traditia ortodoxa 29

Revist` de cultur` teologic` ortodox`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Nr. 28, Iunie 2010

Glasul Domnului către un suflet păcătosPentru ce tu omule, M-ai lăsat pre Mine?Pentru ce de Cel ce te-a iubit te-ai întors?Pentru ce iarăşi te-ai lipit de vrăjmaşul Meu?Adu-ţi aminte că pentru tine din Cer M-am pogorât.Adu-ţi aminte că pentru tine trup M-am făcut.Adu-ţi aminte că pentru tine din Fecioară M-am născut.Adu-ţi aminte că pentru tine am pruncit, M-am smerit,

am sărăcit, pre pământ am vieţuit.Adu-ţi aminte că pentru tine gonire am răbdat, grăire

de rău, batjocuri, necinste, rane, scuipări, pumniri, luareîn râs şi patimi de ruşine am primit.

Adu-ţi aminte că pentru tine cu cei fără de lege M-amsocotit, cu moarte de ocară am murit, am fost îngropat.

M-am pogorât din Cer ca pre tine să te sui la CerM-am smerit ca pre tine sa te înalţ.Am sărăcit ca pre tine să te îmbogăţesc.M-am necinstit ca pre tine să te proslăvesc.

M-am rănit ca pre tine să te vindec.Am murit ca pre tine să te înviez.Tu ai păcătuit, iară Eu păcatul tău asupra Mea l-am

luat.Tu cel vinovat, iară Eu muncă am primit.Tu cel datornic, iară Eu datoria am plătit.Tu spre moarte osândit, iară Eu pentru tine am murit.Ci la aceasta M-a tras pre Mine dragostea şi milostivirea

Mea,Că Eu nu am putut răbda ca să pătimeşti tu acest fel de

rea nenorocire.Deci tu pre această a Mea dragoste o treci cu vederea?Că în loc de dragoste, cu urâciune îmi răsplăteşti.În locul Meu, iubeşti păcatul.În locul Meu, slujeşti patimilor.Dar ce ai aflat tu întru Mine vrednic de întoarcere, de

nu voieşti a veni către Mine?

De cauţi pace, Eu sunt Pacea.De cauţi viaţă, întru Mine este Izvorul vieţii.De cauţi lumină, Eu sunt Lumina lumii.De cauţi adevăr, Eu sunt Adevărul.De cauţi cale, Eu sunt Calea.De cauţi povăţuitor spre Cer, Eu sunt povăţuitor

credincios.Deci dar, pentru ce nu voieşti a veni către Mine?Au doară nu îndrăzneşti a te apropia? Dar către cine

mai cu lesne este apropierea?Au a cere te sfieşti? Dar cine a cerut cu credinţă şi nu

i-am dat?De nu te lasă pre tine păcatul, Eu pentru păcătoşi am

murit.De te tulbură pre tine mulţimea păcatelor, la Mine

este mai multă milostivire. Că am zis: „Veniţi către Mine,toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi.Luaţi jugul Meu preste voi şi vă învăţaţi de la Mine, căsunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelorvoastre, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară.”(Matei 11, 28)

De voieşti binele tău, tot binele este la Mine.De voieşti fericire, toată fericirea este la Mine.De voieşti frumuseţe, cine este mai frumos decât

Mine?Au bunul neam voieşti? Dar cine este mai bun neam

decât Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei?Au voieşti înălţime? Dar cine este mai înalt decât

Împăratul Cerului?Au voieşti slavă? Dar cine este mai mult slăvit ca

Mine?Au voieşti bogăţie? Dar la Mine este toată bogăţia.Au voieşti înţelepciune? Eu sunt Înţelepciunea.Au voieşti prietenie? Dar cine este mai iubit şi mai

iubitor decât Mine, Care şi-a pus sufletul Său pentru toţi?Au ajutor cauţi? Dar cine îţi va ajuta afară de Mine?Au doctor cauţi? Dar cine te va doftorici afară de

Mine?Au veselie cauţi? Dar cine te va veseli afară de Mine?Au mângâiere cauţi întru a ta întristare? Dar cine te va

mângâia afară de Mine?De cauţi odihna, întru Mine vei afla odihnă sufletului

tău.

TRADIŢIA ORTODOXĂpublicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

şi sub coordonarea

P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare StandardizatăTRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise -

- toate drepturile rezervate -

Către poporul dreptslăvitor...

4

† Arhiepiscop şi Mitropolit, VLASIE

Către poporul drepslăvitor de pretutindeni,

Din mila lui Dumnezeu, păstoresc Biserica Ortodoxăde Stil Vechi din România de aproximativ 18 ani, iar în totacest răstimp, Sfântul Sinod s-a confruntat cu situaţii simi-lare cu cea de acum, prin care anumiţi credincioşi, vădindsuperficialitate în materie de cultură teologică, dar iubitoride tulburare, vin cu sugestii agresive, lipsite de dreaptajudecată duhovnicească - cea după care se conduce Bise-rica. Am aflat cu stupoare despre apa-riţia unor informaţii la adresa Bisericiinoastre, cu anumite implicaţii biseri-ceşti, ce nu au nici o legătură cu luptace s-a dus pentru păstrarea drepteicredinţe şi adevărata Ortodoxie.

Trebuie ştiut că cel ce se antre-nează în anumite discuţii pe seamaBisericii, trebuie să fie înzestrat cu osumă de virtuţi, având în vedere diver-sitatea situaţiilor de care se va lovi.Mai mult decât acestea, îi sunt nece-sare experienţa, dreapta socoteală, trez-via şi discernământul duhovnicesc, pecare omul le poate dobândi de la Dum-nezeu prin multă rugăciune şi sme-renie. Nu oricine vorbeşte despre Bise-rică în termeni teologici este adevăratteolog, fiindcă teolog este cel ce seroagă şi cere de la Dumnezeu nu înţe-lepciunea lumii, ci darul smeritei cu-getări. Un om ca acesta se umple detoate virtuţile, dobândind în acelaşitimp şi discernământul duhovnicesc,de trebuinţă pentru ocârmuirea sufle-telor spre mântuire, unde ni se cere să îmbinăm blândeţeacu asprimea şi iconomia cu scumpătatea.

Sfântul Vasilie cel Mare numeşte „neghină” pe toţicei care strică învăţăturile Domnului, amestecându-se cutrupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservaţi şi să facăvătămare (din Catehismul Sfântul Chiril, patriarhul Ierusa-limului pag. 121). Uneori, din ispita diavolului, chiar şi dinrândul celor aleşi se ridică voci care vin să tulbure linişteaBisericii şi să smintească sufletele celor credincioşi, dupăcum a proorocit Domnul: „Că mulţi vor veni întru numeleMeu, zicând: Eu sunt Hristos; şi pre mulţi vor înşela”(Mt. 5, 11).

Dar, pentru ca urzelile iubitorului de tulburare şidezbinare să aibă sorţi de izbândă, duhul răutăţii vine închipul faptei bune, creştineşti. El propovăduieşte despredragoste, faptă bună sau dreapta credinţă. Aşa ne înşealărăutatea – prin prefacerea ei în chipul faptei bune. Dupăcum a spus şi Sfântul Dorotei: „nici o răutate şi nici unuldintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pecineva, decât numai dacă se preface în chipul fapteibune”. Şi, în aceste împrejurări atât de delicate din punctde vedere sufletesc, există primejdia ca unii dintre creştinisă fie atraşi de ideile „filosofico-teologice” ale celor care,

cu de la sine putere, se ridică şi vorbesc în numele Bisericii.Iubiţi credincioşi,Problema pe care o avem aici de faţă spre a fi dis-

cutată este scrisoarea deschisă, semnată de D-l AurelianBotezatu, credincios al B.O.S.V.R, adresată membrilorSfântului nostru Sinod, dar şi unor clerici aflaţi sub ju-risdicţia noastră. Scrisoarea în cauză a fost postată şi peblogul unei persoane străine de Biserica Ortodoxă de StilVechi (cunoscută în mediul virtual ortodox drept „maicaEcaterina”, pe numele de mireancă Monica Fermo, e-vreică trecută la Ortodoxie), cu care nu avem nici o

părtăşie. Tot despre memoriul D-luiBotezatu se fac referiri laudative şi pealt blog românesc, dar despre care numerită făcută vreo menţiune, întrucâtpărerile administratorului său suntlovite de nulitate şi lipsite de obiecti-vitate, el situându-se din start pe o po-ziţie adversă B.O.S.V.R., pentru sim-plul motiv că Sinodul grec din careface parte, ca mirean, a lansat în trecutmulte atacuri şi calomnii la adresa Si-nodului în Rezistenţă din Grecia, cucare Biserica noastră se află în comu-niune euharistică.

Caracterizând această scrisoare încâteva cuvinte, putem spune că eaoferă nenumărate informaţii false, fiinddominată, de la început la sfârşit, derepetiţia obsesivă a unor termeni pre-cum „anatemă”, „schismatic” sau „e-retic”, manifestând desigur tendinţa dea distruge comuniunea dintre Bisericanoastră şi cea din Grecia, aflată subomoforul Î.P.S. Kiprian de Oropos,relaţie frăţească ce s-a întărit cu bine-

cuvântarea Sfântului Ierarh Glicherie şi dăinuie de a-proape 31 de ani. Despre cei care şi-au adus aportul laeditarea şi publicarea scrisorii în cauză, ce doresc sădezbine adevărul şi pacea Bisericii lui Hristos, nu putemsă spunem decât cuvintele Sfântului Ioan Teologul:„Dintru noi au ieşit, ci nu erau dintru noi; că de ar fi fostdintru noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunttoţi dintru noi” (I Ioan 2, 19).

În rândurile acestei scrisori, D-l Botezatu ne fur-nizează nenumărate informaţii false. Primul neadevăr ar fică „după schimbarea calendarului din 1924, toatăBiserica Greciei trece pe stilul nou”. Pentru publiculneavizat, cele scrise mai sus ar putea părea literă de lege.Adevărul istoric este însă următorul: Odată cu introdu-cerea calendarului gregorian în uzul Bisericii din Grecia(decizie ce a aparţinut patriarhului Meletie, şi care o adop-tase fără a consulta opinia clerului şi a poporului ortodox),datorită acestei situaţii tensionate, în Grecia se formeazăBiserica Ortodoxă Tradiţionalistă (de rezistenţă), păstră-toare a vechiului calendar, formată din credincioşi şi preoţi(la acea vreme neexistând ierarhie), care nu primiserăschimbarea calendarului.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 29, Septembrie 2010

Înalt Preasfinţitul VLASIE MOGÂRZAN,

Arhiepiscop şi Mitropolit al BisericiiOrtodoxe de Stil Vechi din România

5TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 29, Septembrie 2010

Autorul îşi continuă expunerea informaţiilor false(cităm întocmai): „În 1935, trei dintre arhiereii Bisericiioficiale de pe nou se întorc la stilul vechi reconstituindastfel Biserică din perioada premergătoare schimbăriicalendarului, făcând şi o mărturisire de credinţă înpublic. Cei 3 ierarhi amintiţi au fost: P.S. Hrisostomosde Zakinthos, P.S. Ghermanos de Demetria şi P.S.Hrisostomos de Florina, care au mărturisit lipsa Ha-rului în Biserica de stil nou. După revenirea celor 3arhierei în Adevăratul Trup al Bisericii şi reconsti-tuirea Sfântul Sinod, urmează succesiv ca MitropoliţiPrimaţi: ÎPS Hrisostomos de Flo-rina, IPS Akakios, IPS Avxentios, şiactualul Mitropolit Primat IPSKioussis”.

Adevărul a fost următorul: cei treiierarhi nu au „reconstituit” Biserica(lucru lipsit de logică, fiindcă Bisericanu poate dispărea în neant), ci doarierarhia Bisericii, în cadrul căreia pri-mat nu a fost ÎPS Hrisostom de Flo-rina, ci Mitropolitul Ghermano de De-metria, ca primul hirotonit. Abia dupăanul 1940, dată la care ÎPS Ghermano(trecut la cele veşnice în 1943) îşidepune demisia din treapta de mitro-polit, conducerea Bisericii Ortodoxe deStil Vechi din Grecia va reveni ÎPSHrisostom, fost mitropolit de Florina,care rămâne întâistătător al acestei Bi-serici până la moartea sa, în anul 1955.Episcopul Hrisostom de Zakhynthos,din nefericire, aflat în exil în insulaStrofades, va cere iertare Sinodului Bisericii de stil nou dinGrecia, fiind apoi repus în eparhia lui, unde a şi murit, înpreajma anului 1950.

Referitor la „actualul Mitropolit Primat IPSKioussis” – de care vorbeşte autorul, cred că este vorbade ÎPS Hrisostom Kioussis, care este primat numai asupraunei părţi a Bisericii de stil vechi din Grecia, mai exact alMitropoliei de Atena. Mărturisirile privitoare la lipsa sauexistenţa Harului în Biserica de stil nou a Greciei, auoscilat până în 1983, când Episcopul Kiprian de Oropos afost însărcinat de către Mitropolitul Kalist de Corint, învederea elaborării unei mărturisiri de credinţă a Bisericiide Stil Vechi din Grecia. Până la elaborarea acestei ecle-siologii, existau oscilaţii, în sensul că unii ierarhi recu-noşteau existenţa Harului în Biserica de stil nou, iar alţiiîl respingeau.

Urmează două decenii de ample persecuţii ale Bi-sericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, venite din parteaautorităţilor de stat şi a Bisericii de stil nou. În acest timp,în anul 1955 trece la cele veşnice şi ÎPS Arhiepiscop şiMitropolit Hrisostom de Florina, fiind ultimul ierarh dinacea vreme al Bisericii tradiţionaliste din Grecia. În 1960,aflându-se văduvită de ierarhie, Biserica de Stil Vechi dinGrecia se va îndrepta către Biserica Rusă din Afara Gra-niţelor (cu care avea dealtfel aceeaşi mărturisire de cre-dinţă), pentru a fi ajutată cu noi hirotonii de arhierei. Înaceste condiţii, în acest an la Detroit este hirotonit întruarhiereu preasfinţitul Acachie, care va prelua ocârmuireaBisericii de Stil Vechi din Grecia, iar în 1961 la Atena sunt

hirotoniţi întru arhierei preasfinţiţii Avxentie, Gherontie,Partenie, Hristostom (Naslimis) şi Acachie (cel tânăr).Toţi aceşti episcopi au fost hirotoniţi pentru Biserica deStil Vechi din Grecia, de către ierarhii din Biserica Rusădin Afara Graniţelor, aflată sub omoforul ArhiepiscopuluiAnastasie, primatul Sinodului Rus din acea vreme.

Pe temeiul acestor hirotonii, a început comuniunealiturgică între Biserica Ortodoxă greacă aflată în rezistenţă(de stil vechi) şi Biserica Rusă din Afara Graniţelor, celedouă Biserici devenind Biserici-surori. Deci MitropolitulAcachie este cel ce deschide seria celui de-al treilea primat

al Bisericii de Stil Vechi din Grecia, iardupă trecerea sa la cele veşnice, va fisuccedat de ÎPS Avxentie, care des-chide al patrulea primat pentru anii1963-1984.

În anul 1969, ieromonahul Ki-prian (Mitropolitul Kiprian de maitârziu) părăseşte Biserica Ortodoxă destil nou din Grecia, trecând la BisericaOrtodoxă de Stil Vechi, aflată atuncisub arhipăstorirea Mitropolitului Avxentie.Ieromonahul Kiprian este primit fărănici un fel de hirotonie sau hirotesie,dat fiind faptul că eclesiologia sino-dului „Florinit” (după numele Mitro-politului Hrisostom de Florina) nu eraatunci clarificată cu precizie.

Despre Mitropolitul Kiprian deOropos, în aceeaşi scrisoare de protest,D-l Aurelian Botezatu se exprimă cuurmătoarele cuvinte: „preotul Ki-prian a părăsit Biserica oficială toc-

mai pe motivul apartenenţei acesteia la mişcareaecumenistă, iar acum le consideră Sfinte Taine deplinvalide! De neînţeles extremele între care oscileazăînvăţătura de credinţă a IPS Kiprian!” Autorul acestorafirmaţii trebuie informat asupra faptului că ÎPS Kiprian,preşedintele Sinodului Bisericii de Stil Vechi din Grecia apublicat un număr de 14 cărţi cu conţinut apologetic şidogmatic, în care mărturiseşte poziţia ortodoxă patristică,situându-se în mod cert şi fără vreun dubiu împotrivamişcării ecumenice. De altfel, el intră sub omoforul ÎPSAvxentie în anul 1969 tocmai din motivul infiltrării ecu-menismului în Biserica de stil nou a Greciei. La o analizăobiectică a eclesiologiei Sinodului în Rezistenţă, apărutesub semnătura sinodului ÎPS Kiprian, denumită „TezeKiprianite” nu poate fi vorba de nici un fel de învăţătură„anticreştină, eretică, blasfemietoare, total opusă învă-ţăturii Bisericii noastre” după cum se precizează de cătreautorul în cauză.

Şi încă un argument împotriva acuzaţiilor mincinoasela adresa Bisericii-soră din Grecia: cum se poate vedea şiaccesând pagina de internet a Sinodului în Rezistenţă,Mănăstirea Sfinţii Kiprian şi Iustina din Filli, Attica, se-diul mitropolitan şi totodată cel mai important aşezământmonahal al Bisericii de Stil Vechi din Grecia, cu bine-cuvântarea ÎPS Kiprian, anual au loc mai multe con-ferinţe, deschise publicului credincios, la care se dezbatprobleme de mare actualitate, atât cele ce ţin de orga-nizarea internă a Bisericii, cât şi cele ce privesc traiectoriaecumenică şi dimensiunile apostaziei Bisericilor de stil

(†1992) Î.P.S. Silvestru Onofrei şiKiprian de Oropos şi Filli

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 6

nou implicate în dialogul inter-religios. Aceste conferinţesunt filmate şi traduse în câteva limbi de circulaţie inter-naţională, ele constituind un excelent material de studiu,obiectiv şi bine întemeiat pe patristică, foarte folositorpentru orice credincios ortodox tradiţionalist, care trebuietotodată să fie foarte bine informat cu privire la acesteprobleme destul de acute ale Ortodoxiei de astăzi.

Despre hirotoniile de arhierei din cadrul Bisericii deStil Vechi din Grecia, aduse în discuţie de D-l Botezatu,se ştie că aceastea au constituit, într-o oarecare măsură,punctul de cotitură în istoria Sinodului, pentru faptul căÎPS Avxentie a dat binecuvântare verbală pentru săvârşireaacestora, deşi mai târziu a manifestat reţineri faţă de noilehirotonii întru preoţie şi arhierie, făcute la iniţiativaEpiscopului Kalist de Corinth şi a altor membri sinodali.Puţin înainte de trecerea sa la cele veşnice, ÎPS Avxentiea confirmat totuşi plinătatea acestor hirotonii, făcute înanul 1979 (printre care şi cea a Episcopului Kiprian), re-cunoscându-le validitatea. De aici însă, şi până la a faceafirmaţia gratuită că „gruparea Kalistită avea ca prim o-biectiv hirotonia în arhiereu de atunci a preotuluiKiprian” – aşa după cum se susţine în scrisoarea desprecare ne este vorba, este cale lungă.

În acest context, având la bază neînţelegerile legate denerecunoaşterea oficială a hirotoniilor făcute în 1979 decătre ÎPS Kalist şi ceilalţi episcopi din Sinod, s-au creatmai multe grupări bisericeşti - mai multe sinoade, încadrul Bisericii de Stil Vechi din Grecia. Acest lucru nu sedatorează însă unor schimbări de ordin eclesiologic, ca-nonic sau dogmatic. Potrivit mărturiilor episcopilor actualiai Bisericii de Stil Vechi din Grecia, se ştie că ÎPS Kalistnu s-a mai întors niciodatăîn mijlocul Sinodului con-dus de Arhiepiscopul Av-xentie. El se va desprindede Sinodul Arhiepiscopu-lui Avxentie, fiind ales mi-tropolit al Sinodului în Re-zistenţă, din care făcea par-te şi preasfinţitul Kiprian.

Comuniunea euharis-tică dintre B.O.S.V.R şiBiserica Ortodoxă de stilvechi din Grecia, al căreiîntâistătător era ÎPS Kalist,s-a înfăptuit la 30 octom-brie 1979, sub arhipăsto-rirea Sfântului Ierarh Gli-cherie, care l-a împuter-nicit pe preasfinţitul Sil-vestru Onofrei să facă toa-te demersurile necesare împlinirii acestei unităţi întruHristos.

La 31 octombrie 1979, în biserica Mănăstirii din Fillis-a scris o pagină pururea spre aducere-aminte, săvâr-şindu-se o sfântă liturghie la care au luat parte preasfinţitulSilvestru, alături de tot Sinodul în Rezistenţă, condus deMitropolitul Kalist. Odată cu aceasta, au fost recunoscuteşi toate hirotoniile făcute în cadrul Bisericii noastre, în-cepând cu anul 1956 (cele făcute de Mitropolitul Galac-tion Cordun), fără a se săvârşi vreo hirotesie (deci fără ase săvârşi vreo validare a hirotoniilor). Actul de recu-

noaştere a hirotoniilor din Biserica noastră, cât şi cel cuprivire la comuniunea liturgică, a fost semnat de: ÎPSKalist (în calitate de Mitropolit şi Preşedinte al Sinodului),precum şi de episcopii: Antonie de Megara, Kiprian deOropos, Maxim de Magnezia, Calinic de Achaia, Mateide Oenoe, Ghermano de Aeolia, Calinic de Dodecanese,Mercurie de Cnossos şi Caliopie de Pentapolis.

Având în vedere cele de mai sus, afirmaţia următoarea D-l Botezatu sună cel puţin ridicol: „arhiereii Mitro-poliei Slătioara, primesc hirotesia de la arhiereii Sino-dului Kalistit din Grecia, fapt ascuns cu multă grijăpână astăzi poporului credincios”. Nu este nimic deascuns, de vreme ce în Biserica noastră nu au fost nici unfel de hirotesii! Mai mult, aducem la cunoştinţa credin-cioşilor că în anul 1992, cu prilejul canonizării SfântuluiIerarh Ioan Maximovici, şi Biserica Rusă din AfaraGraniţelor a recunoscut hirotoniile din Biserica noastră.Actul de recunoaştere a hirotoniilor şi de începere acomuniunii dintre Bisericile noastre surori a fost semnatde Mitropolitul Vitalie Oustinov, în calitate de Preşedinteal Sinodului; de Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles;Arhiepiscopul Antonie de San Francisco şi al Americii deVest; Arhiepiscopul Lavru de Siracuza, precum şi deepiscopii: Veniamin de Cermonosk, Daniel de Erie,Valentin de Suzdal şi Vladimir, Ilarion de Manhattan,Mitrofan de Boston şi episcopul Grigorie.

Din partea Bisericii noastre, la acest moment solemn,au fost invitaţi doi episcopi în calitate de martori; eu, încalitate de Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii şi prea-sfinţitul Demosten, însoţiţi fiind de părintele arhimandritChiprian ca translator. La 27 noiembrie/10 decembrie

1992 am slujit primasfântă liturghie arhiereas-că de comuniune cu Bise-rica Rusă din Afara Gra-niţelor, şi nici de data a-ceasta nu a fost vorba denici un fel de hirotesii.

Pentru a se convinge defalsitatea celor enunţate deD-l Botezatu, care afirmăcă: „Pe considerentestrict personale, fără te-mei duhovnicesc eclesio-logic sau canonic, maicurând cred pe o relaţiede prietenie cu Episco-pul Kiprian, Sinodul Bi-sericii noastre hotărăşteunilateral să renunţe laprima comuniune, ur-

mând în schismă şi erezie pe Mitropolitul Kiprian,aducând astfel asupra Bisericii noastre anatema, bles-temele şi caterisirile căzute peste acesta, la care seadaugă şi condamnările Sinodul din care s-a rupt şidepunererea din treaptă a acestuia!”, cititorii trebuie săfacă apel la dreapta judecată. În mod oficial, nu avemcunoştinţă ca episcopul Kiprian să fi împărtăşit anumiteconvingeri sau idei eretice, care să aducă modificare sauştirbire în dogma Bisericii Ortodoxe, dat fiind faptul călegătura între Biserica noastră şi cea greacă s-a realizatdupă cercetarea amănunţită a canonicităţii, a rânduielilor

Î.P.S. Kalist de Corinth, în vizită la Sfântul Glicherie, aflat pe patul de suferinţă. Anul 1984

7TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

bisericeşti şi a dogmatismului respectat de Sinodul condusde ÎPS Mitropolit Kalist. Şi cum tocmai episcopul Kiprianfusese însărcinat cu realizarea demersurilor canonice şiadministrative în vederea începerii acestei comuniuni,orice posibilă abatere de la adevăr pe care ar fi putut-oavea, am fi sesizat-o. Altfel spus, dacă ar fi avut rea cre-dinţă, ar fi ieşit la iveală imediat, tocmai pentru faptul căel fusese numit să poarte dialogul cu noi. Mai mult, nicinu avem cunoştinţă despre faptul că episcopul Kiprian arfi fost condamnat şi depus din treaptă de vreun Sinodbisericesc din Grecia, aşa cum autorul scrisorii susţinemai sus. Oricum, ca o adăugire, trebuie să spunem căDreptul bisericesc prevede ca un episcop (dacă situaţia ocere), să fie judecat şi condamnat doar de Sinodul din careface parte (deci o jurisdicţie nu se poate amesteca înrânduielile altei jurisdicţii).

