Ion I. Ene

Un mic sacrificiu şi o mare bucurie

Cărticică de povestiri duhovniceşti pentru copii

Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEODOSIE,Arhiepiscopul Tomisului

Editura Arhiepiscopiei TomisuluiConstanța • 2019

Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei. (Protos. Nicodim Măndiţă)

Difuzare:

AgapisE D I T U R A

Str. Menţiunii Nr. 7, Sector 2, BucureştiTel./Fax: 021-2410673 • Mobil: 0733-580000

editura.agapis@gmail.com

Cărţile pot fi comandate online la adresa www.edituraagapis.ro

sau de la librăria Editurii Agapis, din strada Menţiunii Nr. 7, Sector 2, Bucureşti

unde puteţi beneficia de reduceri de preț.

© Copyright Ion I. Ene.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiENE, IONUn mic sacrificiu şi o mare bucurie: cărticică de povestioare duhovniceşti pentru copii / Ion Ene.Constanţa: Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2018ISBN 978-606-8870-21-2821.135.12

3

Cuvânt către cititoriDragi copii,Citiţi cu atenţie poveştile de mai jos şi meditaţi

asupra aspectelor dificile şi a problemelor cu care s-au confruntat personajele. Situaţii similare pot oricând să apară în viaţa oricăruia dintre noi, deci o cunoaş-tere temeinică a modului corect de abordare este de mult folos.

La sfârşitul fiecărei poveşti se află o întrebare şi trei răspunsuri posibile (notate cu a, b, c) dintre care numai unul este corect. Analizaţi bine cele trei răs-punsuri şi încercuiţi-l pe cel corect. Nu pentru vreo notă bună veţi face asta, nici pentru a fi lăudaţi de oameni ci, pentru a acumula deprinderi sănătoase şi a dobândi o bună aşezare duhovnicească sub pronia iubitoare a lui Dumnezeu.

Citiţi cu luare aminte şi capitolul „Teste de per-spicacitate duhovnicească“ şi meditaţi asupra învăţă-turii care se desprinde din acestea.

Cultura sfintelor deprinderi să vă fie o lucrare permanentă şi stăruitoare, iar prin lucrarea faptelor bune învăţate vă veţi face pilde de frumoasă învăţă-tură sau candele vii de dreaptă credinţă.

La sfârşitul cărţii se află lista răspunsurilor corecte cu care vă puteţi controla.

În cap. 9 – Apoftegme, veţi găsi sâmburi de învăţă-tură înveşmântaţi în haina simplităţii; meditaţi asupra acestora şi desprindeţi bogăţia lor. Încercaţi să formu-laţi idei bogate exprimate prin două versuri simple.

4

Lucraţi fără preget pentru a acumula comoara de mult preţ care este dreapta învăţătură de Cre-dinţă Ortodoxă.

Căutaţi să aplicaţi toate deprinderile frumoase pe care le-aţi întâlnit la personajele din aceste poveşti. Faceţi-vă un mod firesc de a trăi după Sfintele Porunci şi atunci veţi fi permanent stăpâniţi de un dor fier-binte după Domnul Hristos.

Viaţa voastră să fie o lecţie instructivă, plină de înţelepciune, iar din exemplu virtuţilor voastre vor culege şi alţi copii. Este o provocare a sinelui nostru să lucrăm ca ceilalţi să devină mai buni. Cum facem asta? Prin exemplu vieţii noastre împodobită de virtuţi.

5

1. Un paznic şi un hoţLa noi în sat oamenii munceau mult dar traiul

era modest. Nimeni nu râvnea să aibă mai mult şi nici nu-i pizmuia pe cei mai înstăriţi decât el.

Moş Miron era paznicul bisericii, al primăriei şi al şcolii, căci toate erau una lângă alta în mijlocul satului. El locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă lipită de şcoală. Asta era o mare bucurie pentru moş Miron că se ducea în fiecare recreaţie şi împărţea nuci, mere sau covrigi copiilor cărora le mai spunea unele întâm-plări sau ghicitori.

Avantajos era pentru nea Miron şi faptul că bise-rica era aproape. El făcea multă treabă în curtea bise-ricii: iarna dădea zăpada, vara tăia iarba sau mătura curtea, sau alte lucrări folositoare.

Noaptea făcea de pază cu toată răspunderea; dădea un ocol la primărie, şcoală, şi biserică apoi intra în mica lui odaie, se odihnea puţin încălzindu-se cu un ceai cald şi apoi se pregătea de o nouă patrulare.

Într-o noapte numa că vede o mogâldeaţă de om care lua lemne din şopronul bisericii. Se uită el mai bine şi vede că era Tudora, o femeie văduvă care avea 2 băieţi: Ilie şi Anton. Îşi zicea moş Miron în sine: „ce stai, eşti paznic sau ce eşti? Trebuie s-o alungi şi să mai spui întâmplarea şi părintelui şi tovarăşului primar.“

O altă voce îl certa şi mai tare: „Ce fel de om eşti? N-ai inimă? Pe frigul ăsta copii femeii pot îngheţa în casă. Asta vrei, măi paznicule!“

6

Cum se frământa el aşa îi vine o ideie salvatoare: să bag de seamă cam câte lemne a luat şi cam tot atâ-tea aduc de la mine de-acasă şi le pun la loc.

Deci stă deoparte nea Miron până ce femeia îşi ia sacul la spate şi se-ndreaptă către casa ei.

Lui moş Miron îi venea s-o strige şi să-i dea o mână de ajutor până acasă, da unde s-a mai auzit una ca asta?

Tot frământându-se moş Miron iată că dis de dimi-neaţă se-ntâmplă să se-ntâlească cu părintele Petru.

– Fii binecuvântat nea Miroane. Arăţi ca un elev care se duce la şcoală cu temele nerezolvate.

„Într-adevăr nu mi-am făcut temele că n-am apu-cat să pun înapoi lemnele acelea“ gândi bătrânul cu ochii ca cerul senin. O povară nevăzută îl apăsa necru-ţătoare: „tu eşti paznic sau complice la…“

Mi-a spus mie baba Ioana – gândea nea Miron – că părintele „vede că duci ceva“, te cheamă să te pună pe „cântar“ şi te scutură „de ciulini şi de scaieţi“. De toate „gunoaiele“ te curăţă, aşa zicea baba.

– Părinte, o vină grea mă roade şi trebuie să v-o spun.

– Hai să mergem la Sfânta Biserică, nea Miroane, zice părintele.

