soc. a n . U n i v e r s u l " b u c u r e ş t i , b r e z o i a n u 23 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU Inscrisă^ub No. 163 Trib.?Ilfov

ABONAMENTE Lei 220 pe 1 an „ 120 pe 6 luni

A u t o r i t ă ţ i si ins t i tu ţ i i — Lei 5 0 0

REDACŢIA- ŞI ADMINISTRAŢIA :

BUCUREŞTI I Str. Brezoianu 23-25

T E L E F O N 3.30.10

APARE SĂPTĂMÂNAL

P R E Ţ U L 5 L E I Redactor responsabil : MIHAI NICUI

t N . M. CONDIESCU

Scriitorui N. M. Condiescu de MIRCEA ELIADE

Generalul Condiescu a cunoscut destule „miracole" în viaţa lui, dar fără îndoială că cel care 1-a surprins mai mult 3 fost l ipsa lui de duşmani. Omul acesta, care a cutreerat pământul şi a fost îndestulat de Dumnezeu cu toate măririle, a'a fost duşmănit de л і т е п і . A fost poate invidiat, a fost fără îndoială istovit de cereri şi rugăminţi, a fost admirat pentru marele s ă u talent literar, a fost iubit de foarte multă lume — iar duşmani n'a avut. Inima sa peste fire de generoasă a :opit orice vrăjmăşie. Bunătatea sa nu cunoştea margini, şi ara cu atât m a i copleşitoare e u cât o întovărăşea veşnic glu­ma s ă n ă t o a s ă ş l zeflemeaua învăţată delà meşterul său Ca­ragiaie. Ca orice sentimental, îşi ascundea generozitatea sub reselie şi melancol ia sub zeflemea. N'a avut duşmani nu nu­mai pentrucă nu ura pe nimeni, ci şi pentrucă ierta întot­deauna pe cei care-i făcuseră rău din prostie sau din pati­mă. Detaşat de lume încă de acum câteva luni, împăcat cu destinul pe care-1 presimţea apropiat — generalul Condiescu se de taşase de paiimi şi ambiţii de foarte multă vreme. Lup­tele şi intrigile „mulţimilor oarbe'' nu-1 mai interesau. Se a-propia tot mai hotărît de permanenţe: de artă, de spirit. A Í 0 3 I , în aceas tă privinţă, un înţelept. Căci numai un înţelept ar fi puiuţ să se detaşeze în mijlocul lumii, aşezat pe treptele cela mai de sus ale măririi — a ş a cum era ei. Solitudinea lui Saiirim, el a cunoscut-o, a şa cum a cunoscut ş i cupa darni­că a vieţii din care gustase eroul lui.

Generalul Condiescu nu s'a tocmit cu viaţa, întocmai cum nu s'a tocmit cu sufletul lui. N'a ezitat în faţa primejdiilor, n'a fugit în cumpăna ceasurilor grele, nu şi-a drămuit forţele, nu şi-a economisit dragostea. Ca orice generos, nu cunoştea rezerve — dacr nu cunoştea nici limite. Leitmotivul lui Pan, din î n semnăr i l e Iui Saiirim: „Trăieşte-ţi clipa !" — nu era, pentru autorul romanului, numai un motiv literar. Omul a-сээіа, căruia foarte puţine lucruri îi fuseseră interzise în via­ţă, trăia ca nimeni altul sentimentul destinului. De altfel, destinul este adevăratul „personaj" al întregei sale creaţii Liierare. Soarta care schimbă delà o zi la alia viaţa oameni­lor, soarta care înalţă şi zdrobeşte, soarta care dă unor ne­trebnici fsricirea şi năpăstuieşte pe cei mai buni dintre oa­meni. Destinul implacabil obsedează pe creiatorul Condies­cu, întocmai cum obsedase pe gânditor. Fragilitatea fericirii omeneşti şi evanescenţa oricărei consitrucţii — ori cât ar fi fost e a de magnifică — ridicată de mâna şi de mintea omu­lui, s e desprinde din flecare pagină a jurnalului său de că-

Nimic nu durează pe acest pă-lătorie. Pes te măr i зі tc mâni : gândul acss îa obsedează pe fericitul călător în jurul globului. Nicio operă omenească , nicio istorie, nu schimbă cursul lumii şi nu abate indiferenţa destinului. Nimic nu re­zistă morţii...

...In afară, poate, de frumuseţea desăvârşită a operei de antă. Cât vor exista ochi şi inimă omeneasca, opera de artă îşi v a păstra frumuseţea. într'o admirabilă schiţă. Vasul grec, lipărită în volumul Conu Enake, scriitorul lasă locul gândi-lorului, încuviinţând această unică nădejde, a permanenţii irumuseţii artistice. „Oamenii de-acum i-au dovedit gropniţa si l-au dăruit iarăşi soarelui. Negura pământului i-a furat strălucirea smalţului, dar, în chenarele cu frânturi de linii, în negrul şters al petelor cari au închipuit odată flori şi pa­sări, în toată ruina lui, palpită tinereţea svăpăiată a femeii da alunei. Din porii îmbibaţi de mucegai se resfiră mireasma frumuseţii care nu cunoaşte moarte. In jurul gurii, mâncată de carii timpului, înflorită acum de ghioceii cari se vor ofili, plutesc aîingeri de buze spectrale".

Această frumuseţe „care nu cunoaşte moarte" a fost m a ­rea încântare a generalului Condiescu. Iubirea lui pentru arlă, şi în deosebi pentru poezie, se explică poate prin ne­voia lui de a-şi găs i un sprijin în oceanul devenirii, de a compensa sentimentul destinului şi al zădărniciei ori cărui lucru omenesc. Dar poate e mai bine să nu căutăm nici o explicaţie acestei pasiuni majore. Generalul Condiescu a iubit însă liierraiura a şa cum puţini artişti sunt în stare să iubească. Foarte multe din nopţile lui albe şi le-a petrecut în bibliotecă, scriind sau cetind. Cunoştea literatura româ­nească , delà clasici 1а сэі mai tânăr debutant, întocmai ca un istoric literar, şi citea cu generozitate, până la ultima filă, chiar acele cărţi către nu merită atâta osteneală. Dar pen­tru generalul Condiescu, scrisul era sacru. Faptul că cineva scrie versuri în lec să facă afaceri era, pentru el, hotărâtor.

Documente inedite pentru cunoaşterea copilăriei lui Eminescu

Anul trecut cercetam arhi­vele moldoveneşti pentru a găsi documente relative la viaţa şi activitatea marelui no­stru povestitor Ion Creangă; cercetările mele au fost încu­nunate cu succes, aşa că anul acesta am prezentat pentru ti­părire la Fundaţiile Regale o lucrare asupra vieţii lui Ion Creangă, icare are la bază peste o sută de documente inedite; sunt convins însă că arhivele noastre — atât de puţin cu­noscute şi cercetate — as­cund prin rafturile prăfuite multe documente, cari ar oferi date preţioase pentru cunoa­şterea exactă a trecutului no­stru. Acestea trebuiesc căutate şi conştiincios interpretate.

In timpul cercetărilor am găsit şi câteva documente re­lative la căminarul Gheorghe Eminovici şi copiii lui. Un ca­talog din luna Aprilie 1852 al „pansionuhii Ladislav Ferder-ber" din Botoşani, pe carë l-am găsit în arhiva Universi­tăţii din laşi, ne dă următoa­rele date:

Clasul II: Eminov.ici Georg, vrâsta de 8 ani; religie orto­dox; intrarea în clas: 10 Ghe-narie 1850; calitatea părinţilor: căminar; locul naşterii: Dum­brăveni. La toate pbiectele a-vea nota: „Eminenţia".

Clasul III: Eminovici Sár­ban, vrâsta 11 ani ortodox; in­trarea în şcoală: 10 Ghenar 1850. La toate obiectele: Emi­nenţia.

Clasul III: Eminovici Nicu de 10 ani; religie ortodoxă; tatăl căminar; locul _ naşterii ; Dumbrăveni; intrarea în şcoa­lă: 10 Ghenar 1850. Eminenţia la toate obiectele.

La acest ,,pansion" au învă­ţat aceşti trei copii ai cămina­rului Eminovici delà 10 Ianua­rie 1850 până în vara anului 1852.

In vara anului 1852 cămina­rul se hotărăşte să dea mai de­parte la învăţătură pe doi din copiii săi şi anume pe Şarban

şi Neculai, cari isprăviseră trei clase; Gheorghe rămâne în a-celaş „pansion" unde în toam­nă poate intra şi fratele său Ilie.

Pentru a-şi duce feciorii la Cernăuţi căminarul trebuia să îndeplinească multe formali­tăţi printre care cea mai im­portantă era obţinerea unui paşaport. Acest paşaport nu putea fi scos decât delà Iaşi de la Marea Postelnicie (Secreta­riatul de Stat). La 23 August 1852 căminarul Gheorghe Emi­novici se găsea la Iaşi unde scria următoarea jalbă :

„Onoratului Secretariat de Stat Căminarul Georgi Eminovici

ţânutul Botoşanilor jalbă

Având a trimete în Bucovi­na spre a urma studii în şcoa-lile delà Cernăuţi pe doi fii ai mei Şarban şi Neculai, a că­rora fizionomie s'au însemnat în dosul acesteia rog plecat să bine'voiască a leplobozi cuve­nitul paşaport pe termen de unsprezece luni şi cu trecerea pe la zăstava Mihailenii pen­tru cari rămân deplin chizăş.

G. Eminovici, căminar 23 August 1852. \n aceiaş zi, plătind „tacsia

cuvenită" căminarul obţine paşaportul pentrţ, cei doi fü a zărora „fizionoţnie" avusese grijă să o însemne pe dosul jalobei şi pentru- care rămânea „deplin chizăş".

Fizionomia lui Şarban Emi­novici: vrâsta: 11 ani; statul: copilăresci partik , ,содіодаш; ochii: căprii; faţa: rătundă smolită; gura: potrivită; nasul: asemenea; barbă: n'are; osebi­te .semne n'are; portul evro-pienesc.

Neculai Eminovici. Vrâsta: 10 ani; statul: copi­

lăresc; părul castaniu; ochii : negri; faţa rotundă albă; gura: potrivită ; nasul asemenea ; barbă : n'are; osebite semne n'are; portul: evropienesc.

de OH. UNGUREANU

La 7 Septembrie 1852 Şer-ban şi Neculai Eminovici trec în Bucovina pela „Zăstava" (trecătoarea) Mihăileni, con­duşi de tatăl lor care-şi sco­sese delà isprăvnicia de Boto­şani un bilet pentru trecerea graniţei numai pentru 48 ore.

Paşaportul; *) pe care l-am găsit în original, poartă toa­te vizele de intrare şi eşire din Moldova şi se poate con­stata că nu s'au întors acasă decât la 2 August 1853, tre­când tot pe la Mihăileni. >

In anul următor căminarul vrea să-şi trimită în şcolile delà Cernăuţi şi pe alţi doi fi­ciori şi anume pe Gheorghe şi Ilie. Pentru aceasta trebuia un nou paşaport care să cuprindă pe toţi patru.

La 31 August 1853 trimite unui prieten din Iaşi jalba ur­mătoare : 2).

„Onoratului Secretariat de Stat Căminariul Géorgie Emi­novici din Botoşani

Pentru fii mei Şarban şi Neculai, supus mă rog spre a să slobozi pasaport pe zăbavă de unsprezece luni pentru mergere la Cernăuţi în Boco-vina spre urmare studiilor, în­tocmai după cuprinderea pa­şaportului din anul contenit supt Nr. 1227 pe care aicea alăturez ! şi tot odată mă rog de a să scrie în acest pasaport şi pe alţi doi fii a mei anume Gheorghe şi Ilie, pe cure de asemene să trimet tot la Cer­năuţi spre urmare studiilor şi pentru care tot eu sunt chizăş .însemnăndu-le.. în dosul aces­teia vrâsta, statul, etc.

G. Eminovici căminar 1853 August 31.

1) Arhivele Statului Iaşi, Tr. 1764 cp. 2013 dos. 4513 l i la 1176.

2) Arhivele Statului Iaşi, Tr. 1764 op. 2013 dos. 4617 fila 1158.

(Urmare în pag. 6-a)

•TS. •f.V

•4*

SC I 1

iMBt ' • ' • l - l -À

• P i i

i- л

V

I F " if i

Í1

(Urmare în pag. 5-a) Jean Steriadi: „Pe aceeaş ulicioară"

Eminescu Ai zugrăvit pe zidul vieţii moarte, Nebănuind că moartea zugrăveşte, Ea însăşi, viaţa ce-i agoniseşte Colorile, portretu-i să le poarte.

Şi amândouă, geniului consoarte, Te-au şlefuit, străin de nebunie, Vocalic Eminescu, armonie De amforă cu adăugite toarte.

Ce-ai râde şi ce-ai plânge că urmaşii Azi mai încearcă să păşească 'n paşii, De rime şterşi, a ce-ţi fusese visul.

Vlahuţă doar, şi celait Alexandru, Emulul strofelor de palisandru — Târziu ţi-e gândul şi devreme scrisul.

ŞTEFAN NENIŢESCU

Lirica lui Eminescu de TUDOR VIANU

După 50 d e an i de l à moar t ea poetului, a v e m dreptul s'o spunem: poezia lui Eminescu a iost un miracol, o erup­ţie d e forţe a rmon ioase p e ca r e nimic n 'o explică, p e ca re totul contr ibue s'o izoleze în p lanul evenimentelor unice şi inexplicabile. F ă r ă îndoială , în anii lui de formaţie, poetul a scos din lira lui sunete ca r e s e m ă n a u cu a l e înaintaşilor. Istoricii literari pot recunoaş te timbrul lui Bolintineanu s au Alecsandr i în cântece le poetului începător . C â n d a junge însă a fi el însuşi, Eminescu nu mai s e a m ă n ă cu nici unul din predecesori i lui. Subs tan ţa e terogenă, au tohtonă s a u străină, d i spa re fără u r m ă în p re luc ra rea proprie, într 'un act d e asi­milare totală. Tot ce iusese împrumutat se mistue în mira­colul creaţiei . D e a c e e a cu oricâtă sâ rguin ţă a m invest iga cul tura lui Eminescu, influenţele c a r e l-au format, motivele prin ca r e se înrudeşte cu alţi poeţi români s a u străini, cerce­t a r e a l a s ă p â n ă l a u r m ă u n fond ireductibil, unic şi incom-parab iL Acesi - iond - .aste-eminescianismul însuşi, subs tan ţa lirismului său , m i n u n e a eminesc iană .

N ' a trebuit dealtfel s ă t r eacă a t â t a v reme pentru a înţe­lege lucrul aces ta . Contimporanii cei mai pătrunzători a i Iui Eminescu da r ma i cu s e a m ă ace i car i a u trăit poezia lui în ani i car i a u urmat d e a p r o a p e dispari ţ ia poetului, a u în­registrat d in plin exper ienţa minunei eminesciene . îmi a d u c aminte că , a c u m vre-o douăzeci d e ani , c â n d a m fost pre­zentat criticului Ibră i leanu, viitorul editor a l poeziilor lui Eminescu vo rbea încă d e u imirea încânta tă p e ca re o trăise, împreună cu în t reaga lui generaţ ie , la c e a dintâi citire a poeziilor lui Eminescu. Ibră i leanu e r a în momentul în care-1 vizitam pentru întâ ia oară , un om ca re î ncepea s ă îmbătrâ­nească , b o a l a ca r e u r m a să-1 uc idă începuse să se vestea­scă, da r amint i rea strălucirei d e a l tă d a t ă nu se ştersese nicidecum. Zilele şi ma i cu s e a m ă nopţile sa le e r au ocupa te încă de citirea cărţii minunate . „Tot mai citesc măiastra-ţi carte, deşi o ştiu p e din afară" . O spusese a l t ăda t ă Vlăhuţă . O pu tea repe ta a c u m Ibră i leanu şi, împreună cu el, nenu­măraţi i lectori, aduna ţ i dea lungu l generaţii lor în cohorte neistovite.

Care sunt pricinile încântări i infinite ca re n ' a încetat să înfioare sensibil i tatea r o m â n e a s c ă , din cl ipa în ca re glasul deplin al poetului a fost auzit mai întâi? Prima cauză este, fără îndoială, în t rebuinţarea p e ca re el a ştiut s'o d e a limbii româneşt i . Niciodată graiul nostru n ' a răsuna t în a c e l a ş fel înainte de Eminescu s au în timpul lui. Consideraţi p e oricare din scriitorii cari a u publicat în intervalul 1870—1880 şi veţi găs i n e a p ă r a t fie e lemente lexice, fie forme p e ca r e timpul nu le-a accepta t . într 'un interval d e şasezeci ani , puţini sunt scriitorii a căror l imbă să nu prezinte s e m n e de bă t râne ţe . Limba lui Eminescu a r ă m a s , între aceşt ia , p r o a s p ă t ă c a 'în pr ima zi. Se poa te spune deci că, pentru în t reaga epocă în ca re cont inuăm a ne găsi , modelul limbii literare a fost fixat de poeziile lui Eminescu. Cititorii de literatură de d u p ă 1870 irebue să fi înregistrat si tuaţia aceas t a , cu sentimentul unui echilibru linguistic, a l unei plenitudini a rmon ioase a expre­siei ca re t rebue să fi constituit şi c e a dintâi cauză a inega-iatului succes de ca re crea ţ ia eminesc i ană s 'a bucurat . Sen­timentul aces t a nu s 'a per imat nici p â n ă astăzi. Deşi cuce­ririle lui Eminescu a u devenit bunur i comune , regăs im ne­contenit în^ versurile lui modelul neal terat a l naturaleţi i şi simplităţii în vorbire. Gândur i le cele mai înalte, sentimen­tele cele mai diferenţiate s e luminează sub p a n a lui Emi­nescu cu o uşurinţă ca re uimeşte. Niciodată Eminescu n ' a trecut drept c e e a c e se numeş te astăzi un „autor obscur". Din scrisul s ău lipseşte u r m a oricărei tensiuni, pe ca re el nu o p rovoacă nic iodată în cititorii lui. Elaboraţ ia este cu desă­vârş i re m a s c a t ă în creaţ ia , eminesc iană . Fructele c a r e în­ca rcă ramuri le acestui copac sunt în întregime coapte . In­tuiţia poet ică dev ine expresie poet ică în chip deplin, fără sä lase nici un rest neorganizat . Când , mai târziu, unii din poeţii zilelor noas t re a u nutrit ambi ţ ia d e a opera o reformă linguistică d e î n s e m n ă t a t e a ace le ia ca re îi reuşise atât d e bine lui Eminescu, ei a u crezut că o pot obţine prin ac te arbi t rare a l e voinţei. Mai cu s e a m ă în direcţia sintaxei şi a topicei limbii se pot a g l o m e r a documente le cont imporane despre c e e a c e a produs la unii din autorii mai noui dorinţa de a reforma, prin siluirea normelor fireşti a l e graiului nostru. C e e a c e s 'a obţinut p e a c e a s t ă ca le a putut p roduce uneori impresia noutăţii, nu însă p e a c e i a a frăgezimii. Miracolul eminesc ian a fost făcut din faptul d e a fi dobândi t o l imbă în ace laş i timp n o u ă şi p roaspă tă , f ragedă astăzi ca în pri­m a zi. Pentru a a t inge acest rezultat, Eminescu n ' a trebuit s ă se lupte cu l imba, a ş a cum a u făcut unii din emulii să i de mai târziu. I-a fost dea juns s ă se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânze le în direcţia în ca re sufla duhul ei.

Y (Urmare în pag. 7-a),

UNIVERSUL LITERAR 24 Iunie 1939

S C R I I T O R I C Â R T I

R O i \ I C A L I T E R A R A In g â n d i r e a metaf iz ică a d-lui

L u c i a n Blaga , se dă aşaclur o im­p o r t a n ţ ă cap i ta lă or izontu lu i m i -s te r ic al ex is ten ţ i i . Des t inu l j m e -nesc es te de a t r ă i în m a r g i n e a închisă şi de a încerca r eve la rea , ia r n u de a cunoaş t e dep l in . M a ­r e l e A n o n i m se o p u n e ident i f i ­cări i e sen ţe i lui , căci c u n o a ş ­t e r ea pozi t ivă şi abso lu tă a r î n ­s e m n a subs t i t u i r e , ceeace a r d u c e la s u r p a r e a a r m o n i e i cosmice, a c e n t r a l i s m u l u i ex i s t en ţ i a l . M a r e l e A n o n i m voieş te to tuş i să p ă s t r e ­ze ech i l ib ru l l umi i şi-l ţ i n e p e om în t a ină . D in ideea v ion ţe i î n ţ e l e p t e a M a r e l u i A n o n i m n e î n d e a m n ă d. L u c i a n Blaga să fa­cem o deduc ţ i e în p l a n u l m e t a f i ­zic al va lor i lo r şi să c r e d e m că ex i s t en ţ a î n m i s t e r şi n e p u t i n ţ a împră ş t i e r i i lu i es te un b ine ,b i -ne le esenţ ia l . A u t o r u l î ncea rcă să t r a n s f o r m e l im i t a r ea noas t r ă ontologică î n t r ' o va loa r e pozi t i ­vă, sp r e a fer i pe om să cadă „de g r a b ă î n t r ' u n pes imi sm d e m o r a ­l izant şi a n i h i l a n t " . Astfel g â n ­deş te t eore t ic d. Luc i an Blaga, s f ă t u i n d u - n e să c r e d e m în b u n a r â n d u i l ă a M a r e l u i A n o n i m , ca re a d a t p u t i n ţ a une i „conve r s iun i t r a n s c e n d e n t e " , p r i n care t r e b u e să socot im b ine s u p r e m nedes to i -nicia de a r eve l a m i s t e r u l .

D u p ă câ t se pa re , aces t î n ­d e m n la op t im i sm n u a r e cal i ta­te conv ingă toa re . Nu n e a p ă r ă des tu l de „ p e s i m i s m u l d e m o r a l i ­zan t şi a n i h i l a n t " . î n c o n j u r a t de mis ter , o m u l n u poa t e scăpa d e ispi ta î n t r ebă r i lo r , de ne l in i ş te şi de snăde jde . I n c h i e t u d i n e a d o ­m i n ă c o n ţ i n u t u l o r ică re i conş t i ­in ţe care se aşează de la î n c e p u t în p r a g u l cunoaş te r i i , ci n u al ex is ten ţ i i . Cine refuză o rd inea pozi t ivă a ideilor , a t i nge în d e s ­t r ă m a r e a sa cu lmi g re le a le sufe-r inţ i i . II b â n t u e t r i s t e ţ ea m e t a ­fizică to ta lă ca u n gol, ca o p u s ­t i e t a te cerească.

In i m e d i a t u l ex i s t en ţ i a l n imic nu-i a ju tă să se înapoeze . Vom a r ă t a c u m u l t ime le t re i v o l u m e de poezii a le d-lui Luc i an Blaga , dospesc o p r o f u n d ă t r i s t e ţ e m e ­tafizică, d in care n u va încerca să iasă decâ t p r in s imbo lu r i s t i -hia le , p r i n ca tegor i i abisa le r e ­vela tor i i . L ă s ă m la o p a r t e d e o c a m d a t ă „ P o e m e l e L u m i n i i " (1919) şi „Paş i i P r o f e t u l u i " 1921) şi ne o p r i m n u m a i la „In m a r e a t r e c e r e " (1924), „ L a u d a s o m n u ­lu i " (192S) şi „La c u m p ă n a a c e ­lor" (1933). D e a s e m e n i n u n e o-c u p ă m de „La cur ţ i l e d o r u l u i " a p ă r u t recen t .

D e s t ă i n u i r e a de izolare m i s t e -r ică a poe tu lu i este foar te clar e x p r i m a t ă :

şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna in ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. Itre răsăritul de soare şi apusul de

[soare sunt numai tină şi rană. In cer te-ai închis ca'ntr'un cosciug — o, de n'ai fi mai inrud't cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,

din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

Eşti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a) nu ceri nimic; nici măcar rugăciunea

[mea.

Iată stelele intră în lume deodată cu toate întrebătoarele mele

tristeţi. (In marea trecere, pag. 9).

Ta ina n a ş t e su fe r in ţa :

Sângerăm din mâni, din cuget şi din [ochi.

In zadar mai cauţi in ce ai vrea să [crezi.

Ţărâna e plină de zumzetul tainelor, dar prea e aproape de călcâie şi prea e departe de frunte. Am privit, am umblat şi iată cânt : cui să mă'nchin, la ce să mă'nchin ?

(op. cit. pag. 29)

O r d i n e a necesa ră a r a ţ i un i i şi a va lor i lo r n u m â n g â e pe pot :

Sunt mai bătrân decât tine, Mamă, ci tot aşa cum mă ştii adus puţin din umeri şi aplecat peste întrebările lumii. Nu ştiu nici azi pentruee m'ai trimes

[în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri şi să le fac dreptate spunăndu-le care-i mai adevărat şi care-i mai

[frumos ? Mâna se opreşte: e prea puţin. Glasul se ttinge: e prea puţin. Dece m'ai trimis în lumină, Mamă, de ce m'ai trimis ?

(op. cit. 35) Uneor i încea rcă să a p r o x i m e z e

m i s t e r u l p r in s imbo lu r i r eve l a to ­rii, c u m este acela a l „ s â n g e l u i " sau al „ p o m u l u i " , d a r a p i e r d u t şi sensu l s imbo lu r i lo r :

Viaţa cu sânge şi poveşti din mâini mi-a scăpat. Cine mă'ndrumă pe apă? Cine mă trece prin foc? De pasări cine mă apără?

La rădăcinele tale mă'ngrop, Dumnezeide, pom blestemat.

(op. cit. pag. 49) V o m vedea totuşi , î n t r ' o pa r ­

te v i i toa re a s tud iu lu i nos t ru , că a l tă cale de m â n t u i r e n u este decâ t cea s t ih ia lă a „ sânge lu i " , a „p o mu lu i " , e tc .

In „ L a u d a s o m n u l u i " , a f lăm însăşi p o e m a „Tr i s t e ţ e me ta f i ­z ică" : Lângă fântâni fără fund mi-am deschis ochiul cunoaşterii

Cu toată creatura m'-am ridicat în vânturi rănile şi-am aşteptat: oh, nici-o minune nu

/ я е împlineşte Nu se împlineşte, nu se împlineşte!