Încetarea comuniunii li-turgice cu Biserica OrtodoxăRusă din Afara Graniţelor s-adatorat dialogului acesteia cuPatriarhia Moscovei (afectatăde tendinţe ecumeniste, mo-derniste şi serghianiste), încare aceasta s-a implicat, ce acondus la unificarea celordouă Biserici, fapt concre-tizat la data de 17 mai 2007,când actul de unificare a fostsemnat, într-o procesiune so-lemnă, ce a avut loc la Mos-cova, în Catedrala Hristos-Mântuitorul, de către întâi-stătătorii Alexei II (din parteaPatriarhiei de Moscova) şi Lavru (din partea BisericiiOrtodoxe Ruse din Afara Graniţelor).

După anul 1979 (mai exact în 1984), datorită faptuluică în Biserica Greacă de Stil Vechi fuseseră hirotoniţiepiscopi „nevrednici” (ne limităm la acest epitet), SfântulSinod aflat sub conducerea ÎPS Kalist se dizolvă în diferitegrupări. În condiţiile în care Mitropolitul rămâne izolat şiaproape singur la cârma Bisericii, patru dintre arhiereiidin fostul lui sinod trec sub omoforul ArhiepiscopuluiGherontie. Singurii care continuă activitatea sinodală aMitropolitului Kalist sunt episcopii Kiprian şi Ioan.Despre episcopul Ioan se ştie (şi nu s-a ascuns niciodată!)că a fost cu adevărat călugăr catolic, fiind hirotonit preotîn Patriarhia Moscovei, unde, nu ştim în ce condiţii a fostprimit numai prin mirungere! Odată ajuns în Biserica deStil Vechi din Grecia, a fost botezat şi hirotonit diacon,preot şi episcop. Deci, episcopul Ioan (Giovanni, cum estenumit în scrisoare) a fost hirotonit după botez de arhiereiidin Biserica Greacă de Stil Vechi, iar nu de ereticiinestorieni, după cum susţine autorul. Probabil, cu ereticiinestorieni ar fi avut legături înainte de a se converti laOrtodoxie.

În aceste condiţii, totuşi B.O.S.V.R. nu rupe co-muniunea cu Mitropolitul Kalist. Pe de altă parte, situaţiapolitică efectivă din România acelui moment, marcată detotalitarismul şi teroarea comunistă, nu permitea epis-copilor noştri să se deplaseze în Grecia pentru săvârşireaslujbelor în comun. Nici Mitropolitul Kalist, destul de îna-intat în vârstă şi suferind, nu a mai putut veni în România.

Dintre continuatorii fostului Sinod al MitropolituluiKalist, singurul care menţine relaţia de comuniune cuBiserica noastră rămâne episcopul Kiprian, mai târziudevenit mitropolit. Mitropolitul Gherontie nu a arătatniciodată vreun interes faţă de Biserica noastră. Mi-tropolitul Kalist se va retrage din slujirea arhierească, iarmai târziu se va despărţi şi de Sinodul Mitropolitului Ki-prian, rămânând complet izolat şi fără sinod până lamoarte.

În perioada comunistă, Mitropolitul Kiprian a fost dedouă ori arestat şi exilat din România, pe motivul veniriisale aici, cu scopul de a întări relaţiile de comuniune cuBiserica noastră. În pofida greutăţilor de comunicare şi apiedicilor puse în cale de autorităţile comuniste, întreSinodul în Rezistenţă, condus de Mitropolitul Kiprian şi

B.O.S.V.R. s-a creat o puter-nică legătură duhovnicească,cu binecuvântarea SfântuluiGlicherie şi strădaniile de-puse de preasfinţitul SilvestruOnofrei.

În scrisoarea D-lui Bote-zatu, noi, arhiereii SinoduluiB.O.S.V.R. suntem numiţi„nevrednici de a păstoriBiserica”. Nu vreau să nu-mesc această ieşire a auto-rului altfel decât îndrăznealăşi obrăznicie necugetată, şitotodată să îi răspund că Bi-serica noastră a ajuns până înzilele noastre, prin Darul luiDumnezeu, nevătămată de

vreun eres şi neatinsă de duhul lumesc. Acest lucru nu sedatorează nici obrăzniciei şi nici bârfelor unor criticiîndrăzneţi, ci suferinţelor şi jertfei ierarhilor de azi sau alecelor deja mutaţi la Domnul. Cu ce cuget, Domnule Bo-tezatu, îndrăzniţi a numi nevrednic pe preasfinţiţii Paho-mie Morar, Evloghie Oţa, Meftodie Marinache sau peînsuşi Sfântul Glicherie? Mă rezum a-i aduce aici în dis-cuţie doar pe cei mutaţi din această viaţă, pentru a nu tul-bura pe cei a căror jertfă se vrea anonimă, din smerenieadevărată. Aceşti uriaşi duhovniceşti, cărora nu suntemvrednici nici măcar a le pomeni numele, cu atât mai multa-i ponegri prin cuvinte nedemne, au suferit chinurile tem-niţelor comuniste, foamea, sete, frigul şi lanţurile caretăiau în carnea vie a trupurilor lor, pentru a nu trăda Bise-rica şi sufletele creştinilor!

Oare Sfântul Glicherie a dat dovadă de orbire duhov-nicească, atunci când a dat binecuvântare pentru începereacomuniunii cu Sinodul în Rezistenţă? Cum se face căSfântul Glicherie nu a găsit nici schismă şi nici erezie înBiserica greacă cu care suntem în comuniune?

Până la construirea unei pledoarii întemeiate a acu-zatorului nostru, afirmaţiile sale privind erezia şi schismaSinodului în Rezistenţă rămân nefondate, iar cât priveştefaptul că „în Grecia există astăzi aprox. 20 de bisericipe stil vechi”, ceea ce este exagerat, acest lucru nupriveşte Sinodul în Rezistenţă, nu ne priveşte nici pe noi(atâta vreme cât nu avem părtăşie cu ele), şi cu atât maipuţin ar trebui să îl privească pe D-l Botezatu.

Autorul scrisorii consideră „Tezele Kiprianite” drept„eretice, unanim condamnate de toate Bisericile

Anul 1992 - semnarea actului dintre B.O.S.V.R. şi BisericaRusă din Afara Graniţelor, prin care se recunosc hirotoniilesăvârşite în Biserica noastră, începându-se şi comuniunea

liturgică dintre cele două Biserici.

8

Ortodoxe Tradiţionaliste şi Sinodul din care s-adesprins”. Noi, Sinodul B.O.S.V.R., în urma cercetăriilor amănunţite din punct de vedere canonic şi dogmatic,

nu le putem condamna şi nici nu le putem numi eretice.Singura diferenţiere între eclesiologia Bisericii noastre şicea a Sinodului în Rezistenţă, aflat sub omoforul ÎPSKiprian, apare în legătură cu primirea schismaticilorcalendarişti (de stil nou) în sânul Bisericii Ortodoxe de StilVechi.

Sinodul Bisericii soră, apelând la pogorământul (ico-nomia) bisericească, îi reprimeşte pe aceştia fără mi-rungere, întrucât în Biserica lor nu au fost înregistrate eve-nimente contradictorii precum cele din România, când înanii 1926 şi 1929 Paştele s-a prăznuit la o dată ce a sfidathotărârile Sinodului I de la Niceea. Deci, ca urmare aacestor evenimente în B.O.R., la care se adaugă alte aba-teri canonice, care duc la pierderea Darului SfântuluiDuh, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi (precum botezulprin stropire sau turnare, fără cele trei afundări, cununiilemixte, rugăciunile ecumenice cu ereticii, etc), SfântulSinod al Bisericii de Stil Vechi din România, adoptă prin-cipiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi, după canonul 1 alSfântului Vasilie cel Mare, primeşte pe schismaticii de stilnou care se întorc la Ortodoxie prin Taina Ungerii cuSfântul şi Marele Mir.

Ziarul „Universul”, într-unul din numerele sale dinanul 1929, prezenta actul oficial, prin care delegatul Patri-arhiei Ecumenice a Constantinopolului, mitropolitul Hri-sant, înmâna patriarhului Miron Cristea, documentul princare patriarhia Ecumenică acuza de schismă (deci numeaschismatică) Biserica Ortodoxă Română, datorită neres-pectării condiţiilor pascale întărite la Sinod I de la Niceea.

De vreme ce în Biserica lui Hristos taina mântuiriioamenilor se lucrează prin cele două principii - cel alscumpătăţii şi cel al iconomiei (pogorământului), acestediferenţe dintre practica Bisericii noastre şi cea de stilvechi din Grecia, nu reprezintă o piedică în calea comu-niunii liturgice, atâta vreme cât Biserica soră din Grecia seconduce după calendarul şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi, res-pingând comuniunea cu Ortodoxia oficială şi alte Bisericischismatice sau eretice, precum şi toate curentele ino-vatoare şi moderniste.

Iar, dacă eclesiologia Bisericii de Stil Vechi dinGrecia, tot conform principiului iconomiei Sfinţilor Pă-rinţi, numeşte pe schismatici „mădulare bolnave” fiind înaşteptarea unui viitor sinod spre condamnarea acestora,noi, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în conformitate cuprincipiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi pentru a menţinepuritatea credinţei Ortodoxe în Biserica noastră, con-siderăm deja osândiţi de tribunalul sinodal bisericesc alSfinţilor Părinţi, pe cei care s-a abătut de la TradiţiaBisericii Ortodoxe şi au primit noul calendar papist.

(†1979) Preasfinţitul Evloghie Oţa alături de SfântulGlicherie în anul 1967, imediat după

eliberarea din închisoare

(†2006) Preasfinţitul Pahomie Morar


9

Aflat la sediul Mitropoliei Slătioara cu prilejul prăz-nuirii Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, Prea-sfinţitul episcop Evloghie Sibianul a acceptat să răspundăunor întrebări puse de redacţia revistei Tradiţia Ortodoxă.

Preasfinţite, în aceste vremuri tulburi pe care le trăim,din ce în ce mai mulţi oameni vin către Hristos, văzând înBiserica Ortodoxă singurul liman de scăpare. Ei vin în-setaţi de adevăr; vin cu multe întrebări şi au nevoie de pro-povăduirea cuvântului lui Dumnezeu. În numele lor, aşvrea să ne spuneţi ce este mântuirea sufletului şi cum sepoate dobândi ea astăzi?

Cuvântul mântuire are sensul de scăpare, izbăvire dela pedeapsa iadului şi din moartea cea veşnică, şi ea trebuisă fie scopul vieţii fiecărui credincios ortodox. Raiul pier-dut prin păcatul strămoşesc nu poate fi răscumpărat cunici o bogăţie lumească, însă se poate deschide iar, pri-mind într-însul sufletele mântuite ale celor ce au ştiut, înrăstimpul vieţii lor pământeşti, că scopul nostru este în-dumnezeirea, adică dobândirea Duhului Sfânt.

Dar mântuirea nu este un lucru cese poate câştiga stând cu mâinileîncrucişate şi nefăcând nimic. Ea esteo luptă cu noi înşine, cu firea noastrăcea căzută; cu ispitele ce vin din lu-mea ce ne înconjoară, dar şi cu săge-ţile lumii nevăzute, ţintite asupra noas-tră de viclenii diavoli. Ea este scopulfinal, iar mijloacele prin care o pu-tem dobândi sunt nenumărate. Porun-ca de căpătâi pentru cel ce vrea să semântuiască ne-o arată chiar Prooro-cul David, ce spune: „Fereşte-te de răuşi fă bine, caută pacea şi o urmeazăpre ea” (Ps. 33, 14).

Putem oare să săvârşim acestbine, de vreme ce suntem supuşi neîn-cetatelor uneltiri ale vrăjmaşului, carevede cum Raiul din care a căzut prinneascultare, se împodobeşte încă şi înzilele noastre, prin sfinţii neamuluiomenesc? Dumnezeu însă nu îngă-duie diavolului să ne ispitească pentru a ne pierde, ci casă dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică mă-reţie luptei, ca omul fiind ispitit să se încununeze mai mult.Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Diavolul e rău, recu-nosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntemcu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i primej-die decât acelora care şi-o însuşesc”.

În Sfânta Evanghelie, există o pildă foarte frumoasăşi adâncă, şi anume aceea despre zizanii, adică neghine.Poate mulţi dintre cititorii noştri o cunosc, fiindcă ea seciteşte în Biserică la privegherea săvârşită în cinstea So-borului Sfinţilor Arhangheli (8/21 noiembrie). În aceastăpildă se vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor, care este ase-menea omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa.

La ceasul de odihnă al slugilor ce păzeau ţarina, au venitvrăjmaşii omului, şi a semănat zizanii între grâu, ducân-du-se apoi. Seminţele rele nu s-au cunoscut decât în clipaîn care semănăturile au făcut rod. Atunci slugile stăpâ-nului au văzut că unele plante au spic, iar altele au făcutseminţe negre şi vătămătoare, şi au spus despre aceasta se-mănătorului: Doamne, au n-ai semănat sămânţă bună în ţa-rina ta, dară de unde are zizanii? Iar el le-a zis lor: Unom vrăjmaş a făcut aceasta. Iar slugile au zis lui: Vrea-veidar să mergem să le plivim? Iar el a zis lor: Ba, ca nucumva plivind zizaniile, să rupeţi şi grâul împreună cu dân-sele. Lăsaţi să crească amândouă împreună până la se-ceriş, şi atunci la vremea secerişului voi zice secerăto-rilor: Pliviţi întâi zizaniile, şi le legaţi snopi, ca să le ardempre dânsele; iar grâul îl adunaţi în jitniţa mea (Mt. 13, 27-30).

Cu toţii ştim ce este neghina - acea buruiană ce creştelaolaltă cu grâul, în lanuri, având aceeaşi înălţime cu ce-realele, şi care creşte amestecându-se şi deghizându-se cumare măiestrie, printre plantele bune de grâu. Seminţele

ei, adică rodul, sunt însă otrăvitoare;atât de multă otravă există în aceastăplantă, încât în timpul înfloririi, pâ-nă şi florile ei degajă nişte substanţecare pot dăuna faunei din zona res-pectivă. Iată deci cum două lucruricare ar trebui să fie pline de gingăşie(floarea), sau pline de bogăţie (ro-dul), sunt de fapt nu numai lipsite devreun folos pentru semănător, bachiar păgubitoare.

Să ne gândim o clipă la sensul du-hovnicesc al acestei rânduieli dum-nezeieşti: de ce a îngăduit Dumne-zeu ca aceste plante să crească împre-ună? De ce nu a creat oare lanuri se-parate de grâu şi neghină? Sau de cea slobozit ca cei răi să fie amestecaţicu cei buni? El n-a dăruit un alt pă-mânt celor răi, ci a amestecat pe uniicu alţii – grâul cu neghinele, săvâr-şind astfel o lucrare de un mare folos,

fiindcă cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora,care încearcă să îi abată de la calea dreaptă spre rău. ŞiSfântul Apostol Pavel spune că vor fi rătăciri între creştini,ca cei statornici să se vădească mai strălucitori, prin acesteispite ce vin asupra lor.

Credinţa singură poate mântui pe om? Există oaretipare de sfinţenie, ce pot fi urmate?

Mântuirea nu o dobândim numai prin credinţă, ciprin credinţă însoţită de fapte. Revenind la asemănareacu lumea văzută, dacă vreţi, credinţa este copacul, iar fap-tele sunt florile. Florile unui copac bun (adică fapteledreptei credinţe) sunt bune şi folositoare, fiindcă ele aducrod bun (mântuirea). Nu la fel putem spune despre florileunui copac rău, otrăvitor (aşa-zisele „fapte creştineşti”

De vorbă cu Preasfinţitul episcop Evloghie Sibianul

Preasfinţitul episcop Evloghie Sibianul


10

ale ereticilor, sectarilor şi păgânilor). Ele aduc roade otră-vitoare, pe care până şi animalele le ocolesc.

Cu toţii am întâlnit în viaţă diferite persoane pe carele-am remarcat datorită blândeţei, modestiei ori mărini-miei lor. Dar această bunătate pur omenească, izvorâtă nudin dreapta credinţă şi dreapta măr-turisire, ci dintr-o structură psiholo-gică echilibrată (sau al auto-suges-tiei, cum e cazul în yoga), nu poatefi mântuitoare. Să nu se înşele ni-meni, văzând „răbdarea”, „înfrâna-rea”, „milostenia” sau chiar „minuni-le” făcute de vrăjitori, yoghini, guru,lideri de secte şi papi eretici: niciunul dintre aceştia nu va moşteni Îm-părăţia Cerurilor, decât dacă se valepăda de rătăcire şi va veni cătreBiserica lui Hristos.

Chiar dacă se auto-declară„creştini”, cei pomeniţi mai sus nuvor avea parte de mântuire, fiindcăşi dracii cred în Dumnezeu, daraceastă credinţă nu îi mântuieşte, ciîi face să se înfricoşeze pentru cea-sul de Judecată. Ei au căzut din as-cultare, din pricina mândriei, pecând credinţa presupune ascultarefaţă de poruncile lui Dumnezeu.

Îndeplinirea poruncilor lui Dum-nezeu întăreşte credinţa în noi, pre-cum ştim de la Dreptul Avraam,fiindcă fapta lui de a asculta deDumnezeu şi de a aduce pe Isaac cajertfă pe altar, a fost o manifestarea credinţei lui desăvârşite.

Cât despre tipare de sfinţenie, nu aş putea spune căexistă aşa ceva. Există însă modele de urmat, şi spre aces-tea trebuie să tindem pururea, să năzuim cu tot cugetul şisufletul nostru, în fiecare clipă a existenţei noastre. Mode-lul original şi cel mai desăvârşit este, desigur, Domnul şi Mân-tuitorul nostru, Iisus Hristos - Dumnezeu desăvârşit şi Omdesăvărşit, Cel ce S-a răstignit pe Crucea Golgotei, ascul-tător făcându-Se voii Tatălui, până la moarte, şi Care ne vaîntâmpina în ceasul înfricoşat al Judecăţii, purtând semneleînsângerate ale cuielor şi ale spinilor. Avem modele şi pe Mai-ca Domnului, pe Sfinţii lui Dumnezeu, cei ce şi-au dobân-dit mântuirea dăruind Ziditorului lor, prin jertfă de sine, totce aveau mai bun.

În lumea de neghine de care erau împresuraţi, acestediamante ale cetelor sfinţilor, au strălucit fiecare prin câteo virtute, pe care au lucrat-o până la desăvârşire. Ei şi-auclădit această casă a faptelor bune având ca temelie peHristos, Piatra cea din capul unghiului, dar nu au neglijatnici celelalte îndatoriri duhovniceşti ale creştinilor: postul,milostenia, înfrânarea, curăţia, precum şi toată fapta bună.

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava s-a mân-tuit prin mucenicie. Ştim cu toţii din viaţa sa, că el a fostcrescut de părinţi ortodocşi, fiind hrănit din fragedă prun-cie cu laptele dreptei credinţe. Prima condiţie fusese deci

îndeplinită: Sfântul Ioan era asemenea unui pom răsăditlângă izvoarele apelor. Trebuia de-acum să înflorească şi sărodească. Aici vine prinosul, jertfa de sine, adică bunătateaşi blândeţea sa, izvorâte din preaplinul inimii sale iubitoarede Hristos. Călătorind cu o corabie de neguţători, el însuşi

făcând negoţ cinstit, pentru agoni-seala sa zilnică, era văzut adeseorirugându-se lui Dumnezeu, postind,fiind blând şi plecat către toţi, les-ne apropiat tuturor, făcând milos-tenie către toţi, miluind pe toţi ceilipsiţi ce erau în corabie, îndestu-lându-i cu cele de nevoie. Pe cei bol-navi îi mângâia, dându-le cele denevoie din averile lui şi întinzân-du-le mână de ajutor în toate.Ochii lui pururea erau plini de la-crimi şi, izvorând totdeauna la-crimi, îşi zicea: „De vei milui pe fra-tele tău cel ce pătimeşte rău, miluitvei fi şi tu de Dumnezeu. Cum veimângâia pe cel întristat, aşa vei fişi tu mângâiat de Dumnezeu”.

Văzând faptele sale bune,Domnul l-a ales pentru ultima şi ceamai grea luptă a sa: mărturisireaPreasfânt numelui Său, în faţa nea-murilor necredincioase şi eretice.Ce a urmat este aidoma pătimirilorcelorlalţi mucenici, cu care şi acumse sălăşluieşte în curţile desfătateale Raiului. Fermentul însă – să-mânţa cea bună care a rodit spre mân-tuire a fost deci virtutea sa creşti-nească, dragostea, mila şi bunăta-

tea, care s-au hrănit din pământul mănos al dreptei credinţe.El şi-a oferit necondiţionat dragostea sa celor din jur,iubindu-i pe toţi ca însuşi pe sine, sau chiar mai mult decâtpe sine. El nu a pus condiţii, aşa cum punem noi, atuncicând răsplătim cu bine doar celor ce ne fac bine, iar pe ceice ne fac rău, nu numai că nu le arătăm bunătate în schimb,aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie, ci ţinem minte răul,ba chiar urzim planuri de răzbunare, care nu au nimic încomun cu viaţa întru Hristos.

Mulţi poate se plâng, că acest lucru este prea anevoiospentru ei. În Tradiţia Bisericii avem însă şi pilde de oamenimântuiţi fără jertfă văzută, sângeroasă ori prin fapte ale mi-lei trupeşti, ci prin lucrările lor lăuntrice, de multe ori ră-mase necunoscute celor din preajma lor. Patericul egipteanistoriseşte următoarea întâmplare: Lângă un bătrân oare-care vieţuia un frate care era cam leneş. Acesta, urmând sămoară, zăcea în preajma unuia din părinţi, şi îl vedea bă-trânul uşor ieşind din trup. Vrând bătrânul a încredinţa pefraţi, i-a zis lui: „Frate, să mă crezi, că noi toţi ştim, că n-aifost frate nevoitor spre postire şi cum de ieşi aşa cu osârdiedin trup? Fratele i-a răspuns: cred, părinte, că adevărat aizis, dar de când m-am făcut monah nu mai ştiu să fijudecat pe vreun om. Deci vreau să zic către Dumnezeu:Tu ai zis, Stăpâne, nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, lăsaţi

Paraclisul Mănăstirii „Acoperământul MaiciiDomnului” din loc. Şelimbăr, în apropiere de

Sibiu, în iarna anului 2009. Aşezământulmonahal, care este totodată şi reşedinţă episcopală,a fost ridicat în întregime prin străduinţele întregii

obşti, în frunte cu preasfinţitul Evloghie.


11

şi vi se va lăsa vouă!” Zis-a lui bătrânul: „Pace ţie, fiule!”Şi s-a mântuit fără osteneală.

Ce putem spune mai mult decât că Dumnezeu, înmarea Sa bunătate şidreptate, a lăsat şi celorneputincioşi trupeşte pri-lej să se mântuiască. Ni-meni nu va putea spunecă nu s-a putut mântuidin cauză că a fost slabori bolnav cu trupul, şinu s-a putut nevoi prinpost, priveghere sau ru-găciune. Nimeni nu vaputea spune că nu s-aputut mântui fiindcă afost sărac şi nu a pututface milostenie, ori că afost fricos şi s-a temutde mărturisirea credin-ţei. Vedem mai sus ocale foarte lesnicioasă de a merge la Rai: neosândirea,adică ţinerea limbii, nejudecata asupra aproapelui, dar şiiertarea, nepomenirea de rău.

Pot avea mântuire cei ce rătăcesc de la dreapta cre-dinţă, sau cei care nici măcar nu cred în Dumnezeu?

Sfântul Ignatie Briancianinov scrie în una dintre lu-crările sale aşa: „Ce spectacol vrednic de plâns în hohote:creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul.Rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în nu-meroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care ecreştin nu doar cu numele, ci şi în faptă! Mulţi creştini vor-besc despre mântuire, dar habar nu au ce este mântuirea,nu ştiu de ce au nevoie pentru a se mântui, nu-L cunoscpe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre!”

Sfinţii Părinţi spun că există un singur mijloc demântuire: Răscumpărătorul, adică Mântuitorul Hristos!Dacă Drepţii din Vechiul Testament, care credeau în Mân-tuitorul ce urma să vină; dacă chiar şi ei se pogorau îniad, cum putem crede că păgânii, mahomedanii, iudeii şiateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Mesia Hris-

tos, vor căpăta mântuirea, atâta vreme cât ei sunt vrăjmaşiai Lui şi nu cred în El? Cum să se mântuiască ereticii,care au sfâşiat veşmântul lui Iisus Hristos şi L-au pogorât

din starea de Fiu al luiDumnezeu în cea decreatură? Fără Hristosşi fără dreapta credinţăOrtodoxă nu ne putemmântui. Singura calespre Împărăţia lui Dum-nezeu, Lumina cea nea-pusă din veac, estedreapta credinţă ortodo-xă. Singurul adevăr estecel propovăduit pe Sfin-ţii Părinţi la cele şaptesoboare ecumenice şi lo-cale, iar viaţa veşnică estecununa primită de laHristos pentru credinţaîn El şi faptele cele bu-

ne făcute întru numele Său. De care cunună şi pe noi petoţi să ne învrednicească, prin Darul Său. Amin.

jjjjdJJJJ

Biserica mare a mănăstirii din Şelimbăr, aflată în construcţie în vara anului 2009

Maica Domnului „Rai Cuvântător”, frescă din paraclisul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului”

Tradiţie şi modernism în Biserica Ortodoxă (I)Tradiţia în Biserică

În rândul ortodocşilor există astăzi multă ignoranţă şi confuzie, cu privire la Tradiţie şi la legătura dintre ea şiBiserică; la modul cum este ea percepută de către heterodocşi. Oamenii caută să îşi răspundă la întrebarea: „Oareputem fi credincioşi Tradiţiei, şi în acelaşi timp modernişti, adică în pas cu vremurile?” Un rezultat direct al acesteiignoranţe este tocmai starea de confuzie şi tulburare, ce există în rândurile ortodocşilor, şi nu în ultimul rând, o atitu-dine de dispreţ şi desconsiderare în privinţa Sfintei Tradiţii. Toate acestea sunt, în ultimă instanţă, neghine semănatede urâtorul de bine - adevărate primejdii în calea mântuirii sufletului.

