87

III Surse alternative/tradiţionale de finanţare a operaţiunilor de export-import

Comerţul internaţional implică un grad ridicat de competitivitate, nu numai

între firme, ci şi între ţări. Factorii competiţionali includ: preţul şi calitatea mărfurilor,

reţeaua de distribuţie, serviciile oferite; în acelaşi timp, însă, foarte importantă este

eficienţa sistemului bancar, respectiv gama serviciilor şi instrumentelor bancare puse

la dispoziţia clienţilor. Mutaţiile economice şi politice apărute în ultimele decenii au

determinat creşterea fără precedent a rolului creditului internaţional în derularea

tranzacţiilor comerciale internaţionale, precum şi diversificarea permanentă a

tehnicilor financiar-bancare destinate să asigure utilizarea cât mai suplă a creditului,

corespunzător cerinţelor participanţilor la aceste schimburi. Ca răspuns la mutaţiile

din comerţul internaţional, şi ca o dovadă a adaptabilităţii metodelor de finanţare la

noile cerinţe, au apărut sursele alternative de finanţare: factoring-ul, forfetarea şi

leasing-ul sau chiar recurgerea la instrumentele de plată/credit sau a metodelor de

decontare a tranzacţiilor comerciale pentru obţinerea fondurilor în avans faţă de

momentul plăţii convenit cu importatorul. Analiza surselor alternative de finanţare

trebuie să conducă la: identificarea altor disponibilităţi ce pot fi puse la dispoziţia

firmelor, altele decât cele convenţionale şi evidenţierea avantajelor şi dezavantajelor

pe care acestea le prezintă.

3.1 Finanţarea operaţiunilor de export-import prin utilizarea unor instrumente de plată/credit şi a unor modalităţi de decontare

Exportatorii şi importatorii sunt interesaţi în găsirea unor modalităţi de

finanţare cât mai flexibile, care să le prmită obţinerea fondurilor, fără a fi nevoie să

întocmească documentaţie suplimentară şi să prezinte garanţii, aşa cum se întâmplă

atunci când se decide apelarea la un credit bancar. De aceea, practica comercială

internaţională a imaginat o serie de metode şi căi de a obţine finanţare, utilizând în

88

acest scop, instrumentele de plată/credit sau modalităţile de decontare a tranzacţiei

respective.

3.1.1 Scontarea cambiilor - Creditul de scont

Creditul de scont constituie una din cele mai utilizate tehnici bancare utilizate

în finanţarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este

însoţită de emiterea unui titlu de credit - cambie, bilet la ordin - prin care

importatorul este obligat să plătească, la scadenţă, contravaloarea mărfurilor. În

cazul utilizării cambiilor este necesară acceptarea lor de importator (accept

comercial), ceea ce echivalează cu un angajament ferm de plată. Titlurile de credit,

fiind înscrisuri negociabile, pot fi scontate la băncile comerciale.

Scontarea cambiilor (creditul de scont) este operaţiunea prin care beneficiarul

efectului de comerţ vinde cambia înainte de scadenţă, încasând valoarea nominală a

acesteia diminuată cu taxa scontului. De exemplu, în cazul acreditivului documentar

cu plata prin acceptare, dacă exportatorul nu mai poate aştepta până la scadenţa

cambiei pentru obţinerea banilor, el poate aranja cu banca sa scontarea cambiei

acesteia. Banca va cumpăra cambia şi documentele de la exportator la valoarea

actuală (valoarea nominală diminuată cu scontul). Astfel, exportatorul va primi banii

iar banca va păstra cambia până la scadenţă, când va încasa întreaga ei valoare.

Dacă banca, la rândul ei, nu doreşte să aştepte până la scadenţă, ea se poate

refinanţa prin reescontarea cambiei pentru obţinerea unui profit. De regulă,

scadenţa cambiei nu depăşeşte 12 luni.

Scontarea este o operaţiune cu regres, banca care a scontat cambia nu preia

asupra sa riscul de neplată al importatorului. Aceasta înseamnă că, dacă la scadenţa

cambiei importatorul nu plăteşte, banca se regresează asupra exportatorului pentru

recuperarea banilor. De aceea, exportatorilor care solicită credite de scont li se face o

analiză amănunţită a situaţiei financiare din care să rezulte posibilitatea recuperării

de către bancă a fondurilor avnsate în operaţiunea de scontare. Pentru evitarea unor

astfel de situaţii, băncile care efectuează operaţiuni de scontare solicită clienţilor lor

prezentarea cambiilor avalizate de banca importatorului sau scrisori de garanţie

bancară în favoarea exportatorului, emise de o bancă agreată de banca

exportatorului. În cazul cambiilor care fac parte din setul de documente din cadrul

unui acreditiv documentar cu plata prin acceptare aceste formalităţi nu mai sunt

89

necesare deoarece, în acest caz, banca emitentă a acreditivului apare în postura de

tras. În practică, creditul de scont poate fi acordat în favoarea exportatorilor sau a

importatorilor. În ambele cazuri, titlurile trebuie avalizate de o bancă de prim rang.

Creditul de scont furnizor, cel mai adesea utilizat în practică, apare în situaţia

în care exportatorul fiind în posesia cambiei acceptate şi, în unele cazuri, avalizate de

banca importatorului o scontează la banca comercială şi încasează contravaloarea ei,

mai puţin scontul. În acest mod, o vânzare pe credit este transformată într-o vânzare

cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori, exportatorii includ în

preţul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La

scadenţă banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.

În cazul creditului de scont cumparator, relaţia de scontare apare între

importator şi banca exportatorului. Prin scontarea cambiei, direct de importator,

acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral la livrare, el rămânând debitor

faţă de banca exportatorului până la scadenţa cambiei şi, binenţeles, suportă costul

scontării.

Figura III.1 Mecanismul derulării creditului de scont cumpărător

EXPORTATOR

IMPORTATOR

2 Livrarea mãrfurilor

3. Plata la vedere

B E A X N P C O A R

T A T O R

1 Cerere de credit de scont 4 Titluri de credit acceptate comercial

5. Valoarea nominalã a titlurilor 6. Scontul

7 Valoarea nominalã a titlurilor de credit la scadenţã (rambursarea creditului)

90

Creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, iniţial,

acceptarea de principiu a operaţiunii de către banca exportatorului, care cunoaşte

relaţia comercială pe baza istoricului cu clientului său (exportatorul).

În marea majoritate a cazurilor, băncile preferă să negocieze cambiile, decât

să le sconteze.

3.1.2 Negocierea cambiilor sau a documentelor comerciale

După cum am menţionat deja, la acordarea unui avans în schimbul unei

cambii, banca îşi rezervă dreptul de recurs şi, în caz de neplată, va apela la clientul ei

pentru plată. Se poate conveni asupra negocierii cambiilor în cazul unor produse

deosebite sau atunci când clientul (exportatorul) poate obţine o linie de credit de la

banca lui, până la un anumit plafon, pe baza unui acreditiv documentar revolving. Ca

şi în cazul oricărui tip de credit, înainte de acordarea unei finanţări, banca va lua în

considerare criteriile obişnuite de acordare a împrumuturilor (banca trebuie să fie

sigură de solvabilitatea clienţilor ei şi, în cazul în care aceştia nu sunt cunoscuţi, va

solicita rapoarte asupra situaţiilor lor financiare). Riscul trebuie diminuat pe cât

posibil deoarece, în ultimă instanţă, sunt în joc fondurile băncii.

O altă modalitate pentru exportator de a obţine fonduri înainte de încasarea

contravalorii mărfurilor este negocierea cambiilor si a documentelor care însoţesc

ordinul de incaso (incaso documentar). Exportatorul va înainta băncii sale

documentele referitoare la marfă, dar în loc să semneze ordinul de încasare va

completa o cerere de negociere. În acest caz, clientul va primi integral valoarea

documentelor şi separat va plăti comisionul de negociere. Banca va trimite apoi

ordinul de încasare la banca importatorului (banca prezentatoare), pentru ca aceasta

să încaseze banii în numele ei. În astfel de cazuri, pentru a-şi proteja investiţia,

banca exportatorului va include instrucţiuni de protest în ordinul de încasare chiar

dacă clientul nu a stipulat astfel de menţiuni.

91

3.1.3 Creditul de accept

Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanţarea

exporturilor pe termen scurt, asemănătoare, în principiu, cu tehnica creditelor de

scont. De asemenea, creditul de accept poate fi acordat atât în favoarea

exportatorului cât şi a importatorului.

Exportatorii apeleaza la creditul de accept dacă partenerul de contract, din

diferite considerente nu acceptă mobilizarea plăţii în titlurilor de credit. În acest caz,

exportatorul va trage o cambie asupra băncii sale, care va accepta cambia (accept

bancar) pentru o scadenţă ce nu depăşeşte, de regulă, 180 de zile. În funcţie de

legislaţia din diferite ţări, creditul de accept poate fi obţinut, în principiu, în două

moduri: fie însăşi banca acceptantă reescontează titlul la banca centrală sau la

instituţia de finanţare a exporturilor şi pe această bază, acordă exportatorului creditul

sau exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă

(în acest caz, banca exportatorului, deşi nu finanţează ea însăşi operaţiunea,

înlesneşte, prin acceptarea cambiei ca, exportatorul, folosindu-se de standingul ei, să

obţină finanţare de la o altă bancă).

Figura III.2 Mecanismul derulării creditul de accept acordat exportatorului

O TERŢĂ BANCĂ DIN TARA

EXPORTATORULUI

EXPORTATOR

BANCA EXPORTATORULUI

IMPORTATOR

BANCA CENTRALÃ sau

BANCÃ SPECIALIZATÃ ÎN FINANŢAREA EXPORTURILOR

4.2. sconteazã cambia acceptatã bancar

1. vânzare pe credit pe termen scurt

3. accept bancar

2. cambie trasã asupra bãncii exportatorului

4.1. reesconteazã cambia

92

Acordarea acceptului cambial de către bănci se face pe baza verificării

documentelor comerciale şi financiare care atestă că exportatorul, într-un interval de

timp dat (de regulă, maxim 180 de zile), urmează să încaseze contravaloarea

exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează

sumele într-un �cont de acoperire� până la scadenţa cambiei. Costul creditului de

accept include taxa scontului şi un comision de acceptare.

Creditul de accept acordat importatorului apare în situaţia în care banca

acceptantă, în conformitate cu condiţiile stipulate în convenţia de credit, acceptă

cambiile trase asupra sa, dar care sunt scontate în favoarea importatorului, în scopul

achitării exportatorului, care este clientul ei. În acest caz, exportatorul este plătit la

vedere, iar importatorul rămâne debitor faţă de banca exportatorului, suportând

costul creditului de accept.

3.1.4 Avans în baza ordinului de încasare (incaso documentar)

Dacă exportatorul a convenit decontarea mărfurilor prin incaso documentar, el

dispune de trei posibilităţi de a obţine un credit în baza ordinului de încasare: să

sconteze cambiile, să negocieze cambiile sau documentele şi să obţină un avans în în

lei sau valută. Întrucât primele două opţiuni au fost deja prezentate, mă voi opri la

cea de-a treia variantă, avansul în baza ordinului de încasare

Avansul în baza ordinului de încasare, poate fi obţinut de exportatorii care

trimit spre încasare documente comerciale însoţite de o cambie. Banca poate acorda

exportatorului un avans constând într-un anumit procent din valoarea cambiei şi

respectiv, a mărfurilor, marja stabilindu-se în funcţie de dobânda calculată pentru

perioada acordării avansului. În această etapă, banca va încerca să deţină controlul

asupra mărfurilor, utilizându-le drept garanţie pentru avansul acordat. Pentru a fi

sigură de acest drept, ea va obţine gajul (letter of pledge) asupra bunurilor, care

include dreptul de vânzare al acestora. În acelaşi scop, conosamentul maritim se va

solicita să fie andosat sau emis la ordinul băncii. Acest lucru eliminând sau diminuând

riscul pe care şi l-a asumat banca când a acordat avansul. Odată avansul acordat,

documentele ce atestă dreptul de proprietate asupra mărfii vor fi trimise băncii

însărcinate cu încasarea şi se va obţine plata.

93

Înainte de acordarea avansului, sunt anumite considerente pe care banca

exportatorului trebuie să le aibă în vedere pentru a şti dacă clienţii ei sunt siguri că

vor încasa contravaloarea mărfurilor exportate: natura şi istoricul relaţiilor

contractuale dintre exportator şi importator (dacă respectivii cumpărători nu sunt

cunoscuţi sau relaţia este destul de nouă, se solicită informaţii despre situaţia lor

financiară); dacă marfa este asigurată corespunzător (valoarea asigurării să acopere

valoarea mărfii, pentru a evita situaţii care ar putea conduce la o reclamaţie

ulterioară privind asigurarea); dacă poliţa de asigarare a mărfii este emisă la ordinul

băncii (banca trebuie să-şi recupereze banii dacă va solicita executarea poliţei de

asigurare, dacă de exemplu, marfa este pierdută sau avariată în timpul transportului,

banca trebuie să primească banii şi nu clientul ei, exportatorul); dacă în ordinul de

încasare sunt menţionate acţiunile ce trebuie întreprinse de banca prezentatoare în

caz de neacceptare sau de neplată (banca trebuie instructată dacă să dreseze protest

de neplată sau neacceptare sau nu, pe cine să contacteze în cazul că se dresează

protestul şi ce să facă cu marfa).

Anumite probleme pot apărea şi în funcţie de modul de plată prevăzut în

ordinul de incaso. Dacă s-a convenit asupra plăţii contra documente

(D/P - “documents against payment”), atunci importatorul va trebui să plătească

înainte de a intra în posesia documentelor cu titlu de proprietate asupra mărfii.

Astfel, banca exportatorului deţine controlul asupra mărfii care reprezintă de fapt,

garanţia ei până când importatorul efectuează plata. Dacă importatorul intră în

posesia documentelor cu titlu de proprietate asupra mărfii după acceptarea cambiei,

plata se face în condiţiile D/A - “documents against acceptance” şi controlul asupra

mărfii încetează odată cu acceptarea cambiei. Deci, plata rămâne la latitudinea

importatorului, dacă acesta va onora/plăti cambia la scadenţă. În cazul condiţiei D/A,

este important ca banca să fie în posesia situaţiilor financiare, precum şi a altor

informaţii privind bonitatea exportatorului. Dacă cambiile nu sunt onorate la

scadenţă, atunci banca poate să-şi exercite dreptul de recurs. Acesta înseamnă că, în

caz de neplată, ea se va îndrepta către exportator pentru recuperarea banilor.

Din cele prezentate reiese, deci, importanţa faptului ca atât banca, cât şi

exportatorul să lucreze numai cu clienţi solvabili şi de încredere. Obţinerea datelor

privind situaţia financiară a importatorului, deşi este o acţiune de durată, îi asigură

94

exportatorului siguranţa încasarea banilor şi nu pierderea lor. Recurgerea la acest tip

de relaţii comerciale cu parteneri cinstiţi şi demni de încredere, reprezintă pentru

exportator o bună modalitate de a obţine finanţarea necesară.

3.1.5 Finanţarea prin utilizarea acreditivului documentar

Acreditivul documentar constituie constituie pentru exportator cea mai

asiguratorie modalitate de încasare a contravalorii mărfurilor exportate, deoarece

reprezintă angajamentul ferm de plată al băncii emitente a acreditivului (banca

importatorului) de a efectua plata contra documente de export în bună regulă. De

aceea, obţinerea de către exportator a unei finanţări/creditări utilizând ca modalitate

de garantare acreditivul deschis în favoarea lui, reprezintă o altă posibilitate de a

obţine fonduri de la bancă, până la data efectuării plăţii de către importator.

După cum am menţionat deja, banca va acorda clientului ei (exportatorul) un

credit în avans în baza acreditivului documentar drept garanţie a încasării banilor.

Înainte de acordarea unui astfel de avans, banca trebuie să ia în considerare

anumite aspecte: credibilitatea băncii emitente a acreditivului (de aceasta depinde

efectuarea plăţii) şi dacă acreditivul documentar este irevocabil (poate fi modificat de

importator/banca emitentă numai cu acordul exportatorului). Un acreditiv

documentar revocabil poate fi modificat fără notificarea exportatorului şi, de aceea,

acreditivul documentar irevocabil oferă băncii exportatorului (finanţatoare) mai multă

siguranţă întrucât nu poate fi modificat sau anulat fără consimţământul tuturor

părţilor implicate. Ca o precauţie finală şi totodată ca o garanţie suplimentară, banca

exportatorului poate solicita domicilierea acreditivului documentar să fie domiciliat la

ea. În situaţia în care exportatorul sau banca lui au dubii privind bonitatea băncii

emitente a acreditivului, atunci se va solicita confirmarea acestuia de către o terţă

bancă, cu un standing recunoscut. Un acreditiv documentar confirmat înseamnă că

atât banca emitentă, cât şi cea confirmatoare şi-au luat angajamentul să îl plătească

pe exportator dacă acesta îndeplineşte întocmai condiţiile din acreditiv. Cu alte

cuvinte, dacă acesta prezintă documentele în bună regulă, la data stabilită, va primi

plata de la importator. Dacă, fără nici un motiv, importatorul refuză să plătească sau

nu poate să plătească, atunci banca emitentă este cea care va plăti în locul lui.

Deoarece ambele bănci şi-au asumat angajamentul de plată, dacă la rândul ei,

95

banca emitentă nu poate să plătească, atunci va plăti banca confirmatoare. Deci, se

poate constata că încasarea plăţii este garantată şi, prin urmare, solicitarea unui

avans în baza unui acreditiv documentar irevocabil confirmat nu implică aproape nici

un risc.

De remarcat, este faptul că, în ţara noastră, băncile acordă astfel de credite

numai după ce s-a primit de la banca emitrentă a acreditivului, acceptarea

documentelor depuse de exportator. Aceasta, deoarece nu trebuie uitat caracterul

documentar al acreditivului şi formalismul acestuia (plata se face contra documente

în bună regulă, băncile nu lucrează cu mărfuri ci cu documentele care atestă

îndeplinirea tuturor cerinţelor din acreditiv; orice dispută privind mărfurile se va

soluţiona pe cale comercială). Acceptarea documentelor de către banca emitentă

reprezintă garanţia faptului că ele nu prezintă nici un fel de discrepanţe care ar putea

conduce la întârzierea plaţii sau chiar la refuzul de a plăti.

Datorită adaptabilităţii sale la diversele tipuri de tranzacţii comerciale

internaţionale, acreditivul documentar, în diferitele sale forme, este utilizat în practica

internaţională, atât ca modalitate de plată şi ca tehnică de finanţare a exporturilor pe

termen foarte scurt şi scurt.

! Acreditivul documentar cu plata la vedere permite exportatorului încasarea

contravalorii mărfurilor imediat după livrarea lor. Relaţia de credit apare indirect, prin

faptul că angajamentul de plată fiind al băncii, exportatorul nu mai aşteaptă plata

documentelor de către importator (circuit care poate dura până la 40 de zile sau mai

mult), interval scurtat şi mai mult în cazul domicilierii plăţii la banca lui (a

exportatorului).

! Acreditivul cu plata amânata (la termen) este utilizat adesea de exportatori ca

o formă de creditare a importatorilor. Ca urmare a unei precizări anterior convenite

între parteneri şi preluate în acreditiv, plata documentelor nu are loc în momentul

prezentării lor la bancă de către exportator, ci la un anumit interval, de regulă, la

30-60 de zile din momentul depunerii lor. Astfel, importatorul intră în posesia

documentelor înainte de a le plăti. Pe baza documentelor comerciale, importatorii

preiau mărfurile şi fie că le vând, fie că le prelucrează înainte de a le vinde, ei le pot

fructifica în perioada respectivă, făcând rost astfel de fondurile necesare achitării

mărfurilor la data stabilită în acreditiv. Bineînţeles că exportatorul va include dobânda

96

aferentă vânzării pe credit în preţul mărfii. El se poate refinanţa de la banca sa,

solicitând un credit pe care-l va garanta cu acreditivul deschis în favoarea sa de

banca importatorului, prin cesionarea creanţelor de export în favoarea băncii sale sau

prin scontarea acreditivului. Banca va lua în considerare această solicitare numai

după ce va fi avizată de banca emitentă că acceptă documentele depuse de

exportator, în coformitate cu termenii şi condiţiile acreditivului documentar.

! Acreditivul cu plata prin acceptare se particularizează prin acceptul dat de

bancă (accept bancar) pe cambia care însoţeşte documentele, în vederea unei plăţi,

la termen, exportatorul poate sconta cambia şi astfel să încaseze contravaloarea

mărfurilor exportate, înainte de scadenţă, mai puţin, scontul reţinut de bancă. În

negocirea preţului, exportatorul trebuie să aibă în vedere atât dobânda aferentă

vânzării pe credit, cât şi costul refinanţării sale prin scontare (taxa scontului).

Acceptul dat pe cambie de banca acceptantă sau de banca emitentă (accept bancar)

constituie o garanţie a plăţii acesteia la scadenţă şi, de aici, posibilitatea scontării

cambiei de către exportator la banca sa. Acreditivele cu plata prin acceptare prevăd,

de regulă, o durată de creditare de 60 - 180 de zile. Această construcţie financiară a

operaţiunii îi permite importatorului dacă este intermediar, să vândă marfa şi să o

achite după vânzare, neavansând fonduri proprii în afacere sau dacă este producător,

să utilizeze marfa pentru realizarea produselor finite şi, după vânzarea acestora să

achite importul la termenul stabilit.

! Acreditivul cu clauza rosie (red clause) permite plata în avans, parţial sau

integral a exportatorului, înainte de prezentarea documentelor ce atestă expedierea

mărfurilor. Documentele ce se solicită la acordarea avansului sunt, de regulă, o

scrisoare angajament prin care exportatorul (beneficiarul acreditivului documentar)

se obligă să nu folosească banii decât pentru procurarea mărfii menţionată în

acreditiv şi că va restitui suma şi dobânda aferentă în caz de neexpediere a mărfii şi

nedepunere a documentelor de export pină la termenul limită prevăzut în acreditiv.

Acest tip de acreditiv constituie o modalitate de finanţare a exportatorului de către

importator fără să-i perceapă dobândă. În realitate, dobânda este luată în

considerare la negocierea preţului mărfii, care va fi mai mic.

Acreditivul documentar clauză roşie se utilizează în operaţiunile de

intermediere, când exportatorul are mai mulţi furnizori locali pe care trebuie să-i

97

plătească în momentul achiziţionării mărfurilor sau în activitatea de producţie pentru

export, când producătorul nu dispune de fondurile necesare producerii mărfii sau

pentru cheltuielile de ambalare şi transport. Avantajul acreditivului clauză roşie este

că permite exportatorului să primească un avans înainte de expedierea mărfii.

Dezavantajul principal, este al importatorului. Deşi plata în avans este făcută de

banca corespondentă (banca exportatorului), angajamentul de plată este al băncii

emitente. Dacă exportatorul nu livrează marfa, dar a luat avansul, banca emitentă

trebuie să ramburseze banii băncii plătitoare. La rândul ei, banca emitentă cere

restituirea plăţii în avans importatorului - ordonatorul acreditivului. De aceea,

acreditivul documentar clauză roşie se utilizează între parteneri care se cunosc şi au

încredere unul în celălalt (importatorul este sigur că exportatorul va livra marfa

conform condiţiilor din acreditiv). Însă, în practică, de cele mai multe ori, aceste

acreditive sunt dublate de o scrisoare de garanţie bancară de restituire a avansului

emisă de banca plătitoare a avansului, la ordinul clientului ei, exportatorul, prin care

se angajează ca, dacă acesta nu va livra marfa sau nu va restitui avcansul, ea, în

calitate de bancă garantă, va restitui avansul băncii emitente, respectiv

importatorului.

! Acreditivul documentar reânnoibil (revolving) este utilizat în cazul contractelor

de valori mari, cu livrări eşalonate în timp şi îi permite exportatorului ca, pe măsură

ce livrează loturile conform condiţiilor convenite, să încaseze imediat contravaloarea

lor de la bancă etc. Plăţile se fac după fiecare livrare (la vedere) şi aceasta este

tratată de bănci ca o livrare independentă. Valoarea acreditivului este dată de

valoarea unei livrări, deci comisioanele bancare sunt mai mici decât în cazul unui

acreditiv obişnuit care prevede livrări parţiale permise. După efectuarea unei plăţi,

valoarea acreditivului se reântregeşte automat, de unde şi denumirea de revolving

(reânnoibil). Exportatorul este avantajat prin perspectiva sigură a livrărilor şi

certitudinea încasării banilor prin angajamentul bancar specific acreditivului

documentar. Însă, dacă la o livrare, exportatorul nu îndeplineşte condiţiile din

acreditiv, acesta devine neutilizabil atât pentru tranşa respectivă cât şi pentru cele

care urmează. Importatorul are posibilitatea corelării livrărilor cu cerinţele sale de

producţie şi desfacere (în cazul în care s-a solicitat emiterea unui acreditiv

documentar revolving necumulativ), comisioane bancare mai mici, prin corelarea

98

judicioasă a livrărilor, producţiei şi vânzărilor, expedierile următoare pot fi achitate

din încasările realizate prin fructificarea tranşelor precedente.

Un aspect important care trebuie luat în considerare în cazul unui contract

care prevede livrări eşalonate pe o anumită perioadă de timp (6, 9 sau 12 luni) îl

reprezintă evoluţia preţurilor internaţionale pentru marfa respectivă. De exemplu,

dacă preţul creşte este dezavantajat exportatorul (el ar fi comercializat marfa la un

preţ mai mare), iar dacă preţul scade este dezavantajat importatorul (el ar fi

cumpărat marfa la un preţ mai mic).

! Acreditivul documentar transferabil este utilizat în operaţiunile de intermediere

şi permite beneficiarului său (primul beneficiar) să solicite băncii însărcinate cu

plata/acceptarea/negocierea să îl facă utilizabil, în totalitate sau parţial, în favoarea

unuia sau mai multor beneficiari (beneficiari secunzi).

Transferul acreditivului de la beneficiarul principal/intermediar la beneficiarul

secund/producător se face în termenii şi condiţiile specificate în acreditivul de bază,

cu excepţia: valorii acreditivului şi preţului unitar, datei la care expiră valabilitatea,

data de prezentare a documentelor, perioada de livrare � care sunt diminuate sau

scurtate. Acesta îi va permite intermediarului să primească documentele în timp util

la banca sa, să aibă timp să schimbe facturile (sau tot setul de documente dacă

doreşte să obţină o anumită confidenţialitate a tranzacţiei) conform termenelor şi

condiţiilor din acreditivul documentar original, să respecte termenul de valabilitate

din acreditivul original deschis de importatorul final în favoarea sa.

Avantajele intermediarului � beneficiarul principal al acreditivului transferabil

sunt: dezvoltarea afacerilor fără angajarea fondurilor proprii, diversificarea

operaţiunilor de export şi în afara specificului de activitate al firmei, câştigurile din

diferenţele de preţ (preţul final plătit de importator minus preţul plătit de intermediar

producătorului real al mărfurilor). La aceste avantaje generale se adaugă încă unul

specific legislaţiei din ţara noastră: numai prin utilizarea acreditivului documentar

tansferabil este permisă plata în valută a unui producător intern (altfel, legislaţia

interzice plăţile în valută pe teritoriul ţării noastre).

99

Figura III.3 Mecanismul acreditivului documentar transferabil

! Acreditivul documentar subsidiar - back to back (spate în spate) este utilizat, de

asemenea, în operaţiunile de intermediere - deşi denumirea este unică (A.D. back-to-

back), în realizarea efectivă a operaţiunii sunt utilizate două acreditive documentare

în paralel, care sunt independente: unul de export şi unul de import suprastructurat

pe cel de export. Beneficiarul primului A.D. este ordonatorul celui de-al doilea.

Ambele acreditive sunt domiciliate la aceeaşi bancă, şi anume la cea care îl

deserveşte pe cel ce iniţiază operaţiunea. Prin serviciul ce îl aduce exportatorului, în

cazul în care acesta nu este posesor al mărfii şi, la rândul lui, trebuie să o procure de

la un alt exportator, A.D. back-to-back se aseamănă cu acreditivul transferabil. Ca

procedură de deschidere şi derulare însă este diferit. Între cele două acreditive

derulate în paralel nu există nici o legătură juridică, ele se derulează independent,

coordonarea lor fiind realizată de cel interesat în operaţiune şi anume,

exportatorul/intermediar care nu are mărfuri şi le procură de la alt exportator-

producător. În nici unul din documentele de deschidere nu se menţionează sau nu se

face vreo trimitere la existenţa celuilalt acreditiv, sau că aparţin unei operaţiuni

IMPORTATOR

BANCA EMITENTÃ

EXPORTATOR (intermediar) BENEFICIAR PRINCIPAL

BANCA TRANSFERATOARE Banca exportatorului intermediar

Banca corespondentã

Exportatorul real BENEFICIAR SECUND

1. contract comercial

internaţional

2. ordin deschidere A.D.T. (A.D. originar)

3. deschidere A.D.T. (A.D. originar)

4. ordin

transfer al A.D. 5. transferul A.D. în favoarea

exportatorului real

6. notificã deschiderea A.D.

7. expedierea mărfii

1bis. contract comercial

100

derulate prin A.D. back-to-back. Exportatorul final (al doilea exportator) nu îl

cunoaşte (uneori îl poate cunoaşte) pe importatorul final (ordonatorul primului

acreditiv) şi nici preţul plătit de acesta. Deşi cele două acreditive sunt independente,

ele sunt corelate valoric şi din punct de vedere al termenelor de către firma

intermediară: acreditivul documentar de export are o valoare şi un preţ unitar mai

mare şi o valabilitate mai îndelungată; acreditivul documentar de import are o

valoare şi un preţ unitar mai mic, valabilitatea şi termenul de expediţie mai scurte, ca

să se încadreze în termenele acreditivului de export.

Aşa cum am menţionat deja, în practica utilizării acreditivului documentar back

to back pot apărea următoarele situaţii:

⇒ părţile implicate în derularea celor două acreditvive ştiu unele de existenţa

celorlalte, de aceea, exportatorul real expediază marfa direct pe adresa

importatorului final. Însă, documentele le trimite la banca care îl deserveşte pe

intermediar. Această variantă se foloseşte atunci cănd pe importatorul final nu îl

interesează originea sau provenienţa mărfii, ci doar procurarea ei în condiţiile de

calitate dorite.

⇒ intermediarul doreşte să păstreze confidenţialitatea operaţiunii astfel: fie marfa

este adusă într-o zonă liberă din ţara intermediarului şi neutralizată � se şterge

orice urmă care ar permite identificarea originii mărfii, se reambalează şi se

reexpediază, fie se solicită direct exportatorului real ca marfa să fie marcată

neutru şi expediată direct în ţara importatorului final.

Avantajele utilizării acreditivului documentar back to back comparativ cu

acreditivul transferabil sunt:

- confidenţialitatea operaţiunii de intermediere � importatorul final nu ştie că

exportatorul este un intermediar şi nu producătorul mărfurilor;

- mărfurile pot fi procurate de la diverşi producători din străinătate fără să existe

vreo restricţie în acest sens � într-un acreditiv transferabil poate apărea

menţiunea �transferabil numai în ţara X/numai în favoarea firmei Y� ceea ce

limitează posibilitatea transferului numai către ţara sau beneficiarul secund

indicată.

101

Figura III.4 Mecanismul derulării A.D. back-to-back

! Cesiunea acreditivului este cea mai simplă posibilitate de utilizare a

acreditivului în cadrul unor operaţiuni de intermediere. Beneficiarul acreditivului

(intermediarul) poate ceda o parte sau întreaga valoare a A.D. deschis în favoarea

sa, exportatorului real al mărfii. În acest caz, banca, la ordinul beneficiarului

acreditivului/intermediarul, remite beneficiarului cesiunii/furnizorul real o declaraţie

de cesiune prin care se angajează să-i verse acestuia o sumă determinată devenită

disponibilă în virtutea A.D. deschis în favoarea clientului ei (intermediarul) care a

dispus cesiunea, iar plata va fi efectuată contra documente.

Cesiunea acreditivului se poate folosi şi de producătorii � exportatori care prin

cesionare îşi pot achita subfurnizorii pentru materialele sau sub-ansamblele livrate.

Pentru firma care cesionează poate apărea riscul ca sub-furnizorul să nu îşi

îndeplinească sau să îşi îndeplinească defectuos obligaţia de livrare, ceea ce

împiedică derularea corespunzătoare a afacerii deşi, beneficiarul acreditivului poate

anula cesiunea şi să îşi găsească un alt furnizor. Beneficiarii cesiunii au şi ei anumite

7. Livrarea mãrfii (prin intermediar sau direct)

EXPORTATOR REAL - beneficiar A2

EXPORTATOR beneficiar A1 IMPORTATOR ordonator A2

IMPORTATOR FINAL ordonator

BANCA EXPORTATORULUI NOTIFICATOARE

BANCA PLATITOARE PENTRU A1 SI A2

SI EMITENTA PENTRU A2

BANCA IMPORTATORULUI

EMITENTÃ

8-9 plata contra

documente

6. notificã deschiderea A2

4. dispoziţie deschidere A2

3. notificã deschidere A1

2. deschid. A1

2. deschiderea A1 5. deschiderea A2

A1 - acreditivul originar - de import

A2 - acreditivul subsidiar deschis pe baza acreditivului originar

102

riscuri, ei fiind plătiţi după ce acreditivul a fost încasat, dacă intermediarul depune

documente în bună ordine şi la timp pentru a încasa banii. Din aceste considerente,

cesiunea acreditivului presupune relaţii de încredere între sub-furnizor şi intermediar,

beneficiarul acreditivului.

Figura III.5 Mecanismul cesiunii A.D.

De subliniat faptul că, acreditivul documentar constituie, în primul rând, o

modalitate de plată şi, în subsidiar, prin tehnica comercial-bancară care

caracterizează funcţionarea sa, un instrument de finanţare pe termen scurt.

Caracteristic acreditivului documentar este adaptabilitatea sa, ceea ce îi permite ca,

în funcţie de anumite menţiuni făcute în textul său sau prin diferitele moduri de

utilzare să poată fi adaptat tipologiei variate a tranzacţiilor comerciale internaţionale.

4. ordin de cesiune

IMPORTATOR ORDONATOR

BANCA EMITENTA

BANCA CORESPONDENTA BANCA EXPORTATORULUI INTERMEDIAR

EXPORTATOR REAL Subfurnizor

EXPORTATOR Intermediar

2. ordin de deschidere A.D.

1.contract comercial

internaţional 3. deschiderea A.D.

5. transmiterea cesionării unei părţi din valoarea A.D.

6. expediază marfa

103

3.2 Factoring-ul

Succesul exportului este numai parţial determinat de marfa în discuţie. O

firmă poate obţine comenzi la export bazându-se pe calitatea şi preţul mărfii.

Derularea unei afaceri eficiente necesită, în plus, livrarea la timp şi oferirea de servicii

post-vânzare. În afară de aceste aspecte, reuşita unei activităţi de export presupune

lluarea în considerare şi a altor aspecte. Importatorul va considera vânzarea pe

credit un element important al realizării tranzacţiei comerciale. Însă, cu cât perioada

de creditaresolicitată de importator este mai mare, cu atât riscul de neâncasare al

exportatorului creşte. Deci, pentru a avea un atu din punct de vedere concurenţial

este necesar că exportatorul să îl finanţeze pe exportator expunându-se astfel riscului

de neâncasare. Creditarea unui partener extern implică un grad de risc mai mare

(comparativ cu vânzarea pe credit la intern), deoarece exportatorul are mai puţine

informaţii despre sfera de activitate a importatorului, de aceea valoarea liniilor de

credit şi limitele de timp sunt dificil de stabilit. Sectorul financiar oferă o mare

varietate de produse şi servicii cu ajutorul cărora exportatorul poate face faţă

obstacolelor. Dar, coordonarea şi integrarea unor astfel de facilităţi poate încetini

procesul de negociere şi administrare a afacerii.

Factoring-ul internaţional promovează comerţul exterior rezolvând aceste

probleme prin oferirea unui pachet de servicii flexibile, adaptabile fiecărei afaceri,

ceea ce reduce complicaţiile-previzibile sau imprevizibile - atât pentru exportator cît şi

pentru importator.

3.2..1 Concept. Reglementări. Mecanism de derulare

Utilizarea tot mai frecventă a factoring-ului în comerţul internaţional, a

determinat Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) să

elaboreze Convenţia privind factoring-ul internaţional (Convention on International

Factoring � 8 mai 1988, Ottawa), precum şi prin regulile şi principiile generale

stabilite prin United Nations Convention on the Assignment of Receivables in

International Trade (2001). România nu a ratificat încăconvenţia UNIDROIT iar

regulamentele internaţionale nu sunt aplicabile contractelor de factoring la intern.

Prevederile convenţiei UNIDROIT ar putea deveni aplicabile, în cazul ratificării

104

acesteia de România, dar numai contractelor internaţionale de factoring, ale căror

părţi nu au exclus direct sau ndirect aplicarea prevederilor convenţiei.

În Convention on International Factoring, contractul de factoring este definit

ca un contract încheiat între o parte (aderent, furnizor) şi factor (instituţia

specializată de factoring, bancă), în baza căruia factorul urmează să efectueze cel

puţin două servicii din următoarele: finanţarea în contul curent, urmărirea creanţelor

şi protecţie împotriva riscului de credit, iar aderentul urmează să cedeze factorului,

într-un mod continuu, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea

de bunuri.

1 - livrări de bunuri şi/sau servicii efectuate de exportator

2 - creanţe asupra importatorului

3 - exportatorul cedează creanţele către firma de factoring

4 - firma de factoring va plăti exportatorului (aderent) imediat 85% din valoarea

facturilor

5 - recuperarea contravalorii facturilor de la importator prin intermediul factorilor locali

care îşi reţin comosionul cuvenit

6 - firma de factoring va achita diferenţa de 15%, din care îşi va reţine echivalentul

comisionului şi al dobânzii.

Figura III.6 Mecanismul derulării factoring-ului

FIRMA DE FACTORING

IMPORTATOR TARA A

IMPORTATOR TARA B

IMPORTATOR TARA C

FACTOR TARA A

FACTOR TARA B

FACTOR TARA C

EXPORTATOR

111 22 2

5 5 5

5 55

3 7 4

105

Deci, factoring-ul este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat

între factor (societate specializată de factoring sau o bancă) şi aderent

(exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa

creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia, reprezentând dovada efectuării

tranzacţiei care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit. Factoring-ul este un

mecanism de finanţare prin care se obţin lichidităţi prin vânzarea de facturi a căror

scadenţă este cuprinsă între 180 şi 360 de zile. Întrucât firma de factoring este cea

care îşi asumă riscul de neplată al debitorului, ea trebuie să aibă în vedere anumite

aspecte înainte de preluarea creanţelor. Astfel, firma de factoring va lua în

considerare:

- seriozitatea şi gradul de solvabilitate al cumpărătorilor din străinătate: factorul va solicita situaţii financiare şi rapoarte referitoare la creditele importatorilor pentru a putea evalua situaţia lor; - calitatea datoriei preluate: factorul nu va prelua creanţele pe care le consideră riscante din punct de vedere al încasării, analizând cu atenţie situaţia financiară a importatorului înainte de luarea oricărei decizii.

Aşa cum se observă din mecanismul de derulare, operaţiunea de factoring se

realizează de fapt, prin sistemul celor doi factori, în care, factorul din ţara

exportatorului (firma de factoring) conlucrează cu factorul de import din ţara

importatorului.

Rolul principal al factorului de export este de a evalua potenţialul afacerii

exportatorului-piaţa, produsul, registrul de livrări şi situaţia financiară după care îl va

finanţa pe exportator, cu până la 80% din valoarea facturilor, la data livrării

mărfurilor. Factorul de export va selecta un factor corespondent din ţara

importatorului, care va deveni factorul de import. Importatorul va fi înştiinţat de către

exportator şi factorul de import, că facturile au fost cedate factorului printr-un aviz

general referitor la cedarea acestora şi printr-o etichetă sau clauză adăugată pe

fiecare factură privind subrogarea factorului de export în drepturile exportatorului,

deci, plata trebuie făcută factorului de export, noul proprietar al facturilor. Facturile

sunt emise într-o formă standard şi cedate factorului de export. Împreună cu

facturile, vor fi depuse la bancă şi celelalte documente care atestă expedierea

mărfurilor. Acestea vor fi trimise factorului de import pentru încasare. Dacă livrările

se încadrează în plafonul de credit aprobat atunci, plăţile în avans, încasarea şi apoi

regularizarea se vor efectua automat. Dacă exportatorul are un nou client sau

106

doreşte să-şi majoreze linia de credit pentru un client deja aprobat, el va trimite

factorului de export o solicitare de majorare a liniei de credit.

3.2.2 Sistemul celor doi factori. Avantajele factoring-ului

Factoring-ul internaţional implică existenţa unui sistem de doi factori, unul

situat în ţara exportatorului şi altul în ţara importatorului, care cooperează între ei:

- factorul de export are responsabilităţi faţă de exportator;

- factorul de import are responsabilităţi faţă de importator;

- factorul de export şi factorul de import au responsabilităţi reciproce.

Factorul de import oferă următoarele servicii: evaluarea riscului de credit al

potenţialului cumpărător; preia riscul de neplată al cumpărătorului; încasează

creanţele şi introduce acţiune juridică dacă este cazul; transferă fondurile factorului

de export în valuta din factură.

Factorul de export va transmite exportatorului situaţia plăţilor şi încasărilor.

Exportatorul va beneficia pentru toate exporturile sale de o sursă de informaţii unică.

