvârşite de cǎtre o persoanǎ10.

7 Maria Zolineak,op.cit.pag.190.8 V.Ramureanu Codul penal comentat şi adnotat Partea Generalǎ ed.Stiinţificǎ,Bucureşti, 1972 pag219.9 I.Fodor in Explicaţii teoretice ale Codului penal român,vol.I.pag.259.10 I.Fodor,op.cit.,vol.Ipag.254;C.Bulai,op.cit.,pag.208.

8

Covaci-Ciucescu Vasile Unitatea de infracţiuni

CAPITOLUL II

UNITATEA DE INFRACŢIUNI

1. Noţiune

În Codul penal nu existǎ o norma prin care sǎ se defineascǎ unitatea de infracţiune

sau sǎ se facǎ o clasificare a formelor de unitate infracţionalǎ, astfel cǎ rolul de a stabili

conceptual unitaţii de infracţiune îi revine stiinţei dreptului penal.

În literatura juridicǎ s-a aratat cǎ “prin unitatea de de infracţiune se întelege situaţia

când o activitate infracţionalǎ, formatǎ dintr-o acţiune sau o inacţiune ori din mai multe

acţiuni sau inacţiuni se considerǎ, potrivit stǎarii de fapt ori potrivit legii, cǎ aceasta o

constituie o singurǎ infracţiune pentru care se aplicǎ o singurǎ pedeapsǎ”11.

Potrivit unei alte definiţii, datǎ, de asemenea, în literatura juridicǎ, unitatea de

infracţiune este “acea activitate infracţionalǎ formatǎ dirt-o singurǎ acţiune sau inacţiune ori

din mai multe acţiuni sau inacţiuni, ce decurg din natura faptei sau din voinţa leguitorului,

sǎvârsitǎ de cǎtre o persoanǎ, pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care întruneşte

conţinutul unei singure infracţiuni”12.În ceea ce ne priveşte, ni se pare cǎ o definiţie a

conceptului de unitate de infracţiune trebuie redusǎla esenţa.De asemenea este necesar ca

într-o asemenea definiţie n-ar trebui sǎ-şi aibǎ locul nici referirea la unicitatea sau

multiplicitatea acţiunilor ori inacţiunilor, şi nici aceea prin care se tinde a se determina felul

unitǎţii( naturalǎ sau legalǎ),cu atat mai multe este inadecvatǎ înscrierea condiţiei privitoare

la unitatea de rezoluţie, deoarece unitatea de infracţiuni este un concept general, care nu

poate fi restrâns la infracţiunile sǎvârşite cu intenţie.

În acest sens se preferǎ asa se spune ca prin unitatea de infracţiune se întelege acea

situaţie în care fǎptuitorul prin activitatea sa a realizat conţinutul unei singure infracţiuni.

2.Felurile unitǎţii de infracţiuni;

Unitatea de de infracţiuni este de douǎ feluri:- unitate naturalǎ de infracţiuni;-unitate

legalǎ de infracţiuni.Unitatea naturalǎ de infracţiuni rezultǎ din unitatea acţiunii sau

inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.În cazul acestei categorii de unitate,

acţiunea sau inacţiunea constitutivǎ este în mod natural, unicǎ si unitarǎ – chear dacǎ este

alcatuitǎa dintr-o succesiune de acte13- iar unitǎţii materiale a faptei îi corespunde, un plan

juridic, unitatea de infracţiuni( de exemplu luarea unor bunuri din posesia altuia, cu scopul

11 I.Oancea op.cit.,pag.21612 Maria Zolineak,op.cit.pag.191.13 Vezi Vasile Dobrinoiu si Nicolae Conea la dec.pen.nr.380 din 1980, în RRD nr.9/1981,pag.58.

9


însuşirii pe nedrept, reprezintǎ o acţiune în mod firesc unicǎ iar infracţiunea de furt

constituie o unitate naturalǎ de infracţiuni).

Spre deosebire de unitatea naturalǎ, cea legalǎ este o creaţie a legiuitorului care,

datoritǎ unor consideraţii de politicǎ penalǎ şi folosindu-se procedeul absorbţiei, a constituit

conţinutul unor infracţiuni prin înglobarea în acelaşi conţinut a unor acte sau acţiuni

distincte ori a unor rezultate multiple care - în lipsa unei dispoziţii legale exprese - ar

constituii elemente ale mai multor infracţiuni.Unitatea legalǎ nu reprezintǎ, ca în cazul celei

naturale, o consacrare pe plan juridic a unei unitǎţi de fapt ci, dimpotrivǎ, are drept

corespondent faptic o multitudine de acte si activitǎţi. Concordanţa dintre unitatea juridicǎ şi

unitatea de fapt - absolutǎ în cazul unitǎţii naturale de infracţiune - nu mai existǎ în cazul

formelor de unitate legalǎ (de exemplu conţinutul a douǎ activitǎţi distincte care, astfel, ar fii

constituit elemntul material al unor infracţiuni de sine stǎtǎtoare :furt şi lovire sau vǎtǎmare

corporalǎ).Unitatea legalǎ poate fi creatǎ fie pritr-o normǎ de incriminare(de exemplu,

art.211 lit I dinC.pen., art.209 lit. I din C.pen.),fie printr-o dispoziţie cuprinsǎ în partea

generalǎ a codului penal (art. 41 alin. 2 din C.pen.).

Faptul cǎ leguitorul a considerat unele acte sau acţiuni susceptibile de încadrǎri

distincte ca fiind o unitate legalǎ de infracţiune nu este, asa cum s-ar crede , ceva arbitrar, ci

expresia unei realitati obiective, a legǎturii strânse dintre ele, determinate fie de poziţia

uneia fatǎ de cealaltǎ, fie de existenta unui element subiectiv comun, care stǎ la baza

tuturor.Pe de altǎ parte activitatea infracţionalǎ rezultatǎ din absorbtia acestor acte sau

acţiuni distincte reprezintǎ ceva nou - din punct de vedere a periculozitǎţii sociale, fatǎ de

elementele componente. Astfel sustragerile repetate savarsite de cǎtre aceeaşi persoanǎ, în

condiţiile unei unitǎţi de rezoluţie, dacǎ sunt considerate în ansamblul lor – ca o infracţiune

unicǎ, continuatǎ - reprezintǎ fiecare sustragere privitǎ independent.La fel şi în cazul

tâlhǎriei, infracţiune complexǎ: furtul şi violenţele sunt caracterizate, fiecare în parte, de un

anumit grad de pericol social care le este propriu, dar când furtul se uneşte cu violenţa,

unitatea infracţionalǎ astfel formatǎ reprezintǎ altceva, calitativ diferit, nou, sub aspectul

periculozitǎţii sociale; nu ne mai aflam în faţa unui furt, nici a unor violenţe, ci a unei entitǎţi

infracţionale, calitativ deosebitǎ de amândoua, care se numeste tâlhǎrie.

2.1.Unitatea naturalǎ de infracţiune

2.1.1.Noţiune:

Existǎ unitate naturalǎ de infracţiune ori de câte ori activitatea unei persoane formatǎ

dintr-un act sau mai multe acte, este apreciatǎ, datoritǎ stǎrii de fapt ori în mod natural, ca o

activitate unicǎ prin care s-a realizat conţinutul unei singure infracţiuni.

10


Unitatea naturalǎ de infarcţiune este alcǎtutitǎ, în principiu, dintr-o singurǎ acţiune

sau inacţiune ce produce un singur rezultat periculos şi are la bazǎ o unicǎ formǎ de

vinovǎţie prevazutǎ de lege.

Aşa cum rezultǎ din cele ce precede, unitatea naturalǎ de infracţiune nu este

incompatibilǎ, cu existenţa unei pluralitǎţi de acte materiale, dar acestea, considerate în

ansamblul lor, trebuie sǎ alcǎtuiascǎ în mod firesc o singurǎ acţiune, sǎ se îmbine între ele în

mod natural.

2.1.2. Tipuri ale unitǎţii naturale de infracţiuni.

În cadrul unitǎţii naturale de infracţiuni se pot distinge trei tipuri sau forme de unitate

infracţionalǎ, în funcţie de natura acţiunii sau inacţiunii ce formeazǎ elementul material al

infracţiunii şi anume: - infracţiunea simplǎ,

- infracţiunea continuǎ, - infracţiunea deviatǎ.

A. Infracţiunea simplǎ. Este o formǎ a unitǎţii naturale de infracţiune întalnitǎ

frecvent în legislaţia penala şi constǎ, sub aspect obiectiv, într-o acţiune(inacţiune) care nu

trebuie sǎ dureze în timp pentru a realiza conţinutul infracţiunii respective14.

Datoritǎ elemntului material,infracţiunea simplǎ se particularizeazǎ prin faptul cǎ

aceasta este formatǎ dintr-o singurǎ acţiune sau inacţiune.

Prin prisma acestui aspect se apreciazǎ a fii infracţiuni simple: lovirea, omorul,

furtul, insulta,falsul, bigamia, etc. Cele mai multe infracţiuni sunt susceptibile de a fii comise

în forma simplǎ.Se remarcǎ astfel cǎ unicitatea acţiunii specifice infracţiunii simple nu

presupune,în mod necesar,şi unicitatea actului material.Acţiunea deşi în mod obligatoriu unicǎ

se poate realiza printr-un act15 sau mai multe acte16,dar ceea ce intereseazǎ ca, în ansamblul

lor,aceste acte sǎ constituie o singurǎ faptǎ.

De aceea în situaţia în care acţiunea este formatǎ din mai multe acte, ele trebuie sǎ

se succeadǎ de îndatǎ şi în acelaşi loc şi timp pentru cǎ numai aşa vor apare ca o unicǎ

realizare materialǎ a hotǎrârii infracţionale ca un proces excepţional unic al acţiunii

incriminate17.

14 Maria Zolyneak op.cit.,pag.19315 Trib.Mun.Buc.,sect.a II a pen.,prin sent.pen. 167/1980,a condamnat pe inculpatul CM la 20 ani închisoare pentru infracţiunea de omor calificat prev.de art. 175 lit.c, C.pen. Instanţa a reţinut cǎ inculpatul şi-a ucis soţia aplicandu-i o loviturǎ de cuţit în regiunea cervicalǎ (vezi C,1981,pag.291).16 Tri. jud.Bacau,sent.pen.67/1980 a condamnat pe inculpatul M.C.la 10 ani înch.ptr.infracţiunea de omor.S-a reţinut cǎ inc. fiind provocat de cǎtre victima a lovit cu pumni şi picioarele peste tot corpul pânǎ acesta nu a mai putut sǎ se ridice de jos. În stare de inconstienţǎ victima a fost târâtǎ de cǎtre inculpat pânǎ într-un sanţ, unde a fost abandonatǎ.Dupǎ un timp s-a întors şi vǎzând cǎ victima încerca sǎ se ridice din sanţ, ia aplicat din nou mai multe lovituri dupǎ care a plecat.(Vezi CD, 1981, pag.289-290;A se vedea C. Bulai, “Infracţiunea simplǎ ca formǎ a unitǎţii naturale de infracţiune”, în SCJ nr. 1,1985, pag.69. ).17 A se vedea G.Antoniu “Concesiuni asupra unor soluţii din practica judiciarǎ” în SCJ nr. 1/1972, pag.1220123; C.Bulai op. cit..,pag.209.

11


Actele materiale ce alcǎtuiesc acţiunea unicǎ pot fii eterogene(exemplu, pentru a

comite un furt fǎptuitorul se apropie de victimǎ, introducemana in buzunarul hainei acesteia,

ii scoate portofelul,fuge cu el),dar şi omogene, care se succed de îndata (exemplu,o persoanǎ

patrunde într-un magazin, sustrage, în cadrul unei activitǎţi neîntrerupte, mai multe bunuri de

la douǎ raioane).

Uneori este posibil ca acţiunea ce constituie elementul material al unei infracţiuni

simple sǎ fie prevazutǎ, în textul de incriminare; sub forma unor modalitǎţi alternative,aşa

cum este cazul infracţiunii de mǎrturie mincinoasǎ (art. 260 din C.pen.)care se poate comite

fie prin afirmaţii mincinoase fie prin omisiunea de a releva fapte sau împrejurǎri cunoscute.

Într-o asemenea situaţie dacǎ cu aceeaşi ocazie realizeaza elemental material al infracţiunii

în ambele sale modalitǎţi,infracţiunea rǎmâne unicǎ,şi totodata, simplǎ. Ceea ce justificǎ

aceastǎ soluţie, pe de altǎ parte echivalent sub raport penal a celor douǎ variante

alternative,iar, pe de altǎ parte,constatarea ca, în cazul în care s-ar fi menţinut în cadrul unei

singure variante,s-ar fi repetat acţiunea, autorul ar fi sǎvârsit o singurǎ infracţiune18.

Având în vedere specificul sau,rezultatul socialmente periculor la infracţiunea simplǎ

este, unic.

Existǎ şi unele infracţiuni simple la care, potrivit normelor de incriminare, rezultatul

se poate înfaţişa în douǎ modalitǎţi alternative, ca de exemplu, în cazul infracţiunii de abuzz

în serviciu contra intereselor publice(art..248 C.pen. ) la care rezultatul poate sǎ conste, fie

într-o pagubǎ a patrimoniului unei unitǎti dintre cele prevǎzute de art.145 din C.pen.,fie într-o

tulburare însemnatǎ a bunului mers al acesteia. Într-o asemenea situaţie, dacǎ prin aceeasi

acţiune s-au produs ambele rezultate prevǎzute alternative de cǎtre lege, unitatea infracţiunii-

care continuǎ sǎ fie simplǎ- nu este afectatǎ.

Dacǎ cele ce au precedat, rezultǎ, ca o particularitate la infracţiunea simplǎ faptul cǎ

momentul consumǎrii coincide cu cel al epuizǎrii.Fapt pentru care, în practica judiciarǎ nu

sunt dificultǎţi în ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp, momentul curgerii

termenului de prescripţie a rǎspunderii penale,ori aplicarea actelor de clemenţǎ.

B.Infracţiunea continuǎ. Este o formǎ a unitǎţii naturale de infracţiune, ce se

caracterizeazǎ prin aceea cǎ elementul sau material, constând într-o acţiune sau inacţiune, se

prelungeşte(continuǎ, dureazǎ) în timp, în mod natural dupa momentul consumǎrii pânǎ la

încetarea activitǎţii,infracţionale, care se poate datora intervenţiei fǎptuitorului, a altor

persoane, ori a organelor competente.

Potrivit definiţiei se poate vedea cǎ la infracţiunile continue, elemntul material

constǎ,întotdeauna, într-o acţiune sau inacţiune,care, în raport cu natura sa intrinseca, este

18 V.Papadopol, Consideraţii asupra infracţiunilor alternative,în RRD nr.8/1967, pag.74-75.

12


susceptibilǎ de a se prelungi în timp, în mod natural şi dupǎ producerea rezultatului adicǎ

dupǎ ce infractiunea a ajuns la momentul consumativ.

Doctrina penalǎ exprimǎ opinia potrivit cǎreia elemntul material al infractiunii

continue are la specific faptul cǎ el se realizeazǎ printr-o dublǎ atitudine a fǎptuitorului:

prima comisivǎ care declanseazǎ starea infracţionalǎ (de exemplu, lipsirea de libertate a unei

personae în mod illegal,intrarea în posesie fǎrǎ drept a unei arme, etc.) si cea de a doua este

omisivǎ este cea care lasǎ starea infractionala sa dureze fara a o opri. Prin urmare fapta ce

constituie elemntul material al infracţiunii continue dureazǎ pânǎ când un act contrar celui

initial stopeazǎ definitiv starea infracţionalǎ19.

Acestei opinii i s-au adus douǎ obiecţii care sunt considerate juste. Prima obiectie se

referǎ la faptul cǎ nicio normǎ de drept penal- în mǎsurǎ în care prevede un singur conţinut de

infracţiune- nu pretinde persoanelor cǎrora li se adreseazǎ douǎ conduite,una deviind din

nerespectarea celeilalt, ci o singurǎ conduita care rezultǎ din descrierea acţiunii sau incaţiunii

incriminate sub ameninţarea unei pedepse.A doua obiecţie vizeazǎ faptul cǎ existenţa unei

infracţiuni subsecvente a acţiunii iniţiale nu este confirmatǎ de realitate, în sensul cǎ acţiunii

iniţiale,de principiu, nu-i urmeazǎ- în perioada ulterioarǎ momentului consumativ- un

comportament omisiv, ci tot unul comisiv. Spre exemplu cel care continuǎ sǎ deţinǎ fǎrǎ drept

o armǎ sau sǎ priveze de libertate în mod illegal o persoanǎ, sǎvârşeşte, ca si la începutul

activitǎţii infracţionale, acte cu caracter comisiv si nu omisiv20.

Având învedere aceste aspecte se naste întrebarea fireascǎ: Cum putem cunoaşte ca o

acţiune sau o inacţiune are aptitudinea de a se prelungi în mod natural şi dupa ce infracţiunea

a ajuns la momentul consumǎrii sau, cu alte cuvinte care este criteriul de deosebire a

infracţiuniilor continue de cele instantanee?

În cazul infracţiunilor se sǎvârşesc prin acţiune, raspunsul ni-l oferǎ, de regulǎ,

termenul sau expresia folositǎ de lege pentru a desemna acţiunea constitutive(“verbum

regens”). Dacǎ aceasta exprimǎ o cativitate de duratǎ, de exemplu:conducerea,deţinerea,

exercitarea, funcţionarea, purtarea,lipsirea de libertate, ect.,infracţiunea este continuǎ.În cazul

infracţiuniilor ce se comit prin inacţiune, este necesar a se cerceta dacǎ obligaţia, a cǎrei

nerespectare este sancţionatǎ de lege,face parte din acelea care nu se pot îndeplini decât într-

un anumit moment(de exemplu:obligaţia de a da ajutor persoanelor aflate în primejdie şi

lipsite de posibilitatea de a se salva – art.315 din C.pen.)sau dintre cele care trebuie

îndeplinite oricând chear si dupǎ trecerea termenului fixat prin lege pentru aducerea lor la

îndeplinire( de exemplu: oligaţia de întreţinere prevǎzutǎ de lege, art.305 lit.b din C.pen.);în

prima situaţie infracţiunea va fii instantanee, iar în cea de a doua continuǎ.19 A se vedea V.Papadopol,D.Pavel,op.cit.pag. 63-65.20 V. Dongoroz, Dreptul Penal, 1939,pag.310.

13


În consecinţǎ, aceastǎ formǎ de unitate infracţionalǎ, deşi este nedefinitǎ în Partea

generalǎ a Codului penal,se desprinde din dispizitiile Pǎrţii speciale a codului sǎu din alte

norme de incriminare. Exemple de infracţiuni continue: furtul de curent electric(art.208

C.pen.), portul illegal de decoraţii sau insemne distinctive (art.241 C.pen.), abandonul de

familie (art.305, lit. c, C.pen.), deţinerea de arme şi muniţii fǎrǎ drept (art.279, alin. 1 C.pen.),

dezertarea (art.332 C.pen.),evadarea (art.269 C.pen.), etc.

Se poate remarca astfel cǎ acţiunea sau inacţiunea ce constituie elemntul material al

infracţiunii continue trebuie sǎ-si pastreze unitatea pe tot parcursul desfasurarii ei.

Dupǎ modul în care se realizeazǎ activitatea materialǎ în cazul infracţiuniilor

continue, se poate vedea cǎ aceasta se prezinta fie sub forma unei activitǎţi infracţionale fǎrǎ

a interveni o întrerupere în toatǎ durata ei, fie sub forma unei activitǎţi care, pe parcursul

infǎptuirii sale, suferǎ o serie de întreruperi, de pauze firesti, determinate de natura activitǎţii

desfǎşurate21.