(pag. 75)

I a t ă s t r i ga rea desnăde jde i în pus t iu : Animale streine prin spaţii oprini şi le'ntrebăm de tine Elohim! Până în cele din urmă margini

[privim — noi sfinţi', noi apele, noi tâlharii, noi pietrele, drumul întoarcerii nu-i mai ştim — Elohim, Elohim !

(op. cit. pag. 83)

P o e t u l n u şovăe să e x p r i m e refezul însuşi al ex i s t en ţe i , ca u r m a r e logică a dia lect icei d e s ­năde jde i :

Cercetare asupra poeziei n o u l . II. „Tristeţe metafizica'

Fac un pas şi şoptesc spre miazâ-[noapte :

Frate, trăeşte tu, dacă vrei. Mai fac un pas şi şoptesc spre

[miază zi : Frate, trăeşte tu, dacă vrei. Din sângele meu nu mai e nimeni

[chiemat să-şi ia începutul trăirilor, — nu, nu mai e nimeni chiemat.

(op. cit. pag. 91)

Din „La c u m p ă n a ape lor" , vom cita d o a r două e x e m p l e , d in t r e cele m a i conv ingă toa re . Cu de­săvâ r ş i t ă a r t ă d. Luc i an Blaga suge rează m i s t e r u l :

In chip de rune, de veacuri uitate, poartă semnătură făpturile toate. Slăvitele păsări subt aripi o poartă 'n liturgice sboruri prelungi ca viaţa. In slujba luminii, urnă fără toartă, luna şi-o ţine ascunsă pe faţa vrăjită să nu se întoarcă.

Rune, pretutindeni rune, cine vă 'nseamnă, cine vă pune ? Făpturile toate, ştiute şi neştiute, poartă semnătură — cine s'o 'n frunte?

(Op. cit. 55)

î n c h e i e m cu e x c l a m a ţ i a „Din a d â n c " : Mamă, — nimicul — marele ! Spaima

de marele îmi cutremură noapte de noapte

grădina. Mamă, tu 'ci fost odată mormântul

meu — Dece îmi e aşa de teamă — mamă — sa părăsesc iar lumina ?

(pag. 72) P r o d u c ţ i a l i r ică a poe ţ i lo r d in

ser ia cea m a i r ecen tă , a s u p r a căreia n e - a m î n d r e p t a t cerce ta­rea noas t ră , înfă ţ i şează izbi tor aceas tă s t ă r u i n ţ ă a conş t i in ţe i în ne l in i ş tea metaf iz ică , d in poe­zia d-lui L u c i a n Blaga. î n t r e b ă ­ri le puse ex i s t en ţe i fo rmează p r e o c u p ă r i l e cen t r a l e de crea ţ ie . T iner i i poeţ i p rocedează ca şi când n ' a r „ c u n o a ş t e " n imic ; r ă ­m â n ind i fe ren ţ i fa ţă de c o n ţ i n u ­tu l emoţ iona l al ps ihologiei con­ş t ien te , analitice', şi se n ă p u s t e s c sp re piscul m a r i l o r î n t r e b ă r i . De aci u r m e a z ă p u ţ i n ă t a t e a obiectu­lui în l i r i smul lor, să răc ia p las t i ­cităţ i i , a cad ru lu i afect iv, a es te ­t iculu i p r o p r i u zis. J u d e c a t ă d u p ă va loa rea a u t o n o m ă a f rumosu lu i , aceas tă p roduc ţ i e a p a r e ra re f ia ta ,

n e î n d e s t u l ă t o r h r ă n i t ă de s u b ­s t a n ţ e in tu i t ive , fă ră t r u p sens i ­bil. V ib rează în ea va lor i e te ro -n o m e ar te i , în p r i m u l r â n d cea metaf iz ică sub forma î n t r e b ă r i ­lor, a u n u i pa t e t i sm re tor ic , voli-ţ ional . V o m exempl i f ica ce rce ­t â n d cu v o lu me le câ to rva t iner i , şi î n c e p â n d cu d. Aurel Chi reseu , p r o a s p ă t u l l a u r e a t cu premiul „Poe ţ i lo r t i ne r i " , al „ F u n d a ţ i i l o r rega le . „ F i n i s t e r " se in t i tu lează v o l u m u l d e b u t a n t u l u i , t i t lu c a r e este u n p r o g r a m (finis t e r rae ) smu l s din or izon tu l mis t e r i c al

d-lui Blaga . P e d. A u r e l Chi­reseu îl s t ă p â n e ş t e astfel t a i n a : Intre noi stă cerul ca o sabie şi

întrebarea ca un fum ; Tâlcurile nu le ştiu decât până la

marginea lumii din mine Şi nu pot culege din tăcerea care

mă împarte Nici o urmă a risipirii mele de-acum Pentru semnul care să m'adune şi

să mă termine. (îndoieli, pag. 14)

Şi d u p ă c u m d. Blaga s tă ap le ­cat pe s t e „ î n t r e b ă r i l e l umi i " , d. Ch i re seu dec la ră : Mă 'mpart în oglinzi în care nu mă

ştiu, Mă aplec peste minuni în care nu

mai eşti. (Trup sfânt, pag. 19)

C ă u t a r e a es te l e i t -mot iv la d. Luc i an Blaga : Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de

ieri, Subt trecutele, caut lumina stinsă pe care-o tot laud.

(La cumpăna apelor, pag. 13) I a t ă şi pe d. Ion Şugariu c ă u -

t â n d u - s e : Mă caut printre gândurile mele-acum Şi nu ştiu: par'că m'am pierdut

demult. In fiecare noapte stau până târziu

şi-ascult, Cum picură nesiguranţe grele 'n

drum. (Trecerea prin alba poartă, pag. 67) N u al t fel es te şi c ă u t a r e a d- lu i

Vlaicu Bârna : Clădesc între oglinzi, — cer, şi apă — In fagure de vis alveole ; Dar taina cea mare îmi scapă Cum liricului meşter Manole.

(Cabane albe, ipag. 55) L a fel la d. Ernest Bernea :

Ascult gândul cum se pleacă Sub noianul de 'ntrebări

(Gând şi cântec, pag. 68) Sunt un cântec fără aripi, ochiu

deschis fără vedere, Pas nesigur în vâltoarea necuprin­

selor mistere. Cine m\-a sădit durerea neştiinţa să

o ştiu? Şi mă stăvileşte 'n calea tainelor de

care ţiu ? Chip turnat în oase slabe, trudnic,

mic şi fără crez. Caut focul viu al lumii, în ţărână

priveghez. (op. cit. pag. 41)

Ca şi d. A u r e l Chi reseu , se t â n g u e d. Mihai Beniuc de n e p u ­t in ţ a de a m ă s u r a cunoş t in ţ a p r i n t r ' u n „ t e r m e n " . £ la 'nceputuri undeva greşală, Busola minţii arăta pe dos. Nu va eşi creodată la iveală Metal, din întuneric, preţios ? Străbat aşa de ani treizeci aproape, Rod fără crez cu gândul ca un

vierme'n Al veşnicei mrr, cum rozi în ape, Şi nicăieri nu-i margine, nu-i termen.

(Cântece de pierzanie, pag. 13)

L a c h e m a r e a u n u i or izont d e s ­chis, d. Valeriu Olaniuc r ă s ­p u n d e : De-aici începe viaţa, de-aici făgă­

duinţa — Chemarea orizontului infinit... De când am potolit cu visuri pocăinţa,

Ne turbură ispita fructului oprit. Şi râdem c'am învins tăria fierului, Dar ne cutremură seninătatea cerului.. Apusul ne frânge, ne doare... Suntem nisip în mâna soartei neîn­

durătoare Şi ani fără număr năzuim Cetăţile luminii să cucerim.

(Ţărmul luminii, pag. 21)

„ M u n t e l e a s c u n s " se n u m e ş t e cu lege rea d-lui Ion Sofia Mano-lescu, t i t l u po t r i v i t î n t r ' u n sens st ihial , c u m re i e se d i n s t rofa : Muntele vieţii, muntele meu, In jurul tainei creşte mereu. Pârău-mi curge — argint prin munte — І е г і і tristeţii cad depe punte.

(pag. 27)

D. Grîgore Popa, do t a t cu a p r e ­ciabil po ten ţ i a l d e op t imism, în sensu l „conve r s iune i t r a n s c e n ­d e n t e " , d e s p r e care a m vo rb i t la î n c e p u t u l a r t i co lu lu i , scr ie to tuş i : Intre creasta de lumină a Domnului

şi durerile de jos. N'aud nici cântec, nu văd nici înger. S'a stins suflarea lumii ca un fulger. Omul e tiiit, Moartea aproape.

Singurătatea omului e mare, Dar plină de prezenţa nevăzută, El creşte 'n veci din soarta lui căzută Dar Te visează suveran pe Tine Zi zilele şi truda-i par atunci divine.

(Cartea anilor tineri, pag. 59)

S e n t i m e n t u l d e s t r ă m ă r i i îl î n ­cearcă dep l in şi d. Teodor Scar-lat :

început de moarte, ori început de vis ?

Drumurile cunoscute s'au închis. Pustietăţi ascunse-mi vorbesc. De-aici mă strigă, dincolo cresc

de CONSTANTIN FANTANERU

şi fruntea se pierde 'n furtună... Mă 'mprăştie-o mână, alta m'adună şi iarăş prin ceţuri pornesc, cu viaţa, ca orbii, de mână.

(Floarea Reginei, ,pag. 37)

I a t ă şi „ c ă u t a r e a " d- lu i I. O.

Suceveanu : lartă-mă, Doamne, că te caut ziua

fără zăboviri Cu lumânări aprinse în priviri. Noaptea pe loitrele carului mare Şi'n nemărginirile amare.

(Vibrări, pag. 12)

Reve l a r ea m i s t e r u l u i o cearcă şi d. Petre Paulescu :

m -

Şliu. Noaptea-s mai aproape de slavă şi de cer

Şi dorul revenirii în rabd vechiu mă paşte.

Aud cum plânge trupul dar cine îl cunoaşte...

Şi cad trudit pe stihuri leite de mister

(Luceferii de rouă, pag. 14)

şi t r e b u e să- l c r e d e m p e poet când s p u n e : Cobor şi urc pc zumzet albastru de

mister... (Op. cit. pag. 35)

Ne o p r i m cu exempl i f ică r i l e , r e n u n ţ â n d d e o c a m d a t ă la a l te n u m e , pe care le v o m p o m e n i în desvo l t a rea v i i toa re a ce rce tă r i i noas t re . C a r a c t e r u l „ p r o b l e m a t i c " socotim că a ieşit c lar în l u m i n ă . Dar aceas tă n ă z u i n ţ ă de a p r o x i ­m a r e a m i s t e r u l u i îşi a re dia lec­tica ei. ca re t r e b u e să ducă la u n ech i l ib ru spr i j in i t pe for ţe le ab isa le a le inconş t i en tu lu i . V o m a r ă t a în v i i to r î n ce cons tă aces te p u t e r i „ e l e m e n t a r e " .

lovan Ducici: Legende albastre Poeme în proză — traducere din sârbeşte de B. Pisarov

După vo lumul de eseur i „Co­m o a r a î m p ă r a t u l u i R a d o v a n " , d.

şi amplă , cons t i tue ca l i t a tea ce ne î n d r e p t ă ţ e ş t e să d e c l a r ă m pe

B. P i s a r o v a t r a d u s în r o m â n e ş t e d. Ducici u n poet a d e v ă r a t , aşa o nouă ca r t e a d-lui l o v a n Ducici , sc r i i to ru l academic ian yugos lav , d e as tă da tă poemele in proză „ L e g e n d e a lbas t r e " . A ş a d a r o nouă su rp r i ză d in l i t e r a t u r a ţăr i i vec ine d in Ba lcan i şi un nou as­pect al pe r sona l i t ă ţ i i i m p u n ă ­toa re a d-lui Ducici . Vom s p u n e că „ L e g e n d e a l b a s t r e " înfă ţ i şează o p roduc ţ i e poet ică fă ră egal la noi, u n d e p o e m u l în proză n ' a fost cu l t iva t cu pres t ig iu n ic iodată . Poeţ i i noş t r i m a r i n ' au a b o r d a t acest gen, care a fost to tuş i gus­tat , în t r a d u c e r e a poeziei lui T a -gore . (In or ig ina l bengalez , T a g c -re compune , de fapt, de săvâ r ş i t e r i t m u r i , pe ca r e noi le c u n o a ş t e m sub forma l iberă a p o e m u l u i în proză. T r a d u c e r e a poezi i lor lui P c e , de că t r e M a l l a r m é , ce esie a l t ceva decâ t poem în proza ?) Apar i ţ i a în r o m â n e ş t e a „ L e g e n ­de lo r " d-lui l ovan Ducici , o i e r ă tot u n pr i le j ca lector i i să gus t e p o e m u l în proză, în condi ţ i i le lui cele ma i s t r ă luc i t e . O g â n d i r e poet ică v iguroasă , î n t r u p a t ă în­t r ' o r ea l i za re st i l is t ică or ig ina lă

cum în „ C o m o a r a î m p ă r a t u l u i R a d o v a n " îl v ă z u s e m u n in t e l ec ­tua l de clasă e u r o p e a n ă . O p t i m i s ­mul v i ta l i svor î t n u d in i n t u i ţ i o ­n i s m u l biologist , ci din i n t e r p r e ­t a r ea r a ţ iona lă a ex i s ten ţ i i , ni se p a r e a fi obiec tu l p red i lec t al med i t a ţ i e i d-lui Ducici . Es te d r e p t că melanco l i a de gus t niţel p a r n a s i a n î n v ă l u e frazele d-sale a rmon ioase . S t ă r u e s c imagin i le t r anda f i r i l o r ga lbeni , ale p r i n ţ e ­selor î n c o n j u r a t e de vase v e n e -ţ iene , de d r ape r i i n e g r e şi oglinzi î n e c a t e în l umin i de t o a m n ă . P r i n p a r c u r i se îna l ţ ă ş i ru r i de chipa­roşi, mauzo lee , s t a tu i reci d e b ronz şi m a r m u r ă . To tuş i d. l o v a n Ducici scr ie l uc ru r i de acestea , d o m i n a n t e : „ In acea noap te , micu l şi s ensua lu l polip s imţ i p r i m a d â r ă în v ine le lui microscopice , u n fior l ung ca d e foc, pa s iunea de care s 'a c u t r e ­m u r a i în i n somnie şi s imţ i do ­r in ţ a n e c u n o s c u t a şi dulce . El se p r in se încet de u n obiect oa re ­ca re" . P o e m u l se ch i amă „Iubi­r e " . Po l ipu l es te s imbolu l vie ţ i i t r i u m f ă t o a r e .

Cronica ideilor

Metafizica şi morala Conceptul schopenhauerian asupra funda­

mentului moralei, ridică o serie întreagă de obiecţiuni.

A m văzut care era criteriul p e care Scho­penhauer îl aşează la baza aeţiunei morale: mita. Unitatea metafizică a lumii, Schopen­hauer crede că în felul acesta se recomandă şi se constitue: pornind dela sentimentul d e milă, care ţpare a î i comun tuturor oameni­lor şi ca atare urmează să fie presupus la baza atitudinei noastre imorale, faţă de alţii.

Care era insă fundamentul metafizic pe care se întemeia mila, binele, morala însuşi?

Schopenhauer aminteşte, de distincţiunea kantiană dintre lumea fenomenală,aparenţa, şi lucrul în sine, neconjuncibil. In fond, a-dică din punctul de vedere al fiinţei în sine, toţi oamenii sunt esenţial aceiaşi. Numai a-parent, din pricina acelui principiu al indi-viduaţiunii, în puterea căruia stă ca să mult i ­plice, în timp şi spaţiu, aspectele lumii — oamenii diferă.

Nu avem decât să ne repezim la omul în­suşi ca fiinţă originară, pentru ca unitatea cosmică a eului să fie dovedită — şi de aci posibilitatea metafizică a existenţei acelui

de MIRCEA MATEESCU

sentiment comun de milă, în stare să carac­terizeze fiinţa primordială şi existenţa onto­logică a omului.

In afară d e obiecţiunile foarte întemeiate pe care l e face Fr. Nietzsche dar mai ales

Max Sohe ler 1 ) şi la care vom ajunge mai jos — ni s e pare prealabilă. în discuţia critică a teoriei lui Schopenhauer, următoarea între­bare : dacă lucrul însuşi (numenul) — aşa cum ne arată Kant, pe care Schopenhauer nu îl desminte în nici un fel, este sortit a rămâne necunoscut, — întrucât „voinţa de a trăi", „principiul individuaţiunii". conşti­inţa noastră sau altceva împiedică această cunoaştere numenală absolută, obligându-ne la una aparentă, variată, haotică, — atunci este inutil să întemeiem metafizic imorala, pe un sentiment (mila) care se referă şi derivă din limanuri inabordabile şi improprii pen­tru cunoaşterea omului.

N u este deajuns să afirmi că mila este sentimentul metafizic în stare să caracteri­zeze ţinuta noastră morală, pentru că acest

1) W. „Nature et formes de- la sympathie 1928.

sentiment anume er proveni din esenţa ori­ginară, unitară, ontologică, a existenţei nu­menale.

Cu ce se dovedeşte acest postulat? Dacă nu putem şti nimic despre lucrul în sine, cum rămâne cu afirmaţiunea că mila repau-zează tocmai pe originea ontologică a lumii, că acest sentiment ar fi tocmai acela, al unităţii desăvârşite „de dincolo", din planul numenal? N e amintim cu câtă răutate acuza Schopenhauer pe Fichte că a transformat imperativul moral Kantian, Într'un impera­tiv despotic. Că de nicăirea nu rezultă „,e-videnţa" obligaţiunii de a face binele, că această evidenţă nefiind suficient întemeiată dacă spunem că este o exigenţă, logică, ne-ceasră, ea trebuia dovedită şi nejudecată metafiziceşte.

Sub o altă formă şi din alt punot de v e ­dere, aceiaşi întrebare se adresează concep­tului Schopenhauerian despre fundamentul moralei. Cu ce s'a dovedit că mila ar fi într'adevăr acel sentiment metafizic, ţinând de fiinţa însăşi, în sine, originar şi esenţial aceiaşi, unitară? Cum putem şti că mila este sentimentul numenal, al omului însuşi, în sine, din moment ce n'au fost tăgăduite, în prealabil, conoluziunea trist a lui Kant din „Estetica transcendentală" că lucrul în sine este inaccesibil cunoaşterii noastre?

Postularea milei la baza metafizică a bi­nelui deci drept criteriul moral, se loveşte însă şi d e o altă 'constatare, la care ne opri­sem la cronicele din trecut', că nu poate fi criteriu (esenţă logică inductibilă, aşa cum

ar pretinde planul numenal) un sentiment, ori care iar fi el, daci nici mila. într'o d is ­cuţie metafizică despre morală, nu putem a-junge la concluzia că binele urmează a se întemeia pe un criteriu psihologic, pe un sentiment, pe sentimentalitate în genere. A-tunci când am făcut o dare de seamă cu pri­vire la problema „valorilor'' am văzut că validitate obiectivă, nu poate avea un crite­riu psihologic, sprijinit pe subiectivitatea in­dividuală, ideci trăind tocmai sub semnul implacabil al acelui blestemat principiu al individuaţiunii pe care Schopenhauer îl re­cunoaşte la baza lumii fenomenale şi l u ­crând pentru a multijplica haotic, aspectele lumii, — deci înmulţind aparenţele, deci im­plicit pentru a ne depărta tot mai mult de lucrul în sine, ide fiinţa originară, unitară. Dacă întreg efortul metafizic al omului se caracterizează prin tendinţa de - a regăsi şi reface unitatea centrală a lumii, este infruc-tuos şi inutil a afrma că mila, un sentiment de aceiaşi tărie ca ura, iubirea, suferinţa, etc., oricât de general ar fi înţeleasă, este aceiaşi şi esenţial la fel resimţită şi din aceleaşi motive provocată !a toţi oamenii. Din momentul în care am început analiza motivelor care pot provoca mila, adică din momentul în care începem o discuţie psiho­logică, aşa cum comportă şi reclamă în mod natural orice sentiment — purcedem impli­cit la diversificare, la individuare, nu la sin­teză, nu la reducţie logică. N u mai putem ajunge 'deci, la formarea unui criteriu şi de aici, mai departe, la cunoaşterea lucrului în

sine. Acesta în nici un caz nu poate deriva din subiectivitate, din psihologie, din senti­mentalitate.

Max Soheler critică „morala simpatiei", aşa cum a înţeles-o Schopenhauer. Acest •autor se referă în special la nepotrivirea dintre ideia generală a filosofici Schopen-hauriene (omul nu se poate tămădui de voinţa traiului haotic, multitudinal, decât prin suferinţă) şi cu postularea milei la baza binelui şi a moralei. Dacă suferinţa este dru­mul salvării atunci „acela care s'ar confor­ma conceptului schopenhauerian al milei, ar trebui să resimtă o satisfacţie particulară văzând suferinţa altuia, pentrucă numai a-ceste suferinţe îl face bun şi milos'' „Nature et formes"... p. 86).

Acordând primul loc suferinţei iar nu milei, Schopenhauer a fost acuzat de Nietz-che, că în fapt, acel concept al -milei repau-sează pe o „vmpulsiunc morbidă a unei vieţi în stare decadentă".

Revenim la constatările anterioare: mila, şi oricare alt sentiment, dacă principial le-am socoti apte a fi i'ormulte drept criterii morale, incă ar trebui arătat în ce fel se justifică aceste valori. Schelei- observă că „nu rămânem în domeniul moralei decât a-tâ-ta vreme cât împărtăşim o bucurie având ea însăşi o valoare morală în sine (op. cit. p. 17).

Ajungem la discuţia fenomenologică a mo­ralei, schiţată în cronicele în care am pre­zentat teoriile despre valoare — şi despre care vom mai scrie p e viitor.

24 Iunie 1939 UNIVERSUL LITERAR 3

Işi ră tăc i se d e tot minţile conu Antonică, ' d e c â n d îşi p ie rduse băeţ i i a m â n d o i , d e a ş a g rozavă moar te . C ă poate , v ă aduceţ i amin­te d e ciocnirea a c e e a d e trenuri d e l â n g ă Huşi.

C ă r a s e r ă a tunci morţii cu g r ă m a d a ! Şi Grigoraş şi Alecu, fe­ciorii conului Antonică, fuseseră şi ei în tren. V e n e a u de l a Eş de la învăţă tură .

C e i-au ma i a d u s din ei lui bietu ta tă-său a d o u a zi! Doar d u p ă straie, d e i-a mai putut cunoaş te ; a t â t a e r a u d e hăcuiţ i . Nici n ' a putut bă t r ânu l să le să ru te feţele, să-i s ca lde în lacrămi , ori s ă le p u n ă creştineşte l u m â n a r e a în m â n ă .

Căci e r a u într'o l a d ă m ă d u l a r e hăcu i te şi ames teca te , ceea-ce cu o zi înainte fuseseră feciori frumoşi şi mândr i a i conului Antonică.

Şi c â n d nu d e mult ţi-ai îngropat nevas t a , c â n d în c a s ă nu mai a i şi alţi copii să-ţi t ă m ă d u i a s c ă oa recum dure rea ; şi nici t ână r nu mâ i eşti, c a să poţi m ă c a r gândi , c a să începi v ia ţa d e la capăt , ce-ţi mai r ă m â n e atunci s ă faci, decâ t să-ţi rupi păru l şi straele, s ă te svârl i n e b u n p e p ă m â n t , s ă urli şi s ă blestemi, r id icând cu u r ă spre cer sus pumnul .

Şi toate a s t e a le-a făcut zile şi s ă p t ă m â n i conu Antonică. S c r â ş n e a şi-şi m u ş c a pumnii ; iar cruce să-şi facă, or obraz bi­

sericesc să-i mai intre în casă , nici la sfânta înviere nu s 'a pomenit . C u c o a n a A d e l a — sora dumnea lu i — şi icoanele d e p e pereţi

mul tă v r eme c ă t a s e să le şi a s c u n d ă . Şi un an , doi a dus 'o a ş a răsvrăti t împotr iva voii dumnezeeşt i ,

care-i l uase a ş a c r âncen feciorii. Apoi mai domolit a căzut într'o scr inteală nouă .

Ştiţi c ă în colţ spre uliţa S t r âmbă e d u g h e a n a lui N u h ă m bol-taşul . Şi d e la o v r eme conu Antonică e r a nelipsit în d u g h e a n ă . Şi'n târg u m b l a tot ma i întărit zvonul că-şi r isipeşte conu Antonică mai toate pa r a l e l e fără d e rost p e t e jgheaua lui Nuhăm.

Rudele fireşte c ă s p u m e g a u d e ciudă. D a c ă ai a v e r e de risipit, nu p u t e a gă s i bă t r ânu l des tu le n e a m u r i s ă le ajute?

Avere a d u n a t ă de a tâ ţ i a s t răbuni creştini, s'o dărueşt i a ş a unui jidov, c a r e nu ţi-e nimica? Şi g â n d e a u c ă n u m a i d e ha in şi p ă g â n face bă t rânu l as ta .

Dar d a c ă a r fi vorbit c ineva ma i desluşit cu d u d u c a Adela , c a r e cunoş tea multe din t inereţea lui conu Antonică, d a c ă l'ar fi ascul tat a c u m şi p e dânsu l ; cum se învinueşte şi se spovedeş te nu n u m a i în faţa celor d o u ă cruci din ţintirim, da r şi p e uliţă şi a c a s ă bă tându-se în piept şi ocă rându-se singur:

— Eu, — da . Eu, păcă tosu l , a m toată vina. Pe mine singur să m ă fi pedepsi t , d o a m n e ! Pe mine singur!

Şi d a c ă d u d u c a A d e l a încea rcă uneori b lând, să-i scoa tă din minte v ina a s t a închipuită, îşi în toarnă atunci m â n a spre d â n s a strigându-i p â n ă ce osteneşte vorbele ca r e a u p u s a c u m dea lungu l s t ăpân i re pe min tea lui în tunecată :

— Ba da! S ă ştii c ă din pr icină c ă eu — b u n creştin — l 'am lăsat p e celalal t s ă c r e a s c ă a ş a străin d e mine, jidov. Fiindcă l 'am oropsit şi osândit p e ace la , mi-a luat Dumnezeu p e ceilalţi doi. Feciorii tatei... Amândo i deodată . . . A ş a g rozavă moarte. . . Băeţii tatei... Grigoraş , Alecuţă! —

Ş Î ^ h e a m ă p e r â n d cu bocet, a l e a r g ă la ţintirim s ă mai scurme cu unghii le t â rna gropilor, apoi se duce la d u g h e a n a lui Nuhăm, să-şi l ase p e te jghea toate pa ra l e l e din buzunare .

