1

Un fel de şcoală Tinerii Eladei erau formaţi la şcoala peripatetică a înţelepţilor, care le spuneau „poveşti”: ale sufletului – Aristotel – ale naturii universale – fizicii, matematicilor, filosofiei... şi toate se înfăptuiau prin logos – cuvânt. Dacă am realiza o programă care să propună cunoştinţe şi texte necesare formării unui om de caracter, după „modelul”evanghelic, aşa cum este reflectat în opera literară? Poate cel pe care l-au imaginat şi pentru devenirea căruia au creat un O. Goga, de exemplu, cel care vedea în poet : „un pedagog al neamului său, un semănător de credinţe şi de biruinţe”. Am scăpa probabil de întrebările justificate în mare parte: la ce-mi trebuie asta? Am reuşi să ameliorăm relaţia profesor- elev, s-o aşezăm în sfârşit pe o bază de respect reciproc, de încredere şi mai eficientă.

Din vechime românii au folosit povestea ca să petreacă împreună timpul dintre două „campanii” ale trudei pentru cele materiale, iar această petrecere să fie cu folos pentru devenirea lor spirituală. Au pus la un loc minte luminată şi suflet bogat şi din această zestre colectivă s-au ivit: muzici- joc şi cântec, port popular împodobit, spuneri, prujituri de tot felul... În doine, în balade şi basme, în snoave, în colinde... omul şi-a pus tot focul, toată jalea din sufletu-i neostoit - a comunicat cu semenii şi cu Dumnezeu; a perpetuat reguli de trai comun moştenite şi îmbogăţite, verificate prin timp de experienţe repetate. În acord cu sine şi cu universul, a creat un sistem de norme, care îi permite să fie şi să rămână om, pentru ca la rându-i să poată creşte şi forma oameni adevăraţi. Dincolo de bariere temporale, etnice chiar, esenţele spirituale au fost concentrate în mituri – credinţe vechi, concretizate în povestiri simple, cu caracter sacru şi iniţiatic. Avem în cultura noastră populară povaţă numai bună de folosit. Mult prea multe „idei” propuse şi aplicate direct, înainte de a parcurge trepte elementare şi necesare unui experiment, au făcut ca pseudo-manuale încropite de autori mânaţi în lupte, prinşi în încleştări de ”principii” exclusive, să fie pentru elevii, cărora le sunt destinate, adevărate „sperietori”. Conglomerate de informaţii aruncate fortuit peste nefericita „limba de lemn”- ele aduc deservicii majore fiinţei umane, în alcătuirea ei firească. Gândim şi comunicăm bine, cu folos numai pe elemente clare, bine articulate.

2

Se impune să ne întoarcem la vorba de duh întreagă, spusă limpede, care să fie bobul de grâu, semănat în pământ bun; pentru că avem a împlini o datorie, suntem obligaţi, faţă de realitatea din ce în ce mai „cocoşată” a mediului educaţional în care ne complacem, să găsim urgent mijloace de însănătoşire. E o laşitate orice amânare care deplasează această sarcină înspre copiii noştri, care, în loc să-şi trăiască viaţa lor, ar fi nevoiţi să repare mai întâi nefericita „zestre”, de care ne debarasăm şi pe care le-o pasăm neputincioşi. Părem victime, ne plângem... uitând că victime cu adevărat nevinovate sunt copiii – nu putem pleca mai departe cu povara aruncată pe furiş în spatele lor; trebuie să încercăm măcar să le fim ceea ce se aşteaptă de la noi: sprijin, repere clare, trepte de urcuş – să le oferim iubire şi încredere; să-i învăţăm să creadă în forţa lor de a face binele, ca să se poată bucura : ”Fericirea e cea dintâi datorie a omului, iar nefericirea – cel mai mare păcat.” - spunea într-un film Toma Caragiu. Avem „instrumente”- trebuie doar să le acceptăm şi să ne deprindem a le folosi. Copiii vin cu plăcere spre poveste; să-i însoţim şi noi cu minte şi cuminţi !

~HARAP- ALB~

Harap-Alb, e o altă faţetă pentru Nică, din„Amintiri...”Dacă eroul–copil e conceput conform unui tipar universal, oprit o vreme în Humuleşti şi se poate recunoaşte în el oricine, inclusiv fiul lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, pentru adolescentul care abia acum îşi defineşte personalitatea, scriitorul a preferat haina fabuloasă de basm – poate şi pentru că fantezia prinde aripi mari acum, la tinereţe . Sfârşitul „Amintirilor...”sugerează o continuare; ne-am despărţit atunci de un Nică supărat la culme pentru că a fost nevoit să se despartă de casa părintească şi de satul drag. Facem cunoştinţă la începutul basmului cu un prinţ, care va deveni „împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic.” Singura condiţie este să asculte „mesagerul” divin, pe sfânta Duminică, să rămână mereu blând şi

3

milostiv, să lupte ca să alunge răul din lume.Curioşi să vedem prinţul, fecior de crai, intrăm buluc...şi ce găsim? Un

tânăr supărat (dar parcă aşa era şi holteiul poposit în târgul Ieşilor!...)de astă dată pentru că se află într-o mare încurcătură:cei doi fraţi mai mari au încercat drumul spre împărăţia promisă celui care se va dovedi a fi vrednic de ea, dar s-au întors ruşinaţi. N-au trecut nici măcar de primul pod, căci le-a tăiat drumul o dihanie de urs; pe bună dreptate craiul i-a luat la rost, necăjit de nevrednicia lor. Cel care se simte vinovat în locul fraţilor mai mari e prâslea; amărât pentru supărarea tatălui, el se frământă, neputincios deocamdată, căci nu ştie cum ar face să dreagă totul. Nu îndrăzneşte să-şi ia un angajament, pentru că nu ştie cum ar scoate-o la capăt... „ Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie.”