Cei doi factori reprezintă de fapt, legătura dintre exportator şi piaţa pe care

acesta acţionează, furnizând toate informaţiile referitoare la afacerea respectivă,

inclusiv:

⇒ transmiterea de la exportator la factorul de import a cererilor de verificare a

riscului de credit al unor noi contracte;

⇒ transmiterea în sens invers, de la factorul de import la exportator a situaţiei

privind noii parteneri precum şi cifrele din registrul de vânzări al acestora.

Serviciile oferite de factoring sunt cunoscute, deci nu pot apărea costuri

neprevăzute cum ar fi, de exemplu, taxele legale, doar dacă rezolvarea disputei

dintre vânzător şi cumpărător referitoare la produsul respectiv este tergiversată.

Factorul de export întreţine cu vânzătorul aceleaşi relaţii juridice ca şi în cazul

factoring-ului naţional. În plus, între cei doi factori se încheie un contract al cărui

rezultat constă în faptul că, creanţele din export ale exportatorului devin pentru

importator datorii locale Importatorul are deci în această situaţie, un creditor local.

Plăţile sunt transmise conform procedurilor naţionale, prin sistemul naţional de

compensare. Astfel, obstacolele inerente în efectuarea plăţilor în comerţul

internaţional sunt depăşite prin sistemul celor doi factori.

107

Reţeaua corespondentă internaţională a unei companii de factoring îi va da

posibilitatea să ofere facilităţi care surmontează problemele cauzate de diferenţele în

condiţiile referitoare la plăţi şi comerţ existente în diferitele ţări ale lumii. Acest

sistem armonizat de comerţ este posibil datorită cadrului oferit de lanţurile

internaţionale de factoring.

Procedeele de operare şi contractele juridice sunt uniforme şi toate

comunicările internaţionale sunt transmise într-un format standardizat, ceea ce duce

la creşterea vitezei de transmitere a fluxului de informaţii. Dacă sunt respectate

procedurile standardizate privind cererea de creditare şi cedarea facturilor de export,

factorii vor rezolva toate problemele ce pot apărea din derularea acestei tranzacţii pe

bază de descoperit de cont. Singura problemă în care factorii nu intervin este cea

referitoare la neplată, datorită unor dispute contractuale (mărfuri necorespunzătoare

din punct de vedere cantitativ, calitativ, sortimental, etc.). Deci factorii nu vor

interveni în relaţiile comerciale dintre exportator şi importator, dar furnizează

suportul financiar, protecţia creditului şi încasarea creanţelor prin punerea la

dispoziţie a unui aparat specializat şi informat, implicat în fiecare etapă a acestui

proces.

Prin cumpărarea direct de la vânzător a creanţelor acestuia,

factoring-ul international ofera exportatorului un pachet întreg de servicii/avantaje:

- evaluarea riscului de creditare al potenţialilor cumpărători;

- până la 85% finanţare în avans, ceea ce îi permite sporirea lichidităţilor pe termen scurt;

- acoperirea până la 100% a riscului de credit pentru clienţii aprobaţi;

- recuperarea eficientă a datoriei;

- situaţia contabilă a vânzărilor în valute multiple;

- îmbunătăţirea imaginii situaţiilor financiare ale exportatorului prin reducerea postului clienţi;

- permite aderentului să-şi lărgească aria de acţiune, prin relaţiile comerciale cu un număr mare de clienţi cu capacitate sigură de plată;

- îl scuteşte pe aderent de complicaţiile acţiunilor juridice dacă clientul/importatorul nu-şi onorează la termen obligaţiile financiare;

- exportatorul colaborează cu un singur factor (factorul de export) pentru toţi clienţii lui;

- pentru serviciile de factoring se va deschide un singur cont chiar dacă aria relaţiilor comerciale este extinsă la nivelul mai multor ţări;

108

- informaţiile despre importator se primesc de la factorul de export în limba sa şi conform practicilor comerciale din ţara sa.

Toate aceste facilităţi îi vor fi oferite exportatorului la un preţ ce poate fi

cuantificat. Exportatorul se poate concentra asupra producţiei şi vânzărilor întrucât i

se oferă protecţia creditului şi gestionarea fluxului de disponibilităţi.

În mod simultan, importatorul beneficiază de: tranzacţii pe bază de descoperit

de cont, achitarea datoriilor, acelaşi limbaj procedural şi în comunicare. Importatorul

nu este legat de o linie de credit bancar, el poate să cumpere mărfurile ca şi cum ar

derula o tranzacţie pe plan naţional.

Avantajele operatiunii de factoring pentru factorul de export sunt:

- poate apela pentru aceeaşi operaţiune la mai mulţi factori de import atunci când valoarea exporturilor este mare şi nu doreşte să se expună pe un singur factor de import sau când, factorul de import nu poate acoperi, prin limita de credit alocată, întreaga valoare a exportului;

- factoring-ul reprezintă pentru factorul de export o operaţiune de plasament în condiţii de risc redus, deoarece riscul de credit este preluat de factorul de import sau operaţiunea este efectuată cu recurs asupra exportatorului;

- încasarea unor comisioane şi dobânzi corelate cu costul resurselor atrase pentru finalizarea operaţiunii, cu riscul, valoarea şi scadenţa acesteia.

Avantajele operatiunii de factoring pentru factorul de import sunt:

- importatorul acordă o mai mare importanţă obligaţiilor sale de plată faţă de factorul de import, situat în aceeaşi ţară, decât exportatorului, pentru a nu-şi afecta imaginea pe care o are pe piaţa locală;

- poate decide să nu aloce limită de credit dacă consideră că operaţiunea de preluare a riscului de credit pentru un anumit debitor este prea riscantă;

- încasarea unor comisioane pentru urmărirea şi colectarea creanţelor, precum şi de acoperire a riscului de crerdit.

Dacă o firmă sau ţară doreşte să intre pe noi pieţe, factoring-ul internaţional

este răspunsul, deoarece le va permite accesul pe aceste pieţe pe poziţii egale cu ale

furnizorilor indigeni. Probabilitatea ca într-o ţară să nu existe un factor de import

corespondent al factoring-ului de export este destul de mică, întrucât asociaţiile de

factoring internaţionale acoperă un număr mare de ţări. Totuşi, urmare a faptului că,

exportatorii, în permanenta lor preocupare de creştere a volumului vânzărilor, au

sporit numărul livrărilor cu plata la termen scurt spre zone geografice noi, cu risc de

ţară ridicat, factorii de export, pentru satisfacerea nevoilor clienţilor lor, au apelat la:

109

⇒ elaborarea unor scheme de asigurare a riscului de neplată prin intermediul

asociaţiilor de factoring, pentru exporturile către ţările unde nu există factori de

import;

⇒ poliţe de asigurare pentru factori care acoperă riscul de neplată pentru toate

creanţele preluate fără recurs.

Posibilitatea utilizării sistemului de doi factori, a factoring-ului direct de export

sau altor arnjamente imaginate de practica internaţională, oferă factorilor de export

flexibilitatea necesară acordării exportatorilor a unui pachet de servicii atractive.

3.2.3 Tipuri de factoring. Funcţiile factoring-ului

În funcţie de serviciile oferite în pachetul de factoring, practica internaţională

cunoaşte mai multe tipuri de factoring.

Tabelul III.1 Criteriile de clasificare a operaţiunilor de factoring

TIPURI DE FACTORING

Old line factoring (factoring convenţional) Dacă creanţele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără efectuarea unor plăţi în avans Maturity factoring (factoring la scadenţă)

Cu recurs asupra exportatorului Dacă creanţele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără protecţia creditului Fără recurs asupra exportatorului

Factoring parţial În funcţie de sfera de cuprindere, de modul de preluare şi de administrare a creanţelor de către factor Factoring total

Factoring în sistem de doi factori

Factoring simplu sau direct (single factoring)

Factoring-ul fără notificare (non-notification cross border factoring)

Factoring-ul spate � în � spate ( back to back factoring)

Factoring de export direct (direct export factoring)

Factoring de import direct (direct import factoring)

În funcţie de sfera serviciilor oferite

de factori

Forme speciale de factoring

Factoring-ul internaţional vândut importatorilor (international factoring sold to the importers)

110

a) Dacă creanţele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără efectuarea

unor plăţi în avans:

old line factoring (factoring conventional) - când se plătesc facturile înainte de

recuperarea creanţelor în proporţie de 70-80%, urmând ca restul de 20-30% să

fie plătit după recuperarea integrală a creanţelor;

maturity factoring (factoring la scadenta) � când plata are loc când se

colectează toate creanţele de la importator.

b) Dacă creanţele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără protecţia

creditului:

factoring fara recurs � presupune preluarea de către factor a tuturor riscurilor

de colectare a creanţelor şi a riscului de credit, fără posibilitatea de a se îndrepta

împotriva aderentului; în aceste condiţii, sursa de rambursare a creditului acordat

aderentului se reduce la una singură, şi anume, creanţa care rezultă din factură;

Figura III.7 Tipuri de factoring d.p.v a protecţiei creditului

FACTORING

CU RECURS ! FĂRĂ RECURS ASUPRA EXPORTATORULUI ASUPRA EXPORTATORULUI

factoring cu recurs � dă posibilitatea factorului ca, în cazul în care o factură nu

este încasată să se poată îndrepta împotriva aderentului, respectiv acesta are

obligaţia să răscumpere factura respectivă, asumându-şi în continuare riscul

neîncasării creanţelor. Astfel, în cazul factoringului cu regres, factorul are

posibilitatea apelării la două surse de rambursare: debitorul şi aderentul.

Condiţii referitoare la performanţele

financiare ale exportatorului

Condiţii referitoare la performanţele

financiare ale importatorului

111

Un serviciu asemănător factoring-ului cu regres este scontarea facturilor

(invoice discounting) prin care un client vinde facturi ce vor fi încasate ulterior în

vederea obţinerii de fonduri, dar el va continua să-şi administreze singur registrul

contabil şi să se ocupe de încasarea datoriilor. De exemplu, un factor poate încheia

un contract cu un producător din Marea Britanie şi poate hotărî scontarea tuturor

facturilor acestuia. Pentru toţi acei clienţi pentru care s-a aprobat scontarea

facturilor, exportatorul va primi plata imediat, iar regularizarea se va face în

momentul plăţii fiecărei facturi. Factorul nu preia riscul de neplată al debitorului, deci

responsabilitatea încasării creanţelor rămâne în sarcina exportatorului. Din punct de

vedere al exportatorilor, aceasta înseamnă că se păstrează confidenţialitatea acestei

operaţiuni, importatorul nu ştie de existenţa factorului şi, de aceea, el păstrează

controlul asupra facturilor şi al încasării lor.

c) În funcţie de sfera de cuprindere, de modul de preluare şi de administrare a

creanţelor de către factor:

factoring-ul partial � presupune o selecţie a facturilor de către factor, care nu

îndeplineşte funcţia de administrare a acestora, obligaţia de încasare a acestora

revenind aderentului;

Figura III.8 Tipuri de factoring d.p.v a modului de preluare a facturilor

FACTORING PUNCTUAL ! GLOBAL

factoring-ul total (factoring-ul standard) � apare în situaţia în care factorul

preia de la aderent toate facturileasigurând funcţia de administarare, de încasare

alor de la debitori, de finanţare şi acoperire a riscului de credit.

- DOCUMENTAŢIE COMPLETĂ, - ANALIZĂ, - APROBARE, - CONTRACTE PENTRU FIECARE

OPERAŢIUNE DE FACTORING.

- DOCUMENTAŢIE COMPLETĂ, - ANALIZĂ, - APROBARE, - ÎNCHEIEREA UNUI ACORD GLOBAL

DE FACTORING PENTRU TOATE CONTRACTELE DE EXPORT,

- UTILIZARE PE BAZA DOCUMENTAŢIEI COMERCIALE.

112

d) În funcţie de sfera serviciilor oferite de factori:

factoring international în sistem de doi factori- sistemul de factoring standard

cel mai utilizat în comerţul internaţional;

forme speciale de factoring international � create în scopul satisfacerii unor

cerinţe specifice ale exportatprilor:

factoring simplu sau direct (single factoring) � a apărut pentru

reducerea costurilor şi a timpului de transfer al plăţii în sistemul celor doi factori:

în general, importatorii plătesc contravaloarea mărfurilor importate într-un

interval de timp �rezonabil� de la data plăţii înscrise în documentele comerciale,

fără intervenţia factorului de import pentru colectarea creanţelor de la

importator;

factoring-ul fara notificare (non-notification cross border factoring) � a

apărut ca urmare a solicitărilor venite din partea exportatorilor care au

capacitatea de a-şi administra şi colecta singuri creanţele pe care le au asupra

importatorilor şi nu doresc ca aceştia să afle de contractele de factoring pe care

le-au încheiat;

Această tehnică prezintă anumite particularităţi:

- exportatorul/aderentul cedează facturile factorului de export în schimbul finanţării în avans, fără a-l anunţa pe impotator că a încheiat un contract de factoring;

- factorul de import analizează indirect bonitatea importatorilor, pentru că nu îi este permis contactul direct cu aceştia şi, pentru facturile pe care le acceptă îşi asumă riscul de credit;

- exportatorul gestionează facturile, colectează plăţile şi îl informează pe factorul de export despre plăţile efectuate de importator;

- factorul de export îl informează, la rândul său, pe factorul de import despre plăţile efectuate de importator;

- dacă exportatorul nu încasează de la importator contravaloarea mărfurilor livrate într-un interval de 30 de zile de la data scadenţei, atunci factorul de export îl notifică pe factorul de import, care îl informează pe importator de cedarea facturilor în favoarea sa şi în caz de neplată, iniţiază procedura legală de recuperare a creanţelor neâncasate;

- factorul de import este obligat ca , în maximum 90 de zile de la data notificării importatorului, să efectueze plata contravalorii facturilor acceptate.

Din cele prezentate reiese faptul că, factoring-ul fără notificare este riscant

pentru factori, de aceea, se utilizează în cazul exportatorilo cu un standing

113

recunoscut şi care utilizează şi alte forme de finanţare şi asigurare a riscului de

credit.

factoring-ul spate – în – spate ( back to back factoring) � se utilizează în

cazul exporturilor efectuate prin intermediul distribuitorilor domiciliaţi în

străinătate (societăţi subsidiare ale companiilor străine sau societăţi

independente), când factoring-ul tradiţional nu poate fi aplicat deoarece, fie

exportatorul şi importatorul fac parte din acelaşi grup, fie importatorul nu dispune

de resursele financiare necesare acoperirii importurilor;

Această tehnică prezintă anumite particularităţi:

- exportatorul/aderentul încheie contractul de factoring cu factorul de export;

- factorul de import încheie un contract de factoring la intern cu distribuitorul - prin obligaţia de finanţare pe care şi-o asumă faţă de distribuitor, el asigură rambursarea plăţilor în avans efectuate de factorul de export înn favoarea exportatorului;

- factorul de import administerază facturile care i-au fost cedate de distribuitor şi îi plăteşte acestuia sumele care rezultă din compensarea obligaţiilor cu factorul de export - costurile şi profitul distribuitorului.

factoring de export direct (direct export factoring) � se utilizează în cazul

acelor exportatori care nu sunt interesaţi de serviciul de acoperire a riscului de

credit deoarece deja deţin poliţe de acoperire a riscului de credit. Facturile sunt

cesionate în favoarea factorului de export, care este responasabil de gestionarea

şi încasarea lor, mecanismul de derulare fiind asemănător cu cel al factoring-ului

intern.

factoring de import direct (direct import factoring) � este utilizat în cazul

exportatorilor care livrează într-un număr restrâns de ţări, şi nu sunt interesaţi de

obţinerea unei finanţări ci, doar de colectarea plăţilor şi de asigurarea riscului de

credit. În această situaţie, pentru a-şi reduce costurile, exportatorul va încheia

contractul de factoring direct cu factorul de import, mecanismul de derulare fiind

asemănător cu cel al factoring-ului intern.

factoring-ul international vândut importatorilor (international factoring

sold to the importers) � este o metodă folosită de instituţiiile da factoring pentru

lărgirea ariei de clienţi prin atragerea acelor importatori care preferă în locul

decontării plăţilor prin acreditiv, utilizarea ordinului de plată, combinat cu

operaţiuni de factoring direct. De aceea, condiţiile de costuri şi garanţiile oferite

114

de factorul de import trebuie să fie mai atractive comparativ cu utilizarea

acrediutivului documentar, pentru a-l convinge pe exportator să încheie un

contract de factoring direct.

O pondere importantă în cadrul operaţiunilor de factoring o deţine

factoringul intern, caz în care, factorul derulează operaţiuni pe plan naţional preluând

creanţele pe care le are un vânzător local asupra cumpărătorilor săi.

Utilizarea tot mai largă a factoring-ului se datorează functiilor pe care acesta

le are:

a) Factoring-ul este un instrument de finantare pe termen scurt. Prin intermediul

factoring-ului, aderentul, transmiţând creanţele sale unei instituţii de

factoring, realizează o încasare imediată şi irevocabilă a circa 80% din

valorea nominală a facturilor acceptate (diferenţa de 20 % după încasarea

lor de la importator), ceea ce îi permite să aibă capitalul necesar

continuării operaţiunilor sale. În această situaţie factorul apare faţă de

aderent ca finanţator, iar aderentul primeşte plata de la o singură

instituţie, şi nu de la o multitudine de clienţi. Obţinerea de către exportator

a lichidităţilor înainte de termenul de încasare prevăzut în contractul

comercial internaţional, prezintă o serie de avantaje: majorarea capitalului

de lucru şi creşterea vânzărilor, reducerea costurilor de aprovizionare ca

urmare a posibilităţii de negociere cu furnizorii a unor discount-uri de preţ

pentru achitarea mărfurilor la timp sau chiar în avans, etc.

b) Factoring-ul, ca instrument de gestiune comerciala, s-a impus, în primul

rând, prin simplificarea evidentei contabile, deoarece aderentul nu trebuie

să se mai ocupe de postul contabil "clienţi", întrucât această sarcină şi-o

asumă factorul. Îh acest context, factorul va avea ca atribuţii: întocmirea

situaţiilor privind debitorii, scadenţele facturilor acceptate sau neacceptate

la plată dar preluate spre încasare, facturile în sold şi facturile neîncasate;

actualizarea situaţiilor cu tranzacţiile efectuate; informarea debitorilor

despre sumele ce terbuie achitate; informarea aderentului prin rapoarte

regulate (lunare) asupra situaţiei administrării facturilor ce fac obiectul

operaţiunii de factoring. Aceasta se traduce, pe de o parte, prin economii

directe, iar, pe de altă parte, prin eficienţa economică, dat fiind că

115

instituţiile de factoring dispun de posibilităţi de informare mai largi.

Aderentul se poate concentra asupra activităţii sale, lăsând în seama

factorului încasarea facturilor. Sub acest aspect factoring-ul se prezintă ca

o tehnică modernă de gestiune comercială a întreprinderilor.

c) Recuperarea creantelor cesionate se referă la monitorizarea de către factor a

debitorilor (informarea lor în timp util asupra sumelor de plată şi a

termenelor scadente), de încasare la timp a contravalorii facturilor, de

declanşare a procedurilor legale de recuperare a creanţelor restante, în caz

de neplată etc. Acest serviciu oferit de factor, prezintă pentru aderent o

serie de avantaje: se poate concentra mai mult asupra procesului de

aprovizionare � producţie prin transferarea activităţii de desfacere �

încasare către factor; îşi diminuează costurile de finanţare aferente

operaţiunilor de factoring ca urmare a îmbunatăţirii managementului

încasărilor; reducerea cheltuielilor cu personalul implicat în procesul de

desfacere � încasare, operaţiune care revine factorului.

d) Acoperirea riscului de credit se referă la garantarea plăţii de către factorii

implicaţi în operaţiune, respectiv la existenţa sau nu a dreptului de regres

pe care aceştia pot să-l exercite asupra aderentului. Principalul avantaj

oferit exportatorului prin intermediul acestui serviciu îl constituie

certitudinea plăţii (80% în momentul cesionării facturilor şi restul de 20%

în maxim 120 de zile de la scadenţa acestora), eliminarea pierderilor

datorate clienţilor incerţi precum şi evaluarea ratingului economico-

financiar al importatorilor.

În ceea ce priveşte comerţul internaţional, factoring-ul prezintă o deosebită

importanţă deoarece facilitează accesul la pieţele internaţionale şi, deci favorizează

exportul.

3.2.4 Contractul de factoring. Costurile operaţiunii de factoring

Contractul de factoring este acel contract prin care o persoană, vânzător de

bunuri (sau furnizor de servicii), numită aderent, cedează creanţele pe care le are

împotriva cumpărătorilor săi unei alte persoane numită factor, care, la rândul său, se

obligă să încaseze aceste creanţe, fiind subrogat în acest scop, în toate drepturile pe

116

care aderentul le are asupra debitorilor săi. Cu alte cuvinte, exportatorul (furnizorul)

după ce a vândut mărfurile, mai vinde (cedează), după aceea, şi creanţele pe care le

are asupra importatorului/importatorilor.

De fapt, lucrurile se petrec astfel: aderentul printr-un contract încheiat cu

factorul (contract de factoring) îi cedează toate creanţele sale (materializate in

facturi), contra plaţii valorii acestora, pe care factorul urmează sa le încaseze la

scadenţă, riscul insolvabilităţii debitorilor cât şi al neplăţii la termen de către aceştia

fiind preluat de factor. Deci, la operaţiunea de factoring iau parte trei persoane:

aderentul (vânzător sau furnizor), factorul (cesionar al creanţelor) si clientul

(cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor). Dacă operaţiunea de factoring se

realizează pe plan internaţional, depăşind frontierele unei ţări, atunci intervine şi o a

patra persoană, şi anume factorul la import, adică factorul din altă ţară, căreia

factorul iniţial (factor la export) i-a recedat creanţele ce-i fuseseră vândute de către

aderent.

Factoring-ul este, aşadar, un contract care presupune, pe lângă îndeplinirea

condiţiilor generale de validitate a contractelor (capacitatea, consimţământul, obiectul

şi cauza) şi existenţa următoarelor elemente specifice:

- un furnizor de produse sau prestator de servicii, denumit aderent;

- un contract de furnizare de produse sau prestări de servicii;

- o instituţie bancară sau financiară specializată, denumită factor;

- emiterea facturilor de către aderent către beneficiarul produselor sau al serviciilor;

- vânzarea facturilor de către aderent către factor contra unei sume reprezentând valoarea agreată de părţile contractului de factoring.

Relaţiile contractuale dintre factor şi aderent sunt stabilite în baza unui

contract cadru de factoring, care prevede condiţiile generale în care factorul va

cumpăra facturile pe care aderentul le emite către banaficiarul produselor sau

serviciilor sale. Acest contract cadru de factoring este urmat, de cele mai multe ori,

de încheierea unor contracte distincte de factoring, pentru fiecare transfer de

creanţe. Contractul de factoring poate lua forma unei oferte pe pachet de facturi,

avansate spre vânzare de către aderent către factor, aderentul şi factorul

neasumându-şi nici o obligaţie de oferire spre vânzare, respectiv de cumpărare, a

acestor pachete de facturi. În contract se poate prevedea obligaţia aderentului de a

nu vinde facturile respective către altă persoană decât cu acordul factorului.

117

O altă formă a contractului este aceea în care părţile decid că toate facturile

care nu sunt expres excluse prin contractul de factoring, sunt agreate la

vânzare/cumpărare, imediat ce au fost emise.

Un aspect important în cazul factoring-ului îl reprezintă notificarea debitorului,

care se realizează înainte de furnizarea produselor/prestarea serviciilor, ea având

rolul de a-l înştiinţa pe debitor de cesionarea facturilor către factor. Cu toate acestea,

apar cazuri când plata facturilor se face direct către aderent. Pentru aceste situaţii,

contractul de factoring prevede obligaţia aderentului de a transfera suma respectivă

către factor, cu menţiunea că aderentul va deţine aceste sme în calitate de

mandatar. O astfel de plată se consideră a fi liberatorie pentru debitor, factorul

nemai putând să-l execute silit pe debitor pentru această sumă.

Factorul de export este cel care evaluează eventualele riscuri ale încheierii

contractului de factoring cu exportatorul. În acest sens, se iau în considerare situaţia

bună a registrului de comenzi, standardele ridicate privind atât producţia cât şi

gestionarea afacerii. El se va alătura celor doi parteneri pe parcursul negocierilor

comerciale pentru convenirea termenilor de plată şi livrare, precum şi a valutei în

care se va face plata.

Exportatorului i se va înmâna un formular care-i va furniza factorului informaţii

despre structura firmei şi afacerea în derulare. În plus, factorul va efectua el însuşi

un audit al firmei, examinând:

- balanţa şi situaţia contului de profit şi pierderi; - registrul cu situaţia plăţilor către creditori; - extrasele de cont din care să reiasă situaţia împrumuturilor şi a plăţilor; - registrul de casă; - fişa contului clienţi.

Pentru evaluarea atentă a calităţii creanţelor curente, va fi contactat factorul

corespondent pentru furnizarea unei situaţii financiare preliminare a importatorului.

În acest context, factorul de import va face investigaţii privind: bonitatea clienţilor şi

evoluţia datoriei în funcţie de riscul de piaţă.

Dacă factorul de import consideră că riscul operaţiunii poate fi acoperit atunci,

va subscrie şi el clienţilor aprobaţi: - va deschide o linie de credit revolving � sau va

face plăţi separat, pentru fiecare transport de marfă. Chiar dacă factorul de import

nu va aproba un anume client, serviciul de încasare a creanţelor va fi totuşi oferit

118

dacă exportatorul doreşte să continue relaţia comercială cu acel client (factoring cu

regres).

Preluarea facturilor de către factor nu se face în mod automat. Aceasta

presupune mai întâi, acceptarea de către factor a debitorilor (cei care, în final, vor

trebui să plătească valoarea facturilor respective) şi apoi acceptarea creanţelor,

respectiv a fiecărei facturi în parte.

Factorul poate refuza total sau parţial acceptarea creanţelor, în situaţiile

următoare:

- neconformitatea cu clauzele contractului comercial internaţional; - completarea cu erori sau omisiuni a documentelor; - depăşirea plafoanelor de expunere pe un debitor; - înrăutăţirea situaţiei economico-financiare a debitorului; - deteriorarea relaţiilor economice şi politice cu ţara debitorului; - lipsa garanţiei de plată a băncii debitorului, în cazul factoring-ului intern; - neutilizarea unor instrumente de plată asiguratorii, în cazul factoring-ului

internaţional; - incapacitatea de plată a debitorului.

Pentru a fi acceptate, facturile emise de aderent trebuie să precizeze că plata

se va efectua de către debitor direct factorului (care, prin preluarea facturilor, s-a

subrogat în drepturi exportatorului), conform unei formule comunicate de acesta,

concomitent cu transmiterea listei de acceptare a debitorilor. Subrogaţia înseamnă o

înlocuire a creditorului, în urma căreia, drepturile creditorului iniţial � exportatorul

trec asupra celui care plăteşte � solvens, care este terţ faţă de raportul iniţial dintre

debitor şi creditor. Deci, subrogaţia este un mijloc de transmitere a dreptului de

creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care l-a plătit pe

creditorul iniţial, în locul debitorului.

După parcurgerea acestor etape, factorul de export va prezenta clientului său

un contract de factoring (“Factoring Agreement “) prin care va prelua creanţele de la

acesta. Acest document detaliază clauzele contractuale în conformitate cu regimul

juridic naţional al clientului şi stipulează termenii din pachetul de servicii oferite de

factoring:

- plafonul plăţilor în avans; - procentul finanţării; - perioada de timp în care orice plată se află sub garanţie; - procedurile de deschidere şi închidere a liniilor de credit pentru clienţii aprobaţi; - taxele şi comisioanele pentru gestionarea afacerii şi efectuarea plăţilor în avans.

119

După semnarea contractului, începe derularea operaţiunii de factoring.

Scadenţele creditelor de factoring se stabilesc eşalonat, în funcţie de scadenţa

facturilor prezentate în borderou şi acceptate, în termen de maxim 180 de zile de la

emitere. Creditul de factoring se acordă într-un cont distinct de împrumut, valoarea

lui este reprezentată de valoarea facturilor preluate şi acceptate de factor de la

aderent, din care se va deduce o marjă de risc de circa 10 %.

Dacă la scadenţă, debitorul unei facturi nu plăteşte, factorul nu se poate

întoarce împotriva aderentului, decât dacă nerealizarea creanţei s-ar datora faptului

ca vânzătorul nu şi-a executat obligaţiile sale comerciale (nu a livrat marfa

contractată sau marfa livrată nu era corespunzătoare), adică numai în caz de

inexistenţă totală sau parţială a creanţei. Într-adevăr, factorul preia asupra sa riscul

insolvabilităţii debitorului, nu însă şi riscurile ce ţin de realizarea mărfurilor conform

contractului; deci nu îşi ia obligaţia de a răspunde de incorectitudinea comercială

sau administrativă a aderentului. De aceea, pentru a preveni acest risc, factorul

reţine o sumă reprezentând o parte din valoarea facturilor (de circa 10%-30%) până

în momentul încasării de la importator.

Încheierea contractului de factoring şi apoi derularea operaţiunii, oferă

factorului de export o serie de avantaje:

⇒ încasează comisionul de administrare a creanţelor şi beneficiază de o dobândă superioară celei bancare pentru fondurile investite;

⇒ are posibilitatea oferirii unei game largi de servicii informative datorită bazei informaţionale deţinute;

⇒ poate folosi informaţiile deţinute în întreaga sa activitate de creditare (atât la acordarea de noi credite cât şi la urmărirea celor existente).

Deci, derularea unei operaţiuni de factoring, incumbă pentru exportator o

serie de costuri, care însă îi sunt cunoscute încă dinaintea încheierii contractului.

În cazul factoring-ului se plătesc în principal două taxe: una de administrare a

operaţiunii şi alta pentru finanţarea acesteia.

Taxa de administrare/management se percepe pentru gestionarea registrului de

vânzări, protecţia creditului şi încasarea creanţelor. Factoring-ul fără regres

presupune şi plata unei taxe pentru acoperirea riscului de neplata al debitorului.

Taxele sunt percepute procentual la valoarea facturilor exportatorilor. Taxa variază

120

între 0,5-2,5% şi depinde de: riscul de credit pe piaţă, numărul debitorilor şi valoarea

medie a facturilor.

Separat se percepe şi o taxa pentru platile în avans/taxa sau dobânda de

finantare se percepe pentru procentul din factură neîncasat care a constituit plata în

avans şi de fapt, îmbracă forma unei dobânzi. Acesta corespunde unei rate a

dobânzii, care este o marjă peste rata dobânzii de bază zilnice a băncii dacă facturile

sunt plătite în moneda naţională a exportatorului sau o marjă peste rata dobânzii

inter-bancare pentru valute.

Dacă finanţarea se face în moneda din factură, exportatorii pot să-şi vândă

plăţile în avans la vedere pentru a se acoperi de riscul valutar fără să fie nevoie să

încheie un contract de schimb valutar la termen.

Serviciile oferite de factor, cresc pe măsura evoluţiei afacerii. Toate costurile

sunt cunoscute şi pot fi cuantificate încă dinaintea încheierii contractului comercial

internaţional, exportatorul având astfel posibilitatea includerii lor în preţul mărfurilor

vândute. Beneficiile rezultate din economiile pe plan intern ale producătorului, ca

urmare a folosirii experienţei factorului sunt: folosirea eficientă a timpului de

gestionare a afacerii, finanţarea mai rapidă cu fonduri ca urmare a încasării în timp

util a creanţelor, creşterea numărului de comenzi deoarece există posibilitatea

tranzacţionării pe bază de descoperit de cont.

Tabelul de mai jos relevă costurile tipice/comisioanele pentru serviciile de

factoring, exprimate ca procente din valoarea facturilor. Comisioanele pentru

factoring-ul fara recurs sunt mai ridicate cu o marjă medie de 1-2%; factoring-ul cu

recurs este mai puţin costisitor, având o marjă medie de 0,5-1%. Este cel mai ieftin tip

de factoring, comisioanele de 0,25-0,5% din valoarea facturilor reflectând serviciile

relativ reduse, oferite de acest tip de factoring.

Analiza acestor comisioane se va realiza printr-o paralelă �costuri-beneficii�,

luându-se în calcul principalele trei �beneficii� ale finanţării prin factoring:

1. costurile cu angajarea unui specialist pentru monitorizarea creditului sunt diminuate prin apelarea la serviciile factorului;

2. recurgând la factoring, furnizorul poate acorda cumpărătorului un discount de până la 5% din valoarea facturilor;

3. serviciile specializate de management al creditului conduc la îmbunătăţirea relaţiilor de plată cu clienţii. Facturile sunt plătite mai repede, ceea ce duce la diminuarea dobânzilor pentru plăţile în avans.

121

Atunci când aceste �beneficii� sunt comparate cu �costurile� serviciilor de

factoring, finanţarea prin factoring devine o variantă competitivă, mai ales pentru

întreprinderile mici şi mijlocii.

Tabelul III.2 Costul serviciilor de factoring în câteva ţări din Europa

TARA FACTORING CU RECURS FACTORING FARA RECURS SCONTAREA FACTURILOR

Austria 0.5% - 0.8% 1.0% - 1.4% 0.20% - 0.60%

Belgia 0.1% - 0.5% 0.3% - 1.0% 0.05% - 0.25%

Danemarca 0.4% - 0.5% 0.5% - 0.7% 0%

Finlanda 0.12% - 1.35% 0.01% - 1.2% 500-700 Euro pe lună

Franţa 0.4% - 0.5% 0.6% - 0.8% 0.18% - 0.20%

Germania 0.4% - 1.5% 0.6% - 2.5% -

Grecia 1.0% 1.0% - 1.5% < 1.0%

Irlanda Comision negociabil Comision negociabil Comision negociabil

Italia n. n. n.

Olanda n. n. n.

Portugalia n. n. n.

Spania 0.5% - 2.5% 0.5% - 2.5% n.

Suedia 0.2% - 0.3% n. n.

Marea Britanie

0.75% - 2.0% 1.0% - 2.5% 0.25% - 0.75%

n.- Date nedisponibile Sursa: www.europa.eu.int �Analysis of Use of Factoring� (Februarie 2003).

Factoring-ul internaţional furnizează în pachet de servicii flexibil şi rapid

adaptabil nevoilor de zi cu zi ale clienţilor, dând posibilitatea expansiunii sigure şi

profitabile a afacerilor pe pieţe străine.

3.2.5 Tendinţe globale şi regionale privind dezvoltarea factoring-ului

Prima piaţă importantă pe care factoring-ul şi-a făcut apariţia a fost cea a

Statelor Unite ale Americii unde, până in anii �60, societăţile de factoring au fost in

majoritate familiale. Din 1980, băncile au fost abilitate să ofere şi servicii de

factoring, ceea ce a determinat o masivă achiziţie a societăţilor de factoring de către

acestea.

Industria factoring-ului s-a maturizat în numeroase ţări. Cu toate că fiecare

ţară are caracteristicile ei, factoring-ul are aplicabilitate aproape universală, atât in

ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.

122

3.2.5.1 Prezentare generală

Cheia succesului nu o reprezintă mărimea pieţei sau cunoaşterea conceptului

de factoring. Ceea ce contează este organizarea corespunzătoare a companiilor de

factoring si conştientizarea că factoring-ul are propria sa cultură în domeniu. De

exemplu, schimburile de cunoştinţe între membrii unor reţele de factoring � aşa cum

este Factors Chain International (FCI) � au contribuit la creşterea profesionalismului.

Ca rezultat, multe companii de factoring au fost capabile să-şi redirecţioneze

eforturile de la o dezvoltare internă la una internaţională.

FCI a fost înfiinţat în 1968 ca o organizaţie �umbrelă� pentru companiile de

factoring independente din toată lumea, reprezentând cea mai mare reţea de

factoring din lume. Atunci, serviciile de factoring intern erau disponibile doar în

America de Nord şi în câteva ţări din Europa, iar conceptul de factoring internaţional

era încă nou. Membrii fondatori ai FCI au prevăzut potenţialul serviciilor de factoring

internaţional şi au realizat că această organizaţie era necesară din două motive:

pentru a introduce factoring-ul în ţările în care nu exista şi pentru a dezvolta un

cadru juridic uniform pentru membrii săi.

Conceptul FCI este construit în jurul expertizei locale şi al flexibilităţii. Astfel,

fiecare ţară lucrează ţinând cont de specificul local şi de cultura ţării respective, dând

o nouă dimensiune factoring-ului internaţional. Însă, fiecare membru trebuie să

lucreze cu un sistem de comunicaţii standard, să fie de acord cu un cod de conduită

global şi să îndeplinească anumite criterii. De la înfiinţare, numărul membrilor FCI a

ajuns la aproximativ 150, din 50 de ţări. FCI este o reţea internaţională de companii

specializate, care au ca scop promovarea comerţului internaţional prin factoring sau

prin alte servicii financiare similare. Misiunea FCI este de a deveni un standard

pentru factoring-ul internaţional. FCI îi ajută membrii săi să obţină un avantaj

competitiv in comerţul internaţional oferindu-le:

− o reţea internaţională de companii de factoring de �prima clasă�;

− un sistem de comunicaţii modern, care permite membrilor săi să-şi deruleze afacerile în mod eficient din punct de vedere al costurilor;

− un cadru legislativ uniform şi proceduri standard în scopul de a menţine o calitate universală;

− programe pentru pregătirea personalului (training programs);

− promovarea afacerilor în întreaga lume.

123

Date prelucrate din World Factroring Yearbook 2001 - Factors Chauin International, London 2002

Figura III.9 Volumul operaţiunilor de factoring ale membrilor FCI în perioada 1976- 2001 (mil. euro)

Figura III.10 Ponderea operaţiunilor de factoring ale membrilor FCI în total operaţiuni, perioada 1976 - 2001

Figura III.11 Volumul cumulat al exporturilor şi importurilor derulate de membrii FCI prin factoring

Figura III.12 Ponderea operaţiunilor de factoring derulate prin FCI în total operaţiuni, perioada 1976 - 2001

Figura III.13 Impactul FCI în finanţarea comerţului internaţional, perioada 1976 - 2001

124

Figura III.14 Derularea unei operaţiuni de factoring prin FCI

Sursa: World Factroring Yearbook 2001 - Factors Chauin International, London 2002

FCI � Factors Chain International are o atitudine flexibilă şi orientată spre

cerinţele pieţei, lucru atestat şi de volumul cifrei de afaceri realizată prin operaţiuni

de factoring.

Europa

65%

America

22%

Asia

12%

Africa 1%

Date prelucrate din World Factroring Yearbook 2001 - Factors Chauin International, London 2002

Figura III.15 Ponderea pe regiuni geografice a cifrei de afaceri din operaţiuni de factoring în 2001

125

Tabelul III.3 Cifra de afaceri a membrilor FCI pe tip de operaţiune 1997 � 2001

EUR EUR EUR EUR EUR INCREASE 1997 1998 1999 2000 2001 2001/2000

Scontarea facturilor 31.516 32.459 40.263 55.787 67.759 21,46%Factoring cu recurs 33.485 40.514 52.116 58.605 60.925 3,96%Factoring fără recurs 88.657 90.566 116.491 144.208 152.738 5,91%Încasarea facturilor 9.456 9.981 16.402 16.028 10.318 -35,62%

Total Factoring Intern Factoring FCI 163.114 173.521 225.273 274.628 291.740 6,23%

Factoring de Export 7.807 8.317 12.915 15.906 17.274 8,60%Factoring de Import 5.239 5.103 6.432 7.447 7.853 5,45%

Total Factoring International Factoring FCI 13.046 13.420 19.347 23.353 25.127 7,59%

Total cumulat FCI 176.160 186.941 244.620 297.981 316.866 6,34%

Valoarea operaţiunilor de Factoring intern pe plan mondial 389.058 423.977 539.616 596.729 671.905 12,60%

Valoarea operaţiunilor de

Factoring internaţional pe plan mondial

26.809 26.672 33.392 44.843 48.289 7,68%

Total cumulat pe plan mondial

415.867 450.649 573.008 641.572 720.194 12,25%

Date prelucrate din World Factroring Yearbook 2001 - Factors Chauin International, London 2002

Tabelul III.4 Evoluţia mondială a cifrei de afaceri din operaţiuni de factoring în perioada 1996 � 2001 (mil. euro)

Anul 1996 1997 1998 1999 2000 2001

EUROPA

Austria 1,525 1,776 1,832 2,007 2,275 2,181

Belgia 3,934 4,372 4,366 7,630 8,000 9,000

Bulgaria 0 0 0 2 1 2

Cipru 583 764 959 1,120 1,410 1,555

Republica Ceha 540 276 468 780 1,005 1,230

Danemarca 2,239 2,577 2,894 3,360 4,050 6,050

Estonia - Statele Baltice 0 0 213 470 615 1,400

Finlanda 3,551 4,648 5,230 5,630 7,130 7,445

Franta 28,836 36,373 44,255 53,100 52,450 67,800

Germania 13,897 17,875 20,323 19,984 23,483 29,373

Grecia 317 451 596 850 1,500 2,050

Ungaria 139 280 115 144 344 546

126

Groenlanda 35 32 21 100 125 60

Irlanda 2,671 3,635 3,957 6,160 6,500 7,813

Italia 46,423 67,975 75,319 88,000 110,000 125,000

Olanda 13,356 17,486 17,702 20,500 15,900 18,800

Norvegia 4,092 3,819 3,787 4,260 4,960 5,700

Polonia 85 328 609 605 2,085 3,330

Portugalia 3,555 4,234 5,545 7,450 8,995 10,200

Romania 19 22 20 37 60 105

Slovacia 127 207 179 160 160 240

Slovenia 14 19 14 35 65 75

Spania 5,906 7,501 9,936 12,530 19,500 23,600

Suedia 8,122 8,099 7,677 7,550 12,310 5,250

Elvetia 772 920 1,464 1,300 1,300 1,430

Turcia 1,505 3,048 4,043 5,250 6,390 4,100

Anglia 47,318 78,228 48,255 103,200 123,770 139,840

AMERICA

Argentina 201 874 1,026 1,481 1,715 1,017

Brazilia 1,930 1,859 13,620 17,010 12,012 11,020

Canada 1,992 2,586 1,863 1,952 2,256 3,315

Chile 1,397 2,209 1,991 2,600 2,650 3,160

Columbia 77 92 85 50 0 0

Costa Rica 0 0 162 226 258 208

Cuba 0 0 0 185 108 113

El Salvador 0 0 0 0 0 123

Mexic 1,710 1,923 2,519 3,550 5,030 6,890

Panama 0 0 0 11 220 220

USA 49,242 65,389 64,255 104,200 120,000 129,000

AFRICA

Maroc 89 168 187 57 45 50

Africa de Sud 3,111 4,979 3,957 5,340 5,550 5,580

Tunisia 0 0 54 73 60 171

ASIA

China 12 15 11 31 212 1,238

Hong Kong 726 1,114 1,294 1,800 2,400 2,700

Indonezia 2,362 1,588 28 33 3 0

India 205 332 174 257 470 690

Israel 39 73 108 219 460 530

Japonia 26,403 34,968 38,980 55,347 58,473 61,566

Malaezia 2,316 1,887 687 805 583 842

Oman 0 0 14 21 30 36

127

Filipine 18 18 10 10 0 0

Arabia Saudita 0 0 0 0 0 150

Singapore 1,737 2,255 1,510 1,970 2,100 2,480

Coreea de Sud 18,259 23,468 17,149 15,120 115 85

Sri Lanka 27 31 38 62 99 115

Taiwan 459 801 1,004 2,090 3,650 5,160

Tailanda 1,162 966 715 1,010 1,268 1,240

AUSTRALIA

Australia 2,355 3,129 3,319 5,100 7,320 7,910

Noua Zeelanda 147 175 162 184 100 410

TOTAL 305,601 415,846 450,702 573,008 641,572 720,194

Sursa: World Factroring Yearbook 2001 - Factors Chauin International, London 2002

Figura III.16 Împărţirea pieţei mondiale (factoring intern vs internaţional) în 2001

Date prelucrate din World Factoring Yearbook 2001 � Factors Chain International, London 2002

Figura III.17 Evoluţia cifrei de afaceri din operaţiuni de factoring intern şi internaţional pe continente în 2001

Date prelucrate din World Factroring Yearbook 2001 - Factors Chauin International, London 2002

0

100

200

300

400

500

600

700

Europa Am erica Africa Asia Australia

Factoring internFactoring international

Factoring intern Factoring international

70%30%

128

Tabelul III.5 Distribuţia serviciilor de factoring pe ramuri ale economiei naţionale în ţările UE (2002)

TARA Sector 1 Sector 2 Sector 3 Sector 4 Altele

Austria Electrice 35% Lemn, sticlă & chimice 16%

Prest. servicii 13% Textile 9% 27%

Belgia Electronice 14% Textile 13% Mat. de construcţii 13% Servicii 13% 47%

Danemarca Textile 15% IT 15% Electronice 10% Mobilă 10% 50%

Finlanda Sect. manufacturier 46% Comerţ 28% Construcţii clădiri 23% Transport 1% 2%

Franţa n. n. n. n. n.