Şi în tâ rg tot ma i ta re se. întăreşte svonul c ă s 'a smintit bă t r ânu l şi une le rude încep a şopti să-1 t r imeată la Socola.

Duduca A d e l a fireşte c ă se împotriveşte şi ţine p a r t e a bătrâ­nului; iar p e Uliţa S t râmbă, N u h ă m nu ştie cum s ă d o r e a s c ă să ţină cât mai mult scr inteală as ta .

Şi zilnic şi el şi nevas t ă - sa Sura p â n d e s c lacom ven i rea bă­trânului şi-1 pr imesc cu ploconeli d e la uşă .

Dar conu Antonică îşi fereşte p a r c ă cu silă trupul uscat d e a t inge rea Surei. Se a ş e a z ă tăcut p e jilţul pregăti t mai de înainte, pr iveşte oda t ă în jur d u g h e a n ă p ă c ă t o a s ă , apoi priveşte şi nu-şi ma i iă nici o c l ipea lă ochii d e la N u h ă m .

Atent şi lacom p a r c ă îi p â n d e ş t e şi mişcări le şi vorba şi râsul . Şi d e o d a t e p e faţa boţită de p l âns a bă t rânu lu i trece o u n d ă de înviorare.

N u h ă m mişcase într 'un anumit fel capul . Ridicase sprincenile şi r id icase în râs colţul gurei .

La fel r â d e a şi Alecuţă! Şi bă t r ânu l nes tăpâni t făcea un p a s spre N u h ă m , în t indea braţul p a r c ă să-1 a t ingă, să desmierde râsul acela. . . I se lumina p a r c ă c e v a în suflet; apoi scârbit d e o d a t ă se d e p ă r t a d e ovrei, îi a r u n c a doar câ ţ iva franci pe te jghea şi fugea din d u g h e a n ă .

A c a s ă în s ingură ta t ea etacului, conu Antonică se lupta c râncen cu gândur i le . Ce mai a r e a c u m de făcut şi îndreptat? Căci bani i care-i d ă zilnic lui N u h ă m , fireşte c ă nu pot îndea juns să răs­cumpere .

* / . ,<-, , / . . 1 -

• 1 •

~ ' 'j-t • Ä ' // r*,

A fffpd', frâ*-£**é£- ^^е^Ж^

Jaloba căminului Ghewrghie Eminc-vici din anul 1857, August, prin care cere să se reînoiască paşaportul, trecându-se în el şi

pe al cincilea fiu Mihail, în vârstă de 7 ani

Zap isu l de danie al conu lu i An ton ică D a c ă l'ar fi crescut d e mic l â n g ă el, d a c ă l'ar fi ţinut prin

şcoli, d a c ă l'ar fi botezat creştin. O a r e a c u m o fi p r e a târziu? Să-i s p u n ă tot. Să-1 înfieze. Să-1

h o t ă r a s c ă să-şi l ase n e v a s t a şi l egea . N 'a r fi greu. Pentru case le şi moş ia lui Conu Antonică, N u h ă m

pr imeşte şi zece boteze. Şi a tunci poa t e că... Dar oda t ă bă t rânu l se cu t remură scârbit la g â n d u l ăs ta . S ă v a d ă p e N u h ă m s t ă p â n aici îi c a s ă ? Să d o a r m ă în etacul

lui Gr igoraş şi s ă ş e a z ă la m a s ă p e jilţul lui Alecuţă? Să sărute duducă i Ade la m â n a şi d u d u c a A d e l a să-1 săru te cu d r a g p e creştet p recum să ru ta p e ceilalţi?

Ceilalţi e r a u cu a d e v ă r a t a i lor. Şi s imţea conu Antonică, c ă sunt ca rne şi s â n g e a lui. Grigoraş , Alecu — băeţi i lui!

Şi p l â n g e iarăşi , mugeş te şi r idică în sus pumnul : — De ce mi i-ai luat a ş a p ă g â n ? De ce? Se nă ru i e apo i p e jilţ înecat, a b i a scâncind: — Eu păcă tosu l a m toa tă v ina . Trei mi-ai dăruit Doamne! — Dar p e cel dintâi l ' am lăsat gol, desculţ şi jidov! Şi r e v e d e p e N u h ă m mititel. Cu întârziată must ra re r evede

p a r c ă şi pe Reveca . Reveca — m u m a lui N u h ă m . Jidovcuţa fru­m o a s ă cu c o a d e arămii .

N u h ă m nu-i s e a m ă n ă . N u h ă m a r e pă ru l negru. Negru p recum îl a r e şi Gr igoraş şi Alecu.

Cum p l â n g e a Reveca , c â n d i-a spus c ă p l e a c ă din Huşi. C ă p l e a c ă să se însoare . Căci fireşte c ă nu e r ă d e gândi t ; nici Revecă n ' a putut nădăjdui , c ă d a n s ă j idovcuţa s ă r a c ă să-1 ţină prins toată v ia ţa p e el boer bogat.. .

I-ă lăsat fireşte câ ţ iva ga lbeni . Dintâi n ' a vrut să-i iee. P l ângea . Era frumoasă. Dar de cum

s 'a măritert cu Ghida le şi i-ău tăiat coade le arămii , c a să-i p u e p e c a p hobot, i-a pierit d e o d a t ă toată frumuseţea. Şi nici n ' a mai trăit mult d u p ă ace ia . N u h ă m a r ă m a s d e mititel singur. Alt copil n ' a ma i avut Reveca — şi pent ru toţi megieşi i — N u h ă m s 'a născut şi a crescut c a bă ia t a lui Ghidă le .

Conu Antonică l ipsea atunci din Huşi. Şi a lipsit multă v reme . II t r imiseseră înadins îndepăr ta t neamur i le . C â n d s 'a întors, N u h ă m nu mai a v e a m a m ă , iar conu Antonică a d u c e a cu dumnea lu i ne­vas t ă t ână r ă . Luase o duducu ţ ă din ţinutul Vasluiului .

Boer cu boeroa ică . A ş a p recum se şi c ă d e a . Subţirică şi p l ă p â n d ă la început n u a avut copii d u d u c a . A

trebuit s ă se cau te cu doftori, cu feredee. La u r m ă însă p a r e că tot 0 b a b ă a deslegat-o. Şi a făcut doi băeţ i . Pe conu Grigoraş şi pe conu Alecu. Apoi dintr 'o pierzanie s 'a stârpit iar. Era p l ă p â n d ă . Şi s 'ă p răpăd i t d e t â n ă r ă .

Dar boerul nu s 'a ma i însurat şi nici n ' a mai avut alt g â n d şi a l tă bucur ie d e cât feciorii dumisa le .

Se uita la ei!... P a r c ă zău nici nu-i e r a a b u n ă . Atâ ta dragos te! Mai sunt şi alţi taţi. Dar nu s tau să dee a ş a în genunch i la copii, c ă în faţă de icoane .

C ă e r au frumoşi... Nu zice nimeni altfel. C ă e r au purtaţi prin lume şi îmbrăcaţ i cu ce-i mai scump.. . Şi a s t a se Înţelege. C â n d se p l imba cu ei a m â n d o i boerul în c a l e a ş c a şi d a roa ta prin târg, vodă să fi fost şi nu s 'ar fi ţinut a t â t a d e mândru .

Dar d a c ă oda t ă la r ă spân t i e r ă s ă r e a alătur i d e c a l e a ş c a N u h ă m gol şi desculţ, se încrunta oda t ă boerul şi p a r c ă îi p i e rea toată voia b u n ă .

Poruncea înda tă vizitiului s ă în toarcă spre ca să , d u p ă ce-i a-runca lui N u h ă m câ ţ iva gologani or vreo vorbă a s p r ă d e oca ră .

N u h ă m pr imea umil şi u n a şi a l ta . Ocăr i p r imea de l ă oricine. Gologani numa i conu Antonică îi a runca . Şi un fel de dragoste , un fel de tăinuită l egă tură se s t r ângea între puiul de jidov şi boerul din ca l ea şca .

L'a ajutat apoi conu Antonică p e Ghidale , d e a ţinut p e Nu­h ă m câţ iva ani prin şcoli. I-a cumpăra t — la însu ră toa rea cu Sura marfa şi d u g h e a n a . Se socotise a c u m destul de plătit cu a s t a şi nu mai d ă d e a p a s gândulu i să-1 mustre.

Şi apoi nici n u p r e a a r e v reme d e dat mustrării . Gr igoraş şi Alecu s 'au făcut mari . A intrat în a l douăzec i lea a n Grigoraş . Alecu îi vine înda tă p e u rmă. Şi conu Antonică şi d u d u c a A d e l a cerce­tează trei judeţe în jur d u p ă fete ce le-ar p u t e a fi deopotr ivă. Şi nic iuna nu li se p a r e îndea juns d e v rednică d e dânşi i .

A c u m a cât d e r ă u îi pa re ! D a c ă a r fi apuca t s ă însoare m ă c a r unul! Să-i fi r ă m a s m ă c a r copil de l a copilul lui.

De ce i-o mai fi trimis depa r t e prin şcoli? Atâ ta s t rădanie , c a să-i a d u c ă p e a m â n d o i hăcuiţ i într'o ladă!. . . Ce i-a mai r ă m a s a c u la sfârşitul vieţei lui conu Antonică?.. . De n 'a r fi ovrei Nuhăm.. . Şi 1 se sbat în minte gândur i fel d e fel.

Dacă umb lă şi a c u m d u p ă o nă lucă? D a c ă l 'a minţit în vre­muri Reveca ; şi N u h ă m e în a d e v ă r băia tu l lui Ghidale?. . .

Dar d e o d a t ă îşi scoate c a p e un junghi din in imă gându l ăs ta . C r e d e a că nimic nu poa t e să-1 mai d o a r ă şi totuşi l-a durut... O fi N u h ă m un biet păcă tos d e jidov ce v inde cu cotu într'o d u g h e a n ă s ă r a c ă ; da r astăzi doar N u h ă m i-a mai r ă m a s lui conu Antonică p e lume.

Şi d a c ă nu a r fi Sara , nu a r fi cele d o u ă fetiţe pistruiate, nebu­nia lui conu Antonică nestăvil i tă l 'ar pu t ea î n d e m n a să...

într 'un c e a s îl î n d e a m n ă , într'alt c e a s îl în toarnă. Şi cu v ia ţa a s t a conu Antonică s lăbeş te şi se topeşte şi la trup şi la minte. Şi nu a fost n imănui mirare c â n d a căzut la pat . Şi d a c ă nu-1 în­grijea a t â t a d u d u c a Adela .

Dar poa te c ă e r a mai b ine să fi murit d e atunci . Se v e d e însă c ă nu-şi împlinise în t reaga mucenicie .

C ă d e cum s 'a ridicat şi a putut eşi din c a s ă — d u p ă ţintirim — fireşte că s 'a dus la d u g h e a n a lui N u h ă m .

Dar l 'a găsit p e ovrei tocmai p u n â n d lacătul p e uşă . Şi i-a spus voios băt rânului , că astăzi închide mai devreme , că i-a născut ne­v a s t a bă ia t şi t rebue să-şi poftească pentru ă d o u a zi neamur i l e pentru botezul ritual.

N ' a isprăvit b ine cuvântu l şi N u h ă m a crezut c ă a înebunit bă t rânul . C ă l'a prins de piept l 'a scuturat şi a ţipat să nu se a t ingă d e copil. A pomenit d e Reveca , m a m a lui, a bolborosit cuvinte neîn­ţelese, a strigat printre hohote d e p lâns p e Gr igoraş şi Alecu, a făcut apoi cruci şi s 'a jurat c ă nu a r e să ldse p e copilul lui N u h ă m lepă­dat şi jidov, a ş a p r ecum a făcut în vremuri cu N u h ă m .

A spus în sfârşit în n e b u n i a lui destule vorbe c a să-1 facă p e ovrei s ă în ţe leagă lucruri, p e ca r e p â n ă a c u m nu cutezase s ă le în ţe leagă . Nu a spus N u h ă m nimica, da r s 'a gândit c ă din a s t a a r pu tea eşi pentru el un noroc mare .

In case le lui conu Antonică, d u d u c a A d e l a a spus c ă nu-şi mai a r e loc. Şi a plecat într'o zi cu tot c a l a b a l â c u l şi cu toată mul ţ imea slugilor, c a r e nici ele n ' a u vrut s ă mai s lujească.

Căci p â n ă a c u m toate i le t recuse d u d u c a A d e l ă fratelui du­misale, fiindcă ştia c ă din p r e a m a r e durere a u fost isvoiîte. Dar p â n ă la u r m ă fapta a s t a nu a mai putut să-i t reacă ; şi cu drept pu t ea spune şi d â n s a d e acum, c ă şi-a pierdut conu Antonică minţile.

Căci te mai poţi socoti om întreg, c â n d dai a tâ ţ i a şi a tâ ţ ia gal­beni lui Nuhăm, c a să-1 hotărăş t i să-şi boteze creştin copilul?

Şi os ta încă n ' a r fi fost n imica şi a r fi ertat-o d u d u c a Adela . Dar p e feciorul lui N u h ă m şi a l Surei să-1 aduc i la tine în c a s ă şi să-i faci zapis d e dan ie a v e r e a toată?! Duduca Ade la n ' a putut r ă b d a smintea la a s t a şi a plecat. Nu se poa t e s p u n e că nu se sbă-tuse întâi c râncen conu Antonică. Pe u r m ă s 'a lăsa t dus d e Nu­hăm, s 'a simţit înfrânt mai de înainte.

V e n e a zilnic smerit ovreiul şi-n t imp ce pre ţu ia din ochi scum­peturile din c a s ă se l ă s a greoi cu creştinatul copilului. C ă nu v rea Sura, c ă se p u n e r ă u cu rabinul , c ă toţi jidovii îl suduie . Şi c ă din pr icina a s t a a închis şi d u g h e a n a ; şi poa t e că chiar s ă fie nevoit s ă p lece şi din târg.

Toată r ămăş i ţ a de mândr i e a conului Antonică s 'a irosit în ru­găminţ i şi p lâns .

de LUCREŢIA PETRESCU

Dar să lase s ă p lece din târg şi N u h ă m ? Să nu mai a i b ă nici d u g h e a n a lui u n d e se duce zilnic?

A făgăduit tot. A a d u s într'o zi N u h ă m doi negustori martori şi în faţa lor a iscălit conu Antonică zapis d e dan ie . Lasă feciorului lui N u h ă m case le , moşia, a v e r e a toată.

Fireşte c ă rudele a u şi cerut înda tă să v ină comisie de doftori s ă v a d ă d a c ă nu-i smintit bă t rânul .

Dar p â n ă atunci c a s a a c e i a s 'a umplut de l a rmă şi scân­cet de copil. Copilul lui N u h ă m creşte în l e a g ă n boeresc . Nu a re să umble desculţ p e m a i d a n e .

Conu Antonică r â n d p e r â n d împăca t şi înspă imânta t de ce a făcut, îşi mută din oda ie în oda ie chinul îndoelilor.

Duduca A d e l a nu ma i e l â n g ă dânsu l să-1 mustre or să-1 m â n g â i e .

Slugi noui îl slujesc fără t ragere d e inimă şi credinţă. Furişat d e ele se duce şi priveşte lacom în l eagăn . Pa re că

îl p â n d e ş t e cum r â d e în somn, cum îşi suge degete le micuţe, cum se încruntă şi scânceş te .

Copilul lui N u h ă m . Deci nepot lui conu Antonică. S e a m ă n ă oa re cât d e puţin cu Grigoraş, cu Alecuţă?

Ii p a r e uneori c ă s e a m ă n ă . S ' ap leacă să-1 sărute . O viţă de pă r roşcat îl în toarnă cu silă. Şi N u h ă m şi Grigoraş şi Alecu a u avut păru l negru. Reveca l-a avut a ş a . Reveca da r şi Sura. P l eacă scârbit de l â n g ă copil. Nu mai a r e linişte nici a s t âmpăr . Dar a r ti avut oa re linişte mai multă d a c ă l ă s a p e bă ia tu l lui N u h ă m jidov în c a s ă de jidov?..

Cutreera odăi le d e а lungul. Pe uliţi în târg nu mai ese . Ii p a r e iui, s a u a d e v ă r a t se uită l umea urât d u p ă dânsu l şi-1 suduie în u rmă? In schimb N u h ă m vine mai zilnic. Chip să-şi v a d ă băiatul . Dar mai mult decât spre l eagăn , priveşte în jur, preţueşte lucrurile, să ru tă smerit m â n a lui conu Antonică.

S'a schimbat şi Nuhăm. Se îmbracă curat. S'a uitat într'o zi lung la chipurile din cad re a feciorilor lui conu Antonică.

Dar s ă p t ă m â n a ce vine, p e conu Antonică a u să-1 cerceteze nişte doitori de-i teafăr. Au cerut rudele .

C â n d s 'a înfăţişat p e urmă, a v e a legătura la gât şi părul po­trivit la fel.

Şi conu Antonică f rământă a c u m în ce zi şi noap te gându l : O a r e e în a d e v ă r smintit?

Se teme uneori s ă nu-1 închidă. A auzit că-i ţine la Golia închişi în cuşti cu gratii. Simte fiori dea lungu l spinării şi-i p a r e r ău uneori c ă pentru copilul lui Nuhăm.. . .

Iarăşi se întoarce. Copilul lui N u h ă m e nepotul lui. Dacă şi Gri­goraş a r fi avut înainte d e moar te un prunc?

Ii p icură fierbinţi lacrimile. Alta e ra să fie d ragos tea pentru copilul lui Grigoraş . Căci oricât s 'ar strădui nu-şi poa te lipi sufletul d e copilul c a r e d o a r m e în l eagănu l din etacul din fund.

Umblă iar prin odăi le pustii. La capă t se a u d şoapte . La lumina candele i slujnicele s tau de vorbă. Pe covorul gros nici nu se a u d lui conu Antonică paşi i .

Ar v r ea p a r c ă să întrebe femeile de a făcut b ine ce a făcut. Ar v r ea şi el un suflet d e om l â n g ă el. De ce To fi lăsat a ş a pustiu şi d u d u c a Ade la?

Şi s ă p t ă m â n a ca re vine, d a c ă or spune doftorii că nu-şi a r e minţile toate?...

Lângă l e a g ă n cele d o u ă femei vorbesc. Să se aprop ie şi dânsu l? Pa rcă se sfieşte a c u m de toate. R ă m â n e nehotărâ t p e p ragu l uşei. C â t e v a vorbe rostite mai ta re îi prind auzul, îl pironesc pe loc:

— Botezat, botezat da r tot jidov r ă m â n e . Uită-te la păru l lui. Mie mi-ar fi silă şi să-i d a u să sugă .

Glasul celeilalte slugi mai potolit nu se înţelege. — Ştiu, ştiu ce vrei să-mi spui. Că N u h ă m or fi fost feciorul boe-

rului. N u h ă m — do. Cred că e adevă ra t . Ii şi s e a m ă n ă . Dar a is ta mic — d e g e a b a . E jidov curat . Ei da , s ă ştii. Şi d a c ă ar afla şi boarul ce a m auzit eu astăzi.. . Cică Sura s'ar fi ţinut cu Herşcu ' feciorul stolerului. O fi şi minciună? Dar uită-te la păru l băiatului . Leit şu­viţele creţe a l e lui Herşcu. Şi apoi , s 'a lăudat chiar Herşcu...

N ' a putut isprăvi poves tea . A auzit a p r o a p e ceva , ce nu e ra nici urlet, nici gemăt , nici p lâns . Şi e ra p a r c ă de toate. S'au ridicat femeile s ă v a d ă . Dar bă t rânu l le-a da t în lături cu un brânci . Apoi a ridicat din l e a g ă n copilul. Cu o m â n ă îi smulse boneţica, c a să-i v a d ă mai b ine chipul, părul .

I-a smuls şi de p e trup scutecile p a r c ă a r fi căutat vreun semn să-i d o v e d e a s c ă . Apoi a prins iar viţele de pă r roşcate . S'a uitat lung la femei; s 'a căznit s ă le întrebe ceva , da r deoda t ă i s 'a strâm­bat la o par te gura . Iar spre copilul l epăda t din mâini a a ră ta t mâ­nios şi chinuit a b i a a putut să mai ros tească : „afară!"

Apoi s 'a răsucit şi a căzut moa le p e podele . C â n d a sosit d u d u c a Adela , c h e m a t ă d e slugi, t recuseră câ t eva

zile. Conu ^Antonică, întins în pa t nu a mai putut grăi nimica. O d a m b l a îi înţepenise jumăta te trupul.

Şi-a frământat de g e a b a conu Antonică j umă ta t ea d e gu ră ca să-i p o a t ă şopti c e v a duducă i .

I-a p u s doftorii în m â n ă plaivazu. M â n a s t ângă ne învă ţa tă cu scrisul, s 'a străduit, s 'a chinuit şi a înşirat slove pe ca re greu le-a înţeles doftorii şi d u d u c a .

Şi doa r nu e rau decât trei vorbe scrise: „Zapisu... danie. . . rupe !" La s ă p t ă m â n ă şi-a dat sufletul. Acu e pornită judeca tă mare ,

c a s ă d ă r â m e rudele d a n i a făcută cu martori d e conu Antonică. Şi d a c ă n'or isbuti şi or fi a d e v ă r a t e vorbele slujnicei, atunci

s t ă p â n p e case le şi moşia lui conu Antonică a r e s ă fie copilul Surei şi a lui Herşcu feciorul stolerului.

Í ..'.-,K. Ы 'FIII

P I A « І Р / Г Д І І M O L D O Ï L I .

I S!»

• 1 s..-

Fragment din paşaportul cu care au trecut graniţa în 1859, Şarban, Nicolai, Gheorghe, Ilie şi Mihail Eminovici

U N I V E R S U L LITERAR 24 Iunie 1939

Homo, pecea fortiter ! I I de AXENTE SEVER POPOVICI

Cronica muzicală

S U G E S T I I de ROMEO ALEXANDRESCU

M a m oprit m consideraţi i le mele ante­rioare la concluzia, c ă p e toate planuri­le existenţii întâlnim urmele păca tu lu i şi că , la începutul acestui teribil şi esenţial ac t a fost mişcarea . Iar a s t a d u c e a ime­diat la consecinţa că , din punct d e vede­re a l valorii, m i şca rea este p ă c ă t o a s ă , şi c ă viaţa , a ş a cum este ea , cu legile ei de ne înce ta tă sch imbare , este tot a tâ t d e pă­că toasă . Şi d a c ă mi le admiteţ i p ' a s t e a c a va labi le , u r m e a z ă d e l à sine c ă Me-fisto, c a r e invita p e Faust la oprire, şi c a r e este deci împotriva mişcării, es te im­plicit şi împotriva păcatu lu i . Dar totuşi, deşi din punct de vede re logic perfectă, propoziţia nu-i a d e v ă r a t ă . Şi nu pen t rucă premisele silogismului n ' a r ii nici ele ade­văra te , a s t a n u ! ci n u m a i pentru c ă lip­seşte un element necesar . Ca re element? Nu ştim precis (şi desigur nu ştie nimeni) dar , în tot cazul, un element c a r e s ă d u c ă necesa r căt re a c e a s t ă concluzie. In alţi termeni şi ma i clar : l ipseşte un element ca re s ă i m p u n ă riguros propoziţia şi ca re s ă exc ludă orice a l tă propoziţie. In con­creto : C â n d zic c ă mişca rea este păcă ­toasă şi c ă Mefisto fiind împotriva miş­cării es te implicit şi împotriva păcatului , n ' a m făcut o afirmaţie c a r e s ă le exc ludă p e toate celelal te. Nu fiindcă eu pot s ă spun tot atât d e b ine (şi tot a tâ t de împă­cat cu ord inea formală a silogismului) c ă Meiisto este pur şi simplu n u m a i pentru imobilitate. Iar c â n d a d o p t ă m propoziţia as ta , şi eu o adopt , a tunci o b s e r v ă m că ra ţ ionamentul nu-i terminat. C â n d spun c ă Mefisto n e î n d e a m n ă la imobilitate nu ştim încă d a c ă el n e p u n e în g a r d ă împo­triva păca tu lu i s a u d a c ă el n e î n d e a m n ă din nou să fim c a Dumnezeu. Pot c rede şi u n a şi al ta . Dar eu cred totuşi, fără nici o a l tă justificare dialectică, că Me­fisto reedi tează în ac ţ iunea lui, într 'un fel adopta t nouilor condiţii d e existenţă, ro­lul şarpelui din Eden. As ta este vocaţ ia lui : s ă ne op rească p e loc, şi prin opri­re, s ă n e facă să con t raca răm sancţiu­n e a d iv ină (ofensăm d e altfel din nou p e Dumnezeu) şi s ă ne d e a însăş i spe ran ţ a prefacerii noas t re în dumnezei . Şi atunci, concluzia m e a ult imă eu, ca re nu fac aci epistemologie p u r ă şi ca re nu cred cu Hegel, c ă Dumnezeu l-a „minţit" p e om iar Şarpele i-a spus adevăru l ) este că , Mefisto face cel ma i m a r e păca t posibil şi c e a mai m a r e degrada ţ i e . Iar cu as ta , a m ajuns la semnificaţia re l ig ioasă a pă­catului . Aci, p rob lema cere ma i multă teologie.

Astfel, prin Mefisto, făcându-ne culpa­bili de păca tu l nostru împotriva lui Dum­nezeu (judecăţile noas t re n u se mai poar­tă a c u m a s u p r a lui Mefisto din Faust ci a s u p r a lui Mefisto din teologia creştină) a m decăzut din condiţia noas t ră paradi -s i acă şi n -eam adânc i t „tot mai mult în răul nostru d e infidelitate, d e amiciţie şi d e orgoliu".

(Am scos citatul a c e s t a din Institutio religionis cristianae a lui Jean Calvin).