Crăişorul trece cu bine testul milosteniei, căci după un prim moment de ezitare, scoate un ban şi zice „ - Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.” Atunci, ca într-un vis bun, i se arată ce are de făcut pentru a ieşi din impas: „De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi deie, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă...ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stăi liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău, şi cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce, unde n-au putut fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste.”

Astfel îmbărbătat, fiul de crai „...venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se înfăţişează înaintea tată-său, zicănd: - dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei; nu de altă, dar ca să-mi încerc norocul.”

Schimbarea majoră de atitudine a crăişorului se datorează demersului pe care îl face omul creştin la nevoie – el pune gând bun la Dumnezeu şi primeşte semn – simte că poate porni la drum cu bine, căci va izbândi; se întreabă cum va fi izbândit tatăl său, aflat în tr-un asemenea impas. Ar vrea să-i urmeze şi caută sfat nepreţuit când eşti la răscruce; el nu pleacă „neînarmat”, nu repetă greşeala fraţilor săi, despre care tatăl afirmă că s-au încurcat în „slăbăciune”- credinţa lor este slabă. Vine cuminte şi smerit la părintele său, care doar acum îl mai poate ajuta; află că în tinereţe tatăl era

4

ca un luptător „încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii...apărat de pavăza credinţei şi cu sabia Duhului Sfânt...” - recomandate şi enumerate de sfântul apostol Pavel- ; acestea sunt „armele şi hainele cu care a fost el mire”- obţine aprobarea acestuia. Urcă apoi în pod şi găseşte „armele ruginite”- el e dator să „înnoiască”, să dea o altă strălucire vechiului; dar acum ştie ce are de făcut şi acţionează hotărât. Alege singur calul- prieten, trupul, pasămite, care se dovedeşte de la început „înţelept”, căci nu-şi vădeşte forţa neobişnuită decât la momentul potrivit – îi va fi ajutor de nădejde până la capăt, când îşi va asuma şi rolul de răzbunător, în locul stăpânului.

Harap-Alb ascultă cu sfinţenie ce i-a spus „bătrânica”, mesager divin, pentru că a văzut-o ridicându-se la cer; îşi alege un cal care pare slab...dar îi va fi prieten înţelept, poate spiritul tatălui, prezenţă dorită şi benefică, ce-l va însoţi mereu, dându-i curaj . El este alesul, în el Dumnezeu îşi „recunoaşte” chipul, căci prinţul este bun şi milostiv, asemeni Celui care l-a creat, numit aici „milostivul”.

HArap-Alb e singurul dintre fraţi, care porneşte pe drumul vieţii „întrarmat” cu putere de sus; el singur înţelege că numai luându-şi „armele”, bune şi pentru tatăl său, pentru oricine, din orice generaţie, numai cu Domnul îşi poate depăşi limitele, slăbiciunile. Cu aceast „avans”, pe care îl are faţă de fraţii mai mari, va trece cu bine „testul”podului, va suporta cu stoicism condiţia umilitoare de serv, va afla soţia potrivită, vrednică de el, va fi „împărat cum n-a mai fost altul pe pământ” - fiecare e unic, în felul său –. Prin „unirea” cu Dumnezeu el este superior fraţilor şi, în mod firesc „redevine”om liber, prinţ în lumea sa.

Treptat se face trecerea de la ascultarea de părinte, la cea datorată Tatălui ceresc, de aceea sunt necesare astfel de „arme”.De acum înainte fiul de crai va lua aminte numai la semnele care îi vin de sus, va merge pe drum însoţit şi apărat de pavăza credinţei tari, adevărate – busolă care îl orientează fără greş spre bine, spre împlinire – la capătul drumului îl aşteptă răsplată dumnezeiască: va fi împărat în lumea sa, definită, asemeni Lui în universul infinit. Cine este supus Domnului poate avea lumea la picioare – vezi Ştefan cel Mare. „Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”- exclamă Petre Ţuţea.

Din punct de vedere material fiul de crai este perfect pregătit să ajungă cu bine la împăratul Verde, moşul său: „ Şi zicând aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la oblânc, îşi ie merinde şi bani de ajuns, schimburi în

5

desagi şi o ploscă plină cu apă..” drumul pe care va merge este unul al evoluţiei sale, al formării lui, ca lider adevărat – cu calităţile şi experienţele necesare, care să-i confirme predispozţii latente. Tot ce duce cu sine se armonizează treptat şi se fortifică; primul pas e testul cu ursul de la pod, trecut cu bine, spre satisfacţia tatălui. Primeşte un ultim sfat: „Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi pute.” Apoi craiul mai sărută de câteva ori pe „amundoi”- pe fiu şi pe prietenul de suflet al acestuia, calul, care cunoaşte viitorul, tocmai pentru că e repetabil – tată, fiu...

Aşa va face, porneşte în pace cu „Dumnezeu să ne ţie...”- nu va da înapoi niciodată, va respecta îndemnul tatălui, cât îi va sta în putinţă. La scurtă vreme însă calea intră în codru, cărările se înfundă şi el e nevoit să accepte singura posibilitate de a ieşi la lumină: pe omul spân drept slujitor, cu toate că: „din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată...”Acum are loc marea schimbare, transferul de la ascultarea de părinţi la ascultarea de Tatăl ceresc; e un transfer necesar evoluţiei sale, căci toate încercările următoare sunt menite a-i pune în valoare calităţi rare, dar asta numai asumându-şi noua condiţie: aceea de tânăr care şi-a luat soarta în propriile mâini, a preluat frâiele vieţii sale şi este direct responsabil pentru tot ce hotărăşte şi face de acum înainte.