Potrivit acestei realitǎţi în doctrina penalǎ s-a fǎcut distincţia între infracţiunile

continuepermanete şi infracţiunile continue succesive22.

Infractiunile continue permanente se caracterizeazǎ printr-o activitate continuǎ, care

nu cunoaste momente de discontinuitate, de întrerupere.Exemple de infracţiuni continue

permanente: deţinerea în mod ilegal de arme (art. 279 din C.pen.), dezertarea (art.332

C.pen.),evadarea (art.269 C.pen.), etc.

Infracţiunile continue successive au ca particularitate faptul cǎ, în desfǎşurarea

activitǎţii infracţionale, intervin unele întreruperi, determinate de natura acesteia, dar fǎrǎ sǎ

transforme unitatea de infracţiune, exemple ale unor astfel de infracţiuni: portul nelegal de

decoraţii sau semen distinctive (art.241 C.pen.), portul de arme fǎrǎ drept (art.279 C.pen.),

etc.La aceste infracţiuni în activitatea infracţionalǎ apar unele întreruperi determinate de

specificul şi natura actului de executare a infracţiunii, de exemplu la infracţiunea de port

nelegal de decoraţii sau insemne distinctive, prelungirea activitǎţii infracţionale nu se

realizeazǎ automat, prin intervenţia fǎptuluitorului care trebuie sǎ îmbrace din nou uniforma

sau haina cu decoraţia illicit purtatǎ.Din cele arǎtate mai sus se poate observa cǎ

infracţiuneacontinuǎ are ca specific prelungirea elemntului material peste momentul

consumǎrii pânǎ la un moment dat al epuizǎrii faptei.

Aşadar, la infracţiunea continuǎ se distinge, pe de o parte momentul consumǎrii care

se înfaptuieşte odata cu realizarea conţinutului infracţiunii, iar pe de alta parte momentul

epuizǎrii care coincide cu încetarea activitǎţii infracţionale. De exemplu:infracţinea de

nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor,sǎvârsitǎ prin modalitatea- deţinerea fǎrǎ drept 21 V.Dongoroz, Drept penal,1939,pag 311.22 Maria Zolyneak op.cit., pag. 194

14


de arme şi muniţii - se consuma în momentul în care fǎptuitorul a intrat, fǎrǎ drept, în posesia

armei(muniţiilor) şi se epuizeazǎ odatǎ cu încetarea activitǎţii infracţionale care se poate

datora fǎptuitorului (acesta predǎ arma), intervenţiei organelor competente (arma este ridicatǎ

de catre organele de poliţie) ori s-a pronuntat o hotǎrâre de condamnare pentru activitatea

infracţionalǎ desfǎşuratǎ pânǎ în acel moment23.

Stabilirea celor douǎ momente reprezintǎ o deosebitǎ relevanţǎ în tragerea la

rǎspundere a fǎptuitorului.Cu cât timpul scurs este mai lung de la consumare pânǎ la epuizare

cu atât pericolul social concret al faptei este mai mare.

În funcţie de momentul încetǎrii activitǎţii infracţionale se determinǎ legea penalǎ

aplicabilǎ în sancţionarea fǎptuitorului.Dacǎ între momentul consumǎrii si cel al epuizǎrii

infracţiunii continue intervine o nouǎ lege penalǎ, nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 din

C.pen, legea penalǎ în vigoare la data încetǎrii activitǎţii infracţionale va fii aplicabilǎ în

pedepsirea fǎptuitorului.De asemenea, în cazul în care momentul consumǎrii infracţiunii

subiectul active era minor, însa la data încetǎrii activitǎţii infracţionale el a devenit major,

acesta va fii sancţionat dupǎ regulile majorului.

În funcţie de momentul epuizǎrii infracţiunii continue se soluţioneazǎ problema

incidenţei unei legi de amnistie sau graţiere.Pentru ca fǎptuitorul sǎ beneficieze de efectele

acestor acte de clemenţǎ, se cere ca activitatea infracţionalǎ sǎ fi încetat pânǎ la întrarea în

vigoare a actelor de graţiere sau amnistie24.

Din momentul încetǎrii acţiunii sau inacţiunii unei infracţiuni continue va curge

termenul de prescripţie a rǎspunderii penale(art. 122 dinC.pen.).

C.Infracţiunea deviatǎ. Este acea formǎ a unitǎţii naturale de infracţiune în care fapta

penalǎ se sǎvârşeşte fie prin devierea acţiunii de la obiectul sǎu persoana împotriva cǎreia

fusese îndreptatǎ la un alt obiect sau la o altǎ persoanǎ, din cauza greselii fǎptuitorului, fie

prin îndreptarea asupra altui obiect sau asupra altei personae decât acela proiecatat a fii

vǎtǎmat, datoritǎ erorii în care s-a aflat fǎptuitorul.

Astfel ca datoritǎ aceste definiţii se poate deduce cǎ infracţiunea deviate se poate

comite în douǎ moduri: prin devierea activitǎţii infracţionale datoritǎ defectuozitǎţii sau

23 Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.26/1977,in RRD nr.6/1977, pag.61; Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.2042/1974, în CD pag. 352; Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.2004/1974, CD, pag.436,Trib.Mun.Buc.,sect.1 a II a pen.,dec.nr.2195/1984, în Repertoriu alfabetic de practica judiciarǎ în materie pe anii 1981-1985, pag.7; Trib.jud.Brasov,dec.pen. nr. 559/1990,în RRD nr.9 din 1981,pag.68.24 Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr. 26/6.I.1997, in CD, 1977, pag.296; “infracţiunea de abandon de familie constând în neplata cu rea credinţǎ timp de cel puţin douǎ luni a pensiei de întreţinere, are caracterul unei infracţiuni continue omisive care dureazǎ pânǎ când fǎptuitorul plǎteşte pensia de întreţinere sau se pronunţǎ hoǎtrârea de condamnare. Dacǎ decretul de graţiere intervine anterior acestui moment, inculpatul nu poate beneficia de graţiere”.

15


greşitei manipulǎri a instrumentelor sau din cauza erori în care se afla fǎptuitorul cu privire la

obiectul sau persoana asupra cǎruia urma sǎ se acţioneze.

Se poate considera infracţiune deviantǎ de furt în cazul în care infractorul, vrând sǎ

sustragǎ un bun al unei personae, sustrage bunul altei personae datoritǎ erorii în care s-a aflat

cu privire la acel bun.

Rezultatul infracţiunii deviante este unul singur, si anume vǎtǎmarea realǎ produsǎ ca

urmarea desfǎşurarii unei activitǎţi infracţionale a fǎptuitorului.

Aşadar existǎ infracţiune deviatǎ de omor in variantǎ în care fǎptuitorul s-a pregǎtit şi

acţionat în vederea uciderii unei anumite personae, dar din cauza unor greşeli ale

infractorului pe parcursul activitǎţii infracţionale s-a produs moartea unei alte persoane25.

În pofida unicitǎţii rezultatului, în literatura juridicǎ s-a susţinut totuşi,uneori, ca în

material infracţiuniilor contra persoanei atât în caz de eraoare cu privire la persoana (erorr in

personam), cât şi în caz de dviere a infracţiunii(aberratio ictus) nu ne-am afla în faţa unei

unitǎţi infracţionale, ci a două infracţiuni: o tentativǎ la infracţiunea pe care fǎptuitorul a dorit

sǎ o sǎvârşeascǎ si infracţiunea consumatǎ pe care el a comis-o,fie cu inţentie indirectǎ fie

din culpǎ.

De exemplu:potrivit acestui punct de vedere, dacǎ autorul a voit sǎ ucidǎ prin împuşcare o

anumitǎ persoanǎ, însǎ, indentificând-o greşit sau deviind acţiunea a ucis pe altcineva, va

exista, pe de o parte, o tentativǎ de omor comisǎ cu intenţie directǎ, faţǎ de cel care ar fi

urmat sǎ fie adevǎrata victima şi, pe de altǎ parte, un omor consumat sǎvârşit cu intenţie

indirectǎ sau cu o ucidere din culpǎ26.

Se considerǎ cǎ şi în caz de eroare asupra persoanei, cât şi în caz de deviere a acţiunii,

existǎ o unitate de infracţiune deoarece,pe de o parte, legea nu ocroteşte viaţa sau integritatea

corporalǎ a unei anumite persoa-ne,ci viaţa şi integritatea corporalǎ în general,ca valori

sociale,indiferent de titularul lor concret, iar acestor valori sociale li s-au adus, în ambele

situaţii susmenţio-nate, o singurǎ atingere o singurǎ vǎtǎmare27.

25 Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.1721/7.08.1971, în CD,1981, pag.293-294, Prin sent. Pen. Nr. 12/1981 a Trib.jud.Mures, inculpata M.F. a fost condamnatǎ la 16 ani inchisoarepentru infracţiunea de omor calificat prevǎzut de art.175 lit. a,b, C.pen. Instanţa a reţinut cǎ inculpata, împreunǎ cu soţul ei, locuia împreunǎ cu mǎtusa acesteia în vârstǎ de 78 ani,urmând a o îngriji si având unele promisiuni cǎ dupǎ moartea acesteia, averea le va reveni.Între cei doi soţi şi partea vǎtǎmatǎ au survenit neântelegeri şi, animate de dorinţa de a intra cât mai curând în posesia averii acesteia, inculpata a luat hotǎrârea de a o ucide, procurând o cantitate de parathion în soluţie, din care a picurat pe o napolitanǎ dintr-un pachet pe care partea vǎtǎmatǎ îl avea în casǎ.Ulterior napolitana a fost consumatǎ de un copil de 5 ani care a decedat ca urmare a intoxicaţiei.De asemenea, a suferit o uşoarǎ intoxicaţie tatǎl copilului, care a gustat din napolitanǎ.26 Unii autori contestǎ existenţa unitǎţii infracţionale numai în caz de deviere a acţiunii (vezi C.Bulai, op.cit.,pag.211).27 V.Dongoroz, Drept penal, 1939,pag.423; T.Pop, Drept penal comparat, partea generalǎ vol. II, Cluj, 1923 pag. 469.

16


Se menţioneazǎ cǎ şi în practica instanţei noastre supreme a fost adoptat, în mod

constant, acelaşi punct de vedere28.

2.2.Unitatea legalǎ de infracţiuni.

2.2.1.Noţiune.

Existǎ unitate legalǎ de infracţiune atunci când douǎ sau mai multe acţiuni sau

inacţiuni sau atunci când douǎ sau mai multe urmǎri socialmente periculoase, care ar putea

constitui, fiecare în parte,elemntul material ori rezultatul unei infracţiuni distincte sunt

reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei singure infracţiuni, care dobândeşte

astfel un caracter complex.

2.2.2. Tipuri ale unitǎţii legale de infracţiuni.

În cadrul unităţii legale de infracţiune se pot distinge patru tipuri(forme) de unitate

infracţi-onală şi anume: incracţiunea continuată, infrac-ţiunea complexă, infracţiunea de

obicei si infracţiunea progresivă.

A. Infracţiunea continuată. a). Notiunea infracţiunii continuate.Codul penal

defineşte acest tip de unitate infracţională în art.41 alin.2 in care se arată că “infracţiunea este

continuată când o persoană săvârşeşte la diferiteintervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi

rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care reptezintă, fiecare în parte, continutul aceleiaşi

infracţiuni”.

Astfel infracţiunea continuată este este, prin urmare, existenţa unei pluralităţi de

faptecare, ar putea constitui tot atatea infracţiuni autonome,însă acestea împreuna prin voinţa

legiuitorului alcătuiesc, datorita unui element subiectiv comun, aflat la baza tuturor, o singură

infracţiune, o formă specifică de unitate infracţională.

b) Condiţiile infracţinii continuate. Pentru ca o infracţiune să fie considerată

continuată, trebuie să se constate întrunirea cunulativă a următoarelor condiţii:

♦ O primă condiţie o constituie unitatea de rezoluţie infraţională. Această cerinţă

legală reprezintă liantul, de ordin subiectiv, care uneşte acţiunile sau inacţiunile săvârşite

într-o unitate infracţională f.când ca ele să-şi piardă statutul de infraţiuni independente şi,

totodată,constituie criteriu de deosebire a infracţiunii continuate de concursul de

infracţiuni.Prin “rezoluţie” se înţelege, aşadar, elemental subiectiv al infracţiunii intenţionate

cu ambii săi factori: volitiv si intelectiv,dare aceştia au un specific,în cazul infracţiunii

continuate faţă de infracţiune simplă. Sub aspectul factorului intelectiv, rezoluţia unică ce

caracterizează infracţiunea continuată consta în reprezentarea in ansamblu a activităţii

28 Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.1721/1981,in CD,pag.293,Trib.supr..,secţ. pen. dec.nr.100/ 1980, in CD, pag.278, Trib. supr., secţ.pen.dec.nr.1304/1979, in Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie pe anii 1976-1980, pag. 275, Trib. supr.., secţ.pen.dec.nr.2121/1976, în Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie pe anii 1976-1980, pag. 278.

17


infracţionale, inclusive a realizării ei prin acţiuni sau inacţiuni reprezentate şi a rezultatului

său global, iar sub aspectul factorului volitiv, ea constă în voinţa de a săvârşti traptat acţiunile

sau inacţiunile componente ale acestei actinităţi ce trebuie apreciate în unitatea sa29.

Pe lângă existenţa rezoluţiei unice, fiecare act, la rândul său, este însoţit de o poziţie

psihică proprie care presupune reactualizarea factorilorpsihici iniţialişi survenirea unor

factori noi ce însoţesc fiecare acţiune în parte 30.

Prin urmare, unitatea hotărârii infracţionale presupune reprezentarea dela început a

activităţii materiale corespunzătoare laturii obiectivea infracţiunii; ceea ceînseamnă ca in

momentul luării hotărârii autorul trebuie să fii avut imaginea concretă a faptului pe care îl

va comite prin acţiuni(inacţiuni) repetate, dar aceasta nu duce la pierderea unicităţii de

rezoluţie în cazul în care în cursul desfaşurării actibităţii infractionale,intervine o schimbare a

condi;iilor obiective care impune luarea unor măsuri pentru a faceposibilă continuare

activităţii infracţionale.În activitatea practică pentru stabilirea identivicarea mijloacelor ori

modului de săvârşire a acţiunilor, precum unitatea obiectului material asupra căruia s-a

acţionat,de locul comiterii actelor,,de partea vătămată prin activitatea infracţională31,de

unitatea de scop sau mobil,de timpul curs întreacţiunile componente ale activităţiile

infracţionale etc.32.De asemenea, ele trebuie să verifice dacă nu a intervenit vreo cauză care

să determine pe faptuitor să renunţe la rezoluţia iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie

infracţională.

♦ A doua conditie o formează unitatea de persoană. Aceasta derivă din însăşi natura

infracţiunii continuate fiindcă ideea de a se continua o activitate infracţională compusă din

acţiuni repetate, săvârşite succesiv, presupune identitatea făptuitorului, a subiectului întregii

activităţi.Singularul “o persoana ” folosit de legiu-itor în art. 41 alin.2 C.pen., implică şi

pluralul “persoane” ceea cedenotă că infracţiunea continuată este susceptibilă de a fii

săvârşită în participaţie penală şi chear în oricare din formele acestea.În pra-ctica judiciară s-

a pus problema dacă există uni-tate de infracţiune în formă continuată în ipoteza în care

instigatorul sau complicele a determinat şi, res-pectiv,a ajutat autorul pentru unele acţiuni iar

la altele,aceştia participă nemijlocit la săvârşirea lor împreună cu autorul.Se avansează ideea

că într-o astfel de situaţie ne aflăm în faţa unui concurs real de infracţiuni pentru că persoana

29 V. Papadopol, Unitatea de rezoluţie, Criteriul de deosebire a infracţiunii continuate de concursul de infracţiuni, în RRD nr.8/1985, pag.30-31.30 V.Rămureanu,Codul penal comentat şi adnotat, op.cit.pag. 307.31 Vezi Decizia de îndrumare a Plenului Trib.Supr. nr.1/1963, în CD pag.52,care îşi păstrează valabilitatea şi în condiţiile actualei reglementări. 32 Trib.Supr.,secţ.pen.dec.nr. 547/1979,în RRD 11/1979, pag.71 “Cun în speţă faptele au fost săvârşite prin modalităţi diferite şi variate,în locuri diferite şi la intervale de timp uneori destul de mari, în dauna unor activităţi şi personae fizice diferite şi cu participanţi diferiţi, conduc la concluzia că inculpatul, nu a avut de la început reprezentarea concretă şi de ansamblu a activităţii infracţionale desfaşurate ulterior, ci a acţionat pe baza unor hotărâri distincte, reănnoite de fiecare dată când li s-a oferit prilejul să comită noi fapte”.

18


care a determinat ori a sprijinit comiterea unor acte, iar ulterior săvâr-şeste nemijlocit altele,

împre-ună cu autorul iniţial a acţionat pe baza a două rezoluţii infracţionale33.Totodată alţii

sunt de părere că unitatea infracţională se păstrează iar participantul va răspunde,de

principiu, pentru calitatea care atrage pedeapsa cea mai gravă34.

♦ A treia condiţie: pluralitatea de acte să fie săvârşite la diferite intervale de timp.

Acţi-unile (inacţiunile) ce alcătuiesc infracţiunea continuată trebuie să se săvârşească la

diferite intervale de timp. Legea penală nu precizează cât de mari trebuie să fie intervalele

care se intercalează între acţiunile ce se repetă; de aceea îi revine sarcina instanţei de

judecată, ca din felul cum s-au desfăşurat acţiunile distanţele de timp, cu intervalele mai mici

sau mai mari, constituie sau nu o infracţiune continuată.

Pentru existenţa acestei condiţii, în mod logic intervalele de timp între actele similare

comise trebuie să nu fie nici prea mari dar nici prea mici.Intervalele prea mari de timp sunt de

natură să ducă la concluzia inexistenţa infracţiunii continuate şi la adoptarea solutiei

concursului de infracţiuni, întrucât, asemenea distanţe între acţiunile identicesăvârşite nu mai

pot susţine rezoluţia infraţională unică35.

Când intervalele de timp sunt foarte mici ori pluralitatea de acte similare este

săvârşită in aceeaşi împrejurare nu avem infracţiune continuată ci o infracţiune simplă.

De exemplu, dacă o persoană care a pătruns într-un apartament sustrage mai multe

bunuri din incăperi diferite la intervale mici de timp suntem în prezenţ a unei infracţiuni

simple.

♦ O ultimă condiţie este cea privitoarela unitatea de conţinut a infracţiunii: textul

art. 41 alin. 2 C.pen. subordonează existenţa infracţiunii continuate condiţiei ca acţiunile

componente să prezinte fiecare în parte, “conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.

Aceasta presupune ca acţiunile –inacţiunile să fie omogene din punct de veder

juridic, să vatăme acelaşi obiect social juridic. De exemplu, este îndeplinită această condiţie

în cazul în care f.ptuitorul, gestionar, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a sustras în mai

multe rânduri bunuri dintre cele pe carele gestiona.Fiecareacţiune în parte realizează

conţinutul infrac;iunii de delapidare, vatămă acelaşi obiect social juridic.