Dar propoziţia c ă ne-am adânc i t tot mai mult î n semnează c ă noi, şi înainte d e c ă d e r e a v e m totuşi, desigur, 'nu o cul­p ă ci o s ta re d e culpabil i tate. As ta nu v r e a s ă s p u n ă însă, că a v e m o predispo­ziţie spec ia lă spre păca t . Nu, ci n u m a i o s tare ca r e e r a mai mult o posibili tate de-a păca tu lu i s a u de-a nu păcă tu i . A-v e a m ce iace Sf. Augustin şi Pe l age (aci sunt şi ei de acord) iar mai p e u r m ă Pas­cal şi grupul filosofilor existenţialişti în frunte cu Kierkegaard n u m e s c s t a rea noas t ră p r imară de libertate. As ta este de altfel condiţia n e c e s a r ă şi suficientă a omului c a personal i ta te . Ea se expr imă astfel: Dumnezeu l-a făcut p e om şi i-a da t l iber ta tea de-a face ega l şi binele şi răul . Şi d e aci, o majoră : c ă păca tu l comportă necesa r spiritul, voinţa şi dem­ni ta tea eminen tă a persoanei . ' Noi sun­tem p e r s o a n e şi n u m a i datori tă acestei nobleţi pu tem păcătu i . Şi de a c e a s t ă o-noare nu se mai bucu ră decât îngerii. Ce­lelalte fiinţe, fiindcă n ' a u cons imţământ liber, n u pot păcă tu i , şi nu poa te nici chiar Dumnezeu, fiindcă este necesa r şi fiindcă-şi a junge sieşi. Dar nu n u m a i că prin p ă c a t noi n e exerci tăm magistral c a persoane , ci şi mai mult ! prin păca t noi ne a r ă t ă m toată măre ţ ia noas t ră d e oa­meni . As ta fiindcă omul face prin păca t , d u p ă cum s p u n e şi Evanghel ia , s ă gea­m ă d e dureri tot universul . Am ajuns la un p a r a d o x chinuitor : că păca tu l este mota esenţ ia lă a demnităţi i noas t re o-meneşt i şi că , fără posibil i tatea lui, nu n e pu tem real iza c a oameni . Iar as ta , va i ! a r v r ea să s p u n ă tocmai ce iace Martin Luther s p u n e a în scr i soarea ace i a că t re Melanchton. A d i c ă : Omule, p ăcâ -tueşte cât mai mult ! Şi aci n u este nu­mai consecinţa căderi i , ci o s tare iniţia­lă a noas t ră . Delà A d a m nu ne-a r ă m a s culpabi l i ta tea ci numa i decăde rea . Păca­tul este un act persona l şi p e d e a p s a nu poa te s'o suporte decâ t autorul . A ş a este just şi p e Dumnezeu nu-1 pu tem a c u z a d e injustiţie. Dar a c u m a jungem iarăşi la un alt p a r a d o x : păca tu l există n u m a i fiindcă-i permis d e Dumnezeu. Evident, Dumnezeu permite păcatu l , da r a s t a nu în semnează că-1 şi aproba. Creind oa­meni liberi, Dumnezeu a creiat inevitabili păcătoş i . Pentru a evita a c e a s t ă conse­cinţă, ar fi trebuit, s au să nu ne creieze

liberi (şi atunci n ' a m fi fost oamen i fi­indcă n ' a m fi avut posibilitate) s a u s ă n e creieze ,,impecabili" printr 'un privile­giu part icular . A ş a cum ne-a creiat însă , Dumnezeu a a les în t r 'adevăr , d u p ă cum s p u n e şi Leibniz, cel ma i b u n dintre „com-pozabi le" , s a u în a l t ă formulă, Dumnezeu a a les soluţia ca re comportă c e a mai m a r e s u m ă de b ine cu c e a mai mică s u m ă d e rău , căci, d a c ă l ibertatea nu a d u c e posibil i tatea de-a păcătu i , e a ne a d u c e d e a s e m e n e a şi pu te rea r e a l ă şi eficace de-a n e ridica în faţa lui Dum­nezeu. Aci s tă toată distinciţia noas t ră şi tot p ' ac i trece şi singurul nostru drum spre mântuire . De ace i a nu t rebue să for­ţăm sensul frumoasei proze ca re s 'a cân­tat la oficierea din S â m b ă t a sfântă : O feîix culpa, quae talem ar tantum meruit ha be re Redempfonem.

Da, Felix Culpa ! fiindcă fără p ă c a t n ' a r nici iertare şi nici mizericordie, prin ca re Dumnezeu este mare . Atunci prie­teni, s ă n e a l egem ceasur i le şi s ă păcă ­tuim pent ru contr ibuirea noas t ră la mă­reţia lui Dumnezeu ! Dar cu o condiţie :

să n e p ă s t r ă m credinţa. Căci păca tu l nu-i opus virtuţii, d u p ă cum c r e d e a Socrate, d u p ă cum c r e d e a Pelage şi alţii, ci este opus credinţii. Amintiţi-vă cuvintele apos­tolului: Justus ex üde vivít, şi amintiţi-vă splendidul text a lui Tertullian din De c a r n e Christi : Crucifixus este Dei Filius, non pudet quia pudentum est, et modus est Dei Filius, prorsus credibile quia inep-tum est, et sepultus ressunexit, ceitem est quia imposibile.

... (Fiul lui Dumnezeu a fost crucificat, a s t a n u este urît fiindcă este urît, şi fiul lui Dumnezeu a murit, a s t a cu atât încă este ma i d e crezut cu cât este ineptă, şi îngropat. El s 'a ridicat d e acolo, şi a s t a este sigur pentru c ă este imposibil.)

Iar Sf. François d e Sales s p u n e : Le péché n'est honteux que q u a n d nous le faisons, ma i s étant converti en confession et péni tence, il est honorab le et salutai re . Şi s ă nu uităm, mare le şi sfâşietorul pă­cat a lui Petru, da r şi c ă Petru a fost ier­tat fiindcă „s 'a căit a m a r " . Sunt multe pă­cate şi chiar multe crime, da r toate (a-p roape toate) se şterg cu lacrimi.

M a i nob i l e şi m a i s igure decâ t o r i ­ca r e a l t mi j loc de p r o p a g a n d ă , e l e ­m e n t e p r i n exce l en ţ ă b u n e conducă ­t o a r e a ace lo r c u r e n ţ i de c o m u n i c a r e de cuge t c a r e c o n t r i b u e a t â t de m u l t la î n ţ e l ege r ea suf le tească r ec ip rocă a ce lor m a i d i fe r i te n e a m u r i , m a n i f e s t ă ­r i le de a r t ă s u n t cu p r i sos in ţă u n g r a i i n t e r n a ţ i o n a l , de -o î n s e m n ă t a t e fă ră egal .

Gr i ja r e p r e z e n t ă r i i în s t r ă i n ă t a t e , cu câ t m a i m u l t ă a u t e n t i c i t a t e şi va loa re , a r e s u r s e l o r de d a r şi g â n d i r e a r t i s t i ce de ca re d i s p u n e u n popor , t r ec de a-ceea, d in ce în ce m a i ca tegor ic , p e p r i m e l e p l a n u r i a le p r e o c u p ă r i l o r c u l ­t u r a l e de p r e t u t i n d e n i . Organ iza ţ i i n a ­ţ iona le conş t i en te de i m p o r t a n ţ a co ­v â r ş i t o a r e a m a n i f e s t ă r i l o r de a r t ă d i n ­colo de f run ta r i i , t r e b u e să se înf i r ipe şi să ia v ie desvo l ta re , o r i u n d e ex i s tă a v u t a r t i s t i c , o r i u n d e ex i s t ă o a m e n i şi r ea l i ză r i de a r t ă , d e m n i de în fă ţ i şa t s t r ă ină t ă ţ i i , în n u m e l e n e a m u l u i .

O d u b l ă ac ţ iune , se i m p u n e , d in p a r -

C a r t e a s t r ă i n ă

t ea f iecărei ţ ă r i , în aces t domen iu . Una , de î n t o c m i r e a însăş i m a n i f e s t ă ­r i lor , de p a t r o n a r e a şi s u s ţ i n e r e a lor în a fara ho ta re lo r , de p r e z e n t a r e a lor câ t m a i comple t şi m a i s t ră luc i t . O a l tă a c ţ i u n e necesa ră , es te aceea de cont ro l a p roduc ţ i e i a r t i s t i ce în s t r ă i ­n ă t a t e . O lege a sp ră , c a r e a r p u n e în p r i m e j d i a p i e rde r i i ce tă ţen ie i pe acei ca re , s u p r a v e g h i n d u - ş i for ţe le şi î m ­pinş i de î n t r i s t ă t o a r e van i t ă ţ i , c o m ­p r o m i t r e p u t a ţ i a a r t i s t ică a u n u i n e a m , p r i n m a n i f e s t ă r i der izor i i în a l t e ţ ă r i , a r fi b ineven i t ă .

Nici au to r i za rea , d a t ă de o secţ ie spec ia lă c r e a t ă pe l â n g ă m i n i s t e r u l c o m p e t e n t , ca re s i n g u r ă a r da des l ega -re u n u i a r t i s t să ac t iveze î n s t r ă i n ă ­t a t e , n ' a r fi o m ă s u r ă exces ivă . Dar , în aceas tă p r i v in ţ ă , în ceeace p r i ve ş t e mişca rea m u z i c a l ă r o m â n e a s c ă , a r fi m u l t e de făcut , c h i a r în i n t e r i o r u l ţăr i i .

I n p r i m u l r ând , p e n t r u u n cât de mic î ncepu t de r ă s p â n d i r e a muzice i , în p rov inc ie . Via ţa muz ica lă a o r a ş e ­lor mici , de a l t fe l şi a m a i t u t u r o r celor n u t o c m a i mici , es te a p r o a p e i n ­ex i s t en t ă . M a e s t r u l Enescu , n e î n ţ e l e -g â n d să-ş i c r u ţ e nici o os tenea lă , a c u -t r e e r a t p rov inc i a r o m â n e a s c ă în l u n g şi lat , d a r a î n t â l n i t m u l t ă n e p r e g ă t i r e , f r e cven t ă l ipsă a ce lor m a i m o d e s t e no ţ iun i de d ragos t e de a r t ă , î ncâ t a r a ­reo r i a p u t u t s imţ i în j u r u l său ceva d in a m b i a n ţ a , d in c ă l d u r a c r e a t o a r e de f luid propice , p e ca re o a ş t e a p t ă a r ­t i s tu l , de là cei ce-1 ascu l t ă . Ba, fă ră a n e m a i g â n d i a t â t de d e p a r t e , t r e b u e să s p u n e m că uneo r i , n u m ă r u l s c a u n e ­lor l i be re d in câ te o sală, cons t i tu ia u n m u l t i p l u sd rob i to r al celor ocupa te . Şi aceas ta , p e n t r u c ă m a e s t r u l Enescu , î n ­t â lnea , în calea i dea l i smu lu i său a d ­mi rab i l , r ez i s t en ţ a m e d i u l u i n e f o r m a t , t e a m a de n e c u n o s c u t , dacă se p o a t e e x ­p r i m a şi as t fe l r ea l i t a t ea .

Câ t de r a r oaspe te es te de al tfel m u ­zica ser ioasă , muz ica , î n t r ' u n c u v â n t , în m a j o r i t a t e a o raşe lor noas t r e de prov inc ie , a m p u t u t - o de al tfel con ­s t a t a şi m a i p rec i s , c e r ce t ând , p e r s o ­nal , la soc ie ta tea compozi tor i lor , de ma i m u l ţ i ani , b o r d e r o u r i l e de încasă r i a d r e p t u r i l o r de- a u t o r i p r o v e n i t e d in afara Capi ta le i . Ba lu r i , rev is te , „pe t r e ­ce r i " cu muz ică , muz ică de „ local" , în ţesează coloane în t reg i , pe când, cu ­vân tu l concer t , r ă m â n e ra r i s im, daca nu exc lus .

I n i ţ i a t i va ind iv idua lă , p e n t r u a î n ­cepe o t ă m ă d u i r e a aces tu i r ău , es te un sacrif iciu pe ca r e mi j loace le a r t i ş ­t i lor concer t i ş t i , n u l e - a r p u t e a s u p o r ­ta. In z iua în care , oficial, echipe de a r ­t iş t i r e a l m e n t e se lec ţ ionaţ i , căci a m ui ta t să a r ă t ă m că p r i n t r e n e s p u s de r a r e l e conce r t e a le o ra şe lo r mici , f igu­rează m a i ales p seudo-a r t i ş t i , vor p u ­tea b r ă z d a ţ a r a cu t u r n e e me tod ic în ­tocmi te , p rov inc ia va începe insfârş i t să se formeze , să-şi agonisească înce­p u t u r i l e u n e i î n ţ e l ege r i a r t i s t ice , ca re va î n s e m n a u n p r o g r e s c u l t u r a i e x t r a ­o r d i n a r .

P e n t r u Capi ta la , s i tua ţ i a es te , f ireş­te , al ta, Man i fe s t ă r i v a r i a t e şi des tu l de n u m e r o a s e se î n l ă n ţ u e s c î n t r e a g a s t ag iune . D a r şi aci, sun t m u l t e de fă­cut . A u t o r i z a ţ i a p e n t r u s t ră in i de a conce r t a în B u c u r e ş t i , a r t r e b u i să se o b ţ i n ă m u l t m a i g r e u şi m a i ales, cu m u l t m a i m u l t d i s c e r n ă m â n t . U n co­m i t e t de special iş t i a d e v ă r a ţ i a r t r e b u i în f i in ţa t pe l ângă d i rec ţ i a g e n e r a l ă a t ea t r e lo r , p e n t r u a t r i a cu c o m p e t e n ţ ă ofer te le şi a a lege n u m a i a r t i ş t i i de ca ­l i t a t e şi c a r e pot a s igu ra un apor t de s e a m ă în v ia ţ a muz ica lă . Ace laş comi­t e t a r t r e b u i să cont ro leze şi p r o d u c ţ i a a u t o h t o n ă , o r d o n â n d p u ţ i n m a n i f e s t ă ­r i le şi po to l ind ze lu l m e r c a n t i l al i m ­presa r i lo r , ca r i î n a fară de c o n c u r e n ţ ă şi de u n câ t m a i r o t u n d câşt ig, n u s u n t în g e n e r e capabi l i de a l tceva . A d m i ­n i s t r a ţ i i l o r d e săli d e concer t le i n ­c u m b ă de a s e m e n i să fie m u l t m a i p a r ­c imonioase î n î n c h r i e r e a săli lor, ca să se c reeze insfârş i t acel p r e s t i g iu al sce ­nei de concer t , acea chezăş ie de n ive l a r t i s t ic , c a r e as tăz i n u exis tă . A tunc i , în sala funda ţ i e i „ D a l l e s " a A c a d e m i e i r o m â n e " , n ' a m m a i p u t e a î n t â ln i or­ches t r a S a n d u M a r c u şi î n d r ă s n i m să c r edem, n ' a m avea n i m i c de r e g r e t a t .

C.-F. RAMUZ: Par is , n o t e s d'un V a u d o i s

C.-F. Ramuz

Ceeace francezii numesc „la chose littéraire" aminteşte într'o foarte aproximativă măsură, ca o aluzie vagă şi de tot îndepăr­tată, despre „ta chose" fără altă specificare. Intre „lucru" şi „lu­crul literar" se poate vorbi, cu prudenţă şi cumpătare a limba­jului mereu atent la nuanţările necesare, despre existenţa unui raport de condiţionare dar nicio­dată de cauzalitate. Punţile de comunicare explicaifcivă între re­alitatea brută şi realitatea lite­rară sau artistică sunt tăiate, tot aşa cum categoriile cunoaşterii şi ale înţelegerii care ne îngădue să ne orientăm în lumea feno­menală, a reprezentărilor, sunt neputincioase să ne lămurească despre natura realităţii nume­nale. Aşa dar, lucrul literar re­prezintă un fel de absolut inac­cesibil, ce n'ar putea fi aflat la capătul niciunui itinerariu pornit din lumea aparanţelor sensibile, a lucrurilor, nici întâlnit pe dru­mul vreunei continuităţi explica­tive. Constatăm, dimpotrivă, un hiatus, o soluţie de continuitate — cum se spune. Iată-ne iarăşi po­posind la ţărmul enigmatic, entre le vide et l'événement -pur, din­colo de care scapără, inexplica­bil, un înţeles nou, — suprinză-toare, o frumuseţe neasemănată.

Armonia eminesciană, euforia scrisului giraudoux-ian, gravita­tea mişcată şi i mişcătoare, fami­liară şi tandră a timbrului pro­zei lui C.-F. Rarniuz, pătrunzând până'n temeliile organice ale fiinţei lăuntrice şi până la sti­mularea chiar a cenesteziei noa­stre, absorbită ca în desibaterea unei chestiuni personale, sunt ato-soluturi in traductibile în ter­menii explicaţiei cauzale.

Scrisul lui Ramuz nu are nimic „oratoire", nimic din gesticula­ţia elocventă şi atât de turbură­tor comunicativă a unui L.-F. Céline şi nici nuditatea accentu­lui pe care o semnalam la An­toine de Saint Exupèry. Farme­cul prozei lui — pentrucă e una din cele mai fermecătoare proze din câte se scriu astăzi, în limba franceză, în înţelesul unei delec­tări la care participă întreg sen-soniul nostru — n'ar putea fi desprins şi izolat ca atare, fără să-l punem în legătură cu ceea ce, după mărturisirea autorului însuşi, constituie trăsătura sta­tornică a firii lui : timiditatea.

Evident, nu vom afirma că scrisul lui Ramuz este fermecă­

tor, din cauză că autorul amin­tirilor pairisiene, la care ajungem acum, este un timid. Dar numai un timid poate avea în aşa mă­sură de mlădios şi exersat sim­ţul libertăţii interioare, al res­trângerii nemijlocite a senzaţiei în constelaţii de înţelesuri şi su­gestii, care dilată brusc profilul realităţii aparente, proectând-o fantastic pe dimensiunile feeriei dinlăuntru.

Acest farmec e al intimităţii, împletire de graţie şi umor, acuitate a pătrunderii şi fantezie totodată, ca în această viziune a unui hulevard parilsian, într'o duip'amiază însorită de început de Octombrie:

„Le large boulevard allait dams une direction précise; le trottoir était fait d'une multitude de petites îles de couleur claire cernées d'omlbres, qui était le soleil tombant entre les branches des marroniers. Ils étaient en train de perdre leurs feuilles. Elles n'étaient pas jaunes comme chez nous, mais brunâtres, et non pas mûres, mais brûlées, ou encore d'un vert desséché. Ce­pendant il y avait de temps en temps un joli drapeau qui pen­dait au-dessus d'une porte avec gaîté. Et j'étais amusé, mais in­quiet, et en même temps curieux et triste, et dépatrié, mai tout le temps rapaysé. Je me laissais faire. Je ne cherchais pais à con­naître la cause de ces sentiments multiples et contradictioires. Et je continuais d'aller, me confiant à mes seules lumières, parce qu'on est empêché d'interroger le monde qui passe trop vite, tous ces passants indifférents renfermés en e u x H m ê m e s , les agents qui vous intimident".

Prin transparenţa muzicală a textului, rândurile pe care le-am subliniat apar ca un filigram su­fletesc al autorului. După melo­dia lucrurilor, adagio de suavă puritate al omului. Iar ca să mai întârziem câteva clipe la acest paragraf al farmecului tran­scriem — spre bucuria cititoru­lui, suntem sigur — şi acest de­licat moment muzical;

„Les façades des maisons éta­ient hautes et nues. On faisait ainsi quelques pas et tout à coup la rue tournait, fermée à son ex­trémité apparente par un grand mur sans ouverture; il suffisait aflors de lever la tête pour aper­cevoir devant soi un grand dôme qui brillait de toutes ses ardoises mouillées, à la fois tout proche et lointain, bellement arrondi dans de ciel... Je continuais à lever la tête et, au-dessus des murs salis, par place même as­sez dégradés, l e grand dôme là-haut semblait glisser d'un mou­vement très doux, de droite à gauche, à cause des petits nuages allant de gauche à droite, em­porté comme eux qu'il était, mais en sens contraire, dans l'espace aérien".

Parisul pe care-1 evocă Ramuz e un Paris al amintirilor, din vremea anilor tinereţii (împlinise douăzeci), când venise acolo sub pretextul pregătirii unei teze de doctorat în litere, cu subiectul Maurice de Guérin. Plecase din

Vaud, unul din cele douăzeci şi două de cantoane elveţiene, cu gândul să stea la Paris şase luni şi a rămas mai mult de doispre­zece ani. De bună credinţă, ca să-şi pregătească teza de docto­rat, dar n'a scris un rând din ea; ca să uînmeze cursuri, să înveţe, socotind că va avea aface cu în­văţământul şcoalei dar cedând treptat farmecului Parisului, până când a ajuns să-l înveţe, străin de orice alt program sau ritual decât au vieţii parisiene. Ramuz înşiră într'o pagină memorabilă, acea sumedenie de Parisuri „pro­vizorii şi cu tatul ocazionale, cari vin să se înghesuie ca ân vreo expoziţie universală, în ju­rul adevăratului Paris".

Vă amintiţi de numeroasele simţiri contradictorii care-1 stă­pâneau, în dujpă amiaza ur­mătoare sosirii lui la Paris : sentimentul de-a se afla în exil şi repatriat în acelaş timp, ceea ce-i îngădue să adere perfect cu o parte a fiinţei sale dar să nu ştie ce să facă cu cealaltă, pe care nu găseşte unde s'o aşeze. Albia după câteva luni de şedere şi hoinăreală, când încetează contradicţia din lăuntru şi nu se mai simte stânjenit de acea parte a fiinţei sale care nu-şi afla lo^ cui, Ramuz se regăseşte pe dean-tregul şi descoperă Parisul, sim­plu, fără emfază lamartineană şi fără de a poza pentru posteritate, în atitudinea meşteşugit studiată a unui Renan pe Acropole. Sunt două aspecte sau două momente

ale acestei' descoperiri, despărţite nu numai în spaţiu şi prin răs­timpul câtorva luni dar şi ca semnificaţie deosebite: aş numi-o pe cea dintâi1 descoperire memo­rabilă, care i se desfăşoară pa­noramic, de pe ultima terasă a turnului Eiffel şi pe cealaltă in­timă, cu un răsunet adânc, ho-tărîtor pentru destinul autorului însuşi: „...în vârful acestei con­strucţii artificiale — scrie odată Ramuz — cea mai artificială din toate construcţiile, deoarece nu-i făcultă măcar din piatră (piatra care preexistă omului), ci dintr'o materie născocită de el, te gă­seşti totuşi transportat în plină natură şi numaidecât dat pe seama doar a fontelor naturel, într'o tăcere în care s'ar zice că nu sunt decât sgomote ale naturei,

ceeace-i fals, dar ele nu te ajung decât transformate prin aer şi rotunjite de el, ca în culmea muntelui". Această linişte alpes­tre pe care tânărul vadez o re­găseşte pe platforma turnului Eiffel, odată cu spaţiul şi răga­zul contemplativ, îi dau putinţa să cunoască natura secretă a fru­museţii Parisului, alcătuit în fe­lul unei opere de artă, al cărei plan arhitectural îi înlesneşte privitorului aceeaş impresie de măreţie ca şi o tragedie „fiindcă Parisul e un oraş clasic, un oraş în alexandrini...; e monoton şi măreţ, căci măreţia nu se obţine fără monotonie, căci măreţia îşi râde de pitoresc, de neaşteptat, de-o varietate lesnicioasă, de tot ce nu-i decât anacdodti'c, de fi­reasca voastră curiozitate".

Un alt moment ai descoperirii Parisului este acella în Care Ra­muz, privind ansamblul construc­ţiilor Luvrului, începe să ghi­cească importanţa şi bogăţia a-cestei „ţări de câmpie unde mă­sura omului îşi reia însemnăta­tea, unde tot ce mă înconjura era pe măsura omului, fiind/că era opera lui, fiindcă era ieşită din mâinile lui". Şi atunci în­cearcă el, pentru prima dată, o impresie vagă încă, de îmbogă­ţire, dar care-1 face să-şi redo­bândească încrederea în sine. Fără să-i deosebească bine cau­za, simte imperios, îndemnul de a fi activ — „de a se exprima", precizează Ramuz. Şi atunci des­coperă mtr'adevăr Parisul, altul decât cel turistic sau universi­tar, în aicel climat îndemnător la expresie, care însfamnă îngă­duinţa acordată neofitului, de a participa el însuşi la ceea ce per-petuiază gloria şi farmecul Me­tropolei franceze. Nici o îndoială că mărturia lui Ramuz e dintre acelea care cinstesc în cea mai înaltă măsură reputaţia Parisu­lui. Ei şi-a pllătit o datorie de recunoştinţă, cu moneta incorup­tibilă şi cea mai preţioasă din câte cunoaştem : a poetului.

MIHAI NUCULESOU

Snrmonii uftime închid în mine porţiile vis Cu freamăt lin de clipe şi abis. In fiecare poantă — ajdorm lumini Pe aripi aurii de heruvimi.

Din armonia suirfdă de fiori, Ce-mi poartă undele prin văi şî zori, Cel mai adânc şi pur svon mi-a rămas La Poarta celui din urmă popas.

La noapte — când va dormi pământul, M'oi înfrăţii cu ceruil şi vântul Şi peste munţi şi nouri — tot mai sus — Voi bate ia fereastra lui Isus.

Din 'darurile mele — del mai sicuimp — Nemărginit ca marea — înserării, Du* ochii depărtărilor de-iatumci Când îmi vrăjeai luceferii pe lunci.

Şi'n aipele pârâullul — destinul. Iar—de-ai să vii mânată de vreun dor Neînţeles, ca astrele ce mor — O ramură din brazi — să îmi aduci.

Tie voi simţi cu fiecare pas Şi'n ei — mereu—voiu şti că am răimas Iar darul: porţile die vis se'nchid !!... „Şi n'am să-mi deschid ochii ! ! Nu.

Nu am să-i deschid'...

ION A. BUCUR

24 Iunie 1939 UNIVERSUL LITERAR 5

E . 4 1 . de M. C.

Ştefan simţi d e o d a t ă un ac d e gh ia ţâ în inima şi toropeala îi d i spă ru ca sub duş . De u n d e yenise gându l aces ta? E. 41! O m â n ă d e fier îi s t r ângea gâtul şi — încet o sudoa re rece îi umezi tâmplele .