Apa înseamnă viaţă – şi întru Hristos, pentru că din coasta Lui, străpunsă de sabie, a ieşit sânge şi apă; o adevărată răscruce e reprezentată de testul fântânii; acolo, ca-ntr-o simbolică răstignire imitativă, omenească, stăpânul, prinţul, se face rob, asemeni Lui, deopotrivă Dumnezeu şi fiul al omului. Ca să înveţe urcuşul, e nevoie şi de o golgotă a încercărilor esenţiale, care îi vor jalona evoluţia necesară, vitală, îl fortifică şi-l fac înţelept.

„Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă.” Neobişnuit lucru...totuşi această scară simbolică trebuie mai întâi să fie coborâtă, ca abia după aceea să înceapă urcuşul. Tot neobişnuit este să devină sluga „domn” şi să facă din stăpân „harap” - rob, slujitor. Însă vicleanul, care a a runcat cu intenţie apa bună, pe care fiul de crai o luase de acasă, va fi de aici înainte răul necesar, menit să ne facă pe toţi „să prindem la minte”. Fiul craiului „boboc în felul său la trebi de aieste”va învăţa multe lecţii de viaţă, care îl vor căli şi-l vor face cu minte.

6

Acum, când s-a luat după străin, mai întâi s-a abătut din cale: „şi cârnind pe o cărare...” ; apoi s-a coborât într-o fântână care seamănă mai mult cu o capcană, e ca o chemare spre afund, pentru cel neavertizat; spânul îi vorbeşte prefăcut, invocând numele Domnului, iar prinţul, naiv, coboară în capcana pregătită cu meşteşug. Jurământul pe care este obligat să-l făcă include determinări cu semnificaţii cifrate: „Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii (soarele dreptăţii) şi să mai calci pe iarbă verde (verdeaţa dumnezeieştilor taine), atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate (...) şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia.(...)Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vre el să facă.”Pe deasupra îi mai schimbă şi numele, pecete care îl va urmări, ca o nouă identitate, până la „înviere”.

E o răsturnare de situaţii, sunt inversate valorile...dar există printre rânduri o menţiune aproape neluată în seamă: „să ai a mă sluji până îi muri şi iar îi invia...”- aşa se va întâmpla; de acum drumul fiului de crai va străbate întunericul încercărilor esenţiale, şi peste care planează de fiecare dată o ameninţare constantă: „de nu , unde-ţi stau picioarele acolo îţi va sta şi capul!” „Bine este mie că m-ai smerit ca să învăţ îndreptările Tale” – întocmai aşa face Harap-Alb – şi va ieşi din nou la lumină, definitiv.

De acum înainte în relaţia celor doi totul este inversat: Spânul vorbeşte despre cineva care ar avea un rang nemeritat, folosind adevărul unei zicale: „Dă-mi Doamne ce n-am avut, să mă mir ce m-o găsit” - el o adresează „slugii”, dar se potriveşte mănuşă tocmai lui. Fetele împăratului Verde constată că spânul nu le seamănă la chip, de parcă el nici n-ar fi semenul lor, ci Harap-Alb.; inima le spunea că nu le este văr şi „s-ar fi lepădat de el ca de Ucigă-l crucea”. Totuşi tinerii – şi fetele şi Harap-Alb ascultă de tată, de stăpân – dovadă că ascultarea e bună şi-n împrejurări potrivnice, când nu distingi bine nici cauza, nici scopul, dar drumul de urmat e unul singur.

Când este supus primei încercări majore, tânărul se plânge calului, trecut prin astfel de încercări; apoi „mai prinzând oleacă la inimă”, căci „mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!”, işi arată puterea, ferit de ochii oamenilor: „Şi odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezişul pământului; pe deasupra codrilor, peste vârfurile munţilor, peste

7

apa mărilor...”ca-n basmul „Tinereţe fără bătrâneţe...”şi tânărul nostru va avea parte de viaţa veşnică, pentru că urmând lui Hristos şi rămânând mereu bun şi milostiv, va fi mântuit, va avea viaţă veşnică. Acum însă, sub ascultare, el trudeşte la devenirea sa spirituală: zboară deasupra celor pământeşti, aterizează cu calul într-un ostrov de rai, de acolo îşi bea puterea. Acolo va regăsi-o pe sfânta Duminică, ajutorul său de nădejde – căci în familia binecuvântată, în care a fost crescut Nică, duminica era păzită prin datină bună, rezervată devenirii lor spirituale – ziua cântau la strană, iar seara spuneau şi ascultau poveşti.

Acum este ajutat simbolic tocmai pentru că au păzit cu sfinţenie duminica; când se reîntâlnesc, aceasta îi spune: „Rămâi aici în astă noapte, ca să văd ce-i de făcut.”- şi ea chibzuieşte, întreabă pe Domnul prin rugăciune. Apoi îl îmbărbătează: „Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută...” tot ce descrie autorul ca fiind acţiuni ale sfintei Duminici („o dată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă...”) pot fi îndeplinite de om, doar să fie pus gând bun la Dumnezeu şi să asculte cu sfinţenie semnul divin – la capăt îl aşteaptă izbânda. Primul obstacol de trecut este cel în care trebuie să-şi învingă tentaţia de a-şi demonstra forţa fizică – confruntarea cu ursul, orgoliul este totuşi cel mai mare păcat, confundat uneori cu demnitatea umană, dar e distructiv, consumă energiile în van; duş manul acesta îmbracă haină înşelătoare – demnitate- şi, „ochind”astfel distruge sau clădeşte pe nisip. De aceea sfânta Duminică adaugă la indicaţiile precise: „Dar, la toată întâmplarea, de-i vede şi-i vede că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pelea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.”