Germania Sect. manufacturier 47% Comerţ 40% Servicii 13% - 0%

Grecia Alimentar 20% Electrice 10% Ind. chimică 7% Ind hârtiei 7% 56%

Irlanda Distribuţie 40% Sect. Manufacturier 30% Servicii 30% - 0%

Italia Transport 19% Comerţ 19% Serv. de telefonie 6% Electrice 4% 52%

Olanda n. n. n. n. n.

Portugalia n. n. n. n. n.

Spania Sect. manufacturier 34% Construcţii 19% Transport 13% Comerţ 11% 23%

Suedia Sect. manufacturier 50% Transport 30% Servicii 20% - 0%

Marea Britanie

Sect. Manufacturier 40%

Servicii 35% Distribuţie 25% - 0%

n.- Date nedisponibile Sursa: www.europa.eu.int �Analysis of Use of Factoring� (Februarie 2003).

Tabelul III.6 Evoluţia numărului companiilor de factoring în ţările UE (1992 � 2002)

TARA 2002 1997 1992

Austria 3 3 3

Belgia 5 9 7

Danemarca 10 10 6

Finlanda 4 4 4

Franţa 38 30 24

Germania 16 12 11

Grecia 7 4 0

Irlanda 6 6 3

Italia 45 65 80

Olanda n. n. n.

Portugalia n. n. n.

Spania 19 20 18

Suedia 9 12 15

Marea Britanie 35 27 20

Total U.E. 197 202 191

Total U.E., exceptând Italia, Suedia şi Belgia

138 116 89

Sursa: www.europa.eu.int �Analysis of Use of Factoring� (Februarie 2003) n. = date nedisponibile (Statisticile sunt strict bazate pe date de furnizate de membri, deoarece factori mai mici nu sunt membri. Membrii reprezintă 80% din piaţă.)

129

După cum putem observa, în state ca Austria, Finlanda şi Spania, numărul

companiilor de factoring, în perioada analizată, nu s-a modificat semnificativ.

Dar, în Marea Britanie, se remarcă o creştere a numărului de companii,

datorită unor alianţe între factorii mici şi independenţi, dar şi a integrării în piaţă a

unor mari instituţii financiare şi a subsidiarelor unor factori străini.

În Grecia, prima companie de factoring a fost înfiinţată în 1995, iar în prezent

operează şapte factori. Germania şi Franţa au înregistrat şi ele o creştere a numărului

de nou intraţi pe piaţă.

În Italia, Belgia şi Suedia numărul companiilor care operează în prezent a

scăzut, în principal datorită concentrării pieţei prin fuziuni şi achiziţii în interiorul

industriei de factoring.

Poziţia ,,Total U.E.�� din tabel, indică o evoluţie relativ scăzută a numărului

companiilor de factoring care operează în prezent, faţă de numărul celor existente

acum 5 şi 10 ani. Însă, cu excepţia fuziunilor din Italia, în Belgia şi Suedia situaţia

este mult mai dinamică, indicând o creştere cu 55%, (de la 89 la 138), a companiilor

care activau în anul 2002 faţă de acum 10 ani.

Tabelul III.7 Structura proprietăţii companiilor de factoring în ţările UE (2002)

TARA BANCI SECTOR PRIVAT

SECTOR PUBLIC

COMPANII MULTINATIONALE

Austria 100%

Belgia 80% 20%

Danemarca 60% 10% 20% 10%

Finlanda 100%

Franţa N n n N

Germania 50% 31% 19%

Grecia 100%

Irlanda 100%

Italia 10% 45% 45%

Olanda n. n. n. n.

Portugalia n. n. n. n.

Spania 90% 10%

Suedia 56% 33% 7%

Marea Britanie 26% 31% 17% 26%

n. = date nedisponibile Sursa: www.europa.eu.int �Analysis of Use of Factoring� (Februarie 2003)

130

Din punct de vedere al proprietăţii/capitatului, de obicei, se identifică trei tipuri

principale de factori: bănci comerciale sau departamente ale acestora, companii

industriale mari care oferă servicii de factoring pe pieţe specializate, independenţi.

Majoritatea companiilor de factoring sunt deţinute de bănci comerciale. În

Italia însă, 45% din companiile factoring sunt deţinute de sectorul privat, ceea ce

demonstrează legătura istorică a factoring-ului cu marile companii indusriale.

Avantajul pe care îl au băncile este că, acestea dispun de mijloacele şi �know-

how�-ul necesar pentru a dezvolta serviciile de factoring. Pe de altă parte, băncile

oferă o abordare standardizată a produselor şi a managementului riscului, ceea ce

determină limitarea finanţării prin factoring la nivelul corporaţiilor sau a

întreprinderilor din sectoare specifice de activitate.

Tabelul III.8 Situaţia finanţării prin factoring şi a finanţării prin cash-flow în 2002 şi previziunile pentru 2007 în ţările UE

ŢARA Factoring

cu recurs

Factoring

fără recurs

Scontarea

facturilor

Total

Factoring

Finanţarea prin Cash-Flow

2002 2007 2002 2007 2002 2007 2002 2007 2002 2007

Austria n. n. n. n. n. n. 10% 10% 90% 90%

Danemarca 8% 12.5% 0.5% 0.5% 2% 2% 10.5% 15.5% 89.5% 85%

Finlanda 7% 7% 3.0% 6% 10% 12% 20% 25% 80% 75%

Grecia n. n. n. n. n. n. 5% 5% 95% 95%

Irlanda n. n. n. n. n. n. 10.0% 10% 90% 90%

Suedia - - - - - - 5.0% 10% 95% 90%

Marea Britanie 4.8% 3% 2.3% 2% 26.2% 35% 33.3% 40% 66.7% 60%

n. = date nedisponibile Sursa: www.europa.eu.int �Analysis of Use of Factoring� (Februarie 2003)

Din acest tabel rezultă că, numai în ţările în care există o industrie a factoring-

ului în plină expansiune, oferind o gamă variată de servicii complexe, dar, totodată

flexibile, finanţarea prin factoring va avea un impact important asupra finanţării prin

cash-flow(credite bancare pe termen scurt şi credite overdraft).

Creşterea competiţiei între ţări, stimulată de Comunitatea Europeană ca piaţă

unică va fi rezolvată de sistemul factorilor internaţionali, singurul care va surmonta

barierele de limbă şi cultura afacerilor existente încă între ţările membre.

131

Fluxurile comerciale din bazinul Asia-Pacific către pieţele vestice sunt tot mai

mult susţinute de factori, permiţând acestor producători să concureze de pe poziţii

egale cu furnizorii vestici. Factoring-ul promovează, de asemenea, comerţul

interasiatic.

De asemenea, factoring-ul constituie pentru ţările din America Latină şi Europa

de Est o cale de acces mai uşoară pe pieţele străine.

International Finance Corporation (IFC), diviziune a Băncii Mondiale, a fost

creată în 1956 pentru a susţine investiţiile în sectorul privat pentru ţările membre,

investiţii atât naţionale cât şi internaţionale, inclusiv în sectoarele şi ţările cu grad de

risc mai mare. IFC apare pe post de investitor şi de agent onest pentru a echilibra

interesul fiecărei părţi la o tranzacţie, reasigurând investitorii străini, partenerii locali,

alţi creditori şi autorităţi guvernamentale. IFC oferă capital pe termen lung

întreprinderilor private şi instituţiilor financiare şi mobilizează fonduri din alte surse.

De asemenea, IFC oferă garanţii si facilităţi în gestionarea riscurilor clienţilor din

ţările în curs de dezvoltare.

3.2.5.2 Analiza situaţiei factoring-ului în România

Factoring-ul în România a apărut în 1994 când Banca Română pentru

Dezvoltare a aderat la organizaţia Factors Chain International, fiind prima societate

bancară care a oferit acest tip de servicii pe piaţa romanească. În octombrie 1999

Banca Comercială Română si Demirbank (actual Unicredit România) au aderat în

acelaşi timp la FCI.

Deşi avantajele oferite de factoring sunt substanţiale, firmele nu au apelat

într-o mai mare măsură la acest produs decât începând din anul 2001, când

tranzacţiile au depăşit 100 milioane de euro. În schimb, tot la aceea dată, în Polonia,

operaţiunile de factoring depăşeau 3000 milioane de euro, în timp ce în Cehia,

Ungaria şi în ţările baltice, volumul tranzacţiilor era, de asemenea, superior celui

înregistrat în România. Cauzele acestui decalaj ţin atât de condiţiile macroeconomice,

cât şi de oferta sistemului bancar. Gradul mai ridicat de intermediere financiară din

celelalte ţări a favorizat expansiunea rapidă a factoring-ului. În cazul României,

evoluţia a fost lentă, volumul tranzacţiilor continuând să rămână la un nivel redus:

105 milioane în 2001. Pe lângă contextul macro-economic, un alt factor care a frânat

132

expansiunea factoring-ului a fost lipsa ofertei bancare. În 1994, BRD � GSG a oferit

în premieră acest serviciu firmelor care exportau şi, timp de patru ani, a rămas

singura bancă implicată pe această piaţă. În 1998, BCR a iniţiat primele operaţiuni de

factoring, iar un an mai târziu şi Unicredit România, ceea ce a contribuit la creşterea

mai rapidă a volumului tranzacţiilor.

Ponderea principală o deţin serviciile de factoring internaţional însă, în ultimul

timp se manifestă o tendinţă de dezvoltare şi a serviciilor de factoring intern, caz în

care, furnizorii locali ai unor firme importante din România sunt plătite la livrare de

către factor, care va încasa de regulă, pe credit la 30 de zile. De exemplu, Unicredit

(fost Demirbank) derulează cu succes un contract de factoring intern cu firma Metro.

În baza acestui contract, furnizorii lui Metro sunt plătiţi de bancă la livrare, urmând

ca, pe măsura vânzărilor, Metro să efectueze plăţile către Unicredit la 30 de zile de

la aprovizionare.

Figura III.18 Evoluţia cifrei de afaceri din operaţiunile de factoring în perioada 1994-2001 ( mil euro)

Treptat, portofoliul clienţilor care au apelat la factoring s-a diversificat,

înregistrându-se creşteri semnificative de la an la an.

În principal, sunt firme din cinci mari ramuri industriale care apelează la

factoring: industria textilă, industria lemnului, industria metalurgică, industria

electronică şi electrotehnică şi industria chimică.

0

20

40

60

80

100

120

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

133

Figura III.19 Repartizarea operaţiunilor de factoring pe ramuri în 2001

1 %2 0 %

2 1 %

1 3 %1 1 %

3 4 % A lte le

T e xt ile s i în ca lta m inte

M e ta lu rg ie

M o b ila

T ra n s p o rt

E le c tric e s i E le ctro n ic e

Conform unui studiu al Factors Chain International (FCI), companiile

româneşti au rulat anul tercut prin factoring contracte în valoare de 225 milioane de

euro, comparativ cu doar 20 de milioane de euro, de exemplu, în 1998.

Figura III.20 Evoluţia veniturilor obţinute de băncile comerciale româneşti din factoring în perioada 1998 � 2003 (mil. euro)

0

50

100

150

200

250

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sursa: Ziarul financiar, 14 aprilie 2004

Banca va realiza profit în măsura în care va reuşi să recupereze sumele

scontate/creanţele preluate. În prezent, conform statisticilor Factors Chain

International, şase mari bănci din România oferă produse de factoring, rulajele în

2003 fiind de 90 milioane euro pentru piaţa internă şi 135 milioane euro pentru piaţa

externă. Între cele şase bănci se numără: Banca Comercială Română, Banca Română

pentru Dezvoltare � Groupe Societe Generale, Romexterra şi Unicredit.

134

În primele nouă luni ale anului 2003, BCR a înregistrat un volum al

operaţiunilor de factoring de aproape 60 milioane de dolari, ceea ce înseamnă o

creştere de 180% comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut. Ponderea

principală o deţin operaţiunile în valută, adică factoring-ul extern, care reprezintă

79% din total. În ceea ce priveste factoring-ul în lei evoluţia este vizibilă, acesta

crescând in 2003 cu 60% faţă de anul anterior şi, dacă la finele lui 2002 ponderea în

totalul operaţiunilor se ridică la 14%, acum el reprezintă 21%. De reţinut că BCR se

situa în anul 2003 pe locul 26 în totalul celor 160 de membri din 53 de ţări ai Factors

Chain International. În iulie 2004, pe baza voturlor factrilor de import corespondenţi,

BCR a obţinut un scor final de 81,45% şi calificativul �Foarte bine�, ocupând poziţia a

7a din totalul de 137 de factori de export membri FCI. Criteriile care au stat la baza

întocmirii acestui clasament a fost: calitatea serviciilor, realizările (valoarea

operaţiunilor derulate) şi comunicarea. Pe primul loc în clasametele FCI se situa

Chailease Credit Services (Taiwan) cu 88,84%, urmată de Mizuho Factors (Japonia)

cu 86,67% şi Koc Faktoring (Turcia) cu 86,67%. BCR îşi consolidează poziţia de lider

al pieţei de factoring din România, înregistrând în prima jumătate a anului 2004, un

volum al operaţiunilor de factoring de aproximativ 50 milioane USD, în creştere cu

38% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

Ritmul rapid de creştere a veniturilor obţinute de bănci din operaţiuni de

factoring, de aproximativ zece ori în ultimii şase ani, indică o intensificare a

schimburilor comerciale şi a nevoiii de lichidităţi a agenţilor economici, confruntaţi cu

o concurenţă tot mai puternică.

Tabelul III.9 Evoluţia factoring-ului de export în perioada 2000 � 2002 (mil euro)

Banca 2000 2001 2002

Banca Comercială Română 16,1 30,3 42,1

BRD - GSG 33,3 41,9 40

Unicredit România n.a 6,2 7 Sursa: site-ul băncilor comerciale

Tabelul III.10 Evoluţia factoring-ului intern în perioada 2000 � 2002 (mil euro)

Banca 2000 2001 2002

Banca Comercială Română 1,4 1,8 7,1

Unicredit România n.a 4,8 20 Sursa: site-ul băncilor comerciale

135

Totuşi, aşa cum reiese şi din tabelele prezentate mai sus, se manifestă o

tendinţă de creştere a factoring-ului, atât pe plan intern cât şi extern.

O altă bancă cu o prezenţă recentă pe această piaţă este Raiffeisen Bank, care

a lansat în septembrie 2002 serviciul de factoring intern, volumul tranzacţiilor până la

sfârşitul anului ridicându-se la 150 miliarde lei. Pentru serviciile de factoring extern,

banca a aderat la organizaţia International Factors Group. Alegerea a fost făcută

ţinând cont că şi celelalte bănci din grupul RZB care oferă servicii de factoring, sunt

membre ale aceleiaşi organizaţii. Volumul contractelor derulate prin factoring (intern

şi de export) a fost e aproximativ 25,1 milioane euro în 2003, adjudecându-şi astfel

locul trei, după BCR şi BRD-GSG.

Ponderea redusă a factoring-ului intern în România explică de ce suntem în

urma altor ţări din Europa de Est. Componenta internă ar trebui să constituie motorul

de bază al acestui produs. La nivelu economiei mondiale, proporţia factoring-ului

intern în cadrul unei ţări este de 93% din valoarea globală iar cel internaţional

reprezintă doar 7% din totalul mondial. În ţara noastră băncile s-au concentrat pe

finanţarea exporturilor. Una dintre cauze o reprezintă numărul relativ scăzut de

agenţi economici performanţi, care reduce din start dimensiunea pieţei interne, însă

volumul actual al tranzacţiilor este departe de a atinge potenţialul pieţei. Pe de altă

parte, companiile nu au fost atrase de factoring-ul intern deoarece în acest caz nu

era asigurat riscul de neplată. Doar de curând, acest obstacol a fost parţial depăşit,

deoarece BCR şi Raiffeisen Bank au inclus în oferta pentru factoring-ul intern şi

garantarea riscului de neplată. Pentru a beneficia însă de această facilitate,

solicitanţii trebuie să îndeplinească anumite criterii financiare foarte stricte.

Băncile se feresc să asigure riscul de neplată, deoarece nu există un

asigurător de credit pe plan intern, la care băncile să se reasigure pentru creanţele

preluate. Aceasta a determinat ca factoring-ul să devină un produs destinat

exportatorilor deoarece, în acest caz, riscul de neplată este reasigurat atât la

Eximbank cât şi la instituţiile specifice din ţările de destinaţie a exporturilor, la care

băncile româneşti au acces prin intermediul reţelei de factori corespondenţi.

În România, lipsa de interes pe care asigurătorii au manifestat-o până în

prezent faţă de acest domeniu este explicată în mare parte de starea economiei.

Acest lucru este uşor de înţeles dacă avem în vedere că nivelul arieratelor în

136

economie se situează la aproximativ 35% din PIB (pentru 2005, se preconizeazeă un

nivel al arieratelor de aproximativ 30% din PIB), astfel că acoperirea riscului de

neplată face dificilă desfăşurarea unei activităţi profiatabile. Din acastă perspectivă,

posibilităţile de creştere în viitor a acestui tip de factoring, în lipsa unui asigurător

specializat, depind în întregime de băncile autohtone. Pentru a majora volumul

tranzacţiilor, acestea vor trebui să îşi asume riscul de neplată pe măsură ce îşi

construiesc o bază de date şi un sistem prin care să monitorizeze încasarea facturilor.

Acest considerent a fost luat în considerare de BCR şi Raiffeisen, prin asumarea

riscului de neplată, cu condiţia ca firmele solicitante, mai precis clienţii acestora,

deoarece pentru aceştia garantează banca, să fie cu adevărat performanţi. De aceea,

evoluţia factoring-ului intern este condiţionată de mediul de afaceri autohton,

urmând a înregistra o creştere mai susţinută, în măsura în care companiile cu facturi

neachitate vor fi eliminate din circuitul economic. De asemenea, implicarea mai

activă a băncilor în depistarea relaţiilor care pot fi finanţate prin factoring, precum şi

derularea finanţărilor conform modelelor prezentate pot conduce la dinamizarea

plăţilor dintre agenţii economici şi în final, la diminuarea blocajului financiar din

economia naţională.

Cu toate că fiecare ţară are caracteristicile ei, factoring-ul are aplicabilitate

aproape universală, atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.

Cheia succesului nu este mărimea pieţei sau recunoaşterea conceptului de factoring.

Ceea ce contează este organizarea corespunzătoare a companiilor de factoring şi

conştientizarea că factoring-ul are propria sa cultură în domeniu. De exemplu,

schimbul de informaţii între membrii unor reţele de factoring � aşa cum este Factors

Chain International � au contribuit la creşterea profesionalismului şi implicit a

succesului acestei tehnici moderne de finanţare. În condiţiile actuale ale economiei

româneşti, factoring-ul reprezintă o soluţie viabilă pentru exportatorii români, atât ca

urmare a posibilităţii obţinerii unor resurse care să satisfacă necesităţile imediate de

lichiditate cât şi ca urmare a garantării de către factor a încasării integrale a

creanţelor şi a asumării riscului de neplată a debitorilor externi, toate acesta

conducând la promovarea şi încurajarea exporturilor româneşti.

137

3.3 Forfetarea

Operaţiunile de forfetare au luat amploare în perioada anilor 1950-1960, ca

urmare a creşterii solicitărilor importatorilor pentru perioade de credit tot mai mari,

necesare asigurării resurselor financiare necesare pentru efectuarea plăţii

bunurilor/serviciilor achiziţionate. Aceasta a condus la creşterea nevoii exportatorilor

de a-şi mobiliza fondurile plasate în vânzările pe credit, cu scadenţe tot mai mari.

Primele operaţiuni de forfetare au fost iniţiate în Elveţia. În anii �90, ele au cunoscut

o creştere semnificativă ca urmare a deschiderii de noi pieţe în Europa Centrală şi de

Est, care însă, se confruntă cu lipsa lichidităţilor. În prezent, aceste operaţiuni se

efectuează în aproape toate centrele financiare ale lumii, cel mai important centru,

din punct de vedere al volumului şi valorilor operaţiunilor de forfetare fiind Londra.

3.4.1 Concept. Piaţa operaţiunilor de forfetare. Documentele necesare pentru derularea forfetării

Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de export-

import, care dă posibilitatea exportatorului care a vândut marfă pe credit, să se

refinanţeze �vânzându-şi� creanţele materializate în înscrisuri exigibile în termen de

peste 90 de zile, în favoarea unor instituţii financiare specializate în astfel de

operaţiuni. Termenul de forfetare provine din expresia franceză �a forfait� care

înseamnă renunţarea la anumite drepturi. Aceasta este caracteristica esenţială a

operaţiunii de forfetare, renunţarea de către forfetor la dreptul său de recurs asupra

exportatorului (toate riscurile legate de încasarea creanţei la scadenţă, trec de

la vânzător instituţia care a forfetat). Nici o altă formă de finanţare nu preia în

totalitate riscurile la care exportatorul este expus până la data înacsării

creanţei/creanţelor: riscul de credit, riscul fluctuării ratei dobânzii, riscul valutar,

riscul de ţară etc.

Utiizarea tot mai largă de către exportatori a acestei tehnici de finanţare a

condus la structurarea şi dezvoltarea a două pieţe specifice acestor operaţiuni: piata

primara şi piata secundara.

Piaţa primară este spaţiul în care operaţiunile de vânzare-cumpărare a

creanţelor (titluri de credit sau metode de plată asiguratorii, acreditivul documentar �

AD sau scrisoarea de garanţie bancară � SG) se efectuează între exportator şi

138

finanţator (bancă sau instituţie specializată în operaţiuni de forfetare). Este locul în

care se negociază condiţiile financiare privind efectuarea forfetării, cu impact asupra

posibilităţii tranzacţionării ulterioare a creanţelor pe piaţa secundară.

Figura III.21 Tranzacţionarea creanţelor prin forfetare pe piaţa primară

Vânzarea creanţelor

Plata creanţelor

Principalele caracteristici ale pieţei primare sunt:

⇒ se realizează contactul direct între exportator şi finanţator. Finanţatorul cunoaşte

natura tranzacţiei comerciale şi îi solicită exportatorului documentele comerciale

din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale precum şi pe cele

financiare, care mobilizează creanţele sale asupra importatorului, întocmite

conform reglementărilor în domeniu. De asemenea, el analizează riscul de credit

şi riscul de ţară al importatorului/garantului, riscul valutar şi cel al fluctuării ratei

dobânzii etc pentru a stabili plafonul valoric de expuner alocat operaţiunii;

⇒ primul cumpărător al creanţelor/finanţatorul I răspunde faţă de cumpărătorii

ulteriori ai acestora/finanţatorii II, ..., N de valabilitatea şi legalitatea creanţelor

până la încasarea lor de la importator/garantul acestuia;

⇒ exportatorul îi poate solicita finanţatorului să păstreze confidenţialitatea

tranzacţiei comerciale, în cazul tranzacţionării ulterioare pe piaţa secundară, caz

în care creanţele vor fi tranzacţionate ffără a fi însoţite de documentele

comerciale, finanţatorul confirmând oricărui cumpărător ulterior, valabilitatea şi

legalitatea lor. În funcţie de natura bunurilor/serviciilor vândute, exportatorul

poate interzice finanţatorului tranzacţionarea creanţelor pe piaţa secundară,

condiţionându-l să păstreze creanţele în portofoliul său, până la scadenţă.

Piaţa secundară este spaţiul în care operaţiunile de vânzare-cumpărare a

creanţelor (titluri de credit sau metode de plată asiguratorii, acreditivul documentar �

AD sau scrisoarea de garanţie bancară � SG), se efectuează numai între finanţatori

(banci sau instituţii specializate în operaţiuni de forfetare). Dacă primul cumpărător al

unei creanţe nu doreşte să o păstreze în portofoliul său până la scadenţă, el o va

EXPORTATOR FINANTATOR

Exportatorul vinde finanţatorului, fără recurs, creanţele scadente la termen, iar finanţatorul îi plăteşte valoarea lor, diminuată cu taxa de forfetare.

139

vinde altor cumpărători care, la rândul lor o vor tranzacţiona pe piaţa secundară

până la scadenţă.

Figura III.22 Tranzacţionarea creanţelor prin forfetare pe piaţa secundară

Deoarece numărul şi valoarea operaţiunilor de forfetare pe piaţa primară au

crescut, piaţa secundară s-a dezvoltat în consecinţă. Mobilizarea resurselor proprii

sau atrase în creanţe plătibile prin titluri de credit sau metode de plată asiguratorii

(acreditivul documentar � AD sau scrisoarea de garanţie bancară � SG) care circulă

liber pe piaţa secundară, reprezintă un plasament, de regulă, pe termen mediu, care

depinde de: nivelul câştigului (se urmăreşte obţnerea unui câştig superior celui

obţinut din alte plasamente cu risc similar), gradul de risc (se urmăreşte

diversificarea portofolului prin plasarea resurselor proprii sau atrase, în active cu grad

de risc scăzut), scadenţa creanţei (se urmăreşte transformarea uşoară a activului în

lichidiăţi, ca urmare a schimbării condiţiilor de pe piaţă).

Decizia finanţatorului de a acţiona pe piaţa secundară ca vânzător sau

cumpărător al creanţelor, se fundamentează pe următoarele elemente:

! evoluţia ratei dobânzii � în funcţie de condiţiile pieţei, finanţatorul decide să

vândă creanţele pe care le are în portofoliu, înainte de scadenţă, obţinând astfel

resursele financiare necesare plasării în alte active mai profitabile;

! nivelul plafonului valoric de expunere alocat ţării debitorului/garantului �

efectuarea unei operaţiuni de forfetare este corelată cu nivelul plafonului valoric

de expunere alocat ţării debitorului/garantului. De aceea, pentru acceptarea

forfetării unor creanţe superioare din punct de vedere al câştigului, finanţatorul

este nevoit, fie să vândă o parte din creanţele deţinute în portofoliu,

diminuându�şi expunerea pe ţara debitorului/garantului, fie să găsească,

simultan, un alt cumpărător interesat în achiziţionarea creanţelor respective;

FINANTATOR I FINANTATOR FINANTATOR N

Vânzarea creanţelor

Vânzarea creanţelor

Plata creanţelor

Plata creanţelor

Primul cumpărător vinde finanţatorului II, fără recurs, creanţele scadente la termen, primind valoarea lor, diminuată cu taxa de forfetare. Finanţatorul II vinde finanţatorului III, fără recurs, creanţele scadente la termen, primind valoarea lor, diminuată cu taxa de forfetare. Procesul poate continua până la finanţatorul N, care va fi ultimul deţinător al creanţelor respective.

140

! nivelul limitei globale de expunere alocat garantului � fiecare bancă/instituţie

financiară alocă limite de expunere băncilor corespondente sau instituţiilor

financiare cu care colaborează, pe baza situaţiilor financiare ale acestora, care, de

fapt, reprezintă plafonul până la care se acceptă expunerea de risc de credit faţă

de banca/instituţia financiară respectivă (chiar dacă nu este depăşit plafonul

valoric de expunere pe ţară, operaţiunea de forfetare trebuie să se încadreze în

limita globală de expunere alocată garantului);

! nevoia de lichidităţi � dacă finanţatorul a apelat la surse atrase pentru a cumpăra

creanţe de pe piaţa secundară, iar rata dobânzii manifestă tendinţe de creştere, el

va trebui să vândă o parte din creanţele pe care le are în portofoliu în vederea

rambursării surselor atrase; nevoia de lichiditate poate fi determinată şi de

apariţia, de exemplu, a unor oportunităţi de afaceri etc;

! oferta primită de la debitorul creanţei, privind răscumpărarea obligaţiilor de plată

� aceste solicitări nu pot fi refuzate de finanţatori, deoarece se elimină riscul de

neâncasare a creanţelor la scadenţă şi se obţine şi câştig în urma vânzării lor;

Cu toate avantajele oferite de plasarea resurselor proprii/atrase în operaţiuni

de forfetare, de cele mai multe ori însă, deţinătorii creanţelor le vând imediat către

alţi finanţatori, reducându�şi astfel imobilizările, păstrând în portofoliu un număr

destul de redus de creanţe până la scadenţa acestora.

Documentaţia solicitată de finanţatori pentru efectuarea unei operaţiuni de

forfetare este simplă şi accesibilă exportatorilor:

⇒ titluri de credit (cambii, bilete la ordin);

⇒ metode de plată asiguratorii (acreditivul documentar � AD, scrisoarea de

garanţie bancară � SG);

⇒ garanţii (avalul, scrisoarea de garanţie bancară � irevocabilă şi necondiţionată,

liber transferabilă, în scopul utilizării în refinanţare);

⇒ cesiunea creanţelor din AD/SG, pentru titlurile de credit care onţin clauza �nu

la ordin� către instituţia de forfetare;

⇒ confirmarea capacităţii şi legalităţii semnăturilor debitorului, garantului şi

exportatorului (pe baza listelor de semnături autorizate);

141

⇒ copia contractului comercial internaţional sau după condiţiile de plată

convenite între exportator şi importator (ele rămân, în regim confidenţial, la

primul finanţator care cumpără creanţele direct de la exportator);

⇒ copii după licenţa de import, autorizaţii de plată şi transfer valutar, dacă este

cazul (instituţia de forfetare va solicita unei bănci din ţara importatorului, de

regulă, banca garantă, să confirme faptul că, au fost obţinute autorizaţiile

necesare pentru import, plată şi tansfer şi că plăţile vor fi efectuate la

scadenţă, fără a fi scăzute din sumă şi alte taxe sau comisioane) ;

⇒ copii ale documentelor comerciale: factura, documentul de transport, poliţa de

asigurare a mărfurilor (dacă asigurarea este în sarcina exportatorului), diverse

certificate (de greutate, de calitate, de garanţie, de origine etc);

⇒ notificarea debitorului şi a garantului (exportatorul trebuie să utilizeze

exemplele de notificări oferite de instituţia de forfetare, pentru a-l înştiinţa pe

debitor şi garant că titlurile de credit au fost transferate în vederea forfetării);

În practică, nu există o listă standard a documentelor solicitate de finanţatori,

ele depind de instrumentul/metoda de plată folosită şi/sau de forma de garantare a

creanţelor tranzacţionate, de particularităţile legislative existente în ţara

exportatorului/garantului/importatorului.

Pentru acceptarea opraţiunii de forfetare, finanţatorul analizează următoarele

aspecte:

- tranzacţia comercială � se studiază piaţa bunului/serviciului în ţara importatorului;

- standing�ul financiar al importatorului/debitorul;

- standing�ul financiar al garantului sau al băncii emitente/confirmatoare a AD;

- riscul de ţară al importatorului/ garantului/băncii emitente sau confirmatoare a

AD.

În urma analizei efectuate, finanţatorul va cumpăra creanţe de export numai

dacă importatorul/debitorul este o firmă cunoscută, cu un standing financiar bun şi

prezintă garanţii (aval, SG, plata prin AD). Dacă situaţia financiară a

importatorului/garantului este bună, dar riscul de ţară al acestora este ridicat,

finanţatorul poate solicita garanţii de plată emise de guvernul din ţara lor.

142

3.4.2 Etapele şi mecanismul operaţiunii de forfetare

Operatiunea de forfetare este iniţiată de exportator prin contactarea unei

bănci/instituţii financiare specializate în astfel de operaţiuni. Pentru derularea

operaţiunii de forfetare nu există o formulă generală, ea se desfăşoară prin

parcurgerea unei succesiuni logice de etape necesare finalizării sale cu succes.

Aceasta se datorează faptului că, prin particularităţile ei, fiecare tranzacţie comercială

încheiată între exportator şi importator influenţează operaţiunea de forfetare prin

documentele solicitate, condiţiile financiare, de garantare etc. De aceea, pentru

evitarea unor posibile necorelări ale condiţiilor financiare şi/sau documentare între

tranzacţia comercială şi cea de finanţare este recomandabil ca, exportatorul să îl

contacteze pe finanţator, prealabil încheierii contractului comercial internaţional,

pentru a afla condiţiile acestuia privind efectuarea operaţiunii de forfetare.

Cunoaşterea condiţiilor financiare, documentare şi de garantare impuse de către

finanţator îi va permite exportatorului negocierea acestora cu importatorul, în

vederea preluării lor în contractul comercial.

Contactarea finantaţorului/instituţiei de forfetare de către exportator, după

semnarea contractului comercial, poate genera pentru exportator fie pierderi

financiare, atunci când operaţiunea de forfetare se finalizează în condiţii de dobândă

superioare celor stabilite prin contractul comercial, sau blocarea finalizării operaţiunii

de finanţare, atunci când exportatorul nu îndeplineşte condiţiile documentare şi/sau

de garantare impuse de către finanţator. Exportatorul poate fi astfel constrâns să

apeleze la o altă tehnică de finanţare care nu-i oferă aceleaşi avantaje ca forfetareaa

sau costul şi timpul implicat influenţează negativ eficienţa tranzacţiei comerciale.

Deci, procedura de derulare a tranzacţiilor de foretare pe piaţa primară, poate

fi efectuată în două variante, determinate de momentul în care exportatorul îşi

manifestă interesul faţă de realizarea ei: înainte de încheierea contractului comercial

internaţional � precontractual - sau după semnarea contractului comercial �

postcontractual.

143

Având în vedere că demararea operatiunii de forfetare în stadiul

precontractual este mai eficientă pentru exportator, etapele aferente sunt:

Oferta de finantare fara obligo

Se utilizează în situaţiile în care exportatorul este interesat de posibilitatea

finanţării prin forfetarea creanţelor sale, comparativ cu alte metode de finanţare, de

aceea, solicită instituţiei de forfetare o ofertă de finanţare fără obligo, în care se

indică costul forfetării la un moment dat sau pentru un anumit interval de timp, fără

obligativitatea pentru instituţia de forfetare să menţină nivelul procentelor oferite,

dacă exportatorul se hotăreşte să forfeteze creanţele sale.

Oferta de finantare sub forma de optiune

Instituţia de forfetare poate emite în favoarea exportatorului şi o ofertă de

finanţare sub forma unei opţiuni, valabilă o perioadă mai lungă de timp (de la o

săptamână până la câteva luni), pentru care exportatorul îi va plăti finanţatorului

comisionul de opţiune (aproximativ egal cu comisionul de angajament). Dacă

contractul comercial se încheie şi intră în vigoare în perioada de valabilitate a

opţiunii, oferta de finanţare se transformă automat în ofertă fermă/scrisoare de

angajament. Dacă tranzacţia comercială nu poate fi finalizată în perioada de

valabilitate a opţiunii, exportatorul nu mai are nici o obligaţie referitoare la

prezentarea documentelor atestând livrarea bunului/prestarea serviciului. În situaţia

în care negocierile dintre exportator şi importator depăşesc perioada de negocieri

previzionată, finanţatorul, la cererea exportatorului, poate prelungi termenul de

valabilitate a opţiunii.

Întrucât primul cumpărător al creanţei/creanţelor preia asupra sa toate

riscurile, drepturile şi obligaţiile specifice acestora, el trebuie să cunoască foarte bine

legislaţia din ţara importatorului/garantului privind plata creanţei, respectiv

executarea garanţiilor de plată. Necunoaşterea de către finanţator a legislaţiei

privind titlurile de credit, transferurile externe etc, din ţara importatorului/garantului

pentru a-i solicita exportatorului prezentarea acelor documente care să acopere

anumite particularităţi/restricţii (autorizaţii, licenţe etc.), poate creşte riscul de

neîncasare al creanţelor şi poate îngreuna sau chiar face imposibilă tranzacţionarea

creanţei lor mai departe, pe piaţa secundară. În momentul deciziei de cumpărare a

144

creanţelor de la exportator, instituţia de forfetare nu are certitudinea că va opta

pentru tranzacţionarea creanţelor pe piaţa secundară de aceea, este interesată, în

primul rând, să se protejeze pe sine contra riscului de neîncasare al creanţelor.

Oferta ferma/Scrisoarea de angajament ("Commitment Letter")

Exportatorul, pentru a avea certitudinea că după livrarea bunului/prestarea

serviciului, poate forfeta creanţele pe care le are asupra importatorului, solicită

finanţatorului, prealabil livrării bunului/prestarii serviciului, emiterea unei oferte

ferme/angajament privind finalizarea operaţiunii de forfetare. Dacă particularităţile

tranzacţiei comerciale corespund cerinţelor sale, instituţia de forfetare/ finanţatorul

emite oferta fermă/angajamentul privind efectuarea operaţiunii de forfetare. În caz

contrar, finanţatorul fie nu emite oferta fermă/angajamentul privind efectuarea

forfetării, fie le emite, dar menţionează ce condiţii suplimentare mai trebuie

îndeplinite pentru ca acestea să fie valabile. Dacă finanţatorul nu agreează garantul

sau banca emitentă/confirmatoare a acreditivului, îi va recomanda exportatorului să îl

contacteze pe importator, în vederea schimbării acesttora. De semenea, dacă

instituţia de forfetare consideră că perioada de creditare pe care exportatorul a

acordat-o importtorului este prea mare, îi va recomanda exportatorului reducerea

acesteia.

Pornind de la informaţiile furnizate de exportator despre tranzacţia comercială

(natura bunului/serviciului, scadenţele de plată, importatorul şi garantul acestuia

etc.), finanţatorul întocmeşte oferta fermă/scrisoarea de angajament privind

efectuarea operaţiunii de forfetare, care conţine: informaţii de identificare a

tranzacţiei comerciale, condiţii financiare/condiţii de dobândă, condiţii de garantare a

plăţii, valabilitatea ofertei, alte condiţii, după caz. Oferta fermă de finanţare este

valabilă câteva zile şi nu îl obligă pe exportator la plata unor comisioane pentru

emiterea ei. Scrisoarea de angajament privind efectuarea operaţiunii de forfetare

este valabilă o perioadă mai lungă de timp (câteva luni) de la data emiterii, iar

valabilitatea ei este condiţionată de plata de către exportator a unui comision de

angajament. Plata comisionului de angajament are scopul de a acoperi eventualele

evoluţii nefavorabile ale ratei dobânzii şi/sau ale riscului de credit specific operaţiunii,

de la data emiterii angajamentului şi până la data finalizării operaţiunii de forfetare.