Sari ' din pa t cu un sait de fiară, a l e rgă la ferea­stră si ridică storul. Lumina pa l idă a zorilor nava l i in c a m e r ă . Ştefan simţi o u ş o a r ă linişte. îşi r ezema încet fruntea de sticla ferestrei şi r ă c e a l a ei de ghia-ţă îi pă ru b inefăcătoare . C ă u t ă să-şi a d u n e gându­rile da r nu pu tea . Litera şi număru l i se r epe tau me­reu' în créer într'o c a d e n ţ ă regulată , de ceasornic . Cu un efort se smulse din obsesie şi — d u p ă o pri­vire a b s e n t ă prin c a m e r ă — ochii i s e opriră p e cea­sul deşteptător. într'o ci ipă i se făcu lumină: Acolo e ra glasul a ce l a neomenesc cu c a d e n ţ a lui bleste­m a t ă . O furie o a r b ă îl cupr inse . Se îndrep tă căt re el cu g â n d u l să-1 sfărâme, să-1 oprească , să nu ma i a u d ă g lasul mecan ic c e se repe ta în fiecare b ă t a e a ceasului . întinse m â n a , d a r sări înapoi speriat. Ur. răpăi t d e ploaie meta l ică îl împroşcă drept în faţă. O clipă stătu împietrit, apoi întinse m â n a şi a p ă s ă butonul de oprire a le deşteptătorului . Zâmbi. Zgomo­tul aces t a neaş tep ta t îl r e a d u s e s e la reali tate. Pomi domol să se îmbrace şi încercă s ă s e g â n d e a s c ă la ziua care începea .

G â n d u l îi a l u n e c a însă, mereu , spre s e a r a trecuiă. C r â m p e e de imagini îi v e n e a u în minte , c lare şi ne­fireşti în n e m i ş c a r e a lor de film rupt. Se v e d e a întâi la res taurant , în b o x a retrasă, alături d e Leonida. Filmul se rupsese în cl ipa c â n d Leonida r â d e a sgo motos. Atunci văzuse Ştefan primul fapt ciudat: ochii lui Leonida. Cum ridicase paharu l , m â n a lui Ştefan a c o p e r e a j umă ta t ea de jos a feţei lui Leonida şi o cl ipă cehii a p ă r u r ă singuri privindu-1 rece şi tăioi* prin ochelarii cu r a m a g roasă . Ochii aceş t ia cenuşii de oţel nu râdeau, cu toate hohotele lui Leonida.

A 'doua o a r ă filmul s 'a oprit la 1 şi 20 d u p ă mie­zul nopţii. Erau tot în restaurant , d a r o c e a ţ ă g r o a s ă învălu ia oameni i şi lucrurile. Leonida e ra tot acolo şi r â d e a mereu. De d a t a a s t a Ştefan îl auzea, nu-l mai v e d e a . De câ te ori încerca să-1 pr ivească , faţa lui Leonida îi a p ă r e a ca o m a s s ă informă, gelati­noasă , c a o meduză cu d o u ă cioburi d e sticlă — ochelarii — în mijlocul trupului. Şi îndără tul sticle­lor nu se mai v e d e a nimic. A c u m a filmul se rupsese la 1 şi 20, în c l ipa c â n d Şefan îşi p ă t u r e a cele c â t e v a hârtii d e o mie şi se uita la ceas , iar o m â n ă , proba­bil a lui Leonida, lua chi tanţa lui Ştefan scrisă cu creionul p e o b u c a t ă d e hârt ie stropită de vin.

Imag inea a s t a nu-l turbura a c u m a p r e a mult. Era a treia s au a pa t ra oa ră c â n d lua b a n i d e l a Leo­nida. Leonida a v e a î n todeauna bani , mai mult de­cât îi t rebuiau. Agenţ ia lui d e v a p o a r e m e r g e a stru­n ă şi el nu făcea un secret din as ta . Dimpotrivă, o s p u n e a la toţi, decâ te ori a v e a ocaz ia s ă desfacă — persona l — o n o u ă sticlă d e ş a m p a n i e .

Şi ocaziile aces tea şi le făcea în fiecerre s e a r ă în c o m p a n i a băeţi lor dintre cari, cel m a i constant e ra Siefan. De fapt Leonida ţinea la Stefan ma i mult ca la oricare din ceilalţi. Era , ,genul" de prieten care-i convenea , care se potr ivea sufletului lui neînţeles d e nimeni . Şi el e ra poet, d a r nu scria. Şi el e ra aviator, prin simţire; soar ta însă îl p u s e s e e ă facă alte tre­buri în viată . ,,Si pe u rmă , m ă Ştefane" — a d ă o g a Leonida deobiceiu — ,,tu eşti un bă ia t fin, mă! Şi un suflet fin nu ooa te fi înţeles decâ t tot de un su­flet fin. Aia e ! "

Leonida, în schimb, nu p r e a e ra „genu l" lui Şte­fan. Dar cum să s c a p e de el? Orice încercare de a se îndepăr ta pu tea să-1 j ignească pe Leonida. Şi'n definitiv de ce să se îndepăr teze? Lui Leonida îi plă­c e a u petrecerile şi femeile şi nu se uita la ban i nici­oda tă . Toate chefurile le p lă tea el. Şi ce chefuri! In v ia ţa lui nu b ă u s e Ştefan atjta ş a m p a n i e ca în ul t ima lună. In fiecare sea ră , p rogram neschimbat : m a s a la „Carlton", apoi la ,,Oriental-Bar" p â n ă la patru dimineaţa , într'o lojă a scunsă , cu d o u ă trei fete, în fiecare s e a r ă al tele.

„Oriental-Bar"! In ima lui Ştefan se s t rânse deo­da tă . Aici se rupe iar filmul. Fa ţ a lui Leonida s 'a ap leca t peste m a s ă şi-i numa i la o p a l m ă d e ochii lui Ştefan. Dar Ştefan nu v e d e decâ t m a s s a a c e e a informă, ge la t inoasă . Aş teap tă râsul gâlgâi tor a l lui Leonida şi zâmbeş te şters, anticipat.

Dar Leonida nu mai v r ea să r âdă . Vorbeşte. Spune ceva. Ştefan nu înţelege, da r zâmbeş te mereu d â n d din cap , în timp ce m â n a lui cau tă , ca prin somn, pu lpa m ă t ă s o a s ă a femeii de pe scaunul de-alături.

- M â n g â i e r e a nu găseş te d e c â t scaunul gol şi Ştefan ar v r ea să se întoarcă. Dar m â n a lui Leonida îl sgâl-ţie de umăr .

— „Ei! Auzi ce-ţi spun? Trezeşte-te oda tă" . Ştefan v rea s ă se t rezească d a r renunţă . Un gest

plictisit cu m â n a , a r v r ea să s p u n ă lui Leonida să renunţe şi el. Dar Leonida nu renunţă . A c u m a faţa lui e a ş a d e a p r o a p e de a lui Ştefan, încât a 'nceput s 'o d e o s e b e a s c ă . Vede d e o c a m d a t ă ochelarii . Apoi buzele cari s e mişcă si spun ceva , repe tă ceva .

— „E. 4 1 — E. 41! Auzi?" Asta n ' a r e nici un sens . Ştefan se scu tură şi v rea

să ' n ţ e l eagă . Dar e a ş a de greu d e gândit! C e a ţ a s ... mai rărit şi a c u m a v e d e ca prin vis p e Leonida ca­re-i a r a t ă nişte hârtii .

— Douăzeci şi cinci de mii, auzi? Douăzecişicinci de mii. Uite chitanţele. Haide! E momentul s ă treci la t reabă . , ' ; • '

Un arc de oţel se des t inde şi Ştefan e în picioare. O c u p ă de ş a m p a n i e s ' a spart cu clinchet uşor. Ure­c h e a lui a pr ins sgomotul şi ochii lui v ă d a c u m a bine. Priveşte de jur împrejur. Sunt numeri ei doi şi p e r d e a u a d e catifea îi despa r t e d e restul lumii. C e a ţ a a dispărut cu totul şi a c u m a îl v e d e b ine p e Leonida, care zâmbeş te . De d a t a a s t a p a r c ă şi ochii iau par te la zâmbetul lui. A r ă m a s aşeza t p e s c a u n şi zâmbe­şte. Dar ce zâmbet groaznic! Un rânjet m a i d e g r a b ă . Un rânjet d e câine, de pisică, d e tigru!

Un fior d e s câ rbă şi de t e a m ă s t răbate , ca o să­gea tă , inima lui Ştefan şi ultimele c r â m p e e d e cea ţ ă dispar, scuturate . In faţa lui Leonida, p e m a s ă , sunt nişte hârtii p e care le vede bine: sunt cele 4 chitanţe a le lui.

— „Pricepi a c u m a ? " Leonida nu ma i zâmbeş te . In sticlele ochelarilor

se răsfrânge lumina becului de sius şi ochii nu se văd. După întrebare, buzele s 'au s t râns şi fălcile s 'au umflat, încleştate.

— „E timpul să trecem la t reabă . Via ţa nu-i făcută numa i din petreceri, E. 41! Ascul tă-mă deci şi c au t ă s ă faci t reabă b u n ă " .

Leonida se r idicase şi a c u m a — cu o p a l m ă mai înalt decâ t Ştefan — vorbea ou dinţii strânşi în fraze scurte şi repezi. In şoaptă , g lasul iui a v e a tăi­şul crivăţului.

Ştefan simţi d e o d a t ă o pornire n e b u n ă s ă repea­d ă un „swing" în falca s t rânsă şi pumnul lui se în chise cu sete în timp ce trupul i se încorda. Se stă­pân i . Trebuia mai întâi s ă în ţe leagă . Nu p r i cepea nimic, da r o du re roasă nelinişte îi n ă p ă d e a încet în suflet, ca o presimţire.

— „Mâine s e a r ă la Carlton. O s ă 'm i aduci ordi­n e a de b ă t a e ac tua lă şi si tuaţia Md. T. altfel..."

Ştefan nu se mişcase . î nco rda rea din trup dispă­ruse. Deschise încet buzele şi întrebă ca lm:

— „Altfel... ce?" — „Altfel, po imâine se v a primi l a Divizie a s t a "

— a ră t ă chitanţele — ,,şi as ta" . Şi Leonida b ă g ă m â n a în buzunarul de l a piept şi — încet, cu gesturi de prestidigitator — scoase câ t eva fotografii. O sin­gură privire îi fu dea juns lui Ştefan c a să în ţe leagă: e r au trei fotografii d e av ioane da te d e el lui Leo­nida. I le ceruse cu a t â t a insistenţă încât a trebuit s ă i le dea , mai a les că e r au a v i o a n e cunoscute ce figurau chiar c a rec lame pent ru fabricele respective.

Totul îi p ă r u în cl ipa a c e a a ş a d e caraghios , că începu să r â d ă în hohot.

— „Astea? Ha, Ha! Deşteptule! As tea le găseşt i oriunde; în orice revistă ilustrată, d e special i tate".

—• „Crezi?" Leonida zâmbi nevinovat . „Poate le g ă s e s c atunci şi p e a s t e a ? " şi-i a r ă t ă fondul foto­grafiilor.

Ştefan privi şi-1 cupr inse ame ţea l a . Cum putuse face as ta? In spate le avionului fotografiat s e v e d e a u bine cele trei h a n g a r e ur iaşe în construcţie şi de­pozitul îngropat de benzină, c e v a ma i la o par te , în fund.

Cu un gest brusc, întinse m â n a s ă a p u c e fotogra­fiile. Leonida însă se feri prompt şi le b ă g ă cu grijă în buzunarul de la piept.

— „Când anumi te p e r s o a n e vor a v e a în faţă chi­tanţele tale şi aces te fotografii, nu le v a fi tocmai greu să t ragă o concluzie". Leonida zâmbi închein-du-se la ha ină . „Aşa da r suntem înţeleşi? Atunci, pe mâ ine s ea ră" .

Scriitorul N. M. Condiescu (Urmare din

Chiar recunoscând că poetul e lipsit de talent, nu putea să nu-l admire ; pentru simplul fapt că îşi îngăduie să viseze şi s ă scrie — când ar fi putut ioarte bine să se „pregătească pentru lupta vieţii". El, care cunoscuse sărăcia şi ştia mai bine decât oricare altul ce înseamnă „lupta vieţii', privea pe poeţii şi prozatorii români ca pe adevăraţi eroi. Devo­tamentul său pentru scriitori era, în această privinţă, nesfârşit. Ca preşedinte al S. S. R.-ului s'a luptat să dea scriitorului măcar dreptul la o sărăcie de­centă, smulgându-1 tuberculozei şi ospiciului.

Cât era însă de generos pentru scrisul altora, pe atât era de zgârcit cu propria lui operă literară. învă­ţase destul din frecventarea scrierilor lui Caragiale şi Flaubert, maeştrii prozei sale. Iubirea lui pentru for­mă, pentru desăvârşire îl silea să compună extrem de greu, revenind neîncetat asupra manuscrisului, co­rectând, refăcând, luptându-se cu expresia, cu amă­nuntul precis. De aceia, deşi a început s ă scrie din tinereţe — a debutat, pe la 18 ani, cu versuri — n'a publicat decât patru cărţi : Peste mări şi ţări, Conu Enaka, însemnăr i le lui Safirim şi Schiţe. Dar tot ce a publicat, poartă pecetia marelui său efort pentru forma desăvârşită. PsrAe mări şi ţări este poate cea mai bună carte de călătorie din literatura noastră modernă. In Conu Enako, ca şi în însemnăr i le lui Safi-

pag. I)

rim, au rămas oglindite aspecte din societatea româ­nească de care aproape nimeni înainte de el nu se apropiase. Experienţa s a omeneasca era mai bo­gată şi mai variată decât a celorlalţi scriitori, şi însemnări le lui Safirim ar fi putut ajunge unul din ma­rile romane sociale româneşti, dacă ar fi fost sfârşit. Plănuit ca o frescă de vaste proporţii — cinci, şa se volume — în romanul acesta ar fi fost descrisă socie­tatea românească dela Unirea Principatelor p â n ă la Războiul cel mare. Autorul dedicase revoluţiei dela 1907 un întreg volum, preţios mai ales prin elemen­tele lui reale, căci generalul Condiescu luase parte la reprimarea răscoalelor ţărăneşti, şi cunoştea direct lucruri pe caro astăzi foarte puţini le mai ştiu...

Pierderea sa e ireparabilă şi din acest motiv. Pentrucă de abia de acum înainte şi-ar fi dat genera­lul Condiescu întreaga măsură a talentului său. Sever cu sine, a început рэ Safirim destul de târziu în viaţă, şi l-a scris foarte încet. De trei ani, deabia re­dactase definitiv ceva mai mult de o sută de pagini din al doilea volum.

Scriitorii n'au pierdut pe cel med sincer şi med efi­cient prieten al lor. Au pierdut şi un tovarăş de creaţie — de neînlocuit.

MIRCEA ELIADE

Plecase fără nici o ceremonie şi — pentru p r ima oa ră — ui tând să achite nota.

In r ă c o a r e a dimineţii, Ştefan se simţi mai liniştit. Respiră cu sete aerul rece şi mări p a s u l către „ca-feul m a r i n " unde e r a punctul d e p lecare al autobu­sului spre aerodrom. Se silea să nu se mai g â n d e a s ­că la nimic. Aprinse o ţ igară şi sorbi cu sete fumul acru şi îneeăcios al primei ţigări d e d imineaţă .

La cafenea băeţ i i s t ă t eau la mese le d e p e trotoar în a ş t ep t a r ea orei d e p lcare . Ştefan îi văzu d e de­par te şi inima i se s t rânse . Cu fiecare p a s care-1 a-propia d e e, îl cupr indea ma i tare frica d e a-i privi şi a citi pe chipurile lor c o n d a m n a r e a lui. Dar o cas- . c a d ă d e râse te îi d ă d u curajul d e a-i privi în faţă, schi ţând chiar un zâmbet oda t ă c u salutul genera l .

Chipurile p roaspe te şi luminoase îi r ă spunse ră . Nu, ei n u ştiau nimic. Pentru ei nu se în tâmplase ni­mic deosebit . Dimineaţa su ră şi rece e ra începutul unei ziie frumoase ca a t â t ea altele, pent ru ei. Pentru ei ! Pentru Ştefan e ra ziua c e a m a i groaznică din via ţa lui. Astăzi se termina o v ia ţă şi o lume în ca­re n ic iodată nu se v a m a i p u t e a Întoarce.

Se întoarse s ă sa lu te -şi p e cei câ ţ iva ofiţeri ma i mari în g rad ce s t ă t eau depar t e . Şi'n grupul lor e ra veselie. Căpi tanul Ristea r â d e a d in toată inima por­nind s ă se urce în au tobusu l c a r e sosise. C â n d îl vă­zu p e Ştefan, râsul îi pieri d e o d a t ă şi p e faţă îi apă ­ru ace l a ş a e r d e u ş o a r ă ironie c a în to tdeauna .

— „Bună d iminea ţă tinere noc tambul . Ce mai nou p e la „Oriental-Bar"? S'a schimbat p rog ramu l?"

In în t rebarea b a n a l ă Ştefan ghici p a r c ă c e v a neo­bişnuit. Era c a u n tufiş — n o a p t e a — îndără tul că­ruia trebue s ă fie ceva . N ' a v e a timp însă . Trebuia s ă r ă s p u n d ă . îşi c ă u t ă tonul cel ma i na tura l din g l a s şi r ă s p u n s e gâtuit:

—• „Nimic Domnule Căpi tan . Ace laş p rogram" , îşi d rese glasul şi a d a o g ă indiferent : —• „Aţi fost şi Dumneavoas t r ă a s e a r ă ?' ' De p e b a n c h e t a d in faţă unde s e instalase, căpi­

tanul Ristea s e întoarse p e jumătate , fără să-1 pri­vească .

— „Eu? Ce rost ar fi avu t atunci s ă te m a i întreb de p rog ram ?"

— „Atunci d e u n d e ştiţi c ' a m fost?" Căpi tanul Ristea n u auzise probabi l ult ima între­

ba re acoper i tă d e sgomotul motorului ce pornea , căci nu r ă spunse . Ştefan a r fi vrut să-1 ma i întrebe ceva, da r renunţă . Căpi tanul Ristea e r a tăcut de obiceiu şi o conversaţ ie b a n a l ă au el nu a v e a şan­sele unei vieţi p r e a lungi.

C â n d coborîră din m a ş i n ă Ştefan s e îndreptă grăbit spre h a n g a r e . Vocea căpi tanului Maxim îl opri însă .

— Ei, unde te duci? Ai -terminat lucrarea? Ştefan se întoarse încet.

— Domnule căpi tan, v ă rog, azi n u pot lucra la biurou. Nu mi-i b ine .

Căpi tanul Ristea interveni. II luă le o pa r t e p e Ma­xim şi-i spuse c e v a în şoaptă .

— „Bine", se auzi g lasul lui Maxim, „e liber". Ştefan s a l u t ă şi se îndreptă spre h a n g a r e . Respiră

a d â n c m i r e a s m a a d u s ă de briză şi îşi apr inse o ţi­ga ră . Se opri în faţa hangare lor . Servanţii sco teau av ioane le afară aşezându- le simetric şi scoţându-le husele . Băeţii cari u r m a u să sboa re , s e îmbrăcau în ha ine le de b l a n ă . Ordine scurte, râsete , g lume.

Ştefan trecu ma i depar te . Ar fi vrut să sboare , să-şi l impezească puţin capu l c a r e dudu ia ca o so­b ă de fier. Dar astăzi n u e r a r ându l lui.

In spa te le hangare lo r platoul se termina printr'o r â p ă ab rup t ă în lacul imens şi liniştit. Ştefan coborî. O b a r c ă mică se l ega ta uşor în b ă t a i a brizei. Se ur­c ă în e a şi ridică ve la a l b ă c a o a r ipă d e pescă ruş . Vântul i-o umflă într'o cl ipă şi b a r c a — despr insă de ţărm, se depă r t a uşor încl inată într'o par te . Ştefan s t rânse ve l a ma i bine, fixă c â r m a şi se întinse în fundul bărcii . Plescăitul valurilor şi fâşîitul bărci i ce se^ s t recura printre ape , a v e a ceva liniştitor, ca de mângâ i e r e .

Departe , în urmă, u n motor porni şi sgomotul străin turbură o c l ipă liniştea aş te rnută pes te ape , apoi se contopi cu tăcerea .

—• „Ce s ă fac? Ce să fac?' ' Vorbise tare. îşi prinse capu l în mâini şi se hotărî

cu îndărătnicie s ă nu se g â n d e a s c ă la nimic. Dar nu ! Trebue —• dimpotr ivă — s ă se g â n d e a s c ă . Tre­bue s ă judece rece. S ă v a d ă ce-i d e făcut. Să gă­s e a s c ă o soluţie.

Se a p l e c ă uşor peste m a r g i n e a bărcii , cu obrazul lipit de lemnul ud. Tresări. Verdele a d â n c a l ape i îl c h e m a s e p a r c ă . Ce uşor a r fi s ă se lase încet, pes­te bord ! Se ridică şi privi în jur. Era destul d e de­par te d e ţărm. Dar acolo, sus, d e a s u p r a deba rca ­derului, o si luetă se profila u r i a şă şi nemi şca t ă p e cer. Era p r e a depar t e şi Ştefan nu p u t e a distinge cine a r pu t ea s ă fie. Se hotărî s ă m e a r g ă m a i de­par te şi începu s ă se g â n d e a s c ă mai amănunţ i t la p lanul lui. G â n d u l însă se c u r m ă brusc . Ii t rebuia o greutate, o piatră. O c ă u t ă cu o privire d a r b a r c a e ra goa lă . Şi mei o d a t ă n ' a r fi isbutit Stefan să se

înnece, el ca re înnota a ş a de bine, într 'un lac liniş­tit cum e a c u m a . Şi nici nu voia s ă moară . Nu! Ori ce a r fi ! Era p r e a tânăr şi nu era vinovaţi Chipul lui Leonida îi a p ă r u în faţa ochilor şi o mân ie su rdă îl cuprinse. Ah, d a c ă l-ar a v e a aici, a c u m a ! L-ar ţi­ne a şa , de gât, s t râns şi l-ar b ă g a cu c a p u l în apă , s ă m o a r ă . Pe u r m ă l-ar l e g a fedeleş cu funga deri-vorului şi l-ar a r u n c a în a p ă . Şi nimeni n ' a r şti. Coş­marul s e v a fi sfârşit şi s e v a pu tea întoarce între băeţi , vesel iar, să-şi t ră iască v ia ţa din care voia Leonida să-1 gonească .

Ce frumoasă-i v ia ţa ! Uite, s ă stai a ş a , în ba rcă , s ă n u m a i vezi uscat şi s ă te visezi în lungi călătorii pe măr i le Sudului . Şi dimineţile însorite c â n d ştii că ai în faţa ta o zi de bucurie , de viaţă! Şi să poţi gân­di c â n d vrei şi la ce vrei! O a r e în închisoare se m a i poa te v i sa !

Ştefan se scutură ca d e frig. Nu ! Ceva, c a un va l ur iaş i s e r idicase d e o d a t ă în

piept. Nu, n u ! Orice s 'ar în tâmpla I Acumal Chiar a c u m v a merge şi v a spune tot. Poate v a fi înţeles. Desfăcu legătura velei şi câ rma , întoarse b a r c a şi se îndreptă spre malu l ridicat. Avu o clipă impresia că u m b r a a c e e a nemişca tă se află încă acolo... Se în­şe lase . Nu e r a nimeni . Acostă. F ă r ă s ă m a i co­boa re ve la sări p e ţărm şi se îndreptă spre clădiri. Cu un fâlfâit d e p a s ă r e u r i a ş ă un avion îi trecu jos de tot, d e a s u p r a capului , coborând să aterizeze. Cu paş i iuţi, t remurând c a o trestie, Ştefan se îndreptă căt re biuroul căpi tanului Ristea. Lui îi v a spune pent rucă el se ocupă c u chestiunile as tea . Ii v a spu­ne tot, n u m a i să-1 c readă , să-1 în ţe leagă . Şi chiar da­că nu-l v a înţelege, oricum, trebue să-i s p u n ă 1

Bătu la u ş ă şi intră ou trupul încordat. — „Domnule Căpitan. . ." Nu p u t e a vorbi. Ii t r emura buza d e jos a ş a d e tare

şi g lasul p a r c ă n u e r a a l lui. Căpi tanul Ristea îl p r ivea ca lm, aşeza t la biuroul

lui şi b ă t â n d uşor cu creionul în pos tavul verde . — „Domnule Căpi tan! ' " O că ldură d e cuptor i s e urcă în faţă şi ochii i se

umplură d e lacrimi fierbinţi. Căpi tanul Ristea dispă­ru d e o d a t ă c u biurou cu tot şi s e v e d e a a c u m a în mai multe exemplare , pes te tot. O voce veni de un­deva . O voce g r a v ă şi liniştită.

—• „Stai jos!" Ştefan se întoarse, îşi şterse pe furiş ochii şi se

a şeză p e un s c a u n . A c u m a v e d e a bine. Căpi tanul Ristea e r a cu spate le la el şi pr ivea p e

fereastră. Se întoarse. — „Domnule Căpi tan, v r e a u s ă v ă raportez ce-

v a '. — „Nu e nevoie. Ştiu. Şi te aş tep tam". Se aşeză la biurou şi-1 pr ivea zâmbind. — „M'ai făcut s ă s tau d o u ă ceasur i în frig, ga t a

să sar în ş a lupă şi să-ţi viu în ajutor în cazul c â n d ...te-ai fi răs turnat cu b a r c a . Fumezi ?"

Ştefan luă o ţ igară, o apr inse cu greutate la fla­că r a brichetei ce i se înt indea şi s e a şeză la loc. O uşurare binefăcătoare îl cuprinse. T răgea cu lăco­mie fumul bun care îl liniştea.

Căpi tanul Ristea începu privind un punct în ta­van , apoi, pe m ă s u r ă ce vorbea , privirea i se co­borî. Ochii lui verzi c ău t a r ă pe cei ai lui Ştefan în timp ce frazele scurte şi c la re ieşeau puncta te de creionul ce b ă t e a în pos tavul verde .

— „...şi tocmai r a m u r a care lucra, n 'o cunoş­team. Cu ajutorul d-tale o vom afla însă în curând . Uite : a i aici ordinea de b ă t a e p e ca r e ţi-a cerut-o. S ă nu te miri : e c e a a d e v ă r a t ă . Dealtfel el o a re de mult şi ţi-a cerut-o numai ca să te încerce. Cât despre cealal tă , cere-i un răgaz p â n ă mâine . Am cerut instrucţiuni şi le aştept din cl ipă în clipă.

Şi a c u m a ascul tă: tot ce-ai făcut, ai făcut cu ştiin­ţa m e a . Dă m â n a !