Tânărul este invitat să ia sema ca „monstrul” să nu se trezească în el, să nu-l încerce mândria vană, fiind la începutul „exerciţiului”de înăbuşire a ei. Dacă totuşi îi va năvăli în suflet, să fugă spre rugăciunea mântuitoare, să-şi îndrepte eul „atacat” către lumina şi ajutorul divin, răspuzând tentaţiei înşelătoare tot cu o păcăleală: „...zvârle-i pielea cea de urs...” Harap-Alb urmează întocmai şi devine stăpân de invidiat pe cel mai înşelător, dar şi mai mare păcat omenesc: mândria. Îi vine greu, pentru că are a face cu „o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare.” Intervine şi pericolul ca „ursul” din el să fie tentat pe neaşteptate şi să iasă din sine, totuşi se

8

stăpâneşte şi ascultă până la capăt ce i s-a spus: „Şi când să iasă cu sălăţile din grădină, iaca ursul se trezeşte, şi după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pelea cea de urs, şi apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.”

Mulţumeşte frumos pentru ajutor şi predă stăpânului bunătăţile râvnite. Atunci Spânul „zice îngâmfat: - Ei, moşule, ce mai zici?” Iată opoziţia pe care o face în treacăt autorul: deşi nu are nici un merit Spânul se împăunează gratuit, rămâne mândru, subjugat de acest morb nefast până la urmă. Numai robul înţelept - ascultător şi supus voinţei divine, cu adevărat benefică pe termen lung, numai acela va fi liber.

A făcut primul pas important spre eliberarea sa din robia marilor tentaţii – şi a văzut că este bine. Era necesar, cu atât mai mult cu cât, oricine ar fi fost în locul său, i-ar fi dat o lecţie stăpânului rău şi viclean, s-ar fi răzbunat, nesuportând umilinţa şi nedreptatea. El însă îşi recunoaşte vina de a fi ieşit din cuvântul tatălui, chiar împotriva voinţei sale, de aceea îşi asumă necondiţionat consecinţele. Acum încă nu gustă pe deplin din foloasele experienţei prin care tocmai a trecut, aşa cum se va întâmpla după a doua încercare majoră.

Al doilea pas imens făcut spre libertate este prilejuit de porunca stăpânului său, care îl trimite în pădurea cerbului, să-i aducă toată comoara, nu numai câteva pietre preţioase, căzute atunci când se scutură cerbul. Este cea mai dificilă încercare, căci reprezintă chiar tentaţia banului, a îmbogăţirii rapide, plagă cumplită, care ne prinde în mreje, ne îmbolnăveşte, făcând din noi nişte monştri diformi, schimbând total condiţia noastră de oameni, datori să ne iubim între noi, şi nu să ne duşmănim de moarte. După ce ne „predă” frumos lecţia de urmat, autorul-pedagog inspirat, aşază în faţa noastră lecţia opoziţiei necesare: dacă eroul nostru se află acum deasupra tentaţiilor materiale deformante, alţii sunt pradă acestora. Cei cinci „monştri simpatici” sunt oglinda de circ a acestora: unul e rob pântecelui, nesătul; altul asemenea e Setilă; Ochilă vede tot, e orgolios; altul e rău, ucide...

Cerbul bătut cu pietre scumpe şi cu un diamant mare în frunte reprezintă mândria şi comorile pământeşti; e blestemat şi stăpâneşte o întreagă împărăţie, pădure întunecată; are privire ucigaşă: „Pe care l-ar zări,

9

nu mai scapă cu viaţă.” Lumea fuge de el căci dacă „se uită la cineva, fie om, sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă.” Pădurea lui e un imperiu al răului şi al morţii sufleteşti, căci „e solomonit, întors de la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are.” E în stăpânirea celui rău, aici moartea e o ameninţare directă, ca într-un fel de iad.

De astă dată va fi mult mai greu – dar ce efect miraculos va avea ieşirea de sub imperiul apăsător al celui mai cumplit „stăpân” de pe pământ...se spune că banul este o slugă bună, dar stăpân rău, nemilos. „Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă.(...)Hai, nu mai sta pe gânduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea lui;”- gândul bun îl însoţeşte mereu şi-l întăreşte. „Ce-i e scris omului în frunte-i pus. Doar mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme.”- chiar aşa!

Avem imediat şi explicaţia faptului că pedeapsa Spânului e amânată o vreme, pentru ca toate să urmeze cum au fost rânduite şi să se împlinescă după „scriptură”. Calul foloseşte vorbe de duh...: „...şi să fi vrut, demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte.”- sunt acestea sfaturi valabile şi verificate din generaţie în generaţie.

Sfânta Duminică e de aceeaşi părere, doar că ea adaugă şi motivaţia din viitor a acestor necazuri din prezent. „Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.Dar până atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.”- una dintre cele mai de folos virtuţi – răbdarea lui Iov.

„Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu, şi de bine şi de rău.”- eroul înţelege deja că toate au un rost, chiar dacă nu e clar desluşit acum, dar mai sunt necunoscute, care se vor lămuri, toate la timpul lor: „Aşa e lumea asta şi de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: zi-i lume şi te mântuie.”- constată sfânta Duminică, apoi tece la fapte.

Scoate „obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-cot de unde le avea” şi le dă lui Harap-Alb; luptă contra celui rău cu armele sale. Pornesc fără întârziere să împlinescă cea mai grea misiune şi procedează în consecinţă: „Şi

10

chiar haidem, cu ajutorul Domnului!” Pe la cântatul cocoşilor sapă groapa, smbol de ameninţare a morţii, necesară pentru a se feri de cerbul, care „doarme cu ochii deschişi”- e cel neadormit. Totul trebuie executat cu maximă concentrare, ca-ntr-un adevărat ritual ce desparte numai cu un fir viaţa de moarte. Din nou Harap-Alb acţionează singur, însă respectă pas cu pas fiecare vorbă a mesagerului divin: „...Să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie...”pentru că altfel, pericolul devine fapt, din cauză „că are un ochiu otrăvit şi, când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti.”

Când adoarme cerbul, e vremea potrivită: „...se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir.”e vremea pentru acţiune. După ce-i zboară capul cât colo de la trup, Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă.” Aşa de tare este în credinţă, încât se lasă cu totul în voia Domnului: „Şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” ruga sinceră a eroului „mută munţii”. Răul este mai întâi adormit, apoi învins; după asfinţitul soarelui, lupta a fost câştigată, victoria e de partea eroului, iar sfânta Duminică îl încredinţează iarăşi la plecare că Spânul va plăti curând pentru toate: „- Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el peste om vrodată, pentru că nu-i nici o faptă fără plată. Mergi de-i du şi acestea, că i-or rămâne ele de cap odată.”

Pe drum se „repetă” ispita (îi ies în cale împăraţi care îi promit „bani mulţi, fata şi jumătate din împărăţie..), dar el îşi urmează drumul înainte, încredinţat că aşa e bine. Ascultarea cu care fusese depris în copilărie, devenită acum ascultare de Dumnezeu, devine pentru el prima şi cea mai importantă dintre legi - e sfântă. „La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi, şi uitându-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că într-adevăr era şi lucru de mirare!”...ritorii cei mult vorbitori rămân fără glas în faţa minunilor dumnezeieşti. Clipă de clipă el preţuieşte ajutorul de care are parte, sprijinul divin, pe care îl cere neîncetat şi pentru care mulţumeşte. E mereu cu Dumnezeu în inimă, în cuget, în simţiri – toate pe rând îi sunt binecuvântate, iar el e „salvat”şi din această robie cumplită.

De acum înainte , oricare ar fi porunca, ori împrejurarea, eroul nostru e încredinţat că dacă merge neabătut pe calea bună- („Îndreaptă calea mea înaintea Ta, Doamne!”), va izbândi negreşit. E mult mai senin acum, stăpân pe sine, a scăpat definitiv de temeri, nu mai este „boboc în felul său”, ca la

11

început – e alt om: pregătit să ducă la îndeplinire orice poruncă, oricât ar fi de grea, ori neobişnuită. E un tânăr sociabil, generos, care îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu şi acţionează numai după inima sa : „E menirea-mi adevărul numa-n inima-mi să-l caut” - zice Poetul, dar şi povestitorul prin eroul său, ori poate „ecoul” său.

Acum el priveşte şi le primeşte altfel pe toate; trebuie să aducă pe fata împăratului Roş - misiune aproape imposibilă – dar nu se mai sperie. E sigur că va reuşi; încă nu ştie cum, dar cele două încercări majore, depăşite cu bine, îi dau încredere în el; a „murit” cel care dispera, iar acum găseşte resurse chiar pentru glumă: „Vorba cântecului: Fă-mă, mamă cu noroc / Şi măcar m-aruncă-n foc.” Acum şi calul „înţeleptul” are o altă abordare, nu-şi mai grăbeşte stăpânul spre ajutorul sfintei Duminici; „noul” lui stăpân a alungat neputinţa şi s-a înarmat cu nădejde „forjată” de focul experinţelor dificile, însă esenţiale pentru devenirea sa de prinţ, vrednic de împărăţia promisă. Vorba lui sună firesc: „Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii...când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc, şi din toate scapi nevătămat.”

Psalmul 90 începe cu: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.”Şi eroul nostru este dintre aceştia; „mesageri” divini l-au condus până acum pe drumul cel bun şi i-au sădit convingerea că, ascultând atent şi îndeplinind întocmai cele bune, va ieşi mereu la lumină. „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.”- şi aşa a fost. „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.”- şi pe fiecare, pe rând i-a învins: şi ursul şi cerbul solomonit. Poate distinge acum limpede glasul Lui: „Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi.”- întocmai.

Se simte liber şi zboară, îşi spune bucuria, mulţumind parcă cerului: „Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezând o dată puternic, zboară cu dânsul: În înaltul ceriului / Văzduhul pământului” - ca Luceafărul din poemul cu rădăcini de poveste, care „zboară, gând purtat de dor”. Şi fiul de crai porneşte acum să „peţească”pe fata de împărat, cea care îi va fi prilej de „renaştere” binecuvântată. „...şi o ie de-a curmezişul: De la nouri cătră soare,/ Printre lună şi luceferi,/ Stele mândre lucitoare.”