145

Deci, dacă tranzacţia comercială are loc într-o perioadă viitoare, instituţia de

forfetare poate, la solicitarea exportatorului, să emită în favoarea acestuia o scrisoare

de angajament privind finalizarea operaţiunii de forfetare, valabilă o perioada de timp

determinată (6 - 12 luni), pentru care exportatorul va plăti comisionul de angajament

pentru ţinerea fondurilor băneşti la dispoziţia lui. Astfel, exportatorul este sigur că, în

perioada de valabilitate a scrisorii de angajament, finanţatorul va cumpăra creanţele

sale în condiţiile menţionate în scrisoarea de angajament. Obligaţiile asumate de

finanţator sunt ferme şi irevocabile cu condiţia ca, operaţiunea de forfetare să aibă

loc în perioada de valabilitate a scrisorii de angajament. Finanţatorul trebuie să

menţioneze în scrisoarea de angajament lista documentelor pe care exportatorul va

trebui să le prezinte (factura comercială, documentul de transport, certificate, licenţe

de export/import, autorizaţii ale băncii centrale din ţara importatorului pentru

efectuarea transferului valutar etc.), condiţiile de dobândă, ultima zi de livrare

acceptată etc. Nerespectarea de către exportator a condiţiilor impuse de finanţator în

scrisoarea de angajament (garantul este altă instituţie decât cea acceptată de

finanţator, perioada de credit este mai mare, valuta de contract a fost schimbată cu

o altă valută caracterizată printr-o volatilitate mai mare, cambiile/biletele la ordin nu

sunt emise în formatul stabilit de către finanţator etc.), îi dă dreptul acestuia să

considere drept nul angajamentul emis, operaţiunea de forfetare nu mai are loc, iar

exportatorul va fi obligat să îi plătească finanţatorului anumite penalităţi, deoarece

acesta, acordând potenţialei operaţiuni de forfetare o probabilitate mare de

finalizare, a suspendat negocierea altor oportunităţi de afaceri.

Adesea, livrarea/prestarea bunurilor/serviciilor nu are loc într-o singură tranşă,

ci în mai multe, pe o perioadă mai lungă de timp, pe masura producerii/prestării

acestora. Creanţele aferente acestor livrări/prestări în tranşe pot fi la rândul lor

plătibile la termen. Întrucât exportatorul doreşte mobilizarea tuturor creanţelor sale

scadente la termen, inclusiv a celor rezultate din livrările/prestările în tranşe, poate

să îi solicite finanţatorului emiterea unei scrisori de angajament care să acopere şi

această situaţie.

Remiterea în custodie a titlurilor de credit (“Keeping in Trust Letter”)

După ce exportatorului i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile financiare,

documentare şi de garantare impuse de instituţia de forfetare pentru efectuarea

146

operaţiunii, el va încerca să le negocieze cu importatorul în vederea includerii lor în

contractul comercia internaţional. Prin urmare, este recomandabil ca negocierea şi

semnarea contractului comercial dintre exportator şi importator să aibă loc după

cunoaşterea condiţiilor impuse de către finanţator.

După semnarea contractului comercial internaţional, exportatorul începe

organizarea producţiei bunului/prestării serviciului sau achiziţionrea acestora de la

producător, dacă el se află în postura de intermediar.

Pentru derularea trazacţiei comerciale în bune condiţii, exportatorul îi va

solicita importatorului fie emiterea biletelor la ordin/acceptarea cambiilor trase asupra

lui, fie deschiderea acreditivului documentar sau obţinerea unei scrisori de garanţie

de plată, înaintea livrării bunului/prestării serviciului. Dacă plata importului s-a

mobilizat în titluri de credit/efecte de comerţ (cambii/bilete la ordin), importatorul

trebuie să accepte cambiile trase asupra sa/să emită biletele la ordin, iar garantul (o

bancă agreată de institţia de forfetre) să garanteze obligaţiile de plată asumate de

importator prin contractul comercial internaţional. Ei vor urmări să se protejeze de

posibila �rea-credinţă� a exportatorului care, intrând în posesia titlurilor de credit

înaintea livrării bunului/prestării serviciului, nu respectă în totalitate sau în parte

condiţiile contractuale (să nu livreze bunul/presteze serviciul, să nu respecte

termenul de livrare, să nu asigure bunul pe parcursul extern etc.). Pentru a acoperi

aceste riscuri, importatorul remite în custodie băncii exportatorului, denumită bancă

prezentatoare, prin intermediul băncii sale, denumită bancă remitentă, titlurile de

credit acceptate/emise şi garantate. Remiterea titlurilor de credit în custodie implică

redactarea de către banca remitentă a unor instrucţiuni clare privind păstrarea,

eliberarea titlurilor în favoarea beneficiarului acestora sau returnarea lor. De regulă,

exportatorul, pentru a intra în posesia titlurilor de credit, trebuie să prezinte la

ghişeele băncii prezentatoare documente care atestă livrarea bunului/prestarea

serviciului (factura comercială, documentul de transport, certificate de

garanţie/calitate etc) şi respectarea termenelor/perioadei de livrare/prestare.

După prezentarea de către exportator a documentelor care atestă respectarea

condiţiilor impuse de banca remitentă pentru eliberarea titlurilor de credit, banca

prezentatoare îi eliberează acestuia titlurile de credit. Deoarece, de cele mai multe

ori, data livrării nu poate fi cunoscută cu exactitate, titlurile de credit acceptate/emise

de importator şi remise în custodie, nu sunt datate, banca prezentatoare (banca

147

exportatorului) fiind autorizată de banca remitentă să completeze titlurile de credit cu

data emiterii şi data scadenţei, în strictă conformitate cu instrucţiunile primite.

Exemplu:

Un exportator român urmează să livreze un utilaj pe credit. Importatorul va achita contravaloarea utilajului în şase rate semestriale mobilizate în bilete la ordin avalizate de o bancă din ţara sa. Deci, cumpărătorul va emite o serie de şase bilete la ordin cu scadenţe din şase în şase luni, prima scadenţă fiind la şase luni de la data livrării, a doua scadenţă la 12 luni de la data livrării ş.a.m.d. Pentru siguranţa operaţiunii, exportatorul român nu livrează utilajul până când nu are certitudinea că partenerul său a emis în favoarea sa cele şase bilete la ordin şi că acestea sunt avalizate de o bancă agreată din ţara cumpărătorului. Perioada de credit de 36 luni acordată importatorului de către exportatorul român, de la data livrării utilajului, este generatoare de dobândă, dar, în momentul emiterii biletelor la ordin, cumpărătorul nu cunoaşte data exactă de livrare a utilajului. Data livrării de către exportator a utilajului este data la care creditul acordat cumpărătorului devine activ. Data livrării trebuie să corespundă cu data de emitere a celor şase bilete de ordin şi stă la baza determinării scadenţei fiecărui titlu de credit în parte.

Principalele etape în remiterea în custodie a celor şase bilete la ordin emise de importator, în baza tranzacţiei comerciale, sunt:

- importatorul emite cele şase bilete la ordin în favoarea exportatorului român, fără însă a le completa cu �data emiterii� şi �data scadenţei� (care se determină în funcţie de data la care exportatorul livrează bunul), după care le prezintă băncii sale/băncii agreate de instituţia de forfetare pentru avalizare;

- banca garantă/banca remitentă, remite în custodie cele şase bilete la ordin băncii exportatorului/banca prezentatoare cu instrucţiuni ferme de păstrare a acestora la ghişeele sale până în momentul în care exportatorul român îndeplineşte toate condiţiile menţionate în scrisoarea de remitere în custodie a biletelor la ordin;

- banca prezentatoare/banca exportatorului îl notifică pe acesta despre primirea celor şase bilete la ordin emise în favoarea sa şi avalizate, informându-l asupra condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru a intra în posesia lor;

- exportatorul român, în baza notificării primite, livrează utilajul şi prezintă la ghişeele băncii sale documentele care atestă respectarea condiţiilor impuse de banca remitentă (factura comercială, documentul de transport, certificatul de garanţie, certificatul de calitate etc.) pentru eliberarea titlurilor de credit;

- banca prezentatoare completează cele şase bilete la ordin cu data emiterii (data documentului de transport prezentat de exportator) şi data scadenţei (din 6 în 6 luni), după care le eliberează exportatorului/beneficiarul lor, pentru exportul efectuat.

Remiterea în custodie a titlurilor de credit acceptate/emise de importator şi

garantate la plată prin scrisoare de garanţie/aval îi oferă exportatorului certitudinea

că importatorul este interesat în achiziţionarea bunului/serviciului oferit de el. De

asemenea, emiterea acreditivului documentar/scrisorii de garanţie de plată reprezintă

pentru exportator certitudinea interesului importatorului de a achiziţiona

bunul/serviciul în discuţie.

148

După primirea de către exportator a titlurilor de credit, el contactează instituţia

de forfetare pentru vânzarea/forfetarea lor. Atunci când vinde creanţele, exportatorul

girează titlurile de credit în favoarea finanţatorului, ca nou beneficiar al acestora.

Dacă toate condiţiile stabilite de finanţator pentru efectuarea operaţiunii de forfetare

sunt îndeplinite de exportator, operaţiunea de forfetare (vânzarea-cumpărarea

creanţei) are loc într-un interval de timp scurt (câteva zile). După cumpărarea

creanţelor, finanţatorul va pune la dispoziţia exportatorului un decont cu valoarea

actuală/rămasă a creanţelor cumpărate, structurată pe scadenţele pentru plată. Acest

decont cuprinde, în general, informaţii referitoare la: valoarea nominală a creanţelor;

perioada de calcul (numărul de zile calendaristice până la scadenţă); numărul de zile

de graţie; taxa de forfetare (exprimată procentual şi valoric); valoarea

actuală/rămasă a creanţelor; valoarea comisioanelor; alte informaţii, după caz.

Operaţiunea de forfetare este finalizată atunci când finanţatorul a primit de la

exportator creanţele încorporate în titlurile de credit (corect girate/cesionate în

favoarea sa) sau creanţele plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie (corect

cesionate în favoarea sa) şi a achitat valoarea actuală a acestora în favoarea

exportatorului. Operaţiunea de forfetare se concretizează într-un contractde forfetare

care se încheie între exportator (vânzătorul creanţei) şi instituţia e

forfetare/finanţator (cumpărătorul creanţei), care are ca obiect cumpărarea de către

finanţator a unui activ (înregistrând operaţiunea în patrimoniul său).

După vânzarea creanţei, exportatorul îl informează pe importator şi pe

garantul acestuia, după caz, asupra noului deţinător al creanţei şi le solicită să

confirme noului �beneficiar de drept al creanţei� primirea notificării şi faptul că, la

data scadenţei plata creanţei va fi efectuată în favoarea acestuia. Notificarea

importatorului şi a garantului le permite să identifice cererile de plată prezentate în

baza obligaţiilor de plată asumate. Similar se procedează şi în cazul tranzacţiilor de

pe piaţa secundară. Cu câteva zile înainte de scadenţă, ultimul deţinător al creanţelor

le remite la încasare. Remiterea ia, de regulă, forma unui incasso simplu (incasso de

documente financiare).

Cererea de oferta

Pentru acceptarea efectuării unei operaţiuni de forfetare, finanţatorul trebuie

să cunoască natura tranzacţiei de bază pe care o va finanţa, respectiv dacă aceasta

149

este o operaţiune de comerţ (între cele două părţi contractante are loc o livrare de

bunuri/prestare de servicii) sau o operaţiune financiară (între cele două părţi

contractante are loc un transfer de fonduri). Tranzacţionarea cambiilor/biletelor la

ordin generate de relaţiile comerciale demonstrează livrarea/prestarea reală a unor

bunuri/servicii generatoare de profituri viitoare pentru importator, în timp ce

tranzacţionarea cambiilor/biletelor la ordin generate de operaţiuni financiare nu oferă

certitudinea că sumele împrumutate sunt aducătoare de profituri viitoare pentru

debitor, ca sursă de rambursare a sumelor atrase. Majoritatea finanţatorilor implicaţi

în operaţiunile de forfetare refuză să tranzacţioneze creanţe generate de operaţiuni

financiare, întrucât acestea sunt riscante, dar mai ales contrare specificului

operaţiunilor de forfetare (�mobilizarea fondurilor plasate în bunurile/serviciile

exportate, plătibile la termen� - Forfaiting, An Alternative Approach to Export Trade

Finance, Guild I, Harris R, Woodhead-Faulkner in association with Euromoney

Publications Ltd., London, 1985).

Datorită aspectelor menţionate, în cele mai multe cazuri, finalizarea

operaţiunilor de forfetare pe piaţa primară şi secundară este condiţionată de

prezentarea unor documente comerciale (factura comercială, document de transport

etc.) care atestă o livrare de bunuri/prestare de servicii. Lipsa documentelor

comerciale în cadrul operaţiunilor de forfetare care au loc pe piaţa secundară,

condiţie impusă primului finanţator de către exportator pentru a asigura

confidenţialitatea asupra tranzacţiei comerciale, obligă primul finanţator să confirme

viitorilor cumpărători, pe răspunderea sa, natura comercială a tranzacţiei de bază,

fără a face însă vreo referire la denumirea bunului livrat/serviciului prestat.

Derularea unei operaţiuni de forfetare pe piaţa primară implică în principiu

doar două părţi: finanţatorul şi exportatorul. Totuşi, pentru a se asigura finalizarea

eficientă a acesteia, este necesar ca exportatorul să colaboreze cu importatorul

şi/sau cu banca acestuia în vederea îndeplinirii condiţiilor impuse de către finanţator.

Institutţia de foretare stabileşte, pe baza informaţiilor pe care le primeşte de la

exportator, dacă operaţiunea de forfetare se poate efectua şi în ce condiţii.

Exportatorul trebuie să ofere finanţatorului informaţii specifice tranzacţiei comerciale

(valoarea, perioada de creditare, numărul ratelor de plată, instrumentul/metoda de

plată, numele garantului etc.). Pe baza acestor informaţii, finanţatorul, îl îndrumă pe

exportator pentru alegerea celei mai potrivite tehnici de finanţare a creanţelor, în

150

concordanţă cu particularităţile şi structura tranzacţiei comerciale în cauză. În acest

sens, finanţatorul îi solicită exportatorului informaţii referitoare la:

⇒ valuta şi valoarea tranzacţiei;

⇒ denumirea exportatorului şi informaţiile necesare determinării bonităţii lui - deşi

operaţiunea de forfetare este fără recurs asupra exportatorului, cunoaşterea

istoricului activităţii exportatorului este importantă pentru finanţator, întrucat

poate stabili dacă exportatorul este în masură să-şi îndeplinească obligaţiile

contractuale asumate faţă de importator. Bonitatea exportatorului îl asigură pe

finanţator de realitatea şi valabilitatea creanţei care urmează să facă obiectul

operaţiunii de forfetare. O bună colaborare între finanţator şi exportator face ca

derularea operaţiunii de forfetare să aibă loc rapid, fără incidente şi costuri

suplimentare;

⇒ denumirea importatorului, ţara unde acesta este situat - îi permite finanţatorului

să determine riscul de credit al debitorului, precum şi riscul de ţară al acestuia;

⇒ garantul/avalistul şi ţara unde acesta este situat - îi permite finanţatorului să

determine standingul financiar al garantului, precum şi riscul de ţară al acestuia,

elemente esenţiale în decizia finanţatorului privind finalizarea operaţiunii de

forfetare, stabilirea nivelului marjei de risc şi forma garanţiei - aval/scrisoare de

garanţie de plată/acreditiv documentar;

⇒ tipul creanţei - creanţa este mobilizată în titluri de credit sau plătibilă printr-o

metodă de plată asiguratorie;

⇒ scadenţa /scadenţele de plată (o singură scadenţă de plată sau mai multe

scadenţe prin plăţi anuale/semestriale/trimestriale/lunare);

⇒ natura bunului/serviciului exportat (bunuri de capital: utilaje, echipamente; bunuri

de consum; servicii: software, proiectare etc.);

⇒ data livrării bunului/prestarii serviciului;

⇒ licenţe sau autorizaţii speciale impuse de legislaţia ţării importatorului (licenţe de

import, autorizaţii valutare etc.)

⇒ alte informaţii.

Pe baza acestor informaţii instituţia de forfetare evaluează riscul operaţiunii

(riscul de credit, riscul de ţară) şi decide dacă operaţiunea de forfetare se poate

efectua şi ce condiţii documentare şi/sau de garantare suplimentare mai trebuie

îndeplinite.

151

Mecanismul operaţiunii de forfetare presupune parcurgerea anumitor eape, în

funcţie de tipul creanţelor care se vor forfeta: titluri de credit (cambii/bilete la ordin)

sau metode de plată asiguratorii (acreditivul documentar, scrisoarea de garanţie).

Figura III.23 Operatiunea de forfetare a titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin)

1. exportatorul şi importatorul încheie contractul privind livrarea

bunului/prestarea serviciului. În funcţie de condiţiile financiare, documentare

şi de garantare impuse de către finanţator, exportatorul negociază aceste

condiţii cu importatorul pentru a le cuprinde în contractul comercial şi

transferă costurile de mobilizare a creanţelor scadente la termen în sarcina

importatorului. Astfel, exportatorul va încasa valoarea efectivă a

bunului/serviciului exportat şi nu o valoare mai mică datorată necorelării

nivelului de dobândă cuprins în contractul comercial cu cel din contractul de

forfetare;

2. importatorul acceptă/emite titluri de credit cu scadenţe la termen. El îl

contactează pe garantul agreat de finanţator (bancă sau o altă instituţie

specializată în operaţiuni de forfetare) pentru garantarea titlurilor de credit

prin aval sau scrisoare de garanţie;

IMPORTATOR EXPORTATOR FINANTATOR I

FINANTATOR II

GARANTUL/ AVALISTUL TITLURILOR DE CREDIT

BANCA EXPORTATORULUI FINANTATOR III,. . .N

1

4

6

7

8

9

10

2 10 11

3

5

152

3. garantul/banca remitentă � remite în custodie titlurile de credit

acceptate/emise de importator şi garantate la plată (necompletate cu data

emiterii şi data scadenţei) către banca exportatorului/banca prezentatoare

însoţite de instrucţiunile de eliberare a lor exportatorului. Banca exportatorului

îl notifică pe acesta de primiriea în custodie a titlurilor de credit garantate şi de

condiţiile de eliberare a acestora (documentele comerciale care trebuie

prezentate, ultima zi de livrare permisă, ultima zi de prezentare a

documentelor etc.);

4. exportatorul livrează bunul/prestează serviciul şi depune la banca sa

documentele care atestă îndeplinirea condiţilor impuse de banca

remitentă/garant în scrisoarea de remitere în custodie a titlurilor de credit

(documentele care atestă livrarea bunului/prestarea serviciului, respectarea

termenului de livrare etc.);

5. banca exportatorului verifică documentele comerciale prezentate de acesta,

completează pe baza lor pe titlurile de credit data emiterii şi data scadenţei şi

le eliberează în favoarea exportatorului. Ea va informa banca remitentă despre

respectarea de către exportator a condiţiilor impuse de aceasta în scrisoarea

de remitere în custodie a titlurilor de credit şi de eliberarea titlurilor de credit

exportatorului;

6. finanţarea/forfetarea generează fluxuri reciproce între exportator şi finanţator,

astfel:

" exportatorul girează, fără recurs asupra sa, titlurile de credit, în favoarea finanţatorului I;

" finanţatorul I îi plăteşte exportatorului valorea actuală a creanţelor cumpărate;

7. finanţatorul I vinde titlurile de credit pe piaţa secundară către finanţatorul II,

astfel:

" finanţatorul I girează, fără recurs asupra sa, titlurile de credit, în favoarea finanţatorului II;

" finanţatorul II îi plăteşte finanţatorului I valorea actuală a creanţelor cumpărate;

8. finanţatorul II vinde titlurile de credit, mai departe, pe piaţa secundară către

finanţatorul III, similar procedurii menţionate la punctul anterior;

9. finanţatorul III sau �N� prezintă la banca garantă, la scadenţă, titlurile de

credit cumpărate în vederea încasării valorii acestora la scadenţă;

153

10.importatorul/garantul efectuează la scadenţă plata valorii nominale a titlurilor

de credit în favoarea finanţatorului III sau �N�, ultimul beneficiar al acestora;

11.garantul eliberează importatorului titlurile de credit dacă plata valorii lor a fost

efectuată de acesta sau le reţine dacă le-a plătit din fondurile proprii.

Figura III.24 Operatiunea de forfetare a creantelor platibile prin acreditiv documentar

1. exportatorul şi importatorul încheie contractul comercial internaţional;

2. importatorul transmite băncii sale instrucţiunile de emitere a acreditivului

documentar cu plată diferată/la termen;

3. banca importatorului emite acreditivul documentar, conform instrucţiunilor

importatorului;

4. banca exportatorului/avizatoare a AD îl notifică pe beneficiarul acreditivului/

exportatorul de termenii şi condiţiile acreditivului;

5. exportatorul livrează bunul/prestează serviciul;

6. exportatorul prezintă băncii plătitoare setul de documente în conformitate cu

termenii şi condiţiile acreditivului primit;

7. banca plătitoare (plată la termen) verifică documentele prezentate, le remite

apoi băncii emitente a AD solicitându-i confirmarea acceptării documentelor.

IMPORTATOR EXPORTATOR FINANTATOR I

FINANTATOR II

BANCA IMPORTATORULUI/ BANCA EMITENTĂ A AD, TITLURILOR DE CREDIT

BANCA EXPORTATORULUI/ BANCA AVIZATOARE A AD FINANTATOR III,. . .N

1

5

8

9

10 3

11

6 2 7

4

7

154

Banca emitentă a AD îi eliberează documentele importatorului care, pe baza

lor, efectuează vama la import şi intră în posesia bunului;

8. forfetarea documentelor/finanţarea generează fluxuri între exportator şi

finanţator, astfel:

" exportatorul cesionează încasările aferente utilizărilor din cadrul acreditivului, în favoarea finanţatorului I;

" finanţatorul I efectuează către exportator plata valorii actuale a creanţelor cumpărate;

9. finanţatorul I vinde creanţa pe piaţa secundară finanţatorului II astfel:

" finanţatorul I cesionează încasările aferente utilizărilor din cadrul acreditivului, în favoarea finanţatorului II;

" finanţatorul II efectuează către finanţatorul I plata valorii actuale a creanţelor cumpărate;

10.finanţatorul II vinde creanţa pe piaţa secundară finanţatorului III, similar

procedurii menţionate la punctul anterior;

11.banca emitentă a AD efectuează plata la scadenţă, în favoarea finanţatorului

III sau �N�, ultimul deţinător de bună credinţă al creanţelor plătibile prin

acreditiv documentar.

Figura III.25 Operatiunea de forfetare a creantelor platibile prin scrisoare de garantie

1. exportatorul şi importatorul încheie contractul comercial internaţional;

IMPORTATOR EXPORTATOR FINANTATOR I

FINANTATOR II

BANCA EMITENTA A SCRISORII DE

GARANTIE FINANTATOR III,. . .N

1

4

5

6

7

8

2 8 3

155

2. importatorul transmite băncii sale instrucţiunile de emitere a scrisorii de

garanţie de plată la termen;

3. banca importatorului emite SG de plată conform instrucţiunilor primite de la

importator şi o transmite beneficiarului acesteia/exportatorul;

4. exportatorul livrează bunul/prestează serviciul;

5. forfetarea/finanţarea generează fluxuri între exportator şi finanţator, astfel:

" exportatorul cesionează scrisoarea de garanţie, în favoarea primului finanţator;

" finanţatorul I efectuează în favoarea exportatorului plata valorii actuale a creanţelor cumpărate;

6. finanţatorul I vinde creanţa pe piaţa secundară finanţatorului II astfel:

" finanţatorul I cesionează încasările şi cererile de plată din cadrul scrisorii de garanţie, în favoarea finanţatorului II;

" finanţatorul II îi plăteşte finanţatorului I valoarea actuală a creanţelor cumpărate;

7. finanţatorul II vinde creanţa pe piaţa secundară finanţatorului III, similar

procedurii prezentate la punctul anterior;

8. importatorul sau banca emitentă a SG efectuează, la scadenţă, plata în

favoarea finanţatorului III sau �N�, ultimul deţinător de bună credinţă al

creanţelor plătibile prin SG.

Aşa cum am menţionat anterior, exportatorul se poate adresa finanţatorului

pentru forfetare şi în perioada postcontractuala, principalele diferenţe faţă de stadiul

precontractual fiind:

⇒ din perspectiva finanţatorului � nu mai poate structura tranzacţia (tipul

instrumentelor de mobilizare a creanţelor, scheme de amortizare, scadenţele etc)

deoarece efectele de comerţ au fost sau urmează să fie emise în concordanţă cu

prevederile contractului comercial internaţional;

⇒ din perspectiva exportatorului � costul mai ridicat, deoarece modalitatea de calcul

nu mai ia în considerare structura creditului furnizor iniţial (valoarea capitalului şi

cuantumul dobânzii solicitate importatorului);

⇒ din perspectiva mecanismului de derulare � se modifică perioada de acordare:

contractul se încheie înainte de solicitarea ofertei fără obligo/opţiunii, finanţatorul

nu mai determină elementele acesteia, el elaborând proiectul de opţiune/ofertă

fermă în baza elementelor prezentate de exportator.

156

3.4.2 Metode de calcul al taxei de forfetare

Taxa de forfetare, exprimată în sumă absolută, este valoarea dedusă din

valoarea nominală a creanţei şi reţinută în avans de către finanţator, la data

efectuării operaţiunii de forfetare, calculată pentru întreaga perioadă rămasă până la

data scadenţei (preluarea creanţelor de la exportator este fără recurs, în caz de

neplată a importatorului/garantului).

Elementele luate în calcul la determinarea valorii taxei forfetare sunt:

# rata dobânzii � acoperă costul fondurilor, riscul operaţiunii şi profitul instituţiei de

forfetare, fiind alcătuită din două elemente:

" rata de bază a dobânzii pentru moneda în care are loc operaţiunea de

forfetare, stabilită, de regulă, în funcţie de nivelul LIBOR (London Interbank

Offered Rate)/ EURIBOR (European Interbank Offered Rate)/FIBOR (Frankfurt

Interbank Offered Rate) etc pentru anumite termene. Dacă creanţele

exportatorului rezultă dintr-o tranzacţie comercială plătibilă în mai multe

tranşe (importatorul a acceptat/emis serii de cambii/bilete la ordin sau a

autorizat o bancă să efectueze plăţi la scadenţe diferite în cadrul unei metode

de plată asiguratorii, valoarea taxei de forfetare se va determina fie pe baza

ratelor de dobândă corespunzătoare fiecărei scadenţe în parte, fie pe baza

ratei de dobândă corespunzătoare perioadei medii de viaţă a creanţei;

" marja reprezintă un procent variabil care se adaugă la nivelul ratei de bază al

dobânzii şi urmăreşte să acopere:

- riscul operaţiunii (riscul de credit, riscul de ţară, riscul de schimb valutar etc.);

- nivelul dobânzii aferente contractelor forward/costul operaţiunii de hedging (acoperirea riscului evoluţiei ratei dobânzii pentru moneda tranzacţiei);

- costurile de administrare a operaţiunii de forfetare; - profitul instituţiei de forfetare;

# numarul de zile calendaristice � calculat ca diferenţă între data scadenţei şi data

efectuării operaţiunii de forfetare, adică data la care vânzătorul încasează

valoarea actuală a creanţelor vândute;

# numarul zilelor de gratie � reprezintă un element specific operaţiunilor de

forfetare iar includerea acestora în calculul taxei forfetare are la bază ideea că,

data plăţii la termen nu este sinonimă cu data scadenţei menţionată pe titlurile de

157

credit sau data scadenţei creanţei plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie şi

reprezintă un număr de zile care se adaugă la numărul de zile calendaristice.

Numărul zilelor de graţie nu este fix pentru toate operaţiunile de forfetare, este

un element negociabil care variază în funcţie de legislaţia existentă în ţara

importatorului şi în funcţie de experienţa finanţatorului în derularea operaţiunilor

de forfetare. Noţiunea de �zile de graţie� a apărut ca urmare a nevoii

finanţatorului de a acoperi timpul necesar derulării transferului bancar al plăţii la

scadenţă, în favoarea ultimului beneficiar al creanţei. De regulă, numărul zilelor

de graţie variază de la 5 la 30 de zile (de exemplu, în ţara noastră, Legea cambiei

şi biletului la ordin prevede efectuarea plăţii în maxim 2 zile lucrătoare de la data

scadenţei). Acest element îi permite finanţatorului să realizeze câştig din

plasamentul efectuat pentru perioada de timp de la cumpărarea creanţelor până

la încasarea lor, acoperind situaţiile în care încasarea creanţelor depăşeşte data

scadenţei şi urmăreşte să diminueze riscul de nefructificare a resurselor plasate în

tranzacţie, în funcţie de prevederile legislative din ţara plătitorului/garantului.

Uneori, este posibil ca, numărul zilelor de graţie, inclus în baza de calcul a taxei

de forfetare, să nu acopere în totalitate întârzierile la plată, însă acesta este un

risc asumat de finanţator atunci când a încheiat operaţiunea de forfetare. Dacă

încasarea creanţelor forfetate are loc ulterior datei scadenţei, plus numărul zilelor

de graţie, atunci resursele mobilizate de finanţator în creanţele cumpărate

echivalează cu un plasament în condiţii de dobândă zero. Includerea zilelor de

graţie în calculul valorii taxei de forfetare este importantă mai ales pentru

situaţiile în care creanţele vor fi tranacţionate pe piaţa secundară, deoarece unii

finanţatori care activează pe această piaţă pot avea o viziune mai pesimistă

asupra întârzierilor la plată în anumite zone geografice, de aceea, numărul zilelor

de graţie se negociază pe piaţa primară şi secundară. Pentru acoperirea

pierderilor financiare datorate întârzierilor la plată, primul cumpărător al

creanţelor poate încheia cu exportatorul (piaţa primară), o înţelegere prin care

exportatorul se angajează să plătească finanţatorului sau oricărui beneficiar de

bună credinţă al creanţelor, dobânda aferentă perioadei de întârziere a plăţii după

data scadenţei, plus numărul zilelor de graţie (nivelul dobânzii datorate de

exportator în această situaţie, poate fi acelaşi cu cel stabilit în contractul de

158

forfetare sau poate fi corespunzător condiţiilor de piaţă de la data scadenţei

creanţelor);

# comisionul de angajament � procentul perceput de finanţator pentru situaţia în

care se angajează faţă de exportator ca, în cadrul unei perioade de timp

determinate (6-12 luni, sau chiar mai mult, de la data emiterii angajamentului),

să îi cumpere creanţele viitoare (scadente la termen), rezultate dintr-o tranzacţie

comercială. În această perioadă, termenii stabiliţi de finanţator nu pot fi

revocaţi/modificaţi. Comisionul de angajament are scopul să acopere posibilele

evoluţii nefavorabile ale ratei dobânzii sau riscului operaţiunii care ar putea

apărea între data emiterii angajamentului şi data la care are loc operaţiunea de

forfetare. Existenţa unui angajament al finanţatorului, care cuprinde termenii şi

condiţiile de finalizare a forfetării, îi permite exportatorului să negocieze cu

importatorul un preţ de contract care să preia total sau parţial şi costurile

forfetării astfel încât, exportatorul să primească de la finanţator o valoare

(actuală) cât mai apropiată de valoarea bunurilor/serviciilor exportate. Cu alte

cuvinte, exportatorul poate să-şi calculeze valoarea contractului astfel încât toate

costurile specifice mobilizării creditului furnizor să fie transferate asupra

partenerului său importator. Acest comision, se calculează asupra valorii nominale

a creanţelor pentru perioada dintre data emiterii angajamentului de efectuare a

forfetării şi data finalizării operaţiunii de forfetare, cu condiţia ca aceasta să aibă

loc în perioada de valabilitate a angajamentului. Nivelul comisionului de

angajament este variabil de la tranzacţie la tranzacţie, diferind în funcţie de:

- valuta tranzacţiei (pentru valutele cu volatilitate ridicată, comnisionul de angajament este mai mare);

- perioada de valabilitate a scrisorii de angajament privind efectuarea operaţiunii de forfetare (pentru perioadele de valabilitate mai lungi, comisionul de angajament este mai mare);

- riscul de ţară al importatorului/garantului;

# comisionul de optiune � perceput de finanţator pentru oferta de finanţare prin

opţiune emisă în favoarea exportatorului (după semnarea contractului comercial

internaţional, opţiunea se transformă în angajamentul ferm al finanţatorului de a

efectua operaţiunea de forfetare). Perioada de valabilitate a opţiunii este de

câteva luni de la data emiterii, perioadă în care, finanţatorul îşi asumă riscurile

tranzacţiei, fără a avea certitudinea finalizării operaţiunii de finanţare.

159

" Guarantees are available from first-class banks - se acceptă numai garanţii emise de bănci de prim rang; "Semi-annual repayment installments are agrreed � plăţile sunt semestriale.

LISTA TAXELOR DE FORFETARE PERCEPUTE DE HYPOVEREINSBANK pentru ţările din Europa, Rusia şi CSI, stabilite în funcţie de scadenţa creditului şi

riscul de ţară al debitorului/garantului/avalistului � SEPT. 2004

Tabelul III.11

160

CURRENT COUNTRY LIST

SCADENTELE CREANTELOR ACCEPTATE LA FORFETARE DACA SUNT INSOTITE DE

GARANTII EMISE DE BANCI DE PRIM RANG, SITUATE IN LONDRA, SEPTEMBRIE 2004. INDICATIVE FINAL MATURITIES FOR FORFAITING BUSINESS WITH PRIME LOCAL BANK

GUARANTEES, PLACED IN LONDON. SEPTEMBER 2004.

Country Years Country Years AFRICA ASIA - CONT.

Algeria 5 Singapore 7 Botswana 5 Sri Lanka 2 Egypt 5 Taiwan 5 Ghana 1 Thailand 5 Ivory Coast * Vietnam 3 Morocco 5 Namibia 3 EUROPE - CENTRAL / EAST Nigeria 0,5 Bulgaria 5 South Africa 5 Croatia 5 Tunisia 5 Czech Rep. 5 Zambia 0,5 Estonia 5 Hungary 5

AMERICAS Latvia 5 Argentina * Lithuania 5 Bolivia * Macedonia 2 Brazil 5 Poland 5 Canada 7 Romania 5 Chile 5 Russia 5 Colombia 5 Slovak Rep 5 Costa Rica 2 Slovenia 5 Cuba * Turkey 5 Dominican Rep 1 Ukraine 0,5 Ecuador 1 Guatemala 1 EUROPE - WEST Honduras 1 European Union 7 Mexico 7 Switzerland 7 Peru 5 U S A 7 MIDDLE EAST Venezuela 1 Bahrain 5 Iran 5

ASIA Israel 5 Bangladesh 2 Jordan 3 China 5 Kuwait 5 India 5 Lebanon 3 Indonesia 3 Oman 5 Malaysia 5 Saudi Arabia 5 Pakistan 2 U A E 5 Philippines 3 Yemen *

Mezra forfaiting and international trade finance

Tabelul III.12

LISTA TAXELOR DE FORFETARE

161

Taxa de forfetare se poate exprima atât procentual cât şi în sumă absolută.

Taxa de forfetare exprimată procentual poate fi:

# fixă � aplicată pentru întreaga perioadă de creditare a tranzacţiei comerciale, inclusiv perioada de angajament a finanţatorului;

# variabilă � atunci când taxa de forfetare se modifică la anumite intervale de timp (semestrial, anual etc), mai rar întâlnită în practică.

Valoarea taxei de forfetare se poate calcula după una din următoarele metode:

“straight discount” (STD) � valoarea taxei de forfetare se determină după formula

utilizată pentru calculul dobânzii, prin raportarea produsului între valoarea

nominală a creanţei, rata dobânzii şi numărul de zile la baza de calcul (360 sau

365 zile). În acest caz, taxa de forfetare, exprimată ca procent, se aplică asupra

valorii nominale a creanţei, iar valoarea actuală a creanţei/creanţelor se obţine

prin deducerea valorii taxei de forfetare din valoarea nominală a creanţei.

Exemplu:

O taxă de forfetare de 10% aplicată la o valoare nominală a creanţei de 100.000 EUR generează, prin metoda �straight discount�, o valoare a taxei de forfetare de 10.000 USD pentru o perioadă de un an. Valoarea actuală a creanţei este de 90.000 EUR şi se obţine prin deducerea din valoarea nominală a creanţei de 100.000 EUR a valorii taxei de forfetare de 10.000 USD. Prin urmare, câştigul (�yield�) este de 10/90, adică de 11,11%.

Formula de calcul este:

TF = 100360××× ZRV NDF

PV = FV - TF, unde:

FV = valoarea nominală a creanţei (�face value�);

PV = valoarea actuală a creanţei (�present value�, �net proceeds� sau �net value�);

TF = valoarea taxei forfetare, a dobânzii percepute de finanţator (�forfaiting fee�);

DR = rata dobînzii (�discount rate�) exprimată procentual;

NZ = numărul total de zile � se calculează prin însumarea următoarelor elemente:

- numărul de zile calendaristice, determinat ca diferenţă între data efectuării operaţiunii de forfetare şi data scadenţei creanţei;

- numărul de zile de graţie; - numărul de zile nelucrătoare (sâmbăta, duminica sau alte sărbători legale),

atunci când data scadenţei cade într-o zi nelucrătoare.

“discount to yield” (DTY) � exprimă, din punctul d vedere al finanţatorului, rata

venitului asupra capitalului investit, iar din punctul de vedere al exportatorului,

rata dobânzii pe care o plăteşte pentru operaţiunea de forfetare. În practică,

162

această metodă este cel mai frecvent folosită. Pentru a determina impactul

operaţiunii de forfetare asupra tranzacţiei comerciale, valoarea taxei de forfetare

trebuie comparată cu valoarea dobânzii pe care exportatorul o încasează de la

importator pentru creditul furnizor acordat. Orice diferenţă între cele două

reprezintă pentru exportator câştig sau pierdere. Prin metoda DTY se obţine

valoarea actuală sau valoarea prezentă a unei valori din viitor.

Formula de calcul este:

PV = I

V

DF

TF = FV - PV DI = divizor = 100360

1×

+× ZR ND

Pentru a calcula valoarea taxei de forfetare, este necesară alegerea bazei de

calcul asupra căreia se aplică elementele de calcul de mai sus; în practică se

utilizează două baze de calcul: 365/360 zile (metoda franceză şi europeană - numărul

exact de zile din cadrul fiecărei luni şi un număr de 360 zile pe total an) şi 360/360

zile (metoda germană).

În funcţie de valoarea exportului, de scadenţa/scadenţele creditului furnizor,

creanţa/creanţele exportatorului poate/pot fi plătită/plătite o singură dată, la termen,

sau în mai multe tranşe (anuale/semestriale/trimestriale/lunare). Pentru perioade de

credit mari, finanţatorul îi solicită exportatorului să negocierea cu importatorul un

sistem de plăţi în rate, pentru evitarea blocajelor financiare în activitatea

importatorului/garantului. Pentru efectuarea operaţiunilor de forfetare, se iau în

considerare cotaţii de dobândă, calculate în funcţie de scadenţa/scadenţele de plată.

Dacă creanţa este plătibilă la o singură scadenţă, în determinarea taxei de forfetare

se va lua în calcul numai dobânda corespunzătoare acelei scadenţe, pe baza nivelului

LIBOR/EURIBOR/FIBOR sau alte cotaţii. Dacă creanţa este plătibilă în mai multe

tranşe, la determinarea taxei de forfetare se va lua în calcul: dobânda

corespunzătoare perioadei medii de viaţă a creanţei (pe baza nivelului

LIBOR/EURIBOR/FIBOR sau alte cotaţii) sau dobânzile corespunzătoare fiecărei

scadenţe în parte (pe baza nivelului LIBOR/EURIBOR/FIBOR sau alte cotaţii).

Perioada medie a creanţei, scadente în mai multe tranşe, se poate calcula prin

următoarele două metode:

" metoda rapidă � perioada medie de viaţă a creanţei se determină ca medie

aritmetică simplă, între numărul de zile până la prima scadenţă şi numărul de zile

până la ultima scadenţă a creanţei.

163

Exemplu:

Dacă o creanţă este plătibilă în şase rate semestriale, prima scadenţă fiind la 183 zile (şase luni) de la data livrării bunului/prestării serviciului, iar ultima la 1.096 zile (trei ani), perioada medie este: (183+1.096)/2, adică 639 zile (1,75 ani).

" metoda precisă/exactă � perioada medie de viaţă a creanţei se determină ca

raport între suma numerelor de dobândă obţinute ca produs între valoarea

nominală a fiecărei rate (tranşe) şi numărul de zile până la scadenţa respectivă şi

valoarea nominală a creanţei.

Exemplu:

Un exportator român a încheiat cu importatorul un contract de livrare de utilaje în următoarele condiţii: Valoarea utilajului: 6.000.000 USD Plata: bilete la ordin în şase rate semestriale începând cu data

livrării Valoarea ratei din cadrul creditului furnizor: 1.000.000 USD Dobânda aferentă creditului furnizor 10% p.a. Baza de calcul: 365/360 zile Data livrării: 01 � Apr � anul zero

Pe baza acestor informaţii, se poate calcula valoarea contractului de export, adică valoarea utilajului plus dobânda datorată de importator pentru cumpărarea pe credit a utilajului. Dacă prima scadenţă este la 183 zile/şase luni de la data livrării utilajului, iar ultima scadenţă este la 1.096 zile/36 luni, perioada medie de viaţă a creditului furnizor este, conform metodei rapide, de 1.75 ani. Întrucât plata utilajului se efectuează în şase rate semestriale, dobânda datorată de importator exportatorului pentru creditul furnizor acordat poate fi calculată astfel: ⇒ asupra soldului creditului furnizor (tabelul nr. 1); ⇒ asupra valorii fiecărei rate a creditului furnizor (tabelul nr. 2). Luând în considerare şi dobânda datorată de importator exportatorului pentru vânzarea pe credit, valoarea finală a contractului este de 7.065.833,33 USD, adică valoarea utilajului de 6.00.000 USD plus valoarea dobânzii de 1.065.833,33 USD.