Ce este Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe?

Pentru a înţelege ce reprezintă Tradiţia, trebuie ca mai întâi să o separăm de celelalte genuri de tradiţii (obiceiuri)omeneşti. Sfânta Tradiţie îşi are obârşia la Dumnezeu. Ea este revelaţia dumnezeiască, arătată direct, prin propovă-duirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, adică al lui Iisus Hristos, ori prin mijlocirea Sfinţilor Prooroci şi Apos-toli, în vreme ce tradiţiile omeneşti sunt un produs al minţii omului, de-a lungul veacurilor. Însuşi Hristos Domnul


12

ne arată lămurit că între cele două tradiţii sunt deosebiri,atunci când îi mustră pe cărturarii şi fariseii lui Israil, cedispreţuiau dumnezeiasca Tradiţie, îmbrăţişând-o pe ceaomenească, zicându-le: „Că lăsând porunca lui Dumnezeu,ţineţi aşezământul Bătrânilor”(Marcu 7, 8). Iar Sfântul Apostol Pa-vel, asemenea îi învaţă pe Colo-sseni, spunând: „Socotiţi ca să nuvă fure pe voi cineva cu filosofia, şicu înşelăciunea deşartă, după pre-dania oamenilor, după stihiile lu-mii, şi nu după Hristos” (Col. 2, 8),ori pe Tessaloniceni: „şi porun-cim vouă, fraţilor, întru numeleDomnului nostru Iisus Hristos, săvă feriţi voi de tot fratele ce umblăfără de rânduială, şi nu după pre-dania care a luat de la noi” (II Tes.3, 6). Din toate aceste izvoare scrip-turistice, precum şi din altele, de-curg două concluzii: Sfânta Tra-diţie este mai presus de orice înţe-lepciune omenească, fiind singuracălăuză sigură a vieţii în Hristos, iartradiţiile omeneşti pot fi date la oparte, atunci când devin potrivniceporuncilor dumnezeieşti.

Părinţii şi scriitorii Bisericii ne spun că Tradiţia esteformată din cuvântul scris al lui Dumnezeu, adică Scrip-turile, ce s-au păstrat în moştenirea sfântă a Bisericii, darşi din cel nescris, propovăduit de către Sfinţii Apostoli, ces-a păstrat în Canoanele Sfintelor Soboare a toată lumea,precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi purtători de Duh.Despre existenţa unei bogate Tradiţii Apostolice ne aducmărturie cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, scrise lasfârşitul Evangheliei sale: „Sunt încă şi altele multe câtea făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumeaaceasta (mi se pare) că nu ar încăpea Cărţile ce s-ar fiscris” (Ioan 21, 25).

Tradiţia şi Ortodoxia

Biserica Ortodoxă a păzit cu credincioşie Sfânta Tra-diţie de-a lungul veacurilor, ca pe o vistierie de mult preţ.

Din prima clipă a existenţei sale,Biserica a mărturisit lumii că, maipresus de vremuri, Credinţa sa varămâne neschimbată. Aşa se facecă, încă din timpurile apostolice şipână în zilele noastre, dogmele şisfintele aşezăminte au rămas ace-leaşi, fiind prin ele însele o trăsă-tură a Bisericii dreptslăvitoare. Sec-tele protestante, dimpotrivă, res-ping forma nescrisă a Sfintei Tra-diţii, recunoscând doar SfântaScriptură, pe care o interpreteazăînsă potrivit rătăcirii lor. NegareaTradiţiei a fost ceva dezastruos,pentru că a dus la pierderea uneicomori care are o importanţă co-vârşitoare pentru mântuire (con-form Sfântului Nectarie al Eghinei –„Două studii”, pag. 71-72).

Tradiţia, Soboarele şi Sfinţii Părinţi

Sfintele Soboare nu numai că au folosit TradiţiaApostolică, dar de asemenea au ştiut ce însemnătate cu-tremurătoare are, luând hotărâri pentru păzirea ei. Urmă-toarele cuvinte ale Sfântului Atanasie cel Mare sunt ca-racteristice liniei pe care Sfinţii Părinţi au urmat-o: „Din-tru această credinţă apostolească eu m-am învăţat; cre-dinţa cea primită de noi din mâinile Părinţilor, fără nicio adăugire sau scădere” (Epistola către Serapion 33; Patro-logia Græca 26:605C). (Va urma)

Cui se închină actualul patriarh al Rusiei?

„Iar Iisus le-a zis lor: Căutaţi, şi vă păziţi de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor” (Mt. 16, 6).„Ascultaţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi ai Domnului sunteţi” Sfântul Ioan Gură de Aur.

În anul 1927, Mitropolitul Serghie Stragorodski (în acea perioadă patriarh vicar al Bisericii Ruse), îşi anunţasupunerea faţă de puterea sovietică şi faţă de instituţiile de stat din Rusia comunistă, semnând aşa-numita „Declaraţiede loialitate”, prin care Patriarhia Moscovei şi clerul ei se angajau a fi supuse puterii sovietice, colaborând cu aceataşi însuşindu-şi ideologia comunistă. În prezent, Patriarhia Moscovei nu a denunţat încă oficial declaraţia respectivă.Desigur, au existat şi ierarhi care s-au opus politicii Mitropolitului Serghie, iar ei au fost etichetaţi drept „criminalipolitici” şi au fost trimişi în lagărele de exterminare sovietice. Apărătorii Mitropolitului Serghie îi creaseră acestui oaură de sfânt în viaţă, pretinzând că prin îngenuncherea în faţa regimului el salvase Biserica de la capitularea ei totală.Aşa cum scria cândva Sfântul Ioan Maximovici într-un articol, „Declaraţia Mitropolitului Serghie nu a adus vreunfolos Bisericii. Prigoanele nu numai că nu au încetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzaţii făcute de regimul sovie-tic împotriva clerului şi mirenilor s-a adăugat încă una – nerecunoaşterea Declaraţiei. În acelaşi timp, s-au închisnenumărate biserici în întreaga Rusie. În câţiva ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o altădestinaţie. Regiuni întregi au rămas fără nici o singură biserică. Lagărele de concentrare şi taberele de muncă silnicădeţineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu şi-au mai redobândit niciodată libertatea, fiind executaţi acolosau murind din pricina muncii excesive şi a lipsurilor. Până şi copiii preoţilor şi mirenii credincioşi au fost prigoniţi”.


13

În tot acest răstimp, în temniţa bolşevică se aflaSfântul Patriarh Tihon, păstorul cel bun al turmei ce staîmpotriva ereziei serghianiste. El se ridicase împotriva bol-şevicilor conduşi de Lenin, care jefuiau bisericile, pro-fanau icoanele şi furau odoarele sfintei biserici. Când aaflat de uciderea călugărilor, a preoţilor şi a creştinilor, i-achemat pe credincioşi să apere credinţa şi sfintele bi-serici. El a înţeles marea responsabilitate care îi revenea şia conştientizat pericolul compromisului cu ateii bolşevici,cărora le-a scris aşa: „Reveniţi-vă, nebunilor, şi opriţiaceastă vărsare de sânge! Nu numai că faceţi fărădelegi,ci însăşi lucrarea diavolului săvârşiţi, şiasta vă va duce în viaţa viitoare în flă-cările Gheenei, iar urmaşii voştri vorfi blestemaţi încă din această viaţă”.

Către turma sa, el scria cuvinte deîntărire, sfătuindu-i să nu aibă părtăşiecu mitropolitul Serghie şi Sinodul său:„Fiilor! Serghie, acest lup în piele deoaie, a dat până acum la moarte maimult de o sută de episcopi şi mii de du-hovnici, luptători pentru dreapta Cre-dinţă şi ei de acum nu mai sunt, căciau fost împuşcaţi. De acum şi eu îmiaştept pedeapsa cu moartea, care dinclipă în clipă trebuie să vină (...) Sănu vă împărtăşiţi cu ei, şi nici să numergeţi să vă rugaţi împreună cu a-ceşti indivizi nedemni de cinstea de ase numi oameni, căci ei toţi se află subanatemă şi blestem. Şi scoateţi afarăpre cel rău dintre voi înşivă” (I Cor. 5, 13).

Ce putem vedea astăzi la niveloficial în Patriarhia Moscovei? Dacărelaţiile răposatului patriarh Alexei alII-lea cu Biserica Romano-Catolică au rămas în cea maimare parte reci (mai degrabă din pricina unor orgolii per-sonale, decât din dorinţa de a apăra Biserica Ortodoxă),succesorul acestuia, patriarhul Kyrill grăbeşte lucrurile şidemarează o serie de dialoguri ecumenice, atât cu ereticiidin Apus, cât şi cu evreii şi musulmanii. Râvna şi încli-naţia sa către încălcarea canoanelor se datorează în modcert perioadei în care a fost membru în Comitetul Executival Consiliului Mondial al Bisericii, ca delegat permanentdin partea Sinodului de la Moscova.

În aprilie 2010, patriarhul Kyrill a mai făcut un pasînainte pe cărarea întunecată a ecumenismului, care ne-linişteşte pe orice credincios sincer. El a ţinut un discursîn faţa şeicului Islam Allahshukur Pasha-Zade, lider almusulmanilor din Caucaz, spunând: „Rugăciunea ne uneş-te cu Dumnezeu, cu Dumnezeu cel Sfânt. Avem diferenţeîn a-L înţelege pe Dumnezeu, în viaţa noastră religioasă,dar avem ceva în comun, şi aceasta este rugăciuneaîmpreună”. Spre finalul întâlnirii, Kyril a concluzionat:„Dumnezeu să binecuvinteze minunatul pământ alAzerbaijanului, pe popor şi pe voi toţi, dragii mei fraţi şisurori. Mă bucur că ne-am întâlnit sub arcadele prin-cipalei moschei din Baku” iar mai departe a zis: „este ominciună a spune că religiile ne despart”.

Acelaşi patriarh, prieten de încredere al celor ce L-aurăstignit pe Hristos, a adresat o felicitare oficială lui BerlLazar, rabinul-şef din Rusia cu ocazia împlinirii de cătreacesta a 45 de ani. Felicitarea a fost publicată oficial pesite-ul Patriarhiei Moscovei şi conţinea următoarele cu-vinte: „Stimate domnule rabin principal Berl Lazar. Vă fe-licit cordial cu prilejul aniversării deosebite. Mărturisesccă Federaţia comunităţilor evreieşti din Rusia pe care oconduceţi este un vechi partener al Bisericii OrtodoxeRuse în dialogul interreligios. Cu lucrările noastre comunenoi întărim cooperarea dintre religiile tradiţionale ale

Rusiei şi rezistăm sfidărilor de multefeluri ale vremii. Am speranţa că înviitor vom putea găsi noi puncte detangenţă, muncind împreună pentru păs-trarea şi afirmarea valorilor morale tra-diţionale în societatea noastră. Vă do-resc sănătate, putere tare şi izbânzi înmunca spre binele Rusiei.”

Pe 4 noiembrie 2009, patriarhulKyrill a luat parte, alături de alţi repre-zentanţi ai „religiilor tradiţionale aleRusiei” la ceea ce se numeşte ZiuaUnităţii Naţionale (a Rusiei). Iată unfragment de discurs de la faţa locului:„Poporul nostru este alcătuit dinmulte naţionalităţi. Noi, reprezentanţiireligiilor tradiţionale ale Rusiei, stămîn faţa voastră, a întregului nostru po-por, mărturisind că nici deosebirile reli-gioase, naţionale ori etnice nu pot sădivizeze poporul nostru unit şi nici nuîl divizează. Pe oameni îi desparte pă-catul, necredinţa, stricarea reperelormorale, decăderea omului până la

stadiul de animal – iată ce îi divizează pe oameni şidistruge alcătuirea sănătoasă a relaţiilor sociale.”

Din cele spuse de Kyrill, rezultă că există ceva care„ne uneşte” şi care este mult mai important decât „reli-giile noastre”. Ce poate fi mai important pentru un orto-dox decât credinţa sa ortodoxă? Dar pentru un iudeu, pen-tru un musulman, pentru un budist – ce poate fi mai im-portant decât propria sa credinţă – aşa rătăcită cum esteea? Ce este mai important pentru Kyrill decât Hristos,decât Sfânta Treime? Ce îl uneşte pe el cu răstignitorii luiHristos; ce are el în comun cu cei care îl socot pe un oare-care Mahomed mai presus decît Hristos, cu cei care se în-chină la duhurile căzute? Puterea politică, adică stăpânirealumii acesteia este ceea ce uneşte o populaţie într-un stat.Dar cine este stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12, 31)?Diavolul. Deci Kyrill ne îndeamnă prin cele spuse să ve-dem în statul antihristic de astăzi singurul criteriu al uni-tăţii oamenilor de diferite religii.

În loc să afirme că credincioşii de diferite credinţe sedeosebesc radical, numai ortodocşii având în credinţa loriubirea pentru duşmani, adică deschiderea spre ceea cepoliticii numesc „convieţuirea paşnică”, Kyrill declară căreligia nu-l deosebeşte, nu-l desparte de Berl Lazar(rabinul-şef al iudeilor din Rusia), de muftiu, de masoni,

Sfântul Ierarh Tihon (stânga), alături deviitorul mucenic Veniamin al Kazanului,

mitropolit de Petrograd (acum Sankt Petersburg)


14

ci există ceva mai important, mai presus de Sfânta Treime careîl uneşte pe Kiril cu cei de altă credinţă. Unde încape Hristos înaceastă „mărturisire de credinţă” a lui Kyrill ?

Nu păcatul îi dezbină pe oamenii de diferite credinţe. Păcatul îidesparte pe oameni de Hristos, căci păcatul este exclusiv ruperealegăturii între omul creştin şi Dumnezeu. Căci, în multe cazuri,ceea ce este păcat pentru creştini este virtute la musulman,şamanist, budist, iudeu şi invers. Lipsa credinţei adevărate, ceaortodoxă, distruge omul. Aceasta o mărturisim noi, ortodocşii.Orice altă credinţă este pierzătoare, chiar mai grav decât lipsa ei.

Cu altă ocazie, în cadrul unei emisiuni-scandal, Kyrill, apu-cându-se de mâini cu reprezentanţii credinţelor iudaică, islamicăşi catolică, a declarat că el, împreună „cu catolicii, jidovii, mu-sulmanii face parte împreună din acelaşi unic sistem de valorimorale pe care ei împreună îl transmit lumii”. Este clar până şiunui copil că morala creştină este incompatibilă cu orice altă

morală, după cum orice altă morală este incompatibilă cu morala creştină. Astfel, Kyrill mărturiseşte că el crede într-un zeu al „reperelor morale” unice cu cele ale ereticilor şi necreştinilor şi că pentru Kyrill este mai importantăstabilitatea relaţiilor sociale decât mântuirea în Hristos. Această „pace şi linişte socială” el o declară mai presus decâtHristos. Acest „sistem unic de valori morale” este subînţeles ca fiind o entitate metafizică a-toate-unificatoare, în carese regăsesc laolaltă creştinii, iudeii, ereticii, păgânii şi necredincioşii. Aceasta nu este altceva decât biserica-trup al luiantihrist, acea biserică al cărei părtaş se face Kyrill patriarhul, acea biserică care umblă răcnind ca un leu să înghitătot creştinul (I Petru 5, 8) dreptslăvitor din Biserica-Trup a lui Hristos.

Activitatea ecumenică a Patriarhului Kyrill: întâlniri cuereticii monofiziţi (armeni), musulmani şi catolici

În iunie 1960, prin mijlocirea consulatului francez laRoma şi personal prin cardinalul Augustin Bea (1881-1968), Isaac s-a întâlnit cu papa Ioan al XXIII-lea, pe careîncearcă să-l convingă despre necesitatea revizuirii „învă-ţăturii dispreţuirii”, înmânându-i memorandumul „Desprenecesitatea corectării învăţăturilor catolice referitoare laIsrael”. Întâlnirea a fost un gest important în ce priveşteatitudinea faţă de Asociaţia prieteniei iudeo-creştine. Cucâteva luni mai înainte, papa a ordonat desfiinţarea expre-siilor „Să ne rugăm şi pentru mârşavii iudei” şi „Atot-puternicul, veşnicul Dumnezeu, în mila Sa nerespingândnici chiar mârşăvia iudeilor”, folosite la rugăciunea pen-tru evrei din cadrul slujbei catolice din Vinerea Mare. Înuna din notiţele sale, el scria cu această ocazie: „De cevatimp Ne deranjează întrebarea despre pro perfidiesJudaeis [n. trad.: pentru mârşavii iudei] din slujba VineriiMari. Dintr-o sursă sigură cunoaştem că predecesorulNostru, venerabilul Pius XII, deja scosese acest atributivdin rugăciunea personală şi spunea doar „Să ne rugăm...şi pentru evrei”. Având aceleaşi intenţii, Noi am hotărât,ca în sfânta săptămână ce se apropie, aceste două propo-ziţii să fie (scurtate în acest fel)”.

Tot atunci, la Köln a fost deschisă o nouă sinagogă,ceea ce ar simboliza revizuirea atitudinii faţă de iudei. Înoctombrie 1960, Ioan XXIII a primit în audienţă 130 dereprezentanţi ai Chemării Iudaice Unite, întâmpinându-icu cuvintele „Eu sunt Iosif, fratele vostru”. Istoria Conci-liului Vatican II. Volumul I. Moscova, Institutul Biblico-Teologic „Sf. Andrei”, 2003, pag. 467-468.

Cât despre cardinalul Bea, el era conducătorul

Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine,ce fusese creat recent şi se ocupa cu pregătirile ConciliuluiII Vatican, fiind unul dintre cei mai apropiaţi consilieri aipapei. Era un teolog de orientare modernistă, influenţat deideile protestante, membru al ordinului iezuit. La vremeasa, el a dirijat Centrul Internaţional de Investigaţii la Roma,iar apoi a condus Universitatea Papală Grigoriană. El afost inclus în lista masonilor influenţi, întocmită de ser-viciul de contrainformaţii a Vaticanului, „Sodalitium Pia-num” (SD), în timpul unei investigaţii făcute la ordinulpapei Paul IV, în anul 1971.

Anume lui i s-au transmis propunerile lui Isaac, pen-tru studierea cărora în cadrul Consiliului Pontifical pen-tru promovarea unităţii creştine a fost creat un grup specialcare a stabilit contacte cu lumea iudaică şi cu asociaţiile eiprincipale din Franţa, Israel şi SUA (în particular cu Con-gresul Evreiesc Mondial). Luând drept bază Declaraţia dela Seelisberg, el a dezvoltat principalele revendicări despreiudaism, pregătind un proiect scurt, intitulat De Judaeis,care urma să fie prezentat la Conciliu II Vatican. Dar da-torită protestelor liderilor arabi în perioada pregătirilorpentru conciliu temporar a fost sistat, iar apoi a fost îna-intat spre studiere, dar deja nu în calitate de document in-dependent, ci ca parte integrantă a declaraţiei comune des-pre confesiunile necreştine.

Secretarul de stat al Vaticanului, Amleto Cicognani,a scos documentul de pe ordinea de zi, din motiv că însituaţia de atunci a relaţiilor tensionate dintre Israel şi ţărilearabe, oricare „concesie” evreilor ar fi fost văzută ca ex-presie a duşmăniei faţă de arabi şi pas spre recunoaşterea

Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (II)


15

de către Vatican a statului Israel. Cicognani nici nu era con-ştient de rostul acestui text şi la ultima adunare a ComisieiCentrale a Secretariatului a spus: „Dacă vorbim de evrei,de ce nu am vorbi atunci şi despre musulmani?... Atâtevreii, cât şi toţi ceilalţi ce se află în afara Bisericii, trebuiesă ştie că de vor dori să se convertească la catolicism, Bi-serica îi va primi cu dragoste”. Scoaterea din programul Con-ciliului a acestui subiect era cerută şi de reprezentanţii„bisericilor” catolice din Est, ce se temeau de eventualele con-secinţe grave pentru minoritatea creştină din ţările arabe(Istoria Conciliului Vatican II. Volumul IV, 2007, pag. 165-166, 170).

Influenţa organizaţiilor evreieşti a avut un rol im-portant în această situaţie. În februarie 1962, CongresulEvreiesc Mondial a prezentat cardinalului Bea o declaraţieîn care se evidenţia obiectivul luptei cu antisemitismul.Acelaşi mesaj îl avea şi memorandumul Bea, adresat papeiIoan XXIII în decembrie 1962, doar că era exprimat altfel.În el se vorbea de responsabilitatea bisericii în răspândireaantisemitismului prin intermediul învăţăturii şi predicilor,iar astfel şi pentru persecuţiile la care au fost supuşi evreii,şi despre necesitatea de a examina aceast subiect în modspecial. Ioan XXIII a răspuns afirmativ şi chestiunea a fostdin nou inclusă în ordinea de zi.

La pregătirea textului a participat activ nu numai JulesIsaac, ci şi cercurile iudaice cu care avea relaţii strânse,ceea ce este descris în articolul lui Joseph Roddy „Cumiudeii au schimbat gândirea catolică”, publicat în revistaamericană „Look” din 25 ianuarie 1966. Autorul a descrisnegocierile tainice purtate de cardinalul Bea la New Yorkşi Roma cu liderii organizaţiilor evreieşti internaţionale -Comitetul Evreiesc American (CEA) şi Liga Anti Defăi-mare B'nai B'rith. Un rol de frunte l-a avut aici rabinulAbraham - Joshua Heshel, gânditor hassidic, directorulSeminarului Teologic Iudaic din New York, care a asistatla Conciliu în calitate de reprezentant oficial al CEA de pelângă cardinalul Bea.

Liderii iudaici cu insistenţă căutau să obţină eli-minarea din învăţătura catolică a afirmaţiei potrivit căreiaiudei ar fi ucigaşi de Dumnezeu, lipsiţi de întâietate (statutde popor ales), iar din textele liturgice - orice cuvintedezaprobatoare ce se referă la ei. În acest scop, a fostorganizată întâlnirea lui Paul al VI-lea cu reprezentantul

ONU Arthur Goldberg (judecător al Judecătoriei Su-preme), care a primit instrucţiuni de la rabinul Heshel,apoi papa l-a primit pe însuşi Heshel, cu condiţia caîntâlnirea să fie în taină.

Prima variantă a textului declaraţiei despre religiile ne-creştine, în care capitolul despre iudaism era cel de bază,a fost înaintată la vot şi a primit aprobare în septembrie1964. Însă tezele despre iudaism erau atât de revoluţionareşi periculoase, încât chiar şi pontiful liberal Paul al VI-leanu a îndrăznit să aprobe această variantă şi a amânat exa-minarea ei pentru următoarea şedinţă. Textul nega defi-nitiv responsabilitatea liderilor iudaici pentru moartea luiHristos, respingea expresia „popor ucigaş de Dumnezeu”,acuza Biserica de antisemitism, punea sub semnul între-bării autenticitatea scrierilor evangheliştilor (cu precăderea Sf. Ioan şi Sf. Matei), discredita învăţătura părinţilorBisericii şi a teologilor catolici. În cele din urmă, docu-mentul a fost transcris cu expresii mai precaute şi, cu toatecă dezbaterile lui nu încetau să stârnească polemici aprin-se, pe 15 octombrie 1965 pentru el au votat majoritateamembrilor conciliului, iar pe 28 octombrie a fost aprobat.Aşa a fost adoptată declaraţia „Despre atitudinea Bisericiifaţă de religiile non-creştine”, cunoscută ca declaraţiaNostra Aetate.

În Nostra Aetate, se dădea o nouă apreciere impor-tanţei religiilor lumii (inclusiv celor animiste şi altor cultepăgâne), se recunoştea valoarea şi esenţa lor mântuitoare,ceea ce însemna de facto un apel la sincretism religios.Documentul, în special, declara: „Biserica catolică nu neagăîn nici un fel ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Eamanifestă respect faţă de aceste forme de activitate, faţă deaceste norme şi doctrine, care deşi sunt foarte diferite deregulamentele şi prescripţiile ei personale, totuşi, poartă însine razele acelui Adevăr care îi luminează pe toţioamenii”.

Însă cea mai radicală a fost revizuirea atitudinii faţă deiudaism. Ignorând diferenţele dintre religia VechiuluiIsrael şi iudaismul talmudic modern, autorii declaraţiei,respingând aşa-zisa idee a „înlocuirii”, au purces lanegarea lipsirii iudeilor de Împărăţia Cerurilor şi la re-cunoaşterea ca Dumnezeu adevărat pe ne-triipostatniculdumnezeu Iehova, căruia i se închină iudeii moderni, con-

Car

dina

lul A

ugus

tin B

ea (

foto

stâ

nga)

, în

dial

og c

u un

rep

reze

ntan

t al i

udai

smul

ui


16

firmând prin aceasta înrudirea acestora cu creştinii. Îndocument scria: „Cu toate că stăpânirea iudaică şi adepţiiei au insistat asupra morţii lui Hristos, însă ceea ce a fostsăvârşit în timpul patimilor Lui, nu poate fi de-a valmaincriminat nici tuturor evreilor de pe atunci, nici iudeilorcontemporani. Cu toate că Biserica şi este Poporul lui Dum-nezeu, însă nu se cuvine să-i vedem pe iudei nici lepădaţide Dumnezeu, nici blestemaţi, de parcă aceasta ar reieşidin Sfânta Scriptură”. „Iudeii în majoritatea lor nu auprimit Evanghelia, iar mulţi chiar s-au opus răspândirii ei(vezi Rom. 11, 28)”.