Moş Miron, gârbovit de cele şapte decenii care-au zburat şi împovărat de frământările din noaptea tre-cută, îl însoţeşte tăcut pe părintele Petru.

În biserică, nea Miron, răsuflă adânc şi-ncepe să-şi mărturisească greşeala:

– Părinte, nu mi-am făcut datoria de paznic. Să vă spun cum s-a întâmplat. Încet, fără să piardă nimic, moş Miron a povestit întâmplarea cu hoţul de lemne. Apoi a încheiat:

7

– Aşa a fost părinte, n-am fost în stare să-mi fac datoria. Nu mă puteam hotărî cum să acţio-nez; ba vedeam lucrurile într-un fel, ba singur îmi schimbam părerea.

Părintele tăcea cu privirea lipită de o icoană. Sub fâlfâit de aripi nevăzute lumina candelelor se legăna dulce.

„Părintele se roagă pentru mine păcătosul“ se gândea moş Miron cu o tristeţe strălucitoare adică cu

8

sufletul uşurat ca atunci când laşi dăsaga jos după un drum anevoios.

Părintele începe cu glas prietenos:– Nea Miron toţi trecem prin astfel de frămân-

tări. Doar conştiinţa- glasul lui Dumnezeu din inima omului- ne ajută să luam hotărârea cea dreaptă. Să nu te superi, am să viu şi eu la noapte să te-ajut să-ţi faci munca. Timpul va trece mai uşor şi-ţi voi da un răs-puns la necazul dumitale.

Noaptea următoare ger mare: părintele şi moş Miron au făcut rondul, au intrat la adăpost, au mai stat de vorbă. Au ieşit din nou afară.

Puţin înainte de miezul nopţii, când au ieşit să supravegheze obiectivele, ce să vezi?

În şopronul de lemne al bisericii se mişca, cu frică, o umbră de om.

Nea Miron vede primul şi-l strânge de mână pe părintele Petru. Părintele face un semn binevoitor s-o lase-n pace.

O femeie zgribulită de frig încărca lemne-n sac, gândind, de bună seamă la copilaşii care-o aşteptau acasă. După privirea-i tristă parcă ai fi zis că se ruga să-i fie iertat păcatul.

Deodată vocea caldă a părintelui sparge tăcerea:– Bună seara Tudora. Noi tocmai treceam

pe-aici. Uite, ia căruţul ăla din colţ, pune sacul îl el şi încarcă-l bine.

Femeia tremura încremenită. Nu ştia ce să spună. Nu ştia ce să facă. Dă să aşeze lemnele înapoi…cu un gest părintele o opreşte.

Nici moş Miron nu era mai puţin surprins.Părintele mai încălzeşte atmosfera:

– Ce-ţi fac copii sunt bine? Uite, îl cunoşti pe nea Miron, el te va ajuta când ai nevoie de lemne pentru foc. Nu-i aşa, nea Miroane?

9

– Desigur părinte, păi eu de ce-s pus aici?Acesta a fost răspunsul părintelui la frământă-

rile lui nea Miron. A fost un răspuns din fapte nu din vorbe. Faptele au tăria lor.

Duminica următoare, la biserică, într-un colţ în spate era o femeie săracă cu doi copilaşi de mână. Nu ştia cum să înceapă…Atât de mult se pregătise să ceară iertare, să mulţumească…să făgăduiască…

Privirea plină de lumină a părintelui i-a dat putere să-şi descarce povara nevăzută.

Voi, dragi cititori, cum vedeţi rezolvarea aces-tei situaţii?

Răspuns:a) Un paznic nu trebuie să amestece datoria lui

de serviciu cu compasiunea pentru săraci.b) Nea Miron a încurajat furtul, şi asta este

un lucru urât.c) Oferindu-i lemne femeii sărace aceasta îşi dă

seama că sunt oameni gata să-i sară în ajutor. Sen-timentul că nu este părăsită de oamenii buni şi nici de Dumnezeu o va determina să renunţe pentru tot-deauna să se mai „descurce“ singură aşa cum încer-case la început.

10

2. Vederea greşelilor străineÎntr-o vineri, Andrei şi Sofia se duceau la bunici,

la Râmnicu Sărat. Erau în tren; răsfoiau câte o carte, sau priveau pe fereastră sau îşi lăsau gândurile să

„navigheze, în voia valurilor unei mări“ nevăzute. Cei doi călători din faţa lor-un domn şi o doamnă- şi-au scos mâncarea din bagaj şi s-au aşezat la masă, că se făcuse ora prânzului. Chiar şi fără să vrei nu puteai să nu observi cu ce iuţeală mâncau salam cu pâine, şi ceva roşii cu brânză. Andrei, îndată şi-a amintit că era zi de post.

Se gândea că poate ar fi bine să deschidă o dis-cuţie cu sora lui, şi aşa… ca din întâmplare să spună că era vineri.

În felul acesta spera că-i va ajuta pe cei doi oameni din faţa lor care, poate că uitaseră ce zi era. Sau poate era mai bine să se adreseze foarte politicos celor doi soţi şi să le spună: nu vă supăraţi noi ştim că vinerea este zi de post care se ţine pentru cinstirea Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos…

Astfel se frământa Andrei căci ştia că bine este să-l îndrepţi pe cel care greşeşte.

Tot atât de bine Andrei mai ştia că degeaba ne înfrânăm de la alimente dacă nu ne înfrânăm mintea de la judecarea aproapelui şi de la a ne considera pe noi mai buni decât altul.

Sofia parcă îi citea gândurile; îl privea cu discre-ţie pe Andrei, îl săgetează cu o privire mustrătoare şi îi şopteşte:

11

– Nu te grăbi să îndrepţi pe alţii! Cine te-a numit învăţătorul tuturor?

Andrei n-a răspuns nimic; continua să se fră-mânte dacă este bine să fii nepăsător în astfel de împre-jurări sau este bine să încerci să îndrepţi purtarea lor greşită.

12

Când au ajuns la bunici au povestit cum a fost călătoria şi bineînţeles Andrei şi-a exprimat nedumeri-rea dacă trebuia să ia poziţie faţă de purtarea necores-punzătoare a celor care s-au aflat cu ei în acelaşi vagon.