33 Vezi I.Fodor în Explicaţii teoretice,vol. I pag. 285.34 Vezi. V. Rămureanu op.cit., pag.309.35 Trib. Jud. Braşov, dec.pen. 98/1978, în Repertoriul alphabetic de practică judiciară, în materie penală, pe ani 1976-1980, pag. 189-190. “Inculpatul a funcţionat timp de câteva luni în calitate de conducător auto la o unitate de stat, după care a fost incorporate şi a revenit la aceeaşi unitate după un anşi 6 luni la terminarea stagiului militar. În ambele perioade atât înainte cât si dupa efectuarea stagiului militar- inculpatul a sustras, în mod repetat, din unitate numeroase unelte şi scule. În raport cu această situaţie de fapt nu se poate reţine că la baza sustragerilor se află aceeaşi rezoluţie infracţională, între acestedouă serii de acţiuni se află o legătură subiectivă, rezoluţia iniţială s-a înterupt după trecerea unui timp de 1 an şi 6 luni” ,În speţă avem concurs de infracţiuni.

19


Cerinţa ca acţiunile (inacţiunile) să fie omogene juridic nu implică neaparat

încălcarea aceluiaşi text de lege; ceea ce interesează întotdeauna este caidentitatea să

privească acelaşi tip particular de infracţiune, adică fiecare acţiune-inacţiune săvârşită să

întrunească acele caracteristici esenţiale fără de care nu s-ar califica potrivit textului care

prevede infracţiunea-tip respectivă.

Referitor la condiţia la care ne referim pentru constatarea ei este necesar să se

examineze ceea ce făptuitorul a realizat efectiv, iar nu ceea ce a propus iniţial să infa-

ptuiască deoarece ipoteza în care a proiectat comiterea unei pluralităţi de acţiuniinacţiuni

omogene din punct devedere juridic însă în timpul săvârşiri lor, în cuprinsul unei dintre

acestea s-au adăugat elemente susceptibile să schimbe tipul infracţiunii în ceea ce priveşte

acea acţiune-inacţiune, aplicarea art. 41 alin.2 C.pen., nu este posibilă36.

În cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, infracţiunea continuă se realizează

chiar dacă acţiunile se manifestă sub modalităţi diferite prevăzute de lege. Aceasta deoarece

infracţiunea continuată impune condiţia ca acţiunile să realizeze coţinutul aceleiaşi

infracţiunişi nu să se manifeste sub o singura modalitate de săvârşire a faptei.

În situaţia infracţiunilor la care, pe lângă forma de bază sau timp, intâlnim şi anumite

forme agravante, se realizează o singura infracţiune în forma continuată, chear daca unele

acţiuni corespund conţinutului de bază, iar altele conţinutului calificat, dar toate acţiunile

trebuie încadrate şi sancţionate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru forma calificată37.

De asemenea, unitatea infracţională (forma continuată)există şi în situaţia în care

acţiuni săvârşite au ajuns la forma consumării, iar altele în forma tentativei incriminate de

lege38.

c).Stabilirea datei când se consideră săvârşită infracţiunea continuă epuizarea infracţiunii

continuate.

La infracţiunea continuată distingem, pe de o parte, un moment al consumării,iar pe de

altă parte,un moment al epuizării.

Momentul consumării infracţiunii continuate coincide cu momen-tul în care toate condiţiile

cerute în cazul acestui tip de infracţiune sunt întrunite.

36 V. Papadopol, D. Pavel, op.cit. pag. 123.37 În acest sens s-a pronunţat şi instanta supremă, apreciind că “ există infracţiune continuată de furt şi atunci când unele dintre actele de sustragere se încadrează,în dispoziţiile art. 208 C.pen, iar altele în art. 209 C.pen., fiind săvârşite unora dintre agravantele prev. de acest text, infracţiunea se sancţionează conf. disp. Legale privind furtul calificat”.(Vezi Trib. Supr. secţ. pen. dec. 241/1971 în RRD nr. 2/ 1971, pag.167)38 Vezi Trib.Supr.secţ. pen. dec. 1976/1969, pag.180; Trib.jud.Timiş, dec. pen. 1124/1974, în RRD nr. 2/1975, pag. 64; CSJ. secţ. pen. dec. nr. 106/1994, în Revista de drept penal, nr. 2/ 1994 pag. 163.

20


Practic,acest moment se realizează odata cu efectuarea celei de a doua acţiuni (inac-

ţiuni din componenţa infracţiunii continuate39.

Codul penal în art.122 alin. Ultimo a stabilit ca dată a săvârşirii infracţiunii continuate este

cea a comiterii ultimei acţiuni (inacţiuni) din componenţa sa în raport cu care se produc

consecinţele juridice privitoare la tragerea la raspundere penală a făptuitorului.

Astfel,în cazul încare infracţiunea continuată a început când în vigoare era o lege

penală dar a încetat (s-a epuizat) când în vigoare este o nouă lege penală se va aplica aceasta

din urmă, chiar dacă este mai aspră pentru făptuitor deoarece infracţiunea se consideră

săvârşită sub imperiul său.

În situaţia în care unele acţiuni (inacţiuni) sau numai o acţiune (inactiune) se comite

dupa apariţia actului de amnistie sau graţiere,acesta nu se aplică infracţiunii continuate

întrucâ se consideră săvârşită ulterior acestui act.

Infracţiunea continută este,fără îndoială, susceptibilă să fie comisă şi de un infractor

minor.În varianta în care acţiunile(inacţiunile) s-au săvârşit în perioada când făptuitorul a

fost minor se va aplica regimul sancţionator specific autorilor minori,dacă,însă, o parte din

acţiuni(inacţiuni) s-au efectuat dupa împlinirea vârstei majoratului, făptuitorul va raspunde

potrivit regimului de sancţionare al infractorilor majori pentru că infracţiunea s-a epuizat

când el a căpătat această nouă condiţie juridică40.

Împrejurarea că unele acţiuni au fost săvârşite în perioada minorităţii poate fii

apreciată de instanţă ca o coincidenţă atenuantă judiciară41.

Codul penal prevede la art 122 alin. Ultimo că prescripţia răspunderii penale curge de

la data săvârşirii infracţiunii,dar tot în acest text de lege se arată că în cazul infracţiunii

continuate termenul se socoteşte de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Aceasta

întrucât, derşi, acţiunile(inacţiunile) săvârşite se realizează fiecare în parte conţinutul aceleiaşi

infracţiuni, nu pot constitui tot atâtea momente ale curgerii termenelor deprescripţie

deoarece ele nu sunt independente ci se absorb într-o activitate unică ce trebuie consi-derată

ca fiind comisă odată cu executarea ultimei acţiuni(inacţiuni).În ceea ce priveste locul

săvârşirii infracţiunii continuate se impugn unele precizări si anume: -Infracţiunea continuată

se consideră săvârşită pe teritoriul ramâniei ori de câte ori toate acţiunile sau inacţiuniile din

39 În varianta în care activitatea infracţională s-a limitat la o singură acţiune (inacţiune) suntem în prezenţa unei infracţiuni simple; împrejurarea că numai unele din actele componente au fost furturi consumate, în timp ce celelalte au rămas în fază de tentativă nu este relevantă în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, de vreme ce prin “săvârşirea ” infracţiunii, în sensul art. 41 alin. 2 C.pen. se înţelege, conform art.144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentative- C.S.J. Secţ. dec.pen. nr. 106/1994, în Dreptul nr. 2/1994, pag.163.40 Tr.Supr.dec.6/1973, în RRD 2/1974; Trib.Supr. Clij, dec.pen.1115/1970 în RRD 7/1972, pag. 139 cu notăde S. Sicoe, E.Orbonaş.41 V. Ramureanu, în op.cit.,pag.311.

21


componenţa sa şi rezultatele acestora au avut loc pe teritoriul ţării română,aflată în străinătate,

s-a comischear şi una dintre noastre în sensul art. 142 C.pen.,sau pe o navă sau aeronavă

acţiunile(inacţiunile) respective ori s-a produs rezultatul acesteia (criteriul ubicuităţii). -Locul

săvârşirii infracţiunii continuate înauntrul teritoriului ţării noastre prezintă importanţă în

vederea stabilirii componenţei teritoriale a organelor judiciare potrivit art.30 alin.ultim

C.proc.pen.

Nu se poate omite a se arăta că o anumită are şi determinarea momentului consumarii

acestei infracţiuni.Astfel că din acest moment devin incidente anumite norme juridice legate

de raportul juridic penal de conflict care s-a născut, cum sunt cele privitoare la întreruperea

unor termene care curg în favoarea infractorului, si anume: termenul de încercare a cărui

încălcare duce la revocarea suspend.rii condiţionate a executării pedepsei, ori la revocarea

suspendării pedepsei sub supraveghere, a termenului de încercare prevăzut de catele de

graţiere etc., care neândoielnic, nu pot curge în favoarea lui, atâta timp cât a redevenit

infractor, a comis fapte ce-i angajează potrivit legii, răspun-derea penală.

d)- Infracţiuni ce nu pot fi săfârşite în formă continuată. Orice infracţiune intenţionată

poate fii comisă în formă continuată dacă este susceptibilă de repetabilitate.

Din categoria infracţiuniilor intenţionate sunt unele care datorită specificului active-

tăţii incriminate de lege, nu pot fii compatibile cu conditiile de existenţă ale infracţiunii

continuate. De exemplu: Infracţiunea de omor, de atentat care pune în pericol siguranţa

statului (art. 160 C.pen. când atentatul este săvârşit contra vieţii), determinarea sau înlesnirea

sinuciderii (art.170 C.pen.), nedenunţarea unor infracţiuni(art.262 C.pen.), etc.

Alte infractiuni intenţionate, prin specificul lor, la prima vedere, s-ar părea că nu pot

fii comise în mod continuat, însă la o analiză mai atentă vomconstata canu sunt motive pentru

a exclude total posibilitatea săvârşirii lor in mod continuat. Aici avem în vedere infracţiunea

continuă şi anume: furtul de current electric, care este o infracţiune continuă , poate apare sub

fosrma infracţiunii continuate prin deconectare de la reţeaua electrică în momentul unui

control efectuat de către organele în drept, care a intratîn reprezentarea subiectului în

momentul începerii activităţii de sustragere şi reluarea acestei activităţi dupaă încetarea

controlului, în baza aceleiasi rezolutii42.

Astfel ca se pune problema în literature juridică dacă infracţiuniile deobicei sunt sau

nu sunt compatibile cu forma continuată de săvârşire.În sprijinul soluţiei negative43 s-a invocat

argumentul că din moment ce infracţiunea de obicei se consti-tuie prin repetarea unor acte

interzise de lege,actele săvârşite în continuare,după ce infracţiunea de obicei în momentul

consumativ,aparţin şi ele acesteia, fără a putea da naştere unei infraţiuni continuate.În cazul 42 Trib. Jud.Timiş, dec.pen., 770.43 V.Bulai, op.cit., pag.215.

22


unei persoane care,în baza unui plan de săvârşire eşalonată a activităţii de cerşe-torie, după ce

a practicat timp de o lună cerşetoria într-o anumită localitate, îşi încetează activitatea, după

care o reia, după planul prestabilit,peste câteva luni, într-o altă localitate, unde, de asemenea,

acţio-nează un timp pentru a se sustrage din nou câteva luni şi aşa mai departe44.

e). Pedeapsa pentru infracţiunea continuată. Potrivit dispozitiilor art. 42 C.pen., În

cazul infracţiunii continuate se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită la care se adaugă un spor potrivit prevederilor art. 34 C.pen., privitoare la stabilirea

pedepsei în cazul concursului de infracţiuni,la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea conti-

nuată instanţa are în vedere limitele speciale prevăzute de lege pentru acea infracţiune, poate

adăuga la acest maxim unspor de până la 5 ani, în cazul în care pedeapsa este amendă, sporul

poate fi de până la jumătate din maximul special al acesteia.

Potrivit art. 43 C.pen, dacă infractorul condamnat definitive pentru o infracţiune continuată

este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiasi

infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsa

corespunzătoare, care nu poate fii mai uşoară decât cea pronunţată anterior.

B.-Infracţiunea complexă. a) Noţiune şi caracterizare.Infracţiunea complexă nu a

fost definită legal şi de aceea autori de drept penal s-au preocupat sa elaboreze un concept

clar în lumina căreia să se poată face o delimitare, pe de o parte, între infracţiunea

complexă si alte forme ale unităţii infracţionale iar, pe de altă parte între infracţiunea

complexă şi concursul de infracţiuni.

Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca

circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă

prevăzută de legea penală.

Infracţiunea complexă se caracterizează prin aceea că, în conţinutul său sunt

absorbite prin voinţa legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte, care prezintă fiecare în

parte, elementele unei infracţiuni dar care, ca efect al absorţiei, işi pierd caracterul de fapte

penale autonome, devenind fie element constitutive în conţinutul de bază al infracţiunii

complexe, fie un element circumstanţial al conţinutului agravant al acesteia.

În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc comprimate conţinuturile a două

sau mai multe infracţiuni45.

De exemplu infracţiunea de tâlhărie, forma tip, reglementată de art. 211 alin.1 C.pen.,în care

se prevede “Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări ori prin punerea

victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra; precum si furtul urmat de

44 M.Hemmert, Infracţiunea continuată cu privire specială în paguba avutului public în J.N. 8/1963,pag.68.45 1). C.Bulai op. cit., pag.215

23


întrebuinţareaunor astfel de mijloace pentru pastraea bunului furat sau pentru înlăturarea

urmenlor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepseşte”.

În conţinutul acestei infracţiuni după cum se obser-vă , sunt reunite într-o unitate

infracţională conţinuturile infracţiuniilor de furt (art. 208 C.pen.) de lovire sau alte violente

(art. 180 C.pen), de vătămare corporală (art. 181 C.pen), şi ameninţare (art. 193

C.pen).Deasemenea în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol siguranţa

statului prevăzută de art. 160 C.pen.46, sunt incluse conţinuturile infracţiuniilor de vătămare

corporală (art. 180-182 C.pen.) şi de omor (art. 174 C.pen); în conţinutul de ultraj, forma tip

(art. 139 alin.1 C.pen.)47 sunt incluse conţinuturile infracţiuniilor de insultă (art. 205 C.pen.),

de calomnie (art. 206 C.pen.)şi amenintare (art. 193 C.pen.),iar conţinutul agravant a aceleiaşi

infracţiuni (art. 293 alin.2 C.pen.)48 sunt cuprinse conţinuturile infracţiuniilor de lovire sau

alte violenţe (art. 180 C.pen.), şi de vătămare corporală (art. 181 C.pen.).

Crearea infracţiunii unicecomplexe de către legiuitor este expresia unor cerinţe de

politică penală şi de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte cu semnificaţie penală

distinctă într-o infracţiune unică asigură o caracterizare mai pre cisă a activităţii infracţionale

a faptuitorului în raport cu gradul de pericol social şi, în consecinţă, cu ocrotirea mai sigură a

valorilor sociale funda-mentale ale societăţii româneşti.

La crearea infracţiunii complexe legiuitorul a avut în vedere existenţa unor legături

obiective şi subiective între faptele ce intră în conţinutul infracţiunii complexe în sensul că

una din infracţi-uni serveşte ca mojloc pentru realizarea celeilalte, care constituie scop în

ansamblu activităţii infracţionale a făptuitorului49.

b). Formele infracţiunii complexe. În raport cu rolul pe care fapta absolvita îl poate

avea în conţinutul infracţiunii complexe, aceasta este susceptibilă de a îmbrăca una din urma-

toarele două forme:

Infracţiunea complexă – forma de bază sau tip a faptei incriminate şi infracţi-

unea complexă – formă calificată sau agravantă a faptei incriminate.

46 Art. 160 C.pen. “Atentatul săvârşit contra vieţii, integri-tăţii corporale ori a sănătăţii unei personae careindeplineşte o activitate importantăde stat sau alte activitate publică impor-tantă, în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol sigu-ranţa statului se pedepseşte……..”47 Art. 239 alin.1C.pen. “Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte indeplinite în exerciţiul funcţiei se pedepseşte…”.48 Art. 239 alin. 2 C.pen. “Lovirea sau orice alte acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală săvârşite împotriva unei persoane prevăzute la alin. 1 aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte indeplinite în exerciţiul funcţiei se pedepseşte….”.49 Vezi C. Bulai, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal: infracţiune unică sau concurs de infracţiuni, în Revista de Drept penal nr. 2/1994, pag.131-134.

24


♦ Infracţiunea complexă forma tip sau de bază se caracterizează prin aceea că

în structura conţinutului său intră ca element constitutive o acţiune sau inacţiune ce

constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Această formă de infracţiune este constituită fie dintr-o faptă prevăzută direct în legea

penală dar care comisă în anumite condiţii crează conţinutul unei infracţiuni de sine

stătătoare, cu caracter complex, fie prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute

separate în legea penală, care datorită legării între acestea îşi pierd autonomia infracţională

si for- meaza ca urmare a voiţei legiuitorului o infracţiune aparte prevăzută într-o normă

penală separată.

Elementul material specific primei modalităţi de constituire a infracţiunii complexe

forma tip este alcătuită dintr-o singură acţiune sau inac-ţiune dar căreia, de data aceasta, legea

îi adaugă unele condiţii suplimentare ce fac ca fapta, în ansamblu, să dobândească o altă

calitate şi o altă incadrare juridică. De exemplu elemental material al infracţiunii complexe de

atentat care pune în pericol siguranţ a statului - art. 160 C.pen. – este alcătuit dintr-o ac;iune

specifică, după caz, infracţiunii de omor sau de vătămare corporală, căreia însă legiuitorul ia

adăugat cerinţa de a fii săvârşită impotriva unei personae care îndeplineşte o activitate

importantă de stat sau publică, în împrejurări ce pun în pericol siguranţa statului.

În cazul celei de a doua modalităţii de constituire a infracţiunii complexe forma

tip,elemental material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni care deşi specifice unor

infracţiuni distincte, se absorb, pierzânduşi autonomia infracţionala, în conţinutul unei alte

infracţiuni, constituind astfel elemntul material unic al acesteia din urmă. De exemplu:în

cazul infracţiunii de tâlhărie – art. 211 alin.1 - elemental material este constituit prin

absorbţia acţiuniilor constitutive ale infracţiuniilor de furt, pe de o parte, si ale infracţiuniilor

de lovire sau de ameninţare, pe de altă parte.

De obicei acţiunile sunt eterogene, fiind specifice unor infracţiuni deosebite (ca în

cazul tâlhăriei), dar şi omogene ca şi în cazul unor infracţiuni de acelaşi fel, şi anume, ca în

cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, săvârşit prin uciderea a două sau mai multe

personae – art. 176 lit. b C.pen.- elemntul material al infracţiunii în acest caz constă în două

sau mai multe fapte de omor.

♦ Infracţiunea complexă- forma calificată sau agravantă a faptei incriminate – există

atunci când în conţinutul unei infracţiuni complexe intră ca circumstanţă agravantă o acţiune

sau o inacţiune incriminată ca o infracţiune de sine stătătoare. De exemplu: în coţinutul

infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 209 lit. i C.pen. este inclusă ca circumstanţă

agravantă o faptă de distrugere prevăzută la art. 217 C.pen. În conţinutul infracţiunii de

lipsire de libertate în mod illegal, în forma calificată prevăzută de art. 189 alin.2 C.pen. intră

25


printer altele, ca circumstanţă agravantă pretinderea, în schimbul eliberării, a unui folos

material, fapta care, privită de sine stătător, constituie infracţiunea de şantaj prevăzută de

art.194 C.pen.

De subliniat ca pe lângă complexitatea legală (forma tip ori agravantă), există şi o asa

nu-mită complexitate naturală care decurge firesc din includerea, în mod natural , a

lelemntului materiala unei infracţiuni în conţinutul legal al unei infracţiuni. De pilda

infracţiunea de vătămare corporala se absoarbe în mod natural în infracţi-unea de omor,

insulta se absoarbe ,n acelaşi mod în conţinutul infracţiunii de calomnie.În aceste condiţii

infracţiunea absorbantă nu devine infracţiune complexă propriu-zisă, ci rămâne o infracţiune

simplă căreia îi sunt aplicabile toate regulile referitoare la această formă de unitate

infracţional.