Cu toate acestea, conform Apostolului, din cauza pă-rinţilor lor iudeii sunt iubiţi de Dumnezeu, ale Cărui da-ruri şi chemări nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 28-29).„Biserica crede că Hristos, pacea noastră, i-a împăcat peiudei şi păgâni pe cruce şi din ambii şi-a făcut Sie una” şică „împreună cu proorocii şi cu acelaşi Apostol Bisericaaşteaptă ziua, ştiută numai de Dumnezeu, când toate po-poarele îl vor chema pe Dumnezeu într-un glas şi Îi vorsluji Lui în unanimitate”.

Această afirmaţie a Sfântului Apostol Pavel a fostruptă din contextul epistolei lui, unde se vorbea: „Ci nu cacum că a căzut cuvântul lui Dumnezeu; că nu toţi care suntdin Israil, aceştia sunt Israil. Nici căci sunt sămânţa luiAvraam, toţi sunt fii, ci întru Isaac (a zis) se va numi ţiesămânţă. Adică nu care sunt fii ai trupului, aceştia sunt fiiai lui Dumnezeu; ci care sunt fii ai făgăduinţei, se socotescîntru sămânţă” (Rom. 9, 6-8) şi mai departe, cu referinţă laproorocul Osia: „Chema-voi pre cel nu este norodul meu,norodul meu; şi pre cea neiubită, iubită. Şi va fi, în loculunde s-a zis lor: Nu norodul meu sunteţi voi, acolo se vorchema fii lui Dumnezeu celui viu” (Rom. 9, 25-26).

Apostolul vorbeşte nu doar de faptul că păgânii audevenit urmaşii lui Avraam prin făgăduinţă ci şi că iudeiice n-au crezut în Hristos s-au lipsit de Împărăţia lui Dum-nezeu: „Iar de s-au şi frânt unele din ramuri, iar tu măslinsălbatec fiind te-ai altoit întru ele, şi părtaş rădăcinii şigrăsimei măslinului te-ai fãcut. Nu te lăuda asupra ramu-rilor, iar de te lauzi, nu porţi tu pre rădăcină, ci rădăcina pretine. Dar vei zice: Frântu-s-au ramurile ca să mă altoiesceu. Bine, pentru necredinţa s-au frânt, iar tu pentru cre-dinţa stai; nu te înălţa cu mintea, ci te teme” (Rom. 11, 17-20).

În epistola către Efeseni (II Ef. 14-15), Sfântul ApostolPavel spune că Hristos a împăcat pe cruce prin Trupul şiSângele Său pe iudeii şi păgânii ce au crezut în El, adică pecreştini, dar despre împăcarea necredincioşilor nu se spu-ne nimic.

Denaturând şi falsificând în totalitate esenţa Evan-

gheliei şi Revelaţiei Dumnezeieşti, aceste precepte neagăînvăţătura despre Biserica lui Hristos. Creştinismul învaţăcă alegerea vechiului popor evreiesc consta în aceea ca,păstrând adevărata credinţă în Dumnezeu, să-L primeascăpe Mesia, iar apoi să ducă Vestea cea Bună despre venirealui Mesia tuturor popoarelor pământului, ceea ce au şiînfăptuit apostolii.

Dar, respingându-L pe Mesia-Hristos Mântuitorul,despre care a mărturisit Moise şi prorocii, poporul iudaics-a lipsit de statutul de popor ales, cedându-l apostolilor şiacelor obşti creştine care au devenit temelia noului poporales de Dumnezeu - Bisericii lui Hristos, unde nu mai este„nici elin, nici iudeu”. Şi dacă, după cuvântul Apostolu-lui, Biserica lui Hristos este „neam ales..., popor sfânt,oameni, luaţi spre moştenire” (I Petru 2, 9), orice afirmaţiidespre continuitatea pretinsei alegeri de Dumnezeu a în-tregului popor evreiesc sunt teologic neîntemeiate („Pa-pismul şi lupta lui contra Ortodoxiei”. Strijev, 1993, pag. 88)

Însuşi Hristos, propovăduind în Biserică şi răspun-zând „arhiereilor şi bătrânilor poporului” le-a zis: „Pentruaceea zic vouă: Că se va lua de la voi Împărăţia lui Dum-nezeu, şi se va da neamului, care va face rodurile ei.”(Matei 21, 43), şi a proorocit: „Mulţi de la răsărit şi de laapus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cuIacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi arun-caţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângereaşi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12). Aceste cuvinte aufost ignorate de tezele documentului, precum şi cuvinteleiudeilor: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Luiasupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25).

Traducere toaca.md după Ольга Четверикова - Католическаяцерковь в «диалоге» с иудаизмом: история отступничества

Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (III)

Anul 1965 – Al doilea pas major pe calea pierzării şi impunerea ecumenismuluiPatriarhul Ecumenic Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema

a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin„ridicarea” anatemei, Athenagoras proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost afurisiţi (excomunicaţi) pe nedrept,că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, papalitatea latinăeste parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi NouaRomă. Această restabilire este o necesitate canonică...”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei. Una după alta, mănăs-tirile întrerup comuniunea cu patriarhul Athenagoras, încetând pomenirea sa.


17

+ 19 iunie 1966 + Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscopde Shanghai şi San Francisco, din sinodul Bisericii Orto-doxe Ruse din Afara Graniţelor, adoarme întru Domnul, laSeattle (fără a fi în comuniune cu ortodoxia mondială, ofi-cială). Este unul dintre cei mai mari făcători de minuni aiveacului nostru.+ 26 oct. 1967 + Patriarhul ecu-menic Athenagoras merge la Romaşi se aşează pe un scaun arhieresc laaceeaşi înălţime cu papa, rugându-seîmpreună. + Nov. 1967 + Majoritatea mona-hilor Muntelui Athos se opun cu tă-rie „ridicării” anatemei de la 1054.În Pastorala de la Naşterea Domnu-lui 1968 Patriarhul ecumenic Athe-nagoras afirmă că „poporul lui Hris-tos [n. trad.: romano-catolicii şi or-todocşii] se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau teolo-gilor”. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. [n. trad.: Dipticelesunt pomelnicele cu numele episcopilor ortodocşi, pome-niţi în timpul dumnezeieştilor liturghii]. + 16 decembrie 1969 + Patriarhia Moscovei decide că

„în cazurile în care catolicii cer Bisericii Ortodoxe să fieîmpărtăşiţi cu Sfintele Taine, acest lucru nu le va fi oprit.”+ 1971 + Schimbare de direcţie a Consiliului Mondial

al Bisericilor către sincretismul interreligios, la sugestiapseudo-ortodocşilor. În februarie, Papa şi Patriarhul ecu-menic Athenagoras schimbă scrisori de recunoaştere reci-procă a Bisericilor lor, în urma cărora el anunţă public cădă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor. + 1972 + Monahii de la Mănăstirea Esfigmenu din

Muntele Athos ridică steaguri negre pentru a protesta îm-potriva rugăciunilor comune între patriarhul Athenagorasşi papă. În iulie, Athenagoras (mason de gradul 33) moareşi este îngropat; la înmormântare sicriul a fost închis (faptneobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Di-mitrie, care promite să continue politica ecumenică a prede-cesorului său.

Chinotita Sfântului Munte emite o enciclică de reluarea pomenirii liturgice a patriarhului ecumenic deoarece -spuneau ei - „s-a stabilit un nou climat”, făcându-se astfelpărtaşă lucrarii eretice a ultimilor predecesori ai lui Dimi-trie, ce nu a respins apostazia lor anterioară. Totuşi, înseptembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale MunteluiAthos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe patriarh: Esfig-menu, Karakalu, Simonos Petras, Sfântul Pavel, Xenofont,Grigoriu, Kostamonitu. + 1974 + Patriarhul ecumenic Dimitrie impune sanc-

ţiuni asupra a 13 monahi, pentru nepomenire liturgică,printre care: arhimandritul Athanasie (stareţ la Esfigme-nu); arhimandritul Dionisie de la Grigoriu, arhimandritulEvdochim (Xenofont) şi arhimandritul Andrei (Sfântul Pa-vel). Ultimii doi, după ce sunt înlocuiţi la intervenţia Scau-nului de Constantinopol, sunt imediat expulzaţi din Mun-tele Athos.

Chinonita Muntelui Athos, la instigarea Patriarhiei deConstantinopol, îi condamnă pe stareţul de la Esfigmenu

şi pe trei dintre monahii de la aceeaşi mănăstire la expul-zarea din Athos. În faţa refuzului acestora de a se supune, ar-mata greacă (!) impune o blocadă maritimă şi terestră vremede patru luni. Monahii desfăşoară deasupra mănăstirii lor bi-necunoscutul steag cu inscripţia „Ortodoxie sau moarte”.

+ 1975 + Mărturisirea de la Tia-theira, a mitropolitului grec Athena-gora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi alMarii Britanii, declară că episco-patul şi preoţia anglicanilor, copţilor,armenilor, romano-catolicilor şi or-todocşilor sunt toate valide; prin ur-mare, tainele anglicanilor şi romano-catolicilor sunt cele ale uneia, sfinte,soborniceşti şi apostoleşti Biserici. + Iunie 1980 + Atlanta, Geor-

gia, S.U.A: Arhiepiscopul Iacov (Ar-hiepiscopia Greacă a Americii de

Nord şi Sud) slujeşte o slujbă ecumenică fără precedent,împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbite-rieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice.

+ Iulie/Aug. 1983 + Sinodul Episcopilor BisericiiRuse de peste graniţe, la o adunare din Canada, declară:Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Saeste împărţită în aşa-zise „ramuri”, deosebite după credinţăşi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, cise va alcătui în viitor, când toate „ramurile” sau „sectele” sau„denominaţiunile”, şi chiar religiile, se vor uni într-un singurtrup; şi care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de ce-le ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereti-cilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cubună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici îna-inte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin ereziaecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniria creştinilor despărţiţi, anatema!+ Nov. 1987 + Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul

său concelebrează la o liturghie romano-catolică împreunăcu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu pri-meşte, totuşi, ostia romano-catolică.+ Oct. 1989 + Patriarhul Partenie al Alexandriei de-

clară din nou că „Mahomed este un apostol al lui Dum-nezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Îm-părăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc îm-potriva islamului sau a budismului, nu mă găsesc în înţe-legere cu Dumnezeu”.+ Sept. 1990 + Acordul de la Chambessy, Elveţia: O

comisie ortodoxă având în alcătuire un singur episcop,mitropolitul Damaschin al Patriarhiei Ecumenice, iscăleşteîmpreună cu monofiziţii un acord, în care amândouă păr-ţile cad de acord, în esenţă, să ignore patru sinoade ecu-menice (IV-VII) şi să se unească. Partea ortodoxă este deacord să „ridice anatema” împotriva ereziei şi a ereticilormonofiziţi. Acordul este urmat de ample proteste din par-tea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.+ Iulie 1991 + Sinodul Patriarhiei Antiohiei implemen-

tează o serie de măsuri ce ţintesc la dobândirea unirii de-pline cu bisericile siriene monofizite. În „Declaraţia co-mună”, se îngăduie rugăciunea împreună şi intercomuni-unea cu iacobiţii. (Monofiziţii sunt corpuri creştine

Sfântul Ioan Maximovici, imediat dupămutarea sa la Domnul


18

eretice, care s-au despărţit de Ortodoxie în secolul al 5-lea,neprimind cel de-al patrulea şi următoarele Sinoade Ecu-menice ale Bisericii Ortodoxe. Ei cred într-o singură fire alui Hristos.)+ Mai 1992 + O delegaţie a PatriarhuluiEcumenic, cu ajutorul poliţiei, expulzeazădin Muntele Athos pe monahii ruso-ame-ricani ai Bisericii Ruse din Afara Grani-ţelor, din Schitul Proorocului Ilie, ce nu-lpomeneau liturgic pe patriarhul Bartolo-meu. Acţiunea stârneşte numeroase pro-teste în Grecia, cât şi din partea episcopu-lui Calist al Marii Britanii, de sub Patriar-hia Ecumenică.+ 17-24 iunie 1993 + Acordul de la

Balamand, Liban. Reprezentanţi ai maimultor Biserici Ortodoxe locale cad deacord cu romano-catolicii că toţi împărtă-şesc „…o singură credinţă, o singură pre-oţie, un singur botez” şi că „sunt Bisericisurori (doi plămâni ai aceluiaşi trup) şi ar trebui să cautecomuniunea desăvârşită şi deplină”. Sfântul Sinod al Bise-ricii Greciei condamnă oficial documentul, alături de Sfân-ta Chinotită a Sfântului Munte şi de numeroşi teologiortodocşi.+ 29 iunie 1995 + Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl

vizitează pe Papă în Roma, şi „concelebrează o liturghieistorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte do-mul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia„binecuvântată” de Papă.+ 9 aprilie 1998 + Sinodul Bisericii Ortodoxe a Bulga-

riei hotărăşte retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor.+ 8 octombrie 1998 + Sinodul Bisericii Ortodoxe a

Georgiei condamnă Acordurile de la Chambessy, Bala-mand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Finlandeia Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în co-mun cu eterodocşii, şi se retrage din Mişcarea Ecumenică.+ 9 mai 1999 + Papa Ioan Paul al II-lea vizitează Ro-

mânia, ca primă destinaţie a unui amplu turneu în ţările or-todoxe. Este întâmpinat călduros de Patriarhul Teoctist.Prima vizită a unui Papă al Romei în România a fost şi pri-ma vizită a unui Papă într-o ţară majoritar ortodoxă, des-chizând, astfel, calea pentru noi întâlniri apostate în alteţări de tradiţie ortodoxă (Georgia, noiembrie 1999; Grecia,mai 2001; Ucraina, iunie 2001; Bulgaria, mai 2002).+ Ianuarie 2002 + Papa cheamă toate religiile la Asissi

spre a se ruga „pentru pacea lumii şi unire”. Participă re-prezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cuprotestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şin-toişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc douăliturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentrutoate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuniîn comun, invocarea tuturor zeităţilor şi forţelor, şi diferiteritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmăînfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-unpotir comun.+ 30 noiembrie 2006 + Papa Benedict al XVI-lea

vizitează Constantinopolul şi participă la liturghia slujită dePatriarhul Bartolomeu stând pe un scaun arhieresc, rostind

rugăciunea „Tatăl nostru” şi cântându-i-se „Întru mulţiani”, ca unui episcop ortodox.+ 17 mai 2007 + Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse

din Afara Graniţelor semnează la Mos-cova ruşinosul „Act de Comuniune Cano-nică”, ce uneşte după aproape un veacde despărţire cele două Biserici ortodoxede origine rusă: cea canonică, ieşită dincatacombe şi adusă cu cinste până în zi-lele noastre, şi cea necanonică – serghia-nista Patriarhiei a Moscovei.+ 6 ianuarie 2008 + Episcopul

Sofronie al Oradiei (Patriarhia Română)concelebrează slujba de sfinţire a apei îm-preună cu episcopul uniat (greco-catolic)al oraşului.+ 16 martie 2008 + Mitropolitul LavruSkurla al fostei Biserici Ortodoxe Rusedin Afara Graniţelor (acum unită cuMoscova) moare în condiţii neclare, în

Duminica Ortodoxiei, după slujba Sfintei Liturghii, lafinalul căreia rostise Sinodiconul (Anatemele împotrivaereticilor din toate timpurile).+ 25 mai 2008 + Într-un gest fără precedent şi care a

şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Cor-neanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşteîntr-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un epis-cop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urmareacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bi-sericii Române emite o hotărâre prin care se interzice ori-cărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, săse împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cuclerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau afurisiriiîn cazul neascultării; însă, în acelaşi timp, îl iartă pe Mi-tropolitul Nicolae pentru gestul său, „luând act de regretulşi pocăinţa sa”, cu toate că acesta declarase public, într-oconferinţă organizată de Asociaţia Ziariştilor şi EditorilorCreştini din România, că nu se căieşte pentru gestul său...+ 5 decembrie 2008 + Patriarhul Alexei al II-lea al

Moscovei şi întregii Rusii moare în mod suspect la reşe-dinţa sa din Peredelkino, un cartier rezidenţial din sud-vestul Moscovei, din cauza unei insuficienţe cardiace. Înaceeaşi zi, postul TV BBC făcea un anunţ care face ca ori-care alt comentariu să fie de prisos: „Patriarhul Alexei aavut o carieră extraordinară, în care a schimbat macazulrapid, trecând cu abilitate de la rolul de prigonitor al Bi-sericii, la acela de salvator al ei. Aflat sub protecţia KGB-ului, el a urcat rapid pe scara ierarhiei bisericeşti, făcândjocurile Kremlinului, într-o epocă în care oamenii Bisericiicare refuzau compromisurile şi colaborarea cu comuniştiierau azvârliţi în temniţe. Ca un veritabil ministru de ex-terne bisericesc, Alexei a contribuit la acoperirea crimelorsăvârşite de Biserica Rusă împotriva propriilor săi credin-cioşi, apărând sistemul sovietic în faţa lumii din afară.

Assisi, 2002


19

„Un cuvânt lucrător în Rusia înseamnă un cuvântînaintea întregii lumi”, - spunea V.A. Ternavţev în 1901,în lucrarea prezentată în cadrul reuniunii filosofico-religioase din Sankt Petersburg. Sursele multor erezii învă-ţături false din zilele noastre, care s-au răspândit în multecercuri bisericeşti de-a lungul lumii, pot fi găsite în at-mosfera spiritual-intelectuală a sfârşitului de secol 20.Desigur, genealogia unei conştiinţe eretice este probabil lafel de veche, precum păcatul însuşi, dar nu asta ne pro-punem să analizăm în cele ce urmează.

Timp de două secole şi mai bine, cea mai talentatăaripă a elitei intelectuale ruseşti (intelighenţia), care era înmod tradiţional înclinată spre pedagogie, a fost o rampă delansare pentru ideile care, în multe privinţe, aveau să de-termine duhul vremurilor pe care le trăim. Problema estecă elita rusă a gândirii creatoare, cu câteva excepţii (A.Komiakov, N. Gogol, F. Dostoievski şi alţi câţiva), a fostademenită de umanismul apusean, sfârşind într-o secula-rizare fără limite, care, de multă vreme, a aruncat aceastămişcare în afara Bisericii.

Noţiunea de „Intelighenţia rusă”a căpătat o conotaţie laudativă în A-pus. Totuşi, aceasta este doar o apre-ciere pur omenească. Înzestraţi cuminţi bogate, dar neavând înţelepciu-nea de a fi smeriţi, şi fără să avemacea „sărăcie cu duhul”, pe care o fe-riceşte Sfânta Evanghelie, cum oarevom putea sta înaintea ÎnfricoşateiJudecăţi? În primul rând, intelighen-ţia rusă poartă întreaga vină pentrusmintirea „celor mici” - a poporuluisimplu, ce era odinioară singurulstrăjer al mărturisirii de zi cu zi a cre-dinţei. Propovăduind „iluminarea”pierzătoare de suflet şi ateismul, elitaintelectuală şi-a aruncat adepţii într-obeznă abisală, unde, vreme de peste80 de ani, ei au plâns şi au scrâşnitdin dinţi fără încetare.

Pierzând echilibrul lor duhovnicesc, ruşii „au ajuns derâsul celorlalte neamuri”, dând dreptate cuvintelor înfri-coşătoare, spuse de Dostoievski: „Acolo unde lipseşteDumnezeu, orice lucru rău se poate întâmpla”. Aceste cu-vinte se pot verifica din plin astăzi. Vrăjmaşii au pus stă-pânire treptat pe Rusia, în orice domeniu, de la politică lacultură. Ideologia ateistă a „Raiului de pe pământ”, pre-cum şi evoluţia catastrofală a nihilismului au fost în modnatural legate cu „lirica” distrugerii artei atot-suficiente.

Unii au încercat să îşi înlocuiască ateismul cu „indi-vidualitatea unui instinct de turmă” (F. Dostoievski), iarcăderea lor duhovnicească i-a condus către o pasiune lip-sită de discernământ, pentru tot ceea ce era de natură ezo-terică ori de-a dreptul ocultă. Exaltarea bolnăvicioasă;misticismul amestecat cu o premoniţie a unei catastrofe(„Ne aflăm pe marginea unei prăpăstii a istoriei” - V.A.

Ternavţev), s-au îmbinat într-o atmosferă plină de venin,care a otrăvit mai mult de o generaţie a intelighenţiei ruse.Toţi aceşti nenumăraţi adepţi ai lui Nietzsche, Steiner,antroposofişti, ocultişti, rosicrucieni, satanişti, anarhişti detoate felurile au semănat fără odihnă „seminţele tranda-firului misterios” - aceste „flori ale răului”, ce îşi aducîncă fructele monstruoase.

Atmosfera din rândul elitei culturale a acelui timp eraîmbibată de dispoziţii şi cercetări oculte. Aşa după cum N.Berdiaev îşi aminteşte: „În aer, plutea o falsitate incon-ştientă, o stare de dezamăgire, şi nu se afla dragoste faţă deadevăr. Mulţi doreau să fie înşelaţi şi seduşi din punct devedere intelectual. Nimeni nu putea suporta criticile. Toţidoreau să fie adevăraţi rosicrucieni, mai ales la sfârşitulanilor ’80 şi începutul anilor ’90, atunci când franc-masoneria şi-a răspândit influenţa asupra minţilor şi ini-milor poporului rus. Pe atunci, societatea era foarte naivă.

Oamenii simţeau o dorinţă de nestăvilit de a juca unrol important în viaţă, de a lua parte la ceva cu adevărat

important, de a putea influenţa des-tinele omeneşti”. Cosmetizarea ră-ului, desfrâul unei înţelepciuni falseşi blasfemiatoare au făcut pact cu uninstinct primar drăcesc, ce părea aavea drept ţintă distrugerea întreguluiunivers… toate acestea, s-au com-binat cu un maximalism pur rusesc,au dus în Rusia în căderea catastro-fală din 1917.

Pe fundalul picturilor lui Vrubel şial „Simfoniei a Noua” (liturghianeagră) de A. Skryabin, acompa-niată de „torţele întunecate” ale „Poe-melor satanice” , se puteau auzi in-cantaţiile lui A. Blok, V. Bryusov, F.Sologub, A. Bely, Vyach, Ivanovş.a.m.d., ce încercau să „priceapămisterul distrugerii şi al ruinării Uni-versului”. Mulţi oameni au fost

captivaţi de tratatele mistice ale Annei Schmidt, intitulate„Al treilea Testament” – testamentul unui duh al cărorrevelaţii erau aşteptate în viitor.

Biografii lui Vl. Soloviev au înregistrat o întrunire cea avut loc cu câteva luni înainte de moartea filosofului.Această reuniune a fost privită ca un semn special – oironie drăcească, ce a avut o legătură sinistră cu pasiuneade o viaţă a lui Soloviev pentru erezia sophianică – aşa-numitul „Etern Feminin”. Vorbim acum despre AnnaSchmidt, o profesoară ştearsă din oraşul Nijni Novgorod,fată bătrână ce o întreţinea pe vârstnica sa mamă dintr-opensie foarte mică, era în mod secret implicată în scriereaunor tratate mistice despre Biserică şi cel de-al TreileaTestament.

Nebunia acestor dizertaţii a fost combinată cu celemai neruşinate „contemplaţii mistice”. Anna a trimis apoiaceste manuscrise lui Soloviev, insistând asupra faptului că

Ecumenismul, calea spre pierzare (IX)„Ei cu toţii doreau să devină Rosicrucieni... ”

Feodor Dostoievski în 1872


20

trebuie să se întâlnească şi să discute. Ea i-a mărturisit căse consideră a fi o reîncarnare a Sophiei, iar Soloviev –Hristos întrupat. Înfricoşat de această nebunie hulitoare,Soloviev a respins-o categoric: „Mărturisirea ta îmi pro-voacă o profundă compasiune... ea reprezintă o hulă ne-maipomenită, împotriva Celui Preaînalt... voi arde pe fochârtiile de la tine – ambele versiuni, nu numai ca o mă-sură de prevedere, ci şi ca să îţi arăt că tot ce e scris înele, nu este decât cenuşă... Te rog să nu pomeneşti ni-mănui despre mine, ci mai degrabă să îţi foloseşti clipelelibere rugându-te lui Dumne-zeu”. Soloviev, care a sperattoată viaţa într-o revelaţie asufletului unei Afrodite cereşticătre lume, iată că în ajunulmorţii sale avea să o întâlneas-că pe sinistra dublură a Afro-ditei mult-aşteptate, în per-soana Annei Schmidt. Aceas-ta a fost să-i fie ultima şi ceamai groaznică ispită.

O altă figură remarcabilăa acelor ani a fost V. V. Ro-zanov. După spusa demnă decrezare a lui N. Berdyaev,„gândirea sa nu avea nimic lo-gic; ea era doar fiziologică, şiatât”. În cuvântările ţinute la adunările filosofico-religioasede la începutul secolului XX, el şi-a exprimat deschisrăzvrătirea contra Sfintei Cruci, precum şi duşmănia faţăde creştinism, pe motivul că acesta renunţase la plăcerilepăgâne, precum şi instinctele vieţii primare. Lucrările sale- „Lipsa de dogmatism a creştinismului” (1902); „Cuprivire la Preadulcele Iisus şi fructele amare ale acesteilumi” (1907), dar mai ales „Imaginea Întunecată” (1911),vorbesc despre o interpretare întunecată a creştinismului.În afară de asta, „doar trupul era convingător pentru el,din punct de vedere ontologic”. Nu e deloc de mirarefaptul că în Sfânta Scriptură el a găsit „doar relatări aleunor dureri şi naşteri, doar cântece ale pasiunii şi dragos-tei… care îşi au sorgintea în cultele precreştine, întor-cându-se la venerarea stihiilor, la religia puterilor zămisli-toare”. Cu puţină vreme înainte de moarte, el a mărturisitlui N. Berdyaev: „Mă rog lui dumnezeu, dar nu Dumne-zeului vostru... eu mă rog lui Osiris!”