Bunicul Iosif l-a ascultat cu multă răbdare şi le-a spus:

– Dragii mei nepoţei! Când vedem că cineva face oarecare greşală şi ne pare rău este un semn bun: înseamnă că nu suntem nepăsători, înseamnă că ne-am dori să-l vedem îndreptat pe acel om. Îndată trebuie să „alergăm“ în rugăciune la Dumnezeu şi să cerem

„fie Doamne voia Ta cea sfântă cu robul Tău cutare“.Mare este bunătatea lui Dumnezeu; pentru rugă-

ciunile noastre, când va rândui, va trimite Harul său şi îl va lumina, îl va călăuzi pe omul acela. Deci luaţi aminte nu ne rugăm lui Dumnezeu să-l vindece de cutare patimă că asta înseamnă că deja l-am judecat. Ne rugăm să se pogoare mila lui Dumnezeu peste acea persoană. Prin rugăciunile noastre îi vom face pe cei-lalţi vrednici de mila lui Dumnezeu şi totodată şi pe noi înşine. În felul acesta împlinim sfânta poruncă: Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă vindecaţi.

Andrei şi Sofia au ascultat cuvântul bunicului cu multă atenţie; de-acum înainte vor şti ce au de făcut.

– Mulţumim bunelule, explicaţiile tale sunt lim-pezi ca un izvor care te răcoreşte şi îţi dă energie.

Ce credeţi, dragi cititori era oare o dorinţă curată de a-i îndrepta pe cei doi, sau ar fi putut să fie o sămânţă de mândrie care se lupta să încolţească? Scoţând în evi-denţă greşala cuiva nu este acelaşi lucru cu a te pune pe tine de partea celor care nu greşesc?

Nu cumva nepăsarea faţă de greşelile străine este lucru cel firesc?

Cum credeţi voi că trebuia Andrei să procedeze? Alegeţi răspunsul corect.

13

Răspuns:a) Copiii trebuiau, în mod politicos, să le atragă

atenţia celorlalţi călători că încalcă ziua de post.b) Nu avem nici un drept să-i judecăm pe alţii pen-

tru ce fac. Şi cu atât mai puţin să le dăm sfaturi; direct sau indirect, dacă nu ne-au solicitat. Cel mai potri-vit lucru era să se roage, în taină, pentru acei oameni.

c) Copiii trebuiau să discute între ei că este zi de post. Ceilalţi călători, auzind puteau să-şi îndrepte greşala.

14

3. „Rana“ produsă de banii pe nedrept însuşiţi

Toate necazurile ne vin din neatenţie. Aşa a fost şi la Alex, adică Alexandru.

Odată l-a trimis mama lui la cumpărături. De la o bătrână a cumpărat nişte cartofi, ceapă şi morcov. Ajungând acasă, după ceva vreme, a constatat că avea cu 10 lei mai mult decât ar fi trebuit să-i rămână. De fapt observase el încă de la piaţă că are ceva mai mulţi bani…dar a zis că nu-i nici o problemă că nu i-a luat el ci i-au fost daţi. Un gând viclean îi zicea:“ e ca şi cum ţi-ar fi redus preţurile“.

Înlăuntru lui Alex,“ o forţă“ îşi ridica „baraje“ iar o alta i le spulbera. Se petrecea întocmai cum spunea un părinte înţelept:“ În mine sunt doi care se bat“.

Ajuns acasă lucrurile s-au înăsprit. Apăruse o „rană“: „ai luat banii daţi din greşală, asta este necinste“- se auzea un glas dojenitor, stăruitor, chiar biciuitor.

Trebuia să se grăbească să înapoieze banii luaţi pe nedrept. Planul de a înapoia banii îi dădea deplină linişte-n suflet. Dar lucrurile n-au fost deloc aşa de sim-ple deoarece când a ajuns la piaţă vânzătoarea nu se mai afla acolo. Alex şi-a schimbat planul: a căutat-o a doua zi pe vânzătoare şi în ziua următoare dar degeaba. Dealtfel nici nu mai era sigur că o cunoaşte pe acea bătrânică.

Stând de vorbă foarte serios cu tatăl său, Alex a hotărât să se spovedească de acest păcat. Parcă purta asupra sa o povară urâtă şi chinuitoare de care sim-ţea nevoia să scape cât mai repede.

15

Şi-a făcut deci rânduiala Sfintei Spovedanii, s-a spovedit, a primit dezlegare de păcatul acesta şi a făcut şi rugăciunile de mulţumire după spovedanie. După această rânduială ar fi trebuit să-şi găsească deplina linişte sufletească. Dar totuşi multe frămân-tări îi rodeau pacea lăuntrică.

Uneori credea că nu este de trebuinţă să mai facă nimic. Alteori gândurile care-l frământau erau atât de obositoare. Ajutaţi-l voi pe Alex, dragi cititori, să aleagă soluţia cea bună.

16

Răspuns:a) Să se spovedească din nou de acest păcat, aşa

ca să fie mai sigur că i-a mai fost şters odată.b) Să caute o persoană în vârstă şi să-i dea 10

lei; aşa ca prin milostivirea aceasta să-i fie şters şi păcatul lui.

c) Nu mai trebuia făcut nimic deoarece păcatele spovedite odată sunt iertate.

Singurul lucru la care trebuie să fie atent este să nu se mai repete vreodată să ia bani necuveniţi.

17

4. Un mic sacrificiu şi o mare bucurie

Câteodată lucrurile se succed cu o aşa viteză că nici n-ai timp să cumpăneşti.

Teodor se ducea dimineaţă către şcoală. Îşi sta-bilea strategia cea mai bună pentru fiecare materie: la ce oră să ridice mâna, la ce oră să stea mic în spa-tele lui Ştefan Chirică. Când ajunge aproape de inter-secţia de la cofetărie numa că-l vede pe nea Filip, pâş, pâş, cu teamă şi nesiguranţă parcă-ar fi călcat pe un teren minat.

– Sărut mâna bunicule.În cartier toţi copiii îi ziceau bunicule şi toţi au

fost fermecaţi vreodată de cuvintele lui pline de înţe-lepciune. Domnul Filip fusese director de şcoală; iubea copiii! Se vedea după cum se însenina când stătea de vorbă cu ei.

– Să trăieşti Teodore şi să ai mult succes la şcoală!– Ce nevoie te-a scos din casă bunicule?– Uite fratele meu, mă duc să-mi iau ceva

medicamente!„Fratele meu“ aşa-i numea nea Filip pe băieţi,

vrând să se numere şi pe el cu cei tineri. Era o formă sub-tilă de umor pentru care domnul Filip era mult apreciat.

Teodor îşi face scurt o socoteală: să-l las să tra-verseze singur la o oră de vârf este foarte riscant. Să-l ajut să meargă la farmacie şi să se întoarcă acasă este nevoie de prea mult timp. Totuşi trebuie să fac ceva…Noi creştinii nu trecem niciodată „pe-alăturea“, adică nepăsători- îi spunea tainic un glas.