Noţiunea de “complexitate naturală”prezintă interes doar în legătură cu situaţiile în

care dintr-un motiv sau altul,făptuitorul nu ar putea fii condamnat pentru fapta absorbantă şi

ar urma să răspundă doar pentru fapta absorbită.

Dacă în cazul infracţiunii complexe ca formă agravantă a acesteia, s-ar elimina

acţiunea absorbită,ceea c ear urma să dispară ar fii numai caracterul agravant al infracţiunii

tip, nu şi infracţi-unea de bază însăşi.

Rezultatul infracţiunii complexe, indiferent de forma acesteia, constă în producerea a

două stări specifice valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei respective.

În cazul infracţiunii complexe purtare abuzivă preăzută de art. 250 alin. 2 C.pen

rezultatul const ate de o parte, în crearea unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a

activităţii unei unităţi publice, iar, pe de altă parte, în vatamarea concretă adusa integrităţii

corporale sau sănătăţii victimei.

Existenţa a doua rezultate nu distruge unitatea infracţiunii complexe, deoarece ele sunt

produsul a doua acţiuni sau inacţiuni cares-au contopit,prin absorbţie, în conţinutul unei fapte

penale unice.

Infracţiunile complexe sunt de regula infracţiuni intenţionate. Existenţa intenţiei nu

înseamnă, întotdeauna şi unitate de rezoluţie.

Într-adevăr, încele mai multe cazuri, făptuitorul acţionează în baza unei singure

rezoluţii distincte, luate succesiv, pentru fiecare din faptele componente. Astefel, exista

tâlhărie şi în cazul în care făptuitorul după ce a comis un furt ,n baza intenţiei iniţiale, fiind

surprins de o altă persoană, ia o nouă hotărâre şi anume cea de a lovi ori ameninţa, pentru a

pastra bunul furat sau a inlătura urmele infracţiunii, ori pentru a-şi asigura scăparea.

26


Infracţiunile complexe, în variantele lor agravante, au, în marea lor majoritate, ca

formă de vinovăţie praeterintenţia (exemplu, art.211 alin.2 lit.h şi alin.3 C.pen., art.197 alin.2

lit. c şi alin.3 C.pen.).

c). Obiectul juridic şi subiecţii infracţiunii complexe.

● Obiectul juridic.Latura obiectivă a infracţiunii complexe se răsfrânge asupa

obiectului juridic al acestei infracţiuni, în sensul că acesta, în marea majoritate a cazurilor,

este multiplu sau complex, fiind format din două valori şi relaţii sociale de natură diferită

sau chear de aceeaşi natură. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie se vatămă valoarea

socială şi relaţia socială privind patrimonial persoanei cât şi integritatea corporală sau

integritatea corporală sau libertatea morală a persoanei fizice. Dintre cele două valori sociale

şi relaţii sociale una este principală iar celaltă secundară; cea principală este apreciată ca

atre nu datorită importanţei sale, ci pozitiei în procesul de săvârşire a faptei, ea reprezentând

finalitatea urmărită de faptuitor.

Valoarea socială principală hotărăşte încadrarea infracţiunii complexe într-o anumită

grupă de infracţiuni.În cazul infracţiunii de tâlhărie valoarea principală o constituie

patrimonial persoanei juridice sau fizicefapt ce determină includerea acestei infracţiuni în

grupa celor contra patrimoniului.

Există şi cazuri în care infracţiunea absorbantă şi cea absorbită să aiba ca obiect

juridic generic o singră valoare şi relaţie socială. Astfel, în cazul furtului calificat prin efraţie,

atât infracţiunea absorbantă - furtul calificat – cât şi cea absorbită – distrugerea specifică

efracţiei – au ca obiect juridic generic patrimonial ca valoare socială şi relaţiile sociale ce

asigură ocrotirea acesteia.

Sunt situaţii în care nici obiectul juridic special nu diferă, ca de pildă, în cazul

infracţiunii praeterintenţionate, în care aplicarea rezultatului nu-l deplaseaza în sfera altor

valori şi relaţii sociale decât cele cărorali se adduce atingere prin acţiunea de bază. De

exemplu, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă (art.182 alin.1 C.pen.) – forma

praeterintenţionată a infracţiunii de vătămare corporală (art. 181 C.pen)- obiectul juridic, cel

generic şi special, este acelaşi pentru infracţiunea absorbită cât şi pentru infracţiunea

complexă absorbantă, şi anume relatiile socialecare privesc ocrotirea persoanei, in genere

(obiectul juridic generic), şi ocrotirea integrităţii corporaleşi a sănătăţii in special (obiectul

juridic special).

● Subiecţii infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă este susceptibilă, de a fii

comisă de o persoană sau în participaţie penală în oricare din formele sale (coautorat,

instigare sau complicitate).

27


Există coautorat dacă doi sau mai multi făptuitori execută nemijlocit toate ac;iunile

ce formeazăelemntul material al acelei infracţiuni, dar şi în varianta unii execută numai o

acţiune sau o parte din acţiune iar ceilalţi o alta parte din acţiune dar care luate împreuna

constituie elemntul material al infracţiunii respective în întregul său. Ca exemplu “dacă unul

dintre inculpaţi ameninţă victima air cealaltă o deposedează de bunuri amândoi inculpaţii

sunt coautori a infracţiunii de tâlhărie” deşi fiecare inculpate au desfasuratactivităţi distincte

fată de ale celuilalt, amândoi au cooperat nemijlocit la comitereainfracţiunii de tâlhărie fapta

prevăzută de art. 211 C.pen., atât timp cât ambii participanţi şi-au datseama că actele

săvârşite de ei se complinesc si împreuna realizează rezultatul specific acelei infracţiuni de

tâlhărie50.

În situaţia în care unul dintre participanţi ia parte la activitatea materială specifică

uneia dintre acţiuni, fără sa ştie că celălalt a săvârşit şi acte specifice celeilalte acţiuni ce intră

în componenţa infracţiunii complexe, şi fara sa-şi de seama că va produce- în integritatea sa-

rezultatul specific celor două acţiuni conjugate, acel participant va avea calitatea de autor dar

numai pentru infracţiunea inclusă în compunerea infracţiunii complexe, caracterizată prin

acţiunea la a c.rei executare şi-a adus nemijlocit contribuţia. De exempu: nu se reţine

infracţiune de tâlhărie şi participaţie la aceasta, în cazul în care o persoană vatămă grav

integritatea corporală a unei personae, însă ulterior intervine o a treia caresustrage un bun ce

se afla asupra victimei agresiunii aflată în stare de neputinţă de a se apăra întrucât acţiunile

celor doi făptuitori se disociază, primului I se va reţine fapta de vătămare corporală gravă,

iarcelui de al doilea infracţiunea de furt pentru că între ei nu a existat o contribuţie subiectivă,

nu au acţionat în baza unei înţelegeri.

La infracţiunea complexă , de regulă, distingem un subiect pasiv principal şi un

subiect pasiv secundar, de exemplu, la atentatul care pune inpericol siguranţa statului (art.160

C.pen.), subiectul pasiv principal este statul iar subiectul pasivsecundar este persoana care

indeplineste o funcţie importantă în stat sau publică împotriva căreia a fost îndreptată

acţiunea făptuitorului.

Pot fii insă şi situaţii în care subiectul pasiv să fie unic(de exemplu, la tâlhărie când

violenţele sunt exercitate asupra posesorului bunului furat).

C.-Infracţiunea progresivă. Codul penal in partea generală nu cuprinde nici o nici o

dispozitie privitoare la acest tip de unitate infracţională, ,n partea specială, însă, sunt

prevăzute mai multe infracţiuni progressive,aşa încât la analiza conţinutului lor, pe calea

generalizării elementelor commune, se poate ajunge la o definitie corespunzatoare.Astfel

50 Trib.Supr. secţpen. Dec. nr. 4605/1971 în RRD nr. 7/1972, pag. 161.n b

28


infracţiunea progresiva poate fii definită ca fiind acea infracţiune a cărei latură obiectivă,

după ce a tins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, se aplică prin

producerea unor noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave51.

Sau sunt progresive toate acele infracţiuni al cărei element obiectiv, care intră în

conţinutul lor legal, poate produce treptat, fie complinirea cu alte acte materiale, fie prin

modalităţiile urmărilor sale, diferite rezultate de o gravitate progresivă, alcătuind astfel

elemental obiectiv al unei infracţiuni mai grave sau al aceleiaşi infracţiuni însă sub forma ei

calificată52.

Infracţiunea progresivapoatefi definită ca fiind o formă de unitate infracţională în

care conţinutul obiectiv se aplică sub aspectul rezultatului, în aşa mod încât conţinutul iniţial

(de bază) al infracţiunii la conţinutul aplicat al acesteia atrage o schimbare a încadrării

juridice,fie o infracţiune mai gravă, fie într-o variantă agravantă a aceleiaşi infracţiuni.

Elementul material al infracţiunii progressive este identic cu acela al infracţiunii de

bază, constand în acţiunea sau inacţi-unea constitutive a acesteia.

Amplificarea rezultatului constituie caracteristica esenţială a infracţiunii progressive.

Pentru ca amplificarea rezultatului să dea naştere infracţiunii progressive este necesar,

pe de o parte, ca posibilitatea amplificării urmărilor să rezulte din cuprinsul textului de

incriminare şi, pe de altă parte, ca rezultatul amplificat să atribuie fapteipe care l-a produs o

încadrare juridică deosebită, mai grea decât aceea pe care i-o conferă rezultatul iniţial.

Atât în practicajudiciară cât şi în doctrina penală s-au conturat două opinii si anume:

- Prima opinie se apreciazacă toate conse-cinţele juridice ale unei infracţiuni

progresive tre-buie să se producă, ţinându-se seama de data execu-tării elementului material

(acţiunii, inacţiunii) specific infracţinuii de bază53.

-În cea de a doua opinie se consideră că aceste consecinţe trebuie raportate la data

produ-cerii definitive a rezultatului mai grav54.

Dacă după săvârşirea actelor de executare dar înainte de producerea rezultatuluia intervenit o

lege mai favorabilă inculpatului nu se va aplica legea penală nouă, deoarece infracţiunea

comisă,în accepţiunea de activitate infracţională, sub incidenţa legii vechi,care îi este mai

favorabilă.

51 C. Bulai, op.cit.., pag. 219; G. Antoniu, C.Bulai, Gh. Chivulescu, op.cit., pag.139.52 L. Biro, În legătură cu judecarea infracţiunilor al căror element material este susceptibil de aplicare, în JN nr.11/1965, pag.98.53 V.Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal roman, vol.I, pag 411; Trib.Suprem secţ. pen.dec. 9/1972,în RRD.nr.5/1975, pag.9.54 C.Bulai op.cit.pag.219;Trib.Suprem secţ.pen. 1828/1974,în RRD nr. 2/ 1975,pag. 71; V. Papadopol,Codul penal comentat şi adnotat, pag.158.

29


Dacă acţiunea sau inacţiunea ce caracterizează infracţiunea de bază s-a săvârşit în

timpul nopţii, dar rezultatul e mai grav, propriu infracţiunii progresive s-a produs dup ace

infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, răspunderea penală a acestuia se va face potrivit

regulilor de sancţioinare a minorului infractor.

În cazul în care activitatea fizică de săvârşire a infracţiunii s-a terminat înainte de

intervenţia amnistiei sau de acordarea graţierii, iar rezultatul aplicat s-a produs ulterior,

făptuitorul va beneficia, după caz,de amnistie sau graţiere55.

În ceea ce priveste termenul de prescripţie a răspunderii penale la o infracţiune

progresivă în doctrina penală mai nouă s-au conturat două puncte de vedere:- primul care

susţice că acesta trebuie calculate de la data când a luat sfârşit activitatea fizică iar nu din

momentul când procesul de ampli-ficare a rezultatului s-a încheiat56. –iar cel de al doilea

promovează idea că începerea prescripţiei răspunderii penale va fii aceea a comiterii caţiunii

si şi a producerii rezultatul provizoriu considerat- chear dacă a trecut pe o perioadă de timp

până la producerea lui – a fi fost concomitant cu săvârşirea acţiunii(inacţiunii).

De exemplu:dacă rezultatul provizoriu este de gravitatea celui prevăzut de art.181;

corespunzător limitelor legale de pedeapsă ale acestei infracţiuni termenul de prescripţie va

fii de 5 ani(art.122 lit. dC.pen.);ulterior, dacă în faţa instanţei de fond rezultatul faptei se

aplică şi instanţa modifică încadrarea juridică în art.182 .pen.corespunzător acestei

infracţiuni termenul de prescripţie va fii de 8 ani (art.122 lit.c C.pen.);în recurs dacă prin

ipoteză, rezultatul se aplică prin moarea victimei, instanţa încadrează fapta în art. 174 C.pen.,

termenul de prescripţie corespunzător va fii 15 ani (art.122 lit. a C.pen.)57.

Forma de vinovăţie a infracţiunii progressive poate fii: intenţia, culpa sau praeter-

intenţia. Încadrarea juridică a faptei fa fii data, însă, în raport cu rezultatul produs, în toate

cazurile când încadrarea este condiţionată de producerea unui anumit rezultat58.

D.-Infracţiunea de obicei . Consta în acea infracţiune care se săvârşeşte prin repetarea

faptei incriminate de un numar sufficient de mare pentru ca, prin această repetare, să rezulte

că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca

îndeletnicire59.

Elementul material al infracţiunii de obicei constă într-o acţiune-inacţiune interzisă de

lege, care trebuie sa întrunească,în mod cumulatic, următoarele condiţii:- să fie alcătuită din

mai multe acte materiale; aceste acte materiale,considerate de sine stătător, să nu aibă caracter 55 Ilie Pascu op.cit. pag.189.56 Ibidem..57 G. Antoniu op.cit.,pag.199; G.Antoniu, “Practica judiciară penală”, vol.II, Editura Academiei Române Bucureşti, 1990, pag.227.58 Vezi decizia de îndrumare nr. 1/1967.59 C.Bulai, op.cit.,pag. 219; în sens asemănător, V. Papadopol, “Contribuţii la studio infracţiunii colective”, în RRD nr. 9/1984, pag.8 si urm.

30


penal propriu, în fine,actele materiale să fie săvârşite în mod repetat în condiţii din care să

rezulte că reprezintă un obicei ori constituie o îndeletnicire.

Repetarea actelor materiale este, neîndoielnic o caracteristică generală a unor

infracţiuni de obicei,dar, prin simpla repetare (reiterarea o singură dată)a actului material nu

se realizează nici obişnuinţa,nici înde-letnicirea,cerute explicit ori implicit prin normele de

incriminare,deoarece acestea presupun o mai mare frecvenţă de coeziune a actelor materiale

ce alcătuiesc acţiunea tipică.În ceea ce priveste numărul de acte legea nu prevede acest fapt

şi nici nu ar fii posibil pentru că noţiunile de “în mod repetat” şi “ca îndeletnicire” prezintă de

la caz la caz,un specific,o parti-cularitate,care exclude o rezolvare apriorică.

Aşa deci nici obişnuinţa şi nici îndeletnicirea nu rezultă numai din numarul

actelor, ci şi din modul în care ele s-au succedat în timp.adică din intervalele ce le separă, care

nu trebuie să fie prea lungi,precum şi dincaracterul mai mult sau mai puţin sistematic al

reparaţiilor.Ceriţa repatării actelor,în condiţii de obişnuinţă sau de îndeletnicire, rezultă

întotdeuna din conţinutul legal al infracţiunii. Cel mai adesea este exprimată prin anumiţi

termini care definesc acţiunea ( exemplu; art. 330 alin.2 C.pen. incrimează “organizarea sau

îngăduirea în mod obişnuit a jocurilor de noroc”)ori rezultă din examinarea întregului Atâta

timp cât actele materiale s-au repetat suficient şi în condiţii de natură să exprime obişnuinţa

sau îndeletnicirea, infracţiunea de obicei se consumă.

Dacă dupa atingerea momentului consumativ, autorul continuă să săvârşească acte de

acelaşi fel, asemenea acte, indifferent de numărul lor, se integrează în conţinutul aceleiaşi

conţinut al incriminării(exemplu; art. 328 C.pen. )60,infracţiuni care se va epuiza atunci când

făptuitorul va comite ultimul act material similar celor care l-au precedat.

Activităţii specifice infracţiunii de obicei i se poate pune capăt fie în mod voit de

către autor, fie în mod silit, de către organele judiciare.

În caz de succesiune de legi, dacă activitatea infracţională s-a prelungit şi după intrarea în

vigoare a legii noi – prin ipoteză, mai severă – se voraplicaprevedrile acesteia.

Excepţie va fii legea incidentă anterioară,dar numai în varianta în care sub legea nouă

s-a comis numai un singur act sau un număr de acte insuficiente pentru a caracteriza

obişnuinţa sau îndeletnicirea.

60 Prin art 328 C.pen., este incriminată ca prostituţie, “fapta persoanei care îşi procură mijloace de existenţă sau principale mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane” .Deşi legea nu utilizează expresiile “în mod obişnuit” sau “ca îndeletnicire”, totuşi, din redarea textului – “, practicând raporturi sexuale cu diferite persoane”, şi “îşi procură mijloace de existenţă sau principale mijloace de existenţă” – rezultă că prostituţia este o infracţiune de obicei.

31


Dacă făptuitorul a început săvârşirea infracţiunii de obicei înaintea implinirii vârstei

de 18 ani dar acontinuat-o şi după ce a devenit major tratamentul penal ce-i va fii aplicat este

cel prevăzut de lege pentru infractorii majori.

În ipoteza în care după împlinirea vârstei de 18 ani a săvârşit un singur act sau mai

multe acte însa insuficinete pentru a se putea spune că infracţiunea să îndeplinească cerinţa

de a fii de obicei sau ca fiind o îndeletnicire si actele vor fii doar incidente, tratamentul penal

ce-i va fii aplicat este cel prevăzut de lege pentru infractorii minori.

Ori de câte ori activitatea s-a infracţională s-a prelungit şi după adoptarea unui act de

amnistie sau graţiere, făptuitorul nu va beneficia de dispozi-ţiile acestuia.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii

ultimului act material component al acţiunii incriminate.

Dacă dupa ce infractorul a fost judecat definitive pentru unele acte materiale

componente ale unei infracţi-uni de obicei, infractorul este trimis în judecată pentru o serie de

alte asemenea acte ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni dar descoperite ulterior, instanţa

trebuie să extinda acţiunea penală să reunească cele două cauze şi, având în vedere

infracţiunea de obicei, în ansamblul său, să stabilească o pedeapsă corespunzătoare, care, în

nici un caz nu poate fii mai uşoară decât cea aplicată anterior, după care urmează a se

desfinţa prima hotărâre (art.335 C.proc.pen.).

Acest fapt este posibil doar dacă actele descoperite ulterior sunt suficiente pentru a

realize singure conţinutul unei infracţiuni de obicei.

Altfel nu este posibil ca infractorul să fie trimis în judecată (în mod separat) pentru

săvârşirea lor, astfel că îşi păstrează aut-oritatea de lucru judecat.

32

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni

CAPITOLUL III

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1.Notiunea de pluralitate de infracţiuni:

Noţiunea pluralităţii de infracţiuni este la art.32 alin.(1) C.pen., sub următoarea

formulă legislativă „se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea mai multor infracţiuni

de o persoană,cu condiţia că cel puţin pentru două dintre ele nu există piedici procesuale

pentru pornirea unui nou proces penal şi că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din

ele”61,sau situaţia în care o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fii

fost condamnată definitive pentru vreuna din ele sau a săvârşit o nouă infracţiune după ce a

fost condamnată pentru o alta comisă anterior.