Hai! Nu ma i există nici un E. 41 eşti Sublocote­nentul Ştefan, ajutorul meu" .

Ştefan z â m b e a printre lacrimi s t r ângând m â n a mare şi b u n ă p e care a r fi vrut s'o sărute , c a unui tată.

Ieşi. Afară, briza se t ransformase într 'un vânt tăios de

nord. Departe, p e lac, ca o a r ipă d e pescăruş , o bar­că p lu tea g o a l ă c u c â r m a liberă. Ştefan zâmbi fu­gar unei amintiri, coborî la d e b a r c a d e r şi sări în ş a l u p ă să p r indă b a r c a rătăcită.

Vi afa noastră ѴІафа noiastră prea e 'nidurătoare, Ochii noştri preai-s de vise plini: ZiOleUie-s haine şi (tfieveiţiteare, Seriile prea reci ş i pline de pelin!..,

Sufletele ni-s fântâni de cântec , Dragostea ni- i cât u n nai de mare; Gândul ni-i nădejdiilor descântec, Revederile, iubirei lumânare;

MaiPffle t a c w l — mâhniri prea grele, Vorbele deşarte — jar în amintire... Când ne s trânge-amiaza mâna, cresc zorele Dorurile noastre pline de iubire...

Trecem prin grădina Timpului uscată, Şi ne strângem umbra tot mai mult la sân. Şttiiu c'o să ne pierdem — şi că niciodată Nui ne -am regăsi 'n imensul câmp bătrân!

Viaţa noasitră prea e fără pace, Rodu-i pârguit în van... Şi'm orice seară Poposim în t inda zărilor sărace, Osteniţi de căi şi'n suflet cu povară...

EMANOIL CORZALAU

6 UNIVERSUL LITERAR 24 Iunie 1939

De l â n g ă soba care- i fr igea spa te le , D r a g u ascu l ta cu î n c e p u t de n e d u m e r i r e .

N u pr icepea , or i m a i cu rând , încerca u ş o a r ă şi n e l ă m u r i t ă sensa ţ i e de p l u t i r e în vid. î n c e p e a să c r e a d ă că nu-ş i cu­noscuse î n d e a j u n s p r i e t e n u l , că ru ia acum, cu c iuda tă svâcn i re i n t e r i o a r ă îi auzea a p r o a p e c â n t a t vo rbe le ce i le ştia p r e c u p e ţ i t e şi aspre , mocn i t e în ascunziş p ă s t r a t n e b ă n u i t , în ca re el n u p ă t r u n ­sese încă, nici d u p ă înde lung i i an i d e v i e ţu i r e î m p r e u n ă , când a m â n d o u i lo ­cu iseră c ă m ă r u i l e şi m a n s a r d e l e închi ­r i a te pe ban i pu ţ in i , s tuden ţ i lo r .

Descoper i r ea îl n e m u l ţ u m e a , îi în fă ­ţ işa oa r eca re s t ră in , pe ca re în cl ipă de nech ibzu i t ă po rn i r e îl p u r t a s e cu duioşie şi omenească în ţe lege re , î na in t ea une i gol ic iuni l ăun t r i c e .

F u m u l ţ igăr i i , ser urni tă j u m ă t a t e , cobora de l ica t p e r d e a u a î n t r e el şi res t .

Se c r edea u i t a t acolo în scaun, iar bucur i i l e cu car i ven ise acasă, a d u c â n d p r i e t e n u l regăs i t d u p ă t i m p — a m o r ţ e a u în î ncepu t de t ă i n u i t ă d u r e r e .

P r e s i m ţ e a o nouă p r ă b u ş i r e , deas tă -da t ă def ini t ivă . Nel in iş t i t , îşi d ibu ia s u ­fletul , cu p r e c a u ţ i u n i de m i n u s c u l ani ­m a l înfr icoşat .

Vorbe le celor doui l u n e c a u pe p a n t a de care el se î n s p ă i m â n t a , când n e p r e ­văzu tu l , p u n e a femeea pe care o iubea în faţa u n o r nou i înce rcă r i .

Şi tot d e a t â t e a ori, el ho t ă r î s e cuce­r i rea femeiei , pas cu pas , ho t ă r î s e să s m u l g ă de-acolo, din suf le tu l ei, n e î n ­ţe lesul , să găsească a t e n t şi s t ă r u i t o r p laga ce p u t e a fi e x t i r p a t ă .

C ă u t â n d u - s e cu înce rcă r i l in i ş t i toare de g reş i t ă po rn i r e , D r a g u auzea g lasu l p r i e t enu lu i , apoi r ă s p u n s u r i l e ei a c u m apr inse , cu îndâ r j i r ea ce fură î ncă tu ­şând nes imţ i t .

P r i e t e n u l , George Zapa lcea , se des ­coperea p e n t r u Dragu , o m u l î m b ă t a t de calda şi î m p r o s p ă t a t ă bae a ochi lor fe­meie i .

Ea vo rbea : — D u r e r e a e b u n ă . înco l ţ e ş t e m u g u r

năde jd i i în mân tu i to r . . . — Şi bucur ia . . . — Nu. — Totuş i , d o a m n ă , şi b u c u r i a v rea

m â n t u i t o r u l , căci s u n t e m n e m u l ţ u m i ţ i . A d e v ă r u l e l ângă noi, în noi. N e c r e d i n ­cioşi, îl c ă u t ă m şi nu-1 găsim.. .

F e m e e a n u m a i r ă spunse . P r i v i bă r ­ba tu l , l ung şi a ten t , cu ochii p u ţ i n i în­tre deschişi şi pes te o clipă se r idică, ieşind să p regă t ească s a m o v a r u l p e n t r u ceai.

P e u r m a ei, Zapa lcea r e înce rca im­pres ia melodi i lo r de f laut — glasul fe­meie i — ce-i s t ă ru i se a l ină to r în u rech i .

D r a g u veni l ângă el. — Nu- i aşa, e ' n c â n t ă t o a r e în r ăzv ră ­

t i rea ei. Ai auzi t : „Şi d u r e r e a e bună" . . . D a r dacă suferă , ce fel de m â n t u i t o r năzue ?

Vocea lui D r a g u v ibra . Zapa lcea n u r ă s p u n s e şi ce lă la l t con­

t inuă : —• Aşa a m cunoscu t -o : cu ochii ne ­

l iniş t i ţ i şi i n v o l b u r ă r i de p a t i m ă în glas . Şi tu n u ştii ; da, n imic n u ştii . E o r ăz ­v ră t i t ă , George , şi a ş t ep t să p lece iarăş i , c u m a m a i p leca t în cei a p r o a p e doui ani de când e l ângă m i n e .

Când a m sufer i t în tâ ia da tă , n u - m i c r e d e a m v indeca rea .

A m găsi t-o în t r e n u l care m ă p u r t a că t r e p ă m â n t u r i l e u n d e pă r in ţ i i î m b ă ­t r â n e a u a ş t e p t â n d u - m ă . Nu- i v ă z u s e m de nesfârş i t t imp , de pe a t u n c i când, porn i t în l u m e ars de setea lumini i , dă ­d u s e m la spa te locur i le pe cari n u le mai p r i c e p e a m decâ t cu î n g ă d u i t o a r e în ţ e l ege re .

Ochii cenuşi i ce t e -au înf iora t şi p e t ine ; nu , n u p ro t e s t a . Ochi i şi g lasu l ei, m ' a u smul s bă t r ân i lo r , cari , cu obid i tă in imă, mi -au îngr i j i t p lecarea .

Ea coborîse d in t r e n undeva , ma i cu­r â n d de c u m mă a ş t ep t a sem.

Mi-a şopt i t ad re sa şi z iua înapoer i i ei în capi ta lă .

Şi de -ap roape doui ani e aici, în casa as ta a mea , pe care d e - a t â t e a ori apoi, a pă răs i t -o .

O p r i m e a m , m ă d e p r i n s e s e m aş t ep -tându- i p lecarea şi r even i r ea , căci ochii cenuşii şi g lasu l ei, s m u l g e a u r e p e d e i e r t a r e a de pe buze le me le î ncă rca t e cu vorba g r ea a mân ie i .

N ' a m pr icepu t -o , d u p ă c u m nic ioda tă n ' a m dor i t să ş t iu cine era, de u n d e venea. . .

D r a g u tăcu. De-afa ră , v â n t u l î n c e p u t u l u i de

iarnă, svâr lea în g e a m u l t a p e t a t de pă ien jen işu l înseră r i i , g r ă u n ţ e de p icur i î nghe ţa ţ i .

F e m e e a i n t r ă cu l ampa . P e coridor, s a m o v a r u l a d u s a tunc i

lângă uşe, clocotea apa ceaiu lu i . Când a p leca t de la Dragu , George

Zapa lcea ducea superf ic ia l d u r e r e a p r i e ­t enu lu i .

In u rech i îi a p ă s a u încă pu t e rn i c , vorbele de d e s p ă r ţ i r e ale aces tu ia , pe când îl dusese p â n ă la ieş i re :

—- P r i e t e n e ! Mă va pă răs i cu rând , şt iu asta , a m v ă z u t as tăzi . Auz i ? m ă va părăs i ia răş i , da r înapoi n u o m a i p r i ­mesc .

Şi, fur ios , D r a g u îi i sbise în u r m ă uşa, care , pocnise s u r d în încue to r i .

De p a r t e a cea la l tă a s t răzi i , p u ţ i n m a i la deal , casa aceia m a r e îi o p r e a b r u s c pr iv i r i l e .

P e George Zapa lcea îl î n t r i s t a t o t d e a ­u n a casa as ta , r ă m â n e a u u n ne în ţ e l e s cele ce se p u t e a u p e t r ece d u p ă feres­t r e l e veşnic a s t u p a t e d e pe rde le l e d in doc spălăci t .

Ograda , p u s t i e şi ea. C â n d şi când u n m o ş n e a g mi t i t e l ,

pal id , cu smoc d e p ă r a lb r ă să r i t la t â m p l e de s u b o căciulă mică şi neag ră , — aceiaş căciulă p u r t a t ă de când îl cunoş tea , — se a r a t ă în p o a r t ă u i t â n -du-se în t r ' o p a r t e şi a l ta a s t răzi i , apoi pornea , exac t la' ace laş ceas ,fără g r a b ă în susu l ei, ş c h i o p ă t â n d u şu re l la p ic ioa-ru l d rep t , pe care-1 r id ica sp r i j i n indu- se de u n b a s t o n gros , d in co rn l u s t ru i t .

Zapa lcea îl văzuse de m u l t e ori , îi r ă m â n e a u neu i t a ţ i ochii reci, decolora ţ i , ce-1 ţ i neau nepăsă to r ori i ronic , u r m ă r i t de expres i a nemi şca t ă a cu te lo r de pe faţa sbârc i t ă ca un m ă r pu t r ed . N i m e n i nu-1 cunoş tea . Dacă c ineva, vecin i i m a i ales r id icau poa te din d e p r i n d e r e a d e a-1 v e d e a m e r e u — pă lă r i a — aces ta m o r m ă i a ceva neauz i t , abea c l ă t i nând capul , fă ră să p r ivească pe cel ce sa lu­tase . Dela u n t i m p , Zapa lcea nu - i m a i lua seama.

P r e o c u p â n d u - 1 odată , pe a tunc i când se m u t a s e aici — m i r a t de c iudă ţen ia pu ţ in c o m u n ă ce i se înfă ţ işase , îl d ă d u m a i apoi u i tă r i i , ca pe c ineva ce t e -a ob i şnu i t să- ţ i a p a r ă foar te des, în v ia ţă . Afa ră viscolea m e r e u .

î n v ă l u i r i fur ioase de v â n t s p u l b e r a u zăpada , o r id i cau în v â r t e j de pe t r â m ­bele î n g r ă m ă d i t e , f ă r ămi ţ ind -o d e p e ­re ţ i i caselor, p u r t â n d - o va l acoper i to r pes te u r m e l e t r ecă to r i l o r pu ţ in i , d i n z iua aceia. Gazda îi adusese de m u l t cafeaua , t a r e c u m îi p lăcea . O b ă u s e fă ră s'o s imtă rece, a m e ţ i t ca n ic ioda tă de fumu l ţ igăr i i . S i n g u r ă t a t e a c ă u t a t ă î n v e r ş u n a t odinioară , îi r e d u c e a a c u m s i l in ţe le ce voiau r i s ip i re de g â n d u r i . Răsfoi u n t i m p hâ r t i i l e î m p r ă ş t i a t e pe masă . Car ­tea cân tece lo r lui Bacovia căzu la pă­m â n t . George Zapa lcea a d u n ă filele de spe rech i a t e de î n d e l u n g i lec tur i , cu lăcomia î n se t a tu lu i ce descoper ise calea lungă , pus t i i t ă de dogoare , f i r i şorul de apă. D a r ca r t ea se lăsă aşeza tă pe masă . D i n t r e pag in i se r id icase p r o t e s t â n d desnăde jd i ce ţ i pau a l ă t u r i cu el. Şi f run t ea i se cu ibăr i în pa lme le ce s t r â n ­geau clocotul t âmp le lo r . Apoi se r idică deoda tă ca şi s t r iga t .

Ceasul a r ă t a p a t r u . In p o a r t a casei, d in faţă, m o ş n e a g u l p r i v e a în l u n g u l s t răzi i nepăsă to r de vifor, se u i tă p u ţ i n şi pes te d r u m , apoi po rn i încet işor în sus. Şi t ocmai acum, p r i n t r ' o c iuda tă po rn i r e n e l ă m u r i t ă , o m u ş o r u l acela îi tot răscolea se tea de a şti ma i mu l t , ca a tunc i , când încruc iş indu- l i - se p r iv i r i l e , fu învă lu i t î n t r e g în l u m i n i ţ e piezişe d e ochi decolora ţ i . A m i n t i r i l e răscol i te , cer­ce tă toa re de v o r b e r ă s l e ţ e nu-1 m u l ţ u ­meau , ia r g e a m u r i l e casei aceleia, u n d e se u i t ase ca la c ineva dumi r i t o r , r ă m â ­neau ma i d e p a r t e ob lon i te de pe rde le , î n t o a r s e capul . In odaie e ra p r e a cald. Afa ră v â n t u l se poto lea — m â n i e l in iş ­t i tă g rea . Ceru l se s c h i m b a în a l b a s t r u l i m p e d e şi rece . O san ie d i spă rea î n t r ' o p u l b e r e a lbă şi fină, r id ica tă de copi­te le cailor, i a r pe t r o tua r , u n om ducea de m â n ă u n copil î m b r ă c a t g ros — că­ciulă pe ochi — cu g u l e r u l p a l t o n a ş u -lui r id ica t pes te u rech i . N ă s u c u l copi lu­lui — d e g e t a r roşu a r u n c a r egu l a t în aer , ca şi d o m n u l înal t , poa te ta tă l , două linii l ung i de a b u r gros.

Zapa lcea începu să r âdă . R â d e a p o a t e n u m a i sp r e a n u se s imţ i să e s ingur . A se auzi pe el în t ă c e r e a ce începea să-i apese umer i i .

N o a p t e a se lăsa. Băgase de s eamă că dela un t imp , a p r o a p e n u se m a i făcea seara ; l ipseau u m b r e l e s t răvez i i p r e v e ­n i t o a r e de î n tune r i c , î n t u n e r i c ce-i de­p ă r t a din suflet cei p a t r u p e r e ţ i ai încă­peri i , unde-ş i închisese câ teva zile t r u p u l .

In poa r t ă , u n l a m p a g i u apr insese fe­l inaru l , p l ecând m a i d e p a r t e , cu capul chirc i t î n t r e u m e r i , cu mâ in i l e în b u z u ­na re , r e z e m â n d cruciş p e p iep t bă ţu l cu care în f lăcăra l ămpi l e cetă ţ i i .

Zapa lcea dor i î n d a t ă lumea , voia să s imtă ma i m u l t ca o r i când m i ş c a r e a din ju r , să vorbească , să fie ascu l ta t . Des­p r i n z â n d p a l t o n u l d in cu ie r îi t r ecu deoda t ă p r i n g â n d m o m e n t e l e când aş ­t ep t a t acasă, i n t r a vesel pe* uşă, ferici t de cele două b r a ţ e ce le s imţea în j u r u l gâ tu lu i moi şi a lbe .

Se în t r i s t a . II d u r e a suf le tu l , i a r în u r e c h i îi

ţ iu i ră d in nou râ se te l e ce b u c u r a s e odi ­n ioa ră încăpe rea .

Un hoho t adânc , s m u l s cu toa tă obida, îl t r â n t i în s caun cu pa l t onu l pe ge­nunchi . . . Apoi , în casă, se născu , ne s im­ţi t t ăce rea .

D in sobă, f lăcăr i le focului de v reascur i usca te , a r u n c a u în î n t u n e r i c u l l ipi t pe pe re ţ i şi pode le , pâ lpâ i r i repez i de l u m i n ă vie.

de MIHAIL STRAJE

î n t r ' u n t â rz iu , Z a p a l c e a păş i a fară , î nch izând în u r m ă cu gr i je uşa.

G e r u l ascu ţ i t şi u sca t ţ i pa zăpada s t r iv i t ă s u b tă lpi .

D e p ă r t a r e a l ăsa tă în u r m ă , popu l a s t răz i le şi b u l e v a r d e l e cu l u m e şi î n -ghesu i r i de î m b r ă c ă m i n t e i e rna t i că . G r u p u r i ag i t a t e de r â s e t e şi sonor i t ă ţ i de vo rbe î n t r e t ă i a t e , g r ă b e a u p r i n focul de incend iu al v i t r ine lo r . Săni i repezi —• bucur i i de zurgă lă i i — d i s p ă r e a u în noap te . P e Academie i , Zapa lcea se opr i . Cineva îl s t r igase d in u r m ă .

— Tu, D r a g u l e ? Celă la l t îl t r a se în l u m i n ă : — V e n e a m la t ine. . . s t r a şn ic ger.. .

Ţ i -am ză r i t fuga... P e cine cău ta i ? Zapa lcea se lăsă p u r t a t în fumul îne -

căcios al u n e i be ră r i i . — Ce ai George , n u spui n imic ? — Ce să am... î m i e ra dor să văd ,

să găsesc l umea . O s ă p t ă m â n ă m ' a m feri t de ea, z idu­

rile casei. L a min i s t e r n ' a m fost... — Dar. . . Ea ? Zapa lcea ridică s m u n c i t capul , cu

ochii p u n c t a ţ i de c ă u t ă t u r i adânc i . D r a g u p r i cepu : — Nu, n u e la mine , N ' a ş fi p r imi t -o .

D a r a m văzu t -o a c u m câ teva ceasuri . . . Tăcu o clipă, m u l ţ u m i t de în f r igu ra ­

rea b r a ţ e l o r ce c l ă t inau t r e m u r a t , m ă ­su ţa .

— ...Cu u n b ă t r â n e l . Şt i i , o m u l e ţ u l acela c iudat , ca re ţ i-e vecin. Des igur , c ău t a a d e v ă r u l . Lro fi găsi t , ce zici ?

Şi D r a g u începu să r â d ă p u t e r n i c , cu o u r ă u ş u r a t ă , p r i v ind d r e p t în ochi, p r i e t enu l .

SPopas fângă cerbi Iarna ciopleşte în marmora zărilor flori

de românită, de trandafiri, de lalele...

Securi de smaralde sparg cerul prin nori

şi peste apele visului cad ţăndări de stele.

Isvoare 'ngheţate întind către mine hangere...

Mai trist ca o umbră astăzi păşesc prin păduri...

Iubito, vino să plângem peste zăpezi şi răsuri

acolo unde şi lacrima cerbilor piere.

Ne va fi peste grinduri doar seara prietină...

Inima bolţii e atât de liniştită şi clară !

Uite !... Talazul amurgului isvorăşte din cetină

Şi vine lin spre mine de pe o culme lunară.

Nu mai ştiu nici cărarea... am pierdut-o prin foi...

Vântul mă duce ca pe o zare, tot mai departe...

Vino, iubito, să plângem cu cerbi lângă noi

aci sub giulgiul tăcerii, cât mai aproape de moarte.

ION ŢOLESCU-VĂLENI *) Din volumul „Poemul Zărilor", ce va apare.

V ecernie In visul meu stelin (ca într'un templu) De undeva, un astru ireal Frumosu-ţi trup de Păros l-am închis, îndrăgostit de marmura virgină L-am aşezat pe-albastrul antimis A împletit dantele de lumină Şi împietrit splendoarea lui contemplu. Pe sânii albi cu vârfuri de coral.

Ard flăcările unei nouă vieţi In candelele sufletului meu Şi simt c'a'ngenunchiat şi Dumnezeu In faţa infinitei frumuseţi.

LEONARD DIVARIUS

Documente ined i t e pen tru c u n o a ş t e r e a lui Eminescu

(Urmare din pag. I)

Paşaportul a fost eliberat la 3 Septembrie 1853 şi a fost ex­pediat lui G. Eminovici la Bo­toşani.

In dosul jalobei pe care o face Eminovici este însemnată de mâna lui următoarele „fi­zionomii" ale lui Gheorghe şi Ilie :

Gheorghe Eminovici : vrâsta 9 ani; statul crescători; părul negru; ochii căprii; nasul lun-găreţ; faţa smolită; osebite semne nu are.

Ilie Eminovici : vrâsta 7 ani; statul crescători; părul casta­niu; ochii căprii; nasul potri­vit ; faţa albineaţă; osebite semne nu are.

Ce socoteli îşi va fi făcut căminarul Gheorghe Emino­vici nu ştim că nu şi-a mai trimis la Cernăuţi şi pe copi­lul Ilie aşa că la 7 Septemvrie 1853 trec pela „Zastava" Міт hăileni numai Şerban Neculai şi Gheorghe pe care îi însoţea tot tatăl lor care-şi scosese din nou bilet pentru 48 ore.

Am găsit şi acest paşaport') în original care poartă toate vizele. Deşi este trecut în el şi Ilie la graniţă numele lui a fost şters. Ei nu s'au întors înapoi acasă decât la 22 Iulie 1854 data vizei paşaportului de intrare în Moldova pe la Mi­hăileni.

La 29 August 1854 cămina­rul Gheorghe Eminovici tri­mite din nou la laşi o cerere -) pentru a i se scoate un pa­şaport pentru Şarban, Necu­lai şi Gheorghie.

„Onoratului Secretariat de Stat.

Căminarul Géorgie Emino­vici.

Fii mei Şarban, Neculai şi

Gheorghie având iarăş a mer­ge la Cernăuţi în Bucovina spre înaintirea studiilor rog dară pe onoratul Secretariat ca să bine voiască a schimba paşaportul alăturat pe lângă suplica de faţă tot în cuprin­derea paşaportului vechiu şi pi zăbavă di unsprezece luni pen­tru care eu sânt chizăş".

G. Eminovici căminar. 1854 August 29 zile.

La laşi, cererea o primeşte un protosinghel Luchian (?) Iuraşcu — poate rudă cu că­minarul — care îi trimite pa­şaportul la 3 Septembrie ace­laş an.

In anul următor 1855-56 îi trimite pe aceiaş la Cernăuţi, iar la 4 Septembrie 1856 scoa­te un paşaport pentru patru copii, adică îl trimite la Cer­năuţi şi pe Ilie.

Aceşti patru copii se reîn­torc în ţară la 5 Iulie 1857. Cu paşaportul nu puteau intra şi eşi din ţară decât o singură dată, aşa că plecau toamna şi se întorceau vara după termi­narea anului şcolar.

In vara anului 1857 cămina­rul Gheorghe Eminovici se ho­tărăşte să-şi trimită şi pe al cincilea copil la Cernăuţi adi­că pe Mihai. Pentru aceasta trebuia scos un paşaport în care să fie trecuţi toţi fraţii în număr de cinci.

La 16 August căminarul tri­mite următoarea cerere ace-luiaş Luchian Iuraşcu proto­singhel, care locuia la Iaşi, ca să-i scoată un paşaport.

Cererea ') scrisă în între­gime de Gheorghe Eminovici are următorul cuprins :

„Onoratului Secretariat de Stat.

Căminarul Gheorghie Emi­novici.

1) Arhivele Statului Iaşi. Tr. 1764 op. 2013 dos. 4517 fila 1159.

2) Ibid., dos. 4521 fila 304. 1) Arhivele Statului Iaşi, Tr.

1764, op. 2013 dos. 4592 fila 31.

„Fii mei Şarban — Nicolai — Gheorghie — şi Ilie înscrişi în alăturatul paşaport din a-nul contenit iau a merge iarăş la Cernăuţi spre urmare stu­diilor, pentru care supus rog a iii să slobozi alt paşaport tot pi zăbavă de 11 luni. Tot oda­tă rog ca să să înscrie în acel paşaport şi ial cinciié fiu al meu MIHAIL oare iaste în vrâstă de 7 ani.

Statul crescători Părul negru ochii negri nasul potrivit faţa smoilită având şi acesta a urma stu-

diili. G. Eminovici căminar 1859

August.

La 17 August 1857 protosin-ghelul Iuraşcu primeşte paşa­portul pentru Eminovici şi i-l trimite la Botoşani.

După ce îşi scoate şi cămi­narul un bilet pentru trecerea graniţei valabil pentru 48 ore dela isprăvnicia de Botoşani, işi încarcă feciorii într'o tră­sură cu patru cai şi trecând pela „Zastava" Mihăileni îi duce pe toţi la învăţătură la Cernăuţi; apoi se întoarce a-casă. Fraţii Eminovici rămân la Cernăuţi până în luna Iu­lie 1858 când se întorc acasă în vacanţă. In Septemvrie 1858 Eminovici îşi duce din nou pe cei cinci copii la Cer­năuţi; nu reînoeşte paşaportul întrucât acel scos în 1857 era valabil pentru o „zăbavă" de 11 luni, iar plecat, plecau tot acei cinci cari erau cuprinşi în acel din 1857. In Octomvrie 1858 paşaportul vechi era ex­pirat şi căminarul veni la laşi ca să scoată din nou un paşa­port şi desigur venea şi pen­tru alte interese ale lui. La 17 Octombrie 1858 scrie următoa­rea jalobă '):

„Onoratului Secretariat de Stat.

Căminarul Gheorghe Emi­novici.