18

– Bunelule, dă-mi reţeta şi stai aici. Mă-ntorc cât se poate de repede, trebuie să ne-ajutăm ca fraţii nu-i aşa?

Pe chipul bătrânului a răsărit un zâmbet tine-resc, o rază de bucurie.

Cântărise bine lucrurile sau nu? Teodor nici nu-şi mai făcea probleme că va întârzia la şcoală. Un singur lucru avea în faţă: să-l ajute pe bătrân!

19

Până se duce Teodor la farmacie, până-l ajută pe moş Filip să se-apropie de casă, timpul zboară şi pierde prima oră.

Când a ajuns la şcoală iată că dă ochii cu diriga:– Cum se face Popescu că ai lipsit la prima oră?– Vă rog să mă ascultaţi; este vorba de o întâm-

plare neprevăzută! Îngăduiţi-mi să vă explic!– De atâtea ori v-am spus, că dacă este vorba de

un caz serios în familie daţi telefon! În rest nu vreau poveşti! Ai auzit?

– Am înţeles, vă rog să mă iertaţi.Ştiţi ce a urmat? Teodor a mai fost criticat şi la

ora de dirigenţie, că este un elev care nu priveşte cu seriozitate programul şcolii.

Teodor a acceptat totul cu inima senină şi plină de bucuria împlinirii unei fapte bune.

La întoarcerea spre casă, Teodor se opreşte şi o ajută pe doamna Florentina să urce până la etajul trei căruţul cu cei doi băieţi gemeni. Apoi îşi continuă dru-mul voios, cu simţul datoriei împlinite.

Aceasta este bucuria care ne întăreşte pute-rile sufleteşti, bucurie pentru care treci peste orice pedeapsă. Ce însemnătate au pentru noi întâmplă-rile în care vedem că unii oameni, din dragoste pen-tru semenii lor, au îndurat, bucurându-se, critici, defâ-imări sau pedepse?

Voi dragi cititori, credeţi că Teodor a procedat corect sau nu?

Răspuns:a) Teodor trebuia să se îndrepte direct către

şcoală. Faptele bune le putem face numai în limita timpului liber.

b) Frumoasă şi demnă de urmat este inima care nu îşi socoteşte riscurile sale nici nedreptăţile pe care

20

le va suferi pentru mângâierea suferinţelor celor aflaţi în nevoi. A meritat să suporte o mustrare nedreaptă!

c) Teodor trebuia să-l ajute pe bătrân să treacă strada. Atât îi permitea timpul fără să întârzie de la şcoală, şi doar asta trebuia să facă.

21

5. Dragostea nu-i monedă de schimb

Într-o primăvară au fost inundaţii foarte mari în multe sate din Moldova. Oameni credincioşi, moldo-venii au sărit în ajutorul celor sinistraţi. În satul Plo-peni oamenii au donat lemn bun pentru construcţii din care au făcut uşi, ferestre, paturi, mese sau chiar pătuţuri pentru copii. Mulţi au lucrat câte zece ore pe zi până au încărcat două tiruri cu mobilier. Femeile au strâns pături noi, covoare, feţe de masă şi alte lucruri pe care le dăruiau cu drag.

Părintele Nicolae umbla prin sat cu doi consili-eri şi stătea de vorbă cu sătenii, ca să se organizeze cel mai bine, încât sacii cu obiecte mărunte să plece odată cu lucrurile făcute la cele două tâmplării.

Când a ajuns părintele Nicolae sus pe deal numai ce se apropie de poarta babei Gherghina şi până să bată-n poartă este deja simţit. Bunica Ghina

– cum îi ziceau copii mici-privea de după perdea şi îi zice moşului:

– Grigore, vezi nu fii molău! Să nu vorbească gura fără tine şi să promiţi ceva!

Grigore îşi ia în grabă „o mască de voie bună„şi iese în întâmpinarea oaspeţilor:

– Bine aţi venit părinte şi voi, oameni buni!Părintele îl binecuvintează şi începe să-i explice

de acţiunile care se organizau în comună pentru aju-torarea oamenilor din satele vecine.

Lui moş Grigore părea că i se frânge inima auzind ce mare catastrofă naturală s-a întâmplat şi ce mulţi

22

oameni suferă. De după draperie baba Ghina nu pier-dea nici o vorbă. Iese tiptil şi intervine ca să nu facă moşu ei vreo făgăduinţă:

– Statul părinte, statul să-i ajute pe oameni. Noi suntem săraci, de unde pături, de unde covoare sau alte lucruri că suntem bătrâni şi nu mai putem. Dar statul ce face? Da oamenii de ce-au votat?

Între timp, vecinul Culiţă de peste gard asculta întreaga discuţie şi ce se gândeşte el: ăştia or să vină şi la mine. Mai bine mă duc să-i întâmpin în poartă la vecinu şi îi lămuresc eu cum stă treaba cu ajutoarele astea. Fără să mai zăbovească mult, moş Culiţă, cu glas acrit, le spune oaspeţilor:

– Ăia bogaţi părinte, ăia bogaţi să ajute că au de unde, nu tot noi cei bătrâni. Nouă cin’ ne dă? Nouă cin’ ne dă?

Părintele Nicolae îi mai întreabă de una de alta apoi le reaminteşte să mai participe la slujbele biseri-cii şi să stea de vorbă cu oamenii. Cuvântul părintelui era curat ca flacăra din soare iar în iubirea lui cuprin-dea pe toţi oamenii deopotrivă.

Că zicea părintele uneori: nu-i păstor acela care are grijă numai de oile cele cuminţi. Un consilier al parohiei lasă un număr de telefon şi îi încurajează pe bătrâni să sune dacă au trebuinţă de medicamente sau alte nevoi urgente.

Înainte de despărţire baba Ghina zice apăsat:– S-a înrăit lumea părinte, s-a-nrăit dă tot!Au urmau 4 zile cu ploi abundente şi vânturi

puternice care au dărâmat garduri şi au frânt copaci. Şerpuiri de foc brăzdau cerul iar ploaia cădea ca nişte râuri împletite. Pământul a început a se frământa ca apa care dă-n clocot.

Din cauza alunecărilor de teren casele lui moş Culiţă şi a lui moş Grigore s-au prăbuşit.

23

Plictisit parcă de îndelungă aşteptare pămân-tul, chiar în faţa fiecărei case, a făcut deodată vreo 2-3 paşi la vale. Îmbătrânite odată cu locuitorii lor, casele şi-au plecat zidurile la pământ.