Pentru a putea fii relevată pluralitatea de infracţiuni din punc de vedere juridic este

necesar ca întra cele două sau mai multe infracţiuni care o formează să existe o legătură

personală (in perso-nam),să fie săvârşite de către aceeaşi personă.

1.1.Trăsături ce caracterizează pluralitatea de infracţiuni:

Dintre trăsăturile care caracterizează pluralitatea de infracţiuni, pot fi menţionate

următoarele:

● Pluralitatea de infracţiuni trebuie să fie alcătuită din două sau mai multe fapte

infracţionale incriminate în legea penală.

Această trăsătură a pluralităţii infracţionale are un caracter cantitativ şi presupune

comiterea de către o persoa-nă a cel puţin două infracţiuni.

Astfel concepută, pluralitatea infracţională cuprinde două sau mai multe fapte ale unei

persoane, care întrunesc, pe de o parte, trăsăturile infracţiunii, iar, pe de altă parte, condiţiile

preexistente şi constitutive, care formează conţinutul juridic al infracţiunii.

● Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni trebuie să fie săvârşite de

către una şi aceiaşi persoană: Pentru existenţa pluralităţii de infracţiuni este necesar ca aceeaşi

persoană să comită toate infracţiunile.

Condiţia privind unicitatea făptuitorului, constituie legătura de relevanţă juridică între

infracţiunile obiectiv distincte care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni.

Aşadar, pluralitatea de infracţiuni - ca instituţie a dreptului penal, nu priveşte numai

materialitatea obiectivă, adică săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni, ci ea presupune

61 Codul Penal al Republicii Moldova, Ed. Moldpres, Chişinău, 2002, p.19.

33

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni neapărat o apropiere, o legătură, o conexiune oarecare între aceste infracţi-uni, legătură ce îşi

găseşte expresia în împrejurarea că săvârşirea infracţiunilor este datorită aceluiaşi făptuitor.

Unitatea, în ce priveşte subiectul activ al infracţiunilor, formează, deci, una din

trăsăturile esenţiale ale pluralităţii infracţionale62.

● Infracţiunile ce formează o pluralitate se pot exprima atât sub forma unei activităţi

infracţionale consumate, cât şi neconsumate:

Va exista o pluralitate de infracţiuni şi atunci când făptuitorul a săvârşit mai multe

infracţiuni, din care la una, la unele sau chiar la toate executarea a fost întreruptă sau a rămas

fără efect, adică în forma tentativei(bineînţeles cu condiţia ca tentativa la infracţiunea respect-

tivă să fie pedepsită de legea penală).Plecând de la prevederile art.21 C.pen. al României în

vigoare, potrivit căruia „tentativa se pedepseşte numai când legea penală prevede expres

aceasta”, această formă a infracţiunii poate alcătui o pluralitate de infracţiuni numai atunci

când este pedepsită în mod penal.

Prin urmare, important pentru existenţa pluralităţii de infracţiuni în situaţiile

învederate, este ca infractorul să fi săvârşit cel puţin două fapte socialmente periculoase care

sunt pedepsite de legea penală, indiferent dacă faptele respective sau unele ori una dintre ele

constituie tentativă sau infracţiune consumată.

● Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea infracţi-onală pot fi săvârşite atât prin

intenţie, cât şi din culpă: Sub aspect subiectiv toate infracţiunile pot fi săvârşite cu intenţie,

indiferent de modalitatea

acesteia, directă sau indirectă, şi de gradul ei, premeditată sau repentină, ori din culpă când

fapta dinculpă se sancţionează sau unele cu intenţie şi altele din culpă63.

Totodată, între infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea, îndeosebi în cazul concursului

deinfracţiuni, se poate fixa o anumită legătură subiectivă între faptele ce o alcătuiesc. Este

cazulconcursului ideal de infracţiuni, când una dintre fapte constituie infracţiunea mijloc, iar

altainfracţiunea scop.

Într-o asemenea ipoteză, ambele fapte infracţionale sunt cuprinse de aceeaşi rezoluţie

infracţională a făptuitorului. În alte cazuri, existenţa unei legături subiective între două sau

mai multe fapte infracţionale face posibilă delimitarea pluralităţii de infracţiuni de anumite

forme legale ale unităţii infracţionale (cum ar fi infracţiunea continuată).

Astfel, unor fapte identice după conţinut, întru realizarea unei singure rezoluţii

criminale în condiţiile fixate de art.41 C.pen. al României nu formează o pluralitate reală de

infracţiuni, ci una aparentă, reprezentată de infracţiunea continuată.

62 V. Dongoroz., Oancea I., Fodor I., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., op.cit., p.229.63 Basarab M., op.cit., pag. 6.

34

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni ● Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea infracţională trebuie să fie susceptibile de aproduce

anumite efecte juridico-penale în sensul „prezenţei consecinţelor juridice penale nestinsesau

neridicate cel puţin referitoare la două infracţiuni”64. În acest sens, este meritorie aserţiunea,

după care „în calitate de semne ale pluralităţii de infracţiuni pot fi menţionate săvârşirea de

către o persoană a două sau mai multe infracţiuni dacă în privinţa lor nu sunt stinse conse-

cinţele juridice penale şi dacă nu există piedici de ordin procesual penal pentru urmărirea

penală”65.

● Pluralitatea de infracţiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare, un grad

prejudiciabil sporit al faptelor săvârşite, o atitudine socială mai pronunţată a infractorului sau

a infractorilor ce o comit.În cazul pluralităţii infracţionale, legiuitorul a determinat un regim

specific de sancţionare,prin care este dozată reacţia socială faţă de persoana care a comis două

sau mai multe fapte penale sub forma unei pluralităţi infracţionale.

Datorită gradului de antisociabilitate şi perversitate criminală sporită ce o prezintă

persoa-nele care săvârşesc mai multe infracţiuni, de acelaşi fel ori diferite, în contextul

aceloraşi împrejurări sau diferite, într-o legătură reciprocă de tip etiologic sauconvenţional ori

chiar în afara oricărei legături, dar prezentând în toate cazurile o stăruinţă şi perseve-renţă

evidentă pe calea comportamentului infracţi-onal, le consacră o preocupare deosebită, iar

celor mai grave le atribuie efecte de agravare a răspunderii penale66.

Agravarea răspunderii penale care derivă din pluralitatea de infracţiuni, având temei în

periculozitatea sporită a persoanei care săvârşeşte,cu aceeaşi ocazie sau în ocazii diferite,

două sau mai multe infracţiuni,are un caracter pur personal,producându-şi, după cum este şi

firesc, efectele de agravare exclusiv “in personam”.

2.Formele pluralităţii de infracţiuni: În cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni se pot

delimita două forme de bază: - Concursul de infracţiuni; - Recidiva, la care se adaugă o a

treia forma recunoscută în literature penală sub denumirea de – Pluralitate intermediarăcare

este impusă de modul de reglementare al celor două forme de bază şi consacrată de altfel

expres în reglementarea privitoare la pluralitatea de infracţi-uni în art.40 C.pen., cu notă

marginală “pedeapsa în unele cazuri când nu este recidivă”. Prin urmare formele pluralităţii

de infracţiuni sunt: - Concursul de infracţiuni; -Recidiva; - Pluralitatea interme-diară.În toate

cazurile în care aceeaşi persoană a comis mai multe infracţiuni fără a fii fost condamnată

pentru vreuna dintre ele, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni.

64 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., op.cit., pag.286.65 Ibidem66 N. Giurgiu., op.cit., pag.325.

35


2.1. Concursul de infracţiuni.

A.- Definitie si condiţiile generale ale concursului de infracţiuni.

a). Definiţia concursului de infracţiuni. În literature de specialitate sau în literature

penală în vigoare concursul de infracţiuni este o formă a pluratităţii de infracţiuni, săvârşite de

catre aceeaşi persoană, mai înainte de a fii intervenit o conda-mnare definitivă pentru vreuna

dintre ele şi dacă acestea sunt susceptibile de a fii supuse judecăţii67.

Concursul de infracţiuni este o instituţie importantă a dreptului penal, strâns legată

atât de teoria infracţiunii, cât şi de răspunderea penală.

Stabilirea existenţei concursului de infracţiuni înseamnă exact o caracterizare

a infracţiuniilor săvârşite de acelaqşi infractor şi deci justa lor calificare ca infracţiuni

distincte. Prin această stabilire se face deosebirea între concursul de infracţiuni şi formele

unităţii de infracţiune, respective infracţiunea complexă şi cea continuă şi se asigură evaluarea

justa a gradului de pericol social pe care îl reprezintă infractorul68.

Concursul de infracţiuni exprimă, de regulă, un grad mărit de pericol social al

infractorului, acest grad fiind mai ridicat pe măsura creşterii numărului infracţiuniilor

concurente.

b). Condiţiile generale de existenţă a concursului de infracţiuni.

-Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni;

-Infracţiunile să fie săvârşite de catre aceeaşi persoana;

-Infracţiuniile să fie comise înainte de a intervene o condamnare definitivă pentru

vreuna dintre ele;

-Infracţiunea săvârşit. Sau cel puţin două dintre ele să fie supuse judecării;

B.- Formele concursului de infracţiuni.

Concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme, în raport. Cu modul în care se

săvârşesc infracţiunile concurente şi anume: - Concursul real de infracţiuni şi – Concursul

ideal de infracţiuni.

a). Concursul real de infracţiuni. Potrivit dispoziţiilor art. 33 lit.a C.pen., există concurs real

de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşită de catre aceeaşi persoană

înainte de a fi condamnată pentru vreuna dintre ele, chear dacă una dintre infracţiuni a fost

comisă săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.

Infracţiunile, în cadrul concursului real de infracţiuni, apar, de regulă, în mod

succesiv, - între ele intercalându-se perioade de timp diferite(de exemplu: infractorul

săvârşeşte un furt iar după mai multe luni comite o tâlhărie) nu este exclusă nici posibilitetea

ca infracţiunile, generate de acţiuni sau inacţiuni diferite, să apară simultan cum ar fii situaţia 67 G. Antoniu, C.Bulai, Gh. Chivulescu, op.cit.,pag. 71.68 I. Fodor în Explicaţii teoretice, vol.I, pag.259.

36

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni în care o persoană loveşte şi insultă în acelaşi timp, acesta reprezentând totuşi excepţia de la

regulă săvârşirii în mod excesiv a faptelor.

Infracţiuniile ce constituie un concurs real se săvârşesc de obicei în locuri diferite- datorită

acţiuniilor deosebite – nefiind exclusă posibilitatea săvârşirii lor în acelaşi loc 69.

Modul specific de constituire a concursului real oferă posibilitatea ca unele

infracţiuni să apară în formă consumată, altele a tentativei sau sub forma unor acte diferite de

participaţie (coautorat, compli-citate, instigare) raportate la fapte directe.

Infracţiunile în cazul concursului real de infracţiuni, pot fii comise cu orice formă de

vinovăţie70.

După cum există ori nu o legătură între infracţiunile concurente, concursul real se

prezintă sub două modalităţi şi anume: concursul simplu şi concursul de conexitate.-Exista

concurs real simplu când între infracţiunile care îl compun nu se identifică o legătura

obiectivă.

De pildă, făptuitorul comite o infracţiune de furt iar ulterior săvârşeşte o ucidere din

culpă.-Suntem în prezenţa unui concurs real de conexitate în toate împrejurările în care între

infracţiunile concurenteexistă o legătură de conexitate71.Potrivit art 33 lit. a C.pen.,există

concurs de infracţiuni chear dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea alteia

(concurs de conexitate etiologică) sau pentru ascunderea ei (concurs de conexitate

consecvenţială).

b). Concurs ideal(formal) de infracţiuni.

Există concurs ideal de infracţiuni ori de câte ori prin acţiunea sauinacţiunea

săvârşită decătre o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pecare le-a

produs,se găsesc realizate elementele constitutive a două sau mai multe infracţiuni,concursul

ideal de infracţiuni fiind reglementat în art. 33 lit. b C.pen.

Cele două sau mai multe infracţiuni care îl compun se realizează prin săvârşirea unei

acţiuni sau inacţiuni unice care, conjugată cu diverse împrejurări în care are loc şi cu diferite

consecinţe pe carele produce, constituie elementele caracteristice obiective şi subiective ale

mai multor infracţiuni.

Infracţiunile ce compun concursul ideal pot fi de natura diferită72 sau de aceeaşi

69 V.Dobrinoiu, notă la dec. pen. nr. 182 din 15.03.1977. Jud. Timiş, în RRD nr. 3/1978 pag. 53-56.70 Prof.univ.dr.Matei Basarab,Drept Penal(Partea generală)Ed. Fundaţiei, “Chemarea”Iaşi, 1996, pag.28771 Conexitatea poate fi cronologică când infracţiunile sunt săvârşite simultan sau succesiv; topografică, când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc; etimologică, când o infracţiune constituie cauza săvârşirii altei infracţiuni; teleologică, când o infracţiune constituie mijlocul pentru săvârşirea unei alte infracţiuni-scop; consecvenţială, când o infracţiune a fost comisă pentru a ascundeo altă infracţiune; accidentală, când o infracţiune este întâmplător legată de o altă infracţiune. 72 Denumirea de concurs “ideal” folosită în mod obişnuit în teoria dreptului penal a fost, uneori, criticată deoarece concursul ideal de infracţiuni este numai în aparenţă diferit de celreal; în el constituie tot o pluralitate reală de infracţiuni.

37

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni natură73.

Interesul deosebirii concursului ideal de cel real nu se manifestă sub aspectul aplic.rii

pedepsei (tratamentul juridic fiind acelaşi) ci al competenţei şi autorităţii lucrului judecat.

Infracţiunile ce intra în componenţa concursului ideal fiind indivizibile, trebuie urmărite

deodata, iar instanţa competentă să le judece este acea în a cărei competenţă revine

infracţiunea cea mai grava.

Infracţiunile ce formează concursul ideal de infracţiuni pot fii comise cu intenţie ori

din culpă. Nu are relevanţă forma de săvârşire a infracţiunilor concurente.

C. Pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni.

a). Noţiuni preliminare.Una dintre problemele cele mai importante in materiea

concursului de infractiuni ( fără nici o deosebire după acesta este real sau ideal)74 este acea a

stabilirii pedepsei pe care infractorul trebuie să o execute pentru întreaga pluralitate de

infracţiuni, avându-se în vedere faptul că pentru una dintre infracţiuni acesta nu a fost

condamnat, definitive.

În vederea rezolvării acestei probleme în doctrina dreptului penal,cât şi în diferite

legislaţii penale s-au consacrat trei sisteme: Sistemul cumulului artmetic, sistemul absorbţiei

şi sistemul juridic.

● Sistemul cuantumului arithmetic presu-pune ca instanţa să stabilească o pedeapsa

determinată pentru fiecare infracţiune concurentă în parte apoi totalizarea pedepselor stabilite

şi obligarea condamnatului la executarea acestora astfel cumulate. Acest sistem este consa-

crat în prezent în legislatia Statelor Unite ale Americi, fiind considerat că aceasta corespunde

ideii de echitate pentru că pedeapsa trebuie să fie un echivalent al infracţiunii.

● Sistemul absorbţieiconstă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru fiecare

infracţiune concurentă şi obligarea condamnatului la executarea pedepsei cea mai grea care

astfel absoarbe în ea toate celelalte pedepse.

● Sistemul cumulului juridic constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre

infracţiunile concurente şi aplicarea celei mai grele dintre acestea, care poate fii sporite în

anumite limite, asigurându-se în acest fel o pedeapsă corespunzătoare întregii pliralităţi de

infracţiuni săvârşite de catre condamnat.

Cel mai bun sistem este cel al cumulului juridic întrucât celelalte au cateva

inconveniente si anume : cumulul aritmetic poate duce la pedepse exagerate si anume că prin

73 Trib. Supr. Secţ. pen. dec. 1101/1986 în RRD nr. 2/ 1987, pag.73; “Există o atare modalitate de concurs în împrejrarea în care prin nerespecatrea, din culpă a dispoziţiilor referitoare la protecţia muncii s-a produs moartea unei personae”.74 Trib. Supr. Secţ. pen. dec. 1461/1982, în CD pag. 216; “Fapta de a constringe mai multe personae, prin ameninţare sau violenţă, de a da bani ori bunuri aflate asupra lor constituie o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie comise în concurs ideal.

38

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni cumulul tuturor pedepselor uneori se poate ajunge la o cifră ce poatedepăşi viaţa unui om iar

sistemul absorbţiei are un inconvenient pentru justa aplicare a pedepsei si anume ca dupa ce

făptuitorul săvârşeşte o faptă gravă poate apoi să săvârşească mai multe fapte uşoare pentru

că la aplicarea pedepsei fapta gravă îi va absorbi toate celelalte pedepse asfel pedeapsa

primită nu ar fii una justa pentru pluralitatea de infracţiuni săvârşite.

b). Sistemul consacrat de Codul penal român în vigoare. Codul penal din anul 1969

consacră la art. 34 sistemul cumulului juridic în privinţa pedepselor principale în caz de

concurs de infracţiuni.Astfel că potrivit caestui text în caz de concurs de infraţiuni, se

stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa

după cum urmează:

- Când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu

închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

- Când s-au stabilit pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care

poate fii sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se

poate adaugă un spor de până la 5 ani;

- Când s-a stabilit numai amenzi, se aplică amenda cea mai mare care poate fii sporită

până la maximul ei special, iar după acest maxim nu este indestulător se poate adăuga un spor

de până la jumătate din alel maxim;

- Când s-au stabilit o pedeapsa cu închisoarea si o pedeapsă cu amendă, se aplică

pedeapsa închisorii, la cre se poate adăuga amenda,în total sau în parte;

-Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amndă,

se aplică pedeapsa închisorii cea mai grea care poate fii sporită până la maximul ei special,

iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate aplica un spor de până la 5 ani , la care se

poate adăuga amenda cea mai mare care poate fii ridicată până la maximul ei special putând

fii sporită până la jumătate din acel maxim.

Potrivit art. 34 alin. 2 C.pen. prin agravarea pedepsei aplicate şi prin sporul adăugat

peste maximul special al acesteia nu trebuie să le depăşească totalul pedepselor stabilite de

instanţă pentru infracţiunile concurente.

c). Pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de

infracţiuni.În Codul penal s-au stability reguli de aplicare a pedepselor complementare si

masurile de siguranţă pentru un concursde infracţiuni. În acest sens în art. 35 C.pen. se

prevede: “ Dacă pentru una dintre infracţiuniile concurente s-a stability o pedeapsă

complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chear de

aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

39


Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementarede aceeaşi natură şi cu acelaşi

conţinut, se aplică pedeapsa cea mai grea dintre acestea .

Măsurile de siguranţă de natură deosebită, luată în cazul infracţiuniilor concurente, se

cumulează”.

d).Contopirea pedepselor pentru infracţi-uni concurente.