Acelaşi duh vătămător a infestat multe „minţi lu-minate” ale Rusiei. După părerea lui G. Florovsky, „cără-rile individuale pe care se întorceau reprezentanţii inteli-ghenţiei ruse, nu puteau fi numite efectiv drept nişte cărăriale credinţei, ci cel mult religioase. Ele se întrepătrun-deau într-o manieră diferită, formând o reţea densă, caîntr-o pădure”.

Acel aer apăsător se simţea cu precădere în saloanelede pictură - de pildă, în faimosul salon Merejcovski, undese adunau cei mai străluciţi reprezentanţi ai elitei creativeruse. Cu multă înverşunare împotriva Bisericii şi a sluji-torilor Săi, N. Berdyaev scria: „În salonul de pictură al luiMerejcovski, te simţeai absorbit de o atmosferă imper-sonală; erai parcă sub influenţa unei vrăji nesănătoase,probabil asemănătoare cu cea existentă în mediile sectelor

non-raţionaliste şi non-evanghelice... acelaşi gen de magiepe care mai târziu aveam să îl găsesc printre adepţii luiSteiner”.

Nici Viitorii „teologi” eretici P. Florenski şi S. Bul-gakov nu au fost străini de aceste stări de spirit oculte.Berdyaev îşi aminteşte că Florenski era deja implicat înocultism, având în plus şi aptitudini reale pentru acestdomeniu. El scria: „oricine se simţea străin de Florenski,din pricina predispoziţiei sale către ocult şi a simţă-mântului fundamental antagonic, al lumii aflată sub bles-

tem; la fel, din cauza letargieisale şi a absenţei conceptuluide libertate, a palidei conşti-inţe despre Hristos; a unuiconvenţionalism decadent, ca-re a fost introdus în filosofiarusă. Florenski m-a şocat prinindiferenţa sa morală, prinînlocuirea valorilor etice cu ce-le estetice... El a fost un pla-tonist ciudat, în sensul că a datideilor lui Platon propria sa in-terpretare, cu precădere se-xuală. „Teologhisirea” lui aveacaracter erotic. Toate aceste lu-cruri erau o noutate pentruRusia. În felul său, el aştepta so-

sirea unei noi ere a Duhului în creştinism (?! – n.aut.) –dar el era încătuşat.

Chiar şi atunci când intelighenţia rusă s-a văzut pusăprinsă în gheara deznădejdii şi a sentimentului de părăsirea lui Dumnezeu, tânjind după Biserică, în mod tragic, eii-au lipsit smerenia şi înclinaţia spre nevoinţă. Acesta a fostsfârşitul secolului 19 şi începutul celui de-al XX-lea. Înprezent, situaţia este aceeaşi. Elita culturală a rupt legăturacu Biserica, iar întoarcerile ulterioare la sânul Ei au fostlipsite de smerenie. Este ceea ce arhimandritul ConstantinZaiţev a numit drept „semnificaţia sinistră a înfloririi gân-dirii teologice laice şi a strălucitorului jurnalism bisericesc”.

Înşelarea şi orbirea gândirii teologice ruse s-a mani-festat prin întoarcerea la ezoterism şi misticismul gnos-ticilor antici Vasilides, Valentinus, J. Boehme, Paracelsus,Swedenborg ş.a.), fiind legată de o răzvrătire agresivă îm-potriva Tradiţiei patristice, şi de o atitudine plină de în-gâmfare referitoare la dogmele, canoanele şi disciplina li-turgică a Bisericii. „Gândirea teologică crescuse mare pu-nând urechea lângă bătaia inimii Bisericii. Acum, ea pier-dea legătura cu această inimă, picând în neascultare”.

Acest lucru a dus la înlocuirea teologiei cu filosofiareligioasă. Confuzia ce există în aceste vremuri, între ideişi concepte, a pecetluit pe mai departe soarta filosofiei reli-gioase pseudo-ortodoxe. Scopul lor satanic a fost deja în-deplinit: erezia sophianică şi celelalte forme ale moder-nismului în teologie au fost adânc introduse în viaţa „Orto-doxiei universale”.

Traducere după „Ecumenism - Path to Perdition”, deLiudmilla Perepiolkina


21

„Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o aipărăsit. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi

te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi. Iar de nu, viu latine curând, şi voi mişca Sfeşnicul tău din locul său, de

nu te vei pocăi” (Apoc. 2, 4-5).Şi Patriarhul Athenagoras a lăsat în urmă o moştenire

tragică. În anul 1966, el, împreună cu Sinodul său, a „ri-dicat” anatemele împotriva romano-catolicilor, care au fostdate de Mihail Cerularie în 1054, fiind mai apoi pecetluiteşi acceptate de întregul Răsărit dreptcredincios. De ase-menea, Athenagoras a inclus numele Papei în diptice (po-melnicele Patriarhiei), şi a fost susţinătorul multor idei şideclaraţii neortodoxe. De exemplu, într-o pastorală de-asa, cu prilejul Naşterii Domnului, el a lăudat mişcarea deunire a tuturor în jurul aceluiaşi potir, numindu-i pe parti-cipanţii la mişcarea ecumenică drept „cei care cunosc dife-renţele dogmatice dintre confesiuni, dar nu îşi fac pro-bleme despre acest lucru”. Desigur, Patriarhia Ecumenicănu are dreptul canonic de a „ridica” aceste Anateme, maiales pentru faptul că motivul pentru care ele au fost date(ereziile apărute în sânul Bisericii Romano-Catolice) nu aufăcut decât să se adâncească şi să crească, odată cu cur-gerea vremii. Iar cât despre includerea numelui Papei îndiptice, ea ar fi posibilă doar după ce Papa ar deveni ortodox.

După moartea lui Athenagoras, ca Patriarh a fost alesDimitrie. În primul său cuvânt,ţinut cu prilejul întronizării, el aspus următoarele: „Voi duce pa-şii mei pe cărarea sfântă şi mă-reaţă deschisă de pururea pome-nitul meu înaintaş, PatriarhulAthenagoras” (a se vedea Episkep-sis, Dec. 15, 1977, pag. 34 şi Nos.139, 159, 161, 214). Mare tulburarea provocat şi declaraţia lui Di-mitrie, atunci când a anunţat că,în condiţii de iconomie extremăşi necondiţionată, pe patul demoarte, un ortodox poate primiîmpărtăşanie de la un preotromano-catolic (a se vedea Macedo-nia, Nr. 7/8, 1987).

Sfânta Kinotită (Marele Sobor) a Muntelui Athos atras un semnal de alarmă cu privire la cele afirmate maisus, editând o epistolă în data de 15 decembrie 1987. Pa-triarhul a răspuns printr-o scrisoare în care îi acuza pemonahii athoniţi pentru „amestecul în treburile interne alescaunului Patriarhiei Ecumenice”, spunându-le că „suferăispitiri ale puterilor întunericului”. La 20 aprilie 1988,Kinotita a răspuns acestei scrisori patriarhale printr-o nouăepistolă, care a fost adusă personal la Fanar, de o delegaţieformată din egumenii a trei mănăstiri athonite. Cu acestprilej, părinţii au vorbit despre tulburarea produsă de aces-te lucruri în obştile din Sfântul Munte. Dimitrie le-a dategumenilor toate asigurările că activităţile Patriarhiei seîncadrează în hotarele Ortodoxiei. Mai târziu, într-un nouinterviu, publicat în numărul din 1 iulie al revistei „Ortho-

dox Typos” din anul 1988, Patriarhul şi-a exprimat alte pă-reri neortodoxe, cum ar fi reconfirmarea posibilităţii împăr-tăşirii interconfesionale, în împrejurări de moarte iminentă.

Este limpede ca lumina zilei că Patriarhia şi-a ales untraseu bine definit, pe care nu intenţionează să îl schimbe.Semnalul tras de athoniţi este lesne de înţeles, dacă negândim că Sfintele Canoane ale Bisericii opresc cu de-săvârşire rugăciunile împreună cu ereticii, ca să nu maivorbim despre împărtăşirea împreună! Conform înţelegeriiortodoxe – prin prisma aceloraşi canoane, romano-catoliciisunt eretici, iar tainele lor sunt lipsite de Harul DuhuluiSfânt. Sfântul Marcu de Efes a spus că „Nu numai schis-matici sunt Latinii, dar chiar şi eretici”, iar Sfântul Grigo-rie de Palama a scris că „Latinii au părăsit ogorul Bisericii”.

Să ne oprim o clipă, zăbovind asupra conceptului de„Mare Sobor al Bisericii Ortodoxe”, şi să vedem ceea ceCuviosul arhimandrit Iustin Popovici a scris despre acesteveniment. Vom cita din scrisoarea sa, din data de 7 mai1977, scrisă în numele Consiliului Arhieresc al BisericiiOrtodoxe a Serbiei. Părintele Iustin atrage atenţia asupramomentului rău ales pentru ţinerea acestui Consiliu, ca şiasupra unei alegeri artificiale a subiectelor din planul dediscuţie, care dezvăluie nici mai mult nici mai puţin decâtpretenţiile de tip papist ale Patriarhiei Ecumenice. El scrie:„Chestiunea pregătirii unui aşa-numit «Consiliu Ecu-

menic» al Bisericii Ortodoxe nue deloc un lucru nou. Aceastăproblemă a fost propusă încă dinvremea vieţii Patriarhului Mele-tie Metaxakis de tristă amintire,creatorul schismei din sânulOrtodoxiei, ca rezultat al auto-intitulatului «Congresului pan-ortodox» din 1923, ţinut lainiţiativa sa.”

„Nici măcar un singur Si-nod din istoria Bisericii Orto-doxe – şi cu atât mai mult unSinod a toată lumea, asupra că-ruia se revarsă darul dumneze-iesc, fiind ocârmuit de Duhul -,

nu a fost convocat vreodată într-o manieră atât de lipsităde inspiraţie, având subiecte de discuţie pregătite în grabăşi cu multă nechibzuinţă. Niciodată înainte nu au fostorganizate asemenea congrese, conferinţe sau conciliinăscocite peste noapte, într-o manieră atât de planificată.Aceste tipuri de adunări sunt întrutotul străine tradiţiei or-todoxe soborniceşti. În fapt, ele sunt imitaţii ale modelelorînsuşite din rândurile organizaţiilor apusene, străine deBiserica lui Hristos.”

„Realitatea istorică a acestor chestiuni – SfinteleSoboare ale Dumnezeieştilor Părinţi purtători de Duh –indică faptul că ele s-au adunat întotdeauna doar în numelelui Dumnezeu, pentru a hotărî chestiuni de Credinţă, ceera ameninţată de stricare prin erezii şi schisme, ce voiaua sfâşia Biserica, fiind pusă în primejdie mântuireasufletelor credincioşilor. De aceea, Soboarele Ecumenice

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului? (II)

Căderea Constantinopolului - frescă exterioară de laMănăstirea Moldoviţa


22

ortodoxe au avut dintotdeuna un caracter hristologic,soteriologic şi eclesiologic. Mulţumită acestui fapt, scopullor principal a fost mereu aţintit asupra Domnului şi Mân-tuitorului nostru, Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om, asupramântuirii prin El, şi a îndumnezeirii omului întru El.”

În ceea ce priveşte delegaţiile Patriarhiei Moscovei şia Constantinopolului, prezente la prima întrunire de dina-intea consiliului din 1977, în cadrul unei discuţii despre unviitor „Sinod Ecumenic”, părintele Iustin scrie: „Cine suntaceşti delegaţi, şi pe cine anume reprezintă ei – ce Bise-rică, şi ce popor al lui Dumnezeu? Ierarhia Constantino-polului, prezentă la aceste întruniri, constă doar aproapenumai în mitropoliţi şi episcopi cu titluri onorifice. Aceştiasunt păstori fără de turmă, şi fără nici o răspundere con-cretă în faţa lui Dumnezeu şi a turmei Sale cuvântătoare.În numele cui acţionează această ierarhie, şi pe cine anumeva reprezenta ea la viitorul conciliu?

Recent, Patriarhia Constantinopolului a înfiinţat noieparhii mitropolii, care nu există în realitate, având doar onatură fictivă, de vremece comunităţile respectivenu mai există. Acest lucrueste făcut, fără nici o în-doială, ca etapă de pregă-tire a „Sinodului Ecume-nic” viitor, unde, cu aju-torul majorităţii pe care ovor avea, datorată acestordelegaţi ai unor episcopiiinexistente, se vor obţinesuficiente voturi pentru asprijini aceste ambiţii neo-papiste ale PatriarhieiEcumenice.

„Toate aceste lucrurireflectă dorinţele ascunse ale unor persoane binecunoscutedin cadrul Patriarhiei din Fanar, care doresc manipulareatuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale şi a Bisericii Orto-doxe în general, pentru a le determina să accepte poziţialor de „primii în cinste”. Primele capete de discuţii (dincele zece alese pentru a fi discutate în cadrul Sinodului)exprimă în mod clar încercarea Constantinopolului de a-şiimpune stăpânirea asupra întregii diaspore ortodoxe –adică a întregii lumi, de fapt. În acelaşi timp, ei caută săîşi însuşească dreptul exclusiv de a acorda statut de auto-cefalie şi autonomie pentru toate Bisericile Ortodoxe dinîntreaga lume – acum şi în viitor, ca şi ordinea titlurilor,în conformitate cu statutul lor (aceasta este de fapt adevă-rata problemă cu privire la diptice: nu e atât de importantăordinea pomenirii la Sfânta Liturghie, ci gradul şi ordineaBisericilor la Sinoade, etc).”

„Respect renumele câştigat de această Patriarhie, de-alungul veacurilor – acela de Biserică a lui Hristos de laConstantinopol. Mă plec, de asemenea, cu evlavie, în faţacrucii pe care a dus-o, deloc uşoară, şi care, prin natura sa,a fost de fapt crucea întregii Biserici. După cuvântulSfântului Apostol Pavel, când un mădular suferă, atunciîntreg trupul suferă durere. Dar purtarea reprezentativilor

Fanarului din ultimii ani nu face altceva decât să reflecte ouşurătate nesănătoasă şi o stare de boală duhovnicească,asemănătoare celei ce a dus Biserica la trădare şi ocară, însecolul XV.

Recent, Patriarhia s-a implicat activ în dialogurilepurtate cu monofiziţii, care, din păcate, nu au fost făcuţisă se pocăiască şi să se lepede de erezie pentru a veni cătreOrtodoxie, prin calea dialogului. Mai degrabă, putemspune că dialogul a dus la apostazierea ortodocşilor. „Celedouă familii (ortodocşii şi monofiziţii) au acceptat faptul căridicarea anatemelor şi condamnărilor reciproce se vorbaza, în viitor, pe faptul că ceea ce Soboarele şi Sfinţii Pă-rinţi au dat anatemei, nu reprezentau de fapt erezii”(Punctul 10 al celei de-a doua Declaraţii Comune, redac-tată la Centrul Ecumenic Patriarhal de la Geneva, Elveţia,în septembrie 1990). Putem oare accepta o asemenea ho-tărâre, care pretinde că poate anula hotărârile SoboarelorEcumenice? Dacă recitim cele afirmate mai sus, nu e greudeloc de ajuns la concluzia că Patriarhia de Constantinopol

adoptă de fapt o poziţieneortodoxă.Într-o scrisoare adresată

ieromonahului Policarp,Mitropolitul Antonie Hra-poviţki scria: „Oare pânăîn secolul 9 – şi chiarpână în al unsprezecelea,supremaţia în Biserică nua fost deţinută de papiiRomei? Şi ce a mai ră-mas din acest primat? Eicu toţii, laolaltă cu turmalor au fost îndepărtaţi dela trupul Bisericii, petre-cându-şi restul zilelor lor

mizerabile în postura de eretici. Este posibil ca şi Patriar-hia de Constantinopol să împărtăşească aceeaşi nefericităsoartă, de va continua calea inaugurată de Meletie şi Gri-gorie VII.” Oare acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazulPatriarhiei Constantinopolului – cea care i-a crescut însânul ei pe Sfinţii Chiril şi Meftodie, marii dascăli şi lu-minători ai slavilor, şi atâţia alţi sfinţi? Conform uneirecente declaraţii oficiale a Patriarhului Ecumenic Barto-lomeu I, exact acest lucru pare să se întâmple. Iată ce aspus el: „Biserica Ortodoxă simte nevoia unei înnoiri... depildă, rânduiala celor patruzeci de zile de post, înainte dePaşti şi Naşterea Domnului, este aproape imposibil de ur-mat, pentru cei din afara mănăstirilor. Scopurile noastre suntaceleaşi cu cele ale Papei Ioan XIII: să aducem Biserica lazi, şi să promovăm unitatea creştinilor... prin Harul Dom-nului, toate Bisericile Ortodoxe privesc acum ecume-nismul cu ochi buni” (National Catholic Reporter, 21.01.1977).

Să cugetăm adânc la cuvintele Părintelui păstorilor şiMarele Arhiereu, Domnul nostru, Iisus Hristos, Care aspus: „Iar cel ce este mai mare între voi, să fie vouă slugă.Că cel ce se va înălţa pe sine, se va smeri; şi cel ce se vasmeri pe sine, se va înălţa” (Mat. 23, 11-12). Lumea cautăsă se unească de bunăvoie, vrând a construi un nou Turn


23

al lui Babel, să creeze o Nouă Ordine Mondială şi să întemeieze un „paradis” aici, pe pământ. Pentru toţi cei ce iubescUna, Singura mântuitoare Credinţă - Credinţa Ortodoxă, şi nu vor accepta această „unire” antihristică, vor urmaîncercări grele. „Judecata Sfinţilor lui Dumnezeu va fi ceva groaznic... Numărul lor mic va părea insignifiant în faţalumii... vor fi supuşi batjocurii generale, urâţi, clevetiţi, fiindu-le sortită o moarte în chinuri” (Sfântul Ignatie Brian-cianinov). „De aţi fi din lume, lumea ar iubi pre al său; iar căci din lume nu sunteţi, ci Eu v-am ales pre voi din lume;pentru aceasta urăşte pre voi lumea” (Ioan 15, 19).

Fiii credincioşi ai Bisericii lui Hristos trebuie să se îmbărbăteze pentru a răbda toate aceste ispite, fiindcă îndreptatea lui Dumnezeu şi-au pus nădejdea toţi cei prigoniţi pentru dreptate şi în Sfânta Sa putere izbăvitoare, toţi ceice au iubit adevărul.

Graiul vechilor cazanii (III)Cenzurarea cultului

Traiectoria ecumenică, impusă Bisericilor ortodoxeoficiale de către Consiliul Mondial al Bisericilor (ale că-rui membre sunt), cere ca ereticii şi păgânii să nu mai fiepriviţi ca atare, ci ca „fraţi ai noştri şi împreună-moşteni-tori ai Harului şi Împărăţiei lui Dumnezeu”. Din acestmotiv, după mai ales după anul 1948, cărţile de cult edi-tate de organele editoriale ale Bisericii Ortodoxe Române(de stil nou), au fost supuse unor schimbări necanonice şicenzurări grosolane, din dorinţa de a nu leza sentimentelereligioase ale cultelor împreună-par-ticipante la întrunirile ecumeniceorganizate de C.M.B.

În toată această râvnă neferi-cită, editorii de carte de cult a Bise-ricii de stil nou (ea însăşi membrăa Consiliului Mondial al Biserici-lor, printr-o rezoluţie sinodală dinanul 1961, în timpul patriarhatului luiJustinian Marina), au ignorat prac-tic învăţătura (catehismul) BisericiiOrtodoxe, care spune că tezaurulBisericii este alcătuit din SfântaScriptură şi Sfânta Tradiţie (sau Pre-dania Bisericii). Sfânta Scripturăsau Biblia este cartea de căpătâi acreştinilor. Ea este o adevărată „Car-te a vieţii”, fiindcă în ea se află„Cuvântul mântuirii” (Fapte 13, 26),„Cuvântul vieţii veşnice” (Ioan 6,63; Filip. 2, 16). Ea cuprinde „Cu-vântul lui Dumnezeu” (Luca 3, 2;Fapte 4, 31; Efes. 6, 17).

Tezaurul Bisericii Ortodoxe:Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Învăţăturile Sfintei Scripturi sunt, pentru creştini,„duh de viaţă” (Ioan 6, 63); ele au puterea de a-i trezi la„Viaţă nouă” (Fapte 6, 7). Învăţăturile Sfintei Scripturi nuse învechesc; ele sunt veşnice şi folositoare spre mântuireîn toate timpurile şi în toate locurile. „Cerul şi pământulvor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, ne zice Dom-nul nostru, Iisus Hristos (Matei 24, 35).

În Sfânta Scriptură aflăm descoperirea dumnezeiascăcea mai presus de fire. Căci: „Toată Scriptura este de

Dumnezeu însuflată, şi de folos spre învăţătură, spremustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre drep-tate. Ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrulbun desăvârşit” (II Tim. 3, 16-17). Prin „insuflare” înţe-legem lucrarea Duhului Sfânt asupra scriitorului biblic,pentru a primi şi a scrie învăţăturile mântuitoare, ferindu-lde greşeli şi rătăciri de la adevărurile de credinţă, de laadevărul cel veşnic.

Sfintele Evanghelii şi toate celelalte părţi ale NouluiTestament nu cuprind decât o partedin descoperirea dumnezeiască pecare Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeune-a făcut-o prin viu grai, în timpulpetrecerii Sale pe pământ. Acest lu-cru ni-l spune Sfântul Apostol şiEvanghelist Ioan prin cuvintele:„Sunt încă şi altele multe câte afăcut Iisus, care de s-ar fi scris câteuna, nici în lumea aceasta (mi separe) că nu ar încăpea cărţile ce s-arfi scris” (Ioan 21, 25).

Sunt multe alte mărturii, ce neîncredinţează că multe din faptele şiînvăţăturile Mântuitorului IisusHristos nu ni s-au păstrat în scris, cică ele au fost însuşite şi duse maideparte prin viu grai, de sfinţiiapostoli şi de urmaşii acestora, dinveac în veac până la noi. De aseme-nea, ne mai încredinţează desprefaptul că acestea vor fi păstrate şilăsate spre moştenire, cu înţelesullor deplin şi neschimbat, de adevă-raţii credincioşi creştini, până la

sfârşitul veacurilor. Ele alcătuiesc împreună SfântaTradiţie, care este a doua cale - cu nimic mai prejos decâtSfânta Scriptură, ci egală cu ea, prin care ni s-a transmisRevelaţia dumnezeiască. Această descoperire de la Dum-nezeu a fost cuprinsă în scris mai târziu decât cea arătatăîn Sfânta Scriptură. Tradiţia este viaţa Bisericii întru Du-hul Sfânt; suflul viu al vieţii Bisericii.

Însuşi Mântuitorul a împărtăşit învăţătura Sa prin viugrai, poruncind sfinţilor apostoli să propovăduiască aşij-derea cele ce au auzit şi au văzut trăind. Trimiţându-i la


24

propovăduire, El le-a grăit: „Drept aceea mergând, învă-ţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în Numele Tatălui,şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pe dânşii săpăzească toate câte am poruncit vouă. şi iată, Eu cu voisunt în toate zilele, până în sfârşitul veacului, Amin” (Matei28, 19-20).

Sfânta Tradiţie s-a fixat în parte încă de timpuriu şis-a păstrat fără schimbare până azi, în hotărârile şi canoa-nele sinoadelor ecumenice şi locale, simbolurile de cre-dinţă, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în tipicul sfintelor slujbe- Sfânta Liturghie şi cărţile de slujbă ale Bisericii.

Pentru adevăraţii ortodocşi, tezaurul liturgic al Bise-ricii Ortodoxe este o adevărată şcoală, la care slujbele îiînvaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să înveţe săÎl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Participând cucredinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu la slujbele Bi-sericii, credincioşii se împărtăşesc din bogăţia fără marginia cultului ortodox, devenind astfel cu adevărat teologi,adică vorbitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oameni sim-pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile înţelepciunii hră-nindu-se doar cu cele auzite la Biserică. Cultul Bisericiiface Tradiţia vie în vremurile noastre. El exprimă învăţă-turile dogmatice ale Bisericii, fiind o cateheză continuă princare credinciosul este urcat pe treptele cunoaşterii luiDumnezeu.

Cărţile de slujbă - „curăţate” de „aluziile antisemite”Recent, Agenţia de ştiri „Basilica” a anunţat apariţia

unei noi ediţii a „Prohodului Domnului Dumnezeului şiMântuitorului nostru Iisus Hristos” – ediţia 2009, „tipărităcu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel”,la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (foto).

Această ediţie a Prohodului „a fost diortosită de Comi-sia liturgică a Arhiepiscopiei Bucureştilor, condusă de Prea-sfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepis-copiei Bucureştilor. Textul a fost ulterior revizuit, după ori-ginalul grecesc, de Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, E-piscop Vicar Patriarhal”.

Din dorinţa de aliniere la tendinţele papistaşe de „rea-bilitare” a lui Iuda (şi, cine ştie, ca un pas premergător înainteaproclamării lui oficiale ca „sfânt” al Bisericii Catolice şi al„bisericilor-surori” ortodoxe, implicate în mişcarea ecume-nică), din această ediţie a Prohodului au fost scoase defi-nitiv următoarele strofe: Din STAREA ÎNTÂI au fost eliminatetotal:

Din STAREA a DOUA au fost eliminate total:

Din STAREA a TREIA au fost eliminate total:

Această cenzură nu poate da roade de folos, fiindcă prinaceasta s-a negat harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilorcare au alcătuit sfintele slujbe.