Prin multa purtare de grijă a lui Dumnezeu nimeni n-a fost accidentat dar gospodăriile le erau complet distruse. Primarul cu părintele Nicolae s-au

24

deplasat repede la faţa locului şi au oferit primul aju-tor. În primul rând au vrut să le spună: „Nu vă temeţi suntem alături de voi. Să aveţi încredere în noi că nu vă vom lăsa la necaz.“

Toţi plopenii s-au aprins în dezbaterea subiec-tului caselor din deal.

Părerile erau împărţite: unele cam pipărate altele nu tocmai binevoitoare, iar unele reci ca matematica. Erau şi unii oameni – cam puţini – care ziceau: „noi nu lăsăm pe nimeni la necaz şi nici nu răsplătim nepăsa-rea cu nepăsare“. Noi ne-mpărţim inima la cei aflaţi în necaz, fără să-i judecăm ce-au făcut sau ce n-au făcut.

Ce credeţi iubiţi cititori:Aceşti oameni care iartă uşor greşelile fraţilor lor,

ne pot ei fi nouă modele de viaţă? Este bine să ne pro-punem să nu fim niciodată nepăsători ci să ajutăm pe nevoiaşi ori de câte ori este nevoie?

Analizaţi bine care este rezolvarea acestei situa-ţii deloc simple şi marcaţi răspunsul potrivit.

Răspuns:a) Necazul nu era numai al celor două familii din

deal ci era o mare durere pentru mulţi credincioşi din sat care şi-au deschis inimile spre a mângâia şi ajuta pe cei păgubiţi prin alunecarea de teren.

b) Drept era să nu li se ofere niciun sprijin celor două familii afectate de alunecarea de teren căci nici ei n-au sărit în ajutorul sinistraţilor din satele vecine şi nu au fost interesaţi de necazul oamenilor cu casele dărâmate de inundaţii.

c) Primăria trebuia să le ofere cazare la căminul cultural şi un mic ajutor pentru o vreme în care, moş Grigore şi moş Culiţă, îşi vor fi reconstruit singuri casele.

25

6. Cel mai frumos plan de vacanţăEra sfârşitul anului şcolar. Gălăgioşi ca un stol de

păsărele copii îşi făceau planuri interesante şi atrac-tive pentru vacanţă.

Alexandra era bucuroasă că termină cu note bune clasa a 5-a. Pentru sârguinţa ei la învăţătură ea a primit premiul întâi. Au mai fost încă doi copii cu premiul întâi:

Eugenia şi Cătălin. Toţi trei erau buni prieteni; vă daţi seama ce bucurie să urce toţi odată pe scenă şi să fie daţi exemplu de seriozitate şi perseverenţă la învăţătură. Premiile le-a înmânat doamna directoare.

Când s-a terminat serbarea, au mai făcut câteva poze şi au plecat, grupuri, grupuri spre casă. Alexan-dra a plecat împreună cu Natalia, prietena ei din clasa a patra care a luat un premiu doi.

– De-abia aştept să văd ce-am primit în pachet- zice Natalia.

– Mie-mi spui? Uite ce zic eu, hai să ne oprim la cofetărie să servim o savarină şi să desfacem pache-tele- zice bucuroasă Alexandra.

Desigur că o asemenea propunere a încântat-o pe Natalia, aşa că au grăbit pasul.

Au ajuns la cofetărie, s-au aşezat la o masă afară şi în timp ce gustau delicioasele prăjituri au desfăcut nerăbdătoare pachetele frumos împachetate.

Alexandra s-a bucurat văzând că a primit o bluză albastră ca cerul, o eşarfă tot albastră, o cutie cu bom-boane de ciocolată şi două cărţi de poveşti. Şi bucuria Nataliei a fost foarte mare căci primise un tricou roşu

26

ca macul, o eşarfă cu modele populare şi două cărti-cele de poveşti.

Dar iată că bucuria le-a fost umbrită văzând că pe trotuar treceau două fetiţe, sărăcăcios îmbră-cate şi triste.

– Le cunoşti? Întreabă Natalia, arătând în direcţia lor.

– Nu, dar le vom cunoaşte chiar acum! Zice Ale-xandra care se ridică grăbită de la masă şi iese înain-tea celor două fetiţe.

Natalia privea cuprinsă de mirare cum Alexan-dra le vorbea prieteneşte celorlalte fetiţe şi le arăta cu mâna spre masa lor. Fetiţele au făcut 2-3 paşi şovăiel-nici, dar Alexandra le-a luat de mână şi le-a adus încet, încet la masa lor.

Natalia a adus câte o prăjitură şi suc pentru toată lumea. Apoi au continuat să stea de vorbă.

Fetele nou sosite se numeau Elena şi Ioana, erau vecine şi bune prietene. Amândouă terminaseră clasa a patra; adică terminaseră dar… aveau restanţe la mate şi limba română. Amândouă stăteau cu buni-cii lor deoarece părinţii erau plecaţi la muncă în ţări străine. Le era mereu dor de părinţii lor şi ce mult ar fi vrut să fie împreună acasă. Aşa ar fi fost frumos ca fetele să-şi ajute părinţii la treburi prin casă, şi să stea de vorbă. Elena şi Ioana vorbeau apăsate de tristeţe ca de o ceaţă groasă şi rece care te strânge şi te ofileşte.

E drept că părinţii le dădeau telefon câteodată dar fetele ar fi vrut să fie ţinute pe genunchi şi să le ajute la lecţiile mai grele. Bunicii erau buni, mult iubitori dar la lecţii nu le puteau ajuta că „nu erau din vremea lor“.

Alexandra scoate mobilul şi îi scrie un SMS Nata-liei: „M-am gândit să le dăm lor cadourile de sfârşit de an. Eu, îmi opresc o cărticică. Ce zici?“

27

Natalia, cu sufletul fierbinte, o priveşte pe Ale-xandra şi înclină uşor capul în semn de „forte bine.“

– Uite ce am aici pentru tine Ioana, zice Natalia şi îi dăruieşte cadoul primit ca premiu.

– Iar acestea sunt pentru tine Elena-zice Alexan-dra înmânându-i pachetul din care-şi oprise o cărticică.

Elena şi Ioana au rămas de-a dreptul mute de uimire: cum se poate să le dea lor toate acele lucruri frumoase şi care erau premiu de la şcoală?

Dar a mai urmat un cadou mai grozav: Alexandra şi Natalia le-au promis că le vor ajuta pe amândouă să se pregătească la mate şi română. Vor face câte două zile pe săptămână acasă la Alexandra unde era destul loc pentru toate patru şcolăriţe.