Infracţiuniile concurente sunt judecate deodată şi de aceeaşi instanţă însă este posibil

ca instanţa să nu cunoască, în momentul judecăţii, că inculpatul mai săvârşise una sau chear

mai multe infracţiuni concurente sau să cunoască aceqasta situaţie, dar să fie nevoită să le

judece separate datorită complexităţii deosebite a unei dintre cause sau a altor împrejurări

care ar atrage, întârzierea nejustificată a celorlalte cause, ori este posibil ca judecata

infractorului pentru infracţiuniile concurente să se facă de către instanţe diferite. Întrucât în

astfel de situaţii infractorul rămâne condamnatdefinitiv, prin hotărâri distincte la mai multe

pedepse, ceea c ear contravene regulilor prevăzute de lege cu privire la aplicarea pedepsei în

caz de concurs de infracţiuni, în Codul penal a fost creată instituţia contopirii pedepselor în

care sunt stabilite reguli ce trebuie respectate în oricare dintre ipotezele de mai sus.Exemplu:

în cazul în care un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune

concurentă se vor aplica dispozitiile art. 34 şi 35C.pen., privitoare la aplicarea pedepseiîn

caz de consurs de infracţiuni. Aceasta presupune ca instanţa care judecă infracţiunea

descoperită ulterior, după ce stabileşte pedeapsa stabilită pentru această infracţiune, aplică

pedeapsa cea mai grea, care poate fii acea stabilita anterior sau acea stabilit. Pentru

infracţiunea ulterior descoperită.

În vaianta în care după rămânerea definitivă a hot.rârii de condamnare se constată că

infractorul mai fuses condamnat definitive pentru una sau mai multe infrac;iuni concurente

de către aceeaşi instanţă sau instanţe diferite, pedepsele urmează să fie contopite prin

aplicarea art. 34 şi 35 C.pen.

Potrivit art. 35 alin. Ultimo regulile privitoare la contopirea pedepselor pentru

infracţiuni concurente se aplică şi în cazul în care pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, aplicate

infractorului pentru una sau unele dintre infracţiunile concurente, a fost comutată sau

înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Aplicarea pedepselor privitoare la contopirea pedepselor pentru infracţiunile concu-

rente este obligatorie chear dacă condamnatul a exe-cutat în total sau în parte pedeapsa

aplicată prin hotărârea anterioară. În caeasta situţie potrivit art 36 C.pen. ceea ce s-a executat

se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente în ansamblul lor.

40

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni Instanţa competentă să efectueze contopirea pedepselor definitive aplicate prin hotărâri ale

unor instanţe diferiteeste instanţa de executare a ultimei hotărâri75 sau atunci câmd

acelcondamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază

teritorială se află locul de deţinere.

2.2. Recidiva.

A.-Definiţia, termenii şi condiţiile recidivei.

a). Definiţia recidivei.Potrivit reglemen-tăriilor în vigoare76 recidiva poate fi definită ca o

Forma a pluralităţii de infracţiuni care există când după o condamnare definitivă la pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii de pâna la 6 luni, neexecutate sau în cazul în

care condamnarea vizează pedeapsa închisoriichear după executarea acesteia, condamnatul

savârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie (într-un anumut timp determinat), pentru care

legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închi-sorii mai mare de un an.

Recidiva presupune că între momentele ce marchează săvârşirea celor două

infracţiuni succesive intervine o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima

infracţiune.Ceea ce caracterizează re-cidiva este prin urmare, împre-jurarea că pluralitatea de

infracţiuni săvârşită de aceeaşi persoană a este realizat într-un mod şi anume: după ce

făptuitorul a fost condamnat definitive pentru o infracţi-une mai săvârşeşte ulterior, înainte de

a începe executarea pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare sau după ce

a executat pedeapsa închisorii la care a fost condasmnat, una sau mai multe infracţiuniîn

anumite condiţii.

Starea de recidivă nu se poate stabili pe baza simplei declaraţii a inculpatului,ci se

determină prin cazierul judiciar. Potrivit art. 2 din Legea nr. 290 din 24.06.200477, în cazierul

judiciar se ţine evidenţa persoanelor condamnate ori împtriva cărora s-au luat alte măsuri cu

caracter penal. Putem defini, deci, recidiva ca fiind starea, situaţia, împrejurarea în care se

găseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după ce, anterior, a fost condamnată sau

a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune78.

Astfel reiese că trebuie să existe o con-damnare pentru o infracţiune şi o nouă infracţi-

une comisă.Acestea sunt elementele stării de recidivă. În literatura juridică aceste elemente au

fost denumite termeni ai recidivei. Primul termen al recidivei constă întotdeauna într-o

75 Trib.Mun.Bucureşti, secţia a II a penală, dec. nr. 120 din 1993, Dreptul penal nr.8/ 1994, pag. 101.76 S-au avut în vedere Decret-Legea nr.6 din 1990 prin care s-a abolit pedeapsa cu moartea şi înlocuită cu detenţiunea pe viaţă cât şi noile modificări ale art. 37 şi 39 C.pen., produse prin Legea nr. 140/ 1996. 77 Publicată în M. Of. nr. 586/30.06. 2004.78 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.223.

41

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate,iar cel de-al doilea termen constă în

săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

Infractorul care a săvârşit o recidivă, dovedeşte incorigibilitate în raport cu pedeapsa

care a fost condamnat şi pe care uneori a şi executat-o. Este de reţinut, menţionează autorii

români, că existenţa recidivei - simptom de incorigi-bilitate - stă la baza distincţiei ce se

faceîntre infractorul primar şi infractorul recidivist79.Denumirea de infractor primar este dată

infractorului care nu a mai fost anterior condamnatpentru o infracţiune sau eventual pentru un

concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat, însă condamnarea nu

îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.

În mod corespunzător,denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a

mai fost condamnat, însă, după condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei,

săvârşeşte din nou o infracţiune, în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de

recidivă80.Infractorii recidivisti sunt exceptati, de regulă, de la beneficial unor acte de

clemenţă ale statului cum sunt amnistia şi gratierea.

Din punct de vedere criminologic, recidiva şi recidivismul fac obiectul unor

preocupări speci-ale pe planul cercetării cauzelor recidivismului81, precum şi al trăsăturiilor

carcteristice ale personalităţii infractorului recidivist82.

Având în vedere particularităţiile pe care le ridică recidivismul în contextual luptei

împotriva fenomenului infracţional în ansamblu, legiuitorul dă dovadă de o deosebită

rigurozitate şi exigenţă atât în reglementarea condiţiilorde existenţă ale recidivei, cât şi în

reglementarea modului de sancţionare a celor în sarcinacărora se reţine această stare.

b). Termenii recidivei.Tocmai de la definiţia recidivei se poate observa că aceasta este

condiţio-nată, pe de o parte de existenţa unei condamnări definitive a infractorului la pedeapsa

detenţiunii pe viaţă, ori la pedeapsa închisorii de o anumită durată pentru una sau mai multe

infracţiuni săvârşite anterior, iar pe de altă parte, de săvârşire din nou cu intenţie de către

acesta a unei infracţiuni de o anumită gravitate.

Condamnarea definitivă şi infra-cţiunea săvârşită din nou apar,asadar,ca elemente

constitutive ale stării de recidivă. În teoria dreptului penal, acestor elemnte li s-a dat

denumirea de termeni ai recidive.

Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă fie la pedeapsa

detenţiunii pe viaţă fie la pedeapsa închisorii de o anumită durată (peste 6 luni sau 3

79 Bulai C, Bulai B.N., op.cit. - p.534-535.80 Ibidem.81 Ioan Molnar , Recidiva şi recidivismul în sfera fenome-nului infracţional, Ed.M.I. 1992, pag.94 şi urm.;V. Costea, O.Loghin, Însemnări la cel de-al XVIII-lea Curs Intern. de Crim., în RRD nr. 1/1969, pag.169.82 C.Bulai op.cit., pag. 226.

42

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni condamnări de până la 6 luni), iar al doilea termen al recidivei este format , în toate cazurile,

din săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate de o anumită gravitate( legea penală

prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an). Poate

constitui primul termen al recidivei chear o hotărâre de condamnare în străinătate. Aceasta

rezultă din dispoziţia cuprinsă în art. 37 alin. 3 din C.pen., care prevede că pentru stabilirea

în cazurile prevăzute la lit. a şi b se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare

pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română,dacă hotărârea de

condamnare a fost recunoscuta potrivit dispozitiilor legii.

c). Condiţii de existenţă a recidivei. Recidiva presupine anumite condiţii, în absenţa

cărora pluralitatea de infracţiunipoate fii încadrată în reglementarea concursului de infracţiuni

sau a dispoziţiilor art. 40 din C.pen.

Potrivit normelor penale în vigoare pentru a realize starea de recidivă este necesară

existenţa următoarelor condiţii:

♦ O primă condiţie o constituie existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa

detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei asemenea

condamnări de până la 6 luni inclusive, pronunţată sau pronunţate pentru infracţiuni

intenţionate care formează primul său termen, aşadar hotărârea de condamnare trebuie să aibă

caracter definitiv. Săvârşirea unei noi infracţiuni după pronunţrea unei hotărâri judecătoreşti

care nu a intrat în puterea lucrului judecat atrage regulile concursului deinfracţiuni şi nu ale

recidivei.

Nu constituie starede recidivă dacă o nouă infracţiune s-a comis după ce hotărârea

definitivă a fost casată în urma recursului cu trimitere pentru o nouă judecareşi înainte ca o

nouă hotărâre să se fii pronunţat în această cauză83.

Condamnarea definitivă trebuie să privească o infracţiune intenţionată şi de o

anumită gravitate. Deşi legea prevede expres că hotărârea de condamnare trebuie să fie

pronunţată pentru o infracţiune intenţionată, se consideră că şi o hotărâre pronunţată pentru o

faptă praeterintenţionată poate forma primul termen al recidivei, întrucât o asemenea faptă

include în ea şi oactivitate intenţionată, care a constituit, de altfel, infracţiunea cu care a

început făptuitorul, pe care s-a grefat urmarea periculoasă mai gravă, atribuită lui pe bază de

culpă84.

♦ O a doua condiţie o constituie săvârşirea unei noi infracţiuni.Starea de recidivă

presupune ca după condamnarea definitivă(indiferent dacă s-a executat sau nu pedeapsa)

făptuitorul să săvârşească o nouă infracţiune. Condamnarea anterioară constituie doar o

83 Vezi c.Bulai, Recidiva în dreptul penal roman, în SCJ nr.1/1966, pag.7184 Maria Zolyneak, Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei,în RRD nr. 6/1983, pag. 10-11.

43

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni premisă de caredepinde existenţa recidivei, lăsând deschisă posibilitatea apariţiei sale.Aceasta

ia fiinţă însă numai cu săvârşirea celei de a doua infracţiuni care formează cel de al doilea

termen al său.

Noua infracţiune poate să conste într-o faptă prevăzută de legea penală, toate aceste

situaţii semnificând săvârşirea unei infracţiuni în sensul prevăzut de art. 144 din C.pen.

Deşi legea penală impune c. a doua infracţi-une să fie o faptă intenţionată se

apreciază că şi o infracţiune praeterintenţionată poate constitui al doilea termen al recidivei,

pentru raţiunile invocate în considerarea aceleiaşi idei legată de primul termen al recidivei.

Practica judiciară promovează această soluţie85.

♦ A treia condiţie este ca atât condamnarea anterioară câtşi noua infracţiune să

privească acelaşi infractor.

Recidiva ca formă a pluralit.ţii de infracţiuni presupune, ca cei doi termeni să fie

realizaţide acleaşi făptuitor.

Făptuitorul în raport cu cei doi termini, poate fi autor sau coauthor în săvârşirea unei

infracţiuni şi instigator sau complice în comiterea alteia, cu condiţia ca în toate aceste situaţii

să se realizeze prevederile legii atât în ceea ce priveşte prima condamnare, cât şi noua

infracţiune comisă.

B.- Modalităţiile recidivei.

a).Modalităţiile recidivei în doctrina penală.

Cei doi termini ai recidivei fiind ei însuşi susceptibilide numeroase variaţiuni,

determină la rândul lor o anumită configuraţie a stării de recidivă. De exemplu, primul

termen al recidivei poate fii o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe

viaţă ori la pedeapsa închisorii, variabilă ca durată, fiind posibil ca hotărârea să nu fie în

executare, să fie în curs de executare sau ca pedeapsa închisorii să fie în întregime executată

ori considerată ca executată; hotărârea de condamnare poate fii pronunţată uneori de către o

instanţă judecătorască străină, pedeapsa aplicată poate privi o singură infracţiune sau un

cumul de infracţiuni etc.

La rândul său cel de al doilea termen al recidivei poateconsta în săvârşirea unei

infracţiuni de acelaşi fel cu infracţiunea săvârşită anterior ori de o gravitate diferită de

aceasta, la un interval mai mare sau mai mic de timp, de la executareapedepsei închisorii etc.

În funcţie de aceste variaţiuni oe care le prezintă cei doi termini ai recidivei, în teoria

dreptului penal s-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei felului în care aceasta se prezintă

85 Trib.Supr.secţ.pen. dec.nr. 343/11.02.1976 în CD.1976, pag.30.

44

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni în concret86.

Cele mai cunoscute modalităţi sau feluri sent: - recidiva după condamnare si – recidiva

după executare; -recidiva generală şi – recidiva specială; - recidiva mare şi – recidiva mică;-

recidiva temporară şi – recidiva permanentă;- recidiva absolută şi – recidiva relativă; -

recidiva cu effect unic şi – recidivacu efecte progressive; - recidiva teritorială şi – recidiva

internaţională

- Recidiva după condamnare sau recidiva post-condamnatorie există în cazul

săvârşirii din nou a unei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime

pedeapsa la care a fost anterior condamnat.

- Recidiva după executare sau post executorie este atunci când săvârşirea din nou a

unei infracţiuni are loc după ceinfractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară

(pedeapsa închisorii).

- Recidiva generală înseamnă săvârşirea, mai înainte, a unei infracţiuni de o anumită

natură (exemplu: viol) şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei cu

închisoarea a unei noi infracţiuni de altă natură (exemplu: tâlhărie).

- Recidiva specială; prin aceasta se înţelege situaţia când cele dou. Sau mai multe

infracţiuni ce formează termini ei sunt de aceeaşi natură (exem-plu: înşelăciune- înşelăciune).

- Recidiva absolută este atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea

primei condamnări.

- Recidiva relativă este atunci când pedea-psa anterioară trebuie să fie de o anumită

gravitate pentru a dovedi perseverenţa infracţional. al făptuitorului.

- Recidiva mare: prin aceasta se înţelege săvârşirea de infracţiuni grave,atât

infracţiunea ce formează primul termen cât şi infracţiunea care îl constituie pe cel de al doilea

termen al recidivei.

- Recidiva mica: prin aceasta se înţelege săvârşirea de infracţiuni uşoare mai înainte

(primul termen) şi de infracţiuni mai grave după condamnare sau după executarea pedepsei

( al doilea termen).

- Recidivacu efect unic este acea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar

repeat starea de recidivă.

- Recidiva cu efecte progresive este acea ale cărei consecinţe se agravează

progresivcu fiecare nouă recidvă.

- Recidiva teritorială se numeşte atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa

ca primul ei termen să fie o hotărârede condamnare pronunţată de catre o instanţă naţională.

86 Vezi c.Bulai, Recidiva în dreptul penal roman, în SCJ nr.1/1966, pag. 80; V.Dongoroz, Drept penal 1993, pag. 350-352; M.Zolyneak, Drept penal op.cit. pag. 314-320.

45

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni - Recidiva internaţionala spre deosebire de cea teritorială la primul termen poate fi o

condam-nare pronunţată de către o instanţă în străinătate pentru o faptă recunoscută ca

infracţiune de legea penală română.

b). Modalităţiile recidivei în legislaţia penală română.

În reglementarea instituţiei recidivei în dreptul penal roman s-a avut în vedere

modalită-ţiile acesteia exprimate în doctrina penală.În Codul penal român în vigoare

reglementarea recidvei se face prin dispoziţiile art. 37-39 C.pen., modalităţiile principale ale

recidivei fiind recidiva post-condamnatorie (după condamnare), recidiva post-executorie

(după executare) şi mica recidivă care poate fii post-condamnatorie sau post-executorie.

C.- Recidiva post-condamnatorie (după condamnare).

a). Noţiune şi caracterizare. Există recidivă post-condamnatorie, potrivit art. 37 alin. 1

lit. a C.pen., atunci când după rămânerea definitivă a unei hot.râri de condamnare la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat

săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în

timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a

doua detenţiune este pedeapsa pe viaţă ori închisoarea mai mare de 1 an.

Recidiva post-condamnatorie presupune doi termini: - o condamnare definitivă la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a închisorii mai mare de de 6 lunicare reprezintă primul

termen, iar o nouă infracţiune pentru care legea penală prevede pedea-psa detenţiunii pe viaţă

sau a închisorii mai mare de un an săvârşită cu intenţie de către cel condamnat înainte de

începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în starede evadarecare

reprezintă cel de al doilea termen.

b). Condiţii cu privire la primul termen. O primă condiţie constă în existenţa unei

hotărâri definitive de condamnare a infractorului la pedea-psa unei amenzi indifferent de

marimea acesteia, şi nici condamnare la pedeapsa închisorii daca aceasta este de 6 luni sau

mai mică87.

Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanţăpentru o

singură infrac-ţiune sau pentru un concurs de infracţiuni88.

În acest din urma caz (concurs de infracţi-uni) este vorba de pedeapsa închisorii

rezultată care trebuie să fie mai mare de 6 luni,chear dacă pedep-sele stabilite pentru

infracţiunile concurente luate separate,nu depăşeşte nici una durata de 6 luni89.

87 C.Bulai, în Explicaţii teoretice, vol.1, pag. 301; V. Rămu- reanu în Codul penal comentat şi adnotat, partea generală, pag.275.88 Trib.jud.Timiş,dec.pen.nr.559/1997,în RRD nr. 3/1979, pag.65.89 C.Bulai, Codul penal român,vol. I, op.cit.,pag. 230; Matei Basarab

46


De asemenea poate constitui ptimul termen al recidivei post condamnatorii, chear şi o

hotărâre definitivă decondamnare pronunţată în străinătate (srt.37 alin. 3 C.pen.)pentru o faptă

prevăzută de legea penală română, dacă aceasta a fost recunos-cută, potrivit dispoziţiilor legii

de instanţele române. Asadar prin dispoziţiile art. 37 alin. 3 C.pen., legea penală română

consacră şi aşa numita recidiva internaţională.

O altă condiţie necsară pentru existenţa primului termen al recidivei post-

condamnatorie vizează forma de vinovăţie, în sensul că hotărârea de condamnare să fi fost

pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din prevederile

art. 38 alin.1 lit.a¹ C.pen., în care se arată că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama

de infracţiunile săvârşite din culpă, Instituirea acestei cinditii se justifică prin aceea ca

recidiva este o expresie a perseverenţei infracţi-onale a făptuitorului şi care este evidenţiata

numai în cazul infracţiuniilor intenţionate.

Dacă pedepsa anterioară a fost aplicată pentru un concurs de infracţiuni, dintre care

una sau mai multe sunt neintenţionate, starea de recidivă subzistă, în care cel puţin una dintre

celelalte infracţiuni concurente a fost comisă cu intenţie şi sancţionat. cu o pedeapsă a

închisorii mai mare de 6 luni90 ori detenţiune pe viaţă.Deşi la infracţiunile praeterintenţionate

forma de vinovăţie este complexă- intenţie din culpă- de condamnările pentru acestea se va

ţine seamala stabilirea stării de recidivă, deoaceceelemntul determinant în această situaţie

este inteţia subiectului de a săvârşii infracţi-unea de bază, chear dacă în raport cu rezultatul

mai grav,care a depăşit intenţia iniţială, făptuitorul a avut o poziţie subiectivă caracterizată

prin culpă91.