Lui i s-a hărăzit soartă bună, măsurată pe-o bucată de vreme; să fie

12

înţelept, puternic, frumos – daruri comune şi de mare preţ în acelaşi timp. Mai are de înfruntat multe, până va ieşi de sub aripa otrăvită a Spânului, dar n-are încotro: „Bine-a zis, cine a zis, că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic.” El însă e pregătit, înarmat cu tăria credinţei, lamură vie, are deja profil de învingător: „...iar Harap-Alb mergea tot înainte, prin locuri pustii şi cu greu de străbătut.” Întâlneşte în cale fiinţe mici, neajutorate, inocente: furnici, albine; pe drum are de răbdat: foame, sete, ger; toate sunt figurate în registru comic, semn că protagonistul a învăţat să-şi râdă de ele, deşi nu le poate ignora.

E sociabil cu toţi, se fereşte să judece oamenii după aparenţe; rămâne prudent, dar nu refuză nicio tovărăşie, până când nu se lămureşte dacă-i prinde bine la ceva. Cu cei slabi e smerit şi generos: „Şi când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă Harap-Alb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime, să dau prin apă, mă tem că m-oiu îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate. Şi zicând, Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie.”

Prezentarea amănunţită a scenariului posibil pune în lumină mecanismul concret al felului său de a gândi şi de a hotărî ce are de făcut; până acum lucrurile se desfăşurau cam la fel, dar a venit vremea unei clarificări de cristal: eroul face totul, de parcă ar fi permanent vegheat de sus, acum această relaţie e bine lămurită, a devenit ceva firesc, permanent – i-a intrat în fire, îl defineşte – nu se mai numeşte sfânta Duminică, ci mult mai concret: gândul său, gândul bun pus la Dumnezeu şi „povăţuit”de Acela spre care înălţăm rugăciuini.

Şi tot ce face întăreşte legea-hotărâre : să facă întotdeauna binele, oricui şi în orice împrejurare, să alunge răul, încredinţat că Dumnezeu îl va scoate din primejdie: „Fă binele şi- l aruncă în drum; îl vei găsi la nevoie!” Urmeză mulţumita furnicii-crăiese – semn că binele nu rămâne niciodată nevăzut; ca şi fata moşului, el e mulţumit că a făcut un bine, fără să aştepte răsplată (Când faci binele, să nu ştie stânga ce face dreapta.)- viaţa e mai frumoasă aşa şi mai bună. Cum însă: „Binele de rău te scapă, de-l arunci chiar şi în apă.”- răsplata vine curând şi-l scoate din impas: furnicile vor alege macul de nisip, operaţie delicată pentru oameni, pentru ele însă floare la ureche.

13

Mai încolo întâlneşte: „ un roiu de albine ce se învârtea în zbor pe deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se aşeze.” Acum îşi dovedeşte îndemânarea, făcându-le adăpost: alege un „buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sântă-Măriei şi cu alte buruieni mirositoare şi prielnice albinelor, şi apoi, luându-l pe umăr, se duce la roiu, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte căptălani ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum.”Parcă i-am însoţi fiecare gest făcut cu dragoste - povestitorul îşi permite o incursiune aparte în copilăria dragă şi scumpă vieţii lui: îl şi vedem pe câmp, deghizat în Harap-Alb...

Urmează un periplu exclusiv comic: eroul găseşte în drumu-i lung spre împărăţie cinci fantasme, „monştri simpatici”, cum îi botează inspirat George Călinescu; ei personifică pe rând: gerul, foamea, setea, ochiul iterior - privirea înţeleaptă şi fiara din om. Aceasta din urmă îşi are rolul ei, pentru că, după ce vom cunoaşte pe „Ţapul cel Roş, care cică era un om pîclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne.”- aflăm şi măsura potrivită: „Dar vorba ceea: La unul fără suflet trebuie unul fără de lege.”- iată ce rol vor avea „fiarele”, întruchipări ale instinctelor nestăvilte; când au frâu liber dezumanizează – aşa o arătare fără suflet se dovedeşte a fi acest „împărat”, ori mai bine ţap...o formă de materializare a celui rău, în închipuirea populară.

De acum înainte asistăm la o desfăşurare de „forţe comice” fără precedent; Harap-Alb devine pentru un timp o prelungire fericită pentru autorul - sac de snoave, cu neastâmpăr de spirit aproape copilăresc; râul naraţiunii curge neostoit, face salturi şi giumbuşlucuri, ca pe o scenă improvizată direct în stradă, accesibil tuturor şi oricui. E o explozie de viaţă, profund caracteristică lui Creangă al nostru, impresia unică de mişcare petrecută aievea, inimitabilă, care l-a făcut celebru, singular între povestitorii lumii.

Prima întâlnire fabuloasă oferă prilejul unei prezentări de neuitat: „mai merge el cât merge şi, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o

14

dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjini de lemne şi tot atunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig.” urmează descrierea urechilor clăpăuge şi a buzoaielor imense...Şi pentru ca tabloul să fie complet, trebuie să ne imaginăm cum tremura dihania de lângă foc, iar pe deasupra cum îi ţinea hangul toată natura: „Şi daca-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de prinprejur îi ţineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii de prin pădure se văicărau, petrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plângeau în pumni, blăstemându-şi ceasul în care s-au născut.”

Senzaţia de libertate manifestă a „călătorului”este celebrată de scriitor cu cele mai iscusite alăturări de vorbe; după consecinţe terifiante provocate de ger, încheie cu un loc comun - lemnele puse pe foc pocnesc...dar alăturat năstruşnic, de parcă ar continua seria de grozăvii; iar imaginea „pufilor”de veveriţe este curat rodul-surpriză al unei minţi inventive, de copil predestinat „povestariu”.