Dacă cenzura s-ar fi rezumat la scurtarea Prohodului,ar fi fost o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s-aextins şi asupra altor texte liturgice. Iată, de exemplu, cemodificări a suferit în timp Troparul Învierii pe glasul întâi(Ceaslov): „Piatra fiind pecetluită de jidovi şi ostaşii stră-juind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântui-torule, dăruind lumii viaţă….”. În cărţile de strană editate

ulterior anului 1948, acest tropar începe cu cu-vintele „Piatra fiind pecetluită de iudei şi ostaşiistrăjuind…”, iar în ediţiile recente editate deB.O.R., orice referire la iudei dispare pur şisimplu, astfel că ei citesc pur şi simplu: „Piatrafiind pecetluită şi ostaşii străjuind…”, fără a semai preciza cine a pecetluit piatra de pe SfântulMormânt, trecându-se astfel cu vederea măr-turia Sfintei Evanghelii: „Iar a doua zi, care estedupă Vineri, s-au adunat Arhiereii, şi Fariseii laPilat, zicând: Doamne, adusu-ne-am aminte, căînşelătorul acela, a zis încă fiind viu: «După treizile Mă voi scula». Deci porunceşte să se întă-rească Mormântul până a treia zi; nu cumva

56. Urmaşii lui Iuda,Din izvor adăpaţiŞi cu mană săturaţi demult, în pustiu,În mormânt Îl pun pe Hrănitorul lor.58. Îngâmfat Israil,Ucigaşe popor!Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?

62. Pizmăreţ popor,Ucigaş blestemat!Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,De mahrama şi de giulgiurile Lui.

33. Tu, ca Cel ce eştiDe viaţă dătător, Cuvinte,Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

42. O, neam jidovescÎndărătnic, ce-ai primit arvuna!Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit?

51. O, iudeilor!Ruşinaţi-vă măcar de morţiiÎnviaţi de Dătătorul vieţii lor,Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

Strofa 51 este singu-rul caz în care nu aavut loc o eliminaretotală, însă - esen-ţial pentru falsifica-tori - a fost schim-bat „O, iudeilor !"cu „Fariseilor" !)

61. Cel făr’ de-nceput,Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,Întăreşte stăpânirea împăraţilorÎmpotriva duşmanilor, ca un bun.

7. Cei hrăniţi cu manăLovesc cu piciorulÎn Binefăcătorul.

9. O, ce nebunie !Pe Hristos omoarăCei ce-au ucis pe profeţi.

12. Zis-a înţeleptul:„Groap-adâncă esteGâtlejul jidovilor.”

13. La viclenii jidovi,Căile lor strâmbeCurse şi ciulini sunt.

24. Pier răstignitorii,Împărate-a toate,Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,În groapa pierzării,Bărbaţii sângiuirilor.


25

venind Ucenicii lui noaptea, să-l fure pre el; şi să zicănorodului că s-a sculat din morţi; şi va fi rătăcirea cea deapoi mai rea decât cea dintâi. Zis-alor Pilat: Aveţi custodie; mergeţi deîntăriţi cum ştiţi. Iar ei mergând, auîntărit Mormântul pecetluind piatraîmpreună cu custodia” (Matei 27, 62-66).

Mergând mai departe pedrumul cenzurării cultului ortodox,unii preoţi ai Bisericii de stil nou auîndrăznit chiar să nu mai citească înSăptămâna Mare pericopa evanghe-lică în care poporul iudeu cere răs-tignirea Domnului (Marcu 15, 14).

Dar una din cele mai grave cen-zurări ale cultului este scoaterea dinMolitfelnicul editat cu binecuvân-tarea Patriarhiei Române a rându-ielii de primire în Biserică a jidovi-lor (odată cu aceasta au fost scoaseşi slujbele de primire a catolicilor, aarmenilor şi a altor eretici).

Vorbind despre importanţa unorastfel de slujbe, Sfântul Ioan deKronstadt scria: „Ce înseamnă rân-

duiala trecerii de la diferite credinţe şi confesiuni şi aunirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a

lepădării de credinţele şi confesiu-nile false, a negării rătăcirilor, a măr-turisirii adevăratei credinţe şi po-căinţei de toate păcatele dinainte, afăgăduinţei date lui Dumnezeu de apăzi şi mărturisi cu tărie credinţanealterată, a feririi de păcate şi avieţuirii în virtute”.

Aşa cum mucenicii au apăratînvăţătura Bisericii, tot la fel suntemşi noi datori să o apărăm şi noi as-tăzi. Amestecul lumescului în cultulBisericii Ortodoxe înseamnă lepă-darea de Tradiţie; de Sfinţii Părinţi,de Biserică şi, în ultimă instanţă,lepădarea de Hristos. Hristos a fostvândut pe treizeci de arginţi, iar as-tăzi alţii vor să cumpere învăţăturacea adevărată, dând un preţ maimare. Însă toate vistieriile şi bogă-ţiile lumii nu pot acoperi valoareacultului ortodox şi a învăţăturilorSfintei Biserici.

55555555


Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt -însă nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup, precum daumărturie prin experienţa lor, prin viaţa lor, sfinţii luiDumnezeu. Cu trupul Său, Domnul a făcut minuni, aînviat chiar morţi (fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair).Prin trup, însăşi haina luiHristos se sfinţea şi deve-nea făcătoare de minuni -prin simpla atingere de eas-a vindecat femeia cu cur-gere de sânge. În acelaşi felfăcea şi umbra apostolilorminuni - cei asupra căroraea cădea se vindecau debolile lor.

Nu am putea trăi înafara trupului. Doar cu voialui Dumnezeu se rupe pen-tru o vreme această legă-tură firească. Aşadar, oa-menii trebuie să devinăfăptură nouă, şi trebuie să-şi amintească întotdeauna ceea ce spune Apostolul: „Aunu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Careeste în voi, pe Care ÎI aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nusunteţi ai voştri?” (I Cor. 6, 19-20).

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, trupul nostru ia dela viaţă toate cele cu care trăieşte sufletul: ia şi păcatul, iaşi binele; ia şi sfinţenia, ia şi sluţenia. Când vorbim despre

păcat, vedem că Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să învinuimpentru greşelile noastre nu trupul, ci duhul, gândul, pen-tru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet, şi invers -dacă în suflet este vistieria Duhului Sfânt, ea se transmitetrupului, şi încă în aşa fel că se sfinţeşte fiecare parte a

lui, fiecare os, fiecare mă-dular. Să ne amintim aicirugăciunile de mulţumire dedupă Sfânta împărtăşanie:„Ci mai vârtos intră întrualcătuirea mădularelor me-le şi întru toate încheietu-rile, în pântece şi în inimă,arde spinii tuturor păcatelormele... încheieturile le întă-reşte cu oasele dimpreună;numărul drept al celor cincisimţiri îl luminează”.

Dacă vom înţelege înacest fel legătura dintretrupul lui Hristos şi trupulnostru, vom pricepe de ce

pentru credincioşi mormintele sfinţilor nu sunt acelaşilucru ca locul unde este cinstit un oarecare om de seamă.

În mormintele sfinţilor se ascunde harul. Una dindouă: ori nu credem deloc, în nimic, ori credem în agoni-sirea Duhului Sfânt de către toată fiinţa noastră - atunci şitrupurile sfinţilor vor fi pentru noi sfinte. De credem căputem primi harul lui Dumnezeu nu numai cu sufletul, ci

Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (II)

Mâna dreaptă, perfect păstrată, a Sfântului Ioan Gură de Aur, cese află la Mănăstirea athonită Dionisiu

Interiorul Sfântului Mormânt al Domnului

26

şi cu trupul, vom înţelege şi cuvintele pe care le-am citatdin Ioan Gură de Aur mai înainte: „Deschide ochii cre-dinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele,la harul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşticare le înconjoară”. Este limpede că pentru noi acele oase,ţărâna aceea vor fi de preţ nu pur şi simplu ca rămăşiţepământeşti ale unor oamenidragi, ci ca vase pline de har:„cinstitele tale moaşte ca peun vas al harului plin, care serevarsă, ni le-ai lăsat”.

Aşadar, Biserica Ortodoxăne învaţă că scopul omuluiîntâi-zidit se atinge prin harullui Dumnezeu, ce se arată printrupurile sfinţilor şi prin moaş-tele lor. La Sfântul Macarie E-gipteanul se vorbeşte mult des-pre faptul că sfinţii dobândescDuhul Sfânt al lui Dumnezeunu doar cu sufletul, ci şi cutrupul. De aceea, pentru noidumnezeieştile slujbe nu înseamnă doar adunarea a doi sautrei în numele lui Dumnezeu – ci temeiul pe care neadunăm este Sfânta Euharistie. Dacă dumnezeieştile slujbesunt săvârşite de către noi, oameni întinaţi, păcătoşi, şicredem că în condiţiile acestea se săvârşeşte cu adevăratprefacerea Sfintelor Daruri şi că atunci când ne împărtăşimcu Sfintele Taine avem cu adevărat înaintea noastră TrupulDomnului şi Sfântul Lui Sânge, ce oare ne dă această în-credinţare? Poate că deseori suntem numai cu trupul în bi-serică şi nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nici preo-tul săvârşitor al Tainei, şi cu toate astea credem că Tainase săvârşeşte.

Trebuie să ne amintim că Biserica este întâi de toateBiserica Cerească, adică Biruitoare, şi că săvârşind Euha-ristia o săvârşim în numele întregii Biserici cereşti şi pă-mânteşti, în numele sfinţilor, care cu nevoinţa cea bună s-aunevoit, şi mai întâi de toate în numele Maicii lui Dum-nezeu. Şi preotul ce săvârşeşte prefacerea darurilor credecă ea se săvârşeşte nu datorită meritelor lui şi a rugă-ciunilor lui, ci în numele întregii Biserici cereşti: „Încă a-ducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru (adică înnumele - n.a.) cei adormiţi întru credinţă: Strămoşi, Pă-rinţi, Patriarhi, Proroci, Apostoli, Propovăduitori, Evan-ghelişti, Mărturisitori, Pustnici şi pentru tot sufletul cares-a săvârşit întru buna credinţă; mai ales pentru Prea-sfânta, Preacurata, Preabinecuvântata Stăpâna noastră deDumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioara Maria” -aşadar, preotul se roagă aici în numele celor pe care el în-suşi îi cheamă mereu în rugăciunea sa.

În esenţă, pentru cei ce nu cred în sfinţi şi întreabă:„Dar cum se poate să ne rugăm sfinţilor, să le adresăm ce-reri?” nici nu se poate pune problema Tainelor, nici măcara dumnezeieştilor slujbe în general. Dacă nu am aveaîmpărtăşire cu sfinţii ca şi cu nişte mădulare vii ale Bise-ricii, n-ar putea exista nici Trupul lui Hristos, nici Bisericaşi nici Tainele. În Biserica Pământească, adică Luptătoare,

sunt şi acum aleşi - şi poate că ei se află şi printre noi, însănoi nu-i ştim. Prin rugăciunile lor, avem plinătatea vieţiibisericeşti. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vor-be, este de înţeles pricina pentru care Liturghia s-a săvârşitşi se săvârşeşte pe moaşte încă din catacombe şi de ce alCincilea Sinod Ecumenic a întărit acest obicei.

Creştinii au crezut dintot-deauna că sfinte nu sunt doarsufletele, ci şi trupurile drep-ţilor, şi al şaptelea Sinod Ecu-menic a hotărât ca fără anti-mis cu părticică din sfinte moaş-te să nu se poată sfinţi bise-rica. Avem nu numai suflet,ci şi trup, şi trebuie să nerugăm împreună cu cei ceau avut la rândul lor trup, l-ausfinţit şi ni l-au lăsat nouă.Trupurile lor au rămas şipentru noi, şi putem căpătaajutor nemijlocit de la tru-purile acestea, chiar dacă

din ele au rămas doar oasele goale.Dacă credem în minunile Domnului şi ale sfinţilor

Lui, dacă credem că prin trupurile şi chiar prin hainele lors-au săvârşit minuni, vom înţelege de ce credincioşilor lesunt dragi până şi lucrurile sfinţilor. Problema este că învremea de acum am uitat de toate acestea, nu mai înţe-legem nimic aşa cum trebuie, ni se pare că trupurile noas-tre sunt o treabă, iar sufletele noastre cu totul alta - şi astadeşi avem ca exemplu viaţa lui Iisus Hristos şi vieţile sfinţilor.

Trupurile sfinţilor sunt chezăşia a ceea ce săvârşesc cunoi dumnezeieştile slujbe. Trupul nostru este frumuseţe zi-dită după chipul lui Dumnezeu, şi poate fi la fel de sfântşi de nestricăcios ca sufletul. Dacă ne vom aduce amintecă păcatul e stricăciune, dacă, pe de altă parte, vorbim de stri-căciunea sufletului, este cazul să vorbim şi de stricăciuneasau nestricăciunea trupului. Într-o rugăciune dinainte deîmpărtăşanie, citim: „O, înfricoşată taină! O, bună mila luiDumnezeu! Cum eu, fiind tină, mă împărtăşesc cu dumne-zeiescul Trup şi Sânge, şi mă fac fără stricăciune”. „Tină”– adică ţărână - asta se spune nu despre suflet, ci despre trup.

În mod asemănător, şi botezul face nestricăcios nunumai sufletul, ci şi trupul. Acum vom înţelege, poate, ceînseamnă expresia „moaşte nestricate”, „oase nestricate”. Pentru omul care s-a rupt de Biserică, este ceva de ne-înţeles atunci când, la slujba de îngropare a unui prunc,Biserica se roagă pentru el ca pentru un „nestricat”. Cumadică „nestricat”? Doar o să putrezească! Da, dar va venivremea, va veni ceasul în care toţi cei din morminte vorauzi glasul Fiului lui Dumnezeu... şi vor ieşi (Ioan 5, 28-29);atunci va învia şi trupul pruncului cu pricina şi se va arăta„nestricat”. Cum va învia sufletul, aşa va învia şi trupul.

De obicei, noi, raţionalişti fiind, nu înţelegem aşa ne-stricăciunea trupului. Trupul nostru e stricăcios în sine, şie nevoie de altceva – adică de sfinţenie - pentru a-l face ne-stricăcios. Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului şi atrupului, însă aceasta este lucrare dumnezeiască, şi


Sfintele moaşte întregi ale Sfântului Cuvios Ioan IacobRomânul de la Hozeva, ce a sihăstrit pe Valea Iordanului, în

Ţara Sfântă, plecat din Mănăstirea Neamţu din pricinaschimbării calendarului


sfinţenia stă în faptul că Domnul ne dăruieşte aceastănestricăciune - „haina de nuntă”. Noi nu avem această hai-nă, şi ne rugăm ca să oprimim: „Cămara Ta, Mântui-torule, o văd împodobită, şihaină nu am ca să intru într-însa...” şi noi avem încă ohaină - trupul, pe care suntemdatori să îl luminăm şi să-lînălţăm până la suflet, cuajutorul lui Dumnezeu.

Dacă respingem cinstireasfintelor moaşte, trebuie sărespingem tot creştinismul,pentru că altfel rugăciunilenoastre de la slujba înmor-mântării sunt hulitoare: „Celce cu mâna dintru nefiinţă m-aizidit şi cu chipul Tău cel dum-nezeiesc m-ai cinstit, iar pen-tru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, dincare am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu

frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”.Firea noastră este alcătuită din suflet şi trup. Trebuie

să ne îngrijim de suflet, şidacă acesta va deveni mai cu-rat şi mai bun, atunci şi trupulse va curăţi. Când vom începesă gândim aşa, vom puteaînţelege şi acea rugăciune dedupă împărtăşanie în care sevorbeşte mult de trup. Aşa-dar, Biserica a rânduit cinsti-rea sfintelor moaşte în primulrând pentru că ele sunt „vasepline de har” şi în al doilearând pentru că ele sunt che-zăşia faptului că sfinţii suntîmpreună cu noi nu doar cusufletul, ci şi cu trupul.

Sfintele moaşte întregi ale Sfântului Mucenic Ioan Rusul din Insula Evia, Grecia

Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu SfântulMaxim Cavsocalivitul şi stând de vorbă cu el, între alteleîi spuse şi această: „Te rog, preacinstite părinte, să-mispui: ţii rugăciunea minţii?”. Iar acela zâmbi puţin şi zise:„Nu vreau să-ţi ascund, cinstite părinte, minunea Năs-cătoarei de Dumnezeu, care s-a făcutcu mine. Eu, din tinereţea mea, amavut multă credinţă în Stăpâna mea,Născătoarea de Dumnezeu, şi amrugat-o cu lacrimi să-mi dea harulrugăciunii minţii. Într-una din zilemergând la biserica ei, cum aveamobiceiul, o rugam iarăşi cu multă şinemăsurată căldură a inimii mele. Şiacolo, cum sărutam cu dor sfânta eiicoană, îndată am simţit în pieptulmeu şi în inima mea o căldură şi oflacără ce venea din sfânta icoană,care nu mă ardea, ci mă răcorea şiîndulcea şi aducea în sufletul meu omare străpungere a inimii. De atunci,părinte, a început inima mea să zicăînăuntru ei rugăciunea şi mintea measă se îndulceasă de pomenirea luiIisus al meu şi a Născătoarei de Dum-nezeu şi să fie totdeauna cu pomenirealor. Şi, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inimamea. Iartă-mă”.

Iar Sfântul Grigorie îi zise: „Spune-mi, sfinte, ai în-cercat vreodată în vreme ce ziceai rugăciunea „DoamneIisuse Hristoase...” vreo prefacere dumnezeiască, vreunextaz, sau vreo ieşire, vreun rod al Sfântului Duh?” ŞiSfântul Maxim îi răspunse: „O, părinte, pentru aceea am

mers în loc pustiu şi am dorit totdeauna liniştea, ca să măbucur mai mult de rodul rugăciunii, care este o dragostecovârşitoare de Dumnezeu şi o răpire a minţii la Domnul”.

Iar Sfântul Grigorie îi zise: „Te rog, părinte, să-mispui: le ai pe acestea de care grăieşti?” Sfântul Maxim

zâmbi iarăşi şi-i zise: „Dă-mi să mă-nânc şi nu-mi cerceta amăgirea”.

Atunci Sfântul Grigorie îi zise:„O, de aş avea şi eu această amăgirea ta, sfinte! Dar te rog să-mi spui: învremea în care e răpită mintea ta laDumnezeu, ce vezi cu ochii înţele-gerii? Şi, oare, poate mintea atuncisă-şi înalte, împreună cu inima, şirugăciunea?” Iar Sfântul Maxim îirăspunse: „Nu poate, pentru căatunci când vine Darul Sfântului Duhîn om, prin mijlocirea rugăciunii, în-cetează rugăciunea. Căci atunci min-tea este luată în stăpânire întreagă deDarul Sfântului Duh şi nu mai poatesă pună în lucrare puterile ei, ci ră-mâne în nelucrare şi se supune numaiSfântului Duh şi unde voieşte DuhulSfânt, acolo o duce, fie în văzduhulnematerial al luminii dumnezeieşti,

fie la altă vedere de negrăit, sau adeseori la o grăire dum-nezeiască. Scurt vorbind, precum voieşte Mângâietorul,sau Duhul Sfânt, aşa mângâie pe robii Săi. Precum îitrebuie fiecăruia, aşa îi dă şi Darul Său. Ceea ce zic, poa-te s-o vadă cineva limpede la prooroci şi la apostoli, cares-au învrednicit să vadă atâtea vederi, măcar că oameniirâdeau de ei şi îi socoteau rătăciţi şi beţi. În acelaşi fel şiacum robii lui Hristos se învrednicesc să vadă felurite

Viaţa întru Hristos la Sfinţii PărinţiRugăciunea şi semnele Darului


vederi, pe care unii nu le cred, nici nu le primesc în niciun fel că sunt adevărate, ci le socotesc amăgiri şi pe cei cele văd amăgiţi.

Eu mă minunez şi nu pricep, cum s-au împietrit oa-menii aceştia şi au orbit cu sufletul, încât nu cred ceea cea făgăduit nemincinosul Dumnezeu, prin proorocul Ioil, căle va da celor credincioşi, acolo unde zice: „Voi vărsa dinDarul Meu peste fiecare credincios şi peste robii şi pesteroabele Mele” (Ioil 3, 1-2). Este vorba deDarul pe care l-a dat Domnul nostru şi îldă şi acum şi îl va da până la sfârşitullumii, după făgăduinţa Sa, tuturor slu-gilor credincioase ale Sale.

Iar, când vine Darul acesta alDuhului Sfânt peste fiecare, nu-i aratălucrurile obişnuite, nici cele ale lumiicunoscute cu simţurile, ci îi arată pe ace-lea pe care nu le-a văzut niciodată de lasine, nici nu şi le-a închipuit. Atunci, min-tea acelui om învaţă de la Duhul Sfânttaine înalte şi ascunse, pe care, dupădumnezeiescul Pavel, nu poate să le vadăochiul trupesc al omului, nici minte deom nu le poate născoci de la sine.

Şi, ca să înţelegi cum le vede minteaomului acestea, gândeşte-te la ceea cevreau să-ţi spun. Ceara, când e departede foc, e tare şi vârtoasă; iar dacă o arunciîn foc, se topeşte şi în mijlocul flăcării seaprinde şi arde şi se face întreagă lumină şi aşa se sfârşeşteîntreagă în foc şi nu e chip să nu se topească în foc şi sănu se facă ca apa. Aşa şi mintea omului: când e singură,fără să se întâlnească cu Dumnezeu, înţelege câte sunt înputerea ei. Dar când se apropie de focul dumnezeiesc şi deDuhul Sfânt, atunci e stăpânită cu totul de lumina dumne-zeiască şi se face întreagă lumină şi în flacăra PreasfântuluiDuh se aprinde şi se topeşte de înţelegerea Lui şi nu maie chip ca în focul dumnezeirii să înţeleagă ale sale şi celece le vrea”.

Atunci îi zise Sfântul Grigorie: „Dar sunt şi altele ase-mănătoare, care sunt amăgiri”. Iar marele Maxim îi răs-punse: -„Altele sunt semnele amăgirii şi altele ale Darului.

Astfel, duhul rău al amăgirii, când se apropie de om, îizăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inimă aspră şi oîntunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăs-preşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îiiscă, prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu stră-luceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şio îndrăceşte; îl mişcă să cugete spre cuvinte necuviin-cioase hulitoare.

Cel ce vede acest duh al amăgirii, demulte ori se umple de furie. El nu cu-noaşte deloc smerenia, nici plânsul, citotdeauna se mândreşte cu bunătăţile lui;e plin de slavă deşartă, este fără înfrânareşi fără temere de Dumnezeu, şi totdeaunae stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot,îşi iese cu totul din minţi şi vine la pier-zanie. Fie ca Domnul să ne izbăvească,prin rugăciunile tale, de această amăgire.

Iar semnele Darului sunt acestea: Cândvine la om Darul Preasfântului Duh, îiadună mintea şi-l face să fie cu luare a-minte şi smerit, îi aduce aminte de moar-te, de păcatele lui, de judecata viitoare şide osânda veşnică; îi face sufletul de sefrânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îiface şi ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şicu cât se apropie mai mult de suflet, cuatât îl mângâie mai tare prin sfintelepatimi ale Domnului nostru Iisus Hristos

şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-i prilejuieşteminţii vederi înalte şi adevărate.

Atunci mintea omului parcă e răpită de acea lumină,şi este luminată de lumina cunoştinţei dumnezeieşti. Inimai se face senină şi blândă şi dă la iveală roadele SfântuluiDuh: bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, com-pătimirea, iubirea, smerenia şi celelalte. Sufletul lui pri-meşte o bucurie de negrăit”.

Auzind acestea Sfântul Grigorie Sinaitul a rămas uimitşi se minună de cele ce-i spunea dumnezeiescul Maxim şinu-l mai numea om, ci înger pământesc.

hhhhhhhhhh

Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (II)

Totuşi, nu este om care să nu aibă conştiinţă, pentru că ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc şi nicicând nupiere, ci pururea ne aminteşte cele de folos, însă noi nu simţim aceasta, pentru că, după cum s-a spus, nu o băgăm înseamă, ci o călcăm în picioare. Dacă conştiinţa noastră tace sau „ne arată mai întunecat lucrurile”, asta nu înseamnăcă este neînţeleaptă ea, pe care Dumnezeu a pus-o în noi. Aceasta dă mărturie despre faptul că noi înşine, având laînceput conştiinţa curăţită, nu ne-am îngrijit ca ea să rămână curată şi plină de vitalitate. Altfel, ar însemna că nu avemîn noi scânteia dumnezeiască, ar însemna că şi chipul lui Dumnezeu din noi este nedesăvârşit, ori că în DumnezeuÎnsuşi nu este desăvârşire. Ştim atât din propria noastră experienţă, cât şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, că fiecare dintrenoi, înainte de a săvârşi păcatul, fărădelegea, aude glasul conştiinţei care încearcă să-l ţină în frâu. Deşi glasul acestae slab, sfios, el vorbeşte totuşi, însă noi îl respingem, nu vedem şi nu vrem să vedem lumina.

În culori foarte vii descrie lucrul acesta Sfântul Tihon din Zadonsk: „Astfel Dumnezeu îi grăieşte şi-i strigă omuluiprin conştiinţă, atunci când vrea să facă răul: întoarce-te, omule! Nu mergi unde trebuie! Fereşte-te de rău! Creştine!Vrei să te răzbuni pe aproapele tău, să-l vatămi sau, şi mai rău, chiar să îl omori? Dumnezeu strigă în urma ta:întoarce-te, omule! Vrei să curveşti şi să spurci trupul tău? Dumnezeu îţi strigă: întoarce-te, omule! Vrei să furi, sărăpeşti şi să iei bunul aproapelui tău? Dumnezeu tună în conştiinţa ta: întoarce-te, omule! Vrei să-l înşeli şi să-l


amăgeşti pe aproapele tău? Dumnezeu îţi strigă: întoarce-te,omule! Vrei să-l cleveteşti, să-l osândeşti, să-l ocărăşti şisă-l defăimezi pe aproapele tău? Dumnezeu încearcă să teabată de la asta şi zice: întoarce-te, omule!... Şi ce îţi spu-ne prin conştiinţă, îţi spune şi prin sfântul Său cuvânt.