Cea de a treia condiţie se referă la hotărârea de condamnare, care nu trebuie să fie

dintre acelea care, potrivit legii exclude starea de recidivă potrivit art. 38 C.pen.; intră în

această categorie:

♦ Condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii (art. 38 alin. 1 lit. 2

C.pen.) si având în vedere că caestă prevedere nu avea suport întrucât în baza Dec.218/1977

minorii nu puteau fiicondamnati lapedeapsa închisorii, astfel că prin apariţia Legii

nr.104/1992 s-au adus unele modificări art. 38 alin. 1 lit.a C.pen.Prin excluderea de la starea

de recidivă a condamnăriilor pronunţate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii s-a

urmărit să nu secreeze dificultăţi în reeducarea minorului cât şi a faptului că nu se poate vorbi

de perseverenţă infracţională în legătură cu infrac;iunile săvârşite în perioada minorităţii.

♦ Condamnăriile pentru infracţiuni ulterior amnistiate (art. 38 alin.1 lit.b

C.pen).Dacă infracţinea pentru care s-a pronunţat condamnarea anteri-oară a fost amnistiată

90 Trib.jud.Braşov,dec.pen. nr. 678/1974, în RRDnr. 5/1975,pag.71.91 Trib.jud.Prahova, sent.pen. nr. 102/1973 în Notă de N. Conea RRD nr.2/1975 pag. 62.

47

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni dispare însuşi temeiul condamnării,care nu mai poate produce efecte sub aspectul stării de

recidivă.Întrucat recidiva apare în momentul săvâr-şirii infracţiunii ce constituie cel de al

doilea termen al său,efectele amnistiei diferă după cum prima infracţiune a fost amnistiată

înaintea sau după comiterea celei de-a doua infracţiuni.În primul caz amnistia exclude starea

de recidivă pe când cel de-al doilea o înlătură, ca şi când nu a existat niciodată92.

♦ Condamnăriile pentru fapte ulterior dezincriminate (art. 38 alin. 1 lit.c C.pen), în

momentul intrării în vigoare a legii prin care fapta a fost dezincriminată, încetează pe deplin

toate consecinţele penale ale acestei hotărâri judecătoreşti privitoare la această faptă, sau

odată ce noua lege a ridicat fapteicaracterul penal, condamnarea devine lipsită de obiect şi nu

se mai poate constituica fiind primul termen al recidivei.

c). Condiţii celui de-al doilea termen. Acesta la rândul său trebuie să înteplinească mai

multe condiţii si anume: - O primă condiţie este aceea că infractorul să săvârşească din nou o

onfracţiune cu intenţie.

Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate consta în

participarea la săvârşirea acestora ca autor,instigator sau complice.

Poate constitui al doilea termen al recidivei şi o infracţiune praeterintenţionată

deoarece “primum delictum”, din compunerea infracţiunii praeterintenţionate este săvârşit cu

intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav,chear dacă acesta este produs din culpă.

- Cea de a doua condiţie se referă la faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită din nou să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an.

- o ultimă condiţie necesară pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei

post-condamnatorii constă în aceea că infracţiunea respectivă trebuie să fie săvârşită înainte

de execu-tarea pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Infracţiunea se consideră comisă înainte de începerea executării pedepsei, dacă se

comite în perioada ulterioară rămânerii definitivea conda-mnării (art. 416- 417 C.proc.pen.)

când faptuitorul, fie că se sustrage de la executarea pedepsei anteri-oare, fie că – deşi nu se

sustrage de la executarea obţinut amânarea executării pedepsei (în cazurile prevăzute de art.

453 C.proc.pen.),fie că a beneficiat de suspendarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.

Infracţiunea ulterioară se reţine cafiind săvârşită în timpul executării pedepsei, dacă se

comite în intervalul de timp în care cel condamnat se află efectiv în executarea pedepsei

detenţiunii pe viaţă ori a închisorii indiferent de modul de executare a acestei din urmă

(regim de detenţie, prin executarea la locul de muncă ori prin executarea într-o închisoare

militară).

92 V.Dongoroz,Drept penal, pag. 364;Matei Basarab op.cit. pag. 314

48


În cazul în care, după evadare sau cu prilejul evadării cel condamnat a săvârşit şi o

altă infracţiune,aceasta, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea penală, poate forma al

doilea termen de recidivă post-condamnatorie.

În cazul când în oricare din aceste trei situaţii mai sus menţionate cel condamnat a

săvârşit mai multe infracţiuni- aflate între ele în concurs- starea de recidivă se va constitui în

raport de fiecare dintre infracţiunile săvârşite în parte, asa încât avem în acest caz o recidivă

multiplă.

D.- Recidiva post-executorie.

a). Noţiune şi carcterizare. Potrivit art. 37 alin.1 lit.b şi alin. 2 C.pen. există recidivă

după executare sau post-executorie atunci când după executarea unei pedepse cu

închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după

împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse sau a pedepsei

detenţiunii viaţă,cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea

prevede detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de un an.

Trăsătura caracteristică a acestei modalităţii a recidivei constă în faptul că primul ei

termen este o infracţiune a cărei pedeapsă infractorul a executat-o ori a fost considerată ca

fiind executată şi, după aceea el săvârşeşte din nou o infracţiune.

b). Condiţiile primului termen. –O primă condiţie este aceea că pedeapsa detenţiunii

pe viaţă să fie considerată executată ca urmare a prescripţiei executării acestei pedepse ori

ca pedeapsa închisorii mai mare de 6 lunila care a fost condamnat infractorul să fie executată

sau considerată executată ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă sau ca

urmare a prescripţiei executării acestei pedepse.

Aceasta constituie trăsătura distinctivă,de ordin simptomatic dintre recidiva post-

condamnatorie şi cea post-executorie.

- O a doua condiţie identică cu cea a modalităţii precedente este ca infracţiunea,pentru

care s-a execuat pedeapsa, să fie intenţionată.

-A treia condiţie pentru existenţa primului termen a recidivei post-executorie este ca

hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art.38 alin.1 C.pen., ori pentru

aceasta s. fii intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul de reabilitare(art.38 alin.2

C.pen.).

Reabilitarea fiind o cauză care înlătură consecinţele condamnării, printer care şi

starea de recidivă, este justificat ca o condamnare, în privinţa căreia a intrevenit reabilitarea

de drept( art. 134, art. 86, art.86 ind.6 mşi art. 62 alin.5 C.pen.) sau reabilitarea

judecătorească (art.135 şi următoarele C.pen.),să nu mai poată constitui primul termen al

recidivei post-executorii.

49


c).Condiţiile celui de-al doilea termen. -In-fracţiunea săvârşită din nou poate fi de

orice natură însă trebuie să fie săvârşită cu intenţie ori praeterintenţie,- iar pedeapsa

prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie detenţiunea pe viaţă ori

închisoarea mai mare de un an.-Altă condiţie este aceea ca săvârşirea infracţiunii să aibă loc

după data terminării executării pedepsei, după data public.rii actului normative de graţiere

totală saua restului de pedeapsă, respective după data la care s-a împlinit termenul de

prescripţie a execu-tării pedepsei anterioare.

În ipoteza în care ulterior realizării primului termen a recidivei post-executorii

făptuitorul comite două sau mai multe infracţiuni concurente, fiecare infracţiune concurentă

formează al doilea termen (dacă sunt îndeplinite condiţiile )a recidivei post-executorie

separată, într-un asemenea caz, făptui-torul devine, multirecidivist.

În varianta în care s-a excutat în străinătate o condamnare pentru o faptă prevăzută şi

de legea penală română iar hotărârea condamnatorie străină a fost recunoscută potrivit

dispoziţiilor legii (art. 519-520 C.proc.pen.) instanţa are latitudinea, de a stabili starea de

recidivă după executare, după executare, în conformitate cu art. 37 alin. Ultimo C.pen. să

reţinăsausă refuse a considera ca prim termen a recidivei, condamnarea pronunţată în

străinătate.

E. Mica recidivă.

a). Noţiune şi caracterizare. Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. 1 lit. c şi alin. 2 C.pen.,

există recidivă şi atunci când după la cel puţin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni

sau după executare,după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia

execut.rii a cel puţin a trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune

cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiune pe viaţă ori pedeapsa închisorii

mai mare de un an.

Mica recidivă care se deosebeşte de marea recidivă prin structura primului termen

care este multiplu, dar poate să apară fie ca recidivădupă condamnare, fie ca recidiva după

executare.

b). Condiţiile primului termen. O primă condiţie o constituie existenţa a cel puţin trei

condamnări, definitivă la pedeapsa închisorii de până la 6 luni. Aceste condamnări trebuie să

fie distincte, pronunţate pentru infracţiuni distincte sau fiecare in parte pentru câte un concurs

de infracţiuni.În acest caz se cere ca pedeapsa rezultată pentru fiecare concurs în parte să nu

depăşească 6 luni închisoare93.

93 V. Rămureanu, op.cit.,pag. 277.

50


O altă condiţie pentru a exista primul termen al mici recidive este ca toate cele trei

infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele respective să fie săvârşite cu intenţie iar

condamnările pentru aceasta să nu facă parte din acelea prevăzute de art. 38 C.pen.

c). Condiţiile celui de-al doilea termen. În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii

recidive condiţiile cerute pentru existenţa s-a sunt aceleaşi caîn cazul marii recidive.Pentru

existenţa micii recidive se cere ca infracţiunea săvârşită din nou să fie intenţionată iar

pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă ori

închisoarea mai mare de un an.

F. Pedeapsa în caz de recidivă. În art. 39 C.pen. sunt prevăzute regulile de stabilire a

pedepsei în caz de recidivă, după cum aceasta este post-condamnatorie sau post-executorie.

a). pedeapsa în cazul recidivei post-condamnatorii. Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 1

în cazul recidivei postcondamnatorii pedeapsa stabilită p[entru infracţiunea săvârşită ulterior

şi pedeapsa aplicat. Pentru infrac;iunea anterioară se contopesc după regulile privitoare la

concursul de infracţiuni prevăzute în art. 34 şi art. 35 C.pen., cu deosebirea că în cazul

recidivei după condamnare sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei

închisorii celi mai grele poate urca până la 7 ani.

În varianta în carepedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face

între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită

ulterior(art.39 alin.2 C.pen.).

Dacă săvârşirea din nou a infracţiunii are loc în stare de evadare, prin pedeaspsa

anterioară se înţelege pedeapsa cese execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare

(art.39 alin.3 C.pen.). Prin urmare instanţa atunci când stabileşte pedeapsa ce a mai rămas de

executat din pedeapsa anterioară la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare.

Acest fapt decurge din prevedrile art. 269 alin. 3 C.pen care prevede că pedeapsa

aplicată pentru evadare se adaugă la pedeapsa care se execută, cumulându-se cu aceasta.

b). pedeapsa în cazul recidivei post-executorie. Când infractorul săvârşeşte din nou o

infracţiune cu intenţie ,după ce a executat o pede-apsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, la

stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune instanţa poate aplica făptuitorului recidivist o

pedeapsă până la maximul special iar dacă acest maxim este considerat neândestulător, în

cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica

un spor de cel mult două treimi din maximul special.

c). pedeapsa în cazul mici recidive. Potrivit art. 39 alin. 5 C.pen., întrucât mica

recidivă în raport cu momentul realizării celui de-al doilea termen, poate exista fie ca

termen, poate exista fie ca recidiva postcondamnatorie, fie ca redidiva postexecutorie, la

stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru fiecare formă de recidivase vor aplica,după caz,

51

Covaci-Ciucescu Vasile Pluralitatea de infracţiuni dispozitiile privitoare la recidivă, după condamnare sau cele referitoare la recidivă după

executare.

d). Descoperirea ulterioare a stării de recidivă. Deoareceeste posibil ca infractorul

să fie condamnat definitive pentru o infracţiune, fără ca instanţa să fi cunoscut că acesta este

recidivist, astfel că la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru ultima infracţiune nu sa ţinut cont

de starea de recidivă în care se afla,în art. 39 alin 6 C.pen., se prevede posibilitatea

recalculării pedepsei când se descoperă ulterior starea de recidivă.

Daca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa

să fii fost executată sau considerată caexecutată se descoperă că cel condamnat se afla în

stare de recidivă, instan-ţa procedează la recalcularea pedepsei aplicând dispiziţiile art. 39

alin. 1 C.pen; dacă după execuatrea pedepsei pentru o infracţiune anterioară se constată

existenţa stării de recidivă la recalcularea pedepsei se aplică prevederile art. 39 alin.4 C.pen.

Recalcularea pedepsei este prevăzută numai pentru marea recidivăşi operează numai dacă

starea de recidivă a fostdescoperită mai înainte capedeapsa pentru infracţiunea care formează

al doilea termen al recidivei săfii foat executată sau considerată executată.

2.3. Pluralitatea intermediară.

Există pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul în caredupă condamnarea definitivă a

infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior,acesta săvârşeşte din nou o infracţiune,

înaintede începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stareade evadare

şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de recidivă.

Astfel este vorba de pluralitate de infracţiuni care constituie concurs de infracţiuni

întrucât infra-ctorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiu-ne şi apoi, înainte de

începerea executării pedepsei în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, săvârşeşte

din nou o infracţiune, fără a fii insă inde-plinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa

recidivei.

În acest caz va fii pluralitate de infracţiuni în situaţia în care făptuitorul a fost

condamnat definitive pentru o infracţiune din culpă însă ulterior, înainte de terminarea

executării pedepsei pentru acea infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată pentru

care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.În exemplul formulat nu

există concurs pentru că a intervenit o condamnare definitivă darn u există nici o

recidivăîntrucât prima infracţiune este comisă dinculpă.

În cazul pluralităţii intermediare de infracţiune se aplică, în sancţionarea făptuitorului,

potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.

52

Covaci-Ciucescu Vasile Reglementarea unitaţii şi pluralităţii de infracţiunii în noul Cod Penal

CAPITOLUL IV

REGLEMENTAREA UNITĂŢII ŞI A PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI ÎN NOUL

COD PENAL.

O prima modificare vizează denumirea capitolului. În vechiul Codul penal acest

capitol este denumit „Pluralitatea de infracţiuni”, în conţinutul căruia se reglementează

formele pluralităţii de infracţiuni, infracţiunea continuată şi cea complexă, în această ordine.

În proiect se modifică denumirea capitolului din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi

pluralitatea de infracţiuni” pentru ca în realitate se reglementează ambele instituţii, dându-se

prioritate infracţiunii continuate şi acelei comple-xe în raport cu pluralitatea de infracţiuni .

Capitolul al V –lea din Noul Cod penal, intitulat Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni,

conti-ne mai multe modificări în raport cu reglementarile cuprinse în Codul penal în vigoare.

Art. 34 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de

timp, dar ,n realizarea aceleiasi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau

inacţiuni care prezintă, fiecare ,n parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni .

(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau

ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inac;iune care constituie prin ea însăşi o

faptă prevăzută de legea penală.

Art. 35 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată si infracţi-unea complexă

(1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevazută de lege pentru

infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei

închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

(2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevazută de lege pentru acea

infracţiune .

(3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai

rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevazută de lege

pentru infracţiunea complexă consumată.

Art. 36 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă

Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este

judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,

tinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă

53

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/263/PEDEAPSA

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/689/INFRACTIUNEA



http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4457/Lege


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1928/Intentie


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1813/Infractiune_consumata











http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1018/Actiune


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1827/Infractiuni_contra_reprezentantului_unui__strain


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2181/Codul_penal


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1736/Pluralitatea_de_infractiuni


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2181/Codul_penal


corespunzătoare, care nu poate fi mai usoară decât cea pronunţată anterior.

Art. 37 Concursul de infracţiuni

(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost

săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată

definitiv pentru vreuna din ele.

Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una din infracţiuni a fost comisa pentru săvâr-

şirea sau ascunderea altei infracţiuni .

(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârsită de o

persoana, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,

realizează conţinutul mai multor infracţiuni .

Art. 38 Pedeapsa principală in caz de concurs de infracţiuni

(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în

parte si se aplica pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-a stabilit o pedeapsa cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu

închisoare ori cu amenda, se aplica pedeapsa detentiunii pe,viata;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la

care se poate adaugă un spor de până la jumătate din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la

care se poate adauga un spor de până la o jumătate din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d) când s-a stabilit o pedeapsa cu închisoare şi o pedeapsă cu amenda, se aplică

pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse

cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit.b) la care se adaugă în întregime

pedeapsa amenzii conform lit.c).

(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare, dacă prin adăugare la

pedeapsa cea mai grea a unui spor de jumatate din totalul celorlalte pedepse cu închisoare

stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii,iar pentru

cel putin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevazută de lege este închisoarea de

20 ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Art. 39 Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune

concurenţa, se aplica dispoziţiile art. 38.

(2) Dispoziţiile art. 38 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotarare de conda-

54

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/321556/Condamnare_

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1819/Hotarare

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/688/INFRACTORUL

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2203/Contopirea_pedepselor




http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1506/Inchisoare




http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1467/Amenda















http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2822/Cauza

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1018/Actiune



mnare a rămas definitivă,se constată ca cel condamnat mai suferise o condamnare

definitivă pentru o infracţiune concurenţă .

(3) Dacă infractorul a executat întegral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea

anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile

concurente.

(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se

aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viată a fost comutată sau

înlocuită cu pedeapsa iînchisorii.

(5) În cazul contopirii pedepselor conform alineatelor precedente se tine seama si

depedeapsa aplicata printr-o hotarare de condamnare pronunţată în străinatate, pentru o

infracţiune concurenţa, dacă hotaraîrea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Art. 40 Recidiva

(1) Există recidiva când, după rămâ-nerea definitivă a unei hotărâri de condamnare

la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi pân la reabilitare sau împlinirea termenului de

reabilitare, condamnatul săvârşete din nou o infracţiune pentru care legea

prevedepedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.

(2) Exista recidiva şi în cazul în care una dintre pedepsele prevazute în alin.(1) este

detenţiunea pe viaţă.

(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de în străinătate,

pentru o fapta prevazută şi de legea penală română, hotărârea de condamnare a fost

recunoscută potrivit legii.

Art. 41 Condamnări care nu atrag starea de recidivă

La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare

privitoare la:

a) faptele care nu mai sunt prevazute de legea penală;

b) infracţiunile amnistiate;

c) infractiunile savarsite din culpa.

Art. 42 Pedeapsa in caz de recidivă

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca

executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru

aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din

aceasta.

(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca

executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în

55






http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2080/Culpa



http://www.euroavocatura.ro/dictionar/242/RECIDIVA



http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1996/Detentiunea_pe_viata









http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1819/Hotarare




http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1981/Condamnarea


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/688/INFRACTORUL

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/345/CONCURENTA_COMERCIALA_NELOIALA





stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor refe-ritoare la

concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecu-tată

ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(3) Dacă prin insumarea pedepselor în condiţiile alin.(1) si (2) s-ar depăşi cu mai mult

de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel putin una dintre infracţiunile

săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 15 ani sau mai mare, în locul

pedepselor cu închisoare se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilita pentru infracţiunea săvârşită în

stare derecidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, se

săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute

delege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.

(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune

şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executat. sau considerată ca executată, se descoperă ca cel

condamnat se afl. în stare de recidiv., instanţa aplică dispoziţiile din alin. (1) – (5).

(7) Dispoziţiile alin. 6 se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii

pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Art. 43 Pluralitatea intermediară

(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a

unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca

executată, condamnatul săvaârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile

prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) În caz de pluralitate intermediară pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa

anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni .

Art. 44 Pedepsele complementare, accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de

pluralitate de infracţiuni.

(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite sa stabilit şi

o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.

(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar

de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.

(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi

conţinut:

a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai

grea dintre acestea;

56




http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1617/Masurile_de_siguranta


http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1978/Concursul_de_infractiuni









http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1981/Condamnarea

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta

















b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se

adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune .

(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din

pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din

durata pedepsei complementare aplicate pe langă pedeapsa rezultată.

(5) Dacă pe langă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse

accesorii se aplică dispozitiile alin.(1) - (3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până

la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită, sau chiar de aceeasi natură dar cu un

conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.

(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi

continut dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile

de siguranţă luate conform art. 112 si 113 se cumulează.

57







http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1813/Infractiune_consumata



Covaci-Ciucescu Vasile Concluzii

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Pluralitatea de infracţiuni, pe lângă unitatea infracţională, face parte din categoria

instituţiilor dreptului penal ce necesită o abordare corelativă, în vederea trasării unor criterii

fixe şi certe delimita-tive astfel încât legea penală să fie aplicată în strictă consonanţă cu

principiul legalităţii şi cu raportare strictă la voinţa legiuitorului materializată în cadrul

normativ. În acelaşi timp, examinarea comparativă a instituţiilor amintite permite soluţionarea

diferitelor probleme cu nuanţe teoretico-practice,oferind solu-ţii vizavi de stabilirea

consecinţelor răspunderii penale a făptuitorului, în funcţie de identificarea în acţiunile

acestuia a unei pluralităţi sau a unei unităţi infracţionale.

Practica judiciară ne demonstrează că caracterizarea unei activităţi infracţionale ca o

pluralitate sau ca o unitate legală de infracţiune întâmpină de multe ori dificultăţi, fiindcă

deseori acţiunea,care constituie elementul material în conţinutul infracţiunii se realizează nu

printr-o singură acţiune sau inacţiune, ci prin mai multe acţiuni (inacţiuni). De multe ori, în

pofida existenţei unei pluralităţi de acte materiale, datorită legăturii indisolubile (de ordin

obiectiv şi subiectiv) ce există între acţiunile sau inacţiunile prin care s-a realizat conţinutul

infracţiunii, poate fi identificată o singură infracţiune şi nu o pluralitate de infracţiuni.

În accepţiunea autorului C.Bulai, problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni nu se

pune în legătură cu orice complex de acte sau activităţi, ci numai cu privire la acela la care,

între actele şi activităţile care îl alcătuiesc, există o legătură anumită, din care decurg

consecinţele juridice şi anume o legătură personală (in personam), constând în faptul că cele

două sau mai multe acţiuni sau acte sunt săvârşite de aceeaşi sau de aceleaşi persoane

Delimitarea corectă a pluralităţii de infracţiuni de unitatea infracţională are relevanţă

pentru identificarea instituţiei infracţiuni în limitele normativului penal, fundamentând o

încadrare juridică corectă a activităţilor infracţionale, mai ales a celor cu caracter complex.

După cum se afirmă, pe drept cuvânt, în doctrina de referinţă, importanţa unei di-

ferenţieri precise a unităţii de infracţiune de pluralitatea de infracţiuni reiese din faptul că

stabilirea în mod greşit a trăsăturilor ce caracterizează unitatea de infracţiune poate duce la

considerarea unei activităţi infracţionale unice drept o pluralitate de infracţiuni sau viceversa.

Interesul distincţiei dintre unitate şi plurali-tate de infracţiuni este evident şi pentru

aceea că de numărul faptelor penale existente într-o activitate complexă ori într-un complex


de activităţi depinde numărul de raporturi conflictuale de drept penal ce trebuie să fie soluţio-

nate

În doctrina penală, conform tradiţiei clasice, s-a statuat că principalul criteriu în baza

căruia poate fi delimitată pluralitatea de unitatea infracţi-onală de formele pluralităţii de in-

fracţiuni este reprezentat de conţinutul infracţiunii sau compo-nenţa de infracţiune.

Pluralitatea de infracţiuni reprezintă acea instituţie a dreptului penal ce presupune

săvârşirea de către una şi aceiaşi persoană a două sau a mai multor infracţiuni înainte de a fi

condamnată, după ce a fost condamnată definitiv sau după executarea pedepsei aplicate pentru

vreuna din ele, în condiţiile prevăzute de lege. Din această perspectivă noţiunea pluralităţii de

infracţiuni este restrânsă doar la for-mele reglementate de către legiuitor în legislaţia penală

şi care se referă la concursul de infracţiuni, recidiva infracţională şi pluralitatea intermediară.

Delimitarea pluralităţii de infracţiuni de unitatea infracţională urmează a fi făcută în

baza a două criterii unul principal şi altul subsidiar.

Criteriul principal este reprezentat de conţi-nutul infracţiunii: în cazul în care în

activitatea infracţională desfăşurată de subiect se identifică un conţinut de infracţiune ne află

în prezenţa unei unităţi infracţionale şi, invers, dacă în activitatea acestuia sunt prezente două

conţinuturi infracţionale se va identifica o pluralitate de fapte infracţionale.

Criteriul secundar este reprezentat de particularităţile care caracterizează diferitele

forme ale unităţii infracţionale, determinate de elementul unificator care face posibilă

delimitarea dintre infracţiunea unică şi pluralitatea infracţională.

Concursul de infracţiuni reprezintă acea formă a pluralităţii de infracţiuni ce

presupune săvârşirea de către una şi aceeaşi persoană a două sau a mai multor fapte

infracţionale, care constituie conţinuturi autonome de infracţiuni, prin acţiuni sau inacţiuni

diferite sau printr-o singură acţiune sau inacţiune, înainte de a fi fost condamnată definitiv

pentru una dintre aceste infracţiuni.

Pentru existenţa concursului infracţiuni este necesar de a fi întrunite următoarele

condiţii oblige-torii: săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni; infracţiunile ce-l

alcătuiesc să constituie conţinuturi autonome de infracţiuni; infracţiunile concurente să fie

săvârşite de una şi aceiaşi persoană; infracţiunile ce-l alcătuiesc să fie săvârşite înainte de a se

fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele; infracţiunile

săvârşite sau сel puţin două dintre ele să fie susceptibile de condamnare.

Există concurs real omogen de infracţiuni atunci când infracţiunile concurente sunt de

aceiaşi natură,fiind susceptibile de a primi aceiaşi încadrare juridică sau încadrări diferite,

dacă este vorba de variante ale aceleiaşi infracţiuni. Va exista concurs real eterogen de

infracţiuni, atunci când infracţi-unile ce-l alcătuiesc sunt îndreptate împotriva unor obiecte

59


juridice diferite.În ipoteza individualizării pedepsei penale şi nicidecum ca condiţie, circum-

stanţă de individualizare a răspunderii penale.

Semnul recidivei trebuie evaluat drept un semn obiectiv, şi nu un semn subiectiv

(situaţie care a reieşit din legislaţiile statelor sistemului ex-socialist). De asemenea, este cazul

a preciza că recidiva de infracţiune are efect de circumstanţă agravantă în ipoteza normelor

generale ale legii penale şi nu se poate înfăţişa sub aspect de circumstanţă agravantă specială.

Recidiva se consideră periculoasă:

a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni

intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau

deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă, deosebit de gravă ori

excepţional de gravă.

c) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a

săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă.

Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:

a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru

infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţi-une;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a

săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

Prin analiza fiecăreia din formele de unitate infracţională, cu toate caracterele sale

specifice, se pot desprinde acele acte multiple cu aspect constant şi general, care,

caracterizând fiecare din formele de unitate infracţională, pot să determine specificitatea

elementelor distinctive între aceste forme şi cele ale pluralităţii de infracţiuni .

Toate cazurile în care, în conţinutul unor infracţiuni, se conturează asemenea forme de

multiplicitate internă, trebuie să determinăm elementul unificator specific, acela care imprimă

conţinutului faptic caracter de unitate infracţională, diferenţiindu-l implicit de pluralitatea de

infracţiuni.

Se mai susţine că delimitarea unor infracţiuni unice de diferite forme ale pluralităţii

“determină necesitatea cunoaşterii diverselor manifestări, forme ale infracţiunii unice şi spe-

cificului lor”; o singură infracţiune, prin natura ei, se realizează prin mai multe acte criminale

sau produc câteva rezultate prejudiciabile, ceea ce ne poate induce în eroare cu privire la uni-

tatea sau pluralitatea faptelor penale comise. În unele cazuri însă, însuşi legiuitorul „face mai

dificilă” determi-narea soluţiei corecte prin faptul că reuneşte în cadrul unei infracţiuni

elementele constitutive alealtor componenţe de infracţiune

60


Prin prisma celor prezentate, putem conchide că baza sau criteriul de evaluare în vede-

rea stabilirii unităţii sau pluralităţii de infracţiuni îl constituie conţinutului infracţiunii şi

susceptibili-tatea normei de a cuprinde integral acest conţinut într-o singură dispoziţie de

incriminare.

Prin urmare, doar atunci când obiectul evaluării, adică ansamblul de acte (acţiuni sau

inacţiuni) comise de către făptuitor se întegrează total în tiparul juridic al unei norme de

incriminare ce descrie un conţinut de infracţiune, putem identifica o unitate legală de

infracţiune.

Bineînţeles că la baza comprimării unui mănunchi de acţiuni sau inacţiuni într-o

singură normă se situează tehnica juridică utilizată de către legiuitor la descrierea activităţii

infracţionale.

61

BIBLIOGRAFIE

I. Legislaţie:

1.Codul penal al României din 21 iunie 1968 cu modificări aduse prin Legea nr.

278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Ed. C.H. Beck, 2005 – 151p.

2.Codul de procedură penală şi 10 legi uzuale, cu modificările aduse prin Legea

nr.365/ 2006, Ed.Hamangiu, 2006 – 543p.

3.Cod penal al României adoptat prin Legea nr. 301/2004, Monitor Oficial al

României,Partea I, nr.575 din 29.06.2004.

4.Codul Penal al Republicii Moldova,Ed.Moldpres,Chişinău, 2002,

5.Decret-Legea nr.6 din 1990

6.Legea nr. 140/ 1996

7.Legea nr.290 din 24.06.2004 publicată în M. Of. nr. 586/ 2004

II. Cărţi, tratate, monografii:

1.Basarab M., Drept penal, Partea generală, Vol. II, Ed. Lumina-Lex, Cluj-Napoca,

1997 –414p.

2. Biro L., Basarab M., Curs de drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi

pedagogic

3.Bulai C., Bulai B.N., manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti, Universul

Juridic,2007 – 678p.

4.Bulai C., Drept penal, partea generală, vol.I, Ed. Casa de Editură şi Presă „Şansa

S.R.L.”,Bucureşti, 1992 – 360p.

5.V.Dongoroz Drept Penal, Bucureşti 1939.pag.328

6.Vasile Papadopol,Doru Pavel,”Formele infracţiunii intentionate în dreptul penal

roman”,Casa de Editura şi Presa “Sansa”-SRL,Bucureşti.

7.C.Bulai, Drept Penal, P.Gen.,vol.I, 1992, pag.207; Vasile Papadopol, Doru Pavel,

Formele Unităţii infracţionale în Dreptul Penal Român, Casa de Editură şi Presă „ Şansa

S.R.L.” Bucureşti 1992

8.I.Oancea, Drept Penal, P.Gen., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti !971,

pag.216;

9.M.Zolineak, Drept Penal, vol.II, 1976, pag.191;

62

10.V.Ramureanu Codul penal comentat şi adnotat Partea Generalǎ

ed.Stiintificǎ,Bucureşti, 1972 pag219.

11.I.Fodor in Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, vol.I.

12.V. Dongoroz, Dreptul Penal, 1939, pag. 310

13.V.Dongoroz, Drept penal, 1939,pag.423;

14. T.Pop,Drept penal comparat, partea generalǎ vol. II, Cluj, 1923

15.V.Dongoroz,în Explicaţii teoretice ale codului penal român.

16.V.Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, pag.158.

17.I. Fodor în Explicaţii teoretice, vol.I, pag. 259

18.Bulai, Recidiva în dreptul penal roman,în SCJ nr.1/1966, pag.71

19.Maria Zolyneak, Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, în RRD

nr.6/1983,pag.10-11.

20.C.Bulai, în Explicaţii teoretice, vol.1,pag. 301; V. Rămureanu în Codul penal

comentat şi adnotat, partea generală, pag.275.

III. Articole publicate în reviste de specialitate

1.Antoniu G., Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni // Revista de drept penal, Anul

VI, nr.4,Octombrie-Decembrie, 1999 – p.9-22.

2.Bulai C., Recidiva în dreptul penal român // Studii şi cercetări juridice, Nr. 1/1966 -

p.69-74.

3.Rămureanu V., Concursul de infracţiuni în reglementarea noului Cod penal //

Revista Română de Drept, Nr. 9/1968.

4.Vasile Dobrinoiu si Nicolae Conea la dec.pen.nr.380 din 1980, in Revista Română

de Drept nr.9/1981,pag.58.

5.C. Bulai, “Infracţiunea simplǎ ca formǎ a unitǎţii naturale de infracţiune”, în SCJ

nr. 1,1985, pag.69.

6.G.Antoniu “Concesiuni asupra unor soluţii din practica judiciarǎ” în SCJ nr. 1/1972

7.V.Papadopol, Consideratii asupra infracţi-unilor alternative,în RRD nr.8/1967,

pag.74-75.

8.V. Papadopol, Unitateade rezoluţie, Criteriul de deosebire a infracţiunii continuate

de concursul de infracţiuni, în RRD nr.8/1985.

9.V.Rămureanu,Codul penal comentat şi adnotat, op.cit.pag. 307.

10.I.Fodor în Explicaţii teoretice,vol. I pag. 285.

11.CSJ. secţ. pen. dec. nr. 106/1994, în Revista de drept penal, nr. 2/ 1994 pag. 163.

63

12. M.Hemmert, Infracţiunea continuată cu privire specială în paguba avutului public

în J.N. 8/ 1963, pag.68.

13.C. Bulai, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal: infracţiune unică sau

concurs de infracţiuni, în Revista de Drept penal nr. 2/1994, pag.131-134.

14.L. Biro, În legătură cu judecarea infracţiunilor al căror element material este

suscep-tibil de aplicare, în JN nr.11/1965, pag.98.

15.G. Antoniu op.cit.,pag.199; G.Antoniu, “Practica judiciară penală”,vol.II,Editura

Academiei Române Bucureşti, 1990, pag.227.

16.C.Bulai, op.cit.,pag. 219; în sens asemănător, V. Papadopol, “Contribuţii la studio

infracţiunii colective”, în RRD nr. 9/1984.

17.V.Dobrinoiu, notă la dec. pen. nr. 182 din 15.03.1977. Jud. Timiş, în RRD nr.

3/1978 pag. 53-56.

18.Prof.univ.dr.Matei Basarab,Drept Penal(Partea generală)Ed. Fundaţiei,

“Chemarea” Iaşi, 1996, pag.287.

19.Ioan Molnar , Recidiva şi recidivismul în sfera fenomenului infracţional, Ed.M.I.

1992, pag. 94 şi urm.;

20.V. Costea, O.Loghin, Însemnări la cel de-al XVIII-lea Curs Intern. de Crim., în

RRD nr. 1/1969, pag.169.

IV. Practică judiciară:

1.Deciza Tribunalului Suprem nr.2072/1978,publicată în Culegere de

Decizii,1978,.Trib.Mun.Buc.sect.a II a pen.prin sent.pen.167/ 1980.

2.Tri. jud.Bacau,sent.pen.67/1980

3.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.1721/1981, in CD, pag.293,

4.Trib.supr.., secţ.pen.dec.nr.100/1980, in CD, pag.278,

5.Trib. supr., secţ.pen.dec.nr.1304/1979, in Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ

în materie pe anii 1976-1980, pag. 275,

6.Trib. supr.., secţ.pen.dec.nr.2121/1976, în Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ

în materie pe anii 1976-1980, pag. 278.

7.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.26/1977,in RRD nr.6/1977, pag.61;

8.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.2042/1974, în CD pag. 352;

9.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.2004/1974, CD, pag.436,

10.Trib.Mun.Buc.,sect.1 a II a pen., dec. nr. 2195/ 1984, în Repertoriu alfabetic de

practica judiciarǎ în materie pe anii 1981-1985;

11.Trib.jud.Brasov,dec.pen. nr. 559/1990,în RRD nr.9 din 1981.

64

12.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr. 26/6.I.1997, in CD, 1977, pag.296;

13.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.1721/7.08.1971, în CD,1981.

14.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.26/1977,in RRD nr.6/1977, pag.61;

15.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.2042/1974, în CD pag. 352;

16.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr.2004/1974, CD, pag.436,

17.Trib.Mun.Buc.,sect.1 a II a pen.,dec.nr.2195/1984, în Repertoriu alfabetic de

practica judiciarǎ în materie pe anii 1981-1985;

18.Trib.jud.Brasov,dec.pen. nr. 559/1990,în RRD nr.9 din 1981.

19.Trib.supr..,secţ.pen.dec.nr. 26/6.I.1997, in CD, 1977, pag.296;

20.Trib.supr.secţ.pen.dec.nr.1721/7.08.1971, în CD,1981.

21.Decizia de îndrumare a Plenului Trib.Supr.nr.1/1963,în CD .

22.Trib.Supr.,secţ.pen.dec.nr. 547/1979,în RRD 11/1979, pag.71

23.Trib. Jud. Braşov, dec.pen. 98/1978, în Repertoriul alfabetic de practică judiciară,

în materie penală, pe ani 1976-1980, pag. 189-190.

24.Trib.Supr.secţ. pen. dec. 241/1971 în RRD nr. 2/ 1971, pag.167)

25.Trib.Supr.secţ. pen. dec. 1976/1969, pag.180;

26.Trib.jud.Timiş, dec. pen. 1124/1974, în RRD nr. 2/1975, pag

26.C.S.J. Secţ. dec.pen. nr. 106/1994, în Dreptul nr. 2/1994,

27.Tr.Supr.dec.6/1973, în RRD 2/1974;

28.Trib.Supr. Clij, dec.pen.1115/1970 în RRD 7/1972, pag. 139

29.Trib. Jud.Timiş, dec.pen., 770.

30.Trib.Supr. secţpen. Dec. nr. 4605/1971 în RRD nr. 7/1972.

31.Trib.Suprem secţ. pen.dec. 9/1972,în RRD.nr.5/1975, pag.9.

32.Trib.Suprem secţ. pen. 1828/1974, în RRD nr. 2/1975,pag.71;

33.Trib. Supr. Secţ. pen. dec. 1101/1986 în RRD nr. 2/ 1987.

34.Trib. Supr. Secţ. pen. dec. 1461/1982, în CD pag. 216;

35.Trib.Mun.Bucureşti, secţia a II a penală, dec. nr. 120 din 1993,

36.Trib.Supr.secţ.pen. dec.nr. 343/11.02. 1976 în CD.1976.

37.Trib.jud.Timiş,dec.pen.nr.559/1997,în RRD nr. 3/1979, pag.65.

38. Trib.jud.Braşov,dec.pen. nr. 678/1974, în RRDnr. 5/1975.

39.Trib.jud.Prahova, sent.pen. nr. 102/1973 în Notă de N. Conea RRD nr.2/1975 pag.

62.

65

LISTA ABREVIERILOR:

R.Moldova – Republica Moldova

CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

TS – Tribunalul Suprem

Sec. pen. – Secţie penală

Sent. – Sentinţă

Dec. – Decizie

C.pen. – Cod penal

C.pr.pen. – Cod de procedură penală

RRD – Revista Română de Drept

CD- Culegere de Decizii

Ed. – Editura

Sec. – secol

Vol. – volum

art. – articol

alin. – alineat

lit. – literă

op.cit. – operă citată

pct. – punct

66

unit si pluralit de infr_covaci-ciucescu vasile

Documents