Mare le-a fost bucuria Ioanei şi Elenei când au auzit că cele două şcolăriţe premiante se oferă să-şi sacrifice timpul liber şi să le-ajute la învăţătură.

28

Cum, în loc să se plimbe să se joace sau să citească, ele se ofereau să-şi sacrifice timpul să le explice şi să le ajute să înveţe?

Pentru Alexandra şi Natalia era cel mai frumos plan de vacanţă: nu există bucurie mai mare decât să ajuţi pe cel care are nevoie de sprijin şi afecţiune. Când din viaţa noastră dăruim o părticică aproapelui nostru aflat la necaz devenim prieteni Îngerilor. Când luptăm pentru binele şi bucuria aproapelui le facem loc Îngerilor în vieţile noastre. Atâta timp cât călcăm în picioare egoismul nostru ne facem candele vii ale Poruncilor Mântuitoare.

Gestul Nataliei şi al Alexandrei s-a aflat în sat. Unii copii ziceau: „foarte frumos gestul lor“. Alţii spuneau:

„nu iau ca pildă o asemenea exagerare, chiar când faci o milostenie trebuie să te mai gândeşti şi la tine“.

Părerea voastră care este, dragi cititori?

a) Cele două şcolăriţe premiante trebuiau să-şi păstreze cadourile de la şcoală, pe care le obţiuniseră prin muncă şi pe care trebuia să le arate şi părinţilor.

b) Înainte de a se oferi să-şi sacrifice atâtea zile din vacanţa lor trebuiau să ceară şi aprobarea părinţilor.

c) Frumos, foarte frumos că nu s-au gândit în mod egoist la timpul lor liber ci, mai presus de toate, au vrut să le ajute pe Elena şi Ioana să se-ndrepte la învăţătură.

29

7. Pâinea s-o împarţi cu cei nevoiaşi

Bătrânii îşi amintesc că în anii regimului comu-nist era greu să-ţi faci rost de mâncare. Oamenii ple-cau de-acasă cu câte o sacoşă în buzunar şi treceau pe la mai multe magazine să întrebe dacă se vor aduce ceva alimente. Unde se forma coadă acolo trebuia să te aşezi. Nu ştiai ce va aduce dar oricum nu avea impor-tanţă pentru că frigiderul de acasă era gol.

Într-o zi mama îi spune lui Ştefan:– Dragul meu fugi repede la alimentara de la piaţă

că s-aude c-o să bage marfă. Anca du-te şi tu cu el ca să luaţi amândoi acolo cât s-o da de persoană. Eu mă duc la magazinul de la sensul giratoriu, că şi acolo poate să bage ceva marfă astăzi.

– Mami, zice Ana de-abia ne-am terminat lecţiile şi vroiam să jucăm „Nu te supăra frate“, dar ne ducem dacă zici tu, că nu vrem să te supărăm.

Ana şi fratele ei Ştefan s-au îmbrăcat gros cu fularul la gură, cu mănuşi şi s-au grăbit către maga-zin. Ce să vezi? Se formase deja coadă destul de mare; unii vorbeau c-o să aducă pui, alţii ziceau de brânză iar unii mai optimişti ziceau de portocale.

Coada era afară căci marfa – dacă aducea – se vin-dea la geam. Ştefan şi Ana au îngheţat stând la coadă. Nu puteai să ieşi din rând să faci puţină mişcare că nu te mai lăsa lumea să intri înapoi. Cine iese din rând înseamnă că a renunţat şi altcineva poate să-i ia locul- ziceau uneori oamenii îngrijoraţi de gândul că s-ar putea să nu ajungă marfa până la ei.

30

Frig, înghesuială, gălăgie şi nesiguranţă…Aşa au trecut două ore dar au reuşit să cumpere câte un kilo-gram de caşcaval de fiecare. Atât se dădea. Au plecat deci bucuroşi spre casă.

Când să dea colţul la frizerie ce să vezi? În poartă la tovarăşul Stănescu strungarul aşteptau ce doi băieţi ai lui: Iulian şi Ioan. Zgribuliţi de frig se uitau în lun-gul străzii aşteptându-l pe tatăl lor care întârzia la vre-una din cozile pentru alimente.

Ştefan şi Anca îl văzuseră pe nea Stănescu chiar în spatele cozii şi deci şansele lui de a apuca ceva erau foarte reduse.

Anca oprindu-se lângă cei doi copilaşi, se apleacă asupra lor şi le zice:

– Intraţi în casă să nu răciţi că tăticul vostru mai întârzie. Să-l aşteptaţi cuminţi şi o să v-aducă bunătăţi.

– Până aduce pâine la magazin de ce nu vine acasă să se joace cu noi? Întreabă unul din cei doi băieţi

31

zgribuliţi de frig dar şi „înfometaţi“ după mângâie-rile tatălui lor.

Ştefan se uită la Anca cu o privire pătrunzătoare şi îi şopteşte:

– Ştii bine că de data asta n-o să le-aducă nimic. Nu-i frumos să-i amăgim.

– Aşa este zice Anca. Ce-ar fi dacă…– Desigur – exclamă Ştefan – le dăm pachetele

noastre. Cred că la asta te-ai gândit!Fără multă vorbă şi-au scos pachetele din sacoşe şi

le-au înmânat micuţilor care primeau cu mare uimire.– Hai intraţi repede în casă; de data asta voi îi veţi

face o surpriză tatălui vostru, zice Ana.– Noi nu desfacem pachetele până vine tati, zice

Iulian bucurându-se.Purtând o mare bucurie-n piept Ştefan şi Anca

s-au grăbit către casă; erau atât de nerăbdători să povestească părinţilor toată întâmplarea.

Când au sosit acasă, tocmai venise şi mama lor, Emilia. Era un pic cam obosită dar bucuroasă că luase un kilogram de salam şi două cartoane de ouă.

Cei doi copii au început să povestească cu multe amănunte: cum i-a găsit pe Ioan şi Iulian stând la poartă tremurând în aşteptarea tatălui lor.

Ascultând toată povestea, tatăl lui Ştefan şi al Ancuţei le spune cu glas de bucurie:

– Frumoasă, foarte frumoasă fapta voastră. Să-ţi împarţi pâinea cu sei săraci este un lucru de mare nobleţe sufletească. Am înţeles că mama lui Iulian şi Ioan a fost răpită de o boală iar cei doi micuţi nu-l mai au decât pe tatăl lor. Eu vă îndemn să vă mai duceţi pe la ei, să-i mai ajutaţi şi altă dată. Dar nu numai atât; mai important este să vă jucaţi cu ei, să-i ajutaţi la ce au nevoie şi să le fiţi mereu un sprijin.