„Fii mei Şarban, Nicolae, Gheorghe, Ilie şi Mihail, să găsăsc la Cernăuţi în Buco­vina cu paşaport din anul contenit (1857) înaintind stu­diile, şi fiind acel paşaport ecs-perat deaceia rog pe onoratul secretariat spre a li să slobozi un nou paşaport tot pi zăbava de unsprezece luni şi supt a mé chizăşie. Iar paşportul ex­pirat am al înfăţoşa onorat

Secretariat în termen de două luni zile".

G. Eminovici căminar 1858 Octombrie 17.

In această cerere căminarul scrie „fizionomiile" tuturor co­piilor cari trebuiau trecute în paşaport.

Paşaportul i-a fost eliberat in aceiaş zi cu nr. 1649. Acest paşaport l-am găsit în origi­nal cu toate vizele pe el. El a fost depus la Secretariatul de Stat când Eminovici a reînoit paşaportul. La 18 August 1858 căminarul împreună cu cei cinci copii trecea graniţa pela Mihăileni; el s'a reîntors după 48 ore înapoi, iar fraţii Emi­novici abia la 11 Iulie 1859 când au venit în vacanţă.

In toamna anului 1859 plea­că din nou cei cinci fraţi la Cernăuţi „spre înaintirea stu­diilor" ; ei nu se întorc acasă decât în vara anului 1860 la sfârşitul anului şcolar. ').

Acum căminarul se hotărăş­te să-şi trimită pe fiul cel mai mare mai departe la învăţă­tură. Deaceia intervine pentru scoaterea paşaportului la 3 August 1860. Formalităţile la Iaşi le face acelaş Luchian pro­tosinghel. Cererea pe care o face căminarul este de data aceasta scrisă cu litere latine şi desigur de cineva din copiii săi.

„Onorat Ministeriului trebi-lor streine.

Gheorghe Eminovici Petiţie

„Alăturez pe lângă pethiţia de faţia pasaportul cel vechiu şi rog pe onorat Ministerin ca să binevoiască a slobozi pen­tru fiii mei un alt paşaport subt a mé garanţie tot pi ză­bava de unsprezece luni însă pentru toate provinţiile Aus­triei".

Gheorghe Eminovici 1860, August 3. La 10 August 1860 protosin-

ghelul Iuraşcu primeşte paşa­portul dela Secretariatul de Stat şi-l trimite la Botoşani lui Eminovici.

Voi continua cercetările şi sunt sigur că voi mai găsi încă multe dale necunoscute din viaţa lui M. Eminescu, a fra­ţilor şi părinţilor lui.

GH. UNGUREANU Subdirectorul Arhivelor

Statului Iaşi

Goruneanu Casa lui moş Torna 1) Arhivele Statului Iaşi, Tr.

1764, op. 2013 dos. 4542 fila 1564.

1) La 22 Mai 1861 Gheorghe Eminovici se duce la Cernăuţi cu bilet de 48 ore. Desigur pen­tru a se interesa de examenele fiilor săi.

24 Iunie 1939 UNIVERSUL LITERAR 7

CRONICA DRAMATICA TEATRUL „LIGA CULTURA­

LA": „Acolo unde este Crucea", un act, de Eugene O'Neill (conferinţă experimentală, suib auspiciile revistei „Uni­versul Literar").

Ne vine nespus de greu să scriem obiectiv asupra unei pie­se cari face parte, să spunem aşa, din repertoriul nostru. Am pus atâta suflet şi atâta simpa­tie la realizarea de Joi 15 Iunie 1939, dată pe care o vom ţine minte fiindcă inaugurează un cadru nou de activitate al ie-vistei, încât fără îndoială că orice observaţii aduge, se res­trâng în primul rând asupra noastră. Deaceea nu vom căuta să subliniem meritele sau defi­cienţele interpretărei. Părerea noastră este că a fost mult .su­perioară aşteptărilor. De ase­meni, nu vom face o expunere a subiectului sau a autorului, .jucat pentru prima dată în Ro­mânia.

Ci, odată cu mulţumirile re­vistei aduse d-nei Щріа Hâr-jeu-Botta şi soţului său d-lui Emil Bottá, precum şi d-lor Sergiu Dumitrescu şi Gheorghe Soare pentru contribuţia reală adusă spre reuşita piesei, vom aminti că spectacolul cu Acolo este Crucea, nu este o hibridă Încercare. Dimpotrivă, el des­chide pentru stagiunea viitoare un plan larg de realizări, cari au de scop în primul rând ex­perimentarea de piese pe deo­parte ale repertoriilor trecute şi pe de alta din cele mo­derne, necunoscute încă la noi, în cicluri de comedii, dra­me, tragedii;, ctc, iar in ,al doi­lea rând încercarea unor ele­mente tinere, cari in cadrul de simplă experienţă, sub directi­vele persoanelor competinte, vor avea desigur de câştigat.

Si în sfârşit într'un al treilea rând, crearea unui interes fax ju­rul artei teatrale, altul decât cel de simplă distracţie, sau tre­cere de vreme.

Totul se rezumă pentru mo­ment la discuţii şi preparative. Nu ştim dacă vom isbuti.'pe de r

plin' si vom satisface măcar o parte' a interesului public. Cre­dem totuşi, având în vedere participarea publicului la pri­ma reprezentaţie, care s'a făcut într'un moment cât se poate de dificil pentru ea, (mijlocul lunii Iunie este o dată mai mult de­cât târzie) că experienţa noa­stră nu va cădea cu desăvârşire în 'uitare şi nici nu se va irosi fără să trezească vreun interes.

Cu aceste speranţe, Încheiem rândurile privitoare la specta­colul: Acolo unde este Crucea. Puţin asupra lui, dar credem îndeajuns asupra, ideii delà care a pornit realizarea lui.

In ceeace priveşte textul con­ferinţei pe care d. Mireea Vul­cănescu a avut deosebită amabi­litate s'o tie, publicarea lui se vá face integrală în corpul revistei.

TEATRUL „COMOEDIA": „Intre Venus şi Rapid", localizare de Tudor Muşatescu şi Sică Ale-xandrescu.

Dacă de rândul trecut cronica nu a privit prea favorabil pre­miera teatrului Vesel, în schimb de data aceasta suntem îndrep­tăţiţi să subliniem elogios ultima alegere a companiei Sică A-lexandrescu. Prin excelenţă o piesă de vară. cu efluvii de haz sănătos, plină de vervă, cu re­plici vioae si antrenante, insfâr­şit, un spectacol rar. care va face desigur serie în cadrul co­mediilor uşoare ale acestei sta­giuni.

Culegându-şi sursele de inspi­raţie cu destulă evidenţă, din .succesele apuse ale teatrului Ca­ragiale, nu e lipsită de elemente proprii. Totuşi, fără interpreta­rea strălucita care a caracteri­zat-o, multe părţi ar fi rămas umbrite şi trecute neobservate de public.

Subiectul tratează cunoscutul antagonism dintre simpatizanţii echipelor de foot-ball. Starea a-ce.sta poate duce la excese ne-bănulte, si astfel vedem doi pri­eteni foarte buni, atât de buni, incât nu puteau trăi fără să se vadă zilnic, din cea mai îra-

' i-edă copilărie — şi tocmai când începe desfăşurarea piesei, este vorba să se însoare fiul unuia cu faţa celuilalt, — certându-se, iovindu-se, voind să sfarme vii­torul fericit al celor doi tineri cari se iubesc. Dar până la sfâr­şit bunul simţ rămâne victorios, o împăcare generală (clasicul şi iirea cunoscutul happy-end are ioc, iar onoratul public părăseşte sala încă cu surâsul pe buze, du­pă râsul care a însoţit, aproape

Sergiu Dumitrescu

continuu, încurcăturile, situaţii­le paradoxale şi neînţelegerile personajelor principale.

In fond subiectul cât se poate de banal. Verva localizatorilor n'a avut nevoe de prea mate sforţare, spre a extrage spirite de efect din nişte situaţii prin natura lor, hazoase. Poate în­trebuinţate prea des elemente perimate ide comic. Răsuflate. Poate ar trebui puţin scurtat în­ceputul, care distonează prin trimul său greoi şi faţă de restul piesei.

Spuneam mai la începutul a-cestor rânduri, că interpretarea este unul dintre factorii de suc­ces ai piesei. Ţinem să distingem înainte de a aminti pe rând pe fiecare dintre personagii, că teatrul nostru posedă în persoa­na d-nei Silvia Dumitrescu şi a d-lui Mişu Fotino, două dintre cele mai distinse elemente de comic autohton. Iar întrebuin­ţarea lor s'ar putea fără nici-o madvertenlţă, situa în cadrul al­tor instituţii de artă dramatică, mai înalte," cari să încerce din când în când rejucarea marelui nostru Caragiale. Fiindcă este intr'adevăr déconcertant să ştii că la noi în ţară, cel mai mare dramaturg, nu este jucat, din lipsă de elemente.

G. Soare

altfel făcută şi la comedia Intre Venus şi Rapid. Ritmul pe care interpretarea o dă piesei con­ţine în el toată cheia succe­sului.

Subiectul, destul de hibrid, este o serie de încurcături cari până la Sfârşit se descurcă. Veş­nica problemă. Un american excentric doreşte să se însoare cu cea mai bună jucătoare de ping-pong de pe glob. Dar fata,, având o aventură sentimentală cu altcineva, se opune. Tatăl său, la care ea vine împreună cu mama ei, are,, la rândul lui, ne­numărate aventuri la -Monte Carlo, în compania secretarului său. Venirea intempestivă a fe­tei şi o înscenare gen Casa mis­terelor, pusă la cale de 'un ma­haradjah, care o iubea pe fata aceasta, dau naştere la cele mai complicate încurcături de si-

Emil Botta

tuaţii. Apoi, pentru ca fiecare să doarmă bine, lumea se lămu­reşte şi se împacă.

D. Timică în rolul secretaru­lui, a avut una dintre creaţiile cele mai desăvârşite. Cu inteli­genţă şi tact, a interpretat ma­gistral un rol comic fin şi greu.

Pe marginea jocului d-sale ne facem datori să observăm cât de mult înseamnă într'o piesă, ca actorul, chiar când n'are re­plici să nu dispară din joc. El nu este un element de decor, când nu vorbeşte. Este o greşala gravă să se estompeze, aştep­tând să-i vină rândul să intre în primul plan.

Iată ceeace un interpret de talia lui Timică a priceput în todea.una. Şi îată ce, în O noapte pe Riviera, acest artist desă­vârşit nu uită nici-o Clipă. Ori­cine s'ar duce la comedia delà

Olimpia Hêrjeu-Botta

Colos, să ia seama la jocul lui. Oricât de retras ar fi, el nu ră­mâne o clipă inactiv. Din mo­ment ce se găseşte ţpe scenă, trebue, e dator, să fie părtaş în-tregei desfăşurări. Şi Timică este.

Putem face o comparaţie cu jocul lui Groner. Nu-i negăm calităţile. Nu-i negăm valoarea. Nici deosebita artă cu care in­terpretează rolul. Dar când nu mai are replică, rămâne de pia­tră. Se' poate obiecta: Da! dar Groner are alt rol. El nu poate schiţa scenic mimica de zăpă­cit, de om pe altă lume şi cam prost, cum o cere rolul lui Ti­mică.

De acord. Insă atunci să contureze ro­

lul său, ,.cu caracteristicile.sale.

Aurel Munteami este un prim amorez şi simpatic îşi frumos şi cu talent. N'ar fi poate rău să nu evidenţieze prea muüt cali­tăţile vocale.

Nora Piacentini interpretează un rol adéquat genului său. Şi deaceia este bine. Ce greşeală se face când i se impune acestei artiste cu mult talent să joace piese în afară de competenţa sa! Succesul recoltat la Colos, subliniază perfect rolurile ce trebue să i se atribue.

Silvia Fulda, corectă şi foarte pricepută în a se afla în scenă când trece pe planul al doilea. Calitate evidenţiată şi la Ti­mică.

Tantai Căpăţână cât se poate de slab. Regretabil. Nu ştim de ce d-sa a făcut dramă dintr'o comedie. Chiar dacă rolul ar cere aşa ceva, să nu se exage­reze. Este o măsură în toate.

Muzica lui Elly Roman mai slabă decât ne aşteptam. N'am fost destul de atenţi pentru a reţine numele, dar către sfârşi­tul actului 2 are un fox intere­sant.

Decoruri simpatice. Printre amuzamentele din va­

ra aceasta, „O noapte pe Rivie­ra", va alcătui desigur un spec­tacol deosebit.

VICTOR POPESCU

Cronica mondenă

de VOINESCU

Silvia Dumitrescu

Felul in care cei doi mai sus amintiţi artişti au isbutit să-şi impună un ritm în executarea rolului şi cum au înţeles să exe­cute masca ce li se decernase, ar putea alcătui o şcoală, pentru multe alte elemente artistice.

D. Maximilian la rândul său a avut momente bune. Poarte nu era în formă în seara premie­rei, fiindcă a fost lipsit de tnerv.

Din restul interpretărei, s'au remarcat favorabil d-ra Beate Fredanov, Agni a Bogoslava, ta­lentatul Marcel Angelescu şi puţin adéquat spiritului piesei Dona Ca.rozzi, M. Şeptilici.

Lulu Sa vu, a jucat prea for­ţat. Intr'altfel, corect.

Decorurile fac concurenţă a-siduă fostelor reclame delà, ra­dio. Până şi Hau-Haau se cân­tă. Până şi Aragaz se întrebuin­ţează. (Ţinem să precizăm că noi nu facem reclamă citând puţin din nenumăratele afişe, afi'şoare, cutii, cutiuţe, plăci, lu­mini, luminiţe, de reclamă, din scenă).

GRADINA „COLOS": „O noapte pe Riviera", comedie muzicală în 2 acte şi 6 tablouri, de N. Kalergi. Tot în cadrul reprezentaţiilor

estivale, grădina Colos şi-a des­chis, după amânări enervante, porţile, (dealtfel nu ştiu din ce cauză, dar amânarea premiere­lor a devenit o condiţie sine qua non a pieselor în vara aceasta) şi ne-a prezentat un spectacol care înfrânge dorinţa de a dis­preţul superficialitatea.

Comedie uşoară şi fără do­rinţa de a impune o idee, spirite fără prea mari adâncimi, muzica suportabilă dar nu deosebită, totuşi un spectacol de succes meritat. •

Totul se datoreşte pur şi sim­plu interpretărei, observaţie de

LIRICA LUI E M I N E S C U (Urmare din pag. I-a)

Din instrumentul linguistic acorda t în acest fel, s 'a înăl­ţat un cân tec turburător. O s p u n e m aci cu hotărîre: poezia lui Eminescu a însemnat pentru sensibi l i tatea r o m â n e a s c ă d e d u p ă 1880 o a d e v ă r a t ă criză de adolescenţă . După cum omul tânăr , la pr imele chemăr i a l e iubirii, se întoarce căt re sine însuşi şi descopere oceanul neliniştit a l vieţii interioare, tot astfel primii cititori ai lui Eminescu a u resimţit valori le de a d â n c i m e a le sensibilităţii, într 'un fel p e care nu-1 prile-juise nici unul din creatorii anteriori, nici Alecsandr i , nici Bolintineanu, nici Grigore Alexandrescu , nu a r u n c ă s o n d a la acee iaş i a d â n c i m e . Or icare din aceş t i a a p a r e mai con­venţional, mai socializat, mai orientat de modele străine, într'o a t ingere mai superficială cu misterul vieţii lăuntrice. Eminescu ne vorbeşte însă cu g lasul însuşi a l adâncimi i . Sent imentele sa l e n e g răesc apoi direct, în felul în ca re o face muzica, prin t i ranică sugest ie nemijlocită. Putem spune chiar că Eminescu este cel dintâi şi a r ă m a s cel mai de sea­m ă poet muzician a l literaturii româneşt i . D e a c e e a princi­p a l a lui contribuţie nu t rebue cău ta t ă atât în tezaurul d e idei şi de simţiminte pe ca re a isbutit s ă le exprime, cât în ar­monia proprie cântecului său. Impresia ca re s tărue în noi d u p ă o n o u ă lectură a poeziilor sale , chiar atunci c â n d nici u n a din ideile s a u imagini le sa le nu mai este obiectul unei reprezentăr i c lare , este o impresie muzicală . Ne g â n d i m la Eminescu a ş a cum cuge tăm la Beethoven s a u Chopin. A-mintirea lui s tărue în noi c a a c e i a a unei răzleţe fraze mu­zicale, în c a r e s 'a a d u n a t toată pu te rea cântecului unui m a r e compozitor. Greu lucru este d e spus din ce este fă­cută a c e a s t ă inega la tă a rmonie . Cercetătorii ca re vor s'o r e c o m p u n ă din detalii prozodice s a u fonetice, fac impresia ace lora cari ar dori s ă mute fluviile din a lb ia lor, că rân-du-le a p a cu gă l ea t a . Muzica eminesc i ană este expres ia unui torent de forţe lăuntrice, ca re a rupt zăgazuri le şi n e târăşte . Deace ia nu este nevoe să ne desch idem poeziei emi­nesciene, s'o cău tăm, să încercăm a ne a d a p t a ei, a ş a cum este cazul pentru aţâţ i poeţi a l căror farmec se a s c u n d e şi trebue descoperit . Seducţ ia eminesc i ană este t iranică şi in­discutabilă . Contactul poetic nu se stabileşte aci prin coo­pe ra r ea lectorului. Cititorul eminesc ian a r e mai d e g r a b ă impresia c ă nu se poa te sus t rage farmecului c a r e îl învinge. Poetul lucrează a s u p r a lui cu puterile unui magician.

Acordurile vrăjite evocă o na tu ră d e o n e a s e m ă n a t ă prospeţ ime. Ca re este însă sectorul peisagiului . trăind cu mult a d e v ă r în lirica lui Eminescu? Poetului i s 'a întâmplat să evoce lacul romantic s a u întinderile nesfârşite a le mării, luminate d e s t rălucirea lunii. Dar toate aces te înfăţişări sunt văzute mai mult în s tampe, decâ t în reali tate. C e e a c e a vă­zut şi resimţit cu a d e v ă r a t Eminescu este p ă d u r e a a d â n c i ­m e a ei răcoroasa , ochiul d e a p ă ca re se desch ide în stufi-şul ei, luxurianţa ei vege ta lă , ta inica ei forfotă an ima lă . Din profunzimile umbrite a l e codrului i-a r ă suna t lui Emi­nescu nostalgicul cântec a l cornului, c a a l t ăda t ă lui We­ber în „Freischutz", prelungul şi misteriosul sunet al cor­nului lui Rolland u m p l â n d de melancol ie şi nelinişte sufle­tul lui Vigny. Fă ră îndoială c ă prin a c e a s t ă afinitate pen­tru peisagiul şi sonorităţile păduri i , Eminescu se înrudeşte cu în t reaga romant ică eu ropeană , al cărei cad ru propriu este centrul pădu ros a l Europei. In timp ce mediul firesc al clasicismului este coas ta a r idă şi s că lda t ă în lumină a mă­rilor din Sud, domina te d e l impedea arhi tectură a templului grec şi d e firava d u m b r a v ă s ac ră de dafini şi măslini, de­corul caracterist ic al „Ifigeniei" lui Goethe, romant ismul îşi găseş te cadrul lui în lumina scăzută, în prospeţ imea şi

şoapte le păduri i . Dar cu toate că p ă d u r e a este un motiv literar genera l în romantism, el dev ine la Eminescu expe­rienţe directe şi covârşi toare . Cine trece nebăgă to r de s e a m ă p e l â n g ă tot ce î n s e a m n ă p ă d u r e a în lirica lui Eminescu, se lipseşte de u n a din părţi le cele mai vii a l e inspiraţiei lui.

Un cuvânt t rebue spus şi desp re felul d e a fi a l iubirii în poezia eminesc iană . Eminescu este în primul r â n d un poet a l naturii şi a l dragostei . Primele exegeze eminesciene, ace le a l e lui Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea , l-au impus c a p e un poet d e concepţie, r emarcab i l mai cu s e a m ă prin înă l ţ imea şi vas t i ta tea ideilor sa le . Lucrul se explică prin a c e i a că estetica ideal is tă făcea s ă triumfe, chiar d u p ă 1870, formula poeziei filozofice. A fost o v reme în t reagă c â n d marii poeţi t receau în primul r â n d drept gânditori a d â n c i şi c â n d mesagiu l poetic e r a măsu ra t d u p ă impor tanţa ideilor ex­pr imate . Poate că Eminescu însuşi n ' a fost străin d e a c e a s t ă pre judeca tă a vremii, încât poet ica lui este în par te orien­tată şi d e năzuinţa de a rivaliza cu filozofii şi cu poeţii filo­zofi. Şi cu toate a ce s t ea poetul este mai mare , nu atunci c â n d medi tează a s u p r a rostului existenţei, r e luând de pi ldă refrenul hamlet ic „A fi s a u a nu fi?", ci a tunci c â n d închipue şi cântă , ar t iculând uimirile sa le în faţa naturii s a u c â n d îşi ins t rumentează lira, pentru a s p u n e dureri le şi fericirile iubirii lui, dorinţa, regretul arzător, c h e m a r e a şi r egăs i r ea d u p ă despărţ i re . Omul iubeşte în poezia lui Eminescu cu o intensitate ca re conduce extazul erotic p â n ă la limita sufe-rinţii şi a morţii. Iubirea eminesc i ană este deopotr ivă cu a lui Tristan în d r a m a lui W a g n e r . Un fir îndoliat se întreţese cu bucurii le ei. Şi poa t e că tocmai acum, c â n d o do rea mai pu­ţin, poezia lui Eminescu a at ins sensuri le ei metafizice cele mai g r ave . In exper ienţa iubirii a intuit mai l impede Emi­nescu resortul cel mai a d â n c a l vieţii, da r şi limitele şi ina-nităţile aces tu ia . C e e a c e s 'a numit pes imismul eminesc ian poa te nu este a l tceva decât deş t ep ta rea bruscă , în neîmpă­ca tă lumină conceptuală , a omului ca re a dus p â n ă la ca­păt t ragica exper ienţă a iubirii. Căci, p e deopar te , în acord cu în t reaga metafizică mater ial is tă a instinctului sexual , pe ca re Schopenhauer o impusese în v r e m e a lui, prin iubire a jungem să ne resimţim coordonaţi cu în t reaga natură , biete jantoşe mişcate de ace l „instinct p r e a van" , a cărui amin­tire n e face să p ierdem cal i ta tea de fiinţe excepţionale, regi ai spiritului, cum ne p lace uneori s'o c redem. Pe de al tă par te d a c ă prin iubire par t ic ipăm la eternitate, a c e a s t ă eter­nitate nu este c rea toare şi progresivă, ci încremenită şi s tearpă . Isbucnirea noas t ră în lumină, la puternica c h e m a r e a dragostei , este u rma tă de o cufundare în noianul p e su­prafa ţa că ru ia se apr ind tot a l te şi alte focare de viaţă, în­tr'o succes iune neisprăvi tă şi fără noimă. M a r e a iluzie a iu-birei sfârşeşte în a c e a s t ă dezamăg i t ă cunoaş tere . Poetul se a p ă r ă prin r e s e m n a r e stoică, dispreţui toare faţă d e în t reaga agitaţ ie a vieţei s au prin m â n d r i a s a eroică de poet, Lucea­făr nemişcat privind din înăl ţ imea cerului inalterabil .

Lirica eminesc iană a fost o bău tu ră întăritoare pentru societatea r o m â n e a s c ă la sfârşitul veacului trecut. Căci deşi, înda tă d u p ă moar tea poetului, s 'a purtat câ tva timp masca bardului desamăgi t , reflectând la zădărn ic ia lumii, cu toate aces t ea depr imante cu a d e v ă r a t nu sunt decât sugestiile

care împuţ inează în noi puterile vieţii. Cântecul ca re ne face să simţim mai intens şi mai a d â n c , a c e l a ca re fructi-f.că terenul lăuntric este un cântec b inecuvânta t . Eminescu a fost rapsodul unui astfel d e cântec, chemat să elibereze în sufletul românesc o provifeie de forţe vii şi s ă anexeze întinse regiuni product ive a l e vieţii interioare.

TUDOR VIANU

С 0 Л N A . LU C t C A - C t A . M A i ^ t .

Ly* C t A T L) Д M f £

Din asistenţa ultimelor premiere

Cinematografele ARO: „SECRETUL UNEI

FEMEI FRUMOASE" Titlul este cu totul lipsit de

sens: „Secretul unei f emei fru­moase". Dar, ce? Lil Dagover e femee frumoasă? Bătrână, da. Dar frumoasă, nu. Apoi scena­riul este cam de vârsta vede­tei. Nu lipsesc nici femeea ne­înţeleasă, nici duelul nenoroci:. Toţi actorii sunt ţepeni şi ne­naturali, într'un cuvânt, e un film de care trebuia să fim dis­pensaţi chiar şi la un sfârşit de sezon.

CAPITOL: „NEVASTA MEA, SUBRETA".

Această ultimă peliculă ame­ricană, este în genul celor obiş­nuite, subiectul apropiindu-se îhiar mai mult de farsă decât ütele. Dar un regisor priceput ;'a folosit de atâtea amănunte incât .a reuşit să ne ofere un ulmi amuzant. Oameni fâră lici un rost, iau şi ei parte la acţiunea (filmului, mărindu-i hazul. Olympe Bradna e cam rr.asă iar Ray Milland e simpa-;ic. Recomandăm filmul care va fi reluat de cinematograful Roxy.

T. L.

DRAGOSTE CU PATRU PICIOARE

(Fără explicaţie) (Fără explicaţie) Boul: — Vaca, tot vacă.,

8 UNIVERSUL LITERAR 24 Iunie 1939 •

S'au d a t e x a m e n e la C o n s e r v a t o r . . . (Urmare din numărul trecut)

La un moment dat, domnişoara Odette Popescu dă să se aşeze pe scaun. Dar malacovul cu multi­ple cercuri metalice, refuză net — şi rămâne aplecat pe o parte, în fason de abat-jour. Veselie în public. Efectul e de prost augur însă, căci în momentul când, sce­na terminată, Barbu dă să iasă la aplauzele, bine meritate de alt­fel, ia contact foarte intim cu scândurile scenei.

Aceste mici incidente, nu reu­şesc să şteargă frumoasa impre­sie lăsată de jocul ambilor, şi al d-rei Odette Popescu în special.

Urmează mai multe ridicări de cortină, dintre care una asupra domnişoarei...

ELENA IONESCU

...care face foarte frumos şi sim­ţit o scenă din „Serenada din trecut" a lui Mircea Dem. Ră­dulescu. Tot frumos dă replică Ion Aurel Manolescu, — deşi e îmbrăcat în câteva plapome de mătase bleu.