Tabelul III.13

Determinarea valorii contractului de export pe baza soldului aferent creditului furnizor

Valoarea contractului 6.000.000 USD Numărul de bilete la ordin B/O 6 Dobânda plătită de importator 10,00% p.a Baza de calcul al dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0 Valoarea ratei de plată din cadrul creditului furnizor 1.000.000

164

Nr.crt. Scadenţa Nr.

zile Sold credit

furnizor Dobânda Rata

semestrială Valoarea nominală

B/O 1 01 � Oct � an 0 183 6.000.000 305.000,00 1.000.000 1.305.000,00 2 01 � Apr � an 1 182 5.000.000 252.777,78 1.000.000 1.252.777,78 3 01 � Oct � an1 183 4.000.000 203.333,33 1.000.000 1.203.333,33 4 01 � Apr � an 2 183 3.000.000 152.500,00 1.000.000 1.152.500,00 5 01 � Oct � an 2 183 2.000.000 101.666,67 1.000.000 1.101.666,67 6 01 � Apr � an 3 182 1.000.000 50.555,56 1.000.000 1.050.555,56

TOTAL - - 1.065.833,33 6.000.000 7.065.833,33

Dobânda datorată de importator pentru prim rată a creditului furnizor, în valoare de 1.000.000 USD, scadentă în data de 01 � Oct � anul 0, este de: 6.000.000 USD x 10% x 183/360 = 305.000 USD Valoarea nominală a primului bilet de ordin este de 1.305.000 USD, adică suma între valoarea primei rate (1.000.000 USD) şi dobânda datorată de importator pentru aceasta (305.000 USD). Dobânda datorată de importator pentru a doua rată a creditului furnizor, în valoare de 1.000.000 USD, scadentă în data de 01 � Apr � anul 1, se calculează asupra soldului creditului furnizor de 5.000.000 USD: 5.000.000 USD x 10% x 182/360 = 252.777,78 USD Valoarea nominală a celui de-al doilea bilet de ordin este de 1.252.777.78 USD, adică suma între valoarea celei de-a doua rate (1.000.000 USD) şi dobânda datorată de importator pentru aceasta (252.777,78 USD).

Tabelul III.14

Determinarea valorii contractului de export pe baza valorii fiecărei rate plătibile în cadrul creditului furnizor

Valoarea contractului 6.000.000 USD Numărul de bilete la ordin B/O 6 Dobânda plătită de importator 10,00% p.a Baza de calcul a dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0 Valoarea ratei de plată din cadrul creditului furnizor 1.000.000

Nr.crt. Scadenţa Nr. zile Rata semestrială Dobânda Valoarea nominală B/O

1 01 � Oct � an 0 183 1.000.000 50.833,33 1.050.833,33 2 01 � Apr � an 1 365 1.000.000 101.388,89 1.101.388,89 3 01 � Oct � an1 548 1.000.000 152.222,22 1.152.222,22 4 01 � Apr � an 2 731 1.000.000 203.055,56 1.203.055,56 5 01 � Oct � an 2 914 1.000.000 253.888,89 1.253.888,89 6 01 � Apr � an 3 1.096 1.000.000 304.444,44 1.304.444,44

TOTAL - 6.000.000 1.065.833,33 7.065.833,33

165

Dobânda datorată de importator pentru prima rată a creditului furnizor, în valoare de 1.000.000USD, scadentă în data de 01 � Oct � anul 0, este: 1.000.000 USD x 10% x 183/360 = 50.833,33 USD

Valoarea nominală a primului bilet la ordin este de 1.050.833,33 USD, adică suma între valoarea primei rate (1.000.000 USD) şi dobânda datorată de importator pentru aceasta (50.833,33 USD).

Dobânda datorată de importator pentru a doua rată a creditului furnizor, în valoare de 1.000.000 USD, scadentă în data de 01 � Apr � anul 1, este: 1.000.000 USD x 10% x 365/360 = 101.388,89 USD

Valoarea nominală a celui de-al doilea bilet la ordin este de 1.101.388,89 USD, adică suma între valoarea celei de-a doua rate (1.000.000 USD) şi dobânda datorată de importator pentru aceasta (101.388,89 USD).

Indiferent de modalitatea de calcul a valorii dobânzii, rezultatul final este acelaşi � valoarea contractului este de 7.065.833,33 USD. Singura diferenţă între cele două modalităţi de calcul al dobânzii, constă în repartizarea valorii dobânzii de 1.065.833,33 USD pe cele şase scadenţe. În practică, finanţatorul preferă prima modalitate de calcul a dobânzii, deoarece doreşte ca, valorile mai mari ale creanţelor cumpărate să fie scadente cât mai aproape de data livrării, iar valorile mai mici să fie achitate la ultimile scadenţe.

Tabelele III.13 şi III.14 conţin date referitoare la determinarea valorii finale a contractului de export (valoarea utilajului plus valoarea dobânzii pentru creditul furnizor acordat) deci, a valorii nominale a creanţelor exportatorului asupra importatorului, plătibile în şase rate semestriale, calculul dobânzii având la bază dobânda simplă.

După ce exportatorul a intrat în posesia celor şase bilete la ordin, ca urmare a livrării utilajului, el se află acum în etapa în care trebuie să contacteze un finanţator (o bancă sau instituţie de forfetare specializată) pentru mobilizarea creanţelor scadente din şase în şase luni, prin vânzarea acestora, fără să înregistreze pierderi financiare din operaţiune (dobânda datorată finanţatorului de exportator să fie acoperită în totalitate de dobânda datorată de importator, calculată conform tabelelor III.13 şi III.14). Acest lucru este posibil numai dacă exportatorul negociază contractul comercial internaţional în paralel cu operaţiunea de forfetare şi ţine cont de condiţiile financiare pe care finanţatorul le impune. În practică, de multe ori, exportatorul nu îl contactează pe finanţator înaintea încheierii contractului comercial, de aceea, operaţiunea de forfetare devine nesigură din punct de vedere financiar pentru exportator, acesta putând înregistra pierderi.

Tabelul III.15

Determinarea valorii actuale a creanţelor prin metoda STD (straight discount)

Valoarea totală a creanţei 7.065.833,33 Numărul de bilete la ordin B/O 6 Taxa de forfetare (%) 10,00% p.a Baza de calcul al dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0

Nr.crt. Scadenţa Nr. zile Valoarea nominală B/O Valoarea actuală Taxa de forfetare

1 01 � Oct � an 0 183 1.305.000,00 66.337,50 1.238.662,50 2 01 � Apr � an 1 365 1.252.777,78 127.017,75 1.125.760.03 3 01 � Oct � an1 548 1.203.333,33 183.174,07 1.020.159,26

166

4 01 � Apr � an 2 731 1.152.500,00 234.021,53 918.478,47 5 01 � Oct � an 2 914 1.101.666,67 279.700,93 821.965,74 6 01 � Apr � an 3 1.096 1.050.555,56 319.835,80 730.719,75

TOTAL - 7.065.833,33 1.210.087,58 5.855.745,76

Din datele cuprinse în tabelul III.15 rezultă că, vânzarea creanţei, în condiţii de dobândă de 10% p.a., prin metoda STD � straight discount, generează pentru exportator o pierdere financiară în valoare de 144.254,24 USD, rezultată ca diferenţă între valoarea utilajului şi valoarea actuală încasată de la finanţator, prin efectuarea operaţiunii de forfetare: 6.000.000 USD � 5.855.745,76 USD = 144.254,24 USD

Această diferenţă în minus, este importantă pentru exportator care, finalizând operaţiunea de forfetare în aceste condiţii, nu va încasa nici măcar valoarea utilajului (6.000.000 USD. Eficienţa operaţiunii de export este afectată. Prin urmare, exportatorul va încerca, fie efectuarea operaţiunii de forfetare în condiţii mai bune de dobândă, fie apelarea la alte tehnici de finanţare care să-i diminueze sau chiar să-i elimine pierderea financiară.

Tabelul III.16

Determinarea valorii actuale a creanţei prin metoda DTY (discount to yield)

Valoarea totală a creanţei 7.065.833,33 USD Numărul de bilete la ordin B/O 6 Taxa de forfetare (%) 10,00% p.a Baza de calcul al dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0

Nr.crt. Scadenţa Nr. zile

Divizor Valoarea nominală B/O

Valoarea actuală Taxa de forfetare

1 01 � Oct � an 0 183 1,05083 1.305.000,00 1.241.871,53 63.128,47 2 01 � Apr � an 1 365 1,10139 1.252.777,78 1.137.452,71 115.325,07 3 01 � Oct � an1 548 1,15222 1.203.333,33 1.044.358,73 158.974,61 4 01 � Apr � an 2 731 1,20306 1.152.500,00 957.977,37 194.522,63 5 01 � Oct � an 2 914 1,25389 1.101.666,67 878.599,91 223.066,76 6 01 � Apr � an 3 1.096 1,30444 1.050.555,56 805.366,27 245.189,29

TOTAL - - 7.065.833,33 6.065.626,52 1.000.206,81

Conform datelor din tabelul III.16 rezultă că, vânzarea creanţelor în condiţii de dobândă de 10% p.a., prin metoda DTY � discount to yield, generează pentru exportator un câştig financiar în valoare de 65.626,52 USD, rezultat ca diferenţă între valoarea actuală încasată de la finanţator, prin efectuarea operaţiunii de forfetare şi valoarea utilajului: 6.065.626,52 USD � 6.000.000 USD = 65.626,52 USD

Această diferenţă reprezintă pentru exportator un cîştig financiar, însă asemenea situaţii, deşi posibile, sunt destul de rare în practică. Exportatorul va încasa nu numai valoarea utilajului de 6.000.000 USD, dar va realiza şi un câştig financiar.

167

Tabelul III.17

Determinarea valorii actuale a creanţei prin metoda DTY � dobânda capitalizată semestrial

Valoarea totală a creanţelor 7.065.833,33 Numărul de bilete la ordin B/O 6 Taxa de forfetare (%) 10,00% p.a Baza de calcul al dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0

Nr.crt Scadenţa Nr. zile Valoarea nominală B/O Valoarea actuală Taxa de forfetare

1 01 � Oct � an 0 183 1.305.000,00 1.241.871,53 63.128,47 2 01 � Apr � an 1 365 1.252.777,78 1.137.804,83 117.972,94 3 01 � Oct � an1 548 1.203.333,33 1.037.291,02 166.042,31 4 01 � Apr � an 2 731 1.152.500,00 945.659,40 206.840,60 5 01 � Oct � an 2 914 1.101.666,67 860.224,01 241.442,66 6 01 � Apr � an 3 1.096 1.050.555,56 780.634,80 269.920,75

TOTAL - 7.065.833,33 6.000.485,60 1.065.347,73

Conform datelor din tabelulul III.17, rezultă că, vânzarea creanţelor, în condiţii de dobândă de 10% p.a., prin metoda DTY (discount to yield) � dobânda capitalizată semestrial, generează pentru exportator încasarea unei valori actuale de 6.000.485,60 USD.

Diferenţa de 485,60 USD între valoarea actuală încasată de la finanţator prin efectuarea operaţiunii de forfetare şi valoarea utilajului (6.000.485,60 USD � 6.000.000 USD), favorabilă pentru exportator, este nesemnificativă.

Prin aplicarea acestei metode de calcul, exportatorul nu va înregistra, în urma operaţiunii de vânzare a creanţei, nici pierdere financiară, nici venit financiar semnificativ, el va încasa o valoare aproximativ egală cu cea a utilajului livrat.

Pentru înţelegerea calculelor cuprinse în tabelul III.17, prezentăm modul de calcul a valorii actuale pentru biletul la ordin scadent în data de 01�Apr�anul 1, a cărui valoare nominală este de 1.252.777,78 USD. Astfel:

i. divizorul pentru prima perioadă semestrială de 183 zile: DI = 1 + 183 x 10/100 = 1,05083 ii. divizorul pentru a doua perioadă semestrială de 182 zile:

DI = 1 + 182 x 10/360 x 100 = 1,05056 i. valoarea actuală pentru prima perioadă semestrială de 183 zile:

PV = 1.252.777,78/1,05083 = 1.192.175,52 USD ii. valoarea actuală pentru a doua perioadă semestrială de 182 zile:

PV = 1.192.174,52/1,05056 = 1.134.804,83 USD

Pe baza datelor conţinute în cele trei tabele (tabelele III.15, III.16, III.17) se desprind următoarele concluzii: ⇒ tabelele cuprind calcule pentru determinarea valoarii actuale încasate de exportator în

urma vânzării creanţei către finanţator, prin cele două metode de calcul: - metoda de calcul STD � tabelul III.15;

168

- metoda de calcul DTY � tabelul III.16 şi tabelul III.17 (în care dobânda este capitalizată semestrial);

⇒ calculele au la bază acelaşi nivel de dobândă (taxă de forfetare exprimată procentual) de 10% p.a. � nu au fost aplicate niveluri diferenţiate ale dobânzii, corespunzătoare fiecărei scadenţe în parte, aşa cum se face în practică. Aplicarea aceluiaşi nivel de dobândă, pentru toate scadenţele, urmăreşte înţelegerea uşoară a celor două metode de calcul: STD � straight discount şi DTY � discount to yield şi urmăreşte să evidenţieze diferenţele dintre cele două metode de calcul, precum şi implicaţiile financiare ale acestora asupra activităţii exportatorului;

⇒ exportatorul poate înregistra, din vânzarea creanţei, pierderi sau venituri financiare. În practică, de cele mai multe ori se întâmplă ca exportatorul să înregistreze pierderi financiare datorită necorelării condiţiilor financiare ale operaţiunii de forfetare cu cele aferente exportului pe credit.

Tabelele III.13 şi III.14 cuprind calcule specifice determinării valorii finale a contractului de export (valoarea utilajului şi a dobânzii corespunzătoare creditului furnizor), valoare care este plătită în şase rate semestriale mobilizate în şase bilete la ordin emise de importator în favoarea exportatorului. Calculele din aceste tabele au la bază dobânda simplă.

Tabelul III.18

Determinarea valorii contractului de export pe baza valorii fiecărei rate a creditului furnizor � dobânda cu capitalizare semestrială

Valoarea contractului 6.000.000 USD Numărul de bilete la ordin B/O 6 Dobânda plătită de importator 10,00% p.a Baza de calcul al dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0 Valoarea ratei de plată din cadrul creditului furnizor 1.000.000

Nr.crt Scadenţa Nr. zile Rata semestrială Dobânda capitalizată Valoarea nominală B/O

1 01 � Oct � an 0 183 1.000.000 50.833,33 1.050.833,33 2 01 � Apr � an 1 365 1.000.000 103.958,80 1.103.958,80 3 01 � Oct � an1 548 1.000.000 160.076,70 1.160.076,70 4 01 � Apr � an 2 731 1.000.000 218.725,02 1.218.725,02 5 01 � Oct � an 2 914 1.000.000 280.676,88 1.280.676,88 6 01 � Apr � an 3 1.096 1.000.000 345.422,21 1.345.422.21

TOTAL - 6.000.000 1.159.692,95 7.159.692,95

Valoarea finală a contractului de export (valoarea nominală a celor şase bilete la ordin) se poate determina şi prin aplicarea dobânzii cu capitalizare semestrială. În acest sens, tabelul 6 conţine calcule pentru determinarea valorii totale a contractului de export, având la bază dobânda cu capitalizare semestrială. Dobânda datorată de importator pentru prima rată a creditului furnizor (1.000.000 USD), scadentă în data de 01- Oct � anul 0, este de: 1.000.000 USD x 10% x 183/360 = 50.833,33 USD

169

Valoarea nominală a primului bilet la ordin este de 1.050.833,33 USD, adică suma între valoarea primei rate (1.000.000 USD) şi dobânda datorată de importator pentru aceasta (50.833,33USD): 1.000.000 USD + 50.833,33USD = 1.050.833,33 USD

Dobânda pentru a doua rată a creditului furnizor de 1.000.000 USD, scadentă în data de 01 � Apr- anul 1 este: 50.833,33 USD + 1.050.833,33 USD x 10% x 182/360 = 103.958,80 USD

Valoarea nominală a celui de-al doile bilet la ordin este de 1.103.958,80 USD, adică suma între valoarea celei de-a doua rate (1.000.000 USD) şi dobânda datorată de către importator pentru aceasta (103.958,80 USD): 1.000.000 USD + 103.958,80 USD = 1.103.958,80 USD Valoarea contractului este de 7.159.692,95 USD, din care valoarea utilajului este de 6.000.000 USD iar valoarea dobânzii calculate cu capitalizare semestrială este de 1.159.692,95 USD.

Tabelul III.19

Determinarea valorii actuale a creanţei pe baza metodei DTY (discount to yield) � dobânda capitalizată semestrial

Valoarea contractului 6.000.000 USD Numărul de bilete la ordin B/O 6 Taxa de forfetare (%) 10,00% p.a Baza de calcul al dobânzii � zile 365/360 Data livrării 01 � Apr � an 0 Valoarea ratei de plată din cadrul creditului furnizor 1.000.000

Nr.crt Scadenţa Nr. zile Valoarea nominală B/O Valoarea actuală Taxa de forfetare

1 01 � Oct � an 0 183 1.050.833,33 1.000.000,00 50.833,33 2 01 � Apr � an 1 365 1.103.958,80 1.000.000,00 103.958,80 3 01 � Oct � an1 548 1.160.076,70 1.000.003,17 160.073,53 4 01 � Apr � an 2 731 1.218.725,02 999.998,94 218.726,08 5 01 � Oct � an 2 914 1.280.676,88 1.000.002,11 280.674,77 6 01 � Apr � an 3 1.096 1.345.422,21 999.740,94 345.681,27

TOTAL - 7.159.692,95 5.999.745,17 1.159.947,77

Din datele cuprinse în tabelul 7 rezultă că, vânzarea creanţelor în condiţii de dobândă de 10% p.a., prin metoda DTY (discount to yield) � dobânda capitalizată semestrial, generează pentru exportator încasarea unei valori actuale de 5.999.745,17 USD. Diferenţa de 254,83 USD între valoarea utilajului şi valoarea actuală încasată de la finanţator (6.000.000 USD � 5.999.745,17 USD), nefavorabilă pentru exportator, este nesemnificativă. Prin aplicarea acestei metode de calcul, exportatorul nu va înregistra, în urma operaţiunii de vânzare a creanţei, nici pierdere financiară semnificativă, nici venit financiar, el va încasa o valoare aproximativ egală cu valoarea utilajului livrat.

170

Comparaţii între STD � straight discount şi DTY �discount to yield

Pentru o evidenţiere mai clară a diferenţelor dintre cele două metode de

calcul, considerăm următorul exemplu:

Tabelul III.20 Comparaţii între straight discount (STD) şi discount to yield (DTY)

Valoarea nominală a creanţei (un B/O) 1.000.000 USD

Taxa de forfetare (%) 10,00% p.a

Baza de calcul a dobânzii � zile 365/360

Data livrării 01 � Apr � an 0

Data scadenţei 01 � Apr � an 3

Număr zile 1.096

Metoda de calcul Valoarea actuala Taxa de forfetare

Straight discount � STD 695.555,56 304.444,44

Discount to yield � DTY

1. dobânda simplă

2. dobânda cu capitalizare semestrială

766.609,88

743.068,56

233.390,12

256.931,44

Din tabelul III.20 se desprind următoarele concluzii: ⇒ aplicarea metodei STD generează pentru finanţator câştigul cel mai mare

(valoarea taxei de forfetare este de 304.444,44 USD), iar pentru exportator nivelul cel mai mic al valorii actuale (rămase) a creanţei (695.555,56 USD) pe care o încasează de la finanţator;

⇒ aplicarea metodei DTY generează pentru exportator nivelul cel mai mare al valorii actuale a creanţei (766.609,88 USD), iar pentru finanţator câştigul cel mai mic (valoarea taxei de forfetare este de 233.390,12 USD);

⇒ calculele au la bază acelaşi nivel de dobândă (10% p.a).

Până acum, costul operaţiunii de forfetare a fost privit numai din punctul de vedere al exportatorului. Din punctul de vedere al importatorului, costul cumpărării utilajului pe credit este determinat de rata dobânzii impuse de exportator prin contractul comercial şi de costul garanţiei sub formă de aval/scrisoare de garanţie sau de costul emiterii acreditivului documentar (pe perioada de valabilitate a creditului furnizor).

Importatorul, la rândul său, trebuie să compare aceste costuri cu costurile

altor tehnici de finanţare pentru a opta pentru varianta cea mai bună.

Costul pentru Importator = Taxa de Forfetare (Dobânda LIBOR/EURIBOR/FIBOR plus Marja de risc) + Costul

Garanţiei (aval/scrisoare da garanţie) sau Costul Deschiderii Acreditivului Documentar

171

3.3.4 Avantajele şi dezavantajele participaţilor la operaţiunea de forfetare. Comparaţie între scontare şi forfetare

Acceptarea derularii unei operaţiuni de forfetare incumbă atât avantaje cât şi

unele riscuri/dezavantaje pentru toate părţile implicate: exportatorul (partenerul

contractual care a acceptat vânzarea pe credit dar doreşte să se refinanţeze înainte

de scadenţa plăţii), finanţatorul (banca/instituţia specializată care preia creanţele de

la exportator, finanţându-l înainte de scadenţă contra plăţii comisionului/taxei de

forfetare şi care, la rândul său, se poate refinanţa prin tranzacţionarea creanţelor pe

piaţa secundară) şi importatorul (debitorul, cel care primeşte de la partenerul său

comercial un credit cu dobândă fixă).

Avantajele si dezavantajele operatiunii de forfetare pentru exportator

Avantaje:

⇒ forfetarea este o metodă de finanţare a exporturilor, de regulă, la o rată a dobânzii fixe (pentru creditul bancar se percepe o rată de dobândă variabilă în funcţie de condiţiile pieţei). Riscul fluctuării ratei dobânzii pe perioada rămasă de la data vânzării creanţelor până la data scadenţei este preluat în totalitate de instituţia care forfetează/finanţator. În cazul opţiunii pentru creditului furnizor, contractul comercial încheiat între exportator şi importator ar trebui să cuprindă şi clauze referitoare la obligaţia importatorului de a plăti o dobândă variabilă, modificată periodic, în funcţie de fluctuaţiile ratei dobânzii la moneda de contract. Există însă şi situaţii în care, pentru operaţiunea de forfetare se stabileşte o dobândă variabilă (revizuibilă periodic, atunci când rata dobânzii depăşeşte o anumită marjă stabilită între finanţator şi exportator prin contractul de forfetare). În această situaţie, riscul fluctuării ratei dobânzii este în sarcina exportatorului;

⇒ forfetarea se efectuează fără recurs asupra exportatorului/vânzătorul creanţelor. Instituţia de forfetare preia în totalitate asupra sa riscul de neplată al debitorului principal (emitentul biletului la ordin, trasul acceptant al cambiei, ordonatorul AD/SG) şi/sau al garantului (evaluarea riscului de credit al plătitorului şi/sau al garantului revine acesteia);

⇒ forfetarea permite finanţarea atât a exporturile de bunuri de capital, cât şi a celor de bunuri de consum sau servicii, cu o scadenţă ce poate fi cuprinsă între 90 de zile şi 7 ani;

⇒ originea bunurilor/serviciilor finanţate nu este importantă (vânzătorul creanţelor putând fi un intermediar);

⇒ riscurile preluate de instituţia de forfetare sunt: riscul de credit, riscul de ţară, riscul fluctuării ratei dobânzii pentru moneda de contract, riscul valutar;

⇒ exportatorul îşi mobilizează imediat resursele financiare plasate în bunurile/serviciile exportate pe credit, putând astfel să reînceapă producţia în conformitate cu noile cerinţe ale pieţei. El realizează o îmbunătăţire a fluxului de încasări şi plăţi, prin vînzarea creanţelor, intră imediat în posesia valorii

172

bunurilor/serviciilor exportate, fără a mai fi nevoit să apeleze la alte surse atrase. Spre deosebire de creditul bancar, forfetarea creanţelor nu este reflectată în patrimoniul exportatorului ca datorie, astfel că, exportatorul poate să apeleze şi la credite bancare pentru nevoi suplimentare;

⇒ mobilizarea surselor plasate în bunurile/serviciilor exportate pe credit, este de 100%, alte tehnici de finanţare asigurând o transformare a creanţelor în lichidităţi în procent de circa 70 � 80% din valoarea lor;

⇒ exportatorul nu mai are grija colectării creanţelor la scadenţă prin remiterea la încasare a titlurilor de credit şi deci, nu mai este obligat să cunoască, pentru siguranţa operaţiunii, particularităţile legislative în domeniul valutar şi/sau cambial din ţara plătitorului/garantului, riscurile izvorâte din necunoaşterea şi nerespectarea lor fiind transferate instituţiei de forfetare;

⇒ finalizarea unei operaţiuni de forfetare este relativ uşoară şi accesibilă, condiţia principală fiind ca, finanţatorul să accepte garantul plăţii (emitentul SG/AD sau avalistul cambiei/biletului la ordin), iar valoarea operaţiunii să nu depăşească nivelul plafonului valoric pe ţară sau zonă geografică şi limita de expunere alocată garantului. Derularea forfetării nu implică operaţiuni de ipotecare, gajare, analiza situţiilor financiare ale exportatorului, proiecţii şi simulări ale activităţii exportatorului etc., specifice altor tehnici de finanţare iar documentaţia solicitată pentru încheierea operaţiunii este simplă (cambii sau bilete la ordin emise în format internaţional, cesionarea încasărilor etc.);

⇒ exportatorul/vânzătorul creanţei îi poate solicita finanţatorului păstrarea creanţei în patrimoniul său până la data scadenţei, fără a tranzacţiona creanţa pe piaţa secundară sau păstrarea confidenţialităţii asupra tranzacţiei comerciale generatoare de creanţă, în cazul în care creanţa urmează să fie tranzacţionată pe piaţa secundară;

⇒ contactarea instituţiei de forfetare înaintea contractului comercial internaţional, negocierea şi stabilirea cu acesta a condiţiilor financiare şi documentare pentru finalizarea operaţiunii, îi permit exportatorului să includă în preţul de vânzare a bunului/serviciului şi costurile aferente forfetării (taxa de forfetare, comisionul de angajament etc.);

⇒ nu există restricţii privind valuta tranzacţiei, singura condiţie este ca valuta să fie liber convertibilă.

Dezavantaje:

⇒ costul forfetării este, de regulă, mai ridicat comparativ cu alte tehnici de finanţare, datorită particularităţilor operaţiunii de forfetare, respectiv, transferarea de la vânzătorul creanţelor la cumpărătorul acestora, a tuturor riscurilor ce ţin de neîncasarea creanţei la scadenţă. Totuşi, marjele de risc adăugate de finanţator peste nivelul de bază al dobânzii nu sunt foarte mari, pentru ca operaţiunea să nu devină prohibitivă;

⇒ exportatorul poate întâmpina dificultăţi în procesul de negociere cu importatorul în obţinerea condiţiilor impuse de instituţia de forfetare pentru: forma titlurilor de credit, modalitatea de plată asiguratorie, garantul etc.

173

Avantajele si dezavantajele operatiunii de forfetare pentru finantator

Avantaje:

⇒ finalizarea operaţiunii de forfetare este rapidă şi uşoară, ceea ce exclude apariţia unor costuri suplimentare;

⇒ creanţele forfetate pot fi uşor tranzacţionate mai departe, pe piaţa secundară;

⇒ o bună evaluare a riscurilor operaţiunii permite obţinerea unor câştiguri importante prin tranzacţionarea creanţelor pe piaţa secundară;

⇒ instituţia de forfetare realizează un plasament profitabil în condiţii de risc redus, întrucât obligaţia de plată este asumată atât de importator/debitor, cât şi de garantul acestuia.

Dezavantaje:

⇒ instituţia de forfetare preia riscuri aferente creanţei cumpărate, până la data scadenţei (90 zile � 7 ani);

⇒ finanţatorul poate înregistra pierderi financiare şi de oportunităţi de afaceri, dacă se întârzie plata creanţei la scadenţă sau chiar pierderea integralăa valorii creanţelor forfetate dacă la scadenţă obligatul principal şi garantul acestuia, sunt insolvabili.

Avantajele si dezavantajele operatiunii de forfetare pentru importator

Avantaje:

⇒ importatorul primeşte de la exportator, un credit cu dobândă fixă, obligaţiile sale de plată nefiind influenţate de modificările ratei dobânzii la valuta de contract, fapt ce-i permite o estimare reală a cheltuielilor financiare generate de tranzacţia comercială;

⇒ SG sau avalul sunt, de regulă, date de o bancă din ţara importatorului, dându-i posibilitatea să negocieze cu banca, emiterea SG în forma impusă de finanţator;

⇒ îi poate solicita exportatorului să prezinte şi o SG de bună execuţie, care să-i ofere certitudinea executării întocmai a obligaţiilor contractuale de către exportator.

Dezavantaje:

⇒ comisioanele bancare pentru obţinerea avalului, emiterea SG şi AD, sunt în sarcina importatorului, iar nivelul lor nu este neglijabil, fiind corelat cu riscurile şi perioada fiecărei operaţiuni;

⇒ taxa de forfetare şi celelalte comisioane aferente operaţiunii de forfetare, negociate de exportator cu instituţia de forfetare în cadrul pieţei primare, sunt suportate de importator prin includerea lor în preţul bunurilor/serviciilor achiziţionate;

⇒ angajamentul de plată al importatorului este irevocabil şi abstract, indiferent dacă, exportatorul îşi respectă sau nu obligaţiile contractuale (disputele referitoare la nerespectarea de către exportator a obligaţiilor contractuale se soluţionează prin legea comercială � sentinţele sunt definitive, dar nu sunt

174

investite cu formulă executorie �, iar obligaţiile de plată ale importatorului asumate prin acceptarea/emiterea titlurilor de credit sunt supuse legii cambiei şi biletului la ordin � fiind investite cu formulă executorie).

Tabelul III.21 Comparaţie între scontare şi forfetare

SCONTARE FORFETARE

- finanţatorul cumpără efectele de comerţ, cu drept de regres, ţinând solidar la plată pe toţi semnatarii titlului;

- finanţatorul cumpără efectele de comerţ, fără drept de regres asupra vânzătorului creanţei (exportatorul nu mai este angajat solidar cu ceilalţi semnatari ai titlului);

- scadenţa efectelor de comerţ acceptate este, de regulă, de 90 de zile (finanţare pe termen scurt);

- scadenţa efectelor de comerţ forfetate este mai mare de 90 de zile, de regulă, peste 1 an, ajungând şi până la 7 � 10 ani (finanţare pe termen mediu);

- se realizează prin fonduri mobilizate de băncile comerciale pe piaţa naţională şi apoi prin refinanţare la banca centrală;

- are ca sursă de finanţare fondurile atrase de bănci/instituţiile de forfetare prin mobilizarea lor pe plan internaţional;

- băncile scontează, de regulă, efecte de comerţ exprimate în moneda lor naţională;

- băncile/instituţiile de forfetare primesc titluri de credit exprimate în orice monedă acceptată ce eurovalută;

- costul este stabilit în funcţie de condiţiile pieţei naţionale a creditului, al cărui regulator este taxa oficială a scontului sau taxa de rescont;

- costul are ca bază de formare nivelul dobânzii de referinţă în care este exprimată creanţa (EURIBOR, LIBOR etc);

-

- taxa de forfetare este mai mare decât taxa scontului datorită riscurilor preluate de instituţia de forfetare (riscul de neplată, valutar, de transfer, ratei dobânzii etc).

175

3.3.5 Consideraţii asupra situaţiei pieţei internaţionale a forfetării

Înainte de a face câteva consideraţii asupra situaţiei pieţei internaţionale a

forfetării, ar trebui să plecăm de la definiţia/definiţiile forfetării. Dacă luăm în calcul,

definiţia tradiţională/clasică a forfetării �modalitate de finanţare pe termen mediu prin

vânzarea cambiilor/biletelor la ordin garantate de o bancă�, atunci avem destul de

puţin de discutat. Însă, dacă privim acest produs, aşa cum o fac şi ceilalţi actori ai

pieţei, într-o manieră şi cu o aplicabilitate mult mai largă, ca pe o cumpărare şi

vănzare, prin acţiuni distincte, o tranzacţionare a unor documente care au izvorât

dintr-o afacere comercială atunci, avem de-a face cu o finantare structurata:

începând cu analiza riscului de bună execuţie pentru acordarea unei finanţări în

perioada de pre-livrare, continuând şi totodată combinându-se, în perioada

post-livrare, cu evaluarea riscului de neplată de către importator, pe baza

documentelor financiare şi comerciale decontate printr-o metodă de plată

asiguratorie (acreditiv documentar) şi garantate prin scrisoare de garanţie bancară

sau aval. Printr-o asemenea abordare, potenţialul pieţei operaţiunilor de forfetare

este aproape nelimitat.

Chiar dacă comerţul internaţional a înregistrat, oarecum o scădere în 2001 şi

2002, comparativ cu creşterea record din 2000, cînd înregistra o valoare de 6.200

miliarde USD, cifrele sunt totuşi impresionante, aceasta reflectându-se şi influenţând

şi piaţa operaţiunilor de forfetare. La această creştere, ţările în curs de dezvoltare au

avut o contribuţie medie de peste 15% în volumul total al exporturilor, de trei ori mai

rapidă decât creşterea produsului lor naţional brut. Conform statisticilor Organizaţiei

Mondiale a Comerţului, ţările în curs de dezvoltare au avut o pondere de 27% în

exporturile mondiale în 2000, comparativ cu doar 17% în 1990. Piaţa finanţării

comerţului internaţional a fost estimată la 2.500 miliarde USD creanţe neîncasate în

2000, incluzându-le şi pe cele noi emise, în valoare de 800 miliarde USD. Majoritatea

acestor creanţe neâncasate se regăseau în bilanţul băncilor care oferă

produse/servicii de finanţare exportatorilor. Doar 3%, respectiv 75 miliarde USD au

fost tranzacţionate pe piaţa secundară.

În ciuda largii sale aplicabilităţi, forfetarea nu deţine decât o pondere mică din

potenţialul pieţei sale. O explicaţie a acestei situaţii poate rezida din faptul că nu s-a

reuşit atragerea unui număr mai mare de investitori, deoarece preţurile şi soluţiile

176

oferite nu au fost atractive pentru exportatori/producători. De aceea, forfetarea este

încă considerată o tehnică de finanţare de ultimă instanţă, cu costuri mari.

Investitorii ocolesc piaţa operaţiunilor de forfetare datorită lipsei uniformităţii,

bazându-se efectiv pe vânzarea � cumpărarea documentelor financiare/comerciale,

fluxului limitat de informaţii/transparenţă, ceea ce conduce la lipsa de lichiditate.

Toate celelalte pieţe financiare au rezolvat aceste probleme, înregistrând creşteri

substanţiale, spre beneficiul tuturor. Astfel, pentru atragerea de noi investitori, o

soluţie o reprezintă adoptarea unei practici/uzanţe/reglementări standard.

Fără această standardizare nu este posibilă oferirea acelor soluţii şi costuri

atractive pentru potenţialii investitori, instituţii, fonduri care acţionează pe piaţă, care

doresc şi aşteaptă infiinţarea unui/unei orgamism/instituţii central/centrale,

adoptarea unei proceduri de înregistrare şi existenţa unui sistem electronic de

tranzacţionare care să permită fluxul liber de informaţii, precum şi afişarea cotaţiilor

de preţ într-o manieră transparentă. În acest caz, câştigurile potenţiale ar fi

impresionante, dacă ne gândim, de exemplu, numai la investitorii investiţionali care

ar considera forfetarea o modalitate de finanţare avantajoasă.

Piaţa forfetării este considerată drept cea mai opacă, ascunsă şi incertă dintre

toate pieţele financiare. Activele care se tranzacţionează/forfetează trebuie să fie

atractive pentru investitorii instituţionali şi fonduri. Profitul este comparabil cu cel

obţinut prin tranzacţionarea activelor cu venit fix pe pieţele în tranziţie, însă riscul

este mai mic datorită naturii comerciale a creanţei. Totuşi, investitorii sunt reticenţi

datorită faptului că nu pot înţelege mecanismele acestei pieţe nereglementate şi

nestandardizate măcar din punct de vedere al documentelor solicitate, cu riscurile

asociate necesităţii existenţei fizice (pe suport hârtie) a creanţelor în momentul

achitării şi, cel mai important, costurile mari pe care le implică tranzacţionarea pe

această piaţă.

Toate acestea îi îndepărtează pe potenţialii investitori de această piaţă, ei

neavând posibilitatea să-şi fundamenteze decizia de a investi, pe informaţii clare şi

coerente. Aceasta se întâmplă şi atunci când se doreşte promovarea acestui produs

în rândul exportatorilor, deoarece prin intermediul internet-ului ei au acces la

informaţii numai parţial iar cotaţiile listate sunt, de multe ori, orientative, lăsând

impresia unor costuri foarte mari. Libera circulaţie a informaţiilor reprezintă un

element cheie pentru o piaţă eficientă. Forfetorii se află la polul opus, lăsând

177

impresia că, furnizând mai puţine informaţii, au posibilitatea să câştige mai mult. Or,

dacă se doreşte dezvoltarea şi nu declinul/dispariţia acestei pieţe, investitorii trebuie

atraşi prin oferirea informaţiilor de care au nevoie pentru a-şi fundamenta decizia de

a investi pe această piaţă.

Piaţa forfetării s-a dovedit, cu precădere, rezistentă la schimbare şi

modernizare. Unii specialişti în domeniu se mândresc cu aceasta. S-a observat clar ce

s-a întâmplat cu iniţiativa/încercarea de a introduce practici comune pe această piaţă.

La adunarea generală anuală din 2000 a IFA – International Forfaiting

Association s�a demarat procesul de definire şi adoptare a unor reguli comune de

funcţionare a pieţei. De atunci, scopul iniţial propus, s-a îngustat continuu, limitându-

se doar la recomandarea unor reguli generale pentru derularea tranzacţiilor de

forfetare între membrii, pe piaţa secundară. Însă, în cadrul dezbaterilor care au

urmat nu s-a ajuns la un consens în această privinţă. Motivaţia acestui eşec, spun

specialiştii, l-a constituit complexitatea pieţei internaţionale a forfetării şi faptul că,

derularea tranzacţiilor pe această piaţă necesită luarea în considerare a mai multor

variabile, ceea ce îngreunează procesul de standardizare şi de adoptare a unor noi

tehnologii. Este vorba despre relaţii de afaceri care însă nu funcţionează fără o

implicare personală. Actorii acestei pieţe sunt reticenţi asupra legalităţii utilizării unui

cadru electronic standardizat de comunicare şi operare, precum şi

utilizarea/acceptarea documentelor în format electronic. Există temerea că noile

tehnologii nu conferă suficientă siguranţă, expunând unor riscuri prea mari instituţiile

care forfetează.

Toate acestea sunt cu siguranţă motive serioase de ingrijorare/teamă, însă nici

unul nu este imposibil de surmontat, asa cum o demonstrează experienţa altor pieţe.

De fapt, este vorba de un amestec de teamă, reţinere şi complacere din partea

forfetorilor. Mulţi specialişti se tem de schimbare, de faptul că modernizarea pieţei va

determina scăderea marjelor de profit, pierderea �brevetelor� şi a locurilor de muncă.

De aceea, se complac în această situaţie, afirmând că �dispariţia pieţei forfetării a

fost previzionată de multi ani, dar ea încă funcţionează�. Însă, supravieţuirea şi

dezvoltarea acestei pieţe depind de standardizarea şi modernizarea ei. Aceasta ar

trebui să constituie o prioritate pentru toate instituţiile de forfetare. Este adevărat că

tranzacţiile de forfetare sunt nestandardizate, complexe şi nu se pretează unor soluţii

178

tehnologice standard totuşi, exportatorii doresc aceste lucruri iar noii investitori vor

aprecia existenţa lor. Utilizarea unor solutii tehnologice nu este imposibilă, fapt

demonstrat şi rezultatele obţinute de câteva instituţii de forfetare selectate pentru

testarea unei platforme electronice de lucru în timp real, care a fost aprobată şi apoi

lansată în data de 15 mai 2003. Cu siguranţă, vor fi necesare ajustări şi corecţii

pentru a se obţine un sistem unamim acceptat, sigur şi verificat în piaţă.

Pe piaţa forfetării, poate mai mult decât pe alte pieţe financiare, se manifestă

tendinţa ca fiecare instituţie de forfetare să se considere deţinătoarea/proprietara

unui �brevet de invenţie� unic pentru maniera în care îşi derulează afacerile,

exacerbând până la extrem termenul de confidenţialitate, faţă de celelalte instituţii de

forfetare şi chiar faţă de colegii din propria instituţie, atunci când, de fapt, există

nişte reguli nescrise pe care le urmează şi respectă toată lumea. Prin transparenţa şi

uniormitatea oferită de utilizarea unei platforme de lucru comună tuturor instituţiilor

de forfetare, nu se vor pierde contractele existente, ci vor fi atraşi mai mulţi

participanţi, ceea ce va determina creşterea pieţei şi posibilitatea de a oferi clienţilor

informaţiile necesare fundamentării unei decizii corecte de investire/finanţare, lucru

care s-a demonstrat în cazul factoring-ului.

Avocaţii/juriştii specializaţii în operaţiuni de forfetare susţin necesitatea

adoptării unui set de norme si practici (Uniform Custom and Practice � UCP), în genul

celor emise de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris (CCIP) pentru acreditive,

incasouri, garanţii etc. Ei caracterizează piaţa forfetării ca pe un �paradis al

avocaţilor� şi susţin ideea că multe din aspectele şi probleme prezente, care complică

soluţionarea litigiilor apărute din operaţiunile de forfetare pot fi cu uşurinţă

soluţionate prin adoptarea unor uzanţe/norme general acceptate. Conceptele de

comerţ electronic şi semnătură electronică au fost deja acceptate le nivel

internaţional deşi mai există încă diferenţe în reglementarea lor în legislaţiile

naţionale. Un exemplu în acest sens îl constituie emiterea de către CCIP şi intrarea în

vigoare de la 31 martie 2002 a suplimentului la Publicaţia nr. 500 (Uniform Custom

and Practice for Documentary Credits) referitor la formatul electronic al acreditivelor

documentare e�UCP.