Conştiinţa, care nu greşeşte, şi cuvântul lui Dumnezeusunt în împreună-glăsuire desăvârşită. Ce spune conştiinţa,tot aceea spune şi cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul luiDumnezeu te înfrânează şi te abate de la aceleaşi lucrurica şi conştiinţa; pentru ce te mustră conştiinţa, te mustrăsi cuvântul lui Dumnezeu... şi pentru ce te laudă con-ştiinţa, te laudă şi cuvântul lui Dumnezeu. Drept aceea,când conştiinţa te abate şi te înfrânează de la ceva, să ştiică acesta este glasul luiDumnezeu, ce strigă în-lăuntrul nostru, abătându-neşi înfrânându-ne de la rău”.

Cât de cunoscută neeste imaginea aceasta! Ori-cine dă atenţie conştiinţeisale, care îşi cerceteazămăcar din când în când su-fletul, va întări aceste spuseale Sfântului Părinte.

Sfântul Nil Sinaitulspune că poate fi în suflet şiun alt glas, care ne spunecă totul e bine, că nu vompăţi nimic dacă vom face una şi alta, care sileşte conştiinţasă amuţească - şi Sfântul ne sfătuieşte: „Pe martoralucrurilor tale - conştiinţa ta - să n-o trimiţi la gândul caredispreţuieşte căderea şi vorbeşte despre ea cu graiuri dulcişi meşteşugite”. Cea mai mare fericire a noastră, dartotodată şi nefericire, stă în aceea că avem în noi înşinemartor şi pârâş al lucrurilor noastre „statornic, dar nu şinecurmat”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, adică nune chinuie în fiecare clipă a vieţii noastre, fiindcă n-amputea îndura asta, însă mustrarea ei tot „scapără” în noi,nelăsându-ne să adormim.

După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, conştiinţaface asta nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori şi viaţatoată, şi chiar după ce a trecut multă vreme nu uită nicio-dată cele săvârşite, ci ne mustră cu tărie şi când săvârşimpăcatul, şi înainte de a-l săvârşi, dar mai ales după ce-l să-vârşim. Aşadar, conştiinţa, în primul rând, este un martorce nu tace, iar în al doilea rând ne mustră, dar nu fără cur-mare. Asta este, precum spuneam, fericirea şi nefericireanoastră.

Mustrarea necurmată ne-ar omorî, n-am putea începeo altă viaţă, una curată şi sfântă; iar nefericirea noastră stăîn aceea că, atât timp cât auzim mustrarea conştiinţei încămai vrem să facem ceva, dar îndată ce se sfârşeşte nerăcim faţă de făptuirea creştină. Trebuie să rămânem însătreji până la sfârşit. Luarea-aminte faţă de propria con-ştiinţă trebuie să fie pentru creştin lucrarea de temelie.

Avem conştiinţa ca martor care nu tace şi mustrătorstatornic, dar nu şi necurmat; avem şi dojană şi mângâiere,avem tot ce ne trebuie pentru a ne ridica din prăpastia

păcatului şi a merge înainte cu trezvie pe calea dreaptă.Trebuie să ne plecăm urechea mereu, ca să auzim dacă nucumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, şi dacă vedemcă aşa stau lucrurile, să căutăm pricina acestui fapt, amin-tindu-ne că „nu sunt mustraţi de conştiinţă doar cei ce fiecă au ajuns la culmea virtuţii, fie că au căzut în adânculrăutăţilor”. Trebuie să luăm aminte la noi înşine, ca să ve-dem dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre,nu datorită curăţiei noastre, ci întrucât este vlăguită.

Şi, dacă nu avem în noi înşine acest martor şi acestpârâş, trebuie să mergem la el să facem ascultare, să as-cultăm poruncile lui şi să nu-l trimitem la gândul „care dis-preţuieşte căderea noastră şi vorbeşte despre el cu graiuri

dulci şi meşteşugite”.Cuviosul Iosif, stareţul

de la Optina, spunea: „Con-ştiinţa omului este ca undeşteptător. Dacă deşteptă-torul a sunat şi tu, ştiind cătrebuie să mergi la ascul-tare, te scoli îndată, urma-rea va fi aceea, că şi dupăaceasta îl vei asculta tot-deauna; iar dacă nu te veiscula îndată, zicând câtevazile în şir, să mai stau pu-ţintel în pat, vei sfârşi prina adormi şi a nu te mai tre-

zi când sună deşteptătorul”. Oricine ştie, că aşa staulucrurile în ce priveşte deşteptătorul, dar în privinţa con-ştiinţei parcă am şti asta, însă fără a da atenţie.

Conştiinţa noastră nu ne este doar pârâş, ci şi jude-cător neadormit şi nemitarnic, cum zice Sfântul Ioan Gurăde Aur: „Nu, cu adevărat, nu se află între oameni nici unjudecător atât de neadormit, cum este conştiinţa noastră.Judecătorii din afară pot fi şi cumpăraţi cu bani, şi în-muiaţi prin linguşire, mai fac favoruri şi de frică; pe lângăasta, sunt o mulţime de alte mijloace care pot strâmbadreptatea judecăţii lor. Tribunalul conştiinţei însă nu esupus niciunei înrâuriri de felul acesta, ci chiar dacă ai dabani, chiar dacă ai linguşi, chiar de-ai ameninţa sau oricealtceva ai face, ea rosteşte dreapta hotărâre împotriva gân-durilor păcătoase, şi cel ce a păcătuit se osândeşte singur,chiar dacă nu l-ar învinui nimeni altcineva”. În această pri-vinţă, conştiinţa se află într-o situaţie de excepţie, pentrucă nimeni nu ne cunoaşte aşa de bine greşelile, nimeni nune poate urmări cu atâta statornicie, şi totodată avem în noiînşine un asemenea străjer. În această privinţă, conştiinţaeste ceva nepreţuit pentru mântuirea noastră, este o scân-teie dumnezeiască, fără care nu am putea să ne mântuim.

Conştiinţa ne este judecător nu numai acum, dar şi laÎnfricoşata Judecată ea ne va fi cel dintâi şi cel mai detemut judecător. Acea judecată va fi cumplită, tocmai pen-tru că nu ne vom mai putea îndreptăţi, nu vom putea spunecă pârâşul este nedrept.

GGGGgggg


A înfrunta astăzi realitatea a devenit o caracteristicătot mai rară a oamenilor. Duritatea vieţii, influenţele ne-gative, intensificarea stresului - toate îl fac pe om sărenunţe la luptă şi să se refugieze în scuze convenabile.Târându-ne numai printre grijile lumeşti, căutând să nesatisfacem cât mai mult poftele simţurilor şi urmărind săne mărim cât mai mult nimbul slavei, prin laudele oame-nilor, devenim nefericiţi în orice situaţie contrară. Decât săînfruntăm realitatea considerată de noi sumbră, care esteîntr-adevăr împovărătoare, preferăm să ne aruncăm într-unspaţiu iluzoriu precum cel al drogurilor sau alcoolului ig-norând riscurile, vrând doar să uităm de tot şi să fim doarfericiţi cu orice preţ. Dar preţul acestei iluzii este foartescump: dependenţă, sclavie... moarte.

Alarmant este faptul că aceste manifestări sunt întâl-nite cu precădere în rândul tinerilor. O moştenire ateistă,peste care s-a suprapus o situaţie de haos economic, nelasă în urmă un tineret total debusolat, lipsit de un ideal,având o concepţie eronatădespre viaţă, fără repere ab-solute. E ca într-un iureş ce-ţipustieşte total sufletul şi caun labirint din care nu poţievada. De fapt asta s-a şi ur-mărit: cu noile programe şco-lare, cu libertinajul vesti-mentar şi moral, ajungândpână la a da profesorii în ju-decată pentru că aplică me-tode de disciplină. De multeori, cei „şapte ani de acasă”lipsesc, iar dacă părinţii suntmai severi, se pot trezi re-clamaţi de copii şi lipsiţi deei, pentru a fi formaţi după noile tipare europene care auca egidă „Totul este permis!” (doar cu preţul sclaviei).

Mass-media joacă un rol primordial în a incita sprepatimi şi concepţii eronate despre viaţă. Începând cudesenele animate în care violenţa este predominantă, în-demnând spre vrăji, insuflând ideea că putem face orice(ca în Harry Potter); continuând cu reclamele pentruţigări, băuturi, prin muzica rock (satanistă) etc.

În fuga lui continuă de a evita cercetarea proprieiconştiinţe, omul va folosi orice mijloc de evadare. Golulsău lăuntric e temporar umplut de euforia simţită în trupdatorită alcoolului, drogului şi astfel el uită de aceeapustiire lăuntrică pe care o poartă cu sine. Pentru începutnu pare nimic prea grav, dar odată patima intrată în suflet,apare dependenţa şi greutatea în a te abţine. În acestecondiţii, omul este în stare de orice pentru a-şi asiguranecesarul - minciună, furt, violenţă etc. La început, con-sumatorul de droguri se desfată cu o cunoaştere de tip nouşi cu perspectiva unei lumi noi. Căutarea pe care omul oexperimentează prin intermediul drogurilor e un vis în ca-re vânează umbre. De fapt, este o iluzie care, risipindu-se,îl aduce pe cel ce şi-a dorit-o într-o stare dezolantă. În cău-tarea răspunsurilor la întrebările existenţiale sau a

experienţelor „tari”, mulţi tineri îmbrăţişează yoga, vră-jitoria sau satanismul. Mulţi consideră yoga benefică, atâtde fardat e comercializată aceasta, încât este denumită şi yogacreştină, iar de fapt ea este practică de adorare a zeităţilorhinduiste. Satanismul nu numai că îţi distruge total sufleulşi viaţa, dar te lipseşte până şi de cele mai fireşti manifes-tări ale simţămintelor, precum plânsul. În dorinţa de aexperia supranaturalul ca în filme, se autodistrug, viaţatransformând-o într-un dezastru.

Elocventă este mărturisirea unui fost tânăr satanist,Sean Seallers (mărturia lui este interesantă, cu toate cărespectivul provenea dintr-un mediu catolic american),condamnat pe viaţă într-o închisoare din Oklahoma, caremărturiseşte despre el astfel: „Prietena mea, ştiind pre-dilecţia mea pentru ocultism, mi-a făcut cunoştinţă cu oprietenă de a ei, Melissa, vrăjitoare. Prima dată m-a în-trebat: „Ce fel de magie vrei să practici - albă sauneagră?” Am întrebat: „Care e mai interesantă?” „Cea albă

e cam ipocrită şi ar trebui săalegi pe cea neagră, dacă vreisă ai puteri, mi-a zis ea!”

Am fost de acord şi mi-aspus, că trebuie să mă roglui Satan. Deşi eram furiospe Dumnezeu, totuşi a măruga diavolului mi se păreaprea mult. M-a învăţat o in-cantaţie şi ce trebuie să fac,ca să ajung direct la nivelulei de putere, fără a mai treceprin mai multe etape. Eapractica magia de 9 ani şiavea 18 ani. Mi-au trebuitvreo două zile să mă decid.

M-am întins pe pat şi am început să rostesc aceeaincantaţie şi să fac, ce m-a învăţat. Am simţit o relaxaretotală, cum simţeam numai când făceam meditaţie. La unmoment dat s-a făcut foarte frig. Corpul plutea deasuprapatului. Am simţit o mână că mă atinge şi am strâns tareochii. M-a luat o frică de moarte şi simţeam, cum mi sedeclanşează adrenalina. Am auzit o voce înfricoşătoarespunându-mi clar: „Te iubesc!” Apoi, încet încet, în ca-meră s-a făcut iar cald. Mi-am dat seama imediat că mi-aplăcut foarte mult. Era ceea ce căutam - supranaturalul,cum poţi vedea doar în filme.

Am început să cumpăr cărţi despre satanism, bibliasatanistă şi tot ce se putea; studiam asemănările cumeditaţia Zen. Ajunsesem la concepţia că doar eu contez,că sunt foarte important şi că trebuie să lupt ca să su-pravieţuiesc. Făceam ritualuri în fiecare noapte. Amînceput să iau droguri, marijuana şi toţi spuneau că măcomport ciudat. Mi-a dat un nume nou - Ezaree - şiconsideram că Satan este prietenul omului; că tot răul dinlume se pune pe nedrept pe seama diavolului şi că suntentităţi neînţelese. Îi rugam să intre în mine, că eu îiînţeleg, ceea ce au şi făcut. Ca să fac faţă ziua la şcoală şinoaptea la muncă şi îndesind ritualurile am început să iau

Vânătoarea de iluzii şi robia sufletească


cocaină. Asta a dezlănţuit dezastrul. Nu ştiam, ce-i cumine, mă trezeam în maşină şi nu ştiam unde mă duc saude unde vin, la şcoală făceam semne din mâini ca laritualuri şi vorbeam limbi ciudate. Cu cât îndeseam ritua-lurile, cu atât se îndeseau şi stările de inconştienţă.

Văzând că pierd controlul şi că făceam să suferecei dragi mie, am încercat pentru două săptămâni să renunţla satanism. Mama m-a dus la un preot catolic, ce mi-aspus că nimic nu e adevărat şi i-a spus mamei, care îmiconfiscase toate cărţile despre satanism, să mi le restituie,că sunt ale mele şi nu ale ei. Am plecat, văzând că nu cre-de în ceea ce face. M-am dus la un grup de creştini, dar măevitau ştiind că beam sânge şi mâncam carne de broascăsacrificată.

Nu era cine să-mi spună că nu am dreptul să fac asteaşi că Hristos s-a jertfit pentru mine şi că mă poate scoatedin toate acestea dacă Îi dau voie să acţioneze asupra mea.Am considerat că toţi creştinii sunt nişte ipocriţi şi că odatăintrat în satanism nu mai poţi ieşi, cum scrie în BibliaSatanică. Am devenit şi mai înfocat şi am hotărât să încalctoate cele 10 porunci. Am ajuns la porunca „Să nu ucizi!”şi am căutat o victimă. Am găsit un vânzător care ni sepărea că se potriveşte. Am intrat în magazin cu Mikel şiam tras în el, din spatele tejghelei, dar am ratat. A încercatsă fugă, când a văzut că nu avem de gând să plecăm, dari-a blocat calea şi eu am tras şi l-am lovit uşor. Am

schimbat locul cu prietenul meu şi el ne-a confundat şi avenit spre mine şi l-am împuşcat din plin. Am plecat şi pedrum am râs de încrederea lui în noi. Am ajuns acasă şiam dormit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am de-venit aşa personificarea răului.

Ajunsesem să nu pot plânge. Când eram supărat sauînsingurat voiam să plâng, dar nu-mi veneau lacrimi. Aveamadesea vise în care îmi omoram părinţii. Aveam o prietenă,pe care părinţii nu o doreau şi eu nu voiam să mă despartde ea şi am început să-mi urăsc părinţii. După trei zile dedroguri, într-o noapte am intrat în dormitorul părinţilor şii-am împuşcat în cap. Când m-am trezit a doua zi, am con-ştientizat ce am făcut. M-au arestat şi am mărturisit ce amfăcut. Atunci mi-am dat seama că Satan m-a trădat şi mi-adistrus toată viaţa.”

Iată deci că simpla joacă cu magia l-a costat pe acesttânăr atât de scump şi a ajuns un idol surd şi orb, dupăcum spune Sfântul Vasilie: „Cei ce se îmbată ce sunt oarealtceva, decât nişte idoli păgâni? Ochi au şi nu vor vedea,urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 13, 34). Trebuie să fim pre-cauţi cu tot ceea ce ne tentează şi este potrivnic poruncilorlui Dumnezeu. Cea mai mare avere pe care părinţii o potlăsa copiilor este dreapta credinţă spre mântuire.

mmmlLmmm

Rugăciunea vindecă bolileSavanţii ruşi ne aduc la cunoştinţă că „oamenii

pot să se vindece într-adevăr în biserici, atunci cândating sfintele moaşte sau sanctuarele”. Oamenii deştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şimecanismul „material” al acestui fenomen divin.„O rugăciune este un remediu puternic”, spuneValeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsiho-fiziologie al Institutului de Cercetare şi DezvoltarePsihoneurologică Bekhterev din Petersburg. „Rugă-ciunea nu numai că reglează toate procesele dinorganismul uman, dar ea repară şi structura grav a-fectată a conştiinţei.”

Profesorul Slezin a măsurat puterea rugăciunii.El a înregistrat electroencefalogramele unor călugăriîn timp ce se rugau şi a captat un fenomen neo-bişnuit - „stingerea” completă a cortexului cerebral.Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţăabsolută.

Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm albiocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul deştiinţă. Valeri Slezin a numit această stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit că are o importanţăvitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi carene rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul.Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de laLaboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţiiunor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobâl, instrumentele demasură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea BisericiiArhanghelului Mihail, însă, aflată la patru kilometri de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

32

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorulexperimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şibătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţivindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdea-una în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotelecare bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Pro-teinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, aspus A. Malakovskaia.

Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ:omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi)nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Estechiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţiecu radiaţie magnetică. Laboratorul ştiinţific al Institutuluide Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şidupă sfinţire. A rezultat că, dacă se citeşte rugăciuneaTatăl Nostru şi se face semnul crucii asupra apei, atunciconcentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de orimai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult in-

ferioare. Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvântaorice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spiri-tuală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai pu-rificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şipoate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate spe-ciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare aapei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugă-ciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteriunice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numaipe cei credincioşi. „Apa „distinge” nivelul de credinţă aloamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când unpreot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori maimare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoanăcredincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu unom botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbărileau fost nesemnificative.”

qTtTtTtTtQ

Ucenicie, ascultare şi sfinţenieSfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (II)

Sfânta Maria EgumenaÎn lume, Sfânta Stareţă Maria se numea Elisabeta Alexeievna Uşacova. Ea a fost aleasă drept stareţă şi de fapt a ad-

ministrat mănăstirea pustiită în anii ei cei mai grei. După tulburările din Diveevo, în 1862, Stareţa Elisabeta Alexeievnaa fost tunsă în monahism şi în acord cu ordinul Sfântului Sinod a fost ridicată la rangul de stareţă. Din acel moment,obştea a început să înflorească. S-a cumpărat pământ, au fost construite noi clădiri, au fost reparate bisericile, au fostintroduse cântările pe mai multe voci şi a fost creat un atelier de icoane. Prin răbdarea şi nevoinţele sale, Sfânta Mariaînsăşi a dobândit multe virtuţi şi a devenit ca o mamă adevărată pentru surorile ei. Ea a primit de la Dumnezeu şi darulînainte-vederii, iar prin rugăciunile ei toate greutăţile legate de administrarea mănăstirii se rezolvau ca prin minune, de

la sine.

Fericita Pelaghia IvanovnaÎn lume, purta numele de Pelaghia Ivanovna Serebrennikova. S-a

născut în Arzamas şi încă din copilărie era poreclita „nebună”,din pricina comportamentului său ieşit din comun. Părinţii ei aumăritat-o, dar după vizita la Cuviosul Serafim, ea a început să-şi petreacă nopţile în rugăciune şi să se prefacă nebună, ca şi cumşi-ar fi pierdut minţile. A născut doi băieţi însă la scurt timp,aceştia au murit.

Domnul a scos-o pe aleasa Sa din deşertăciunea lumii, che-mând-o la cea mai înaltă viaţă - cea monahală, şi încredinţându-icel mai greu jug - nebunia pentru Hristos. Prin credinţă, fericitaPelaghia şi-a înfrânt durerea firească de mamă rămasă fără fiiisăi, începând să hoinărească pe străzi, purtându-se ca o nebunăşi fiind batjocorită şi luată în derâdere. Însă roaba ascunsă a luiHristos îşi petrecea fiecare noapte în rugăciune, în pragul bise-ricii, hrănindu-se cu hrana neîmpuţinată a cuvântului lui Dum-nezeu şi adăpându-se din izvoarele pururea vii şi săltătoare alenemăsuratei înţelepciuni a Sfintei Evanghelii, la care cugeta ziuaşi noaptea, vărsând multe lacrimi de umilinţă.

În anul 1837, Pelaghia a fost primită în obştea din Diveevo un-de şi-a continuat viaţa plină de nevoinţă, vieţuind asemenea unei„smintite”: trăia pe stradă într-o groapă plină de mizerie, spărgeageamurile chiliilor, se bătea cu capul de pereţii clădirilor, întot-deauna mergea desculţă, îşi înţepa picioarele în cuie şi îşi pe-depsea trupul în orice fel, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, ne-participând niciodată la mesele mănăstirii. Adeseori, când

Sfântul Cuvios Serafim rugându-se pe locul unde astăzi se află un izvor tămăduitor



mergea pe la chilii să cerşească pâine, ea îndura lovituri,împunsături şi îmbrânceli, numindu-se pe sine „smintită”şi „nebună”. Unele surori o cins-teau, însă altele o socoteau stă-pânită de un demon înainte-văzător. Fericita Pelaghia Iva-novna era cinstită de toate mai-cile cele binecuvântate din Di-veevo: Parascheva Yakovlevna,Parascheva Semenovna, Paras-cheva Ivanovna, care o strigau„mămica”.

Încă din timpul vieţii, sfân-ta obişnuia să-i tămăduiască petoţi cei care veneau la ea. Ast-fel, artistul M.P. Petrov s-a vin-decat de paralizia mâinii. Eavedea înainte toată viaţa oricuişi proorocea. Apărea în vise şiaducea vindecare. A reuşit săstingă un foc de la distanţă. Su-rorile din obşte şi însăşi egume-na se sfătuiau cu fercita înainte-văzătoare.

Faima înainte-vederii sales-a împrăştiat peste tot şi bine-cuvântata era cercetată de mulţioameni din toate colţurile Ru-siei. Cu patru ani înainte de ador-mire, Pelaghia a proorocit răs-pândirea ereziilor şi a teroris-mului în Imperiu. Acestea aveausă ducă până la urmă la uci-derea Ţarului Alexandru al II-lea, pentru care Pelaghia plân-gea şi se ruga neîncetat.

După 20 de ani de viaţăaspră, Fericită Pelaghia, la în-demnul Sfântului Serafim, carei-a apărut în vis, s-a zăvorâtîntr-o chilie. A început să oco-lească oamenii, devenind tă-cută. Îşi petrecea nopţile în ru-găciune, iar pe timpul zilei stătea şi plângea pe podea,lângă uşa de la intrarea bisericii. Se hrănea cu pâine nea-gră, trăind în obşte până la moarte şi multe suflete s-aumântuit prin mijlocirea ei, după spusa Sfântului Serafim. Înainte de moartea sa, ea a făgăduit grabnic ajutor tuturorcelor ce vor săvârşi cu dragoste pomenirea ei şi îi vor ceremijlocirea către Dumnezeu. Fericită Pelaghia a adormitîntru Domnul la 30 ianuarie 1884.

Schimonahia MartaMaria Semenovna Meliukova s-a alăturat obştii în anul

1823, iar la vârsta de 13 ani şi-a luat asupră-şi nevoinţa tă-cerii. Întotdeauna se afla în profundă şi neîntreruptărugăciune. Viaţa sa ascetică întrecea în stricteţe cele maiaspre vieţi ale surorilor sale şi ascultarea sa faţă de

povăţuitorul ei duhovnicesc era nestrămutată. Era atât deapropiată duhovniceşte de Sfântul Serafim, încât părintele

i-a dezvăluit toate tainele des-pre viitorul mănăstirii şi toatedescoperirile primite de la Năs-cătoarea de Dumnezeu.

După moartea sa, la 21 au-gust 1829, Cuviosul a dezvăluitmaicilor din Diveevo că a vă-zut, prin dumnezeiască desco-perire, că sufletul ei era în Îm-părăţia Cerurilor, alături deSfânta Treime, la tronul Dom-nului, de unde îi ajută pe toţicei ce i se roagă!

Stareţul Serafim a chemat petoţi la înmormântarea schimo-nahiei Marta, promiţându-le ce-lor prezenţi iertarea păcatelor.În timpul înmormântării, bă-trâna Parascheva Semenovna,sora cuvioasei, a văzut clar peuşile împărăteşti pe Împărătea-sa Cerurilor şi pe maica Martastând în aer.

Sfânta Maică ElenaElena Vasilievna Manturova

a continuat tradiţia Maicii Ale-xandra cu binecuvântarea Sfân-tului Serafim. Hotărârea ei de apărăsi lumea şi de a începe ne-voinţa monahală a uimit pe toţiapropiaţii ei. Încă din copilărie,avusese o fire veselă, iubitoarede plăceri lumeşti şi distracţii.

Se pregătea să se măritecând, brusc şi fără nici un mo-tiv anume şi-a respins mirele.Curând, Domnul şi-a condusaleasa în afara lumii, arătându-iîntr-o vedenie un şarpe uriaş,ce era gata să o înghită şi de

care s-a izbăvit doar prin ajutorul Maicii Domnului. ApoiElena Vasilievna a făgăduit să meargă la mănăstire. S-alepădat cu totul de viaţa lumească de mai înainte, petre-cându-şi vremea în citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi, înrugăciuni şi neîntrerupte osteneli.

Intrarea ei în obştea de la Diveevo s-a petrecut în anul1825, cu binecuvântarea Sfântului Serafim, care i-a proo-rocit calea vieţii sale, poruncindu-i să urmeze întrutotulviaţa Cuvioasei Alexandra. Maica Elena petrecea în rugă-ciune neîncetată, în gândirea de Dumnezeu şi tăcere deplină.