O frumoasă supriză ne rezervă o altă Elenă, de data aceasta însă Brătuianu, care în...

GIOCONDA ...arată un glas de o extrem de

agreabilă muzicalitate, frazare in­teligentă şi multă sensibilitate. Cam sâsâie dumneaei niţeluş (ce-o fi sâsâiala asta frate, a de­venit un fel de obsesie fiziolo­gică !) dar nu se prea obser­vă. D-ra Eufrosina Şerbu, care dă replica, are o figură interesan­tă şi un joc reţinut, de bună calitate.

Ca să continue tradiţia pe de o parte a unui nume ilustru, şi pe de altă parte a unei familii nu mal puţin, Ion Aurel Manolescu ne serveşte un

HAMLET

foarte simpatic. Tânăr, melanco­lic şi pe alocuri explosiv. Joacă cu multă instensitate şi-şi câştigă iute-iute publicul1, care nu mai e neatent şi pornit pe inchiziţie. Maria Magda e o Ofelie frumoa-

Ion Aurel Manolescu

să, deşi puţin cam tiimidă. O-felia d-rei Maria Magda evocă, prin comparaţie, luna în toată splendoarea ultimelor faze. 1) Fiindcă e palidă. 2) Fiindcă e gră-suţă).

•In a doua scenă — Hamlet şi mama — era evident, nevoie de o mamă. A fost aleasă în persoa­

na d-rei Mariana Popescu care a jucat cu autoritate, dacă nu ma­ternă, dar artistică.

Multă distincţie. D-ra în ches­tiune este desigur un element de viitor.

„Hamlet" a fost una din cele mai bune producţii.

Elena Ionescu

Din păcate însă, domnul Ne-lu Manolescu a trebuit la un mo­ment dat să termine, probabil pentru ca să-şi schimbe costumul în vederea replicii ce o dă în producţia următoare :

INELUL

...şi -care aparţine domnişoarei Eujrosina Şerbu.

Mă grăbesc să adaug că „Ine­lul" pe care îl datorăm doamnei Ticu (Archip), n'are nimic comun cu vre-un tango în si bemol ma­jor. Din contra, opera e cât se poate de minoră. E de vată, vor­ba d-nei Alice Voinescu. Nu prea e indicată pentru împreju-

Moldovanu

rare. Domnişoara Eufrosina Şer­bu face ce poate. (E o frumoasă ingenuă dramatică). Corp fru­mos, cap ca mai sus, şi desigur că poate mai multe decât îi per­mite scena să̂ ne arate. Notele dumisale înalte sunt susţinute când de glasul de bariton al ex­celentului Dem. Barbu, când de glasul mai tenoral al lui Ion Aurel Manolescu. Mai vine unul, mai pleacă altul, şi scena se ter­mină fără de accidente

Accidente s'au întâmplat însă la producţia — excelentă a lui

MOLDOVANU

...şi e cazul să accentuăm. : clasa d-iui Ion Manolescu a dat. în marea majoritate, producţii de calitate.

Moldovanu face o scenă din „Oameni pe un sloi de ghiaţă". Nu l-am mai văzut încă pe băia­tul ăsta : nici pe „Cale" nu-şi

poartă bustul ca maestrul Vărăş-teanu, nici ifose nu-işi dă' pe la conservator, în orele de literatu­ră. Şi publicul, se vede treaba, simte că e vorba de un alt soiu de sensibilitate şi e plăcut sur­prins. Moldovanu joacă cu inten­sitate şi o gradaţie admirabilă.

...In sală stupoare. De abia a început, şi se şi şopteşte :

— E mai bine decât Pop Mar­ţian...

'Mă duc în cabină, să-1 cunosc şi să-1 felicit. Acolo, mă roagă, simplu, să scriu în revistă că el, împreună cu colegul Patrichi — care i-a dat replica — organizea­ză la 15 Iunie un pelerinaj la Ipo-teşti... îmi arată şi o fotografie a unui „monument" pentru Emi­nescu, ridicat din fondurile socie­tăţii culturale ce o conduc...

Mai sunt deci suflete care se cheltuesc. E reconfortant...

In sfârşit, dacă producţia lui

NICOLAE PASCAL-MARCO

le depăşeşte pe toate celelalte, a-ceasta se datoreşte şi excepţiona­lului talent al protagonistului, dar şi admirabilei închegări a scenei, şi acordului celorlalţi doui parte­neri : Mariana Popescu şi Barbu Demetrescu.

Toate acestea, au contribuit, ca scena din „Năpasta" să nu mai fie o producţie oarecare, ci tea­tru autentic, la care publicul a participat cu intensitate.

N'am putea spune de ce anume jocul lui Pascal Marco ne-a emo­ţionat atât de deosebit pe noi, simpii 'spectatori, porniţi pe bâr­feala. Dar Ion al său, deşi nu sea­mănă prea mult cu al lui Iancu Brezeanu, nici cu al lui Sârbu, a fost impresionant.

...Când peste câteva zile l-am întâlnit şi l-am cunoscut, priete­nul său, tot macedo-român, îmi spunea cu amărăciune :

— La ce-i serveşte că o să-i dea premiul, diploma ? O să se piardă şi el — fiindcă e mace­donean.

Dar Pascal Marco, n'are să se „piardă", atât timp cât teatrul nostru se va afla încă sub semnul bunului simţ.

Nicola« Pascal Marco

Mai sunt oâteva cuvinte de spus despre Mariana Popescu a cărei Ancă a fost plină de veri­dic şi de acel farmec autentic ro­mânesc, al ţărăncii frumoase.

Dem. Barbu a jucat cu tânăra lui „autoritate" rolul masiv al lui Dragomir.

...Va să zică Pascal Marco a câştigat Marathonul la această Olimpiadă a sufletelor. Să vedem ce ne mai rezervă ziua de mâine.

MÂINE

...a devenit intre timp, azi. Du­minică — nu mai ştiu cât Iunie.

Ora 3. Stalul s'a şi populat cu capete

şi toalete.

Nutzi Dumitrescu

Dau o raită prin sală şi urmă­resc cu privirea silueta, posibilă, a vreunui director de teatru. A vreunui director de scenă. A vre­unui umil regisor....

Nimeni. Afară de d. Camil Pe-trescu, care a fost ieri, nimeni.

Găseşti în schimb mame, bu­nici, mătuşi, taţi şi tot soiul de specialităţi domestice, a că­ror prezenţă aici e quasi inutilă. Omul de teatru însă, nu e nică-

Clou Teodosiu

ieri. Omul de teatru, a cărui pre­zenţă la apariţia unei noui sen­sibilităţi, e necesară ; care ar tre­bui să culeagă încă de aci forţe noui pentru reumaticele noastre teatre....

Doar prin loji, maestreie: D-na Voiculescu, d-na Sadova. D-na Filotti lipseşte, de oarece e în cu­lise :

SE CONTINUA PRODUCŢIA FILOTTI

Mare zarvă dincolo de cortină. Producţia e sortită să înceapă fără principala interpretă, care a cam întârziat cu vreo jumătate de oră.

— S'o fi dus la maţch, suge­rează cineva. Să începem cu sce­na mea.

D. Cottescu se agită. Nu vrea să audă de nici o schimbare în programul stabilit de dumnealui domnul Rector.

Situaţia nu mai poate continua. Părinţii din sală sunt în stare să

Reportaj cu poze de GEORGE VOINESCU

ceară banii înapoi. Banii de taxe, A FOST ODATĂ IN BIZANŢ... evident : de trei ani plătesc la „Academie" ca să-şi vadă proge- -un numit Nicefor, care avea niturile în „producţie" şi acum să barbă naturală. Domnul JVicu fie traşi pe sfoară ? Rădulescu insă, fiind ceva mai

In sfârşit când tensiunea era tânăr, a fost silit să-şi lipească la maximum, apare, calmă, dom- u n a c u » e t e r mastic", nişoara vedetă. A, n'are nici o importanţă că

...Dacă ieri clou-ul a fost la i-a căzut până la sfârşit, D. Ră-sfârşit, atunci, pentru simetrie, dulescu are un frumos talent, cu

nuanţe, Ciprian-iene şi doui par-AZI, CLOU-UL E LA ÎNCEPUT

Clo-ul se numeşte Clou Teodo­siu, şi e, se pare, un fel de pre­miantă întâi a clasei Filotti.

Domnişoara Teodosiu e fru­moasă. Se mişcă cu graţie, fra­gilă, cu sensibilitate delicată.

teneri ireproşabili : Aura Rădu­lescu şi Costin Iliescu.

ZITA, ZITA, ZITA...

O producţie a clasei d-nei Sa­dova. D-ra Ionaşcu. S'a trudit toată viaţa cu roluri sinistre de

E o mare bucurie să vezi, în tragedie şi dramă sumbră, ca sfârşit, domnişoara bucureşteană, să-şi ia inima 'n dinţi şi să facă care ştie să umble, ori să facă o 0 „Ziţă" plină de haz şi de nuan-mie de gesturi femenine atât de ţ e (de vină e şi doamna Sadova). preţioase.

Păcat însă că scena din „Ju­cării sfărâmate"

Partenere : Anca Sahighian a că­rei voce gravă ne-a impresionat

nu-i permite j n , c g delà examenul de anul I — sa-şi arate toate posibilităţile.

Luky Diaconescu

...Când trec spre culise. Radu Beligan îmi strigă :

— Spune-i lui Clou că e singura fată cu talent din tea­trul românesc...

Nu i-am spus-o, dar am să.i spun într'o zi.

CONU LEONIDA...

G. Patrichi, face figură fru­moasă. Lumea se amuză... ca la teatru. (Ce vreţi mai mult ?) A-

şi Corina Constantinescu — un ştrengar de „Spirldon"....

Ultima clasă : a domnului Li-vescu.

înainte chiar ca celelalte pro­ducţii să se fi sfârşit, maestrul a luat la o parte pe 'băiatul fru­mos al clasei, şi i-a spus :

— Mă, ce-a fost a fost. Acum începe clasa mea, Du-te şi apune publicului, ca să .se ştie...

...Şi a ieşit Brezeanu iNicolae î'.i faţa cortinei,, şi. a anunţat, în fason de „comper" :

URMEAZĂ CLASA DOMNULUI LIVESCU

Un, doi, trei, sus cortina. „No­dul gordian". Nutzi Dumitrescu. Sare, ţipă, se frământă. S'a ma­chiat prost, fiindcă în realitate e drăguţă.

Vorbeşte de par'că sparge pa­hare. Aud din spate : — „Tii ! Ce

cum e şi veritabila producţie a n'am stat eu acasă, să dorm"... d-rei Aura Rădulescu care dacă nu prea era eri „Pariziană" — azi e o „Coana Efimiţa" delicioa­să. Cred că recunoaşte că acesta e şi genul care-i convine.

Dar ce se aude în culise ? A. e Costin Iliescu. Maquler-ul îi

(Şi să mai zici, că lumea nu face

C. Ciogolea

pune o barbă până la brâu şl o mitră de episcop bizantin. Omul se uită în oglindă şi nu se mai recunoaşte. Şi aşa că, de frică să nu-şi uite şi rolul odată cu Iden-tiatea, zbiară replicele cât îl ţine gura.

Patricki

sacrificii ca să urmărească ma­nifestaţiile artistice).

Cassian, partenerul, e băiat bun.

După ce a spart toată vesela, Nutzi a terminat şi scena. Am înghiţit-o cu noduri.

AVEM ŞI AZI O „PARIZIANA"

... pe care o chlamă de astă dată Luky Diaconescu. Deşi e tot de pe la Târgu-Jiu, e mai rafinată. Joacă inteligent ; scena place

D. Nonna Ottescu mult. Kiki Brezeanu e un băiat excelent şi încă nepritocit.

CARAGIALE DE TOATE ZILELE

revine graţie lui Ciogolea, care e un „Rică Venturiano" piin de humor, romantic şi paşoptist. Neghina ne oferă iar o surpriză — în „Veta", pe care o joacă cu o naturaleţă cuceritoare. Ştie să nuanţeze, să râdă...

Producţia lui Ciogolea Constan­tin a fost printre cele mai bune.

AVEM ŞI PUŢIN MOLIÈRE şi pentru asta trebue să mul-

ţumin domnişoarei Nicolette A-dam, care ne spune rolul „Zer-binettei" din „Vicleniile lui Sca-

Ec. Ionaşcu

pin". A fost însă o alegere neferi­cită, şi dovada o s'o avem ime­diat, odată cu producţia doamnei

CLEO VIŞAN care în ..Polichinelle" dovedeşte că posedă o dicţiune ireproşabilă, multă ştiinţă a frazării şi o alea­să sensibilitate. (Atenţiune la machiaj !)

Şi ca să revenim la d-ra Adam, care în această scenă, serveşte replica d-nei Vişan, ne putem convinge că rolurile de dramă sunt cele care îi convin.

...Şi cu asta, producţiile s'au încheiat. S'a cântat Imnul Regal, lumea s'a ridicat, a aplaudat, şi a plecat; fie fericită pentru glo­ria moştenitorilor, fie doar în­cântată că s'a distrat pe gratis...

In culise au rămas însă, să-şi şteargă fatdul de pe nas cu va­selină sterilizată şaptesprezece ac­tori.

Şaptesprezece. In mijlocul unei superbe dezinteresări, meşterii şi-au botezat şaptesprezece uce­nici.

Pascal Marco, Clou Teodosiu, Ion Aurel Manolescu, Cleo Vişan şi toţi ceilalţi : vă urăm noroc.

E un lucru ştiut că atunci când vrea omul să-şi piardă vremea recurge la ajutorul ci­nematografului. Să nu credeţi insă că cinematograful nu are şi neajunsurile lui cari, câte Ddată, iau proporţii de catas­trofe.

Mai toate cinematografele de premieră, — cu excepţia Capi­tolului a cărei direcţie a chei-tuit nu ştiu câţi bani ca să-i

Din carnetul unui spectator 1 1

facă o faţadă de prost gust, dar care n'a renunţat totuş la scau­nele sale pe care nu se poat° sta mai mult de un ceas fără durere — iţi oferă un loc co­mod ,şi cât mai occidental. Ve­cinii pe care bunăvoinţa plasa­torului ţi-i hărăzeşte au rămas insă aceeaşi: specificii specta­tori „români" : Mitică, jovialul şi, de-o parte, şi subtilul domn al cărui nume se termină în „barg" sau „stein" de cealaltă. Să nu credeţi că veşnicul Mi­tică, odată intrat într'un cine­matograf din centru, îşi lasă ia garderobă odată cu pardesiul sau paltonul — după anotimp — şi Obişnuita lui poftă o© vor­bă. Intr'una din zilele trecute, la o scenă tare dintr'un film prezentat în centru, un cetă­ţean necunoscut m'a bătut prieteneşte pa umăr, întrebân-iu-mă : „Ce zici de asta, şefu­le ?" Socotind după puterea lo-viturei, eram tentat să-i spun câ nu-l socoteam nici-odata a-tât de puternic şi să-1 sfătuesc rtiiar să ia lecţii de box.

Am înţeles însă că el îmi ce­rea părerea asupra filmului şi i-am răspuns în genul lui; „Mi­şto!".

Dar intr'adevăr bine se sim­te Mitică la fllmc-le cu cow-boys prezentate de A. R. P. A. sau Corso. Acolo, el ia parte activă la acţiune, dând chiar sfaturi eroului principal: „Păzea Geor­ge — e vorba de George O'Brien — vezi că vine".

•Mitică are însă farmecul lui şi, chiar cu riscul de a nu se muta maxilarul inferior cu trei centimetri mai la dreapta dacă nu sunt de aceeaş părere cu e ;

— nu mă dau la o parte de a intra în vorbă cu el. Mult mai greu de suportat este celălalt gen. de; spectator — domnul cu numele terminat în ,,berg" sau ..stein '. Dânsul are un princi­piu: face o mică economie zil­nică pentru ca Dumineca să se poată duce la cinema, împreu­nă cu întreaga |familie. Deci 3̂ —-12 locuri — după gradul de fecunditate al doamnei — sunt ocupate în faţă sau în spatele tău. Familia poate fi împărţită in două grupuri: a) Copii cari-s foarte entuziaşti: „Vai, aşa un film frumos:' şi b) Părinţii cari-s foarte plictisiţi, că sunt Joar oameni cu experienţă şi au văzut multe: „Vai, aşa un filim prost".

La journal, cel mai .mic mem­bru al familiei care este deci şi cel 'mai nevinovat e silit să în­chidă ochii, fără să trişeze, când îşi face apariţia Franco sau Hitler. Iar tânăra domni­şoară încearcă să se lămureas­că asupra celor văzute pe e-eran: „Papă, ai program?" „Fa-pă" are, bine înţeles, program căci doar pentru asta a scos patru lei din porte-monneu. Dar nu ştie cui 1-a dat. încep inves­tigaţiile. Şi, până ia urmă pro­gramul este găsit la micul Sa-mi care 1-a transformat în cor­

net pentru curăţatul urechilor. Familia, bine înţeles, a mân­

cat — nu e degeaba D uni înecă — pastrama cu usturoi. Şi spec­tatorul din faţă sau din spa­tele fericitei familii este silit

să-şi schimbe locul. Calvarul lui nu sa opreşte aici. Parfumul ,,Chat noir" аГѵесіпеі din drea­pta, este de preferat mirosului de usturoi. Dar două doamne, pe cari oricând le-ai almira pentru eleganţa lor, s'au aşezat in faţa ta. Constatând că flo­rile; de pe pălăria doamnei din dreapta te incomodează, încerci sâ priveşti spre stânga. Penele depe pălăria celeilalte doamne sunt un obstacol peste cari pri­virea ta poate şi mai greu să treacă.

Ştii că toată acţiunea filmu­lui se petrece în torni iernii. Dar tu ai în faţă doar primă­vară: Flori — pălăria doamnei din dreapta — şi păsări — pă­lăria doamnei din stânga. Dacă mai esti si cronicar cinemato-

baţi din nas! e, doar, primăva­ră. Pasiunea tânărului dia faţă 3 mare.

ş i m ă întreb ce rost m a i au scenele de dragoste de pe e-cran. Sunt deplasate şi nena­turale. „Greta Garbo, Clyve

Literatura, arta, idei... ULTIMUL NUMĂR

„PĂMÂNTUL"

dibueli, aşteptăm cartea lui Pentru ochii celor ce vor să Eugen Jebeleanu cu multă sa- participe la bucuria noastră,

Вюоск, lăsaţi-vă de meserie. a l r e v U b e i „Gândirea" a apărut ^ ^ У ^ Щ Й е І Hans fe^areT* 1 Ï « Ä Se mult' Veniţi în fundul săl i i şHnstru - c u U n n U m ă r excepţional de f^oi^%\^îfo£llJte£ ţi-vă". După ce am văzut fi - interesant. Oridecâteori avem Adler ^ r Ä \ S n d si á?-' mul - într'o astfel de situaţie o c a z i a s a s c r i e m despre aceas- S a l t e ' ^ ţ S r m f ' J Ä ^ V e r s cronicarul spiritual pune m pa- t a fruntaşe a publicaţiilor noa- t 1 L . P=ntru multora ae vers, ranteză un semn de întrebare £ r e 0. m a r e bucurie ne domi- cartea va f., orara lumina. Toc­ii unul de exclamaţie - încerc n a condeiul: pentrucă e un iu- m a i d * a c e e a ^ & anunţat-o. să plec. Domnul din dreapta e r u din cale afară de rar ca o mea doarme iprea bine penrru publicaţie să se menţină tot-ca să-1 trezesc. Şi t r e b u e să de- deauna 'la un nivel1, care e unui ranjez un sir întreg de domni d i n cele mai înalte. Domnul d " l u i Eugen Ciaiic ne-a sosit зі doamne sau printr'un curios profesor N'-ohifor Crainic scrie d ~ curând. Din acest număr de ägomot al buzelor — cam aşa: fn a c a s t c a e t despre „Simbolul mceput de vara, vom desprinde r ţ . . . Tţ... Tţ . . . - îşi exprimă androgin", un studiu din cele numele d-lor: I. Gr. Perieţea-nemulţumirea. m a i substanţiale asupra „Lu- Ç,u, L. I Belcip Eugen Cialic,

Ajuns afară, stau şi mă întreb ceafărului" lui Eminescu; poe- G. Axinteanu. Harn.cia prima- _,.„.._ v . _ „„ dacă m'am distrat cumva la З ц semnează- V. Voiculescu, m l u l d s C ă l ă r a ş i îsbuteşte de ^ e l e a s t e a n u _ s p o e s i e ? cinema Radu Gyr, ş te fan Nenitescu, opt_ani sa ne, d e a o foaie l i t e -

TRAIAN LALESCU s t . a f a r i Baciu,'Aurel Marin şi rara d i n cele mai vn şi mai Aure l Chirescu. D Victor Pa- c u r a t e .

— .•• - • • — • — — pilian scrie o nuvelă, iar dom- Pentru asta, o bună salutare . « . „ w v a nul prof N. I. Herescu un s t u - animatorului.

POSTA REDACŢIEI Mi Plin d S poetice unde Pe I \ffJ t n n u i / n v д і д ^ а u , . m v ? zeilor". In rest: Pan. M. EDITURA MIRON NEAGU

~ ~ = — — — — V | z i r s s c U ) .Qrigorg p o p a , Ion Codin C - - Deastădată „grămezi Sân-Giorgiu, Septimiu Bucur, harnica tiparniţă din bu rgu l haină de dol iu mare. Gestul

de' scrum" nepublicabile. Niţă Mihai. Nu putem p u n e Sighişorii n e - a obicinuit intot- pios al foiţei silistrene, merită Servus. punct însemnării noastre, f ă r ă deauna cu cărţi minunat p r e - să fie remarcat, mai ales că

a desprinde o strofă dintr'o zentate, tipărind astfel pe Oe- aproape nimeni nu a mai în-

„Ca lacrimi mari din doruri răsărite,

„Vă unduiţi privirea 'n necreat, „Fără svoniri, cu duhul împăcat, „Aprind luceferi pârtiei ivite.

„Cântarea voastră apelor să fie „Suflare increţitoare feţei lu­

minate, „O ciută 'n linişti de păduri

* verzie, „Şuer înalt tăcerii resfirate".

Spună şi cetitoriul dacă stro-

Spună şi cetitorul dacă stro­fele astea nu-з poésie ?

[N MEMORIA

fratelui n.qstru IGeorge Petcu, revista „Festival" a îmbrăcat

J ' f a c p n i ă o f r e ' P d : n t r U D o e z i a poesie'în care d. Radu Gyr, ne tav Sulutiu, Dan Botta, Emil semnat acest deces tânăr, afa-S e S u r l b u n e " : d ă , < d i n «ou, dovada ur-< - ' — — ' ™ — hieri cu credinţă brazdă m a n s s c Ş1 m a r e talent;

credinţa c u a c s s t c a e t > r e a „ lui mormânt semn: Aurel Elef-terescu, Const. Nie. Amarascu. Mircea Papadopol, Vasile Culi-că şi alţii. Dar poate că atâta

dă, din nou, dovada unui ro- Giurgluca, Ion Vlasiu, ' Mihai r ă de „Decalogul". Strânşi în Beniuc, etc. Iată că de curând Jurul proaspătului ş idurerosu-

scumpă românească". a ceai, c a c u , , , и а і ш і г е а a m primit „Cartea anilor ti-Vevecut - Material netransfi- Păşeşte_ în obicinuita-i vacanţă п , э г і « , U n volum de poeme is- " e ù U 1

gurat, improprietate de d g v a r a - călit: Grigore Popa. Bucuria „Căţelele rup halci ăe veşnicie. noastră e din cele mai mari, de l l u . ajun"= La toamnă va tr°-„Ho'Ibate peşteri — anii — se oarece Grigore Popa e nu nu- Ь и , і să facem si mai mult adu-

mai un poet şi un gânditor de n â n c { - т Х Г о c a r t , e T 0 T c e e a c 2

termenii, smalţuri inutile. Pădzire. — Generoase porniri pa­

triotice dar versurile sunt certate, codru le-codruţule, cu originalitatea.

A. — „Foc" ar merge, poate, sub formă de reportaj. De altfel, titlul impune o pu­rificare a expresiei, dacă vă amintiţi virtuţile lui.

deschid. „Cerul şi-ascute paloşul lichid c e r t e realizări, dar >si fiindcă George Petcu 'a mai lăsat „Peste domneasca ţării ctitorie". d o m n i a - s a =ste unul dintre re- Şi aici, Ion Frunzetti are cu-

prazentanţii cei mai rari ai vântul ! unui autentic Ardeal literar. POETUL EUGEN JEBELEANU Cunoaştem de ynult pas iunea D-NUL VINTILA GAFTOESCU

va tipări un volum de_ tălmă- ş i g a n ' d u l l u l Grigore Popa şi a scos în lumina vitrinelor ciri din lirica germană. Sun tem încântaţi câ acela care 1-a

grafic şi trebue să dai raportul ia ziar de cele văzute, eşti ne­voit din nou să-ţi schimbi lo­cul. Ai nimerit de astă dată in spatele a doui îndrăgostiţi. Domnilor moralişti, nu btrâm-

M. Drgd. — Promiţător. „Cuş- tradus pe Rilke în româneşte ca lui Baiazid" de care intr'un mod atât de rar, ne va vorbiţi ar trebui versului îmbogăţi literatura de tălmăcir

TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23

de aceea „.Cartea anilor tineri" preţioasă carte despre „minori-a constituit pentru noi un fru- tăţile în dreptul internaţional mos moment poetic. Folosin- public". Ne facem o plăcută da-du-ne de calea tiparului trimi- t o r i e s a anunţăm cartea, des-

dvs.; să fie mai natural, cu o" carte care va insemna o tem lui Grigore Popa o priete- ^JÍ&Vl^m

m^e Ä ? ™ ?

mai strunit şi cu vremea isbândâ. Pentrucă, traducerile nie .pe care nu i-o înstrăinam j J ™ J : ™ ™ e ' bucură" îl veţi putea scoate la ce apar azi în literatura noas- de fel, dar pe care nu ne-am a p i a r { ţ ia ! ' plimbacôm--^ tră, sunt de cele mai multe ori putut-o mărturisi precum am *

— ss — nişte superficiale si stângace fi vrut. ŞTEFAN BACIU

•?. i 1 ßl Taxa pioştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-lt P.T. T. Nr. 24464-939