Securitatea mesajelor electronice este unul din principalele elemente ale

riscului operaţional cu care se confruntă orice piaţă care trece printr-un proces de

transformare tehnologică. Însă, codificarea şi protejarea datelor/mesajelor nu mai

179

reprezintă o problemă pentru platformele electronice din zilele noastre, ele

dovedindu-se fezabile şi sigure. Cu toate acestea, securitatea datelor rămâne o

preocupare majoră şi, de aceea, trebuie păstrat echilibrul între promovarea

beneficiilor operaţiunilor electronice şi protejarea integrităţii pieţelor şi a

participanţilor pe aceste pieţe. Oricum, toate acestea rămân la latitudinea fiecăruia,

adoptarea unui sistem standardizat sau utilizarea noilor tehnologii sunt opţionale iar

beneficiile pe care le oferă sunt evidente.

În acest sens, prioritatile ar putea fi următoarele:

⇒ realizarea unui consens/acord privind acceptarea unor practici standard pe piaţă.

Absenţa unor principii generale de lucru constituie o barieră în calea intrării pe

piaţa forfetării. Aceste uzanţe general acceptate nu sunt imposibil de stabilit, lucru

dovedit odată cu standardizarea unor pieţe mult mai complexe. Necesitatea lor

este recunoscută de participanţii pe această piaţă, care însă sunt în dezacord

referitor la condiţiile de formă şi substanţă. Lipseşte starea de �urgenţă�

(presiunea timpului) în adoptarea acestor măsuri/principii şi chiar seriozitatea în

tratarea acestui subiect. În 2003, IFA a angajat un avocat pentru a rescrie aceste

reguli/principii generale, pe baza propunerilor înaintate de membrii săi, urmând

ca ultimele versiuni să fie publicate şi să circule între membrii IFA, astfel încât, în

urma colectării ultimelor recomandări să se obţină un document unanim acceptat,

acesta fiind şi motivul principal al înfiinţării IFA. IFA este, de fapt, o organizaţie

care auto-reglementează piaţa forfetării, şi, în consecinţă este responsabilă cu

stabilirea, revizuirea si impunerea standardelor de funcţionare pentru membrii săi

şi desfăşurarea echitabilă a operaţiunilor de comerţ internaţional;

⇒ organizarea de dezbateri pe tema standardizării documentelor şi strâns legat de

aceasta, stabilirea unei autorităţi centrale şi a unui agent neutru de decontare a

tranzacţiilor. Un început l-a reprezentat propunerea unei platforme de

tranzacţionare, în măsura în care ea va fi acceptată de piaţă. Existenţa unei

instituţii independente, însărcinată cu gestionarea documentelor, va face

tranzacţionarea creanţelor mai accesibilă, reducând semnificativ costurile (nu va

mai necesară reluarea procesului de analiză la fiecare tanzacţionare) şi riscul

sustragerii sau pierderii documentelor (asemănător EUROCLEAR);

180

⇒ implementarea unei platforme similare de tranzacţionare, neutră, care va face

piaţa mai eficientă şi transparentă, oferind tuturor participanţilor accesul la şi

schimbul rapid de informaţii. Astfel, va fi posibilă gestionarea în mai bune condiţii

a volumului în creştere al schimburilor comerciale. Datele referitoare la tranzacţiile

efectuate vor fi stocate, dând posibilitatea oferirii unor informaţii complexe şi

integrate membrilor care vor subscrie la această platformă. Acest sistem

centralizat de raportare şi diseminare a informaţiilor va conduce la realizarea unei

pieţe a forfetării extrem de transparente care va permite atât investitorilor să-şi

estimeze cu acurateţe cuantumul investiţiilor cât şi exportatorilor să cunoscă

costurile exacte ale finaţării prin forfetarea creanţelor pe care le au asupra

importatorilor.

Ca orice altă afacere, forfetarea trebuie reinventată/înnoită în mod constant,

pentru a găsi cele mai adecvate modalităţi şi mijloace de a servi/răspunde cât mai

bine intereselor clienţilor.

181

3.4 Leasing-ul

Modalităţile de finanţare apărute îmbracă forme dintre cele mai diverse, în

contextul dinamicii complexe a schimburilor economice, a comerţului internaţional.

De la nivel guvernamental până la agentul economic, care - într-o afacere bine

gestionată - se vede pus în fata lipsei cronice de lichidităţi, diversele forme de

finanţare reprezintă pentru economie adevărate �guri de oxigen�. Ele asigură nu

numai iniţierea şi reluarea ciclului economic cu mijloace de producţie performante,

dar şi creşterea economică. Finantarea prin leasing este o formă specială de

creditare, dar nu financiară, ci în bunuri; de aici şi natura diversă a instituţiilor care

desfăşoară operaţiuni de leasing - de la instituţii specializate până la bănci şi societăţi

de asigurare. Termenul de "leasing" s-a preluat în limba română din limba engleză,

unde sensul iniţial al verbului "to lease" înseamnă "a arenda"; în limba franceză

termenul folosit este "credit-bail".

3.4.1 Concept. Reglementări. Caracteristici

Apariţia operaţiunilor de leasing este de dată relativ recentă, ele fiind

introduse abia în 1952 în SUA şi extinse din 1962 şi în principalele ţări dezvoltate ale

lumii, ocupând acum o poziţie principală între formele de finanţare şi creditare a

investiţiilor. Există diferite accepţiuni ale noţiunii de leasing. Din punct de vedere al

specialiştilor în finanţe, este o tehnică originală de finanţare pe termen mediu sau

lung, practicată de o societate financiară, având drept suport juridic un contract de

închiriere de bunuri.

O definiţie mai completă a noţiunii de leasing ar putea fi următoarea: formă

de comerţ şi de finanţare prin locaţie de către societăţi financiare specializate în

aceste operaţiuni, de instituţii financiare sau direct de producători, companiilor care

fie că realizează operaţiuni de un anumit specific, fie nu dispun de suficiente fonduri

proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Pe de altă parte, leasing-ul este o

formă de închiriere - realizată de societăţi financiare specializate - a unor bunuri de

echipament către beneficiarii care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate

pentru cumpărarea acestora de la producători.

182

Pe continentul american, fără a fi definite ca atare, operaţiuni de leasing au

fost identificate spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia comercială a

telefoniei, când aparatele telefonice au fost puse la dispoziţia abonaţilor prin

încheierea unui contract de "lease". Ca operaţiune distinctă, în anii ´30, au început

operaţiunile de "lease financing" pentru finanţări în domeniul imobiliar, primele

tranzacţii fiind sub forma de "sale and lease-back". Astfel, un proprietar îşi vindea

terenul sau clădirea unui intermediar financiar, respectiv unei societăţi specializate de

leasing, procurându-si astfel capital de lucru si continuându-şi activitatea prin

utilizarea aceloraşi facilităţi în baza contractului de "lease". Succesul si dezvoltarea

rapidă a acestui gen de operaţiuni a fost determinat în mod esenţial de facilităţile si

avantajele de ordin fiscal de care au beneficiat atât utilizatorii, cât si societăţile

finanţatoare. Fapt mai puţin cunoscut, operaţiunile de leasing au fost puternic

susţinute financiar în Statele Unite de către societăţile de asigurări care, în anii ´50,

si-au administrat resursele prin finanţarea pe scară largă a unor operaţiuni de leasing

imobiliar şi de echipamente industriale, creând astfel un sistem caracteristic de

finanţare în aceste domenii.

Prima definire juridică a leasing-ului în Europa a apărut în Franţa, în anul

1966, când sub denumirea de "credit-bail" au fost definite operaţiunile de leasing

(însă, doar pentru bunuri imobiliare), prin evidenţierea funcţiilor economice ale

acestuia şi a caracterului comercial al operaţiunii, leasingul reprezentând o modalitate

de finanţare a investiţiilor societăţilor comerciale, dreptul de proprietate asupra

investiţiilor constituind însăşi garanţia valabilă juridic. În continuare, în anul 1967, a

fost definit leasing-ul imobiliar, iar în anul 1971 a fost definit pentru prima dată

leasing-ul mobiliar în Belgia, ambele cu evidenţierea caracteristicilor economice ale

operaţiunii şi a transmiterii către utilizator a riscurilor si sarcinilor ce rezultă din

folosinţa bunurilor. În perioada 1971-1972, leasingul a fost definit si în legislaţia

germană, deşi printr-o tratare succintă, iar în anul 1986 legea italiană şi cea elenă au

definit în mod expres locaţiunea financiară, atât pentru bunurile mobile, cât şi pentru

cele imobile. Pe continentul european, aceste evoluţii din deceniile şapte si opt ale

secolului trecut au fost determinate în mod evident de perioada de susţinută creştere

economică şi de faptul că leasing-ul aduce o contribuţie importantă atât pentru

atingerea scopului economic al dezvoltării investiţiilor, cât şi în latura socială,

facilitând dobândirea de locuinţe şi bunuri de folosinţă îndelungată.

183

În România, prima menţiune a leasing-ului într-un act normativ datează din

anul 1995, şi este utilizat în cuprinsul unei ordonanţe referitoare la echipamentele

importate în cadrul unor astfel de tranzacţii; astăzi, domeniul este reglementat prin

Ordonanţa nr. 51/1997 republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de

leasing si, din punct de vedere contabil, prin Hotărârea de Guvern nr. 22/2003

privind unele modificări şi completări ale metodologiilor contabile şi fiscale.

Armonizarea cadrului juridic pentru leasing-ul internaţional s-a realizat la 28

mai 1988, prin adoptarea Conventiei privind leasing-ul financiar international de către

Comisia de pe lângă Institutul internaţional de uniformizare a dreptului privat

UNIDROIT de la Ottawa, la care au aderat 59 de ţări semnatare şi participante.

Această convenţie a condus la eliminarea unor impedimente legate de leasing-ul

financiar internaţional şi la realizarea echilibrului între interesele părţilor implicate în

acest tip de tranzacţie. În preambulul convenţiei se menţionează raţiunile care au

stat la baza adoptării ei:

importanţa eliminării impedimentelor juridice ce apăreau în derularea tranzacţiilor de leasing internaţional şi menţinerea echilibrului între interesele părţilor implicate;

necesitatea de a conferi leasing-ului financiar internaţional mai multă accesibilitate;

adaptarea regimurilor juridice care guvernează contractul de închiriere la relaţiile tripartite existente în cazul leasing-ului;

utilitatea stabilirii anumitor reguli legate în principal de prevederile dreptului comercial şi privat privind operaţiunile de leasing.

Convenţia defineşte principalele drepturi şi obligaţii pe care le au părţile, în

virtutea unui contract de leasing. Prevederile convenţiei au caracter general, de

regulă, ele aplicându-se tuturor contractelor de leasing, dacă în textul acestora nu

s-a renunţat la prevederile convenţiei. Convenţia instituie însă, numai cadrul juridic

pe baza căruia să se deruleze operaţiunile de leasing şi să se soluţioneze litigiile

apărute, lăsând pe seama �dreptului comun� determinarea instanţelor competente

de soluţionare a litigiilor. Convenţia cuprinde norme de drept comercial şi civil, pe

care le adaptează relaţiilor triunghiulare ce iau naştere într-o operaţiune de leasing.

O critică importantă care s-a adus convenţiei este aceea că, exclude din

caracteristicile esenţiale ale contractului de leasing posibilitatea opţiunii finale de

cumpărare a bunului respectiv. Prevederile generale ale convenţiei, referitoare la

184

descrierea operaţiunilor de leasing, la obligaţiile părţilor, la opozabilitatea drepturilor

ori la sancţiunile posibile, se regăsesc în mare măsură în conţinutul Legii nr. 99/1999

ce reglementează operaţiunile de leasing în România.

În Europa, organismul reprezentativ pentru industria leasing-ului este

Federatia Europeana a Asociatiilor nationale ale companiilor de leasing –

LEASEUROPE, fondată în 1973. Deşi Leaseurope a fost înfiinţată pentru a fi un forum

în care să se discute problemele specifice acestei noi forme de finanţare, cu timpul,

rolul său a devenit de a face lobby; astfel, Leaseurope reprezintă interesele

membrilor săi în tratativele cu Comisia Uniunii Europene, Consiliul Internaţional de

Standarde Contabile etc. Alte organizaţii de leasing grupează interese zonale:

Asociaţia Americană a Leasing-ului de Echipamente (ELA � Equipment Leasing

Associations), Federaţia Sud � Americană de Leasing, Asociaţia asiatică şi cea

japoneză de leasing etc.

Ca principale caracteristici ale operaţiunii de leasing se disting:

⇒ disocierea dreptului de proprietate de cel de posesiune;

⇒ riscul operaţiunii este de proprietate şi nu de producţie. Proprietarul (societatea de leasing) s-a asigurat înainte de a cumpăra echipamentele că are cui să le închirieze pe o durată destul de lungă care să-i dea posibilitatea de acoperire a cheltuielilor înregistrate, cât şi o anumită rentabilitate;

⇒ alegerea echipamentelor şi furnizorilor de către beneficiari;

⇒ societatea de leasing este direct interesată de activitatea locatarului (utilizatorului) cu privire la întreţinerea, reparaţiile şi service-ul echipamentelor pentru că şi ea, la fel ca şi ceilalţi participanţi, este interesată unei bune desfăşurări a operaţiunii din care să reiasă o rentabilitate satisfăcătoare;

⇒ societăţile de leasing exercită o influenţă importantă asupra pieţei mai ales când, sunt specializate pe anumite sortimente de bunuri, sau pe un anumit segment de piaţă, ceea ce conduce la organizarea de entităţi proprii de leasing;

⇒ promovarea echipamentelor în sistem leasing dezvoltă operaţiuni auxiliare, cum ar fi cele de întreţinere, reparaţii, service etc;

⇒ utilizatorul plăteşte chirie pe timpul utilizării echipamentelor în care, de regulă, este inclusă şi dobânda aferentă eventualei finanţării;

⇒ durata de închiriere depinde de timpul optim de exploatare a utilajelor, de regulă 3-5 ani, dar se poate ajunge la închirieri pe perioade de 10-15 ani, în funcţie de valoarea şi complexitatea echipamentelor, dar şi de puterea de rambursare a beneficiarului;

⇒ beneficiarul, la sfârşitul perioadei de închiriere, poate opta: ! să rezilieze contractul şi să restituie echipamentul;

185

! să reînnoiască perioada de închiriere; ! să cumpere bunul la un preţ care să cuprindă şi amortizarea acestuia,

respectiv, la valoarea rămasă (reziduală), corelată cu valoarea de utilitate (preţul pieţei).

Din cele prezentate, reiese faptul că, leasing-ul reprezintă o operaţiune de tip

nou, diferită de alte tehnici de afaceri; există asemănări şi deosebiri cu unele dintre

acestea, pe care le voi prezenta în continuare.

Prin conţinutul său economic, leasing-ul poate fi considerat o formă aparte a

creditului bancar, dar în loc de bani, sunt împrumutate bunuri mobile sau imobile: se

fixează o rată a dobânzii, iar operaţiunea de restituire a capitalului, inclusiv a

dobânzilor, se face în rate.

Tabelul III.22 Diferenţe între creditul bancar şi leasing

CREDIT BANCAR LEASING

- Acordarea creditului pentru achiziţionarea unui echipament presupune, de regula, achitarea unui anumit procent la livrarea acestuia, creditul reprezentând valoarea rămasă neachitată.

- Leasing-ul echipamentului nu necesită efectuarea unei plăţi parţiale în momentul preluării bunului şi presupune numai finanţare pentru partea din valoarea bunului, care se aşteaptă să fie utilizată în perioada de leasing. Utilizatorul are posibilitatea achiziţionării bunului la valoarea reziduală, la sfârşitul perioadei de leasing.

- Obţinerea unui credit implică pentru împrumutat oferirea drept garanţie a altor active.

- Echipamentul luat în leasing se constituie el însuşi într-o garanţie.

- Proprietarul echipamentului suportă riscul privind uzura morală a acestuia.

- Firma de leasing suportă riscul uzurii morale, deoarece ea este proprietara echipamentului.

- Împrumutatul poate solicita deducerea din taxele datorate a părţii din credit reprezentând dobânda şi deprecierea valutară.

- Utilizatorul poate solicita deducerea taxelor proporţional cu valoarea reprezentând plăţile aferente operaţiunii de leasing, în funcţie de durata acesteia.

- Standardele Internaţionale de Contabilitate solicită înregistrarea echipamentului în bilanţul firmei ca activ, în contrapartidă cu un cont de obligaţii.

- În cazul leasing-ului operaţional, echipamentul nu apare în bilanţ, ceea ce îmbunătăţeşte indicatorii financiari ai utilizatorului.

- Plata ratelor presupune pentru împrumutat suportarea riscului valutar.

- Cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de leasing, se face la cursul din momentul respectiv.

186

Cu toate că, în esenţă, leasing-ul reprezintă o luare în chirie, el diferă de

închirierea tradiţională prin cel puţin trei aspecte:

! închirierea are în vedere bunuri care îşi păstrează integral caracteristicile iniţiale şi nu ia în calcul fenomenele de uzură; comparativ, leasing-ul are, de regulă, ca obiect, echipamente care suferă atât o uzură fizică, cât şi una morală, pierzându-şi treptat valoarea de utilizare.

! chiria clasică reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă, în timp ce chiria de leasing va include cote-părţi din însăşi valoarea bunurilor închiriate, reflectând procesul de descreştere a utilităţii lor.

! utilizatorul bunului, în cazul leasing-ului poate deveni proprietar după scurgerea unei anumite perioade de timp, fără efecte retroactive, adică fără să i se pretindă valoarea iniţială a bunului închiriat, fenomen ce nu are loc în cazul închirierii tradiţionale.

Leasing-ul se aseamănă cu operaţiunea de vânzare-cumpărare în ceea ce

priveşte finalitatea: obiectul operaţiunii îl constituie un bun care apoi este schimbat

ca marfă, obţinându-se contravaloarea în bani; în leasing, accentul cade pe vânzarea

dreptului de folosinţă.

În unele ţări, leasing-ul este considerat o formă a vânzării în rate, cu care se

aseamănă foarte mult. Spre deosebire de vânzarea în rate, la care modalitatea de

stabilire a perioadei de rambursare a sumelor datorate de client se face în mod

arbitrar, la leasing se ţine cont de viaţa economică a bunului ce face obiectul

operaţiunii. Totodată transferul proprietăţii la leasing se face, eventual, doar la finele

perioadei din contract.

3.4.2 Participanţii, obiectul şi mecanismul de derulare al operaţiunilor de leasing

Leasing-ul pune în legătură trei persoane: utilizatorul ("lessee" - engl),

societatea de leasing ("lessor" - engl) şi producătorul (uneori doar vânzătorul) care

poate fi chiar societatea de leasing; acestea au interese complementare în derularea

operaţiunii:

Furnizorul bunului aflat în proprietatea sa (poate fi un simplu vânzător sau

chiar producătorul), are interesul să-şi vândă bunul. În acest sens, încheie un

contract de vânzare-cumpărare cu finanţatorul operaţiunii de leasing asumându-

şi pe lângă obligaţiile tipice ale unui vânzător şi anumite obligaţii specifice: livrarea şi

instalarea echipamentului comandat la data şi locul convenite; garanţia că

187

echipamentul livrat este conform cu ceea ce s-a specificat în contractul de vânzare-

cumpărare.

Finantatorul (locator) este, de regulă, o societate financiară sau o bancă

specializată în plasarea capitalului în investiţii pe durată medie sau lungă, în condiţii

de rentabilitate, prin cumpărarea bunului oferit de furnizor.

Utilizatorul (locatar, beneficiar) este interesat să utilizeze un bun fără a

investi în achiziţionarea lui. Aceasta îi permite fie să-şi dirijeze fondurile proprii în

alte direcţii.

Participanţii la operaţiunea de leasing se diversifică atunci când furnizorul sau

societăţile de leasing apelează la bănci pentru finanţare sau când, beneficiarul

obiectului închiriat îl subînchiriază, pe baza unor contracte de subînchiriere.

Utilizatorul este personajul central al întregii operaţiuni, de capacitatea sa

managerială depinzând, în mare măsură, rentabilitatea întregii operaţiuni. El

acţionează ca un veritabil reprezentant al finanţatorului. Utilizatorul îşi asumă în

cadrul raporturilor de locaţie, anumite obligaţii specifice ce decurg din caracterul

irevocabil şi intuitu personae al acestui contract. El nu poate denunţa contractul

pentru o cauză de forţă majoră. De asemenea, el nu poate ceda bunul unei alte

persoane, prin subînchiriere, decât cu acordul expres al finanţatorului. Deci,

utilizatorul are iniţiativa afacerii, furnizorul o permite, finanţatorul o facilitează şi toţi

trei au un scop comun: o afacere cât mai rentabilă.

Schematic atribuţiile beneficiarului pot fi sintetizate astfel: A - alegerea bunului în vederea închirierii; T - caută societatea de leasing pentru finanţarea R operaţiunii; I - are drept de folosinţă asupra bunului; B - optează pentru achiziţionarea bunului sau, U - restituie bunul sau, T - prelungeşte contractul de leasing; I - informează furnizorul şi finanţatorul asupra unor I vicii ascunse şi suportă penalităţi în cazul nerespectării clauzelor contractuale;

- asigură bunul în cazul unui leasing internaţional.

188

Pe plan internaţional, se disting următoarele tipuri de organizatii de leasing:

Societati generale de leasing firme independente sau sucursale ale unor

societăţi financiare, care operează cu o gamă largă de produse, achiziţionând

echipamente de la diverşi producători pe baza specificaţiilor beneficiarilor:

Societati de leasing de intermediere care desfăşoară o activitate de mijlocire.

Proprietatea bunurilor închiriate apărţine celor care au furnizat fondurile de

investiţii (corporaţii, mari firme, bănci cu capital puternic) şi, care urmăresc

plasamente rentabile;

Societati de leasing integrate, societăţi care aparţin marilor firme producătoare

(de exemplu, din domeniul industriei calculatoarelor, aeronauticii, telefoniei etc.).

Unităţile producătoare îşi constituie societăţi de leasing proprii pentru a beneficia

de avantajele financiare ce rezultă din aceste tranzacţii.

Banci si societati financiare, acestea sunt angrenate în operaţiuni de leasing

prin furnizarea de fonduri societăţilor de leasing, încheierea de aranjamente cu

marii producători cu care înfiinţează societăţi integrate. În ultima perioadă de

timp, băncile tind să înfiinţeze propriile societăţi de leasing, al cărui capital social

îl deţin în majoritate, dar care sunt totuşi independente din punct de vedere

juridic.

Societati de asigurare, care procedează în mod similar băncilor, sub rezerva

unor restricţii ce le sunt impuse de legislaţiile diverselor ţări cu privire la

efectuarea de investiţii.

Obiectul unui contract de leasing îl pot constitui practic, toate bunurile mobile şi

imobile; de exemplu, conform legislaţiei în vigoare din România, fac excepţie

înregistrările pe bandă, audio sau video, brevetele şi drepturile de autor. Bunurile cel

mai des întâlnite în contractele de leasing sunt: echipamente, utilaje şi instalaţii

industriale, mijloace de transport, autoturisme, tehnică de calcul şi birotică,

echipamente de climatizare etc dar şi bunurile din sectorul imobiliar - clădiri cu

destinaţie industrială sau comercială, clădiri administrative. De asemenea, se practică

de către persoanele fizice achiziţionarea în leasing în special a maşinilor, dar şi a

mobilei, aparaturii pentru folosinţă îndelungată. Practic, pot fi închiriate în leasing

bunuri din orice ramură sau sector de activitate.

189

Tabelul III.22 Bunuri ce pot constitui obiect al unui contract de lesing

Echipament agricol, forestier şi de pescuit

maşini de însămânţat şi recoltat batoze procesoare alimentare tractoare maşini de prelucrarea laptelui echipamente zootehnice

Sector bancar

ATM � uri codificatoare scanere sortatoare

Minerit, industrie petrolieră şi de extragere a gazelor naturale

echipament de extracţie benzi rulante draghine încărcătoare aparatură şi material expozibil pompe

Construcţii buldozere betoniere compresoare staţii de ciment macarale buldozere ciocane pneumatice excavatoare echipamente de iluminat tractoare echipamente de supraveghere

Transporturi

autobuze/autocare aeronave containere rezervoare maşini de gunoi remorci şine de cale ferată trailere

camioane Computere

sisteme de asistare a proiectării/prelucrării/fabricaţiei servere lap topuri reţele PC periferice plotere imprimante staţii de lucru scanere

Telecommunicaţii

multipolexere comutatoare sisteme de telefonie transformatoare

Divertisment jocuri trenuleţe tonomate mese de biliard simulatoare

Distribuitoare automate pentru bomboane/gustări pentru băuturi răcoritoare pentru schimbat bani

Echipament industrial polizoare strunguri echipamente de manipulare prese şi perforatoare maşini de ambalat utilaje de producţie echipamente de sudură aparatură de gravare şi decorare echipamente de injectare matriţe maşini de cusut, brodare şi tighelire

Echipament medical aparatură de analizare a sângelui mese de consultaţii scanere CT monitoare cardiace echipament dentar echipamente optice echipamente analize de laborator echipamente raze X aparatură terapie fizică

Aparatură electrică

motoare curent continuu generatoare motoare curent alternativ transformatoare echipament de iluminat aparate de sudură motoare mono şi trifazate

Echipamente pentru manipulare

motostivuitoare lifturi platforma cricuri transportoare

Echipamente de birou copiatoare faxuri

ustensile pt. ]ndosariat arhivatoare mobilier maşini etichetat maşini de francat telefoane

Aparatură pt. tipografii/edituri echipamente de legat/taiat colorimetre echipament computerizat de tipărire camere grafice prese tipografice echipament de setare

Echipamente pt. restaurante echipamente pt. Baruri feliatoare prăjitoare grilere mobilier instalaţii maşini de făcut gheaţă maşini pop corn cuptoare cu microunde

190

Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special, echipamentele

electronice de calcul, mijloacele de transport, aparatele şi instrumentele de măsură,

De multe ori, obiectul leasingului îl pot constitui echipamente şi utilaje complexe, de

valoare mare, pe care utilizatorul nu are puterea financiară să le achiziţioneze sau nu

este interesat de achiziţionarea acestora, având nevoie de ele pentru realizarea unui

produs solicitat punctual.

Operaţiunea în sine constituie o activitate complexă care presupune existenţa

unui mecanism, procedee şi documente cu rolul de a reglementa condiţiile

economico-juridice în care se desfăşoară şi parcurgerea unor etape succesive:

a) premergătoare încheierii contractului de leasing:

- cercetarea pieţelor externe şi desfăşurarea unei activităţi promoţionale prin forme adecvate;

- negocierea şi contactarea partenerilor;

- analiza eficienţei operaţiunii de leasing;

b) contractare:

- se încheie o convenţie între furnizor şi beneficiar, prin care se stabileşte că societatea de leasing preia finanţarea operaţiunii;

- încheierea contractului de leasing între beneficiar şi societatea de leasing, în calitate de finanţator;

- societatea de leasing dă comanda la furnizor pentru executarea echipamentului;

- se livrează bunul ce constituie obiectul contractului de leasing;

- se întocmeşte protocolul de predare-recepţie în care se consemnează că bunul este pregătit pentru punerea în funcţiune;

- data semnării protocolului de recepţie se consideră data începerii derulării contractului; pentru efectuarea plăţilor de către societatea de leasing către furnizor se va avea în vedere aceeaşi dată a semnării protocolului;

- plata ratelor de leasing de către beneficiar (rate anuale, semestriale, trimestriale), aşa cum s-a convenit;

- utilizatorul, la sfârşitul contractului, are trei opţiuni: de a prelungi contractul de leasing, cumpărarea echipamentului sau înapoierea acestuia; de exemplu, în ţara noastră conform legislaţiei în vigoare, rezilierea anticipată a contractului, poate fi solicitată de societatea de leasing în următoarele situaţii: utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing, utilizatorul nu îşi execută obligaţia de plată a redevenţelor, utilizatorul se află în stare de reorganizare judiciară sau faliment.

191

În continuare, se prezintă schematic mecanismul si etapele tranzacţiei de

leasing, în funcţie de numărul participanţilor la operaţiune.

Figura III.26 Operatiunea de leasing cu 3 participanti

(3) (6) (1) (3) (2) (5) (4) (7)

1. Beneficiarul iniţiază operaţiunea şi se adresează societăţii de leasing cu o cerere

de ofertă;

2. Societatea de leasing acceptă cererea de ofertă, care devine comandă;

3. Stabilirea contractului dintre producător şi beneficiar;

4. Încheierea contractului de leasing dintre finanţator şi beneficiar;

5. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing;

6. Punerea bunului la dispoziţia beneficiarului;

7. Beneficiarul plăteşte societăţii de leasing costul sub formă de rate eşalonate pe

perioada de valabilitate a contractului.

Figura III.27 Operatiunea de leasing cu mai multi participanti

(3) (6) (1) (2) (3) (4) (4) (5) (7) (6) (6) (8)

FURNIZOR BENEFICIAR

FURNIZOR BENEFICIAR

SOCIETATEA DE LEASING

BANCA FINANTATOARE

BANCA FINANTATOARE

Fluxuri operaţionale Fluxuri operaţionale alternative

Fluxuri financiare

192

1. Lansarea cererii de ofertă pentru închirierea unui echipament;

2. Contractarea producătorului în vederea achiziţionării bunului;

3. Transmiterea ofertei comerciale şi tehnice beneficiarului;

4. Concomitent are loc vânzarea echipamentului de către producător şi

încheierea contractului de leasing între societatea de leasing şi beneficiar;

5. Transmiterea echipamentului;

6. Finanţarea operaţiunii de către producător, societatea de leasing sau bancă

(mobilizarea creditului prin cambii sau bilete la ordin);

7. Beneficiarul solicită băncii sale garantarea operaţiunii de leasing prin

8. Avalizarea cambiilor sau biletelor la ordin;

9. Transmiterea titlurilor de credit avalizate.

Achiziţionarea activelor în leasing, mai mult decât cumpărarea lor, este o

formă de finanţare deoarece evită plăţile mari "cu banii jos", eliberând fondurile

pentru alte utilizări. Cu toate acestea accesul la finanţarea prin leasing poate fi dificil

pentru afacerile aflate la început deoarece creditorii solicită de la potenţialii clienţi

istoricul operaţiunilor lor. Companiile de leasing, ca şi băncile şi unii furnizori şi

vânzători, închiriază echipamente şi alte active micilor firme. Unii producători au

agenţii de leasing care perfectează termenii contractului de leasing fie direct cu

producătorul, fie cu o companie subsidiară a producătorului sau cu o altă companie

de leasing.

În contractele de leasing apar termeni specifici ce caracterizează această

operaţiune:

- perioada de leasing - identifică perioada în care contractul de leasing va fi în vigoare. Se poate include în contract o opţiune de reînnoire pentru una sau mai multe perioade specificate, ce împuterniceşte chiriaşul să îşi poată reînnoi contractul;

- scadenţarul ratelor - precizează valoarea ratelor şi data la care acestea trebuie plătite. Multe contracte includ provizioane pentru plăţi întârziate, care presupun plăţi suplimentare dacă plata ratelor nu se face la timp sau într-o perioadă de graţie specificată. Deşi nu este explicitat întotdeauna, ratele conţin adesea şi dobânda aferentă finanţării operaţiunii;

- perioada de bază sau primară este prima perioadă de închiriere, în care se recuperează de către societatea de leasing cheltuielile făcute cu bunul închiriat, perioadă care este mai scurtă decât durata de folosinţă a obiectului închiriat. Mărimea perioadei primare se stabileşte prin contract şi va fi funcţie de durata de viaţă economică a bunului;

193

- perioada secundară a bunului este considerată diferenţa dintre durata sa de folosinţă şi perioada primară;

- valoarea reziduală este valoarea bunului la sfârşitul perioadei de închiriere;

- întreţinerea - stipulează cine este responsabil cu întreţinerea echipamentului;

- îmbunătăţiri şi modificări - dacă chiriaşul are dreptul de a face îmbunătăţiri sau modificări în funcţie de necesităţi;

- asigurare � specifică partea care are obligaţia de a asigura bunul, cine beneficiază şi în ce măsură de orice despăgubire în cazul în care bunul este pierdut, furat sau avariat;

- pierderi stipulate - sumele pe care le va suporta chiriaşul dacă bunul este pierdut, furat sau distrus. Asemenea sume pot fi adiţionale sau incluse în valoarea bunului;

- opţiunea de cumpărare - precizează dacă chiriaşul are dreptul sau obligaţia de a cumpăra echipamentul. Se poate specifica un preţ opţional sau un interval de preţuri precum şi cum şi când poate fi exercitată opţiunea;

- transferuri - precizează dacă chiriaşul sau proprietarul are dreptul de a-şi transfera drepturile în leasing;

- revendicări - stabileşte dacă chiriaşul poate da în judecată sau întreprinde alte acţiuni în numele proprietarului pentru a-şi apăra drepturile faţă de furnizori şi alţi terţi privind utilizarea bunului şi dacă chiriaşul este îndreptăţit să intre în posesia unor despăgubiri din asemenea acţiuni;

- rezilierea înainte de termen şi anularea � stipulează în ce condiţii contractul de leasing poate fi anulat. Aceste prevederi sunt cu atât mai importante cu cât creşte perioada de leasing, deoarece, în timp bunul îşi pierde valoarea economică;

- înlocuirea cu echipament modern - prevede modificarea/înnoirea unui echipament sau înlocuirea acestuia cu un model mai nou pe perioada de leasing. Clauza este utilizată în special pentru leasingul de calculatoare, echipamente de comunicaţii şi alte bunuri care sunt supuse unor schimbări tehnologice rapide;

- costurile de terminare � stipulează cine este responsabil pentru costurile (dezasamblare, ambalare, încărcare, asigurare) legate de revenirea bunului la proprietar la sfârşitul perioadei de leasing.

Rata de leasing - denumită în mod obişnuit �chirie� - se stabileşte în funcţie de

condiţiile existente pe piaţă, de durata de utilizare şi de valoarea de achiziţie a

obiectului, de riscurile ce intervin pe perioada închirierii de bază şi de posibilitatea de

a reînchiria ulterior bunul unui alt client. Mărimea ratei de leasing se determină ca

sumă fixă ce trebuie plătită lunar, semestrial sau anual, în mod anticipat (la

începutul perioadei) sau la sfârşitul perioadei de leasing. Dacă societatea de leasing

este de acord ca locatarul să plătească în avans un anumit număr de rate, atunci

194

vărsămintele efectuate de locatar vor înceta cu intervalul aferent, înainte de

încheierea contractului de leasing.

Elementele în funcţie de care se calculează rata de leasing/chiria, diferă de la o

formă de leasing la alta, de la o societate de leasing la alta şi conţin, de regulă:

- preţul real la care se achiziţionează bunul (cuprinde taxele vamale si TVA-ul dacă bunul este importat de o firmă românească), la care se adaugă cheltuielile de transport (sunt cuprinse în structura ratelor de leasing sau în cheltuielile de contractare/achiziţionare a bunului) şi alte cheltuieli aferente;

- valoarea reziduală a bunului (dacă nu este reglementată legal, ea va fi negociată de finanţator şi beneficiar);

- comisionul societăţii de leasing ce depinde de preţul echipamentului, dar şi de cheltuielile generale ale societăţii;

- durata locaţiei (influenţează cuantumul şi numărul ratelor de leasing);

- cuantumul amortizării echipamentului (pentru leasing-ul financiar va fi egal cu preţul de achiziţie al bunului), care prin aplicarea la cheltuielile de capital şi însumate, asigură recuperarea uzurii fizice a echipamentului;

- asigurarea pentru garanţie, furt, foc, pierdere, etc ( cheltuielile de asigurare le suportă beneficiarul, în mod direct � când finanţatorul face asigurarea bunului sau în mod indirect � când se regăsesc în valoarea finanţării);

- cheltuieli pentru achiziţionarea bunului (sunt cuprinse în structura cheltuielilor de capital sau în comisionul de gestiune; există societăţi de leasing care încasează aceste cheltuieli de achiziţie în avans, drept cheltuieli de contractare, fără a le include în structura ratelor de leasing), cheltuieli cu întreţinerea si reparaţiile (sunt suportate de proprietarul bunului şi apoi recuperate de beneficiar; activitatea de întreţinere şi reparaţii se realizează de societăţi specializate sau de furnizor - dacă beneficiarul realizează singur aceste activităţi, atunci ele nu sunt incluse în cuantumul ratelor de leasing) şi alte cheltuieli neprevăzute (reprezintă, în general aproximativ 5% din valoarea finanţării, ele fiind o garanţie pentru acoperirea unor posibile cheltuieli apărute ulterior şi dificil de cuantificat la momentul încheierii contractului de leasing);

- dobânda (este aplicată valorii finanţării, ea acoperă dobânda plătită de finanţator băncii sau creditorului respectiv), TVA-ul (se plăteşte de finanţator când achiziţionează bunul şi este recuperat prin cotele de TVA aferente ratelor de leasing plătite de beneficiar), profitul (variază de la un bun la altul, până la valoarea de 20%), comisionul de gestiune (este cuprins între 0,5% si 5% din preţul de achiziţie al bunului), rata de devalorizare a monedei (este luată în considerare de majoritatea firmelor de leasing, prin cuantificarea ratelor într-o valută forte - beneficiarul va plăti ratele de leasing la cursul oficial de schimb din ziua scadenţei).

Modul în care se calculează chiria diferă de la o societate de leasing la alta, iar

în cadrul aceleiaşi societăţi se poate diferenţia pe clase de bunuri.

În ţara noastră accesul la o finanţare în sistem leasing este condiţionată de

întocmirea dosarului de leasing şi de îndeplinirea condiţiilor de finanţare, după cum

urmează:

195

Dosarul de leasing

În vederea susţinerii unei solicitări de finanţare, dosarul ce trebuie întocmit

pentru persoane juridice trebuie să conţină următoarele documente:

! Solicitare de finanţare (formular tip)

! Actul constitutiv al societăţii (sau Statut şi contract de societate), precum şi toate actele adiţionale ;

! Certificatul de înmatriculare la Oficiul Registrul Comerţului şi cererile de înscriere de menţiuni, precum si codul fiscal al societăţii ;

! Acte oficiale prin care AGA sau CA numeşte persoana desemnată să administreze societatea (în condiţiile în care nu se specifică in actul constitutiv). Copie după actul de identitate al persoanei desemnate să semneze contractul de leasing ;

! Nota de prezentare a societăţii (obiect de activitate, nr. salariaţi, nr. de acţionari, spaţiul în care funcţionează etc.);

! Ultimele două bilanţuri anuale, însoţite de balanţele aferente (pe marginea cărora se efectuează analiza indicatorilor cuantificabili);

! Ultima balanţă de verificare analitică întocmită (pentru luna anterioară solicitării) ;

! Documente privind spaţiul în care se desfăşoară activitatea ;

! Copii ale ultimelor extrase de conturi curente şi conturi de împrumuturi; în cazul în care societatea are credite contractate se va prezenta o situaţie a acestora (curente, restante etc.);

! Contracte de desfacere a mărfurilor în derulare, precum şi cea mai recentă situaţie a creanţelor de încasat � dacă este cazul (se vor preciza din punct de vedere valoric creanţele ce depăşesc 180 zile).

! Situaţia cea mai recentă a datoriilor către bugetul statului (curente, restante) şi măsurile luate pentru achitarea acestora;

! În cazul finanţării de echipamente, utilaje, instalaţii etc. agentul economic va prezenta şi un plan de afaceri sau studiu de fezabilitate;

! În cazul finanţării clienţilor cetăţeni străini persoane fizice sau societăţi comerciale administrate de cetăţeni străini acestea vor prezenta copii după paşaport, viza de şedere în România, precum şi dovada domiciliului actual .

Condiţii pentru finanţare

In vederea finanţării unui contract de leasing, după depunerea dosarului de

finanţare, societatea de leasing analizează bonitatea clientului. Pentru ca o firmă să

fie admisă la finanţare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- în ultimele raportări contabile (bilanţ sau balanţă) societatea trebuie să înregistreze profit;

- cifra de afaceri pe ultimul an în curs trebuie să se cifreze la un nivel care să demonstreze faptul că societatea are activitate.

196

- nivelul datoriilor curente să se cifreze la o sumă ce poate fi acoperită în perioada următoare fie din creanţele societăţii, fie din activitatea ulterioară

Circuitul operaţiunii:

⇒ Clientul depune dosarul la societatea de leasing împreună cu solicitarea de finanţare în care este specificat bunul (bunurile), preţul de achiziţie şi furnizorul acestora.

⇒ După acceptarea ofertei de către client şi aprobarea solicitării de finanţare se semnează contractul de leasing şi clientul plăteşte avansul. Avansul este format din: procent din valoarea bunului, taxa de management, şi asigurarea pe primul an de contract. Totodată, utilizatorul va emite în favoarea locatorului bilete la ordin pentru fiecare rată scadentă. În funcţie de condiţiile de livrare a bunului de către furnizor societatea de leasing plăteşte către furnizor fie un avans din valoarea bunului, fie valoarea integrală a acestuia. Bunul va fi livrat către utilizator în funcţie de condiţiile furnizorului, la sediul societăţii de leasing sau în alt loc specificat de acesta.

⇒ La momentul livrării utilizatorul va mai plăti taxele necesare punerii in funcţiune (dacă este cazul) a bunului, taxele legate de înmatricularea în circulaţie sau taxe privind omologarea si indigenizarea bunurilor.