32

– Vreau şi eu să spun ceva, zice Emilia, mama celor doi eroi. Nu v-aţi gândit că eu poate nu reuşeam să cumpăr nimic? Nu v-aţi gândit că este cam exage-rat să dăruiţi chiar tot ce aţi cumpărat şi că era mai bine să le fi dat un pachet iar unul să-l fi păstrat pen-tru noi? Că vedeţi şi voi cât de greu este să cumperi alimente de bază!

Eu apreciez fapta voastră bună dar cred că tre-buie să avem şi puţină prudenţă. Haideţi acum să ne aşezăm la masă.

S-au aşezat toţi la masă. În inimile copiilor parcă adia un vânt cu parfum de flori de primăvară. Erau bucuroşi gândindu-se că poate cei doi copii săraci stă-teau la masă cu tatăl lor. Bucuria care-ţi vine din lucra-rea faptelor bune te-nconjoară şi te pătrunde.

Emilia îi supraveghea discret, iar la sfârşitul mesei le spuse:

– Dragii mei, să ştiţi că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de gândul linguşitor al laudei de sine. Nu trebuie să ascultăm trâmbiţa lăuntrică, care ne ţine mereu în atenţie fapta bună săvârşită şi ne face să ne prea apreciem pe noi înşine.

Faptele bune trebuie să fie ca un şir neîntrerupt, dar ele trebuiesc privite ca pe lucruri fireşti, ci nu ca nişte grozăvii pentru care suntem îndreptăţiţi de laude. Poate o să mai vorbim şi altă dată despre autoevalua-rea noastră lăuntrică. Da… părerea noastră bună des-pre noi înşine… este un lucru rău.

Dragi cititori, voi ce credeţi că a vrut mama lui Ştefan şi a Ancuţei să sublinieze?

Gândiţi-vă cum trebuie să ne comportăm după săvârşirea faptelor bune şi marcaţi răspunsul corect.

33

a) După ce facem vreo faptă bună, nu se cade să povestim la toată lumea şi nici să ne gândim mereu ce grozav lucru am făcut.

b) După fiecare faptă bună, bine este să povestim tuturor prietenilor pentru ca să ia şi ei exemplul nostru.

c) Trebuie să ţinem mereu în minte faptele bune, şi să-i îndemnăm şi pe alţii să facă asemenea nouă.

34

8. LanţurileCând se suna de recreaţie deodată se pornea un

zumzet care inunda coridoarele şi curtea. Elevii se duceau cât mai repede la chioşcul alimentar de lângă poarta şcolii.

Repede se făcea coadă şi nu ştiai dacă ai timp să-ţi iei ceva până se suna de intrare la ore. Ca din senin, întotdeauna în faţă erau 2-3 indivizi, veniţi de nu se ştie unde, amabili şi interesaţi să facă noi cunoş-tinţe printre elevi.

De multe ori tipii cei enigmatici se adresau unora din cei de la coadă:

– Ziceţi ce să vă luăm, dacă tot suntem în faţă.După ce cumpărau acele gustări, le ofereau cu

bucurie zicând:– Lăsaţi banii că poate altă dată o să luaţi

voi pentru noi.Numele unuia din băieţii enigmatici era Edu-

ard. Uneori venea însoţit de Peter, alteori de Raluca.Cei trei erau foarte interesaţi să afle când se orga-

nizau zile onomastice sau orice altă petrecere şi făceau tot posibilul să se afle printre invitaţi.

La ziua onomastică a Elenei a participat şi o colegă de-a ei Adriana şi bineînţeles simpaticul Edu-ard împreună cu Raluca şi alţi câţiva băieţi şi fete.

Când petrecerea era dezlănţuită, Raluca, a scos o ţigară electronică şi a propus să se fumeze „pipa păcii“ de către toţi care se consideră prieteni. La unii propu-nerea li s-a părut interesantă, alţii au avut unele ezi-tări. Florentina şi Mihaela au refuzat să participe la

35

această grozăvie spunând că nu în fumuri de ţigară se adevereşte prietenia. Adriana a acceptat să ia parte la

„pipa păcii“ după ce Raluca a asigurat-o că este vorba doar de nişte „droguri legale“ sau mai bine zis o con-centraţie mică de „droguri uşoare“.

Plină de falsă veselie Raluca i-a mai spus Adrianei:– Poate vrei să descoperi senzaţii tari şi intere-

sante. Să ştii că astea nu sunt deloc periculoase, pe mine mă revigorează.

Intuind pericolul Florentina s-a dat mai aproape de Adriana şi îi făcea semne să nu s-atingă de acea ţigară. Chiar şi Mihaela a intervenit şi i-a atras aten-ţia să nu încerce.

Şi totuşi Adriana a vrut să fie în rând cu lumea…Din seara aceea Adriana figura pe „lista“ trafi-

canţilor de otravă. Aceşti indivizi vânau cu iscusinţă şi multă răbdare până când naivii le cădeau în plasă şi deveneau începători în consumul de droguri. Trafi-canţii aveau o strategie necruţătoare astfel ca cei odată căzuţi în patima consumului de droguri să nu se mai poată elibera de aceasta.

După numai câteva zile Eduard i-a oferit Adri-anei un „energizant tare“ spunându-i că este folosi-tor împotriva stresurilor şi a depresiei. Adriana îşi aducea aminte cum au încercat Florentina şi Miha-ela s-o oprească. De ce oare a fost aşa de proastă şi le-a nesocotit sfatul cel bun? Ce orgoliu prostesc a avut vrând să arate că este şi ea în rând cu cei cunoscători ai supersenzaţiilor!

Adriana trecea prin adevărate torturi sufleteşti: nu-şi putea ierta uşurinţa cu care a înghiţit momeala întinsă de banda traficanţilor. Nu-şi putea explica cum de s-a lăsat târâtă în grupul acelor indivizi periculoşi. Sfâşiată de remuşcări paşii au dus-o la Sfânta Biserică.

36

În biserică era linişte deplină, luminile candele-lor mângâiau aerul mişcate parcă de aripile nevăzute ale îngerilor. Din sfintele icoane Sfinţii o priveau pe Adriana cu multă bunăvoinţă, cu compătimire şi cu dăruirea sentimentului că de aici îi poate veni salvarea.