Descrierea lui Flămânuilă, ca fiind: „o namilă de om...foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-l mai poate sătura nici pământul.”- a lui Setilă: „se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia răţelor şi împodobit cu darul suptului.”- sunt imagini comune faţă de „petrecerea” verbală dezlănţuită de : „altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochiu, mare cât o sită şi când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul şi în măruntaiele pământului.”

Şi aici „discursul” personajului este o replică savuroasă şi cu întorsături şugubeţe. Surpriza vine însă din partea eroului, care plusează: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorâlă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă.”Invenţia verbală este la ea acasă, îşi etalează toată panoplia; asistăm, deşi nu suntem poftiţi, la oraţia de nuntă, cu strigări anticipate pentru toate neamurile, cu porecle şi glume aliniate în flanc. Marşul obişnuit este parodiat în prezentarea „nepoftiţilor”, sosiţi la împărăţie: „Şi cum ajung, o dată intră buluc în ogradă, tusşese, Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele

15

după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul.”Bine nu ajung la curtea omului roş, că acesta le şi pune gând rău, de

moarte: vrea să-i pună pe jar, la modul propriu: casa de aramă, bine înroşită în foc- doar se aflau pe tărâmul împăratului Roş - acest împărat rău e asemeni lui Nabucodonosor, care a poruncit să fie înroşit în foc cuptorul pentru tinerii credincioşi...; le-ar fi fost fatală, de nu şi-ar fi exersat Gerilă „talentul”- a răcit-o pentru ceilalţi, că lui i-ar fi fost numai bună – altruist, slujeşte întâi pe Harap-Alb, dar se supără şi se ceartă cu de-alde el, parcă ar fi consătenii lui Nică, pripăşiţi în gazdă la Pavel ciubotariul, în Fălticeni, la „fabrica de popi”.

Totuşi gâlceava lor, axată exclusiv pe jocul de vorbe, hazliu şi savuros, se termină într-o notă de pace: „- Şi hai de acum să dormim, mai acuş să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim, căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim.” Iată o modalitate originală de a enunţa „mărturia” colectivă despre scopul existenţei omului în lume – mântuirea.

Când se trezesc a doua zi, dis-de-dimineaţă, relatarea de poveste se apropie de exprimarea specifică scripturii: „...şi strigau cât îi lua gura, zicând: „Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră...” Până la urmă, cu ajutor divin, răul este „convertit” la bine; petrecerea pantagruelică, dată în cinstea lui Flămânzilă şi a lui Setilă, urmărirea pusă la cale cu detectivii Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, ajutorul nepreţuit al celor două crăiese – furnica şi albina – toate rezolvă încurcăturile în care îi arunca „Ţapul cel Roş”.

La final până şi acesta este dezarmat: „Din partea mea, poţi s-o iei de-acum, Harap- Alb, zise împăratul ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi de ruşine. Dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpâneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima.”Fata vrea să plece împăcată: „Binecuvintează-mă, tată, şi rămâi sănătos!” - întotdeauna la Creangă relaţiile de familie sunt respectate cuviincios şi frumos aşezate.

Există în textul poveştii sale un substrat binecuvântat, deloc tăinuit, evident mai tot timpul, însă aşa de bine întreţesut cu ceea ce numim adstrat, încât decelarea celor două componente, necesară atunci când analizăm textul cu un scop anume – ca cel de faţă – nu este deloc inspirată atunci când vrem

16

să-i „detectăm”savoarea, ori să-l degustăm de-a dreptul, fără intenţii şi prejudecăţi: simplu, firesc, aşa cum ne-a fost dăruit, iar noi l-am „moştenit”. Suntem nişte norocoşi evident, proprietari de drept ai unei asemenea comori! Dar vorbele-perle de înţelepciune şi învăţătură ne cheamă să le vrăfuim, sunt nici mai mult nici mai puţin decât o invitaţie perpetuă la „joc şi la joacă”: cu înţelesurile, cu alunecarea „nevinovată” din „vorba ceea...” „Gesturile” sunt comune şi surprinzătoare în acelaşi timp, încărcătura e profundă, podoaba bogată, evadările neaşteptate din text, prin jocuri gratuite de vorbe buclucaşe – descărcare binevenită, dătătoare de energii uriaşe.

Aflăm de la cei care l-au cunscut pe maestru, contemporani fără vină: „Creangă suna cuvântul...”până când se potrivea, îşi găsea locul şi forma unică, de neschimbat şi neimitat – nu întâmplător şi nici din vreun complex închipuit. Ci pentru că funcţiile multiple ale cuvântului în textul lui Creangă necesită nu numai studiul atent la care au fost supuse, ci şi o mare răspundere, de care autorul e perfect conştient, înaintea „observatorilor” de tot felul. Un asemenea text presupune aplecare deosebită pentru ceea ce s-a numit „ştiinţa” proverbului popular, paremiologia, în care povestitorul se dovedeşte a fi un adevărat expert, doctor docent.

Ion Creangă este un creator genial; cultura populară, cu toate meandrele ei, a găsit prin el expresia fericită a unui părinte iubitor, care îşi pune viaţa pentru devenirea ei, pentru ca spiritu-i profund şi adevărat să triumfe şi să pătrundă neschimbat în sufletul nostru deschis. Odată avută comoara, trebuie doar să învăţăm a o preţui – haideţi să „mergem” împreună!