⇒ La datele scadente din contractul de leasing utilizatorul plăteşte rata în lei, în contul specificat de către societatea de leasing. În cazul în care, la data scadentă nu se achită contravaloarea ratei scadente, societatea de leasing va introduce la plata biletul la ordin aferent scadentei.

⇒ Pe toată durata contractului de leasing bunurile sunt asigurate prin poliţe de asigurare pentru toate riscurile.

⇒ După achitarea ultimei rate din contractul de leasing utilizatorul devine proprietarul bunului (bunurilor).

3.4.3 Formele de leasing. Implicaţiile fiscale ale leasing-ului în România

Pe măsura extinderii operaţiunilor de leasing suntem martorii unei diversificări

a acestora, prin conturarea unor forme specifice de organizare, comercializare şi

finanţare. Apariţia unor forme noi de leasing se datorează complexităţii tranzacţiilor

şi facilităţilor oferite de părţile participante la operaţiune. Astfel, o serie de criterii

riguroase s-au conturat pe parcursul utilizării leasingului. Departajarea formelor de

leasing se face în funcţie de anumite criterii, şi anume:

După calitatea utilizatorului bunului:

public dacă cel care beneficiază de finanţare este statul;

privat dacă utilizatorul este o firmă sau o persoană fizică.

197

D.p.v al obiectului contractului de leasing:

leasing mobiliar � clientul se adresează băncii sau firmei specializate

exprimându-şi interesul de a-şi procura un echipament în sistem de leasing. Firma

de leasing cumpără bunul şi apoi îl închiriază clientului. Creditul acordat

beneficiarului este garantat cu bunul în cauză;

leasing imobiliar � în acest caz, durata contractului este de 10 � 15 ani şi

cuantumul ratei de leasing este indexat în raport cu preţul construcţiilor. Leasing-ul

imobiliar se poate realiza în trei variante:

- după formula leasing-ului imobiliar;

- prin constituirea de către firma de leasing şi utilizator a unei societăţi civile imobiliare, cu personalitate juridică - societatea de leasing cumpără terenul şi execută construcţia, pe care o închiriază apoi utilizatorului. La expirarea duratei locaţiunii, locatarul exercită opţiunea de cumpărare ca şi în cazul leasing-ului imobiliar, dobândind astfel părţile sociale care aparţinuseră firmei de leasing în societatea civilă imobiliară;

- după formula lease-back, utilizatorul � proprietar al unui teren sau construcţii, îl vinde firmei de leasing de la care îl închiriază apoi, cu promisiunea de vânzare la sfârşitul contractului către proprietarul iniţial.

Poziţia furnizorului în contractul de închiriere sau după provenienţa

fondurilor:

leasing direct - formă care presupune încheierea unui contract direct între

furnizor şi beneficiar, furnizorul îndeplinind calitatea de finanţator; firmele mari au în

cadrul departamentului de vânzări, un serviciu care se ocupă de vânzările prin

leasing astfel, prin diversificarea ofertei, creşte numărul clienţilor şi, deci a

vânzărilor;

leasing indirect - formă care presupune existenţa societăţilor specializate de

leasing care preiau funcţia de finanţator (cumpăra de la furnizorul de echipamente)

şi le închiriază beneficiarului, asumându-şi toate riscurile ce decurg din operaţiunea

de leasing.

După apartenenţa părţilor:

leasing national/intern dacă părţile contractante sunt din aceeaşi ţară;

leasing international/extern când contractanţii sunt din state diferite - în acest

caz, o mare importanţă se acordă sistemului de impunere fiscală şi vamală.

198

Unii specialişti denumesc această formă de lessing ca leasing cross-border. În

practică sunt întâlnite două situaţii: importul şi exportul de leasing. Importul

presupune existenţa finanţatorului persoană juridică străină, iar exportul presupune

un utilizator persoană juridică de altă naţionalitate. Acest exemplu se raportează la

legislaţia românească. Astfel, leasing-ul cross-border poate să aibă ca obiect şi un

produs fabricat într-o altă ţară decât cea în care se găseşte finanţatorul, iar bunul să

fie livrat într-o terţă ţară. Cazul cel mai des întâlnit,este cel în care furnizorul este o

societate înmatriculată într-o altă ţară decât cea a utilizatorului sau

finanţatorului.este forma cea mai răspândită şi datorită faptului că nu ridică

probleme legislative sau fiscale deosebite. În România, operaţiunea este cel mai

adesea asimilată şi, uneori confundată cu leasing-ul intern, datorită simplităţii şi

similitudinilor existente între cele două operaţiuni.

Legislaţia în vigoare în România abordează oarecum diferit cele două variante

de leasing cross-border,ele fiind tratate totuşi, prin prisma singurului element

comun: termenul de închidere a unei operaţiuni de import temporar. Importul

bunurilor în baza unui contract de leasing cross-border beneficiază de facilităţi

fiscale unice în piaţa de leasing europeanş. Toate datoriile către statul român se

achită la finalul perioadei de leasing, la sfârşitul contractului, la valoarea reziduală,

ceea ce conduce la costuri scăzute pentru beneficiar. Valoarea reziduală apare

astfel, nu ca o valoare statistică, ci ca punct de plecare în orice contract de leasing.

Excepţie de la situaţia menţionată face taxa pe valoarea adăugată, care se achită

proporţional cu rata de leasing facturată. Exportul de bunuri în baza unui contract

de leasing cross-border se supune legilaţiei vamale, fiin legat şi în acest caz , de

termenul de închidere a operaţiunii propriu-zise; prin lege, acest termen este fixat la

maximum şapte ani, perioadă în care destinaţia bunului trebuie definitivată.

Raportul rata de leasing şi preţul de export

leasing financiar - presupune ca, societatea de leasing să recupereze preţul

de export, inclusiv costurile auxiliare (de exemplu: piese de schimb) de la prima

închiriere a bunului şi, să obţină şi un anumit profit. Prima perioadă de închiriere a

unui echipament se numeşte perioada de bază şi, de regulă, este mai scurtă decât

perioada de viaţă a acestuia. Se mai numeşte şi leasing complet achitat (full pay-out

199

leases) deoarece firma de leasing se aşteaptă să-şi acopere costurile achziţiei în

perioada de bayă din fondurile împrumutatului şi să realizeze profit.

Leasingul financiar prezintă, la rândul său, două variante:

- cu plata integrală, caz în care ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei de bază, societatea de leasing acoperă cheltuielile de producţie şi pe cele comerciale;

- cu plata parţială, presupune că la sfârşitul perioadei de închiriere se determină valoarea reziduală a echipamentului, beneficiarul (locatarul) plăteşte doar diferenţa dintre preţul de achiziţie şi valoarea reziduală, plus dobânzile aferente.

leasing-ul functional (operational) � în cazul acestei forme de leasing se

recuperează doar o parte din costuri în perioada de bază, ratele sunt mai mari,

termenul este mai scurt, decât în cazul leasingului fînanciar, iar riscul creşte datorită

uzurii morale a echipamentului. Este tipul de tranzacţie cel mai des utilizat datorită

facilităţilor pe care le oferă:

- posibilitatea rezilierii contractului;

- schimbarea echipamentului vechi cu unul nou, cu grad ridicat de tehnicitate, compatibil cu tehnologiile ultramoderne;

- închirieri pe termene foarte scurte de timp care corespund unor nevoi temporare;

- chirii mici în comparaţie cu leasingul financiar.

Acest tip de leasing mai este denumit şi �finanţare extrabilanţieră�, deoarece

obligaţia pentru plăţile viitoare ale chiriilor nu apare ca o datorie în bilanţul

locatarului.

Tabelul III.23 Elementele care diferenţiază leasing-ul financiar de cel operaţional

LEASING FINANCIAR LEASING OPERATIONAL

Rata de leasing reprezintă o cotă parte din suma finanţată plus dobânda aferentă finanţării prin leasing.

Rata de leasing reprezintă amortizarea lunară plus beneficiul societăţii de leasing.

Amortizarea se calculează şi se înregistrează de către utilizator.

Amortizarea se calculează şi se înregistrează de către locator.

Amortizarea şi dobânda sunt deductibile fiscal.

Rata de leasing este deductibilă integral.

Există opţiune de cumpărare. Nu există opţiune de cumpărare.

Valoarea reziduală este de maximum 50%. Valoarea reziduală este de minimum 50%.

Taxele vamale se calculează la valoarea reziduală.

200

Tabelul III.24 Structura ratei de leasing � leasingul financiar şi operaţional

LEASING FINANCIAR LEASING OPERATIONAL

Capital (cotă parte din valoarea de achiziţie a bunului)

Dobânda de leasing aferentă acestei cote părţi.

TVA aplicat la capital.

Chirie (amortizarea lunară calculată conform legislaţiei în vigoare, la care se adaugă un beneficiu).

TVA aplicat asupra întregii valori.

Implicaţiile fiscale ale leasing-ului în România

Din punct de vedere fiscal, implicaţiile leasing-ului sunt diferite în funcţie de

tipul de leasing:intern sau extern, operaţional sau financiar.

În cazul leasing-ului operaţional intern, locatorul va înregistra o cheltuială cu

amortizarea activului şi un venit aferent ratelor de leasing facturate utilizatorului, iar

beneficiarul va înregistra o cheltuială cu rata de leasing. De asemenea, locatorul va

colecta TVA calculat asupra întregii sume reprezentând rata de leasing, la scadenţa

acesteia.

În ceea ce priveşte leasing-ul financiar intern, beneficiarul va recunoaşte

activul în bilanţul său, urmând a-l supune amortizării pe baza duratei normale de

viaţă, recunoscând astfel cheltuieli deductibile cu amortizarea. În plus, beneficiarul

va recunoaşte şi cheltuieli cu dobânzile facturate. În acelaşi timp, locatorul va

recunoaşte drept venituri impozabile valoarea dobânzilor aferente ratelor de leasing

facturate. Din punct de vedere al TVA, implicaţiile sunt asemănătoare cu cele ce

apar în cazul leasing-ului operaţional, cu excepţia faptului că dobânzile la leasing-ul

financiar sunt excluse din baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată.

În cazul leasing-ului extern, referindu-ne aici la situaţia în care locatorul este

o persoană juridică nerezidentă, în timp ce beneficiarul este o persoană juridică

rezidentă, trebuie preciztat că sistemul de aplicare a TVA este diferit de cel al

leasing-ului intern. Astfel, deşi locatorul nu emite facturi cu TVA, taxa se datorează

de către beneficiarul român la cota de 19%. În cazul în care beneficiarul nu este

plătitor de TVA, taxa se va achita de către beneficiar până la data de 25 a lunii

următoare lunii în care se face plata ratei de leasing. În cazul în care beneficiarul

este înregistrat ca plătitor de TVA, el se va autoimpune, în sensul înregistrării atât a

TVA colectat, cât şi deductibil, în decontul aferent lunii în care se face plata ratei de

201

leasing. De asemenea, utilizatorul va trebui să reţină şi să vireze la bugetul statului

impozitul pe venitul nerezidenţilor. Astfel, conform legii interne, în cazul contractelor

de leasing financiar, utilizatorul va reţine 10% din dobânda facturată de societatea

de leasing, în timp ce în cazul leasing-ului operaţional, va reţine 15% din întreaga

valoare a ratelor de leasing (dacă marja de profit nu e menţionată distinct în

factură) sau 15% din marja de profit, în cazul în care aceasta este menţionată

distinct în factură. Cotele menţionate pot fi reduse în cazuil aplicării anumitor

convenţii bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu alte state.

Indiferent de tipul contractului de leasing (intern sau extern, financiar sau

operaţional), la introducerea în România a bunurilor străine care fac obiectul unui

contract de leasing, nu se aplică taxe vamale, TVA, accizeetc. În cazul în care

utilizatorul îşi exercită opţiunea de cumpărare prevăzută în contractul de leasing,

aceste drepturi de import vor fi achitate de utilizator la valoarea reziduală a bunului,

care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare.

De asemenea, în funcţie de tipul activului ce face obiectul contractului de

leasing, se plătesc o serie de taxe:

- taxe de timbru în cazul activelor care sunt supuse autentificării prin notariat;

- taxe locale diferite în funcţie de activul supus leasing-ului: vehicule, clădir, construcţii speciale;

- timbru social de 1% aplicat în cazul vehicolelor noi achiziţionate, cu o capacitate cilindrică mai mare de 2000 cmc.

Exemplu:

Obiectul contractului de leasing este un echipament a cărui valoare este de 10.000 euro, cu o durată utilă de viaţă de 5 ani. Contractul este încheiat pe o perioadă de 24 luni, avansul este de 1.000 euro. Dobânda este de 10% pe an. Valoarea reziduală este de 20% din valoarea echipamentului. Taxele vamale sunt de 10%. Pe perioada contractului de leasing, gradul de îndatorare al firmei este pozitiv (mai mic decât 1). Calculul ratei de leasing

Valoarea echipamentului 10.000 euro Avansul 1.000 euro Valoarea finanţată 9.000 euro Valoarea reziduală 2.000 euro Dobânda lunară 0,80% Perioada de leasing (luni) 24

202

Rata lunară de leasing 338 euro

Implicaţii pentru locator Anul 1 Anul 2

Venituri din dobânzi 718 384 TVA colectat 823 697

Implicaţii pentru utilizator

Cheltuieli cu dobânzile 718 384

Cheltuieli cu amortizările 2.000 2.000

TVA deductibil 823 697

Taxa vamală calculată la valoarea reziduală 200

TVA deductibil aferent valorii reziduale 380

Incidenţa semnificativă a fiscalităţii asupra activităţii agenţilor economici

impune acestora găsirea unor mijloace de diminuare a impactului fiscal asupra

veniturilor investitorilor. În acest contex, leasing-ul operaţional poate fi o soluţie în

ceea ce priveşte achiziţionarea de echipamente, autovehicule etc. Principalul

argument îl reprezintă compatibilizarea cash flow-ului cu cheltuielile deductibile

astfel încât profitul obţinut de companie să fie acoperit în mod satisfăcător de

lichidităţile firmei. Din păcate, principalul obstacol în extinderea ofertelor de leasing

operaţional este insuficienta clarificare legală a acestui tip de leasing, ceea ce

conduce la interpretări contrarii între agenţii economici şi organele de control fiscal

ale statului cu efectele binecunoscute, defavorabile agenţilor economici.

Conţinutul ratelor de leasing:

leasing brut (full pay-out leasing) este forma prin care în chirie se include

pe lângă preţul de vânzare şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii; uneori

furnizorul asigură instruirea şi specializarea personalului beneficiarului, atât pentru

asigurarea unei exploatări corespunzătoare a echipamentului, cât şi în scopul

consolidării relaţiilor cu beneficiarul;

leasing net (non-full pay-out leasing), aceasta formă conţine numai preţul de

export al echipamentului de închiriat şi profitul.

Termenul de închiriere:

leasing pe termen lung presupune ca durata de închiriere să fie de cel puţin 8

ani şi prezintă facilitatea ca după o jumătate din perioada prevăzută în contract,

locatarul are posibilitatea achiziţionării bunului respectiv la un preţ calculat în funcţie

de ratele plătite;

203

leasing pe termen mediu, în acest caz durata de închiriere este redusă la 3-5

ani, perioadă cu închirieri succesive sau mai multor beneficiari;

leasing pe termen scurt � când bunul închiriat trece printr-un şir de contracte

succesive, pe termene scurte (pînă la un an).

Tehnici specifice de realizare

lease – back (sale and lease-back) constă în vânzarea de către o firmă a unui

mijloc fix aflat în patrimoniul său şi luarea simultană în leasing a echipamentului

astfel vândut de către proprietarul iniţial, fără să aibă loc transferul fizic al bunului..

De asemenea tranzacţia presupune, de cele mai multe ori, reachiziţionarea bunului

la sfârşitul contractului de leasing de către proprietarul iniţial (utilizatorul din

contractul de leasing). Astfel, această, operaţiune cuprinde, de fapt, două tranzacţii

comerciale separate: o vânzare şi o operaţiune de leasing, părţile implicate în

această tranzacţie fiind, pe de o parte, proprietarul bunului care va avea dreptul să

reachiziţioneze bunul la sfârşitul contractului de leasing şi, pe de altă parte, firma de

leasing care cumpără bunul şi îl oferă concomitent în leasing proprietarului său

iniţial. În practică, operaţiunea de sale and lease-back este o modalitate rapidă de

finanţare a activităţii unei firme şi totodată un instrument de creditare mai simplu şi

mai convenabil în comparaţie cu un împrumut bancar, care necesită furnizarea unor

garanţii suplimentare faţă de bunul care face obiectul tranzacţiei de leasing. De

asemenea, operaţiunea oferă un avantaj operaţional semnificativ, întrucât permite

continuarea activităţii utilizatorului fără întreruperi în fluxul tehnologic, doarece nu

are loc transferul fiztic al bunului. Conform legislaţiei fiscale din România, această

operaţiune oferă avantaje dacă societatea care vinde mijlocul fix a înregistrat până

în momentul vânzării o pierdere fiscală care urmează a se prescrie în anul respectiv

şi care se �utilizează� astfel prin înregistrarea unor venituri din vânzarea activului.

Exemplu:

Preţul de vânzare al bunului este de 30 miliarde lei şi este egal cu valoarea sa contabilă netă la momentul vânzării către societatea de leasing. Bunul obiect al tranzacţiei este un echipament a cărui perioadă de viaţă rămasă este 3 ani. Momentul vânzării echipamentului şi al preluării imediate în leasing îl constituie sfârşitul anului. Valoarea finanţată a contractului de leasing financiar este egală cu valoarea de vânzare a echipamentului: 30 miliarde lei.

Dobânda este de 35% pe an. Plăţile de leasing (rata şi dobânda) sunt constante şi în sumă de 16.251.947 mii lei

fiecare.

204

Valoarea reziduală reprezintă 20% din valoarea de vânzare. Utilizatorul îşi va amortiza echipamentul pe perioada de leasing, după metoda liniară

(nu au fost luate în considerare facilităţile fiscale aplicabile investiţiilor ăn mijloace fixe care fac obiectul operaţiunilor de leasing financiar conform legii privind impozitul pe profit în vigoare):

Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 TOTAL

Venituri 30.000.000 - - - -

cu dobânzile, deductibile

Cheltuieli

cu amortizarea

-

amortizarea până la sf. anuului

10.500.000

10.000.000

8.486.818

10.000.000

5.769.023

10.000.000

24.755.841

30.000.000

deductibilă TVA

colectată

- 5.700.000

1.092.870

-

1.475.374

-

3.131.756

-

5.700.000

5.700.000

Impact asupra impozitului pe profit de plată

7.500.000 (2.625.000) (2.121.705) (1.442.256) 1.311.040

Implicaţii asupra TVA de plată

5.700.000 (1.092.870) (1.475.374) (3.131.756) -

Sales and lease-back reprezintă o soluţie de finanţare pentru multe societăţi

de stat şi private care deţin mijloace fixe de mare valoare dar care sunt slab

capitalizate. Până în prezent, însă, acest tip de leasing nu a fost foarte folosit pe

piaţa românească. Pe de o parte, conceptul a fost nouşi a trebuit să treacă o

anumită perioadă de timp pentru a fi înţeles şi acceptat. În plus, băncile şi

companiile de leasing s-au concentrat pe promovarea leasing-ului şi mai puţin pe

promovarea acestui produs derivat. Pe de altă parte, concurenţa din ce în ce mai

mare pe piaţa de leasing precum şi creşterea previzionată a acestei pieţe conduc la

speranţa utilizării mai mari a sales and lease-back şi în România.

time - sharing, apariţia acestei forme de leasing s-a datorat uzurii rapide

înregistrată de unele echipamente de calcul, cât şi costului ridicat al acestor

echipamente. Caracteristic este închirierea în timpi partajaţi, adică simultan mai

mulţi utilizatori, ceea ce face ca rata acestei forme de leasing să fie mult mai mică

decât cea stabilită în mod normal; în ultimii anii s-a recurs la acest tip de leasing în

cazul avioanelor şi automobilelor, dar şi în turism (case de vacanţă, moteluri etc.

Sunt vândute sau închiriate în leasing pentru o perioadă anumită în fiecare an � de

obicei, două săptămâni � pentru un anumit număr de ani sau � în cazul vânzării �

pentru totdeauna);

205

master leasing (leasing de containere) este o formă de leasing a cărei

apariţie o datorăm cărăuşilor sau expeditorilor de mărfuri, care nu mai sunt nevoiţi

să cumpere containerele, ci le pot închiria; poate fi pe un anumit termen (term

lease), pe călătorie (trip lease) sau contracte complexe (master lease system);

leasing experimental, acesta are ca obiectiv promovarea vânzării produselor

prin închirierea acestora pe perioade scurte de timp, urmând ca după expirarea

acestei durate, beneficiarul să poată opta pentru achiziţionarea sau restituirea

bunului, în funcţie de compatibilitatea acestuia cu cerinţele pentru care a fost

utilizat;

leverage leasing reprezintă o operaţiune de leasing prin care locatorul

�strânge fonduri� pentru a le investi în echipamente, împrumutând o parte

importantă din preţul de cumpărare de la un creditor. Creditorul va împrumuta

sumele fără posibilitatea de recurs. Aceasta tranzacţie implică cel puţin trei părţi:

locatorul, locatarul şi creditorul pe termen lung, iar investiţia netă a locatorului

scade în timpul primilor ani şi creşte în ultima parte a perioadei de leasing. Deci,

creditul este garantat prin ipotecarea echipamentului şi prin angajamentul de plată

al ratelor.

venture leasing (concept apărut la sfârşitul anilor �80) reprezintă o combinaţie

între flexibilitatea leasing-ului tradiţional şi capitalul de risc, o modalitate de a

furniza o finanţare sigură a echipamentului operaţional necesar companiilor nou

înfiinţate , fără a epuiza capitalul total.

Companiile nou înfiinţate care oferă perspective de dezvoltare, sprijinite de

investitorii venture (care investesc în schimbul unei participări în companie), au

început să fie finanţate de firmele de venture leasing pentru achiziţia de

echipamente. Atât locatorii venture cât şi investitorii venture privesc companiile

antreprenoriale ţinând cont de potenţialul lor şi nu ca bancherii sau locatorii

tradiţionali, ţinând cont de stabilitatea veniturilor existente. Locatorii venture

finanţează astfel echipamentul de bază pentru companii de înaltă tehnologie

(calculatoare, sisteme de telecomunicaţii, aparatură de testare şi măsurare,

echipament de laborator şi de birou). În schimbul finanţării de leasing, locatorul

venture primeşte redevenţele lunare de leasing, valoarea reziduală a echpamentelor

206

şi dreptul de a achiziţiona acţiuni ale companiei la un preţ prestabilit (garanţiile în

acţiuni), dacă sunt scoase la vânzare.

Companiile de venture leasing lucrează, de cele mai multe ori, cu investitorii

venture pentru a identifica companii bine poziţionate în sectoarele aflate în

dezvoltare. De obicei, obţinerea capitalului venture este o condiţie obligatorie pentru

a obţine o finanţare venture leasing. Totuşi, spre deosebire de investitorii venture,

locatorii venture au un rol strict consultativ în portofolilul companiei şi, de obicei, nu

se implică în conducerea executivă. Finanţarea venture capital este o finanţare

directă, investitorii implicându-se strategic în managementul companiei. Aceasta

este şi cauza pentru care, în multe ţări, investitorii venture au posibilităţi limitate de

a investi în mai multe companii dintr-o singură industrie. Echipamentul achiziţionat

în sistem venture leasing este cuprins într-un sistem de leasing unitar, reglementat

printr-un master leasing agreement. Deşi, echipamentul este cumpărat de la mai

mulţi producători, condiţiile generale impuse sunt similare, iar termenii pentru

fiecare tip de echiipament sunt determinaţi în funcţie de programele specifice, care,

includ şi termenii şi condiţiile contractului de master leasing.

Venture leasing-ul este o activitate cu un grad mare de risc, de aceea, e

posibil ca redevenţele să fie mult mai mari decât în cazul leasing-ului tradfiţional.

Clauzele pre-contractuale prevăd un bonus de risc, ca parte integrantă a

contractului, pentru a compensa eventualele pierderi ale locatorului în cazul încetării

plăţilor. În plus, cele mai multe contracte stipuleză garanţii care permit locatorului să

cumpere pachetul de acţiuni al utilizatorului. Pe lângă o serie de avantaje financiare,

practicarea venture leaing-ului presupune riscuri pe care nu orice societate de

leasing poate să şi le asume. Cadrul economic instabil, legislaţia deficitară şi

atitudinea refractară a bănciolor finanţatoare sunt motivele pentru care acest tip de

servicu nu a fost încă adoptat în ţara noastră.

leasing and buy-back (cumpără-înapoi); sistemul buy-back are două

componente:una care se referă la acoperirea riscului, iar a doua trade-in legată de

tranzacţionarea bunurilor pe piaţa second-hand. Astfel, buy-back-ul este într-o primă

fază, angajamentul furnizorului de a răscumpăra la o valoare prestabilită , în cazul

unor defaulturi, bunurile de la finanţatori (firme de leasing, bănci sau alte instituţii

care au credittat achiziţia acestora). În a doua fază, buy-back-ul apare ca un sistem

de vânzare ăn care furnizorul va răscumpăra bunurile folosite de la finanţator dar şi

207

de la persoanele fizice sau companiile care deţin echipamente la mâna a doua.

Condiţia esenţială este ca, valoarea bunului vechi să constituie avansul pentru o

nouă tranzacţie. Componenta trade-in oferă astfel, posibilitatea finanţatorului să îşi

înlocuiască echipamentele vechi (calculatoare, autovehicole, utilaje industriale etc)

cu altele noi, mai performante. În cazul bunurilor care fac obiectul unui contract de

leasing, buy-back-ul presupune ca, după cel puţin un an de la încheierea

contractului de leasing. Clientul să poată înapoia bunul finanţatorului şi să finalizeze

contractul de leasing cu recalcularea dobănzii. Astfel, valoarea bunului respectiv

poate constitui un avans pentru achiziţionarea în regim de leasing a unui alt bun,

diferenţa de preţ urmând a se plăti în rate lunare.

Cel mai important pion în derularea operaţiunilor de buy-back este

producătorulsau distribuitorul, singurul în măsură să-şi asume responsabilitatea

valorificării bunului pe piaţa secundară, deoarece el cunoaşte cel mai bine bunul şi

piaţa de desfacere.

În România, sistemul de buy-back nu s-a dezvoltat datorită dificultăţilor

legate de revalorificarea bunurilor pe piaţa secundară. Ultraspecializarea

echipamentelor dublată de valoarea mare a acestora reprezintă principalele cauze

ale slabei dezvoltări a pieţei second-hand. Pentru moment, segmentul auto este

singurul domeniu în care buy-back-ul se bucură de succes. Existenţa pe piaţa

românească a câtorva producători şi dealeri care oferă buy-back a trezit interesul

utilizatorilor care, fie că vor să-şi schimbe autoturismele vechi cu altele noi, fie că

vor să-şi achiziţioneze autoturisme second-hand. Astfel, majoritatea contractelor de

leasing încheiate cu marile companii prevăd reînnoirea parcului auto printr-un sistem

buy-back. De asemenea, sistemul oferă siguranţă celor care îşi achiziţionează o

maşină second-hand şi care beneficiază astfel de o perioadă de garanţie.

De exemplu, introducerea sistemului buy-back de către Daewoo Automobile

România, în septembrie 2001, a avut scopul de a varia sistemele de vânzare către

clienţii existenţi şi atragerea de noi clienţi care, din motive financiare, nu pot

achiziţiona o maşină nouă. Prin acest nou sistem, a apărut posibilitatea că, în

momentul în care un posesor al unui autoturism Daewoo uzat doreşte să-şi cumpere

unul nou, să se poată adresa direct dealerului, care va prelua maşina veche,

oferindu-i în schimb o maşină nouă, în baza unui nou contract, preţul maşinii vachi

constituin avansul pentru noul contract. Revalorificarea maşinii vechi estre sarcina

208

dealerului care, după recondiţionare, o scoate din nou la vânzare. Astfel,

buy-back-ul reprezintă o posibilitate de creştere a vânzărilor de automobile Daewoo.

În afară de aceste avantaje evidente, sistemul buy-back reprezintă o

modaliate eficientă de fidelizare a clienţilor şi de consolidare a unui parteneriat pe

termen lung între furnizor, finanţator şi utilizator.

Tabelul III.25 Criteriile de clasificare a operaţiunilor de leasing

TIPUL OPERATIUNILOR DE LEASING

Leasing public După tipul utilizatorului Leasing privat Leasing mobiliar D.p.v al obiectului contractului de leasing Leasing imobiliar Leasind direct După provenienţa fondurilor Leasing indirect Leasing intern După apartenenţa părţilor Leasing extern Leasing operaţional Raportul dintre rata de leasing

şi preţul bunului Leasing financiar Leasing brut Conţinutul ratelor de leasing Leasing net Leasing pe termen scurt Leasing pe termen mediu Termenul de închiriere

Leasing pe termen lung Lease-back Time-sharing Master leasing Leasing experimental Leverage leasing Venture leasing

Tehnici specifice de realizare

Leasing and buy-back

3.4.4 Determinarea fluxurilor de numerar generate de operaţiunile de leasing

Pentru determinarea fluxurilor de numerar generate de o operaţiune de

leasing se folosesc modele matematice pentru a cuantifica rezultatele obţinute prin

decizia de finanţare a operaţiunii respective.

Propunere de model matematic clasic

Operaţiunea de leasing este o operaţiune complexă, în care există o serie de

date stabilite contractual şi altele care se află sub influenţa hazardului:

- chiria totală a operaţiunii de leasing - este cunoscută;

209

- valoarea reziduală (VR) a operaţiunii de leasing - cunoscută ; - cash-flow-urile (CF) degajate din operaţiunile de leasing - necunoscute;. - chiria - o constantă;

Astfel, se defineşte o variabilă aleatoare Cfi, care conferă printr-o funcţie de

repartiţie, fiecărui cash-flow posibil a se realiza, o anumită probabilitate de apariţie.

Cash flow anul I:

P1nCf1n

... P12 P11

... Cf12 Cf11:1CF

����������

Cash flow în anul n:

Pnn Cfnn

... Pn2 Pn1... Cfn2 Cfn1

:nCF

cu: ∑=

=n

kPnk

1

1

Cash flow anul II:

P2n

Cf2n

... P22 P21... Cf22 Cf21

:2CF

S-a definit astfel, faptul că, valoarea cash-flow-ului poate fi prognozată anual. Pentru a putea interpreta situaţiile economice, se va folosi:

∑=

⋅=n

kPkCfCFnM

1)(

∑=

⋅+−=n

kPkCFMCFCFMCFCFD

1

222 ]))(()(2)[()(

∑ ∑ ∑= = =

+⋅⋅−=n

k

n

k

n

kPkCFMCFMPkCFPkCFCFD

1 1 1

222 )]([)(2[)(

PkCFMCFMCFMCFMCFD 222 )]([)()(2)()( +⋅−=

)()]([)( 222 CFMCFMCFD −=

Abaterea medie pătratică: )(2 CFDD =

Se defineşte funcţia sintetică: F(CF) = M(CFn) - CFchirie - CFvaloare reziduală.

Singura necunoscută este M(CFn),care poate lua mai multe valori .

Valoarea minimă pe care o va putea lua M(SF) = Chirie + Valoare reziduală.

Cu cât M(CF) > Chiria + Valoare reziduală, situaţia proiectului va fi mai bună.

Dacă pornim de la interpretarea fenomenului folosind repartiţia normală cu gradul maxim de abatere de 3D, atunci:

f(x) = (M(Cfn)-3D) - C chiria - C valoarea reziduală (în cazul pesimist)

f(x) = (M(CF)+3D) - C chiria reziduală (în cazul optimist)

unde: C valoare reziduală = valoarea reziduală cunoscută şi C chirie = chiria cunoscută.

Riscul de nerealizare se defineşte prin dispersia variabilei:

∑=

⋅−=n

kPkCFMCFnCFD

1

22 )]([)(

210

Propunere de model matematic raţional

În acest caz, se porneşte de la o altă abordare a operaţiunii de leasing,

încercându-se realizarea pe cât posibil a unei legături la nivelul eforturilor suportate

de utilizator între cash-flow, valoarea reziduală şi chiria plătită.

Dacă se porneşte de la interpretarea pură a fenomenului, se poate oncluziona

că exista trei planuri de interpretare a operaţiunii:

- planul 1: valoarea reziduală - chirie; - planul 2: cash-flow - valoare reziduală; - planul 3: chirie - cash-flow.

Planul 1 prezintă legătura dintre valoarea reziduală şi chirie. În acest caz,

putem concluziona că o dată cu creşterea chiriei, valoarea absolută a VR trebuie

să se micşoreze într-un comportament raţional, chiria fiind alcătuită din: marja

profit a firmei, dobânda pentru capitalul avansat, amortizare şi alte cheltuieli ale

firmei. Creşterea acesteia fără micşorarea valorii reziduale ar însemna obţinerea

unui supraprofit de către firma de leasing, însă fără o justificare economică.

Pentru a încuraja achiziţionarea, valoarea reziduală trebuie sa fie mică. O valoare

reziduală ridicată în mod artificial îl va putea face pe utilizator să renunţe la

achiziţionarea bunului, ideal pentru societatea de leasing fiind închirierea bunului

pentru a-şi diminua riscul activităţii economice.

unde : α - coeficientul unghiular al cuantificării efortului depus de firmă. Cu cât valoarea sa este mai mare, efortul societăţii comerciale este mai mic la un nivel dat al chiriei şi al valorii reziduale. VR - valoarea reziduală a bunului, la finalul perioadei de derulare a contractului. CF - cash-flow.

În situaţia în care, există o primă taxă de leasing plătită într-un cuantum ridicat, de 20%-50% din valoarea bunului, într-un comportament logic ar trebui ca ratele şi valoarea reziduală să fie cu atât mai mici (în sume relative),cu cât taxa plătită în sume relative este mai mare. Există cazuri când taxa de leasing poate fi egală cu valoarea reziduală. După cum se observă, prima redevenţă este exprimată în valori relative.

211

Planul 2 dezvoltă relaţia potenţiala dintre cash-flow şi valoarea reziduală. Este

o relaţie indirectă, care apare ca urmare a posibilităţii suportării de care client a unor

costuri ridicate generate de cash-flow-urilor mari. Ţinând cont de caracterul

pragmatic al cash-flow-ului, nu se poate ţine cont de această relaţie în momentul

încheierii contractului. Totuşi, un cash-flow ridicat diminuează eforturile făcute de

firma pentru susţinerea contractului de leasing.

Planul 3 este de asemenea, un plan mai mult ipotetic. El prezintă legătura

indirectă dintre cash-flow şi chiria plătită, o legătură ce se dezvoltă în funcţie de

posibilitatea clienţilor de a suporta chiria plătită. Cu cât valoarea cash-flow-ului va fi

mai mare, cu atât firma va putea suporta mai uşor valoarea chiriei; în caz invers,

efortul făcut de firma va fi mai mare.

Aceste modele matematice fac parte dintr-o abordare teoretică, pură, în

condiţiile unui mediu economic normal. Ele nu ţin cont de existenţa unor neajunsuri

legislative din cadrul sistemului economic la un moment dat şi nici de gradul de

dezvoltare al pieţei în acest domeniu. Cunoaşterea şi înţelegerea lor reprezintă însă,

un atu în modelarea deciziei financiare.

Astfel, un rol de cuantificare a legăturii care exista între cash-flow si costuri, îl are coeficientul α, care ne arata, cu cât valoarea sa este mai mica ,rezulta un efort financiar mai mare. La valori constante ale VR şi ale chiriei, cu cât Cf scade, unghiul este mai mic. Mărimea unghiului o putem determina din triunghiul MOP folosind funcţiile trigonometrice.

212

3.4.5 Avantajele şi riscurile leasing-ului. Ierarhia factorilor care determină opţiunea pentru leasing

Apariţia unor noi riscuri în sfera producţiei şi în cea a comercializării au

generat în ultimele decenii abordări noi ale pieţelor interne şi internaţionale, acestea

reflectând imperativele adaptării la un mediu economic complex şi dinamic. Astfel, în

contextul diversificării formelor de promovare şi comercializare în special pe pieţele

externe, a apărut şi s-a extins leasing-ul, tehnică ce reuneşte finanţarea, producţia şi

comercializarea, ca etape distincte ale aceleiaşi afaceri economice sau le integrează,

fiind dificilă departajarea netă a acestora.

Leasing-ul este soluţia ce permite depăşirea dificultăţilor generate de un

mediu economic necorespunzător - finanţări limitate si scumpe, birocraţia sistemului

bancar - şi permite firmelor obţinerea dreptului de folosinţă, cu eforturi financiare

iniţiale minime, asupra unor maşini, utilaje, echipamente tehnologice ce le permite

creşterea productivităţii, rentabilizarea activităţii, ceea ce conduce la creşterea

profitului.

Creşterea ponderii sectorului privat în România, creşterea mediului

concurenţial în care activează firmele/agenţii economici a determinat o mult mai

atentă şi judicioasă organizare a resurselor financiare şi direcţionarea lor către cât

mai multe sectoare de activitate. În acest fel, leasing-ul a devenit un instrument de

finanţare din ce în ce mai folosit, avantajele acestuia, în comparaţie cu alte modalităţi

de finanţare a achiziţionării de mijloace fixe, promovând-ul ca un factor important al

creşterii economice la nivel global.

În aprecierea cât mai complexă a conţinutului operaţiunilor de leasing, trebuie

să avem în vedere atât avantajele, cât şi limitele sale pentru partenerii la acest tip de

tranzacţie.

Managementul resurselor financiare - în condiţiile derulării unui program

de investiţii, resursele financiare proprii ale firmei pot fi îndreptate către finanţarea

mai multor proiecte simultan. Totodată, alegerea leasing-ului ca opţiune pentru

finanţarea achiziţionării de mijloace fixe, permite economisirea unei părţi a fondurilor

proprii şi utilizarea acestora pentru investiţii în pregătirea personalului, marketing si

publicitate, etc. Astfel, activul respectiv este închiriat şi utilizat în baza cesiunii

dreptului de folosinţă, iar apoi este cumpărat la valoarea reziduală, utilizatorul iniţial

213

devine proprietar în finalul operaţiunii. În acest mod, se economiseşte în faza iniţială

capitalul propriu, plata unui avans nefiind obligatorie la toate companiile de leasing.

Aşa cum am menţionat, aceste fonduri pot fi folosite la alte cheltuieli sau investiţii;

de asemenea, existenţa disponibilităţilor conduce la rezultate financiare mai bune,

ajutând la posibilitatea obţinerii unor credite clasice.

Managementul taxelor si exploatarea facilitatilor la import - prin

achiziţionarea unui bun în sistem de finanţare leasing, compania poate folosi

facilităţile acordate de legislaţie legate de deductibilitatea plăţilor de leasing, conform

tipului contractului de leasing: amortizare, dobânda, asigurare în cazul leasing-ului

financiar sau întreaga rată de leasing în cazul leasing-ului operaţional. De asemenea,

în cazul în care bunul achiziţionat provine din import, acesta este exceptat de la plata

tuturor obligaţiilor de import pe perioada derulării contractului de leasing, acestea

urmând a fi achitate, la sfârşitul contractului, având ca bază de impunere 20% din

valoare de intrare a bunului.

Flexibilitatea graficului de plati - în derularea unui contract de leasing,

există posibilitatea negocierii graficului plăţilor în funcţie de specificul activităţii

companiei, sezonalitatea industriei, permiţând menţinerea unui cash - flow real

pozitiv. Se poate stabili o perioadă de plată mai lungă (rezultând o reducere a

ratelor) şi/sau un scadenţar al plăţilor mai flexibil (in funcţie de alte plăţi planificate,

corelate cu cash-flow); impozite mai mici (costurile leasing-ului sunt cheltuieli

deductibile care reduc venitul impozabil - avantajul în privinţa impozitării se poate

observa comparând deducerile din leasing cu deducerile din amortizare care apar la

cumpărarea bunului); utilizatorul este protejat din punct de vedere al inflaţiei

deoarece bunul achiziţionat poate fi folosit imediat; mărimea constantă a chiriei

facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor; în acelaşi timp, modalitatea de

garantare poate fi adaptată situaţiei şi necesităţilor fiecărui client.

Substituirea creditului bancar - procedurile de obţinere a unei finanţări în

sistem leasing sunt, de cele mai multe ori, mult mai simple şi mai accesibile unei

categorii mult mai largi de clienţi, decât în cazul solicitării unui credit bancar (în acest

fel se evită restricţii financiare care ar apărea la un credit - leasingul foarte rar

necesită existenţa unor provizioane care să restricţioneze pe viitor alte operaţii

financiare; în schimb, un contract de credit, în general, presupune restricţii asupra

214

posibilităţii beneficiarului de a obţine alte împrumuturi). De asemenea, leasing-ul

oferă condiţii mai bune de creditare decât în cazul unui credit obişnuit, finanţatorul

poate fi găsit mai uşor pentru leasing decât pentru obţinerea de fonduri în vederea

achiziţionării unui anumit bun. Un motiv este acela că la leasing titlul de proprietate

asupra bunului îl are finanţatorul, astfel încât neplata ratelor scadente duce la

cedarea bunului de către utilizator.

Utilizarea celor mai performante echipamente - durata de închiriere poate

fi astfel stabilită încât afacerea să fie dotată permanent cu echipamentele cele mai

moderne şi cu cel mai bun randament. Pentru afacerile în care schimbările rapide de

tehnologie sau noutăţile sunt frecvente, leasing-ul permite minimizarea costurilor de

achiziţie a echipamentului care se va învechi în scurt timp. Multe companii de leasing

oferă opţiuni de up-grade sau taxe pentru terminarea contractului înainte de termen.