Parcă era dusă de mână… A îngenunchiat înain-tea icoanei Maicii Domnului.

37

Rugăciunea a izbucnit ca un vulcan: puternică, nestăvilită…

– Mă autodistrug Doamne, am căzut în laţul tra-ficanţilor de droguri, scapă-mă. Apără-mă Doamne.

Nici nu şi-a dat seama că se ruga cu voce tare. Important era că îşi mărturisise păcatul înain-tea icoanei Maicii Domnului. Era sigură că o auzise Maica Domnului…

Cu ochii scăldaţi în lacrimi se îndrepta către ieşi-rea din biserică; parcă avea mai multă forţă, mai mult curaj în lupta ei cu laşitatea.

Când să iasă pe uşă aude din spate o vocea caldă şi prietenoasă a părintelui Nicolae:

– Adriana, ai vrea cumva să stăm de vorbă?Vorba părintelui era ca un colac de salvare, era

pământul de sub picioarele înotătorului obosit, era raza de lumină care sparge întunericul dureros…

– Sărut mâna părinte, aş vrea să mă spovedesc. Am multe greutăţi pe care nu le mai pot duce, mă prăbu-şesc şi nu am de ce să mă agăţ.

Spovedania care a urmat a fost o auto-învinuire, un lung şir de reproşuri şi remuşcări pentru uşurinţa cu care s-a lăsat prinsă în capcană, pentru moleşala duhovnicească de care a dat dovadă, pentru că a neso-cotit avertizările adevăratelor ei prietene.

Pe Adriana cel mai mult o chinuia gândul că l-a supărat pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Nu în ultimul rând, Adriana lăcrima şi pentru alţi consumatori de droguri, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care ar vrea să-i vadă salvaţi. Eliberaţi din „lanţuri“.

Părintele Nicolae n-a întrerupt-o, a ascultat-o rugându-se. Rugându-se cu multă dăruire, iar la sfâr-şit i-a spus:

– Să ştii copilă că prima poruncă dată nouă de Domnul Hristos a fost aceasta: „Pocăiţi-vă“. Asta cere

38

de la noi bunul şi dulcele Iisus să ne pocăim şi să lup-tăm pentru a nu mai repeta păcatele săvârşite. Astăzi ai pus început bun. Cel mai important lucru este să avem inima curată în faţa lui Dumnezeu. Mă rog Domnului să-ţi dea ajutor să trăieşti Sfintele sale Porunci. Aju-torul ne este dăruit numai atunci când luptăm să ne schimbăm viaţa, ne străduim să ne rupem de patimi şi să facem cele bineplăcute lui Dumnezeu. Stăruieşte în rugăciune, alege-ţi prietenii cu multă prudenţă şi cere sfatul părinţilor în tot ce vrei să faci.

– Şi cum voi rezista presiunilor distribuitorilor de otrăvuri?

– Le vei spune că părinţii tăi au pus pe cineva să te urmărească continuu să vadă cu cine te însoţeşti, unde te duci, cu cine vorbeşti la telefon, ce faci. Aflând acestea, din precauţie, traficanţii de droguri se vor feri să te mai contacteze direct. Poate vor trimite pe altci-neva să încerce să te constrângă să cumperi droguri. Te aştept să mai stăm de vorbă.

Adriana a părăsit biserica asemenea soldatului pregătit de luptă.

După citirea acestei poveşti, voi cum credeţi că trebuia să procedeze Adriana?

Răspunsuri:a) Adriana trebuia să explice că a fost atrasă în

cursă de traficanţii de droguri şi că n-a fost numai vina ei.b) Adriana trebuia să-i spună părintelui că mai

erau şi alţi elevi care se drogau, fumau, sau săvâr-şeau multe rele.

c) La spovedanie nu trebuie să împărţim vina cu alţii, trebuie să recunoaştem sincer că suntem vino-vaţi şi vrednici de pedeapsă, dar de la mila cea mare a lui Dumnezeu nu deznădăjduim.

39

9. ApoftegmeMeditaţi asupra înţelesului şi desprindeţi învăţătura din exprimările de mai jos:1. Moara, cu a ei putere se mândreşte,Râul, izvorului său laudă îi şopteşte.2. Cel ce lucrează după Dumnezeu tăcerea iubeşte,Un altul, urmând lucrarea sa, cu fală o împleteşte!3. Învaţă-l pe fratele tău să sape fântână,Şi setea nu va putea să-l ţină de mână.4. Ia-l în barca ta pe înotătorul de la urmă,Şi Însuşi Domnul ţi se va face cârmă.5. Să ne ostenim să ne ţinem de-a Sfinţilor urmă,Şi rânduiţi fi-vom în mult râvnita turmă!6. Ziua fericirii fără sfârşit n-o dobândeşte,Cel care doar pentru sine se osteneşte!7. Aliatul tău de azi, poate să-ţi fie inamicul de mâine,Dar Cel nevăzut îţi dă, negreşit, pace şi pâine!8. Omul care cerne toate prin sita nevăzută,Nu poate fi vătămat de banda decăzută.9. La răscruce când ajungi, cere cuvânt,Nu te grăbi să te iei după vânt.10. Drumeţul cu paşi mărunţi aşezaţi după poveţe,Ajunge mai departe decât cel cu sărituri îndrăzneţe.11. Cum umbra de trup nu se dezlipeşte,Sufletul de fapte este ţinut ca un cleşte.12. Ochiul înţeleptului doar înlăuntru vede,Căderile altora nu le-aude nici le crede.

40

13. Stânca rabdă ploi multe, grindină, furtună,Smeritul răsplăteşte răul cu fapta bună.14. Creştinul care-şi întinde inima SfinţilorIzbăvit va fi de scrâşnirea dinţilor.15. Cu adevărat bogat e cel ce dăruieşte,Nu cel ce doar pentru sine agoniseşte.16. Cercetează înainte de a păşi pe gheaţă, Nu te lipsi de a bătrânilor sfat şi buna povaţă.17. Unii, din nepăsare, cu păcate multe se încarcă,Dar pe aproapele său din păcate vrea să-l întoarcă.18. Viaţa creştinului este deplin Domnului încredinţată, Asemenea ca o plută de valurile mării purtată.19. Precum vântul împrăştie ceaţa groasă, Iubirea lui Dumnezeu uşurează inima de grijile

care o apasă.20. Ajutorarea nevoiaşilor să o lucrăm cu inima luminată, Căci orice faptă bună rămâne de Îngeri consemnată.

10. Răspunsuri1. c2. b3. c4. b5. a6. c7. a8. c