Iată: am aflat de curând că în afară de ţapii din treagedia greacă, cu semnificaţiile aferente, termenul „ţap” desemna un conducător, dintre mai marii evreilor, pasămite dintre acei care l-au negat şi răstignit pe Iisus (originea unui astfel de supranume se află în faptul că, atunci când se făceau sacrificii animale, acestea „urmau”, în drumul lor spre locul desemnat, sunetele emise de clopoţelul purtat la gât de un ţap, care mergea înainte, indicând drumul). Cât de simplu, Doamne! ... „ţapul cel roş”...doar un pic de informaţie nevinovată, şi textul se „deschide”uşor ochiului avizat, care l-ar descifra.

Harap- Alb ar fi putut să demonstreze forţă, dacă se împotrivea „ursului”, dacă lupta; ar fi putut să plece cu capul cerbului – comoară – ar fi putut... dar a rămas în împărăţia sa – blând şi smerit, bun şi milostiv, lipsit de

17

mândrie, înţelept, asemeni Dumnezeului întrupat.Când şi-a fortificat inima, caracterul, alungând de acolo: frica de „urs”,

teama că fără bani va „muri”, atunci a devenit invincibil. S-a clădit bine spiritual, pornind dinspre sine şi construid un fort; apoi de acolo, de pe „metereze”, a privit altfel lumea şi toate s-au reordonat conform noii perspective. Nimic nu-l mai înspăimântă: foame, sete, frig, „făpturile”ieşite din comun...ştie, înţelege că fiecare, oricât de ciudat, are un rost, care se şi descoperă ulterior, nu de la început; dar el crede cu toată fiinţa în ce-i dă Domnul, şi de aceea iese mereu cu bine din toate. Templul său e construit din interior: „Faceţi acestea, şi toate celelalte se vor adăuga vouă.”

Autorul îşi fortifică personajul întru duh, ca mai târziu să reziste şi să găsească rezolvări la toate ale vieţii. Eliberarea sa este reală; la sfârşit nu se mai teme nici de moarte, aceasta nu mai are putere asupra lui; eroul e pregătit, înarmat cu platoşa credinţei, când Spânul, ros de invidie şi obidă, orbit de răzbunare: „...văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş.” E o moarte simbolică; dispare acum pentru totdeauna şi ultima urmă de robie: numele său de slujitor, harap; apare şi altceva mult mai de seamă: paloşul, arma, e folosit de cel rău – în mod cu totul excepţional, eroul nostru se arată definit pentru noi ca un făcător de pace: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

Formarea tânărului în spiritul poveştii lui Harap- Alb este necesară pentru ca omul să nu rămână la starea de rob al diverselor tentaţii; banul adunat devine aducător de rele, când se face „zid”între om şi Dumnezeu. Copilul poate şi este bine să fie îndrumat în aşa fel, încât să descopere şi să se bucure de libertatea de a fi om întreg. Tânărul care nu şi-a luat în stăpânire propria „împărăţie”rămâne rob – nici om, nici animal – pentru că va depinde mereu de alţii, va avea un reper greşit, imperfect; va privi totdeauna spre omul cu păcate şi cu neputinţe. Îşi va justifica propria-i neîmplinire, scuzându-şi slăbiciunile şi alunecând inevitabil – ca Ghiţă din „Moara cu noroc”.

Ion Creangă nu vrea decât să ne ofere varianta bună, aşa cum în evanghelie „Maria a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea”. El nu

18

vrea să scrie fără rost, gratuit, deşi creaţia lui are şi această componentă – amuzantă, care ne distrează, relaxează fără pretenţii. Însă nu se opreşte doar la atât; urmând omului din popor , anonimul înţelept, îşi înţelege adevărata misiune: aceea de a ne ajuta să devenim, să fim şi să rămânem oameni în toată puterea cuvântului - după chipul şi „nesfârşită asemănare” cu Cel de sus – cum spunea C. Galeriu; „semnelor vremii profet”- spunea Eminescu într-un poem închinat lui Andrei Mureşan, autorul chemării „Deşteaptă-te, române!” - semnelor vieţii profet sau călăuză necesară, binecuvântată.

Ion Creangă a fost conştiinţa care a „ văzut”, dincolo de vălul străveziu al poveştii, învăţătura evanghelică. Prin sita ochiului magic al sufletului său mare, a cernut mai presus de vorbe – cuvântul, a lăsat să treacă apoi în operă numai lamura, esenţa harului său de povestariu, blagoslovit de Dumnezeu-Cuvântul. Ochiul său fermecat - al lui Ochilă, poate - a cunoscut înţelepciunea simplă şi cuminte a poveştii , destinată nouă tuturor, dar mai ales copiilor. Opera lui Creangă sau Când povestea, urmând pilda evanghelică, îndreaptă omul către Dumnezeu- Creatorul; astfel verbul se face nobil, ni se descoperă nobleţea poveştii.

Aşa preot a fost să fie Ion Creangă, prin mijlocirea poveştilor sale; genial artist-creator, a fost menit să propăvăduiască precepte evanghelice, învăluite în strai colorat şi hâtru, de poveste populară . Sub pana lui Creangă fabula veche se primeneşte şi devine punte măiastră, care leagă cele două înfăptuiri: cea christică şi cea omenească; el preia cuvântul mântutitor şi-l preface în vorbă de duh .- sfânt. Privirea lui senină e poarta deschisă spre tărâmul sacru; jocul de cuvinte rai / plai trimite la”declaraţia” de suflet avântat şi sfâşiat în acelaşi timp, aparţinând lui Nicolae Bălcescu - vorbind despre Ardealul, din care au descălecat „bunii” povestitorului: „...ţară binecuvântată între toate ţările de Domnul pe pământ.”