Sfârşitul vieţii ei pământeşti s-a petrecut într-un chipcu totul minunat: Cu binecuvântarea părintelui său duhov-nicesc, Sfântul Serafim, ea a murit în locul fratelui său,Mihai Vasilievici Manturov. Înainte de fericita sa ador-mire, ea a fost dusă în cămările raiului, unde L-a văzut pe

Aflarea moaştelor Cuvioaselor Stareţe de la Mănăstirea Diveevo


Dumnezeu sub chipul unui foc de nedescris. Ea a adormitîntru Domnul în ziua de 28 mai 1832, iar în timpul în-mormântării a zâmbit de trei ori în sciriu, ca şi cum ar fifost vie. Curând, Sfântul Serafim a arătat că Sfânta maicăElena se numără printre cei care sunt vrednici să steaalături de Sfânta Treime, ca şi fecioară, şi că este în ceatade fecioare a Împărătesei Cerurilor. Mai mult încă, pentruascultarea ei desăvârşită, Dumnezeu a rânduit ca sfintelesale moaşte să fie nestricăcioase şi lucrătoare de minuni,prin darul tămăduirilor.

Fericită Parascheva Ivanovna (Paşa din Sarov)Fericita Parascheva provenea dintr-o familie de ţărani

din provincia Tambov şi i se spunea Irina. Părinţii ei aumăritat-o şi a trăit alături de soţul ei timp de 15 ani, fărăsă aibă nici un copil. Cinci ani mai târziu, prin rânduialalui Dumnezeu, soţul ei moare, lucru ce îi pricinuieşte Iri-nei o mare durere. În timpul unui pelerinaj la Kiev, aînceput să urască lumea aceasta şi a hotărât să-şi închineîn întregime viaţa lui Dumnezeu. A fost tunsă în mona-hism sub numele de Parascheva, trăind vreme de 30 de aniîn pădurea din Sarov, într-o peşteră săpată cu propriilemâini, suferind multe lipsuri.

Încă din acea perioadă, ea a început să fie consideratănebună pentru Hristos şi înainte-văzătoare, oamenii cins-tind-o şi cerându-i să se roage pentru ei. În acea vreme,Domnul a îngăduit să îndure aceeaşi încercare cu cea trăităde Sfântul Serafim: a fost bătută cu cruzime de hoţi, ră-mânând mai mult moartă decât vie. În anii ce au urmat,Parascheva a trăit retrasă în pădurea din Sarov. Cu 6 aniînainte de moarte, a început să locuiască pentru perioademai lungi în Diveevo, iar după trecerea la Domnul moaş-tele ei au fost mutate acolo.

Nopţile şi le petrecea în rugăciune, îndemnându-le pesurori să participe zilnic la slujbe şi să se trezească la

miezul nopţii pentru rugăciunea de noapte. Fericita împletea ciorapi, pe care îi dăruia de milos-

tenie, iar rugăciunea lui Iisus îi însoţea întotdeauna lucrul.De asemenea ea pribegea adesea, umblând dintr-un locîntr-altul, schimbând chiliile. Obişnuia să taie iarbă cu oseceră, timp în care făcea închinăciuni până la pământ şise ruga. Fericita Paşa avea darul proorociei, iar mărturiiledespre înainte-vederea sa sunt atât de numeroase, încât afost imposibil să se adune şi să fie scrise toate. Lumea du-hovnicească îi era deschisă, şi ea putea vedea cu uşurinţăca într-o oglindă, sufletele şi gândurile celor care o încon-jurau. Deseori era auzită cum vorbea cu sfinţii şi cu MaicaDomnului.

Potrivit tradiţiei din Diveevo, în timpul preacinstiteiprăznuiri a Sfântului Serafim din anul 1903, ţarul şi ţarinaau întâlnit-o pe fericita Paşa, care a proorocit naşterea unuimoştenitor la tronul imperial, căderea Rusiei şi a dinastiei,prigoana Bisericii şi marea de sânge mucenicesc ce urmasă se verse pentru apărarea ei. Fericita Parascheva Ivanovnaa trecut la Domnul în 1915.

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (IV)Icoana Maicii Domnului „Caută la smerenia”

Zi de prăznuire: 16/29 septembrie

În anul 1420, în regiunea rusească Pskov, pe lacul Kamenoe, cu mila luiDumnezeu şi a Maicii Domnului, a apărut icoana cu denumirea „Caută la smerenia”.Minunea s-a petrecut spre alinarea şi îmbărbătarea locuitorilor din Pskov, în perioadaunei molime care s-a abătut asupra regiunii lor, iar acest fapt este înregistrat înletopiseţul oraşului: „În vara anului 6934 (1426), toamna a fost un semn de la icoanaPreasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă lacul Kamenoe, moşia lui Vasile: sevărsa sânge din ochiul drept şi picura pe locul unde stătea, şi pe cale curgea sânge,când duceau icoana Preasfintei la Pskov, în septembrie pe 16, în ziua de pomenirea marii muceniţe Eufimia”.

Pe icoană Maica Domnului e zugrăvită şezând. Capul îi este încununat de ocoroană. În mâna dreaptă ţine sceptrul, iar cu stânga îl ţine pe Dumnezeiescul Prunc.Pruncul este zugrăvit cum stă în picioare pe genunchii Maicii Sale. Cu mâna dreaptăse atinge de obrazul Ei, iar în stânga ţine globul - simbol al stăpânirii asupra lumii.Această minunată icoană s-a aflat o perioadă îndelungată în catedrala din Pskov şi s-arfi aflat încă mult timp, dacă nu venea anul negru 1917... În timpul Revoluţieibolşevice, icoana a dispărut.

Însă, acum două sute de ani, de pe ea fusese făcută o copie nu prea mare -


110x70 cm, care a nimerit în mănăstirea „Intrarea MaiciiDomnului în Biserică” din Kiev. După venirea bolşevi-cilor, o maică pe nume Teodora, cu binecuvântarea părin-telui duhovnic Boris Cvasniţki (care a sfârşit muceniceşte,fiind împuşcat în 1931, de către prigonitorii credinţei), apăstrat icoana. Şi iată, când în oraşul Kiev, după ani deprigoană, această biserică s-a redeschis, icoana „Caută lasmerenia” se întoarce înapoi. De acum, va începe o nouăviaţă a vechii icoane - o viaţă uimitoare, neobişnuită.

Conform parohului bisericii, egumenului Damian,„Caută la smerenia”, care a devenit cunoscută prin chipulei oglindit pe sticla icoanei, a fost dăruită bisericii în anul1992 de către schimonahia Teodora. Vieţuirea monahală înmănăstirea kieveană, situată pe strada Moscovei nr. 42,abia începea. Icoana a fost pusă într-un chivot, confec-ţionat special pentru ea, în partea stângă a iconostasului.Frumuseţea deosebită a chipului atrăgea privirile credin-cioşilor, care ore în şir stăteau în faţa icoanei, rugându-se.Datorită acestei icoane şi biserica deveni cunoscută în totoraşul.

În anul 1993, egumenul mănăstirii de călugări a atrasatenţia la faptul că culorile icoanei de sub sticlă s-au întu-necat. S-a luat decizia să fie invitaţi restauratori pentru ada o apreciere schimbării culorilor. Însă pe 1 august, înziua Cuv. Serafim de la Sarov, când a fost scoasă rama custiclă, cei prezenţi au văzut că tonalitatea culorilor eraneschimbată, însă pe sticla ramei, pe partea interioară, aapărut amprenta argintie, identică cu silueta Maicii

Domnului şi a Dumnezeiescului Prunc. Rezultatele studii-lor efectuate de savanţii din Kiev au fost uimitoare: re-flecţia argintie de pe sticlă are origine organică şi este ooglindire nefăcută de mână a Maici Domnului şi a Prun-cului, care pe fundal întunecat apare în negativ, iar pefundal alb - în pozitiv. Sticla cu oglindirea icoanei a fostpusă lângă icoană. În preajma icoanei şi a chipului nefăcutde mână de pe sticlă se săvârşesc minuni.

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (I)

Nu cu multă vreme în urmă, redacţia revistei noastre a avut parte de o mare bucurie, primind un exemplar al unuimanuscris ce conţine istorisiri adevărate despre luptele credincioşilor din zona Brusturi – Poiana – Oglinzi (jud.Neamţ) şi împrejurimi, pentru păstrarea dreptei credinţe strămoşeşti, dar şi relatări ale unor minuni cutremurătoare,săvârşite de Sfântul Ierarh Glicherie. Autorul manuscrisului este credinciosul Gheorghe Păstrăvanu din localitatea,

încă în viaţă, care şi-a aşternut pe hârtie toată bogăţia unei vieţi trăite înBiserica Ortodoxă de Răsărit, la umbra falnicului ei stejar, ce veghează şiacum asupra ei, din ceruri.

Dorim să împărtăşim şi cititorilor noştri bucuria acestei lecturi duhov-niceşti, urmând ca prin ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare număr al revisteinoastre să postăm câte un capitol din aceste memorii extraordinare, nepu-blicate până acum.

kkkkkkkkk

Prefaţă

Încă de la începutul lumii, multe suflete alese au dobândit Raiul prin măr-turisirea credinţei în Iisus Hristos – Domnul, prin jertfe şi chinuri. Suntemmulţumiţi că şi ţara noastră a fost binecuvântată cu astfel de suflete. Cu toatecă a fost subjugată de popoare păgâne, totuşi a avut parte de un popor bine-credincios, harnic şi stăpân pe el. Pe pământul ţării noastre au fost şi suntmulţi oameni temători de Dumnezeu.

Munţii noştri s-au sfinţit din belşug de suflete alese ale sihaştrilor,pustnicilor şi mucenicilor. Pădurile noastre au adăpostit multe mănăstiri şibiserici, unde prin altarele lor s-au plămădit mulţi sfinţi ierarhi, care prin su-ferinţe au mărturisit credinţa cea adevărată şi mulţi dintre ei n-au suferit

Chipul oglindit pe sticlaicoanei, nefăcut demână omenească


putrejune. Aceştia sunt pentru noi ca un roi de albine, carene îndulcesc cu rugăciunile lor cele neîncetate către Dom-nul. Prin ei, ne-a binecuvântat Dumnezeu şi pe noi, şi ne-amapropiat mult de harul Său. O asemenea albină de miereduhovnicească aducătoare, care a luptat toată viaţa sa pen-tru apărarea dreptei credinţe, suferind chinuri grele şi multebătăi, a fost şi este şi Sfântul Ierarh Glicherie.

Datori suntem să-i mulţumim Domnului şi noi, ceicare l-am cunoscut şi ne-am învrednicit de-a primi bine-cuvântarea lui cât a fost pe pământ, precum şi cei care nul-au văzut, dar au ţinut şi ţin, prin mărturisirea lui, cre-dinţa cea dreaptă (cea pe stil vechi), că aceasta este ade-vărată şi mântuitoare.

Nici o altă credinţă, fie ea născocită sau primită de laaltcineva, decât cea rămasă de la Sfinţii Apostoli şi întărităde Sfinţii dumnezeieştii Părinţi, însuflaţi de Duhul Sfânt dela cele şapte Soboare ecumenice, nu este mântuitoare. Iarnoi, ştiind prea bine că suntem lăsaţi în lumea aceasta (fiemai mulţi sau mai puţini ani), pentru a ne mântui sufletulde veşnica muncă cea din iad, să luptăm din toate puterilenoastre, să lăsăm orgoliile cele primite de la diavol şi să ţi-nem această credinţă dreaptă, pentru a ne învrednici deslava cea cerească. Zălog punem pe sfinţii noştri, muce-nici, pustnici, ierarhi români care neîncetat se roagă pentrunoi, căci ţinând această credinţă şi făcând faptele cele bu-ne, cu siguranţă ne vom sălăşlui în sânul raiului, aproapede dumnezeiasca lumină a lui Hristos.

Şi mai rog pe Bunul Dumnezeu, ca tuturor celor cevor citi aceste mărturisiri de credinţă şi minuni, ce s-auscris aici, păstrate din tată în fiu prin viu grai, să li deschidăochii minţii lor şi să se mântuiască.

Blagosloveşte, Sfinte Ierarhe Glicherie, pentru a scrieaici minunatele tale fapte şi trăiri duhovniceşti, precum şialegerile tale, cele vrednice de toata mărirea, care le-ai fă-cut pe pământ, cand erai printre noi, când cu binecuvân-tarea lui Dumnezeu ai luat pe umerii tăi turma lui Hristos,care rămăsese fără păstor după anul 1924.

Minunile şi mărturiile care se vor scrie aici au fost po-vestite de Nicolai Păstrăvanu, mai târziu Nectarie Păstră-vanu (1880-1955), cel ce a fost un stâlp neclintit al Bise-ricii de Stil Vechi din România. El s-a născut şi a trăit însatul Poiana, com. Brusturi, iar mai apoi, după moarteasoţiei lui, a lăsat toate în grija fiului său, Gheorghe Păstră-vanu (fiind şi el tot aşa întărit în această credinţă) şi aplecat la Slătioara, pentru a ajuta pe puţinii călugări, în frun-te cu Sfântul Ierarh Glicherie, să ridice în acel colţişor deţară (mai ferit de autorităţi) un sfânt lăcaş de cult pentruînchinare.

kkkkkkkkk

I. Statornicia Sfântului Glicherie în credinţăDupă ce în ţara noastră s-a primit calendarul grego-

rian, mulţi dintre călugării aflaţi prin mănăstiri care nuvoiau să primească schimbarea, ieşeau şi se adăposteau peunde puteau, de frică să nu fie prinşi că erau bătuţi şi chi-nuiţi, ca şi sfinţii cei din vechime care nu voiau să seînchine la idoli. Astfel s-a întâmplat şi cu preotul Gliche-rie Tănase şi cu părintele David, care neprimind schim-

barea, au ieşit din mănăstirea Procov, ascunzându-se înmunte la Râpa lui Coroi haiducul. Aici au dus o viaţă foar-te grea, îndurând mult frig şi foame. Ne povestea buniculcă dormeau pe frunze în acea mică peşteră, pentru că el şicu alţi creştini din Vânători i-au vizitat de mai multe ori,ducându-le câte ceva de trebuinţă. Dar se temeau şi ei sămeargă mai des, pentru a nu-i vedea cineva şi să anunţe au-torităţile, şi Doamne fereşte să fie prinşi părinţii şi arestaţi.

După doi ani de stat în acea peşteră ascunşi, SfântulGlicherie şi părintele David s-au gândit să îşi facă bani dedrum şi să meargă la Sfântul Munte. Au cosit toate fâne-ţele schitului Sihla, au mai vândut din hainele primite şi aureuşit astfel prin nişte creştini să-şi scoată paşapoarte şi auplecat.

Ajunşi acolo, au petrecut duhovniceşte, împreună cuceilalţi sihaştri români, greci, bulgari, un an întreg. Sfân-tul Glicherie a gândit că ar fi bine să rămână acolo să seroage până la sfârşitul vieţii. Dar n-a fost să fie aşa. Într-o Duminică s-a întâmplat ca Sfântul Glicherie să meargăsă slujească Sfânta Liturghie la biserica Schitului Ador-mirea Maicii Domnului, care era aşezată pe cel mai înaltvârf al Athosului, unde a slujit împreună cu Patriarhul Ie-rusalimului şi cu Mitropolitul Sfântului Munte.

După terminarea slujbei, Preasfinţitul Patriarh a în-trebat: Care este părintele Glicherie din România? Aceeaşiîntrebare a pus-o şi preasfinţitul mitropolit. Atunci, SfântulGlicherie arătându-se, cei doi au zis cum că au avut vede-nie pentru el, că va trebui urgent să se întoarcă în Româ-nia, că printr-însul va păstra Domnul o făclie a dreptei credinţe.

Ne povestea bunicul întotdeauna plângând dialoguldintre el şi Patriarhul Damianos: S-a apropiat de mine,spunea Sfântul Glicherie, cu paşi repezi Patriarhul şi mi-azis: «Precum ciobanul care i-a venit în turma sa de oi ohaită de lupi, le-au risipit toate oile şi le-au rupt în maimulte cârduri, nemaivăzându-se, sărmanul cioban ascun-zându-se şi el să nu-l mănânce lupul s-a văzut amărât şi sin-gur. Dar ce a făcut? A luat o talangă mare, a ieşit afarădin ascunzătoare şi umblând pe dealuri, pe văi, prin pă-duri, prin tihărăi (n.red.: (Pop.) Povârniş pe coasta unui munte;râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie deasă) şi

Obştea Mănăstirii Neamţ, la anul 1920. Al treilea din rândulde jos este ieromonahul Glicherie Tănase.

37

sunând talanga, oile una câte una care au mai rămas auînceput a se aduna, zbierând şi tremurând în jurul lui. Şiatunci a zis ciobanul: De voi mai trăi şi bine le-oi păzi, sevor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi mai bune. Totaşa să faci şi sfinţia-ta, părinte Glicherie! Cât de greu vafi să mergi în ţară, căci creştinii rămaşi nealteraţi au ne-voie de un adevărat păstor rânduit de Cel de Sus».

După mai multe învăţături folositoare de suflet de laPreasfinţitul Patriarh al Ierusalimului şi de la PreasfinţitulMitropolit al Sfântului Munte, primind binecuvântare şibani de drum, cei doi părinţi s-au întors în România iar lanevoinţă, la chin şi la durere pentru a-şi păzi turma.

kkkkkkkkk

II. Păstrarea credinţei adevărate în timpul prigoaneiAjunşi iarăşi în

Moldova, cei doi pă-rinţi au şi fost încon-juraţi de credincioşi. Larugăminţile oamenilor,au mers iar prin sate,pentru a-şi face servi-ciile lor duhovniceşti.După ani, cei în care ceide pe nou au schimbatşi data Paştelui (1926-1929), creştinii cei de pevechi din toate judeţeleMoldovei şi-au făcutbisericile lor.

Preoţii care nu auprimit schimbarea, du-pă ce au stat ascunşi peunde au putut, când s-auvăzut mai uitaţi deautorităţi au ieşit la da-torie. Tot în acest timp,au mai venit şi din Sfân-tul Munte nişte preoţi,tot români, pe numePamvu, Varuh şi Zo-sima, care au plecat din

cauza schimbării din 1924, trimişi fiind tot de PatriarhulIerusalimului, pentru a-l ajuta pe Sfântul Glicherie care, cuajutorul lui Dumnezeu, i-au rânduit la bisericile noastre.

Dar toţi slujeau cu frică, că erau urmăriţi de autorităţişi de răutatea celor schimbaţi. Nu puteau suporta să audăcum că se adună undeva creştinii pe vechi, la vreo biserică,că capii celor de pe nou imediat anunţau autorităţile, careşi erau pe urmele lor. Aşa s-a întâmplat şi la Buhalniţa,când jandarmii din judeţul Neamţ, fiind ajunţaţi cum căSfântul Glicherie merge la sfinţirea bisericii în acel sat, auieşit înainte şi au tras focuri de arme în convoiul de căruţe.

Apoi, un om de pe nou a descoperit jandarmilor încare căruţă era Sfântul Glicherie. Prin acea învălmăşealăde jandarmi şi de oameni, Sfântul a fost prins şi bătut mi-şeleşte. Unul dintre jandarmi i-a smuls o parte din barbă,cu piele cu tot, aruncând-o jos. Împrejurul lui deja se adu-

nase o mulţime de femei, care ţipau la jandarmi să îl lasepe preot în pace, că doar merge pe drum.

S-a întâmplat să fie şi bunica noastră chiar printre aceijandarmi. Ea a luat repede bucata de barbă de pe jos, asărutat-o şi a pus-o în batistă curată şi o păstra ca pe unodor sfânt. Ea era şi moaşa satului pe atunci. Multe femeişi nou-născuţi au scăpat de la moarte, prin punerea acesteibatiste cu bucata din barba Sfântului pe trupul lor. Tocmaide aici s-a descoperit începutul minunilor Sfântului.

kkkkkkkkk

kkkkkkkkkMai departe, ştim din viaţa Sfântului, şi chiar din Aca-

tistul lui, cum că a fost întemniţat la Piatra-Neamţ, cum şice chinuri de mucenic a răbdat. Dar, ca să nu pierdem noicredinţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, a scăpat sănătos, ve-nind iar la misiunea lui mântuitoare.

Ieromonahul Glicherie Tănase, învremea stăreţiei la Schitul Procov



Cu prilejul hramului bisericii „Sfinţii ÎmpăraţiConstantin şi Elena” din parohia Vânători-Neamţ, la in-vitaţia părintelui paroh Gheorghe Rogozan, Î.P.S. VlasieMogârzan a săvârşit Sfânta Liturghie, alături de un soborde preoţi şi diaconi, împreună cu care, mai apoi, a sfinţit

troiţa din cimitirul parohial, ridicată întru pomenirea celorce au pătimit pentru apărarea credinţei: ieroschimonahulPamvu Hoisu, monahii Veniamin şi Ghedeon Hoisu, schi-monahiile Isidora şi Serafima Stănoaie etc.

Troiţa a fost construită cu ajutorul credincioşilorparohiei, care şi-au dovedit credinţa şi unirea în cuget custrămoşii, bunicii şi părinţii, cei ce L-au iubit mai mult peDumnezeu decât bogăţiile sau slava deşartă a acestei lumitrecătoare. Acest monument vrea să readucă în amintire tim-purile în care prigoana şi ura vrăjmaşilor lui Dumnezeu îiunea prin legătura dragostei pe credincioşii acestei parohii.

kkkkjKKKK

Sfinţirea troiţei din parohia Vânători-Neamţ

Sfinţirea troiţei (21 mai / 03 iunie 2010)

Sfinţirea bisericii cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”din Torino (Italia)

Plecaţi pe meleaguri înstrăinate, românii ortodocşi nuau uitat să-şi poarte cu dânşii acea visterie dumnezeiască,sădită în inima lor încă din pruncie, pecare noi oamenii o numim credinţa înDumnezeu. Dincolo de mări şi oceane, un-de pretutindeni este stăpânirea lui Dum-nezeu, ortodocşii români au mutat hotareleOrtodoxiei şi au arătat lumii, că, chiar şidincolo de hotarele văzute ale acestei lumi,omul îşi poate duce cu sine comoara du-hovnicească ascunsă tainic în tărâmulsufletului.

De multe ori, se pare că românilor ple-caţi peste hotare, necazurile vieţii şi străi-nătatea locului le-au întărit şi mai multcredinţa în Dumnezeu. Rupţi de melea-gurile româneşti ale unei vieţi întregi, rupţide cei dragi lăsaţi acasă, românii plecaţi înafara hotarelor poartă cu ei un întreg cor-tegiu de stări sufleteşti, pe care deseori lepot domoli sau birui prin rugăciune şi nă-dejdea spre mai bine în faţa Celui care petoate le ştie şi pe toate le orânduieşte. Ast-fel, în acest spaţiu al sufletului încărcat detensiuni sufleteşti, Biserica rămâne sin-gurul locaş, spre care păşesc credincioşii,cerând de la Dumnezeu cele de folos su-fletului şi vieţii de zi cu zi.

Un astfel de sfânt lăcaş este şi bisericaparohiei ortodoxe de stil vechi din Torino şicelelalte biserici ale noastre de peste ho-tare, care în adevăratul sens al cuvântuluiformează o diasporă ortodoxă într-o lumecatolicizată şi dezorientată. Dovada continuităţii duhuluiOrtodoxiei o face strădania credincioşilor români, aflaţipe aceste meleagurile de mult înstrăinate sau chiar certatecu legea lui Dumnezeu, de a-şi ridica propriile lor lă-caşuri de rugăciune.

În duminica de 28 iunie/11iulie 2010, prin strădania

părintelui paroh, Dorian Saghin şi a creştinilor din acestţinut, comunitatea ortodocşilor români de stil vechi, aflaţi

la Torino (Italia), şi-a deschis porţile trium-fător dar totodată smerit, chemând suflareade jos şi binecuvântarea de sus, spre sfinţi-rea acestui sfânt lăcaş, unde credincioşii şi-au găsit deseori mângâieri de suflet. Slujbade sfinţire a bisericii şi Sfânta Liturghie ar-hierească a fost săvârşită de preasfinţitulepiscop Sofronie Suceveanul, alături de prea-sfinţitul episcop Antonie Ploieşteanul şi demai mulţi slujitori ai Sfântului Altar, preoţişi diaconi. Pentru unii, sfinţirea acestei bi-serici a fost privită ca un semn că Dum-nezeu nu ne va părăsi niciodată; pentrualţii, ea a fost semn că ierarhia Bisericii Or-todoxe de Stil Vechi din România nu-şi uităfiii duhovniceşti. Şi una şi altă, într-o îm-pletire duhovnicească, înfloresc în inimilecredincioşilor nădejdea spre dobândireamântuirii prin credinţa în Hristos şi întreagalucrare a legii lui Dumnezeu.

iIiIiIiIiIiI

Troiţa, în momentul finalizăriilucrărilor de construire

CUPRINSUL NUMĂRULUI 29:Glasul Domnului către un suflet păcătos................................................................. 2Către poporul dreptslăvitor.................................................................................. 4De vorbă cu Preasfinţitul episcop Evloghie Sibianul.................................................. 9Tradiţie şi modernism în Biserica Ortodoxă (I)........................................................ 11Cui se închină actualul patriarh al Rusiei?............................................................. 12Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (II)............................................ 14Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (III).................. 16Ecumenismul, calea spre pierzare (IX)................................................................... 19Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului? (II)............................................ 21Graiul vechilor cazanii (III)................................................................................. 23Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (II)............................... 25Viaţa întru Hristos la Sfinţii Părinţi...................................................................... 27Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (II)......................................................... 28Vânătoarea de iluzii şi robia sufletească................................................................. 30Rugăciunea vindecă bolile................................................................................... 31Sfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (II).......................................... 32Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (IV)................................................34Mărturii din vremuri de prigoană (I).....................................................................35Minunile Maicii Domnului - Cronica inedită a lui Andronic Duhovnicul....................... 38

TRADIŢIAORTODOXĂ

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca,

judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837

Email: [email protected]

Web: http://mitropoliaslatioara.ro

traditia ortodoxa 29

Documents