Asistenţa tehnică este oferită deseori de societăţile de leasing, care dispun de servicii

specializate; astfel se elimină costurile importante determinate de mentenanţă. Deşi

costul acestui serviciu este de regulă inclus în plata ratelor, cel puţin se evită

problema găsirii personalului calificat şi a unor costuri de reparaţie neprevăzute. În

plus, un proprietar care este familiarizat cu echipamentul respectiv poate reduce

semnificativ "timpul mort" al echipamentului care apare datorită defecţiunilor. Se pot

include în contractul de leasing clauze "cancel and return" care înseamnă

reîmprospătarea tehnologiilor prin înnoirea sau schimbarea echipamentelor închiriate

în leasing chiar în timpul perioadei de valabilitate a contractului.

Leasing-ul poate fi considerat si o forma de privatizare, ce prezintă

avantaje atât pentru stat - se conservă temporar proprietatea asupra agenţilor

economici respectivi, putând fi definitiv privatizaţi după ce clientul şi-a dovedit

calităţile manageriale - cât şi pentru clienţii respectivi, putând astfel să fie atraşi în

această acţiune, manageri capabili care neavând capital, nu s-ar fi putut angrena în

asemenea afaceri. De exemplu, în Polonia o soluţie de privatizare constă în oferirea

salariaţilor a activelor firmei în regim de leasing; plata se face 20% la semnarea

contractului şi restul în rate, însă transferul efectiv de proprietate nu are loc înainte

de doi ani de la definitivarea acordului.

Dacă în România, leasing-ul este apreciat şi utilizat datorită facilităţilor fiscale,

pe plan internaţional, clasamentul factorilor care decid opţiunea pentru

215

leasing a suferit unele modificări. Astfel, un studiu elaborat de National Business

Institute (NBI) din SUA indică o nouă ierarhie pentru care se alege leasing-ul:

⇒ pe primul loc se situează fluxul de numerar cu o pondere de 41% - explicaţia

rezidă din importanţa pe care o are fluxul de numerar în luarea oricărei decizii

investiţionale, din acest punct de vedere leasing-ul oferind un avantaj major

comparativ cu cumpărarea directă a unui activ. Astfel, investitorul nu îşi

mobilizează deodată fondurile proprii pentru achiziţionarea acelui activ, ci va plăti

ratele de leasing în timp. Fluxul său de numerar nu va fi influenţat negativ, în

momentul achiziţionării activului, cu toată valoarea acestuia, ci în timp, treptat, pe

măsura plăţilor de leasing;

⇒ locul al doilea este ocupat de uzura morala cu o pondere de 18% - care se

datorează faptului că, profitul este generat, în general, de utilizarea

echipamentului. Clienţii care deţin un echipament cu o vechime de peste doi-trei

ani poot să îl reînnoiască, leasing-ul oferind această posibilitate;

⇒ cerintele financiare mai putin restrictive � cu o pondere de 10% - reprezintă un

motiv important pentru cei ce aleg leasing-ul; băncile, spre deosebire de

societăţile de leasing care sunt mult mai maleabile, preferă să lucreze cu sume

mari pentru care solicită garanţii solide, toate acestea după o serie de analize

riguroase care, de asemenea, necesită mult timp;

⇒ firmele de leasing sunt mult mai flexibile decât bancile (cu o pondere 10%), se

datorează faptului că firmele de leasing sunt familiarizate cu echipamentele, unele

dintre ele acţionând pe nişe strict specializate, inaccesibile altor firme de leasing;

⇒ deductibilitatea unor cheltuieli (cu o pondere de doar 8%) reflectă importanţa

scăzută pe care o are acest factor în decizia de utilizare a lfinanţării prin leasing.

Specialiştii consideră că o explicaţie pentru clasarea pe ultimul loc a acestui factor

în SUA este legată de existenţa unei legislaţii fiscale stabile, de neutralitatea

fiscală a leasing-ului, comparativ cu achiziţionarea directă a unui activ, precum şi

de o înţelegere mai bună a metodelor de finanţare de către investitori.

În România, aşa cum am mai precizat, mulţi investitori aleg leasing-ul ca

metodă de finanţare în principal, datorită facilităţilor fiscale aplicabile în privinţa

taxelor vamale şi TVA-ului, precum şi datorită deductibilităţii cheltuielilor aferente.

Odată cu trecerea la o etapă superioară de dezvoltare a leasing-ului şi stabilizarea

216

legislaţiei fiscale, se prevede şi în ţara noastră o modificare a ierarhiei factorilor care

influenţează alegerea leasing-ului, în sensul scăderii importanţei deductibilităţii

cheltuielilor.

Leasing-ul comportă şi anumite riscuri:

- costul general - cel mai mare dezavantaj este acela al costurilor pe timpul perioadei

de utilizare al bunului care sunt mai mari decât dacă bunul ar fi fost cumpărat.

Aceasta este o realitate deoarece plăţile de leasing trebuie să compenseze

proprietarul nu numai pentru costurile de achiziţie şi finanţare, ci şi pentru riscul

asumat de acesta prin deţinerea bunului. În estimarea diferenţei efective de cost

între leasing şi cumpărare este recomandată o analiză a cash-ului vehiculat. Adeseori

leasing-ul este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea pentru o astfel

de operaţiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii

rentabile.

- nu există interesul utilizatorului - plăţile ratelor nu stabilesc o relaţie de proprietate

asupra bunului. Cu alte cuvinte, la sfârşitul perioadei de leasing clientul nu posedă un

bun tangibil ca rezultat al plăţilor, ceea ce l-ar dezavantaja dacă valoarea reziduală ar

fi fost subestimată iniţial. O cale de a rezolva aceste probleme este prevederea unei

opţiuni de cumpărare a bunului la sfârşitul perioadei de leasing; este eficient numai

în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing pe toată

perioada de închiriere. Odată ce contractul de leasing a fost semnat, clientul se

angajează să plătească ratele pentru întreaga perioadă, chiar dacă nu foloseşte

efectiv bunul; multe contracte de leasing exclud posibilitatea rezilierii sau impun plata

unor penalităţi piperate în cazul rezilierii.

Generalizarea operaţiunilor de leasing a echipamentelor a fost spectaculoasă

în ultimii zece ani. De exemplu, în momentul de faţă companiile de leasing cumpără

aproximativ 50% din totalul noilor aeronave vândute în toată lumea. Dacă acum zece

ani prea puţini cunoşteau semnificaţia termenului "leasing", în prezent, în Statele

Unite un autovehicul din trei achiziţionate sunt în regim de leasing, iar numărul lor

creşte în fiecare an. Producătorii, ca şi societăţile financiare, prezintă consumatorilor

programe de leasing care să le asigure vânzările pe perioade determinate.

Leasing-ul accentuează tendinţa modernă a capitalismului de a face o

disociere între cei care deţin capitalul şi cei care folosesc în mod activ acest capital.

De asemenea, schimbă percepţia asupra concepţiei tradiţionale de proprietate şi

217

afectează mitul proprietăţii în planul doctrinelor economice. Prin utilizarea fondurilor

pentru plata furnizorilor de bunuri, se încurajează indirect producţia de bunuri mobile

şi construirea de imobile. Fondurile sindicalizate din contractele de leasing pot atrage

capitalul de pe piaţă şi să-l direcţioneze pentru investiţii; astfel leasing-ul se

dovedeşte un mijloc de vitalizare a economiilor decapitalizate. Pe de altă parte,

operaţiunea de leasing este complementară sistemului bancar, prin emiterea de

acţiuni sau alte titluri de valoare care atrag fondurile de la populaţie şi le fac

disponibile pentru societăţile de leasing.

Operaţiunile de leasing pe plan mondial au o impresionantă rată anuală a

creşterii, de aproximativ 25%, aceasta fiind o dinamică poate unică în economia

mondială. Principalul factor de creştere a volumului operaţiunilor de leasing l-a

constituit cererea acută de tehnică de calcul şi informatică, mijloace de transport şi

echipamente de telecomunicaţii, la care s-a adăugat menţinerea la nivel înalt a cererii

de utilaje cu valori mari: industriale şi de construcţii, avioane, aparatură medicală. De

asemenea, leasing-ul separă riscurile şi avantajele proprietăţii bunurilor de la cei care

le folosesc efectiv şi le manevrează.

Conform Corporatiei Financiare Internationale (IFC – International Finance

Corporation) leasing-ul este crucial pentru ţările cu economie în tranziţie spre

economia de piaţă. Aceasta deoarece experienţa a demonstrat că leasing-ul poate fi

o sursă semnificativă de finanţare pentru firmele mici care doresc să investească în

echipamente. Succesul leasing-ului este datorat în mare măsură simplităţii

tranzacţiei. Deoarece compania de leasing rămâne proprietara activului, tranzacţiile

de leasing în general necesită un mediu de reglementări mai puţin riguros decât

acela al creditelor bancare. Deseori, leasing-ul nu impune existenţa altor garanţii în

afară de securitatea activului închiriat în leasing şi permite proceduri mai simple de

reintrare în posesie, deoarece proprietatea activului rămâne la compania de leasing.

Din perspectiva companiei de leasing, proprietatea asupra activului conferă o

securitate puternică acestei operaţiuni. Aceasta determină utilizarea dedicată a

fondurilor: utilizatorul achiziţionează echipamentul direct de la furnizor, astfel încât

compania de leasing nu poate folosi fondurile pentru alte destinaţii. Documentaţia

relativ simplă permite companiilor de leasing să ajungă în mod eficient la vânzări de

valori impresionante.

218

În unele legislaţii, reglementările băncii centrale favorizează companiile locale

de leasing, permiţându-le deducerea accelerată a amortizărilor. Astfel, prin controlul

asupra creditului, statul poate interveni în dezvoltarea economică, încurajând

anumite investiţii. Şi în ţara noastră, leasing-ul oferă posibilitatea realizării investiţiilor

mari chiar şi de societăţile care nu dispun de resursele financiare necesare, dar care

au posibilităţi reale de dezvoltare (costuri reduse ale capitalului, reducerea eforturilor

financiare ale societăţii, reducerea si amânarea achitării taxelor vamale pentru

bunurile importate etc).

3.4.6 Leasing-ul în Europa

LEASEUROPE – European Federation of Equipment Leasing Companies

Associations (Federatia europeana a asociatiilor companiilor de leasing), organizaţia

care reprezintă industria leasing-ului în Europa, a fost înfiinţată în 1973 şi are sediul

în Belgia; este un organism din care fac parte 30 de asociaţii naţionale de leasing şi

aproximativ 1350 firme de leasing. Ea reprezintă interesele membrilor săi în discuţiile

cu Uniunea Europeană şi alte instituţii internaţionale. În anul 2001, firmele de leasing

membre LEASEUROPE au investit peste 188 miliarde de euro (dintr-un total de 193

miliarde de euro), în contracte având ca obiect bunuri imobiliare şi echipamente şi se

aflau în derulare contracte de peste 412 miliarde euro. Criteriul principal de acceptare

ca membru al acestei organizaţii îl constituie, pe lângă plata cotizaţiei anuale de până

la 8.000 euro, aplicare în cadrul propriilor organizaţii naţionale a regulilor elaborate

de Leaseurope.

Tabelul III.26 Ţările membre Leaseurope

TARI MEMBRE LEASEUROPE

Austria Grecia Portugalia

Belgia Irlanda România

Cipru Italia Rusia

Cehia Lituania Slovacia

Danemarca Luxemburg Slovenia

Elveţia Marea Britanie Spania

Estonia Maroc Suedia

Finlanda Norvegia Turcia

Franţa Olanda Ungaria

Germania Polonia

219

3.4.6.1 Prezentare generală

În perioada 1994 � 2002, operaţiunile de leasing s-au dezvoltat, înregistrând

un ritm mediu anual de creştere de 11% şi însumând o valoare de peste 199 miliarde

euro (şi o creştere în termeni reali de 3,43% comparativ cu anul 2001). Astfel,

leasing-ul a fost sectorul economic cu cele mai bune rezultate. Totuşi, deşi sectorul

leasing-ului a înregistrat rezultate mai bune decât cele ale economiei în ansamblu, şi

în acest sector s-au făcut simţite efectele descreşterii economice generale.

Figura III.28 Valoarea operaţiunilor de leasing în Europa (1994 � 2002)

Sursa: �Leasing in Europe� � Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen Mc Grow � Hill Book Company, 2003

Însă, acest trend pozitiv pe ansamblu, cunoaşte discrepanţe însemnate din

punct de vedere al situaţiei pe ţări. Astfel, în 2001, şase ţări (Marea Britanie, Austria,

Danemarca, Polonia şi Turcia) au înregistrat o scădere a pieţei, alte şase ţări

(Slovacia, Ungaria, Norvegia, Olanda, Suedia şi Italia) au avut o rată de creştere de

peste 20%. Anul 2001 a adus o mai mare variaţie a rezultatelor înregistrate pe ţări,

comparativ cu anul 2000.

0

50

100

150

200

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Figura III.29 Volumul operatiunilor de leasing in Europa - repartitie geografica (2002) -

22%

18%

19%13%

9%7%

7% 5%

Germania

UK & Irlanda

Italia

Franta

Europa de Est

Tarile Medit

Benelux& Elvetia

Scandinavia

Sursa: �Leasing in Europe� � Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, Mc Grow � Hill Book Company, 2003

220

Din analiza acestui grafic putem vedea că, în anul 2002, patru ţări: Franţa,

Italia, Germania şi Marea Britanie au deţinut aproximativ 72% din totalul

operaţiunilor de leasing din Europa.

De regulă, operaţiunile de leasing se clasifică, în funcţie de obiectul tranzacţiei

respectiv, bunuri imobiliare şi echipament. Astfel, în 2002 operaţiunile de leasing care

au avut ca obiect bunuri imobile au însumat peste 39 miliarde euro (cu 18% mai

mult decât în 2001), iar cele care au avut ca obiect echipamente au rămas aproape

neschimbate, însumând peste 160 miliarde euro (cu 0,45% mai mult decât în 2001).

Aceste două activităţi sunt exemplificate în cele ce urmează.

În categoria echipamentelor, automobilele au avut ponderea cea mai mare:

33% în 2002. Acestea sunt urmate de: maşini şi echipamente industriale (25%),

mijloace de transport rutier (19%), calculatoare (12%) şi vapoare, avioane, vagoane

şi material rulant (4%). După cum reiese din graficul prezentat în continuare, aceste

date, într-o situaţie de ansamblu pentru Europa prezintă o altă repartiţie dacă se face

o analiză la nivel naţional şi regional.

Foarte interesantă este analiza pe tipuri de clienţi, care arată că leasing-ul a

început să fie folosit de toate tipurile de clienţi. De exemplu, o creştere considerabilă

a fost înregistrată în sectorul privat şi cel al serviciilor, precum şi în sectorul

industrial, construcţii şi industria prelucrătoare. Aceste sectoare deţin 50% şi

respectiv 31% din totalul operaţiunilor noi de leasing în 2002. După cum se observă,

Figura III.30 Analiza pe ţări a tipurilor de echipamente închiriate în sistem leasing - 2002

Altele

Vapoare, avioane, vagoane şi mat. rulant

Automobile Vehicule de transp. rutier

Computere şI aparatura de birou

Echip. şi utilaje ind.

D � Germania ; UK � Marea Britanie ; F � Franţa ; I � Italia ; EE � Europa de Est: Austria, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Turcia; Med. (zona mediteraneeană): Spania, Portugalia şi Maroc; Benelux & Switz. (B & CH): Belgia, Luxemburg, Olanda şi Elveţia; Scandinavia (Scan.): Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia.

Sursa: �Leasing in Europe� - Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, McGrow � Hill Book Company, 2003

221

ponderea sectorului public în calitate de beneficiar al unor echipamente în sistem

leasing este destul de scăzută (4,9%), cu excepţia unor ţări ca Finlanda (21,6%) şi

Suedia (17,1%).

Dacă ne referim la durata contractelor de leasing de echipamente observăm

din graficul de mai jos că, aproximativ 77% din contractele de leasing încheiate în

diferite ţări din Europa, au o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani (cu excepţia României:

18%).

Figura III.31 Analiza pe clienţi a operaţiunilor de leasingcare au ca obiect echipamente � 2002 (mld. euro)

Agricultură, ind. forestieră şi de pescuit Industrie şi construcţii

Sectorul serviciilor private

Sectorul serviciilor publice

Cosumatori individuali

Sursa: �Leasing in Europe� - Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, McGrow � Hill Book Company, 2003

Figura III.32 Situaţia contractelor de leasing de echipamente în funcţie de durata lor - 2002

D � Germania ; UK � Marea Britanie ; F � Franţa ; I � Italia ; EE � Europa de Est: Austria, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Turcia; Med. (zona mediteraneeană): Spania, Portugalia şi Maroc; Benelux & Switz. (B & CH): Belgia, Luxemburg, Olanda şi Elveţia; Scandinavia (Scan.): Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia.

Sursa: �Leasing in Europe� - Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, McGrow � Hill Book Company, 2003

222

Comparativ cu anul 2001, numărul contractelor de leasing încheiate pe o

perioadă mai mare de 10 ani, a scăzut cu peste 58%.

Bunurile imobiliare contactate în sistem leasing, în anul 2002 au deţinut o

pondere de 19,6% din total. Totuşi, la nivel naţional, această pondere variază de la

sub 1% în Finlanda, România, Suedia, Slovacia şi marea Britanie la peste 46% în

Italia.

Figura III.33 Situaţia contractelor de leasing de echipamente cu o durată > 10 ani în 2001 şi 2002

Figura III.34 Volumul tranzacţiilor de leasing (mobiliar şi imobiliar) în 2002

miliarde euro

Bunuri imobiliare Echipamente

D � Germania ; UK � Marea Britanie ; F � Franţa ; I � Italia ; EE � Europa de Est: Austria, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Turcia; Med. (zona mediteraneeană): Spania, Portugalia şi Maroc; Benelux & Switz. (B & CH): Belgia, Luxemburg, Olanda şi Elveţia; Scandinavia (Scan.): Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia.

Sursa: �Leasing in Europe� - Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, McGrow � Hill Book Company, 2003

223

Când discutăm despre aceste discrepanţe la nivel naţional, trebuie avut în

vedere şi faptul că aceste cifre reflectă de fapt, prezenţa sau absenţa firmelor de

leasing în acest domeniu în cadrul asociaţiilor naţionale, ce furnizează aceste date

pentru Leaseurope.

La fel ca şi în cazul echipamentelor, putem analiza situaţia contractelor de

leasing de bunuri imobiliare în funcţie de tipul sau destinaţia acestora. În acest

context, cea mai mare pondere o au clădirile industriale şi cele destinate birourilor

precum şi spaţiile comerciale care împreună însumează aproape 83% din total.

Contrar acestei rate de creştere de peste 20% în 2002, ponderea deţinută de

sectorul hotelier şi de agrement, precum şi de serviciile publice a rămas destul de

modestă. În sectorul serviciilor publice, ţări ca Finlanda (38%) sau Olanda ((32%)

rămân nişte excepţii pentru acest segment, care are o pondere de doar 3% în totalul

contractelor de leasing imobiliar.

Sursa: �Leasing in Europe� - Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, McGrow � Hill Book Company, 2003

Figura III.35 Ponderea pe tipuri de clădiri în total operaţiuni de leasing imobiliar în 2001 şi 2002

Altele Clădiri publice Hoteluri Clădiri pt. birouri Spaţii de desfacere Clădiri industriale

224

Comparativ cu 2001, ponderea contractelor de lesing primar (la prima

închiriere) cu o perioadă cuprinsă între 8 şi 16 ani s-a dublat în 2002. Contractele cu

scadenţe mai mari de 20 de ani, sunt încheiate în Elveţia, Germania şi Polonia.

Pentru a sublinia importanţa pe care o au activităţile de leasing atât la nivel

naţional cât şi europeean, putem ilustra prin rata de penetrare a leasing-ului,

respectiv proporţia activelor finanţate în sistem leasing din totalul investiţiilor

(formarea capitalului naţional brut fixat, mai puţin investiţia proprietarilor în locuinţe).

Tabelul III.27 Rata de penetrare a leasing-ului în câteva ţări din Uniunea Europeană

TARI SECTORUL DE LEASING ÎN 2002

Austria 13,7%

Belgia 9,8%

Danemarca 9,1%

Finlanda 4,7%

Franţa 16,7%

Germania 11,9%

Italia 16,0%

Olanda 6,3%

Portugalia 10,1%

Spania 6,6%

Suedia 13,1%

Marea Britanie 14,6%

RATA DE PENETRARE 12,5%

Figura III.36 Ponderea contractelor de leasing imobiliar (la prima închiriere) în funcţie de durata lor (2002)

> 20 ani 16 � 20 ani 8 � 16 ani <= 8 ani

Sursa: �Leasing in Europe� - Leaseurope în colaborare cu Arthur Andersen, McGrow � Hill Book Company, 2003

225

Pe baza datelor disponibile pentru 12 ţări din Europa, s-a estimat rata medie

de penetrare pentru industria leasing-ului la 12,5%. După cum reiese şi din tabel,

ţările în care industria leasing-ului este mai bine implantată şi cunoaşte o dezvoltare

continuă sunt: Franţa (16,7%), Italia (16%) şi Marea Britanie (14,6%). La polul opus

se află: Belgia (9,8%), Danemarca (9,1%), Finlanda (4,7%), Olanda (6,3%) şi

Spania (6,6%).

Amploarea tot mai mare pe care o cunosc operaţiunile de leasing în Europa,

atestă faptul că leasing-ul a devenit o importantă sursă de fonduri, în special pentru

întreprinderile mici şi mijlocii dar şi pentru întreprinderile cu venituri mici dar care au

posibilităţi mari de dezvoltare a propriilor afaceri.

3.4.6.2 Analiza situaţiei leasing-ului în România. ASLR. ALB

Piaţa de leasing a cunoscut o evoluţie spectaculoasă începând cu anul

1994, anul înfiinţării primei societăţi de leasing din România: Romlease SA. În

România activează circa 200 de fireme de leasing, 35 dintre acestea fiind reunite în

Asociatia Societatilor de Leasing din România (ASLR). În 2003, piaţa delimitată de

asociaţia de profil avea o reprezentativitate de 60% pentru întreaga activitate de

finanţare prin leasing în România. O idee despre cum era structurată, anul trecut,

piaţa de leasing din România poate fi oferită de ponderea în cadrul ASLR a diferitelor

tipuri de societăţi: firme de leasing afiliate unor bănci � 20% (ponderea a scăzut în

2004), firme de leasing afiliate unor producători sau furnizori de produse � 15%,

firme de leasing independente � 65%. Această structură a condus la diferenţe între

serviciile de leasing oferite, care oscilau în funcţie de strategia fiecărei companii, a

concepţiei în privinţa riscului, a structurii unei tranzacţii. Rezultatul îl constituie

diferenţele de preţ pentru serviciile oferite, dar şi disponibilitate şi flexibilitate în

procesul de tranzacţionare.

În 2001, leasing-ul a fost unul dintre cele mai dinamice sectoare ale economiei

româneşti, volumul contractelor fiind evaluat la aproape 1 miliard de euro. Cu toate

că, în 2002, piaţa totală de leasing nu a reuşit să se menţină la acelaşi nivel, 2003 a

fost anul relansării, volumul bunurilor tranzacţionate prin leasing depăşind 1,4

miliarde euro, în creştere cu 56% faţă de anul 2002; specialiştii sunt optimişti,

prognozând un potenţial estimat la peste 4 miliarde euro. Această evoluţie poate fi

226

explicată prin prisma mai multor factori: creşterea numărului de membri � 17 în

2000, 28 în 2001, 31 în 2002, 35 în 2003 -, dezvoltarea pieţei de leasing în general,

creşterea numărului de contracte � 6160 în 1998, 8746 în 1999, 7854 în 2000, 14991

în 2001, 36093 în 2002, 34.027 în 2003 � precum şi, înţelegerea de către clienţi a

importanţei tranzacţiilor în leasing.

Datele arată o creştere susţinută în perioada 1998-2003, singura excepţie este

anul 2002, în care valoarea totală a bunurilor finanţate în leasing a scăzut cu 6% faţă

de anul precedent. În interval analizat, valoarea totală a bunurilor finanţate în

leasing, realizate de societăţile din afara ASLR este estimativă, neexistân încă o bază

de raportare unitară a participanţilor la piaţă. Cert este un lucru, şi acela că, noua

organizaţie de profil, Asociatia de Leasing Bancara, care reuneşte companiile afiliate

băncilor, a găsit soluţia de a se raporta la aceleaşi unităţi de măsură. Raportările

ASLR, demonstrează că, începând cu anul 1998, volumul tranzacţiilor încheiate de

membrii ASLR a crescut, la sfârşitul anului 2003, înregistrându-se o valoare a

bunurilor finanţate în leasing, de aproximativ 0,67 miliarde euro, respectiv o valoare

totală a contractelor de circa 1,42 miliarde euro.

În România au apărut deja caracteristici ce nu se regăsesc decât la pieţele

mature, acestea fiind, în general, caracterizate de fuzun şi achiziţii, consolidări,

competiţie intensă, transferarea accentului pe valoarea adăugată a produsului. Cu

toate acestea, România are nevoie încă de reglementări, în timp ce pieţele cu

adevărat mature (Australia, Marea Britanie, SUA etc) au ajuns în satdiul în care se

autoreglementează. Potrivit experţilor ASLR, ciclul operaţiunii de leasing constă în

şase etape: închiriere, lesing financiar simplu, leasing financiar creativ, leasing

operaţional, apaiţia de produse noi şi maturitatea. La ora actuală, piaţa autohtonă se

plasează între a patra şi a cincea fază de dezvoltare. A patra treaptă este caracteriztă

de competiţie crescută, de apariţia de cereri din partea companiilor multinaţionale,

de dezvoltarea pieţelor secundare şi de modificarea standardelor de contabilitate,

toate acestea, regăsindu-se în prezent, în modul de funcţionare a pieţei de leasing

din ţara noastră. A cincea fază de dezvoltare, care începe să se facă simţită, este cea

în care se lansează produse noi.

227

Figura III.37 Dinamica pieţei de leasing în România în perioada 1998 � 2003 (mil euro)

0200400600800

100012001400

1998 1999 2000 2001 2002 2003

0100200300400500600700800900

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Soc. membre ASLRSoc. nemembre ASLR

Sursa: ASLR

Tabelul III.28 Dinamica pieţei de leasing în perioada 1998 - 2004

1998 1999 2000 2001 2002 2003 primele 5 luni 2004

Societăţi membre ASLR 128,5 202,9 340 587,6 624,1 850 322

Societăţi nemembre ASLR n.a n.a 82,2 374,4 275,7 550 285

TOTAL - - 422,2 962 899,8 1400 607

Sursa: ASLR

Cei mai importanţi clienţi ai firmelor de leasing, au fost şi sunt în continuare,

persoanele juridice. În anul 2003, valoarea bunurilor finanţate în leasing pentru

persoane juridice a reprezentat aproximativ 77,83% din total piaţă, restul, de

22,17% fiind reprezentat de persoanele fizice. În anul 2002, valoarea bunurilor

finanţate în leasing pentru persoane juridice a fost de 86,6% din total piaţă, restul,

de aproximativ 13,4%, fiind consecinţa opţiunii clienţilor persoane fizice.

228

22,17%

77,83%

0,00% 20,00% 40,00% 60,00% 80,00% 100,00%

120,00%

Contr. pers. jurid. Contr. pers. fiz.

Sursa: ASLR

Din situaţia contractelor încheiate cu persoane juridice în comparaţie cu anul

2002, raportat la total piaţă (în funcţie de valoarea bunurilor finanţate şi de numărul

contractelor) rezultă că leasing-ul financiar continuă să reprezinte principala direcţie

de derulare a contractelor. Pe fondul majorării cu 42% a bunurilor finanţate în

sistem leasing şi cu 37% a numărului de contracte,leasing-ul financiar păstrează 94-

95% din total, ca valoare. Dacă, în anul 2002, aproximativ 70% din numărul

contractelor de leasing erau de tip financiar, în 2003, ponderea contractelor de

leasing financiar s-a majorat cu peste 93%.

85,20%

14,80%

Nr. contr. pers. jurid.Nr. contr. pers. fiz.

Figura III.39 Structura contractelor de leasing financiar pe tipuri de clienţi (2002)

Figura III.38 Structura contractelor de leasing pe tipuri de clienţi în 2003

Sursa: Info Leasing 2002-2003, Anuarul pieţei de leasing din România

229

97,20%

2,80%

Nr. contr. pers. juridNr. contr. pers. fiz.

Din datele raportate de membrii ASLR, rezultă că, la sfârşitul anului 2002,

numărul clienţilor asociaţiei era de 15.843. dintre aceştia, 90,7% aveau încheiate

contracte de leasing financiar, iar 8,3% contracte de leasing operaţional.

Figura III.41 Leasing intern vs. leasing extern în 2002

0,00%

20,00%

40,00%

60,00%

80,00%

100,00%

Leasing internLeasing extern

Cel mai important segment al pieţei de leasing continuă să fie cel al

autovehiculelor, deţinând 2/3 din piaţă, respectiv 75,3% (deşi ponderea acestuia s-a

redus în 2002). De menţionat că a crescut ponderea segmentului autovehiculelor

comerciale (> 7 tone) şi al autobuzelor, în detrimentulu celui al autoturismelor. Se

observă însă, că segmentul echipamentelor, care ocupă locul al doilea, a înregistrat

în 2002 o creştere de 4% faţă de anul 2001, cu o pondere de peste 10,6% din

totalul pieţei membrilor ASLR. Pe poziţia a treia se menţin utilajele agricole (5,9%),

echipamentele medicale (1,9%) urmate de birotică (1,4%).

Figura III.40 Structura contractelor de leasing operaţional pe tipuri de clienţi (2002)

Contractele de leasing intern au reprezentat 94,3%, în timp ce contrasctele de leasing extern (cross-border) doar 5,7%. (2002)

Sursa: Info Leasing 2002-2003, Anuarul pieţei de leasing din România

Sursa: Info Leasing 2002-2003, Anuarul pieţei de leasing din România

230

76%

6%

11%1% 6%

autovehiculeutilaj agricolechipamentebiroticăaltele

Tabelul III.29 Structura contractelor de leasing în funcţie de obiectul contractului, în 2002 şi 2003

Structura cotractelor de leasing (ASLR) în funcţie de obiectul contractului

% din total-2003 % din total-2002

Autovehicule 87,84 75,3

Autoturisme 56,25 33,7

Autoutilitare

Vehicule comerciale

Autobuze

31,59 41,6

Echipamente industriale 5,90 10,06

Echipamee agricole 2,32 6,4

Avioane/Vapoare 0,03

Material rulant -căi ferate 0,02

Altele (birotică, tehnică medicală) 2,19 7,4

Imobiliare-office 1,60 0,84

Imobiliare-rezidenţial 0,10

Sursa: ASLR

Pe ansamblu, după obiectul contractului de leasing, fiecare dinre categorii a

înregistrat o creştere semnificativă. Astfel, pe poziţia a doua se situează

echipamentele industriale (poziţie deţinută şi în anii precedenţi � 10,06% în 2002),

Figura III.42 Împărţirea pieţei de leasing în funcţie de obiectul contractelor încheiate de membrii ASLR în 2002

Sursa: Info Leasing 2002-2003, Anuarul pieţei de leasing din România

231

cu o pondere de 5,90% din totalul pieţei membrilor ASLR. Pe poziţia a treia sunt

echipamentele agricole, cu un nivel de 2,32%. Se constată o creştere a activităţii de

leasing pe segentul imobiliar (office � rezidenţial), care a avut un nivel de 1,70%,

faţă de 0,84% în 2002.

Tabelul III.30 Situaţia finanţărilor în leasing pe segmentul auto (2002)

Finanţările pe segmentul auto � 2002

COMPANIE Val tot. a contr.

(mii euro) Val. contr. auto (mii euro)

Pond. finanţărilor auto în val. tot. a contr.

Afin România 49.549 47.400,5 95,66%

Auto Italia 13.427 10.887 81,08%

BCR Leasing 54.869 43.641 79,53%

Direct Leasing 2.491 1.727,58 69,35%

Dunărea Leasing 13.228 10.235 77,37%

Interleasing Tg-Mureş 487 248,1 50,94%

International Leasing 16.216,3 10.177 62,76%

Midal Leasing 863,2 428,99 49,70%

Moldo Leasing 1.435,7 712,2 49,61%

Rădăcini Leasing 659 448 67,98%

RCI Leasing România 21.823 21.822,5 99,99%

România Leasing 2.317 1.391,09 60,04%

Romstal Leasing 25.471 11.991,91 47,08%

TBI Leasing 9.641 6.583 69,58%

Ţiriac Leasing 36.580 28.828 78,81%

Top Leasing 831 428 51,50%

Total Leasing 2.630,2 1.308,2 49,75%

Volksbank Leasing Romania

65.512 64.886 99,04%

Sursa: Piaţa financiară, Suplimentul FINLEASING iul-aug 2004 Segmentul auto cuprinde: autoturisme, autoutilitare, autovehicule

comerciale, autobuze

Piaţa auto a crescut constant în ultimii 14 ani, conform statisticilor Institutului

Naţional de Statistică (INS) şi a Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor de

Automobile (APIA). Vânzările de autoturisme noi pe piaţa românească au fost, la

nivelul anului 2002, de 88.804 unităţi, în creştere cu 23,1% faţă de anul 2001. Piaţa

auto românească a suferit fluctuaţii majore în ultimii ani. Astfel, anul 1998 a fost un

232

an record pentru piaţa naţională de autovehicule, cu un volum total de 143.00

bucăţi, în următorii doi ani piaţa a scăzut puternic, astfel că, la sfârşitul anului 2000,

se înregistra o piaţî auto care nu mai era decât jumîtate din cea ce fusese în anul de

vârf � 59% pentru vehicule noi şi 52% dacă socotim piaţa totală ce include şi

autovehiculele second-hand, care au fost lovite mai puternic, începând cu 2001,

trendul s-a inversat: după doi ani în care economia românească a avut o tendinţă de

scădere, vânzările de autovehicule au început să crească.

Perioada 2001 � 2003 a reprezentat o reorientare clară a tendinţelor pieţei

auto şi putem spune acum că piaţa este stabilă, iar rezultatele pentru 2004 sunt

bune. O contribuţie semnificativă la creşterea vânzărilor de automobile şi la

consolidarea pieţei auto a avut-o, fără îndoială, sistemul de achiziţie în leasing.

Cu toate aceste rezultate bune, industria leasing-ului este reglementată de o

legislaţie care lasă loc pentru interpretări. De exemplu, confuziile dintre leasing-ul

operaţional şi cel financiar, lasă loc abuzurilor şi are implicaţii asupra bugetelor

socităţilor de leasing. Într-un contract de leasing operaţional cheltuielile sunt mai

mari decât într-un contract de leasing financiar, pentru că, în cel operaţional

facturezi o chirie. La leasing-ul financiar, cheltuielile îmbracă forma unei cote de

amortizare, plus o dobândă de 10 � 14%. Diferenţa intre cele două este cheltuială

nedeductibilă.

Pincipalele surse disponibile firmelor de leasing sunt băncile, urmate de

acţionari şi fondurile de investiţii. De altfel, atragerea surselor de finanţare a

activităţii, reprezintă una din principalele dificultăţi înregistrate de societăţile de

leasing. O nouă sursă o reprezintă atragerea de fonduri de pe piaţa de capital prin

emiterea de obligaţiuni (trei firme membre ASLR au recurs deja la această metodă).

Asociatia de leasing bancara – ALB este o organizaţie non-profit, înfiinţată în

aprilie 2004, în scopul sprijinirii dezvoltării pieţei de leasing din România, în baza unui

cadru legal coerent şi profesional. Poate face parte din asociaţie, orice companie de

leasing înfiinţată conform legii din România şi care are un capital social de 500.000

euro. Până în prezent, s�au înscris: Alpha Leasing, BRD Sogelease, Finans Leasing,

HVB Leasing, Piraeus Leasing, Raiffeisen Leasing, UniCreditLeasing şi Volksbank

Leasing. Societăţile membre ALB au finanţat în primele şase luni ale anului 2004,

achiziţii de bunuri în valoare de 257,1 milioane de euro, nivel apropiat , pe ansamblu,

de cel din anul trecut, respectiv 286 milioane euro, ceea ce denotă o creştere extrem

233

de rapidă a pieţei.

Sursa: ALB

Din totalul contractelor încheiate de membrii asociaţiei, în prima parte a anului

2004, 99,54% reprezintă finanţări pentru sectorul privat, restul fiind acordate

sectorului public.

96,33%

0,46%3,21%

corporate retail public

Sursa: ALB

257286

H1 2004 2003

mill

ion

euro

257286

H1 2004 2003

mill

ion

euro

Figura III.43 Valoaea contractelor de leasing încheiate de membrii ALB în 2003 şi semestrul I din 2004 (mil. euro)

Figura III.44 Situaţia contractelor de leasing (ALB) pe tip de client (sem I 2004)

234

Sectorul persoanelor juridice a dominat piaţa, cu o pondere de 96,33%,

persoanele fizice având o cotă de doar 3,21%.

Cea mai mare parte a contractelor, 67% a vizat bunuri provenite din import.

Sursa: ALB

O clasificare a contractelor de leasing în funcţie de perioada de timp, indică

fptul că 54,6% intre acestea au o durată de 1 � 3 ani, circa 38% între 3 şi 5 ani, iar

6,65% au o scadenţă mai mare de 5 ani.

54,60%38,75%

6,65%

1-3 years3-5 years> 5 years

Sursa: ALB

Intern33%

Import67%

Intern33%

Import67%

Figura III.45 Situaţia contractelor de leasing (ALB) în funcţie de provenienţa bunului (sem I 2004)

Figura III.45 Situaţia contractelor de leasing (ALB) în funcţie de scadenţă (sem I 2004)

235

Structura finanţărilor oferite de membrii ALB este aproximativ aceeaşi cu cea

a întregii pieţe: 3% în sectorul imobiliar, 28% pntru echipamente şi 69% pentru

achiziţionarea de vehicule. Deşi leasing-ul continuă să fie pentru mulţi sinonim cu

finanţarea pentru achiziţionarea de autovehicule, iar reglementările lasă loc

interpretărilor, actorii leasing-ului ştiu că se află în faţa unei pieţe cu un potenţial

enorm, pe care semnele prezentului îl confirmă.

Nemulţumirea în privinţa incoerenţei legislative persistă şi în rândul

segmentului de piaţă compus din societăţile de leasing afiliate băncilor.

De exemplu, pentru înfiinţarea unei societăţi de leasing este necesar un capital

social minim de 15.000 euro, adică preţul unui automobil de clasă medie. În plus, nu

este nevoie de licenţă de operare pentru a desfăşura operaţiuni de leasing şi nici nu

există un organism de monitorizare a pieţei, ceea ce este un lucru destul de grav. O

veste bună ar fi că, de anul viitor, agenţii economici nu vor mai fi obligaţi să incudă

în totalul împrumuturilor pe celedestinate lesing�ului.

De asemenea, actul normativ care reglementează activitatea de leasing va fi

modificat începând din 2005, în sensul că societăţile de leasing vor fi obligate să�şi

majoreze capitalul social de la minimum 500 milioane lei în prezen, la 4 miliarde lei,

fapt ce va duce la consolidarea eţei, societăţile de leasing care nu vor rezista acestui

efort financiar neavând ca alternativă decât dispariţia.

Atunci când vorbim de finanţare, băncile reprezintă un competitor important

pentru companiile de leasing. Fără o ofertă de leasing competitivă, băncile pierd

clienţi. Prin oferirea acestui tip de finanţare, ele îşi exind oferta comercială. Însă, şi

companiile de leasing ar trebui să fie interesate de bănci, pentur că o astfel de

colaborare aduce o serie de beneficii, prin accesul la reţeaua de puncte de lucru ale

băncii, prin accesul la portofoliul de clienţi al acesteia, dar şi la o mai mare putere

de finanţare.

Trebuie sublinat faptul că, băncile şi companiile de leasing au viziuni diferite

asupra riscului: băncile analizează riscul clientului, în timp ce compania de lesing

analizează riscul asociat produsului. Tot în acest capitol al competiţiei dintre bănci şi

companiile de leasing intră şi leasing�ul imobiliar. Având costuri ceva mai ridicate

decât creditul imobiliar, acest tip de finanţare este, în general ocolit de clienţi.

Totuşi, faptul că piaţa a cunoscut o explozie a creditelor imobiliare şi ipotecare este

236

un semn că leasing�ul imobiliar va creşte, atât valoric cât ş ca pondere procentuală

în operaţiunile de leasing.

Un segment care profită de pe urma finanţării în leasing este, fără îndoială, cel

al asigurărilor. Astfel că, în ultimii doi ani, poliţele de asigurare propuse societăţilor

de leasing de către societăţile de asigurări s-au diversificat, condiţiile de asigurare

s-au perfecţionat, iar raportul calitate - preţ al produselor de asigurare s-a

îmbunătăţit.

Urmând cursul normal al dezvoltării, societăţile de leasing au început să se

diferenţieze în funcţie de serviciile oferite, să se facă cunoscute prin finanţarea unor

obiecte specifice diferitelor nişe de piaţă. În acelaşi timp, popularizarea conceptului

clasic de leasing a dat posibilitatea firmelor să promoveze instrumente superioare de

finanţare având la bază leasing-ul. Cu toate că numărul operatorilor pe piaţa de

leasing din România este în creştere, leasing-ul continuă să nu fie exploatat la nivelul

potenţialului, estimat de specialişti la peste 4 miliarde euro. Prin urmare, este de

aşteptat ca acest sector să cunoască o dezvoltare susţinută în următorii ani, astfel

încât o investiţie în această direcţie nu poate fi decât profitabilă pe termen lung.